PUBLICAȚIA ARHEOLOGICĂ, ARHIVELE SI COLECȚIILE.
SPRE O POLITICĂ
NAȚIONALĂ ÎN ANGLIA


 

Traducere și adaptare după lucrarea "Archaeological publication, archives and collections", elaborată de: Martin Carver, Hugh Chapman, Barry Cunliffe, Tom Hassall, Max Hebditch, Andrew Lawson, Ian Longworth, Richard Morris, David Phillipson, John Schofield și Geoff Wainwright în 1992.

*

În mai 1991, Societatea Anticarilor din Anglia, cu sprijinul Asociației Muzeelor, a organizat un seminar pentru a discuta unele probleme apărute ca urmare a rapidei creșteri a activității arheologice din Anglia. Seminarul a avut în vedere, în special, problema publicațiilor, înmagazinarea informației și conservarea colecțiilor rezultate în urma cercetărilor. S-a adoptat ideea elaborării unor ghiduri sau proceduri capabile să oprească rapida deteriorare a situației.

Seminarul a cuprins trei părți separate: Publicații, Recoltarea și Conservarea Materialului Arheologic și , ultima parte, îngrijirea Colecțiilor. S-a elaborat un document care să indice drumul de urmat.

Materialul de mai jos a fost elaborat de un grup de cercetatori, sub egida Societății Anticarilor (Martin Carver, Hugh Chapman, Barry Cunliffe, Tom Hassall, Max Hebditch, Andrew Lawson, Ian Longworth, Richard Morris, David Phillipson, John Schofield, Geoff Wainwright) . Rezumatul tradus încearcă să se mențină cât mai aproape de spiritul lucrării deși adoptă un ton neutru.

Avem convingerea că majoritatea problemelor identificate de autorii englezi în spațiul aflat în zona interesului lor, se regăsesc cu acuitate în România. Să urmărim observațiile, justificările demersului și proiectele propriu-zise realizate de cercetătorii britanici, la acea dată.

*


Preambul

Creșterea rapidă a intensității activității arheologice din Anglia a dus la mărirea presiunii exercitate asupra infrastructurilor disciplinei. Publicațiile se află în declin, viitorul arhivelor arheologice este incert iar muzeele se află în fața unei situații imposibile: creșterea masivă a volumului materialului oferit spre păstrare. Problema a fost exacerbată de binevenita includere a arheologiei (ca o considerație materială) în ghidarea politicii de planificare a Departamenului Mediului din Anglia.

Punctul de plecare pentru oricare discuție viitoare ar trebui să fie cele trei lucrări publicate în 1991 de English Heritage:

  • Explorarea trecutului nostru: strategii pentru arheologia din Anglia (= EOP);
  • Managementul proiectelor arheologice (ed. a doua) (= MAP 2);
  • Conservarea fondului arheologic : un principiu politic, in Conservation Bulletin, iunie 1991(= RAF).
Cea de-a doua lucrare (MAP 2) introduce și definește termenii:
  • arhivă de sit;
  • arhivă de cercetare;
  • publicare sumară/preliminară (rezumat);
  • publicare exhaustivă

Publicarea lucrărilor de teren și a săpăturilor
PRELIMINARII

Datoria profesiunii de arheolog presupune asigurarea înregistrării complete a datelor de săpătură, precum și a altor proiecte de cercetare. înregistrarea trebuie adecvată studiului celorlalți, ca o arhivă ordonată, pe cât posibil într-o formă publicabilă. Datoria este considerată încheiată doar după depozitarea arhivei și publicarea completă a proiectelor, planurilor etc.

Domeniul și numărul planurilor de săpătură a crescut dramatic după al doilea război mondial. Problema folosirii adecvate și eficiente a imensei cantități de date a fost abordată de două rapoarte : Raportul Frere (1975) și Raportul Cunliffe (1982).

Primul raport a introdus conceptul de nivel de date. Au fost definite următoarele niveluri: nivelul I, considerat ca situl însuși împreună cu artefactele și ecofactele pe care le conține; nivelul al II-lea, înțeles ca înregistrarea primară a sitului împreună cu documentația aferentă; nivelul al III-lea, definit ca o arhivă complet ordonată, în vreme ce nivelul al IV-lea era văzut ca suma acelor părți de rapoarte de arhivă, editate și plasate în context.

Raportul Cunliffe consideră că este nevoie de o selecție și de o planificare atente în toate stadiile, de la procesul inițial de planificare până la publicarea finală. Acest raport se concentrează asupra formei nivelului al IV-lea și recomandă publicarea în două moduri: un volum rezumat și un text fișat corespunzător. Deci problematica nivelului al IV-lea se reduce la interpretarea formelor de publicare la acest nivel, recomandând acceptarea publicării sub formă de fișe.


