FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

 

CRONICA

Gellu Dorian

Zilele Eminescu, ediţia XLI

Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” pe anul 2009, ediţia a XIX-a..........1

Mihai C.V. Cornaci

Un volum aşteptat ……………………………………………………………………..6

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Ioan Ignat

Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca,

com. George Enescu, jud. Botoşani(1)………………………………………………..9

PATRIMONIU MOBIL

dr. Valentin Coşereanu

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (3)..............................................................17 dr. Lucia Olaru Nenati

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp (7)

(Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)……………….….……..20

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din întuneric(20)…………………………….….……………………….24 dr. Daniel Botezatu

Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(8) …………………………..27 colonel (r) Dumitru Roman

Radu Greceanu. Am luptat în est(2)...........................................................................29

PATRIMONIU IMOBIL

dr. Eugenia Greceanu

Ansamblul urban medieval Botoşani(32)...................................................................34

OBITUARIA

Mihai C.V. Cornaci

MIHAI S. URIGIUC (1927-2009).............................................................................39

 

Zilele Eminescu, ediţia XLI

Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” pe anul 2009, ediţia a

XIX-a

Gellu Dorian

Cea de a XLI-a ediţie de Zilelor Eminescu, dedicată împlinirii a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, s- a deschis cu deja tradiţionalele întîlniri de la Vorona, pe 14 ianuarie 2010, unde scriitorii invitaţi au susţinut o şezătoare literară, iar membrii Societăţii Culturale

„Raluca Iuraşcu” au prezentat un program artistic. Leo Butnaru, reprezentantul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, a adus un salut din partea scriitorilor de peste Prut şi a citit din creaţia sa. De asemenea, George Vulturescu, directorul revistei Poesis, prezent la mai toate ediţiile organizate la Vorona, a citit celor de faţă din poezia sa. Au fost prezenţi scriitorii botoşăneni: Gellu Dorian, Dumitru Ţiganiuc, Dumitru Necşanu, Nicolae Corlat, Lucian Alecsa, Vlad Scutelnicu, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Constantin Bojescu, Florentin Florescu. Întîlnirea a avut loc în sala socială a Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Vorona, unde a fost vernisată şi donaţia pictorului voronean Ioan Livadaru, „Dor de Eminescu”. Seara, la Galeriile

„Ştefan Luchian” a fost vernisată expoziţia artistului fotograf Ozolin Duşa, iar pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” a fost prezentat spectacolul „Make love not war”, după Dumnitru Solomon şi Matei Vişniec, în regia lui Adi Carauleanu.

A doua zi, în Sala de marmoră a Teatrului „Mihai Eminescu” a avut loc şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani, în care a fost aprobată acordarea titulului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani poetului laureat al ediţiei a XIX-a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, premiu insituit în 1991 de Primăria Municipiului Botoşani. S-au depus apoi jerbe de flori la statuia lui Mihai Eminescu din faţa teatrului, moment urmat de un Te Deum, la Biserica Uspenia, biserică în care în urmă cu o sută şaizeci de ani a fost botozeat pruncul Mihail Eminovici, viitorul poet.

Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” a organizat o serie de manifestări dedicate aniversării poetului

1

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

naţional, cum ar fi: colocviul „Enigme eminesciene”, comunicarea „ Ecaterina Eminescu şi Alexandru Persu – o idilă neştiută”; expoziţia de documente inedite prezentată de Ion C. Rogojanu, care a lansat şi catalogul „Fondul documentar Eminescu”, vol. 1,2 şi 3, varianta electronică; a fost acordată unor persoane distincţia „160 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu” de către Societatea Numismatică Română; lansarea volumului „Eminescu în arta medaliei 1971-1989”, de Constantin Mălinaş; membrii cenaclurile literare din Hăneşti – „Luceafărul” - şi Stăuceni –

„Mugur de fluier”-, sub genericul

„Portretul artistului în tinereţe”, au prezentat un program artistic; a mai fost vernisată expoziţia de numismatică, filatelie şi cartofilie „Eminescu”.

La Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Stdii „Mihai Eminescu” a avut loc deschiderea oficială a Zilelor Eminescu, în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici”, după care a fost lansată antologia „Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima”, urmată de recitalul poeţilor încluşi în antologie. În Sala „Horia Bernea” a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură şi grafică din donaţia „Gloria Folescu”, iar în Sala

„Portaluri” s-a vernisat expoziţia de etnografie „La gura sobei”, realizată de Grupul Şcolar „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Vorona. Sala „Luceafărul” a găzduit expozţia „Lumină dulce, clară. De la obiect la opera de artă”. A fost inaugurată Sala „Timpul”, în care a fost vernisată expoziţia „...timpul creşte-n urma mea”. Manifestările de la Ipoteşti s-au încheiat cu un concert pe versuri de Eminescu, susţinut de Corala „Lyra” şi

„Anima Muzica”, pe piese componistice semnate de Gheorghe Cojocaru şi Tudor Jora, dirijor prof. Dragoş Boicu.

În Sala de marmoră a Teatrului

„Mihai Eminescu”, la ora 16, a avut loc lansarea romanului „Cartea şoaptelor” de Varujan Vosganian. Romanul a fost prezentat de criticul literar Vasile Spiridon şi scriitorul Adrian Alui Gheorghe. La ora 17, în Sala de spectacole a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, a avut loc Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe 2009, pentru Opera Omnia şi Opera Prima.

Juriul pentru Opera Omnia, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Al. Călinescu, Ion Pop şi Cornel Ungureanu, în urma nominalizărilor (poeţii Ion Mircea, Dorin Tudoran, Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad şi Dinu Flămând) a decis ca Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2009 să revină poetului DORIN TUDORAN.

De asemenea, juriul pentru Opera Prima, format din Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea- Enache, Vasile Spiridon şi Andrei Terian, în urma nominalizărilor cărţilor primite pentru jurizare (Chipurile, de Stoian G. Bogdan, Ed. Cartea Românească, Marius Conkan, Soporia, Editura Vinea, Gabriela Mâncu, Număr scame, Editura Vinea, Gabriela Ivaşcu, Apocalipse, please, Editura Vinea şi Moni Stănilă, Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei, Editura Charmides ninpress, toate apărute în

2009) a decis ca Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe 2009 să revină poetului Stoian G. Bogdan.

Spectacolul de gală a fost susţinut de actorul Eusebiu Ştefănescu şi cantautoarea Maria Gheorghiu. Au fost prezenţi scriitorii: Mircea Martin, Dorin Tudoran, Ion Pop, Cristian Simionescu, Adrian Popescu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Andrei Terian, George Vulturescu, Lucian Vasiliu, Cassian

2

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

Maria Spiridon, Leo Butnaru, Arcadie Opiaţ, Marius Chelaru, Val. Talpalaru, Adi Cristi, Liviu Pendefunda, Marian Constandache, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Nicolae Tzone, Dan Bogdan Hanu, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Răzvan Ţupa, Teodor Dună, Stoian G. Bogdan, Dan Sociu, Svetlana Cârstean, Bogdan Perdivară, Dan Coman, Florin Partene, Constantin Arcu, Gellu Dorian, Dumitru

Ţiganiuc, Emanolil Marcu, Lucian Alecsa, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Petruţ Pârvescu, Ciprian Manolache, Vasile Iftime, Constantin Bojescu, Dumuitru Necşanu, Lucian Olaru Nenati, Cristina Prisacariu-Şoptelea, Valentin Coşereanu, Mircea Oprea, Cezar Florescu şi alţii.

Redăm mai jos cuvântul poetului laureat, Dorin Tudoran.

Discursul poetului Dorin Tudoran, la Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu”- Opera prima, pe anul 2009

(Buna seara tuturor.)

Doamnelor si domnilor, înainte de a vă împărtăşi câteva emoţii în legătură cu acest premiu, v-aş ruga să păstrăm un moment de reculegere în memoria scriitorilor români care ne-au părăsit în anul

2009.

Sunt onorat, din mai multe motive, pentru că am primit acest premiu. In primul rând pentru premiul ca atare: nu pentru că se numeşte neapărat “MIHAI EMINESCU”ci pentru că a devenit o instituţie prin numele poeţilor extraordinari care-au luat acest premiu. Un premiu, oricum s-ar numi, dacă este acordat cui nu se cuvine sau cui i se cuvine foarte puţin, îşi pierde semnificaţia.

Sunt onorat şi pentru faptul că lista celor nominalizaţi este o listă exemplară şi - cu mâna pe inimă vă spun – acest premiu ar fi putut să se ducă la oricare dintre aceşti poeţi.

Este o onoare şi pentru că acest premiu vine din partea unui juriu format de oameni a căror profesionalitate şi caracter sunt deja o realitate pentru noi toţi. Sunt confirmate.

Premiile sunt un mecanism extrem de subiectiv. Am spus acum câţiva ani într-un

interviu acordat unui coleg mai tânar, domnul Daniel Cristea-Enache, că sincer să fiu, dacă ar fi după mine, n-ar trebui să existe decât un singur premiu: premiul de debut. Un singur premiu care să fie dat şi acceptat fiindcă este acel moment magic când, dintr-o mare de promisiuni şi incertitudini, te ia cineva de moţ, te ridică deasupra mesei respective şi te face vizibil. Din acel moment înainte, ar trebui să fie treaba fiecăruia dintre cei norocoşi să-şi câştige audienţa.

Stim foarte bine că noi oamenii suntem nişte alcătuiri foarte curioase. Când ia cineva – când ia altcineva – un premiu, ne-ntrebăm de ce nu l-am luat noi. Dar atunci când îl luăm, niciodată nu ne-ntrebăm de ce ni s-a dat nouă. Zburând de foarte multe ori de la Washington, aşteptând în aeroport să treacă furtuna de zăpadă, îmi făcusem o mică listă cu motivele pentru care n-ar fi trebuit să îl primesc. O să le numesc cândva – nu acum, fiindcă nu cred că ar fi potrivit să răspund astfel juriului care m-a onorat cu acest premiu.

M-aş bucura dacă, în ediţiile următoare, cei care vor primi acest premiu vor fi la fel de mândri cum sunt eu azi de lista celor cărora li se adaugă.

3

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

Acum câteva zile, uitându-mă pe internet, am văzut câteva titluri în legătură cu acest premiu. Unul dintre ele era: ”Cinci scriitori se luptă pentru Premiul Naţional de Poezie MIHAI EMINESCU”. Eu, de când am plecat din ţară, n-are rost să vă spun ce- am pierdut, vă pot spune ce-am câştigat. Am câştigat,cred, o atenţie mai mare la cuvânt. Nu mai trăiesc în cuvântul în care m-am născut şi, de câte ori mă întâlnesc cu el, intru într-o coliziune care mă trezeşte.

Cultura nu se face prin excludere. Cultura nu este o competiţie, ca la fotbal, ca la volei. Pe mine mă oripilează acel tip de anchetă: cine este cel mai important…Nu există “cel mai”…In fiecare seară când citesc un poet român, altul este cel mai mare poet: Bacovia, Eminescu, Barbu, Arghezi şi alţii.

Un altul (articol pe internet) era:”Cinci poeţi aşteaptă Premiul Naţional”. Doamnelor şi domnilor, poetul nu trebuie să aştepte nimic. Poetul este făcut să dea, să ofere, nu să aştepte. Cine aşteaptă, cine stă la coadă se ocupă cu altceva. In orice caz, mulţumesc celor care au semnalat existenţa acestui premiu.

Intre anii 1963 – 1968, la Facultatea de Limba si Literatura Română din Bucureşti, a existat o grupă care se numea “grupa 502”. In acea grupă se aflau douăzeci şi unu de studenţi. Patru dintre ei n-aveau nimic mai bun de făcut decât să se gândească şi la poezie. Aceşti oameni erau: Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi subsemnatul. Am crescut în aceeaşi grupă de studenţi.Viaţa ne-a apropiat foarte mult la un moment dat, iar acum ne-a despărţit în condiţii pe care nu-i locul cel mai potrivit de a le menţiona.

Printre profesorii noştri de atunci se afla un asistent înalt, firav, la fel de modest – sau aşa părea pentru mine – de parcă el era studentul şi nu noi. Acel om se numea Mircea Martin – ca să-l tachinez pe domnul profesor, şi-mi aduc aminte de orele noastre de curs, într-o sală, vizavi de Tribunalul din Bucureşti.

Se spune că, oamenii care-au trecut prin moarte clinică – au fost morţi pentru o vreme şi acum se trezesc – îşi amintesc cu mare exactitate cum le-a trecut viaţa pe dinaintea ochilor în perioada în care treceau dintr-o lume în cealaltă lume. Aşa mi s-a intâmplat mie în beciurile procuraturii de sub Calea Rahovei - vizavi dar pe sub pamânt, de sala de seminar de la Danielov – când mă-ntrebam dacă mai ies sau nu mai ies de-acolo. După ce îmi treceau prin faţa ochilor victimele pe care le făcusem colateral – soţia,copilul,familia – îmi apăreau tot timpul chipul colegilor mei de banca, colegilor mei de clasă şi a câtorva profesori.

In asemenea ocazii, se obişnuieşte să dedici premiul. Eu vin dintr-o ţară, Statele Unite, unde toate aceste premii sunt extrem de plictisitoare fiindcă cei care le câştigă vin cu o listă şi le mulţumesc tuturor: de la mamă la pisică, de la duhovnic la secretarul de …şi aşa mai departe… Nu voi face acest lucru. Aş vrea să dedic acest premiu colegilor şi colegelor mele din “grupa 502”, tuturor; de unii ştiu pe unde mai sunt, de unii ştiu că au plecat dintre noi şi cred că – ca să repet un slogan din anii de demult – “per total”, o grupă de douăzeci şi unu de studenţi care-au dat patru poeţi: doi dintre ei, iată, laureaţi ai acestui premiu, a dus-o la capăt destul de bine.

Un alt lucru de care aş fi vrut să vă pomenesc aicea este următorul. Noi, cei mai în vârstă, devenim câteodată prea încruntaţi şi ni se pare că cei mai tineri ca noi sunt bezmetici. Cei mai tineri ca noi, uitându-se la noi, au impresia că noi nu am fost niciodată tineri. Aş vrea să le amintesc şi unora şi altora dintre noi, tineri şi mai puţin tineri, că nici tinereţea nici senectutea nu sunt nişte valori în sine. Poţi să fii un om în vârstă şi tembel şi poţi să fii un om tânăr şi înţelept. Vă spun acest lucru fiindcă de mai mulţi ani simt o anumită tensiune între generaţii. Ea a existat dintotdeauna, dar astăzi mi se pare amplificată, devoratoare. De vină poate fi contextul în general.

4

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

Aş vrea să le spun colegilor mei mai tineri că am avut şansa enormă de a fi cunoscut nişte oameni născuţi chiar şi în o mie optsute nuştiucât: Eugeniu Stefănescu – Est, Romulus Sidoli –cel ce-a adus circul în România şi mai toate “icoanele”avangardei româneşti. La un moment dat, discutând cu cel care a fost “prinţul”gazetăriei româneşti adevărate – ceea ce se numeşte astăzi gazetărie de investigaţie – Brunea Fox -, probabil, la un moment dat, devenisem uşor arogant în ce-i spuneam. M-a oprit şi mi-a spus:”dom’poet, tu ai ceva talent dar, vreau să-ţi spun ceva: niciodată să nu vorbeşti sau să nu te uiţi de sus la un om mai bătrân ca tine, fiindcă, există şanse ca el să fi citit mai multe cărţi decât tine şi să fi iubit mai multe femei..

O altă legendă a anvangardei româneşti mi-a spus altceva; eu eram năucit de ce putuseră să facă aceşti oameni în tinereţe – cât de agresivi, câte năzbâtii făcuseră. Ii admiram. S-a uitat la mine şi mi-a spus: ”Ei, n-o lua chiar aşa. Toţi contestatarii viforoşi se clasicizează. In vremea aceea mi-a căzut prost ideea că un om tânăr, chiar dacă are talent, la un moment dat, va ajunge în nişte tipare. Dar vine – vă spun celor tineri – vine şi n-aveţi ce face. Ideea este să nu vă “autoclasicizaţi” prea devreme şi să vă răpiţi şansa de a vă lupta cu viaţa.

Frustrare există în orice generaţie. Frustrare există-n toate timpurile – bune sau rele. Este o prostie să spui că dictatura e bună, împinge la creaţie şi, vezi-doamne, democraţia ne împiedică sau ne face să nu mai scriem. Nu, nu recomand nimănui să instaureze o altă dictatură numai pentru a ne face pe noi să scriem mai bine. E un târg prost. Dacă e să scriem bine - scriem şi- atât.

Dacă doresc ceva acestui premiu, istoric de-acum, este să construiască acel pod care, mie mi se pare, fie că nu există sau fie că este prea fragil uneori, între oamenii de diferite vârste, care, nu fac altceva decât să fie parte a aceleiaşi culturi. Mi-a plăcut foarte mult ce-a spus domnul Vosganian despre acel loc subteran unde, până la urmă, se strânge totul. Important este cum îl luminezi.

In sfârşit, aş vrea să amintesc şi celor tineri şi celor mai puţin tineri că, aşa cum se spune, viaţa este darul lui Dumnezeu către noi. Felul cum o trăim este darul nostru către Dumnezeu. Vă mulţumesc foarte mult pentru această seară.

(15 ianuarie 2010, Sala de spectacole a

Teatrului “Mihai Eminescu” Botoţani)

5

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

Un volum aşteptat

Mihai C.V. Cornaci

La împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene “Mihai Eminescu” Botoşani s-a desfăşurat un amplu şi variat program de activităţi sub genericul “Zilele Eminescu – 2010”.

Un punct distinct în derularea programului propus l-a constituit prezentarea lucrării “Eminescu în arta medaliei 1871-1989: studiu, catalog şi album” de conf. univ. dr. Constantin MĂLINAŞ.

Prezentarea a fost susţinută de către doamna Elena CONDREI, director al Editurii “Geea” Botoşani, cea care a reuşit să finalizeze într-un mod deosebit la Tipografia “Ria” Botoşani această

conţinutului, cât şi prin realizarea tehnică.

Personalitate complexă, conf. univ. dr. Constantin MĂLINAŞ este autor de schiţe şi romane, lucrări de filologie şi

istorie literară, precum şi a numeroase lucrări şi articole de biblioteconomie, el fiind mulţi ani director al Bibliotecii Judeţene “Gheorghe Şincai” Bihor, fondator şi redactor şef al mai multor reviste de cultură.

Lucrarea este rodul unei activităţi laborioase şi după cum mărturiseşte însuşi autorul în studiul introductiv, nu a fost lesne deloc deoarece nu avea “un suport bibliografic suficient de dezvoltat, iconografia publicată era puţină, iar piesele erau dispersate în colecţii mai mult private”.

Sprijinul i-a venit din partea colecţionarilor de pretutindeni, la care a poposit adesea pentru documentare şi care i-au fost colaboratori dezinteresaţi.

Cu slova bine cântărită, Constantin MĂLINAŞ intenţionează să realizeze această lucrare în două volume:

- primul volum, cel apărut acum, cuprinde perioada 1871-1989, adică de la prima medalie (15 august 1871) până la Centenarul Eminescu din 1989, când “s-a întâmplat o veritabilă explozie de medalii ca o ploaie de meteoriţi” şi

- volumul al doilea ce va cuprindeproducţia medalistică la subiectul Eminescu dintre anii 1990-

2010.

Tot în studiul introductiv autorul precizează sursa tematică a medalisticii minesciene, menţionând portretul autorului ca sursă dominantă, îmbogăţită treptat cu elemente simbolice care însoţesc portretul. Constantin MĂLINAŞ subliniază legatura dintre opera eminesciană şi medalistică, prin introducerea de texte pe una din feţele unor de medalii, precum şi asocierile

6

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

tematice dintre Eminescu şi alte personalităţi.

Aşa cum însuşi autorul precizează, lucrarea este un catalog al medaliilor Eminescu realizate între anii 1871-1989, cu studiu complex asupra fiecăreia şi totodată un album cu aceleaşi medalii realizate în condiţii grafice deosebite. Volumul de format A4 cuprinzând 143 de pagini este structurat pe capitolele:

- Eminescu în arta medaliei (studiu introductiv);

- Eminescu în medalistică (prescurtări bibliografice);

- Catalog 1871-1988;

- Album 1871-1988;

- Arta medaliei Eminescu în anul centenar 1989;

- Gravari de medalii Eminescu 1871-

1989;

- Tabloul geografic al medaliilor

Eminescu;

- Bibliografie generală;

- Colecţii şi colecţionari.

După o muncă de aproape zece ani, autorul se convinge că atât iconografia medalistică, cât şi datele bibliografice ale subiectului Eminescu, au cea mai mare frecvenţă în arta medalistică românească.

“Românii se simt cel mai bine redaţi şi reprezentaţi de chipul şi tema Eminescu …”.

Strădania artiştilor gravori şi exprimarea talentului lor în a reda noi interpretări grafice primului portret Eminescu, aduc o contribuţie prestigioasă la progresul stilistic în arta medaliei, iar autorul reuşeşte să le evidenţieze într-un mod deosebit în cele

68 de pagini de policromie. În astfel de redare sensibilă pot fi puse în valoare portretele realizate de: Ioana Basarab –

1940; Haralambie Ionescu – 1950; Ştefan Grudinschi – 1964; Simion Odainic – 1970; Constantin Dumitrescu

– 1979; Gheorghe Adoc –1989; cu menţiunea că realizările Ioanei Basarab, Ştefan Grudinschi şi Gheorghe Adoc sunt considerate vârfuri stilistice ale subiectului Eminescu în medalistică.

Revin asupra unor menţiuni anterioare referitoare la faptul că treptat gravorii, în lucrările lor au tins către o mai mare diversitate a sursei de inspiraţie, păşind cu paşi timizi către operă, realizând unele compoziţii pline de simboluri eminesciene. Astfel în cronologia descrierii medaliilor, autorul Constantin MĂLINAŞ face menţiuni importante privind noutatea ce apare în şirul editorial al medaliilor, apariţia pe una din feţe a unor elemente simbolice, evidenţiind varietatea tipologică a acestora. În acest sens sunt făcute menţiuni cum ar fi:

- prima medalie cu subiect Eminescu care nu apelează la portret (Huguemin-Sandoz, Paul; Medalion bifacial; Le Locle: Huguemin Médailleurs –1941);

- prima medalie cu valoare estetică la subiect (Basarab, Ioana; Medalie unifaţă, Monetăria Naţională – 1940);

- prima apariţie pe ambele feţe ale unei medalii a simbolului teiului (Culluri, Nicolae; medalie bifacială M. Eminescu: I. Creangă, Monetăria Statului – 1964);

- prima medalie fără legendă pe avers (Elveţia – 1941);

- prima medalie cu modelarea din faţă şi prima purtând semnătura cu fundiţă (H. Ionescu - 1964);

- frumuseţea portretului creat de Ştefan Grudinschi în 1964, în mod justificat considerat ca fiind al doilea vârf în creaţia estetică din medalistica eminesciană, a fost preluat de editori cât şi de realizatori de prea multe ori spre a împodobi una din feţele unor emisiuni

7

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

medalistice încât autorul califică:

“producând un uz prin abuz”.

Asemenea practici de reluări multiple, modificări sau refolosiri de medalii faţă de un tiraj autorizat în mod distinct crează justificate nedumeriri şi controverse între medalişti şi între cel mai important segment dintre beneficiari, colecţionarii.

În mod asemănător autorul îşi exprimă rezerva faţă de producerea materialului numismatic personalizat în goana după aşa-zisele “unicate”.

“Părerea noastră este că practica voluntaristă, care în fond exprimă dragoste de Eminescu, dar şi multă dragoste de sine, este necesar să treacă prin acelaşi traseu de validare şi autorizare, ca al oricărei medalii cu identitate de document”.

- prima medalie liceală la subiectul Eminescu (Liceul “Mihai Eminescu” Satu Mare - 1969);

- prima piesă (plachetă) care redă pe faţa de expunere o ilustrată maximă (la subiect) şi prima care introduce în circuitul temei colecţionarii din Botoşani (Placheta Expoziţiei Maximafile Botoşani '73);

- imaginea Casei Memoriale de la Ipoteşti redată pentru prima dată pe medalia – A.F.R. – Filiala Botoşani – editată cu ocazia expoziţiei filatelice “Eminesciana 1979” Constantin Dumitrescu;

Acesta debutează magistral în medalistica eminesciană, iar un deceniu mai târziu, sub comanda Secţiei Botoşani a S.N.R. realizează cea mai frumoasă plachetă Eminescu pe care figurează personajele eminesciene Cătălina şi Hyperion.

Autorul este mai puţin admirativ privind semnătura trenscrisă în litere ruseşti pe medalia Simion Odainic –

1989 – Chişinău (fondul Culturii din

Republica Moldova) deşi Eminescu nu a semnat niciodată cu litere ruseşti.

Volumul cuprinde şi studiul insignelor editate în acest interval de timp. La acest gen de editări, autorul menţionează ca prima insignă independentă doar aluzivă la tema Eminescu a fost editată de către Biblioteca Publică din Botoşani la centenarul ei din 1982.

Ideea de Eminescu este structurată în compoziţie prin gravarea unui – Luceafăr – între milesimii 1882-1982. În acea perioadă, în România, era mai greu de acceptat evidenţierea numelui unui patron cultural.

Parcurgând conţinutul volumului, cititorul va constata că după o muncă asiduă, domnul Constantin MĂLINAŞ a conceput un volum documentat, bine structurat ce poate fi oricând un mijloc de informare, de relaxare pentru toţi cei interesaţi şi iubitori de Eminescu şi “biblie” colecţionarii documentelor din metal la această temă.

Prin însumarea eforturilor Editurii “Geea” Botoşani şi a profesionalismului realizatorilor de la Tipografia “Ria” Botoşani s-a reuşit să se valorifice în modul aşteptat conţinutul lucrării autorului, dându-i şi valoare estetică. Cei interesaţi se vor convinge de cele afirmate prin achiziţionarea şi parcurgerea lucrării.

8

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George

Enescu, jud. Botoşani1(1)

Rezumat: Acest articol prezintă rezultatele unor cercetări arheologice de teren efectuate în anii 2004-2005 pe teritoriul satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani, în urma cărora au fost descoperite trei noi situri arheologice, neinvestigate cu ocazia întocmirii Repertoriului arheologic al judeţului Botoşani din 1976. Au fost descoperite materiale ceramice, litice şi osteologice care datează din cadrul unor diferite perioade preistorice şi istorice, începând cu Eneoliticul şi terminând cu perioada migraţiilor.

Résumé: Recherches archéologiques de terrain sur le territoire du village de Stânca, com. de George Enescu, dép. de Botoşani: Cet article présente les résultats des recherches archéologiques de terrain effectuées en 2004-2005 sur le territoire du village de Stânca, com. de George Enescu, dép. de Botoşani, à la fin desquelles on a découvert trois nouveaux sites archéologiques, qui n'ont pas été investigués à l'occasion de l'élaboration du Répertoire archéologique du département de Botoşani de 1976. On a découvert des matériaux céramiques, lithiques et ostéologiques qui datent des différentes périodes préhistoriques et historiques, dès l'Énéolithique et jusqu'à la période des migrations.

În lunile septembrie 2004 şi mai

2005 au fost realizate câteva cercetări de teren pe raza satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani, fiind descoperite trei situri arheologice inedite, care nu au fost reperate cu ocazia întocmirii Repertoriului arheologic al judeţului Botoşani din

1976 (Păunescu, Şadurschi, Chirica

1976, I, 131-135), conţinând materiale din diferite perioade preistorice şi istorice (fig. 1).

În partea de ENE a satului, se

Ioan Ignat2

află un deal cu orientare NV-SE, care, în partea sa sudică, prezintă mai multe intrânduri, mai scurte sau mai lungi, în valea care străjuieşte partea nord-estică a satului. Pe panta sud-vestică a acestui deal, în punctul numit Cuciureanu, aflat la aproximativ 600 m V de şoseaua Cracalia – Havârna şi la aceeaşi distanţă spre NE de sat, în apropierea unor case izolate, au fost descoperite mai multe urme de locuire, începând cu perioada eneolitică (cultura Cucuteni), continuând cu perioada de tranziţie şi Epoca Bronzului (culturile Horodiştea- Erbiceni, Costişa-Komariv şi Noua) şi Fierului (Hallstatt şi La Tène) şi terminând cu primele secole ale mileniului I p.Chr. (cultura Sântana de Mureş-Černjachov). În acel loc au fost semnalate două zone, una mai la E (notată cu A) şi alta mai la V (notată cu B), care se suprapun în zona de mijloc, în primul punct predominând elemente eneolitice, din Epocile Bronzului şi Fierului, iar în celălalt elementele Sântana de Mureş. Resturile arheologice (bucăţi de lutuială, nuclee, arme şi unelte de silex de Prut, fragmente ceramice, osteologice etc.) se semnalează pe o suprafaţă de câteva hectare.

Punctul A este situat pe un promontoriu, care intră aproximativ perpendicular pe valea prin care trece un pârâu şi care curge spre NNV, ocolind satul, şi apoi spre V pe cealaltă parte a satului. La baza acestui promontoriu, apar câteva izvoare care se scurg în acest pârâiaş. Dealul are o pantă mai lină, care

9

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

se continuă brusc cu o pantă ceva mai abruptă. La limita dintre aceste două pante pare să fi existat în vechime, aparţinând uneia dintre nivelele de locuire de aici, un val de apărare care înconjoară botul de deal ca o coroană şi care pare să posede şi un mic şanţ, probabil locul de unde a fost săpat pământ pentru a obţine acel val. Nu excludem, totuşi, posibilitatea ca această ridicătură de pământ să fie rezultatul unor lucrări agricole.

Punctul B se plasează în continuarea celui dintâi, dar mai la NV, panta sa fiind mai lină.

De cealaltă parte a satului, la aprox. 400 m SV de cimitir, la baza dealului (cu orientare NV-SE) unde se află şi punctul Pe Stânca, se află un sit de mici dimensiuni, situat pe o formaţiune de pământ în formă de movilă, puternic aplatizată, care poartă numele de La Buliga. Situl se află la aproximativ 50 m NE de un pârâiaş, care separă punctele Pe Stânca şi Armanca, având în partea de N şi câteva izvoare, care-şi au sursa într-o râpă de la baza dealului cu punctul Pe Stânca. Puţinul material descoperit aici, constând în câteva aglomerări ceramice pe un sol cu urme de cenuşă (cenuşare), la care se adaugă bucăţi de lutuială, fragmente osoase, râşniţe fragmentare de piatră etc. aparţine, în special, culturii Noua din Bronzul Târziu. Cercetând şi panta şi culmea punctului Pe Stânca, s-a constatat că aşezarea amintită nu ocupă şi acest platou, deoarece nu au fost descoperite decât 2-3 fragmente ceramice de aceeaşi factură (sau nu au fost sesizate mai multe materiale arheologice), ajunse aici probabil în urma purtării. Acestora li se adaugă câteva elemente de factură Sântana de Mureş foarte sporadice. Este posibil ca aşezarea să se extindă şi în zonele

limitrofe movilei amintite, dar suprafaţa solului, înierbată, nu a permis observarea de urme arheologice.

La cca. 800 m SV de sat, în punctul Armanca, situat pe panta nord- estică a unui deal de la limita localităţilor Arborea şi Stânca, com. George Enescu, separat de punctul descris anterior de un pârâiaş, au fost descoperite câteva fragmente ceramice datând din perioada culturilor Noua şi Sântana de Mureş şi un deşeu de silex de Prut fără urme de utilizare.

În rândurile care urmează vom realiza o descriere a materialelor specifice culturilor enunţate din aceste situri nou descoperite.

Cele mai vechi vestigii descoperite pe teritoriul satului Stânca aparţin (cel puţin din ceea ce s-a observat din materialele colectate, fiind posibil să existe şi urme materiale ale altor culturi încă neideintificate în teren) culturii Cucuteni, faza B, din punctul Cuciureanu A. Majoritatea fragmentelor ceramice descoperite aici sunt de mici dimensiuni şi mai puţin spectaculoase, puţine dintre ele prezentând urme slabe de decor cu culoare neagră pe fondul cărămiziu al vaselor. Cele mai multe cioburi sunt lucrate din pastă de calitate bună, mai rar cu nisip mărunt sau pietricele şi scoică pisate mărunt (în cantităţi care diferă de la caz la caz), arsă în mediu oxidant, ceea ce i-a dat, în general, o culoare cărămizie, mai rar uşor cenuşie în miez şi cu laturile exterioară şi interioară cărămizii. Starea precară a unora dintre fragmente, datorată trecerii timpului şi decolorării de la lumina solară, precum şi dimensiunile lor reduse nu au putut duce la reconstituirea unor forme şi decoruri precise. Tot din punctul Cuciureanu A provine şi un topor fragmentar dintr-o rocă mărnoasă (fig. 2), de aproximativ 8

10

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

cm lungime, 4 cm lăţime maximă şi 2,5 cm înălţime, cu tăişul puţin ascuţit şi ciobit şi muchia ruptă din zona de realizare a perforaţiei pentru prinderea în coadă. Această perforaţie avea formă cilindrică, după cum atestă o mică porţiune din gaură, care s-a mai păstrat. A aparţinut, cel mai probabil, nivelului de cultură Cucuteni al sitului.