NATURA ÎNREGISTRĂRII ARHEOLOGICE
Se acceptă următoarele principii:
  • în săpătură, prezervarea prin înregistrare nu poate fi niciodată completă și obiectivă pentru că ceea ce a fost studiat se distruge.
  • Arhiva săpăturii este rezultatul unui proces continuu și complex de selecție care începe cu proiectul de cercetare.
  • Dacă înregistrarea este selectivă și , deci, incompletă înseamnă că și situația analizei post-săpătură va fi identică. Dar, înregistrarea trebuie să reflecte starea sitului, adică realitatea contemporană săpăturii nu poate fi un adevăr complet și imuabil

Profesiunea incumbă datoria de a lucra efectiv cu date arheologice înregistrate în cursul săpăturii și muncii de teren. Acest lucru poate fi rezumat în trei principii de bază:

  • Acolo unde straturile au fost distruse în cursul intervenției arheologice, înregistrarea trebuie pregătită în acord cu cea mai bună metodă curentă.
  • După evaluarea post-săpătură, trebuie abordate cu precădere acele analize care au un impact direct în procesul de revalorizare a cercetării (redefinire ș.a.). Evaluarea trebuie să ia în calcul dacă au fost verificate datele cercetării inițiale.
  • Datele rezultate în urma acestor procese trebuie prezentate/publicate într-o manieră ușor accesibilă consultării; este de la sine înțeles că orice înregistrare trebuie publicată.

O POLITICĂ A PUBLICĂRII

Principiile din MAP 2 (vezi mai sus) impun ca arhiva de sit să includă un raport sumar, precum și recomandări pentru corecta publicare a raportului.

Pentru a avea certitudinea că rezultatele cercetării sunt corect răspândite, este necesară crearea unei arhive de sit accesibilă precum și publicarea unui raport preliminar (rezumat).

După evaluare, în timpul fazei "de laborator", proiectul sau părți ale lui servesc ghidării analizei pentru publicarea completă. Atât publicarea în periodice cât și monografiile prezintă aspecte ale informației pentru un singur sit sau pot fi sinteza mai multor situri luate împreună sau, uneori, pot explora teme bazându-se pe analiza externă a datelor selectate din mai multe situri. Aici principiul este că forma și etapa publicării trebuie să fie în raport cu ceea ce rezultatele au să ofere, și nu să reprezinte un proces mecanic aplicat indiferent de calitatea și potențialul datelor.

Numărul intervențiilor arheologice realizate în fiecare an se cifrează la sute; pentru marea lor majoritate nu există o evidență solidă și această situație nu mai poate fi tolerată. Pentru îndreptarea situației se propune o nouă publicație anuală, cu trei părți:

1. O listă completă - pe cât posibil - care să cuprindă rezumate ale tuturor lucrărilor arheologice incluzând: înregistrarea cercetărilor întreprinse într-un an, evaluări.

2. Rapoarte sumare ale proiectelor complete, stabilind locul "arhivei" (locul depozitării) lor.

3. O revistă anuală care să cuprindă lucrările elaborate, pe teme selectate. Aici vor avea prioritate cercetările naționale.


DE CE SCHIMBARE ?

Concretizarea acestor propuneri aduce marele avantaj al unei publicări rapide care, în plus, nu presupune ridicarea costurilor. Realizarea unui volum anual de rapoarte va marca și conștientizarea unui progres, majoritatea proiectelor fiind listate.

Un volum anual de rapoarte sumare oferă soluția unei publicări imediate și prestigioase, eliminând pericolul efemerității unor apariții locale. Nu va fi periclitată existența organismelor arheologice ci, în plus, se va asigura răspândirea echitabilă a rapoartelor și informației arheologice, contribuind la democratizarea accesului la surse.

Toate acestea presupun monitorizarea națională a lucrărilor; rezultă de aici un statut internațional pentru Volumul anual de rapoarte, o ținută ridicată a calității lucrărilor științifice selectate spre publicare și - poate lucrul cel mai important - un grad sporit al calității, accesibilității și utilizării arhivei.

Situația actuală se caracterizează prin dezorganizare, muncă intensivă, costuri ridicate și încetineală. Numărul cercetărilor nepublicate este foarte mare și crește mereu. Adesea, rezultatele acestor cercetări este necunoscut dincolo de hotarele țării, iar acest fapt, conjugat cu situațiile similare din alte țări, menține "rupte" unele de altele produsele muncii de cercetare arheologică. în aceste condiții, nu se poate evita creșterea suspiciunii cu privire la profesionalismul conceperii și execuției multor proiecte. Situația nu mai poate continua.