Din punct de vedere cronologic, culturii Cucuteni îi urmează cultura Horodiştea-Erbiceni, materiale ale acesteia fiind descoperite tot în punctul Cuciureanu A, în suprapunere directă.

La o primă constatare, ceramica descoperită aici aparţine celor două categorii, fină şi grosieră. Prima categorie e reprezentată de unele fragmente ceramice lucrate din pastă fină cu puţin nisip în compoziţie, arsă în mediu semioxidant, având culoarea cenuşie foarte deschisă, cu unele tente cărămizii. Cele mai multe exemplare însă fac parte din categoria a doua, grosieră, fiind lucrate dintr-o pastă cu impurităţi: nisip, calcar şi cioburi pisate. Culoarea acestor fragmente diferă de la caz la caz, variind între cenuşiu cu tente cărămizii şi negru. Există şi exemplare care prezintă la exterior o angobă de culoare cărămizie (Dumitroaia 2000, 58-

61).

Toate aceste fragmente sunt greu de încadrat în una din formele ceramice ale culturii în cauză; ele provin din corpul vaselor. Se poate preciza doar că, în afară de un oarecare lustru, aplicat pe câteva fragmente, doar unul dintre acestea prezintă un decor slab; este vorba de un şir de impresiuni realizate cu un obiect cu capul asemănător unui triunghi. Forma acestor impresiuni este mai subţire în zona superioară şi mai îngroşată spre baza impresiunilor.

Alte piese de piatră descoperite aici, în special de silex, sunt câteva

aşchii de dimensiuni diferite, două

gratoare, din care unul calcinat (fig. 4:1-

5), din punctul Cuciureanu B şi două nuclee de silex, unul de culoare albăstruie cu pete albicioase, iar celălalt de culoare cenuşiu deschis, cu pete albe (fig. 5), la care se adaugă mai multe lame neregulate (fig. 3:1-4) sau cu retuşe (fig. 3:5), aşchii simple (fig. 3:6-7) sau de decorticare (fig. 3:8) şi un fragment de toporaş de silex (fig. 3:9) (ultimul exemplar putând fi chiar un fragment de pumnal/cuţit de silex aparţinând nivelului de Epoca Bronzului), descoperite în punctul A. Având în vedere acest amestec de materiale de la suprafaţa solului, piesele de silex amintite nu pot fi încadrate cu certitudine în una din culturile semnalate, putând proveni din mai multe straturi arheologice.

Perioadei mijlocii a Epocii Bronzului în nordul Moldovei îi corespunde cultura Komariv, înrudită cu culturile Costişa şi Ciomortan, părţi componente ale complexului cultural Costişa-Komariv-Trzciniec (Dumitroaia

2001, 13-14). Materiale ceramice datând din această perioadă provin din aceeaşi locaţie, punctele A şi B.

Ceramica a fost lucrată atât din pastă de calitate mai bună, cât şi din pastă grosieră, ambele categorii conţinând anumite tipuri de degresanţi: nisip, scoică pisată, chiar pietriş şi urme de silex. Suprafaţa vaselor este, în general, de culoare cărămizie sau brună, având aspect zgrunţuros şi poros în cazul vaselor categoriei grosiere şi cu urme de lustru la categoria fină. Din punctul amintit provine un fragment de vas-lalea cu formă frumos ondulată (fig. 6:1). Un alt fragment ce reţine atenţia este cel care prezintă un decor realizat din V–uri cu vârful în sus suprapuse câte trei şi unindu-şi uşor colţurilepentru a forma

11

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

ceva asemănător unor W-uri răsturnate (fig. 6:2).3 În rest, s-au recuperat mai multe fragmente puţin concludente, dar din pastă asemănătoare, de slabă calitate.

La suprafaţa solului au fost observate şi câteva bucăţi de lutuială cu urme de ardere provenind, cel mai probabil, de la pereţii unor locuinţe sau de la vetre realizate din lut, unele dintre aceste bucăţi prezentând în spărtură urme ale utilizării materialelor vegetale (în special păioase).

În toate cele trei situri descoperite pe teritoriul satului Stânca a fost descoperită ceramică aparţinând Epocii Bronzului, perioada târzie, cultura Noua. Calitatea acestor fragmente ceramice diferă de la sit la sit, cele mai concludente exemplare provenind din siturile Cuciureanu şi, mai ales, La Buliga. Printre materialele ceramice a fost semnalată şi o cantitate considerabilă de oase de animale, cel mai probabil domestice (fără a fi descoperite însă şi unelte de os), care atestă ramura economică cea mai

practicată – creşterea anumalelor (deşi

nu se exclude şi apartenenţa acestora la animale sălbatice vânate) (Haimovici

1964, 216-236). Totuşi, şi cultivarea plantelor aveau un rol important, în punctul Armanca fiind descoperite câteva frecătoare de culoare roşietică, iar în punctul La Buliga fragmente de râşniţă, care ajutau la măcinarea boabelor; în bucăţile de lutuială semnalate se observă folosirea resturilor păioase ca amestec.

La marginea unui cenuşar din punctul La Buliga au fost observate câteva cochilii de melci de culoare albă,

unii întregi, alţii fragmentari. Resturi ale lor se observă şi în pasta unora dintre fragmentele ceramice prezente aici. Culesul, ca şi vânătoarea şi pescuitul, suplimentau nevoile de hrană ale membrilor comunităţii, fiind ramuri ale economiei destul de practicate.

Cea mai importantă sursă de clasare şi datare a materialului arheologic din aşezările Noua rămâne însă ceramica, olăritul fiind o altă activitate intens practicată. Din toate cele trei situri cu materiale aparţinând acestei culturi au fost colectate fragmente ceramice încadrate în două categorii: grosieră (pastă cu nisip, pietricele, scoici şi cioburi pisate, chiar materiale vegetale, de culoare neagră atât în secţiune, cât şi la exterior sau cu pereţii de culoare roşie-cărămizie, fie doar pe faţa exterioară, fie pe ambele feţe, exterioară şi interioară; aspect poros, zgrunţuros la pipăit) şi fină/semifină (din pastă cu mai puţini degresanţi: nisip, material vegetal, mai rar pietricele, şi arsă mai bine, obţindu-se o culoare neagră în totalitate sau doar la interior, în secţiune; apar şi urme de lustru), tipuri ceramice întâlnite şi în alte staţiuni asemănătoare (Florescu 1964, 143-216; Florescu 1991).

Însă ambele categorii ceramice au acelaşi defect. Având în vedere compoziţia pastei, mai ales a ceramicii grosiere zgrunţuroase, care conţine foarte multe materiale degresante, această ceramică se casează destul de uşor, rupându-se în fragmente mici, făcând dificilă recunoaşterea formelor din care au provenit.

NOTE

1. Mulţumesc pe această cale domnilor conf. univ. dr. Dumitru Boghian şi lect. univ. dr. Sorin

Ignătescu de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, Facultatea de Istorie şi Geografie şi domnului dr.

12

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

Bogdan Petru Niculică de la Complexul Muzeal Bucovina Suceava pentru ajutorul dat în încadrarea cronologică şi culturală corectă a materialelor din siturile cercetate şi prezentate în articol.

2. Doctorand Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie;

ignatioan1981@gmail.com

3. Decorul acestui fragment nu este întâlnit în culturile Costişa sau Komariv, dar a fost încadrat aici deoarece pasta din care este modelat este asemănătoare celorlalte fragmente încadrate în perioada mijlocie a Epocii Bronzului

Bibliografie selectivă

Dumitroaia 2000 – DUMITOAIA Gheorghe, Comunităţi preistorice din nord-estul României. De la cultura

Cucuteni până în Bronzul Mijlociu, BMA VII, Piatra Neamţ, 2000.

Dumitroaia 2001 - DUMITOAIA Gheorghe, Consideraţii asupra culturii Costişa-Komariv de pe teritoriul

Moldovei, în Cultura Costişa ..., Piatra Neamţ, 2001, p. 13-22.

Florescu 1964 – FLORESCU Adrian C., Contribuţii la cunoaşterea culturii Noua, AM, II-III, 1964, p. 143-

216.

Florescu 1991 - FLORESCU Adrian C., Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole, CCDJ, IX, Călăraşi, 1991.

Haimovici 1964 – HAIMOVICI Sergiu, Studiu asupra resturilor de faună din aşezările culturii Noua, AM, II–III, 1964, p. 216-236.

Istoria Romîniei 1960 – Istoria Romîniei (coord. Constantin Daicoviciu), vol. I, Bucureşti, Editura

Academiei, 1960.

Istoria românilor 2001 - Istoria românilor (coord. M. Petrescu-Dîmboviţa, Al. Vulpe), vol. I, Bucureşti,

2001.

László 1994 – LASZLO Attila, Începuturile Epocii Fierului la est de Carpaţi, Bucureşti, 1994.

Palade 1969 – PALADE Vasile, Problema originii şi a formării culturii Sântana de Mureş în lumina cercetărilor de la Bârlad-Valea Seacă, Hierasus, II, 1979, p. 37-50.

Păunescu, Şadurschi, Chirica 1976 - PĂUNESCU Al., ŞADURSCHI P., CHIRICA Vasile, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I-II, Bucureşti, 1976.

Şadurschi, Ungureanu, Mihăilescu 1996 – ŞADURSCHI Paul, UNGUREANU N., MIHĂILESCU M.,

Cercetările arheologice de la Botoşani- „Groapa lui Ichim” (Campaniile 1991-1992),

Hierasus, X, 1996, p. 21-36.

Teodor 1992 – TEODOR Silvia, Cercetările arheologice de la Lozna-Hlibicioc, judeţul Botoşani, ArhMold, XV, 1992, p. 45-70.

Teodor, Şadurschi 1981 – TEODOR Silvia, ŞADUSRCHI Paul, Descoperirile din prima Epocă a Fierului de la Lozna-Dealul Morii, Hierasus, III, 1981, p. 13-44.

Lista figurilor/Liste des figures

Fig. 1. Harta satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani cu amplasarea siturilor

arheologice descoperite/La carte du village de Stânca, com. de George Enescu, dép. de Botoşani avec l'emplacement des sites archéologiques découverts.

Fig. 2. Toporaş de piatră din punctul Cuciureanu A/Hache en pierre du point Cuciureanu A.

Fig. 3. Piese de silex din punctul Cuciureanu A: 1-4 - lame neregulate; 5 - lamă cu retuşe; 6-7 –

aşchii; 8 – aşchie de decorticare; 9 – fragment toporaş sau cuţit/Des pièces en silex du point Cuciureanu A:

1-4 – lames irrégulières; 5 – lame retouchée; 6-7 – échardes; 8 – écharde de décortication; 9 – fragment de hache ou de couteau.

Fig. 4. Piese de silex din punctul Cuciureanu B: 1-3 – aşchii; 4 – gratoar; 5 – gratoar calcinat/ Des pièces en silex du point Cuciureanu B: 1-3 – échardes; 4 – grattoir; 5 – grattoir calciné.

Fig. 5. Nuclee de silex din punctul Cuciureanu A (scări diferite)/Noyaux en silex du point

Cuciureanu A (échelles différentes).

Fig. 6. Ceramică de tip Komariv din punctul Cuciureanu B (scări diferite)/Céramique Komariv du point Cuciureanu B (échelles différentes).

13

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

Fig. 1. Harta satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani cu amplasarea siturilor arheologice descoperite/La carte du village de

Stânca, com. de George Enescu, dép. de Botoşani avec l'emplacement des sites archéologiques découverts.

14

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)


Fig. 2. Toporaş de piatră din punctul Cuciureanu A/Hache en pierre du point Cuciureanu A.




1 2 3 4




5 6 7 8

9

Fig. 3. Piese de silex din punctul Cuciureanu A: 1-4 - lame neregulate; 5 - lamă cu retuşe; 6-7 – aşchii; 8 – aşchie de decorticare; 9 – fragment toporaş sau cuţit/Des pièces en silex du point Cuciureanu A: 1-4 – lames irrégulières; 5 – lame retouchée; 6-7 – échardes; 8 – écharde de décortication; 9 – fragment de

hache ou de couteau.

15

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)



1 2 3


4 5

Fig. 4. Piese de silex din punctul Cuciureanu B: 1-3 – aşchii; 4 – gratoar; 5 – gratoar calcinat/ Des pièces en silex du point Cuciureanu B: 1-3 – échardes; 4 – grattoir; 5 – grattoir calciné.


Fig. 5. Nuclee de silex din punctul Cuciureanu A (scări diferite)/Noyaux en silex du point

Cuciureanu A (échelles différentes).


1 2


3 4

Fig. 6. Ceramică de tip Komariv din punctul Cuciureanu B (scări diferite)/Céramique Komariv du point Cuciureanu B (échelles différentes).

16

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (3)

dr. Valentin Coşereanu

împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede şi aurite pe jumalţul cel adânc şi albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carile vin cu boii osteniţi, scârţâind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sărei, talangele turmelor, apa fântânelor, cumpenele sună, scrânciobul scârţâie-n vânt, cânii încep a lătra şi prin armonia amestecată s-aude plin şi languros sunetul clopotului, care

împle inima cu pace.47

După acest pasaj nu se poate spune că în sufletul poetului nu sună clopoţelul copilăriei despre care vorbea Giovanni Pascoli în studiul Il Fanciullino. Nicăieri
Ceea ce se poate afirma cu tărie este că bună parte din toată substanţa poetică eminesciană se trage din copilăria ipoteşteană. Din păcate, însă, acest lucru a fost superficial demonstrat; mereu aceleaşi exemple, preluate din manualele şcolare, au indus o inerţie banalizantă încercărilor de acest tip. Spre pildă, pământul virgin al raiului ipoteştean din copilăria eminesciană a fost îndeobşte asociat, din păcate, doar locurilor comune. Or, Se întâmplă ca artiştii să păstreze în memorie, cu relativă fidelitate, experienţa câştigată, fără să o
descompună prea mult.46 Un exemplu tipic
se găseşte în proza eminesciană care surprinde atmosfera satului, cum puţini în literatura noastră au ştiut s-o facă: Caracterul vieţei de sat este liniştea şi tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colbul drumului, babele de tot bătrâne şed torcând la umbră pe prispă şi moşnegii adunaţi la crâşmă îşi petrec restul vieţii lor bând şi povestind. Abia sara, când satul devine centrul vieţei pământului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică şi
atmosfera ipoteşteană nu este surprinsă în toată subtilitatea ei ca în acest fragment din proza La curtea cuconului Vasile Creangă. Astăzi încă, atunci când înfloresc salcâmii, la Ipoteşti, în pridvorul casei, se încearcă aceleaşi senzaţii de pace sufletească, de armonie câmpenească, de dor statornic şi nostalgic al unui inefabil adânc reverberând din ceruri. Descrierea este plină, rotundă şi polisată ca sculpturile lui Brâncuşi; un text care îţi dă senzaţia că te topeşti în el, lăsând departe oraşul cu toate ale sale şi cultura majoră; un text care îţi sugerează cu subtilităţi infinitezimale să rămâi în spaţiul descris de poet, să te confunzi cu el, stând numai cu tine însuţi sub jumalţul adânc şi albastru al cerului. Lipseşte doar acel goethean Opreşte-te timp!, dar şi acesta ar trebui spus în şoaptă pentru ca nu cumva să se tulbure armonia începutului de veac…
Exemplul ales nu este singular la Eminescu. Trecut-au anii..., de pildă: Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă- ncântă azi cum mă mişcară,/ Poveşti şi
17