Propunerile conturate în capitolul "O politică a publicării" oferă o soluție practică pentru scăderea presiunii asupra infrastructurii domeniului, prin care se instaurează disciplina în aria publicațiilor. Propunerile oferă și o cale de "progres" care combină valoarea maximă a oportunității cu valoarea minimă a constrângerii, recunoscând că arheologia este și trebuie să fie practica inteligentă a artei selecției.


Arhivele arheologice
PRINCIPII

1) Toate intervențiile arheologice trebuie să fie însoțite de o arhivă (înregistrare) adecvată. Această documentare este vitală pentru că ea se realizează în timpul distrugerii sursei arheologice și , de aceea, spre deosebire de relevmentul fortificațiilor, nu poate fi reprodusă. Aceasta devine baza pentru analize ulterioare și reinterpretare.

2) Lucrarea de teren poate "produce. obiecte și documente. Cele din urmă, cuprinzând fișele de înregistrare, fotografii și date pe suport magnetic constituie subiectul acestui raport.

3) Considerăm că, pe cât este posibil, toate înregistrările originale și descoperirile dintr-o singură intervenție trebuie păstrate împreună. Dacă acest lucru nu este posibil, el trebuie exprimat clar, indicându-se unde anume sunt stocate fiecare din elementele de arhivă.

4) Standardul minim acceptabil pentru o înregistrare de arhivă a fiecărei periegheze, evaluări sau excavații este o Arhivă de sit (așa cum este definită în MAP 2, 5.4) care va trebui efectiv păstrată în viitorul apropiat.

5) Lucrările ulterioare pot conduce la analize și rapoarte (Arhivele proiectelor și cercetării, v. MAP 2,6.20). Acestora trebuie să li se asigure de asemenea protecția și accesibilitatea pentru a demonstra cum s-a ajuns la concluziile finale. Totuși , ele nu au importanța fundamentală a Arhivei de sit.

6) Arhivele trebuie să fie accesibile, indexate și apte de a fi citate în publicații. Ele trebuie plasate în domeniul public în termen de doi ani de la sfârși tul lucrărilor.


PRACTICI

1) Arhivele administrației și personalului proiectului constituie o parte considerabilă din ceea ce se reține. Documentele de natură confidențială sau personală vor fi excluse de la accesul liber al publicului, pentru o perioadă prestabilită, care poate fi de 30 de ani.

2) Este de dorit să se păstreze, pe cât este posibil, documentele originale ale Arhivei de sit. Standardele de conservare/îngrijire a arhivelor au fost definite de Comisia Muzeelor și Galeriilor din Anglia (1991). Ghidurile pentru standardele de stocare pe termen lung a materialelor au fost publicate (v. K. Walker, "Ghiduri pentru pregătirea arhivelor de săpătură pentru stocare pe termen lung" , secțiunea "Arheologie", 1990). Aceste standarde se constituie în sarcini minime pentru cercetătorii de teren și muzeografi.

3) în cazul în care condițiile materiale precare sau marea cantitate de înregistrări se constituie într-o problemă insurmontabilă, se acceptă ca păstrătorul (gestionarul) să creeze o copie durabilă, de exemplu pe microfilm. Deoarece costurile conservării cresc, anumite microforme pot deveni normă pentru viitor. Curent, microforma preferată este microfișa.

4) Microforma poate fi o fișă, un negativ foto, un suport magnetic, un disc optic sau laser. Orice microformă (microformular) creată de instituția-custode trebuie să aibă facilități pentru a permite citirea și reproducerea datelor stocate.

5) O necesitate urgentă este stabilirea organismului/instituției care să recomande standardele corespunzătoare pentru stocarea arhivelor de date pe mijloace magnetice. Comisia Regală a Monumentelor Istorice din Anglia (RCHME) și -a asumat un rol de conducere în acest organism. Ea a sugerat ca prim pas în acest sens o recenzare a tuturor sistemelor care ar putea fi utilizate de Oficiul Arhivei Publice.