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

doine, ghicitori, eresuri.48 Se găseşte şi aici un exemplu tipic de manifestare lirică a atmosferei ipoteştene, termenii poeziei putând fi coborâţi până la datele concrete ale spaţiului. Acest mic exerciţiu nu risipeşte câtuşi de puţin noua lume din care fac parte, lumea poetică eminesciană, recognoscibilă ca atare, ci îi indică forţa de sublimare în raport cu realul. Iată cum: aşezaţi fiind Ipoteştii în coasta unei văi, natala vâlcioarâ, de-a lungul căreia se formează mai tot timpul un curent de aer, norii sunt prelungi, ei se văd realmente curgând în ritmul curentului. Norii sunt aici, însă norii din textul eminescian străbat văile eterne ale Cosmosului. Cu toate acestea, ecoul spaţiului real se resimte din plin aici, cu precădere însă printr-un subtil indiciu temporal, prezent în versul al treilea: Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară. Orice poet, oricât de talentat dar fără geniu, ar fi fost mulţumit, probabil, cu repetiţia unuia dintre cele două verbe, indiferent dacă ar fi fost primul sau al doilea. Cu siguranţă că hazardul ar fi operat cu primul care-i venea în minte poetului, aşa încât, forma ar fi fost: căci nu mă-ncântă azi cum mă- ncântară, respectiv, nu mă mişcă azi cum mă mişcară. Nu, poet de geniu, Eminescu a ţinut să spună un lucru cât se poate de real: nu mă încântă azi cum m-au mişcat atunci şi acolo, în copilărie şi în spaţiul acela, poveşti şi doine, ghicitori, eresuri… Sublimarea spaţiului şi a timpului nu se realizează decât prin cuvântul ce exprimă adevărul, atât de greu de găsit; căci poemul se înfăptuieşte în momentul în care se operează corespondenţa dintre suflet şi lume, când Cuvântul iluminează într-o străfulgerare această contopire,

consfinţind-o.49

Presărate de-a lungul întregii opere a poetului, există contexte care au neîndoielnic, dincolo de ecourile trăirii concrete, o rafinată tentă iniţiatică; numai că învăţându-le papagaliceşte când nu trebuie, căci aşa e (în)tocmită programa şcolară, ele sunt repetate şi reţinute otova. Exemplu ilustrativ: De treci codrii de

aramă, de departe vezi albind/ Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.50

Furaţi de frumuseţea imaginilor, dar şi de muzicalitatea lor, se iau îndeobşte imaginile ca atare, fără să se pună problema că în spatele lor se ascunde un adânc înţeles iniţiatic, care s-ar putea traduce în felul următor: numai dacă îţi este dat să treci prin codrii de aramă – întocmai ca-n poveste – vei avea privilegiul să-i vezi, în sfârşit, pe cei de argint. Mai mult, sentimentul retrăit al copilăriei poetului, sau mai degrabă al senzaţiilor declanşate de aceeaşi imagine din copilăria mitică ipoteşteană, ar fi acesta: chiar dacă răzbaţi prin hăţişul pădurii de aramă (ajutat de mai mult sau mai puţin noroc), vei avea parte nu să întâlneşti (de-a dreptul) pădurea de argint, ci doar şansa de a o vedea de departe, căci nu-ţi este îngăduit s-o treci, aşa cum o trec pe cealaltă, pe cea de aramă, muritorii de rând. Prin urmare, poate fi văzută albind, de la depărtare. Chiar şi celui căruia i se oferă acest privilegiu, îi aude doar mândra glăsuire. Peste toate acestea nu mai rămâne decât o singură măsură – muzicală (înainte de toate) şi imaginativă, deci în afara adevărului concret – până când poetul să ajungă la imaginea de mare
rafinament: argint e pe ape şi aur în aer.51
Nu se poate închipui, desigur, faptul că cineva ar fi văzut cu adevărat vreodată aşa ceva. Ar fi o nerozie. Este vorba, cum bine se poate înţelege, de o subtilă sugestie, despre un adevăr surprins cu admirabilă simplitate de Goethe: Nu este întodeauna necesar ca adevărul să se întruchipeze; este de ajuns ca el să plutească în jurul nostru ca un duh şi să ne facă să simţim la fel; să unduiască în văzduhuri, grav-prietenos, asemenea unui
glas de clopot.52 Este dovada cea mai bună
că poezia adevărată este una şi aceeaşi, în flux continuu, de la Enkidu şi până în zilele noasrtre. Prin urmare, nu ne mirăm deloc atunci când Mallarmé spune că poezia este, în ultimă instanţă, sugestie.
Coexistenţa dintre real şi
sublimarea sa este surprinsă convingător
18

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

într-o remarcă a lui Charles Richter: În orice om de geniu trebuie să existe în acelaşi timp sufletul lui Don Quijote şi sufletul lui Sancho Panza. Sufletul lui Don Quijote, pentru a merge înainte, a ieşi din căile bătute, a face altfel şi mai bine decât oamenii obişnuiţi; sufletul lui Sancho Panza, fiindcă această originalitate profundă nu duce la nimic dacă nu e luminată de bun simţ, de o judecată
dreaptă şi de noţiunea realului.53 Nimic
deviat la Eminescu. Mai mult decât atât, în opera poetului nostru, visul şi realitatea tind să se contopească. La început, timid, într-o sugestie a realului, ca în proza scurtă intitulată Umbra mea: Dar somnul nostru! Braţe în braţe, tologiţi în perini de mătase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amândoi unul şi acelaşi vis, care nu era decât o repetare magică a vieţei

noastre fără dorinţe.54

Numai că acesta este doar începutul, întrucât visul merge, la Eminescu, până la a se confunda cu natura însăşi, precum în versul lui Blaga: Intra- voi iar, sub veghea lor,/ În ciclul

elementelor55Aşadar: Simt că măduva

mea devine pământ, că sângele meu e îngheţat şi fără cuprins, ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor… şi-n palme-le-mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, „soarele”, viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din

basme, adormit pe sute de ani într-o insulă

fermecată.56

Se poate închipui un Eminescu- copil, adormit în raiul său terestru, împreună cu iubita de la Ipoteşti, sub teiul preferat din preajma lacului. Aceasta ţine de sfera realităţii. Visul este, evident, mult mai complicat, căci, aşa cum însuşi o spune, amândoi iubiţii dorm visând acelaşi vis. Acelaşi vis, pentru că iubirea, în ultimă instanţă este un flux. Mai ştim că visul nu este altceva decât repetarea magică a vieţii, adică exact ceea ce se întâplă cu cei doi în realitate, căci situaţia lui (a omului, în general) este aceeaşi în sfera teoretică şi în cea practică – spune Ernst Cassirer; şi tot filozoful adaugă că omul trăieşte mai curând în mijlocul unor emoţii imaginare, în speranţe şi temeri, în iluzii şi deziluzii,

în fanteziile şi în visurile sale.57

Or, ce altceva este visul, şi asta cu atât mai mult cu cât avem a face nu cu un vis oarecare, ci cu unul poetic, mărturisit de poetul însuşi? Avem a face, în cazul poetului Eminescu cu acelaşi lucru împărţit în două bărci diferite, aceleaşi care leagănă în stare de veghe sau în vis. În acest caz, gândul ne conduce spre ceea ce Epictet spunea simplu: Ceea ce îl tulbură şi îl nelinişteşte pe om, nu sunt lucrurile, ci
opiniile şi închipuirile despre lucruri.58 Iar
poetul nu face altceva decât să-şi inchipuie, adică să-şi închipuie de viu ceea ce i se va întâmpla când va fi mort – întocmai ca în proza mai sus amintită. La început simte măduva devine pământ, că ochii abia mai reflectează lumea în care trăieşte. După aceea, se va confunda cu elementele naturii, adică ar vrea să reintre

în nimicnicia din care a ieşit59 – după cum

poetul o va mărturisi mai târziu într-o scrisoare.

NOTE

46 Liviu Rusu, Eseu despre creaţia artistică. Contribuţie la o estetică dinamică, Studiu introductiv, Marian

Papahagi. Traducere din limba franceză, Cristina Roşu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p.

168.

47 Mihai Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 304-305.

48 Idem, Opere I, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1939, p. 201.

19

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

49 Ion Biberi, op. cit., ed. cit., p. 287.

50 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 85.

51 Ibidem, p. 37.

52 Apud Martin Heidegger, op. cit., p. 191.

53 Apud Liviu Rusu, op. cit., ed. cit., p. 131.

54 Mihai Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 139.

55 Lucian Blaga, Poezii, ed. cit., p. 134.

56 Mihai Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 139.

57 Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Traducere de Constantin Cuşman, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 44.

58 Apud Ibidem.

59 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Bucovina, p. 141.

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp (7) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)

dr. Lucia Olaru Nenati

O activitate conexă celei de jurnalistică literară este acea de critică literară propriu-zisă, care s-a manifestat prin cronici de întâmpinare, recenzii, note, etc. prin care el semnala succint sau analiza mai detaliat diferite lucrări nou apărute, argumentându-şi coerent motivele susţinerii sau respingerii lor. Această propensiune către descoperirea valorilor inedite sau ignorate s-a manifestat în cea mai mare măsură în cazul lui George Voevidca. Pentru a produce o restituire a unei probe ignorate, de intuiţie critică şi acuitate polemică, vom cita în continuare pasaje consistente din articolul scris de Constantin Iordăchescu în revista botoşăneană Junimea Moldovei de Nord pe marginea volumului Sonete de George Voevidca. De menţionat că versurile lui au apărut în această revistă cu mult înaintea apariţiei în volum, ceea ce-i conferă oarecum, drepturi de întâietate în promovarea poetului atât de larg receptat ulterior. Articolul începe cu prezentarea unei zone a peisajului critic al timpului care-i apare publicistului ca discutabilă. "Nu mai avem azi critici cu autoritatea unui Maiorescu.(...) Nu mai e acea probitate a scrisului de altă dată, care izvora dintr-o credinţă adâncă, respectabilă, chiar dacă era greşită. E insuficienţa care se crede savantă; e proza pretenţioasă, care adulmecă lacom, numai deşănţate modele de import; e impotenţa
intelectuală ce trăieşte ca parazit pe tarlaua groasă a literaturii, sau - lucru mai odios - e uzina ce are ca singur motor interesul reciprocităţii, afecţiunea sau banul...Iată reflexiunile ce stârnesc foiletoanele grăbite din subsolurile gazetelor şi recenziile puţin conştiincioase publicate prin unele periodice din capitală...scrise desigur mai mult pentru onorar, decât pentru Onor public, în care se ridică osanale cutărui poet indigest, politician sau rudă cu un viitor mânuitor de bugete şi se bagatelizează talentul adevărat, dar fără perspective imediate pentru domnul recenzent....Cam la fel s-a întâmplat şi cu volumul de curând apărut al primului mare poet ce ni-l dă Bucovina şi în care orice spirit obiectiv poate uşor întrevedea o nouă glorie literară a Moldovei.
E volumul de sonete a lui George Voevidca, tânăr student la Universitatea din Cernăuţi, care, după maturitatea cugetării, după bogăţia mijloacelor de expresie, după perfecţiunea formei, după limba aleasă, mânuită cu o siguranţă de maestru, am crede mai degrabă că e opera vreunui vechi scriitor, format pe încetul după lungi şi trudnice încercări. A scrie în forma ingrată a sonetului de cum ai luat condeiul în mână, cu atâta stăpânire a tuturor mijloacelor, ce se capătă de obicei într-o lungă carieră de publicist, e o precocitate literară neobişnuită la noi, care îndreptăţeşte cu privire la tânărul autor cele
20

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

mai îndrăzneţe speranţe. Volumul este compus exclusiv din sonete, dar de la sonet la sonet e un fir de legătură ce face din întrega carte o unitate, o poemă de 56 de sonete. Sonetul Miraj ar fi prologul poemei în care se rezumă tot calvarul ce poetul l-a îndurat în năzuinţa sa către ideal (...). Într-o lungă serie de splendide icoane pictate în culori fragede şi precise ni se descrie, apoi nopţi petrecute în tabără, lupte, "vârtej de roşii fapte" (...).
Poetul îndreaptă o fierbinte rugă către Atotputernicul pentru "ţara mea, care-n sfânta-i sângerare se zbate'ntre tâlhari crucificată". În tragicul acelor împrejurări, numai corul morţilor aduce o rază de speranţă (...). În splendide pastele sufletul eroului vibrează la furtunile naturii. Aici se găsesc şi minunatele Pastele rustice şi Amiaza de vară pe care l- aş reproduce în întregime dacă cititorii nu l-ar cunoaşte (...). Porneşte la drum cântând Balada Călătorului şi Reveria funebră, un sunet adânc, zguduitor cum nu s-a mai scris de la celebrul "S-a stins viaţa falnicii Veneţii" care concentrează în 14 versuri lapidare o întreagă concepţie filozofică. Curând vin şi zile cu soare care cerne aur peste minunea primăverii, cu ele amorul, "chin suav plăcere amară"(...). Din umbră contemplă portretul iubitei (...). Şi în sfârşit, triumful! (Ea mă iubeşte!) (...).
Acest bogat cuprins unitar e turnat în tipare definitive în imagini vii cu o seriozitate veşnic trează şi cu un simţ artistic superior: poetul pictează în culori proaspete, sobre şi precise natura, viaţa şi stările de suflet. Limba e de-o claritate de cristal: o sinteză perfectă. Fiecare şir e transparent, nimic de prisos, nicăieri acea umplutură fadă şi obscurul supărător cu care ne-au obişnuit unii poeţi în luptă cu dificultatea versificaţiei. Ici-colo câte-o vorbă prea locală dar neaoş românească. Fapta nu ne supără cum se întâmplă unor recenzenţi de-o scrupulozitate rău înţeleasă în această privinţă. Pentru a exprima cele mai fine nuanţe de cugetare avem nevoie de un dicţionar bogat şi e de preferat a ni însuşi provincialismele noastre decât a
împrumuta veşnic din alte limbi străine. Această îmbogăţire o fac pe nesimţite scriitorii oricât ar protesta reprezentanţii de subsol: iar Voevidca în ale sale Sonete, pe lângă atâtea perle literare, ne mai dăruieşte pentru vocabular şi câteva flori de câmp
din poetica Bucovină.14 Din cuprinsul
acestei recenzii străbate neatenuată indignarea, de atâtea ori clamată în toate revistele zonale ale timpului, în faţa desconsiderării poeţilor din provincie de către criticii din capitală. Asupra colaborării lui G.Voevidca la Junimea... am zăbovit în alte rânduri şi vom adânci, precum am arătat, şi în prezenta lucrare profilul său într-un capitol special. Acum vom sublinia doar că premoniţiile entuziaste ale lui Iordăchescu, deci şi încrederea acordată necondiţionat, au fost, ca de obicei în cazul său, justificate prin succesul acestui poet care avea să publice în aproape toate revistele din întreaga ţară, chiar şi din străinătate, avea să editeze numeroase cărţi despre care s-au pronunţat zeci de semnatari, de la autorităţile culturale ale revistelor regionale şi locale până la nume ca Iorga, Noica, Perpessicius, Leca Morariu etc., avea să intre cu valoare de exemplu în numeroase manuale şi antologii, ca recunoaştere a valorii sale literare şi a activităţii sale culturale, ceea ce face şi mai ciudată şi pasibilă de motivaţii extraliterare, deplina sa ignorare după hiatusul celui de-al II-lea război mondial.
&
Un capitol special şi foarte interesant în activitatea lui Const. Iordăchescu este relaţia sa cu - şi preocuparea sa pentru Alexandru Macedonski. Astfel, el publică în nr. 2o al Junimii... articolul intitulat Cazul Macedonski, pe care considerăm necesar să-l transcriem în cea mai mare parte, nu doar pentru valoarea lui intrinsecă, ci şi pentru înţelegerea consecinţelor pe care le-a atras după sine.
Cazul Macedonski (...)

"Se repetă cu Macedonski drama dureroasei vieţi a lui Eminescu. Aceeaşi

21

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

neînţelegere a contemporanilor pentru extraordinara valoare a operei lui, aceeaşi brutalitate pentru existenţa lui pământască, aceeaşi nepăsare pentru puţinele zile ce mai are de trăit şi desigur, aceleaşi regrete şi osanale mai târziu.

Ziarele aduc vestea că e grav bolnav în patul suferinţei lui de pe Calea Dorobanţilor din Bucureşti. El însuşi a spus undeva că din creştet până-n tălpi e o nevroză, palpitări îi fac să-i bată inima repede, emphisema îi şueră în piept şi că doreşte a fi eliberat mai curând de chinurile unei existenţe pe care n-a voit-o, după cum scrie în Noaptea de Martie, acea noapte de martie 1854, când s-a născut în Craiova acest fiu al Generalului Macedonski.

Precum Eminescu n-a putut fi cunoscut de marele public decât după ce a fost pierdut, la fel, o conspiraţie surdă şi înverşunată a oprit popularizarea operelor lui Macedonski. Pe când orice mâzgălitor de hârtie a putut găsi în ţara românească mijloace de a-şi expune volumul în vitrine şi de-a pătrunde în public cu reclame americane şi critici intresate prin reciprocitate, ca să citeşti pe Macedonski trebuie să răscoleşti la Academie prin cei

26 de ani ai Literatorului, ori la bibliotecile publice spre a găsi Bronzes, Le Calvaire de feu, Le fou şi numeroasele ziare şi reviste române, franceze, belgiene şi italiene, prin care scrierile lui nemuritoare stau risipite. Generaţia mai tânără nici n-a auzit de el, antologiile nu-l citează; o tăcere adâncă şi un gol tot mai larg se face în jurul acestui nume, iar când din întâmplare e pomenit de vreun cutezător, stârneşte furtunoase patimi. Să fie oare pentru că, după cum a spus însuşi: Marii intelectuali, ca şi culmile, atrag trăsnetul?

Când se vorbeşte de Macedonski, se are în vedere aproape numai Omul şi lipsa lui de tact în viaţă. Spirit satanic, nesociabil, invidios şi batjocoritor, care nu respectă nimic, fiindcă nu are nimica sfânt, care în faţa groasnicei nenorociri ce lovise pe genialul său rival Eminescu, n-a avut

altceva mai bun de spus, decât să arunce aceste şase versuri:( urmează epigrama ştiută,n.n.). Care spre a întuneca gloria lui Cuza Vodă nu s-a sfiit să aducă în discuţie publică însăşi reputaţia mamei sale, care şi-a înstrăinat pana scriind în franţuzşte, spre a se răzbuna împotriva conaţionalilor neînţelegători - înstrăinare încununată mai târziu prin articolul "Feldmareşalul de Mackenzen" publicat în Literatorul, nr. 3 din iulie 1918.

Iată imputările mai vechi, precum şi cele proaspete ce i se aduc! De fapt, epigrama fatală împotriva lui Eminescu l-a înmormântat de viu. Necunoscut de public, veşnic hărţuit şi defăimat, de atunci viaţa lui a fost o necurmată durere, o noapte furtunoasă, pe care din timp în timp o brăzdează ca fulgere, izbucnirile înflăcărate ale unei forţe poetice neobişnuite.

Nu vom încerca să apărăm omul, vom cita însă ceva din scrisul lui Macedonski ca să înţelegem mai bine natura şi seriozitatea acestor acuzaţii. "Candid, v-am adus cu inimă curată cântecele mele. Am luptat pentru versul şi graiul românesc. Şi cu ce m-aţi răsplătit? M-aţi înjurat, m-aţi scuipat, m-aţi ţintuit pe crucea oprobriului; m-aţi lăsat să mor de foame... În Bucureşti sunt un străin, rudele mă insultă, prietenii de odinioară trec pe lângă mine îngâmfaţi de situaţiunile lor sociale. Dacă plâng, se bucură de lacrimile ce vărs. Dumnezeule! Pe cine am omorât? A! Da: zic unii că m-am atins de idolul lor. Ziarele lor m-au anatemizat, m- au excomunicat. Nu este secătură care să nu vroiască să-mi dea lecţii literare; nu este om cât de jos căzut, care să nu vroiască să-mi dea lecţiuni de moralitate.

Mi se caută defecte pe care nu le

am: mi se atribuie un caracter care nu e al meu. Eul meu este în scrierile mele. Dar scrierile mele vorbesc în zadar. Am apărut într-un timp când limba nu era formată: am contribuit la formarea ei. Versul se trăgănea şi suna calp. L-am încordat şi l- am pironit de cel următor, cu rime ce-au meritat într-un timp să fie numite de

22

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

diamant. Însă trecutul meu este uitat. Tot ce-am scris este şters. Literatura de azi cere batjocorirea limbii în legile ei fundamentale. Opere de artă nu mai sunt azi cele create de marii noştri maeştri: sunt desmăţările la modă, ce se numesc proză sau versuri.”

Şi mai departe: “Cunosc

chestiunea epigramei ce a fost pretextul războiului pornit împotrivă-ţi. Dar să zic ca duşmanii d-tale, că acea epigramă privea în adevăr pe scriitorul ştiut. Chiar în acest caz nu ai spus decât ceea ce ai cugetat. Deci n-ai fost ipocrit. Ipocriţi sunt cei care nu înţeleg, nici nu admiră. Ai rămas cum te-a făcut natura: Nu te-ai îmbrăcat în piele de oaie, atunci când erai lup. Ţi se zice om rău de inimă. Ei şi? Meritele pe care le ai ca poet cu ce pot fi

scăzute?”15

Spre a ne da samă de imputările ce i se aduc cu privire la Cuza-vodă, vom cita aceste câteva rânduri: "Îl denunţ aici ca pe cel din urmă mizerabil: omorâtor al tatălui meu şi mişel, care în palatul său a crezut că poate face din mama mea o doamnă de

onoare"16 Că a publicat un articol cu titlul

"Feldmarşalul de Mackensen" în timpul ocupaţiei germane poate fi un lucru grav. Chestiunea este: din ce pornire a putut izvorâ acel articol? Iată cum începe Macedonski: "pacea e în sfârşit, ratificată şi mişcările mele sufleteşti îmi spun că datoria cea mai înaltă este astăzi pentru toţi românii lealitata faţă cu duşmanii noştri de ieri. Aceeaşi simţire îmi închipuiesc că o vor împărtăşi şi ceilalţi duşmani cu privire la noi şi nu cred că mă înşel când voi spune că dânşii recunosc eroica vitejie a armatei noastre şi blândeţea şi înţelepciunea poporului românesc. După ce ne-am bătut şi ne-am omorât, ne putem stima numai în

cunoştinţă de cauză".17

Dar aceasta nu miroase de loc a trădare de neam. Si-apoi cine ştie ce dramă intimă ascunde concesia ce o face un poet nefericit, la aproape 70 de ani, când oameni avuţi, în floarea vârstei, cu judecata pozitivistă a politicianului, s-ar putea înşela în aceste vremuri triste. Pentru onoarea noastră, a tuturor, trebuie să admitem că aceşti oameni au scris din convingere, încredinţaţi că fac bine şi că servesc pe această cale neamul şi patria.

Ne oprim aici. Ştiu că pentru viitorime opera contează şi nu e departe timpul când o generaţie nepătimaşă va face dreptate. Aşa a fost cu Eminescu: "Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sânt/ Intr-un mod fatal legate de o mână de pământ,/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit."

Aşa a fost şi cu Oscar Wilde, a cărui operă e sărbătorită, deşi omul ce a creat-o a stat în închisoare pentru fapte pedepsite de codul penal. Iar opera lui Macedonski e măreaţă şi plină de strălucire. Nu avem intenţia de a face un studiu spre a-i demonstra valoarea. Ea trebuie citită. Şi nu avem spaţiul necesar, nu pentru reproduceri, dar nici pentru citaţii. Căci a cita din Macedonski înseamnă a reproduce în întregime; operele lui sunt în general opere de concepţie şi adesea de dimensiuni vaste, orice fragment pierde din farmecul ce-i dă întrgul. Cum am putea oare cita din splendida lui Noapte de decembrie, despre care, în mijlocul laşităţii generale, criticul Mihail Dragomirescu are curajul să scrie că "e o capodoperă a poeziei lirice româneşti" şi că "poate face onoare oricărui mare poet şi merită să facă parte din orice antologie a poeziei româneşti?"

18

NOTE

14 Literatorul, an XV, Nr.11-12, Nuvelă de scrisori.

15 Liga ortodoxă, An I, Nr. 68 din 1896

16 Literatorul, Anul XXVI, Nr. 3.

17 Convorbiri literare, Decembrie, 1910.

18 Junimea Moldovei de Nord, Anul I, Nr.19-20, Martie 1920, Botoşani, pag.1-6.

23

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

Mărturisiri din întuneric(20)

Gheorghe Bâgu

X. Valea Neagră

Într-o dimineaţă anormal de călduroasă, de la începutul lunii iulie, Zamfirescu a adunat pe platou toate brigăzile de tineret, elevi şi studenţi şi le-a încărcat în camioane.
Sub o severă escortă ne-a expediat la colonia de muncă Valea Neagră. La început ne-a bucurat gândul că vom fi din nou sub ordinele comandantului Ghinea, însă curând am aflat că el fusese transferat la un alt loc de muncă.
Valea Neagră era un teren viran, înconjurat cu sârmă ghimpată, păzit de santinele şi câteva barăci în construcţie lipsite de apă şi de WC-uri. Obosiţi, ne-am culcat pe jos, prin talaj sau pe scândura goală. Cei care n-au avut loc în barăci au dormit pe pământul gol, sub cerul liber.
A doua zi, am fost repartizaţi la noile sectoare de muncă, am fost reorganizaţi pe brigăzi şi am reluat munca de săpare a Canalului. La ora 13 am aşteptat masa care a întârziat până la ora 16. Pentru noi era o situaţie normală, deoarece ştiam că în prima zi abia se organizează bucătăria şi aprovizionarea cu alimente. Dar ne
înşelaserăm. Aici, ca şi la Văcăreşti, într-o zi se servea masa pe la ora 11, în altă zi pe la ora 17, ca imediat la ora 19 să se aducă şi masa de seară. Nu aveam cui să ne plângem! Ştiam că acestea se făceau cu scopul de a ne tortura. Orice mijloc era bun pentru distrugerea reacţionarilor, aşa încât trebuia să ne aşteptăm la orice.
Cel mai mare chin îndurat la Valea Neagră a fost lipsa de apă potabilă. Zi de vară, zi ce părea că nu se mai termină, munceam din greu în arşită şi beam apă din nişte butoaie ţinute la soare câte o săptămână. Către seară apa era clocotită şi plină de lătăuşi, iar după câteva zile rămânea un gel mâlos. Mai mult de o lună n-am avut nici o picătură de apă pentru spălat. Transpiraţi, murdari de praf, slăbiţi şi ogârjiţi, păream mai degrabă nişte mumii egiptene decât oameni. Ajunseserăm în situaţia disperată de a ne spăla cu urină. Necesităţile ni le făceam la locul de muncă, în faţa tuturor şi de multe ori discutând între noi. Ne-am obişnuit repede şi cu asta. Ne bucuraserăm doar câteva luni de o viaţă mai civilizată, la Cernavodă. Acum, reveneam, fără să ne mai surprindă, la un trai inuman.
La Valea Neagră, lucrând numai
tineri urma să se organizeze o colonie de muncă model. Într-adevăr, a devenit
„model” atunci când au sosit Ţurcanu şi
clica lui. Dacă la Piteşti începuse procesul de reeducare, prin autodemascare, aici el a fost desăvârşit şi prin alte metode. Mulţi şi.-au pierdut viaţa în această „nobilă acţiune”. Pe mine m-a ferit Dumnezeu să mă bucur de „avantajele” ei pentru că am fost transferat la Poarta Albă, în vederea eliberării.
În prima decadă a lunii august sosise ordinul ca toţi cei care şi-au terminat pedeapsa precum şi cei care beneficiau de
24

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

„condiţional”, adică de reducerea pedepsei, să fie puşi în libertate. Imaginati-vă ce fericire ne-a cuprins! Scăpam de întuneric! Am fost adunaţi în careu şi comandantul ne-a vorbit de posibilităţile de reeducare şi de reabilitare pe care le aveam în libertate. Ne-a spus că vom avea dreptul să studiem, că vom avea dreptul la muncă şi că nu vom fi persecutaţi, că ne vom bucura de toate drepturile ca orice om cinstit care luptă şi munceşte pentru progres.
- Astăzi părăsesc colonia, spunea el, mai mult de 150 de tineri care urmează să se încadreze într-o muncă liberă şi constructivă. Apoi ne-au felicitat şi ne-au urat drum bun şi mult noroc în viaţă.
Înainte de plecare am lăsat bunului meu prieten din copilărie Grănescu Dumitru, lui Mitică, o flanelă pe care o peticisem şi o căptuşisem cu tot felul de resturi de ciorapi, de rupturi de căciuli, o bucată de pătură, o pereche de bocanci şi un brâu confecţionat din resturi. El era condamnat la 8 ani temniţă grea şi era abia la început! Avea mare nevoie de îmbrăcăminte. L-am înzestrat cu tot ce am avut. Cu lacrimi în ochi a primit cadoul, mi-a urat multă sănătate şi m-a rugat să trec pe la mama lui, care îl plângea într-o cocioabă de la marginea Dorohoiului. Emoţionat de despărţire, dar şi de bucurie că părăseam infernul, i-am promis că o să trec şi o să-i spun că este sănătos şi că o duce bine precum câinile în fântână.
-Să n-o sperii, ai grijă de bătrâneţile ei. Apoi am fost încărcaţi în autocamioane şi expediaţi sub escortă la colonia Poarta Albă pentru întocmirea actelor de punere în libertate.

XI. Poarta albă – kilometrul 31

N-aş fi crezut că urma să mai stau în lagăr încă opt luni. Ajunşi la Poarta Albă nu ne-a băgat nimeni în seamă. Prima noapte am dormit în iarbă, ascultând cântecul greierilor, admirând cerul înstelat şi gândindu-mă la libertate. Am cam simţit răcoarea nopţii fără brâu, fără flanelă şi fără petecul de pătură, dar ce contau toate
acestea faţă de faptul că în curând trebuia să fiu eliberat.
Poarta Albă era cea mai mare şi cea
mai bine organizată colonie de muncă de pe tot traseul Canalului. Aici lucrau deţinuţi de dreptul comun cărora li se spunea „pinguini”, deţinuţi condamnaţi pentru trecerea frauduloasă de frontieră, aşa-zişii „cocori” şi deţinuţi politici numiţi şi „fazani”.
Îmi amintesc că se întâmpla câteodată să jucăm fotbal: „pinguinii” cu
„cocorii” sau „cocorii” cu „fazanii”.
Meciurile se sfârşeau totdeauna cu bătăi, capuri sparte sau picioare rupte. Se juca pe viaţă şi pe moarte.
Dimineaţa brigăzile se organizau pentru muncă timp de o oră. În dreptul porţii stătea primul brigadier, iar coloana, împărţită în brigăzi de câte 100 de oameni, bătea pasul. Brigadierul raporta efectivul şi pe cei bolnavi rămaşi în colonie.
Brigăzile de politici mergeau la lucru cântând:
La canal să ştergem pata Negrelor greşeli trecute Drum deschidem cu lopata Cu elanuri renăscute.
În spate altă brigadă cânta:
Un colonist, om liber mâine Vom fi cu toţii într-un gând De preţ Republicii Române
Vom sparge norma, rând pe rând.
Şi alţii, mai în urmă:
Şi în curând vom duce vestea
Apele din val în val
C-am dat ţării noastre scumpe
Viaţă nouă şi-un canal.
Şi în faţă se mai auzea, pierdut: La canal să ştergem pata Negrelor greşeli trecute ...
Şi astfel, o brigadă cântând mai tare,
alta mai încet, alta urlând şi la acestea adăugându-se înjurăturile gardienilor, se făcea un vacarm înfiorător.
Ce-mi mai păsa mie de modul cum
decurgea viaţa la Poarta Albă? Mă gândeam: „fiecare cu norocul lui: unora când s-au născut le-a cântat cucul, altora le-a cântat cucuveaua”. Nu aveam de ales,
25