6) Accesul la înregistrări va fi facilitat dacă ele sunt plasate în domeniul public. Ele vor putea fi folosite pentru elaborarea deciziilor în procesul de planificare și , deci, accesibile pentru autorizarea planului și aplicațiilor potențiale. Vor putea fi folosite în cercetări academice aprofundate apelându-se la un depozit central. Arhivele ar putea fi doar prezentate organelor tutelare care le pot menține într-un mediu corect. înregistrările documentare vor putea fi gestionate de Oficiile de Arhive sau muzee. Oriunde vor fi depozitate arhive referințele la aceste organe trebuie să fie explicite. Dacă arhiva a fost divizată referințele pentru fiecare loc de păstrare trebuie făcute cu indicarea a ceea ce este depozitat (ex.: obiecte, fotografii, înregistrări etc.).

7) Comisia Regală acționează ca depozit central pentru arhivele de săpături. Se acceptă copii ale documentelor de săpătură. Comisia Regală are rol de bază de date centrală care identifică locația tuturor arhivelor de proiect și , acolo unde este posibil, ține copii după aceste arhive.

8) Depozitarea copiilor tuturor arhivelor de sit în cadrul unui depozit, accesibil într-un timp rezonabil, de cca. 2 ani, poate fi o necesitate profesională chiar dacă, din neglijență, aceasta nu este inclusă într-un dosar unde ea trebuie, în mod normal, specificată.

9) Accesul la clasele specifice de informație va fi ușurat dacă formatul arhivelor este standardizat și indexat. Standardizarea formatelor și indexurilor trebuie să devină o practică obișnuită.

10) Baza de date a tuturor arhivelor va trebui creată cu facilități pentru interogare prin cuvinte-cheie standard.

11) O listă a arhivelor recent achiziționate va fi distribuită periodic (la sfârși tul anului). Această listă nu trebuie confundată cu lista lucrărilor arheologice efectuate într-un an dat, care va fi publicată în Volum de rapoarte anual.

12) Ghidurile pentru formatul arhivelor de sit trebuie să fie disponibile astfel încât înregistrarea să poată fi realizată eficient și fără dublarea efortului.

13) Costul creării înregistrării și copierea ei în formatul solicitat pentru depozitele locale și naționale trebuie să fie inclus în proiecte.


Colecțiile arheologice
CADRUL

1) Pentru toate săpăturile, odată ce s-a obținut difuzarea rezultatelor la un nivel convenabil, obiectivul trebuie să fie asigurarea unui transfer ușor al arhivelor și descoperirilor din situri spre un muzeu adecvat, pentru expunere publică și pentru depozitare pe termen lung.

2) Există numeroase probleme practice în mânuirea arhivelor și descoperirilor spre muzee sau depozite (chestiuni de titlu legal, conservare, împachetare ș.a.). Responsabilitatea muzeală pentru aceste arhive și descoperiri intervine doar dacă proiectele includ costurile de stocare.

3) English Heritage documentează clar recunoașterea resurselor financiare implicate în toate proiectele arheologice. Sunt incluse aici săpăturile și activitățile ulterioare asupra siturilor care nu pot fi conservate in situ. Responsabilitatea revine celui care dezvoltă proiectul (atât din sectorul privat cât și din cel public), inclusiv pentru elaborarea unui raport complet pregătit pentru publicare.


DIMENSIUNEA MUZEALĂ

1) Muzeele își definesc aria de interes în relație cu formarea colecțiilor. Aceste colecții sunt averi culturale și , în termeni justificați, obligații. Toate deciziile în acceptarea unui obiect au implicații de cheltuieli directe și nedefinite.

2) Muzeele au ca prioritate examinarea propriilor colecții. Atunci când primesc materiale din săpătură, muzeele trebuie să se asigure că:

  • materialul este interesant pentru colecțiile muzeelor și pentru politica de achiziții;
  • materialul este pretabil la cercetări curente sau viitoare și furnizează o bază pentru expoziții și alte programe publice;
  • există sau este posibilă o cerere pentru a se face cercetări asupra colecției din săpătură;
  • alocarea resurselor pentru păstrarea lor permanentă se justifică;
  • materialul se află într-o ordine adecvată iar costurile de recepție și păstrare pot fi suportate.

3) Importanța rezultatelor cercetării arheologicenu trebuie să afecteze aceste principii de bază. Nici un muzeu nu se poate oferi să-și sporească obligațiile dacă nu are certitudinea unui beneficiu.


SPRE O POLITICĂ UNITARĂ

1) Procesul de evaluare post-săpătură trebuie dezvoltat astfel încât să includă o examinare critică a materialelor descoperite, prin atragerea muzeografilor, istoricilor de artă, cercetătorilor de mediu ș.a. în această activitate. Rezultatul va fi un plan de viitor pentru fiecare descoperire - cât de măruntă - sau grup de descoperiri, plan care se va alinia la una din aceste soluții:

  • reținerea permanentă a materialului;
  • reținerea pentru studiu, urmând a fi disponibilizat într-o perioadă definită de timp;
  • disponibilizarea sau vinderea imediată.