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

trebuia să ne despărţim, dar celor ce rămâneau în infern le doream eliberare grabnică.
Pe la 8, după ce am dat o raită prin
toată colonia şi am observat că barăcile
„fazanilor” sunt înconjurate cu sârmă ghimpată, deci un ţarc mai mic în cadrul unui ţarc mai mare, am fost chemaţi la comandament:
-Cu voi ce este? De ce umblaţi fără rost? Nu sunteţi cumva spioni, sau încercaţi să fugiţi?!
- Nu, noi am fost aduşi ieri, de la
Valea Neagră pentru a fi puşi în libertate. Majoritatea avem pedepsele executate, iar unora li s-a aplicat reducerea condamnării, datorită muncii efectuate în puşcărie şi la Canal.
- Ce vorbiţi? Aţi venit ca să plecaţi?
Ce-mi aud urechile! Să punem în libertate criminali şi bandiţi pentru a submina din nou ceea ce s-a realizat? Pentru ce sunteţi condamnaţi?
- Suntem condamnaţi politici, a zis
Iancu Benedict, cu glasul sfârşit.
- Noi suntem condamnaţi pentru trecere de frontieră, a spus speriat amicul Badiu.
De fapt, comandantul cunoştea
situaţia noastră şi motivul pentru care fuseserăm aduşi aici la Poarta Albă, pentru că a început să citească cu glas tare:
- Deţinuţii politici vor lucra, după cum urmează: Bâgu Gheorghe, Iancu Benedict, Gherasim Mihai, Ganea Petre – la brigada 14. Roşu Mircea, Năstase Vasile
– la brigada 15. Şi aşa mai departe, ne-a repartizat pe toţi.
Brigada 14 lucra la rîpare şi avea ca
brigadier, pe Mihoc. La începurt n-am ştiut ce înseamnă rîpare, dar a doua zi am aflat că a rîpa însemna a muta calea ferată dintr- un loc în altul. Era totuşi o muncă mai uşoară şi mai „nobilă” decât cea de la roabă. La brigada 14 am cunoscut alţi oameni şi alte obiceiuri. Majoritatea erau ţărani ardeleni cu pedepsele executate. Unii aveau terminată pedeapsa de doi ani, alţii nu fuseseră condamnaţi. Ce să vă mai spun, tot felul de oameni nenorociţi. La ei
am auzit „Ardealul face canalul”, sau
„Vinovat, nevinovat/ Canalul trebuie terminat”.
La Poarta Albă fiecare brigadă avea cântecul ei şi pleca la muncă cu cântec. Cei de la 14 cântau:
Zorile când se arată
Şi cuprind întregul cer Noi brigada paisprezece Am plecat pe şantier.
În faţă se auzeau cântând cei din brigada
13:
Un colonist om liber mâine Vom fi cu toţii într-un gând. În spate, brigada 15 urla:
La Poarta Albă creşte
Al muncii viu şuvoi Şi ţara înfloreşte Prin vremurile noi.
Mergeam cântând până ne urcau într-un tren format din platforme şi, sub pază, plecam către noul loc de muncă.
Mutam calea ferată de pe o holdă, la o distanţă de 200 m, făcând loc altor vagoane pentru descărcare. Şi aici normele erau mari însă oamenii s-au obişnuit. De exemplu, ca să mutăm 1 km de cale ferată la o distanţă de 200 m, desfăceam calea ferată în 10 tronsoane de câte 100 m. Între două traverse intra câte un om şi astfel,
100 de oameni se înşirau între cele două
şine. La comanda brigadierului ridicam cu toată puterea. Fiecare dintre noi trebuia să se angajeze cu maximum de efort pentru a disloca calea ferată. Dacă nu reuşeam foloseam ranga sau lomul. Lomul era o prăjină groasă care avea la capăt un cioc de fier ce se introducea sub traversă. Era o pârghie care după ce se fixa sub calea ferată, mai mulţi oameni trăgeau de ea în jos până se sălta şina. După ce o dislocam, toţi cei 100 intram între traaverse, prindeam fiecare cu nădejde şi, la comandă, ridicam şi porneam spre locul unde trebuia să o remontăm.
La ultima manevră se vedea
solidaritatea şi omenia dintre noi. Dacă unul n-ar fi ridicat cu toată forţa şi n-ar fi pus umărul, porţiunea ce-i revenea lui se lăsa pe spatele celui din faţă care nu ar fi
26

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

reuşit să ducă şi o a doua povară şi în felul acesta toată brigada ar fi fost doborâtă la pământ. Nu cunosc, în tot timpul cât am lucrat la râpare, nici un caz de sustragere
de la muncă. Toţi puneam umărul serios şi toţi, foarte atenţi, executam comenzile brigadierului, reuşind să realizăm zilnic normele.

Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(8)

dr. Daniel Botezatu

În această perioadă, breasla se impune ca formă principală de organizare a activităţii meşteşugăreşti, apartenenţa la breaslă garantând nişte drepturi şi privilegii, potrivit unui sistem de castă primar, dar impunând membrilor şi respectarea unor norme care, în anumite cazuri, reluau şi transmiteau mai departe cutume din perioade anterioare, în care această organizare lipsea sau era mai puţin vizibilă şi consistentă.
Sistemul breslei va fi adoptat şi de către negustorii botoşăneni, în primul rând datorită rolului său, verificat deja, de factor regulator şi ordonator al activităţilor economice. Aşa se face că la 1832, bacalii
împreună cu marchitanii328, bogasierii329,
braşovenii330, lipţcanii331, precupeţii moldoveni332, tutungiii333 şi aftârlicarii334
făceau parte din rândul celor 63 de bresle existente atunci.
Norocul sau nenorocul, abilitatea sau lipsa de pricepere, moştenirea unei averi mai mari sau mai mici, sistemul de relaţii, atât de afaceri cât şi cu factorii politici de decizie, ori pur şi simplu neprevăzutul, generau o ierarhizare a negustorilor şi meşteşugarilor. Se formează o
„aristocraţie” meşteşugărească, evidenţiată mai ales de staroştii breslelor. Ambele categorii constituie patriciatul urban al Botoşanilor, din rândurile căruia provin epitropii principalelor biserici, membrii epitropiei şi Eforiei târgului, alegătorii privilegiaţi pentru consiliul municipal şi
alte organisme de manifestare şi structurare a vieţii urbane.
Diferenţierea se face şi în interiorul
categoriilor socio-profesionale. Cei mai avuţi dintre negustori erau cei ce făceau negoţ de vite, cum este cazul armeanului Andrieş Marcovici, la care ne-am referit deja, dar în general, cel puţin până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, armenii erau cel mai bine poziţionaţi din punct de vedere material. După această dată, ei vor fi tot mai serios concuraţi de către evrei, care le vor lua într-un final locul. În ceea ce priveşte breslele, se detaşează prin bogăţia şi influenţa membrilor săi breasla blănarilor, urmată îndeaproape de cele ale tălpălarilor şi ciubotarilor. O expresie a puterii economice şi vitalităţii unora dintre breslele botoşănene o constituie ctitoriile bisericeşti ale acestora, sau faptul că ani în şir au întreţinut şi reparat biserici importante din târg. Nu este o simplă coincidenţă faptul că, în marea lor parte, bisericile de zid botoşănene datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, perioada maximei înfloriri economice a Botoşanilor şi dezvoltării de vârf a organizării de breaslă.
Având în vedere modelul reuşitei economice şi sociale a negustorilor, neamurile scăpătate ale marii boierimi de odinioară, îndeplinind funcţii mărunte în administraţia locală, încep a fi tot mai interesate în aplicarea acestui model. Încă
27

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

din acte mai vechi se observă cum boieri şi familii boiereşti cumpără sau stăpânesc deja dughene în târg335. În 1828, vel vornicul Alecu Callimachi lua de la
Mitropolia din Iaşi nu mai puţin de 51 de dughene în Botoşani, dând la schimb un loc în Iaşi336. Lista boierilor alegători pentru Eforia din 1836 a Botoşanilor ni-i arată pe toţi cei înscrişi acolo ca fiind
posesorii măcar a unei case în târg. Unii dintre ei aveau adevărate averi imobiliare, potenţiale surse de câştiguri dacă nu mari, măcar constante: postelnicul Petrache Vârnav stăpânea cinci dughene, spătarul Iordache Cristescu patru, spătarul Costache Roset, ctitorul bisericii de zid Sf. Paraschiva, avea nu mai puţin de 11 dughene, în timp ce stolnicul Neculai
Teodor era posesorul unui han337.
Un ultim aspect la care ne vom referi este cel al complementarităţii ocupaţiilor economice ale locuitorilor. Dacă negustorii tranzitau şi comercializau şi produse finite, rod al muncii meşteşugarilor, iar aceştia din urmă aveau nevoie de multe alte articole pe care le cumpărau de la negustori, ambele categorii lucrative depindeau alimentar de un alt factor de producţie, agricultorii. De multe ori târgoveţii nu abandonau cu totul ocupaţiile agricole. Numeroase documente amintesc, mori, iazuri, ţarini, livezi şi păşuni din hotarul târgului, exploatate de către
orăşeni338. Târziu, spre epoca modernă,
habitudinile rurale nu erau cu totul abandonate de către târgoveţi. O demonstrează inventarul din 29 octombrie
1807 al gospodăriei unuia din membrii de seamă ai elitei botoşănene, doctorul Ioan Peterson: „Şi cu aceşti patru măsuri s-au încheiat toată stare locului livezii, cu care livadă s-au vândut împreună şi o casă cu şură şi cu pivniţă supt dânsa şi altă casă la
portiţa grădinii şi un coş deşert de păpuşoi cum şi un tiasc de vin [...]”339.
Cum nici marele comerţ şi nici activităţile desfăşurate de orăşeni nu le puteau asigura întru totul hrana acestora, acest rol îl avea hinterlandul rural format din satele ce aparţineau ocolului
târgului340. Şi în cazul oraşelor medievale
moldoveneşti, printre ele şi Botoşanii, ca şi în ceea ce priveşte oraşele contemporane din alte regiuni ale lumii, a existat dialogul neîntrerupt cu zona rurală, pentru că „nu există oraş, nu există orăşel care să nu aibă satele lui, fâşia lui de viaţă rurală anexă, care să nu impună <<plaiului>> său înlesnirile pieţii, folosirea prăvăliilor lui, a greutăţilor şi măsurilor lui, a cămătarilor lui, a oamenilor lui de lege şi chiar a
distracţiilor lui”341. Această coabitare era
cel mai vizibilă cu ocazia târgurilor mari, anuale, al celora mai mici, săptămânale, dar şi în cadrul târgului permanent, care avea loc în piaţa centrală, numită şi Târgul Vechi, apoi Târgul Nou şi în care se găseau concentrate prăvălii, dughene şi
ateliere342.
O forfotă permanentă trebuie să fi însoţit toate aceste activităţi economice. Întreruptă în anumite momente nefericite ale istoriei locale, stimulată în alte momente prin privilegii generoase acordate de domnii şi doamnele ţării, ultimele în calitatea lor de proteguitoare ale oraşului căruia i se mai zicea şi „târg al Doamnei”, evoluţia economică a Botoşanilor, cu suişurile şi coborâşurile sale, reprezintă o parte importantă a istoriei locale. Şi chiar dacă astăzi Botoşanii au una dintre cele mai puţin dezvoltate economii urbane din ţară, nu trebuie să uităm că pe la 1800, rod al evoluţiei de până atunci, erau „un oraş care după însemnătatea sa, este al doilea după Iaşi şi al doilea oraş comercial după
Galaţi”343 .

NOTE

328Artur Gorovei, op. cit., p. 311. Breasla marchitanilor mai recentă în peisajul economic botoşănean, negustorea ambulant mărunţişuri aduse din părţile ruseşti.

329 Vindeau bogasii, adică ţesături de bumbac. Sunt atestaţi la Botoşani în 1820 şi 1832 (ibidem, p. 82-90 passim,

179 şi 311).

28

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

330 Negustoreau „braşovenii”, adică „stămburi, cutnii, postavuri de o calitate mai potrivită, dumicatonuri, madipolonuri, americă, basmale, baruzuri şi broboade pentru legat la cap, frânghii, postavuri groase de tot, flanele ordinare, abale pentru ţărani, placaturi, pături, ploşti, lăzi şi unelte de lemn trebuitoare gospodăriilor ţărăneşti” (D.Z.Furnică, Industria şi dezvoltarea ei în ţările româneşti, Bucureşti, 1926, p. 142, apud, Eugen Pavlescu, op. cit. , p. 269). Sunt amintiţi la Botoşani în 1832, doi dintre ei fiind români şi trei armeni (Artur Gorovei, op. cit., p. 179, breaslă aparte în acelaşi an (ibidem, p. 311).

331 Vindeau lipscănii, adică mărfuri de la Lipsca (Leipzig): „cumaşuri de rochii şi de haine, de lână, mătase, bumbac şi amestecate, materii pentru anterie, fermenele, scurteici, postavuri fine pentru gimbele, stofe pentru mobile şi veşminte bisericeşti, oglinzi mari şi mici, precum şi obiecte fine de lux (D.Z.Furnică, op. cit., p. 142,

apud Eugen Pavlescu, op. cit., p. 269). În 1832, la Botoşani erau 42 de„ lipţcani”, cu toţi evrei Artur Gorovei, op. cit., p. 180).

332 Ibidem, p. 312.

333 Ibidem, p. 84, 180 şi 312.

334 „Negustori cari vindeau mărunţişuri, precum: cercei, nasturi, mărgele, oglinjoare etc.”; (ibidem, p. 311).

335 La 16 februarie 1766, stolnicul Constantin Greceanu avea mai multe dughene în târg (N.Iorga, St. şi doc., vol. V, p. 253); în acelaşi an, la 20 septembrie, Afenduli cupeţul din Botoşani şi soţia sa, Irina, vindeau vornicului

Lupu Balş „o pivniţă cu dughiane şi cu crâşmă […] pe Uliţa Veche […] ibidem, vol. VII, p. 125).

336 Idem, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, p. 67 şi 70.

337 Artur Gorovei, op. cit., p. 222-223.

338 Daniel Botezatu, op. cit., subcap I.5, passim.

339 ASI, Documente, CDII/75.

340 Daniel Botezatu, op. cit., cap. IV, passim.

341 Fernand Braudel, Structurile cotidianului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, vol. II. p. 266-267.

342 Vezi şi Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, 2004, p.

198.

343 Alexandru - Papadopol Callimachi, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, în „Analele Academiei Române. Memorii şi notiţe”, seria a II-a, tom IX, secţiunea II, Bucureşti, 1887, p. 93-94.

Radu Greceanu. Am luptat în est(2)

Interogator cu bâtele

- Ce se întâmplase?
- Nu cred că a fost o „turnătorie”. Am avut discuţii aprinse cu „perevodcikul” şi cu căpitanul lagărului, care era un român. I-am reproşat că face ruşine Armatei Române, pentru că nu ţine cu noi şi face jocul ruşilor! Pot să vă spun însă că spiritul de solidaritate al prizonierilor a fost nemaipomenit. Cât am stat la carceră, care era chiar sub foişorul de pază, lângă gardul de sârmă ghimpată, veneau camarazi, noaptea, pe furiş, şi-mi aduceau de mâncare. Mai ales conduita foştilor legionari a fost exemplară. Erau cei mai săritori, cu un spirit de loialitate extrem de puternic. Cât priveşte pe ceilalţi prizonieri, vreau să vă spun că m-au impresionat nemţii, care s-au purtat exemplar în lagăr. La fel, finlandezii, care munceau şi aveau

Interviu realizat de colonel (r) Dumitru Roman

un curaj nemaipomenit de înfruntare a înjurăturilor soldaţilor ruşi.
Din punct de vedere al drepturilor
omului, trupele ruseşti nu aveau voie să intre înarmate în lagăr. Şi, într-adevăr, respectau această regulă. Dacă era nevoie, veneau cu bâtele. Eram mereu interogaţi politic. Ce ai făcut în cutare loc, de ce ai luptat? ... Şi noi răspundeam: Basarabia! Ei ziceau: „Aha! Bine! Dar dincolo de Nistru ce-aţi căutat? Dar la Odesa de ce aţi fost?
...”

- Cine vă interoga?

- Ofiţerii de la NKVD. Cum intrai în lagăr, în faţă, era un mic pavilion unde stăteau reprezentanţii NKVD şi câţiva politruci. Aceştia formau comandamentul militar şi cel politic. Aproape zilnic, o oră, ni se citeau, din ziarul Pravda, fel de fel de
29

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

articole şi, uneori, noutăţile despre război. Acolo am aflat că au debarcat englenzii în Normania.

Radu Greceanu- vacanţă 1962, revenit la format omenesc

- Aţi primit vreun ajutor din ţară, de la Marele Stat Major s-a interesat cineva de soarta prizonierilor?

- Nici un fel de ajutor. Între 1944
şi 1948 ştiu că a fost un singur caz mai deosebit. O comisie a Crucii Roşii a cerut să inspecteze condiţiile din lagăr. N-a fost primită. În schimb, au trimis o delegaţie de prizonieri la Gorki, care au fost prelucraţi să spună că nu avem nevoie de nici un ajutor, pentru că suntem bine trataţi şi avem tot ce ne trebuie. Un singur lucru au spus: că aşteptăm să ne întoarcem acasă!