Societatea Arheologilor din Muzee, din Anglia, lucrează curent după criteriul reținerii și dispensării de colecțiile arheologice.

2) Se vădește imperioasă necesitatea de a elabora programe majore de evaluare a descoperirilor din toate săpăturile care nu sunt publicate, ale căror materiale și arhive nu au fost acceptate de muzee sau alte depozite adecvate.

3) Toate documentele și arhivele de sit computerizate trebuie păstrate permanent, împreună cu materialele descoperite; dacă acest lucru nu este posibil, arhiva de sit sau copii ale ei (ale părților importante) trebuie depozitate într-o instituție de conservare adecvată, înregistrându-se locația materialelor rezultate din săpătură.

4) Trebuie înființate depozite pentru conservarea descoperirilor și arhivelor pentru care nu este disponibil vreun "cămin". "Stagiul" într-un asemena depozit va dura cât timpul interimar de cercetare post-săpătură, perioadă în care se va căuta un muzeu dispus să le accepte. în eventualitatea imposibilității identificării unui muzeu receptor, timpul de așteptare într-un asemenea depozit va fi prelungit pe o perioadă nedefinită. Depozitele vor conține materiale specifice, acordate cu un set de standarde ale gestionării colecțiilor, dar nu se vor ocupa de activități curatoriale în adevăratul sens al cuvântului. Chiar și aici materialele trebuie să fie disponibile interesului public legitim. Transferul spre un muzeu relevant va putea fi realizat oricând.

5) Se va realiza un index național de localizare a descoperirilor și arhivelor din situri specifice.

6) în caz de urgență, vor fi făcute angajamente de natură să asigure:

  • conservarea descoperirilor și arhivelor în stadiul post-săpătură;
  • menținerea unui depozit/depozite pentru materialele pentru care nu au fost găsite muzee;
  • asigurarea costurilor pentru muzee astfel încât păstrarea permanentă a materialului să nu aducă prejudicii celorlalte activități.

Rezumat al principalelor recomandări
PUBLICAREA

1) Distribuirea/diseminarea rezultatelor muncii de teren va fi reglementată în forma unei Arhive de sit accesibilă și a unui Raport sumar.

2) Un Volum anual de rapoarte (publicat) va cuprinde trei părți:

  • o listă completă a tuturor cercetărilor arheologice desfășurate în acel an;
  • rapoarte sumare ale proiectelor finalizate;
  • o sinteză pe teme alese.

3) Un consorțiu de organisme naționale ar fi cel mai adecvat editor al volumului de rapoarte.


ARHIVELE

1) Va fi creată o Arhivă de sit pentru fiecare proiect arheologic.

2) Arhiva nu are nevoie să fie constituită din documente originale, dar copiile trebuie să fie apte să fie citite la locul de depunere.

3) Indexuri pentru toate arhivele, disponibile local și național.

4) Oficiul național de arhive va fi responsabil pentru crearea și indexarea bazei naționale de date.

5) Depozitarea pe termen lung a informațiilor în media-magnetic trebuie considerată dezirabilă.


COLECȚIILE

1) Colecțiile arheologice trebuie să fie subiectul unui proces riguros și echilibrat de selecție, înainte de a fi depozitate în muzee.

2) Se va ține o evidență națională a tuturor colecțiilor din săpături nepublicate și neeaceptate încă de muzee.

3) Trebuie înființate depozite pentru a păstra materialul care nu și -a găsit încă un "cămin" muzeal.

4) Vor fi alocate fonduri corespunzătoare pentru ca muzeele să fie capabile să satisfacă costurile de depozitare permanentă. Recunoaștem că aceasta presupune cheltuieli ridicate. Aceste costuri pot fi calificate astfel:

  • Costuri care nu se repetă:
    • crearea de baze de date locale și facilități interogare;
    • crearea unei baze de date naționale cu facilități de interogare;
    • implicațiile de cost pentru menținerea evidenței rezumatelor de arhive și colecțiilor proiectelor nepublicate;
  • Costuri care se repetă:
    • costurile pentru editarea, tipărirea și distribuirea Volumului anual de rapoarte ;
    • întreținerea bazelor de date naționale și locale și a sistemelor de interogare;
    • alocații pentru muzeele care depozitează colecții arheologice;
    • crearea și întreținerea depozitelor.

Traducere și adaptare Mihai Chiriac; Actualizare: 6 martie 2000.