- Aveaţi şi preoţi militari în lagăr, aveaţi dreptul la serviciul religios?

- Erau câţiva preoţi. Unii s-au purtat
cumsecade, alţii, mai puţin. Erau şi ei destul de dezorietaţi. Unul era foarte religios, ne citea din când în când, seara, din Biblie. Dar, slujbă religioasă nu s-a făcut niciodată. N-am simţit că vin sărbătorile, Paştele, Crăciunul. Nu se
ţinea seama de aşa ceva. Odată am vrut să sărbătorim şi noi, ca toţi creştinii ortodocşi, Paştele. Pentru asta, luam zilnic o parte din raţia de margarină, zahăr şi pâine, pe care o ascundeam în zăpadă, ca să facem un fel de
„tort” în ziua de Paşti. Dar, se pare că ne-a
„turnat” cineva, căci exact în Duminica Paştelui, când ne-am întors de la pădure, comandantul ne-a adunat şi ne-a întrebat dacă avem vreo intenţie să facem Paştele. Noi am spus: „Nu!” Şi atunci a pus pe cineva să scoată margarina şi pâinea ascunse în zăpadă. Ca pedeapsă, ne-a înhămat din nou la sanie şi ne-a trimis la pădure. În schimb, eu am trăit un moment emoţionant într-o noapte de Crăciun, când m-am pomenit cu un grup de nemţi la fereastra infirmeriei, unde mă aflam bolnav, care ne-a cântat colinde. Am plâns când i-am auzit. Era şi un neamţ cu mine la infirmerie, cred că de asta au şi venit ceilalţi.

- Spuneţi-mi, au murit mulţi prizonieri în lagărul de la Oranki şi Mănăstârka? Ce se întâmpla cu cei care mureau?

- Erau îngropaţi în afara lagărului, într-
o groapă comună, nemarcată în nici un fel. Fără nici un semn la căpătâi, fără nimic. Acum, în ţară, se mai fac cercetări în închisorile unde au murit deţinuţi politici, pentru a-i identifica. Din nenorocire, nimeni nu se mai interesează de cei care au murit în lagărele de prizonieri sovietice, să li se pună acolo, o cruce ... Ar trebui ca statul român să facă ceva. Că şi aceşti români au murit pentru ţară! Un reproş pe care îl am de făcut: au fost trimişi oameni în Est fără să fie pregătiţi pentru lupta pe timp de iarnă. Au fost trimise tunuri trase de cai, trupă nepregătită pentru o campanie de iarnă – unii călări, alţii pe jos, prost echipaţi, slab înzestraţi. Din punct de vedere moral, susţin şi acum că am făcut bine că am luptat contra ruşilor. Nu discut chestiunea cu Stalingradul, pentru că acolo s- au făcut greşeli. Şi acum convingerea mea este că am luptat pentru o cauză dreaptă.

Zestrea celor patru ani de lagăr

- Care a fost momentul cel mai tensionat pentru dumneavoastră?

- Înainte de asta trebuie să vă spun că
la un moment dat a început propaganda pentru
30

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

formarea diviziilor care să lupte contra nemţilor. Şi au venit tot felul de „personalităţi de seamă” să ne convingă. Am văzut-o pe evreica Ana Pauker. A venit într-o căruţă, avea nişte ciorapi ca vai de capul ei. Cu ea mai era un evreu – Novikov, mi se pare că-l chema. Promisiunile sovieticilor erau că niciodată cei care se înrolează în Divizie nu vor lupta contra românilor. Ăia doi ne spuneau că o să ne dea nu ştiu ce, că scăpăm, că o să ne ducem acasă. Pe măsură ce erau chemaţi, unii prizonieri ziceau Da!, alţii Nu!

- Dumneavoastră ce-aţi făcut?

- Eu am spus Nu! De la început. N-am vorbit cu Ana Pauker. Am fost întrebat de un NKVD-ist de la lagăr. Îl chema ceva cu ...
„ţenko”, acum câteva zile mi-am amintit numele lui. Ştia perfect româneşte. Când nu înţelegea ceva, avea un translator, un prizonier basarabean. De altfel, comandantul lagărului era un român. El avea nişte interpuşi, care ştiau ruseşte şi făceau translaţie. M-aţi întrebat de momentele cele mai tensionate. Unul a fost acela când am declarat greva foamei. Era în 2 februarie 1948. Eram total disperaţi. Auzisem că regele nostru le mulţumise sovieticilor că l- a scăpat de nazişti şi că s-au întorc ostaşii cu bine acasă. Pe noi ne uitaseră cu totul. Noi nu mai contam pentru nimeni, nu mai eram nici ai Regelui, şi nici ai ţării. Dacă sovieticii nu ne- au trimis până acum în ţară, înseamnă că nu vor să ne mai trimită niciodată – ne spuneam noi. Atunci am decis: facem greva foamei. Am cerut să ne dea drumul acasă sau să ne omoare. Eram epuizaţi şi fizic, şi moral. Ne-am aşezat pe priciuri şi am refuzat să mai ieşim la muncă. După o zi au venit să ne ameninţe. În ziua a doua şi a treia au trimis nişte asistente medicale să ne determine să mâncăm. „Kuşete, gospodin ofiţer!” – ne rugau asistentele. În a patra zi, a venit comandantul lagărului şi ne-a anunţat că vom fi repatriaţi în cursul aceluiaşi an. Şi, într-adevăr, aşa a fost. Ne-au eliberat. La unii nu le-au dat voie să plece pentru că, ziceau ei, au omorât partizani sau au organizat greva foamei. Victor Clonaru, de pildă, a mai fost ţinut câţiva ani într-un lagăr din Urali.

- Cum a fost momentul întoarcerii în

ţară, cum aţi fost primiţi?

- Am plecat din lagăr câteva sute de români. Ne-au dat încălţări noi şi nişte haine, ca vai de ele, ne-au dus la gară şi ne-au urcat în aceleaşi bou-vagoane cu care ne-au transportat şi ne-au umilit prin toată Rusia. Au oprit în Moscova şi ne-au dat câte 10 ruble pentru cumpărături.

- Ce v-aţi cumpărat?

- Ceva de mâncare .... Am ajuns în ţară într-o zi de Paşti. Ne-au debarcat la Focşani. A venit cineva din partea Guvernului, unul mic, negricios – nu ştiu cine era – şi ne-a ameninţat că, dacă îndrăznim să spunem o vorbă contra Guvernului român şi contra Guvernului sovietic, ne arestează. Halal primire! Dar, la câte umilinţe înduraseră în patru ani, ce mai conta una în plus?! Ne-au dat câte o sută de lei şi ne-au arătat poarta. Am simţit că am ieşit din iad! Eram buimăcit, dezorietat. Nu ştiam dacă trebuie să mă bucur sau să mă rog la Dumnezeu să-mi dea puterea să merg mai departe. Simţeam o dorinţă firească să ajung cât mai repede acasă la ai mei. Părinţii locuiau la Topliceni, la trei kilometri şi jumătate de Râmnicu Sărat, unde se aflau conacul şi moşia mamei mele, moştenire pe linie feminină de la boierii Deduleşti, ctitori de biserici pe valea Râmnicului. La Râmnicu Sărat, când am coborât din tren, gara era înţesată de lume. Mulţi mă cunoşteau. Se uitau la mine de parcă veneam din altă lume. Nimeni nu mă aştepta, părinţii nefiind înştiinţaţi, şi am luat-o, pe jos, spre Topliceni. Aveam o gamelă goală în mână. Zestrea celor patru ani de lagăr! Pe podul de peste Râmnic, m-am întâlnit cu o bătrână; s-a oprit în loc, s-a uitat la mine şi m- a întrebat: „De unde vii, maică?” „Păi, am fost în prizonierat!” – i-am răspuns. „Uite, o felie de cozonac!...” „Sărut mâna, Dumnezeu să vă ocrotească” – am spus şi am muşcat din felia de cozonac. După câţiva paşi, mi-am zis în gând: „Nu are destul zahăr!”. Acasă, mi-am găsit părinţii răvăşiţi şi îngrijoraţi de ceea ce-i aşteaptă în viitor. Se zvoneau multe. La puţin timp după plecarea mea la Bucureşti, au fost ridicaţi de acasă şi trimişi în domiciliu forţat la Râmnicu Sărat. Şansa m-a ajutat şi de astă dată: dacă eram acasă, cu ei,mă luau şi pe mine. Bieţii părinţi! Tata s-a prăpădit după nouă ani, la 27 mai 1957, în „domiciliu forţat”
31

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

... Mama, sărmana, a mai dus-o câţiva ani buni, a apucat să scape de statutul de
„domiciliu obligatoriu”, a fost luată în
Bucureşti, la sora mea, Martha, unde a murit în
1969. În Bucureşti, la Arhivele Statului, unde lucrasem înainte de a pleca pe front, directorul, Aurel Sacerdoţeanu, a refuzat, timp de patru ani, să-mi considere locul liber. „Până nu primesc înştiinţare că este mort, eu nu dau postul liber!” A fost un gest rarisim, de mare omenie şi de bun admnistrator. Aşa că mi-am reluat postul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat până atunci. O vreme, am lucrat, cu jumătate de normă, la Institutul de Istorie
„Nicolae Iorga”. Dar, trecutul continua să mă urmărească. La puţin timp, după întoarcerea în ţară, m-am pomenit cu o adresă de la Marele Stat Major, prin care eram invitat să mă prezint în faţa Consiliului de Război.

- Ce era cu acest Consiliu de Război?

- O aiureală. Din câte am aflat, se constituise pentru judecarea atitudinii prizonierilor de război în Uniunea Sovietică. De fapt, era o comisie condusă de generalul Budiş, pe care îl cunoşteam bine, el însuşi fiind prizonier de război, colonel, dar venit cu
una din faimoasele Divizii ... M-am prezentat pe Uranus, unde, mai întâi am dat o teză, apoi m-am prezentat la oral. Teza: „Ce părere aveţi despre Basarabia şi Bucovina?” Răspuns:
Este un pământ sfânt românesc şi pentru asta am plecat în război.” Teza: „Vă asumaţi vina de a fi invadat Basarabia?” Răspuns: „Acesta a fost ordinul Marelui Stat Major. Mi-am făcut datoria, ca român.” La oral au fost mai multe întrebări. În final, generalul Budiş a spus: „Îl cunosc pe tovarăşul Greceanu.” Atât! Peste o săptămână m-am trezit acasă cu o înştiinţare de la Marele Stat Major că „în urma comportamentului meu nedemn în timpul prizonieratului, am fost degradat la gradul de soldat.” M-am dus la Centrul Militar, unde mi- au dat un „carnet de soldat”.

- Cum aţi primit acest gest?

- I-am înjurat în gând! ... Peste câţiva ani, în 1955, m-am pomenit chemat din nou la Centrul Militar, unde mi-au spus cam aşa: „Vi s-a revizuit situaţia militară şi s-a hotărât să vă dăm înapoi gradul de sublocotenent. Veţi face o pregătire militară ...” Şi mi-au luat carnetul de soldat, de care îmi pare rău şi- acum.

P.S. Sindrofii aniversare. Reflexul foamei

În cele câteva ore de discuţii, în apartamentul familiei Radu Greceanu, a participat, în unele momente, şi distinsa doamnă Eugenia Greceanu, o excelentă povestitoare, cu un remarcabil simţ al detaliului portretistic şi românesc. N-aş putea încheia acest interviu fără a prezenta portretele pe care doamna Greceanu, ca una care a fost martoră la multe din episoadele post-prizonierat ale soţului, le-a făcut camarazilor săi de suferinţă.
... La două luni după ce ne-am căsătorit, în 2 februarie 1954, am fost la familia Gribincea, unde foştii camarazi din prizonierat şi-au dat întâlnire ca să sărbătorească ziua declanşării grevei foamei în lagărul de la Oranki: 2 februarie
1948; în 1955, petrecerea a fost organizată
la noi acasă; în 1956 a fost la Nelu Vasiliu.
După care, juristul Costache Popescu a fost chemat la „Secu” şi i s-a atras atenţia s-o lase mai moale cu aceste sindrofii aniversare, că nu e bine! Atunci, soţia lui Costache, care era o femeie foarte prudentă, a decis: „Costache, gata cu prostiile!” Şi aşa s-a terminat cu aniversările grevei foamei. Păcat, pentru că erau minunate. Soţii noştri se întâlneau şi povesteau fel de fel de întâmplări prin care trecuseră. „Mai ţii minte, de Paşti, când ne- a oprit comandantul lagărului şi ne-a trimis înapoi, la pădure? ...” Etc. etc. Iar celelelate soţii se întrebau: „Dragă, dar nu se mai satură să povestească aceleaşi şi aceleaşi lucruri?”
... Nu pot să o uit pe soţia lui Nelu Vasiliu, când a adus un platou mare cu fripturi şi l-a pus pe masă. După nici jumătate de oră, când a revenit, a făcut
32

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)


nişte ochi mari, uluită, că nu mai era nimic pe masă. Foştii prizonieri au rămas, bieţii de ei, cu un reflex al foamei, un fel de spaimă.

Eugenia Greceanu – foto 1971

... Ei, când aniversarea grevei foamei a fost la noi, în 1955, în toiul petrecerii ne- am pomenit cu Victor Clonaru intrând pe uşă. Arăta minunat! Frumos, senin, vesel. Nu ştiu dacă venea direct de la Vorkuta – sigur nu! – căci trecuse şi prin interogatoriile de la noi. Şi după 1989, a ajuns în parlament, ca reprezentant al deţinuţilor politici. Era nr. 1 la AFDP (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici – n.red.).
... Cu Costin Vălăreanu, care înjura regimul în gura mare, pe toate drumurile, am rămas în cele mai strânse relaţii până la moartea sa. Când s-a întors din prizonierat a avut o perioadă destul de neagră. Nici vorbă să lucreze în magistratură! Nu găsea de lucru decât ca necalificat, descărca mărfuri din camioane. S-a ales cu o hernie, de care a fost operat de două ori. Nu ştia că este bolnav de inimă. Era fericit că iese la pensie. Îi plăcea muntele. Dar n-a mai
apucat să se bucure de pensie şi de munte. S-a dus la Craiova, la un parastas, s-a culcat şi dimineaţa l-au găsit mort. Avea 60 de ani. Era un bărbat foarte frumos. Era născut la Maglavit. De la el am auzit episodul cu Ana Pauker, în lagărul de la Oranki, unde venise să convingă prizonierii să se înroleze în Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”. Comandantul lagărului a adunat toţi prizonierii români pe platou, în jurul unei căruţe. Atunci a apărut cu un prelung
Huooo! Putoare!” Atunci, Ana Pauker a întins mâna şi a zis: „Tovarăşi, Uniunea Sovietică vă întinde mâna. Nu scuipaţi pe ea.” A fost nevoită să coboare din căruţă în huiduielile prizonierilor „reacţionari”.
... Dudu Gribincea a fost un caz mai
special. A reuşit să practice avocatura, însă în condiţii foarte grele, cu naveta, vai de el, toată ziua era pe tren. Din când în când ne mai întâlneam. Şi, dintr-o dată, a venit şi ne-a spus că a reuşit să obţină un post la Ministerul Comerţului Exterior. Ultima dată a venit la întâlnirea de la noi cu Costin Vălăreanu şi pictorul Teodor Dan, unde, bineînţeles, s-a ajuns la politică, cu vehemente critici la adresa regimului. La care, Dudu Gribincea a exclamat: „Mă, voi sunteţi nebuni? Cum vorbiţi aşa, cu geamurile deschise?” Şi de atunci nu l-am mai văzut. A rămas în Elveţia. Ne-a scris acum câteva luni ...
... Nelu Vasiliu, nepotul generalului
Vasiliu Răşcanu, nu ştiu ce pregătire avea înainte de prizonierat, dar când s-a întors a făcut Politehnica, a devenit inginer şi a condus o serie de lucrări, şef de şantier, pe undeva, prin Bărăgan. Pleca cu noaptea în cap şi se întorcea pe la 8-9 seara. Şi pentru că îi plăcea mâncarea bună, soţia şi cu soacra aveau grijă ca mâncărurile să fie planificate să iasă atunci fierbinţi din cuptor. A murit foarte tânăr – la 60 şi ceva de ani.
33

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani(32)

dr. Eugenia Greceanu

CAPITOLULV

ANALIZA TRANSFORMĂRILOR SUFERITE DE ANSAMBLUL URBAN

Analiza oraşului vechi şi a fondului construit existent permite următoarele constatări:
Până în 1968, poziţia administrativă subordonată a oraşului Botoşani a implicat un ritm lent al sistematizării, intervenţiile în vatra istorică fiind foarte reduse. Tot reduse au fost şi fondurile de întreţinere a construcţiilor existente, astfel că, în circa
30 de ani, zona Tîrgului Nou, cu excepţia unor gospodării bine întreţinute de proprietari, a ajuns în stare de paragină, apropiată de prăbuşire, care anihilează practic posibilitatea de asanare. În această situaţie se află străzile cu profil comercial în trecut: Mihail Viteazul, 7 Aprilie (Elisabeta), Crângului, Calea Naţională (Sf. Ilie) – între Calea Naţională şi Peneş Curcanul –, frontul de nord al străzii Elena Rareş (Uspeniei), str. Griviţa. Zona de locuinţe a străzilor Dochia, Izvoarelor, Dreptăţii, Impăratul Traian, Decebal, a rămas fără dotări edilitare – în consecinţă foarte rar construită.
În Târgul vechi s-a degradat în special zona fostelor „Ţigănii”şi a vechiului nucleu al comunităţii evreeşti, delimitată de străzile Horia, Teatrului (Lascăr Catargiu – unde apar şi cedări de fundaţii), Muzicanţilor şi Transilvaniei (Cerbului – între străzile Teatrului şi A.Panu).
După 1950, invocându-se degradări
uşor remediabile, au fost dărâmate cele mai vechi edificii publice – construite în acest scop – ale oraşului: spitalul

Mavromati, ridicat în 1838 şi mărit în perioada 1850 – 1860; prima şcoală primară de stat, înfiinţată în 1832 şi funcţionând după 1860 în localul amenajat prin donaţia arhierelui Marchian Folescu, unde a urmat învăţământul elementar Nicolae Iorga (fig. 120). Ambele clădiri prezentau valoare arhitecturală prin decoraţia romantică a faţadelor.

Fig. 120. Şcoala Marchian, prima şcoală primară de stat, localul amenajat în 1860 prin donaţia arhiereului Marchian Folescu.

Dărâmată în anii ’50. Foto Al. Antoniu, Albumul

general al României, Bucureşti, 1893

Clădirea Teatrului Naţional (fig.
121), ridicat între 1908 – 1914 în formele eclectismului de şcoală franceză şi care se compara – prin proporţii şi bogăţie a decoraţiei – cu Teatrul Naţional din Iaşi, a fost radical transformată între 1956 – 1958, astfel încât vechea compoziţie nu mai poate fi identificată.
După împărţirea administrativă din
1968, noua capitală de judeţ a început să
fie studiată în vederea restructurării sale
34

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)


conform cerinţelor unui oraş care trebuie să răspundă funcţiilor unui centru politico- administrativ şi să facă faţă sporului de populaţie antrenat de dezvoltarea industriei.

Fig. 121. Teatrul Naţional “Eminescu”, în forma iniţială

Privită critic şi cu detaşarea unui observator care nu este localnic, sistematizarea efectuată până în 1978 vădeşte un conflict între conştiinţa valorii urbanistice recunoscute a oraşului vechi – privit ca un ansamblu închegat organic pe parcursul a cel puţin şase veacuri şi tendinţa remodelării integrale în concepţie
„selectivă”, prin care un număr restrâns de
construcţii vechi sunt menţinute pentru

„agrementarea” oraşului nou.

Fig. 123. Noul sediu politico – administrativ (autor arh. Gh. Porumbescu) şi primăria oraşului

În restructurarea centrului politico- administrativ – Piaţa Republicii - acţiunea primului factor se regăseşte în armonizarea regimului de înălţime al noilor clădiri – sediul Consiliului Popular Judeţean şi Hotelul „Rapsodia” – cu volumele primăriei vechi (sediul Consiliului popular municipal) şi al Teatrului „Eminescu”,
rezolvarea fiind favorabilă şi pentru silueta istorică a oraşului .
Pe de altă parte, intenţia de
modificare a structurii urbane moştenite a determinat blocarea străzii Unirii (Belvedere) prin amplasamentul noului sediu politico-administrativ (fig. 123), întrucât s-a avut în vedere efectuarea unei străpungeri mărginită de construcţii în regim înalt, care leagă Piaţa Republicii cu o nouă piaţă – nod de circulaţie auto – aşezată între Calea Naţională şi „Piaţa Târgului” – Piaţa 1907. Rezultatele acestei prevederi însumau în 1980:
- Desfiinţarea a trei insule cu parcelare medievală şi a porţiunii aferente din frontul de sud al Căii Naţionale, loc unde s-a ridicat magazinul universal
„Botoşani”, având suprafaţa unei insule dispărute.
- Dărâmarea unei părţi din frontul de
vest al Pieţei 1907 pentru crearea unui ecran cu arhitectură modernă între „Piaţa Târgului” şi magazinul „Botoşani”.
- Transfomarea „Pieţei Târgului”, închisă pe trei laturi timp de mai multe secole, într-o esplanadă de legătură între Calea Naţională şi noua piaţă – nod de circulaţie -, prin dărâmarea în 1978 a casei
cu nr. 14 – casa doctorului Hinek1, care
închidea latura de sud-vest. Refăcută în
1859 pe locul unei clădiri mai vechi, casa avea pivniţă boltită în leagăn, parter mărginit de arcade pe trei laturi (înzidite ulterior) şi etaj cu balcoane pe console de piatră bogat sculptate. Restaurarea fusese prevăzută în 1977 cu fonduri centrale.
În orice ansamblu istoric de arhitectură, implantarea unor clădiri cu volume şi proporţii care nu ţin seama de alcătuirea anterioară dă naştere unor contraste polemice, a căror atenuare se urmăreşte de obicei prin desfiinţarea clădirilor vechi. Apariţia disproporţionată a magazinului „Botoşani” a pus în discuţie păstrarea dughenelor cu arcaturi de pe str. Marchian şi ameninţă chiar vechea farmacie Gorghias-Semaca, izolată astăzi într-o mare de asfalt, pentru care s-a cerut scoaterea din lista monumentelor istorice,
35

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

deşi este cunoscută în general drept cea mai veche casă de zid din oraş.
În ceea ce priveşte ansamblurile de
locuinţe realizate până în 1978, urgenţa de cazare a surplusului de populaţie a orientat amplasarea a două cartiere către marginea oraşului vechi, în zone neconstruite, şi anume în partea de nord a târgului vitelor şi la limita de nord-vest a perimetrului din

1899, dominând valea Dresleucii, soluţii optime din punct de vedere al centrului vechi.

Fig. 89. Exemplu tipic de punere în valoare a casei Manolache Iorga, în anii ’50

În vatra oraşului s-au păstrat neatinse zonele insalubre din Târgul Nou şi din
„Ţigăniile” Târgului Vechi, care adăposteau o populaţie numeroasă, a cărei cazare ar fi redus substanţial numărul apartamentelor disponibile în blocuri; a fost în schimb atacată „mahalaua Vrăbienilor” în zona bisericilor Sf. Paraschiva şi Sf. Dumitru, unde s-au ridicat numeroase blocuri cu patru etaje şi un singur bloc-turn integrat în perspectiva străzii Unirii. Din punct de vedere al ansamblului istoric, soluţia nu este fericită, întrucât a implicat desfiinţarea cimitirelor medievale (în cimitirul bisericii Sf. Paraschiva se afla mormântul tatălui lui Nicolae Iorga), renunţarea la un fond vegetal cu arbori seculari şi ruperea clădirilor vechi de contextul urban în care au apărut. Totuşi, faţă de alte soluţii radicale (de genul celor realizate la Suceava, care au înlăturat toate construcţiile civile vechi, păstrând doar monumente majore de cult, încadrate de blocuri), este sigur că soluţia adoptată la
Botoşani în anii ’50 pentru zona Marchian- Unirii (fig. 89), are avantajul de a fi menţinut un mare număr de construcţii civile, printre blocurile aşezate la distanţe acceptabile – atât pentru condiţiile de locuire, cât şi pentru rezervarea unui spaţiu minim în jurul valoroaselor creaţii moştenite.
Spre deosebire de soluţiile prezentate
mai sus, refacerea schiţei de sistematizare în 1979 s-a întemeiat fără ezitări pe metoda selectivă, consultanţii de specialitate – printre care se numără şi prof.emerit dr.arh. Cezar Lăzărescu – considerând că nu este cazul să se acorde oraşului vechi calitatea unui ansamblu unitar. Noile propuneri prevăd traversarea oraşului printr-o magistrală cu şase benzi de circulaţie, orientată vest-est-sud, pe traseul a două porţiuni din Calea Naţională racordate prin str. Nicolae Grigorescu, arteră pe care să se axeze o compoziţie similară noilor magistrale din Bucureşti. Prevederea implică: dărâmarea tuturor construcţiilor vechi de-a lungul acestui traseu, pentru crearea frontului de blocuri ; desfiinţarea bifurcaţiei străzilor Horia- Marchian care arată vechea direcţie către Suceava; desfiinţarea ultimului nucleu de locuinţe ale meşteşugarilor români ce se păstrează fără interferenţe etnice în zona bisericii Sf. Ioan. Este demn de menţionat că într-o primă variantă, în care traseul magistralei ar fi urmărit str. Calea Naţională, s-a luat în examinare posibilitatea dărâmării bisericii Sf. Ilie, în scopul obţinerii spaţiului necesar celor şase benzi de circulaţie, aspect definitoriu pentru libertatea oferită de metoda
„selectivă”.
Conform noii schiţe de sistematizare, ansamblurile de blocuri s-au ridicat cu 10 etaje, în regim dens de construcţie, desfiinţând reţeau de străzi, vechile case şi plantaţiile existente. Astfel a fost executat complexul din partea de sud-vest a oraşului (zona străzilor Octav Onicescu – Cimitirului – B-dul Eminescu), care domină în prezent perspectiva văzută dinspre Suceava, deşi alunecările de teren
36

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

apărute în 1976 la ansamblul de nord-vest ar fi trebuit să dea de gândit asupra efectelor despăduririi platoului care domină valea Dresleucii. În acelaşi sistem s-a ridicat un grup de blocuri înalte violent colorate, pe traseul străzii O. Băncilă (între Bulevard şi str. Octav Onicescu), desfiinţându-se valoroasa grupare de case cu arhitectură populară, existentă în 1976 în perfectă stare de conservare. În sfârşit, tot pentru executarea unui ansamblu de blocuri a fost desfiinţată în 1980 strada Dochia cu toate clădirile aferente (în afară de şcoala izraelită), inclusiv casa de la nr.

14, unicul exemplar de locuinţă a patriciatului urban din Tîrgul Nou (fig. 75). Blocurile noi sunt prevăzute să înainteze până la 15 m de latura de nord a bisericii Sf. Ilie, distrugând copacii seculari din zonă.

Fig. 75. Casa din str. Dochia nr. 18, dărâmată în

1980. A. Planul locuinţei. B. Planul pivniţei. C.

Detaliu de pridvor. Releveu E. Greceanu

Concomitent cu evoluţia ansamblurilor de blocuri care urmăresc B- dul Eminescu, s-a conturat şi intenţia
„plombării” cu construcţii noi a acestei artere unice în Moldova prin reprezentarea la cel mai înalt nivel a arhitecturii din cea

de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Operaţia îşi justifică numele atâta vreme cât, fără modificări de profil al străzii, se folosesc terenurile libere şi fără vegetaţie valoroasă. A fost pusă însă în discuţie crearea de spaţii libere prin dărâmarea unora dintre cele mai originale exemplare de arhitectură eclectică ale oraşului (exemplu, casa Constantin Ciolac, B-dul Eminescu nr. 64 - fig. 124), cu portic pe plan curb, în bună stare de conservare, folosită ca grădiniţă de copii); de asemenea, după unele opinii, traseul bulevardului ar trebui rectificat, ceea ce implică sacrificarea plantaţiilor de tei aferente. În asemenea cazuri, „plombarea” se transformă în “restructurare selectivă” respectiv denaturare.

Fig. 124. Casa Constantin Ciolac, Bulevardul

Eminescu nr. 64

O ultimă observaţie – aparent de detaliu – priveşte direct concepţia detaliilor de sistematizare care desfiinţează vechile împrejmuiri, chiar dacă această soluţie se difuzează şi empiric, fără un plan prestabilit, bântuind în special în oraşele din Moldova, mai rar în Ţara Românească şi aproape de loc în Bucureşti, pentru a apărea absurdă şi de neconceput în Transilvania. La Botoşani, au fost desfiinţate aproape toate împrejmuirile, începând cu grilaje care constituiau adevărate opere de artă a feroneriei (cum au fost cele de la tribunal sau de la vechea prefectură (fig. 125), precum şi cele care trebuie să fi existat obligatoriu la clădirile reprezentative de pe B-dul Eminescu, str. Kogălniceanu, str. Unirii, str. Ştefan Luchian ş.a., până la modestele dar
37

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)


pitoreştile garduri de lemn ale caselor din mahalale. În teorie, unii urbanişti definesc această măsură drept „participarea tuturor construcţiilor la o compoziţie unică”,

Fig. 125.Vechea prefectură, azi Muzeul Judeţean de Istorie. Grilajul de fier forjat, care delimita o curte de onoare a imobilului, a fost distrus în campania de înlăturare a

împrejmuirilor, socotite elemente de stimulare a instinctului de proprietate (carte poştală)

formulare care are în vedere doar aspectul exterior, decorativ, al clădirilor, dezinteresîndu-se de semnificaţia lor istorico-socială şi reducând ca atare procesul de înţelegere şi aprofundare a creaţiei urbane, închegată pe parcursul veacurilor, la o simplă vibraţie estetică. În realitate, aprecierea estetică nu este completă decât în măsura realizării semnificaţiei pe care a avut-o un anumit tip de clădire în viaţa comunităţii, şi sub acest aspect delimitarea terenului organizat funcţional, în corelare cu destinaţia originară a construcţiei, este un factor indispensabil pentru perceperea mesajului de idei transmis intenţionat sau spontan prin intermediul creaţiei arhitecturale. Adăugând la acest aspect de principiu şi valoarea artistică intrinsecă pe care o poate avea o împrejmuire (cât ar pierde casele de pe Calea Victoriei din Bucureşti – clădirea CEC, Ateneul Român, de exemplu – sau casa Jean Mihail din Craiova, fără grilajele artistice care le subliniază compoziţia), precum şi condiţia obligatorie pe care o reprezintă împrejmuirile pentru existenţa unor adevărate grădini şi livezi, apare necesară – cel puţin în acest oraş al grădinilor din trecut – remedierea efectelor unei măsuri care dăunează creaţiei urbane a trecutului.

NOTE

* Considerăm necesar să reamintim că această analiză se referă la situaţia din 1980, total modificată până

astăzi (2009).

1. Casa a fost ridicată pentru doctorul Marian Hinek, nobil polonez. Născut în 1815, a studiat medicina la

Viena şi s-a implicat în mişcarea revoluţionară a tinerilor polonezi. Condamnat la moarte, s-a refugiat în

Moldova, practicând medicina la Botoşani ca şi unul din fiii săi. Vezi Eugen D. Nicolau, Sate de pe Jijia de Sus, vol II,. p. 221, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică “Sever Zota”, Iaşi, 2005 ( notă 2008, E. G.)

38

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

OBITUARIA

MIHAI S. URIGIUC

1927-2009


S-a stins din viaţă la 17 noiembrie
2009 economistul MIHAI S. URIGIUC, membru al Societăţii Numismatice Române din 22.09.1972 (legitimaţia 462), remarcat timp de aproape patru decenii în majoritatea activităţilor specifice organizate.
S-a născut la 01.11.1927 în comuna Leorda, judeţul Botoşani unde a urmat şi cursurile primare, continuându-şi pregătirea în cursul gimnazial şi profesional la Iaşi. Fiu al ceferistului Sava Urigiuc, a lucrat o perioadă de timp ca strungar la I.M.A. Botoşani, unitate de producţie al cărui director va deveni mai târziu.
Implicat responsabil în activităţile profesionale şi novatoare a fost selectat ca membru al delegaţiei Republicii Populare Române în schimburile cultural profesionale cu U.R.S.S. Ca efect al preocupărilor din acest domeniu, a brevetat

o invenţie şi câteva inovaţii privind îmbunătăţirea productivităţii unor utilaje agricole şi raţionalizarea unor soluţii aplicate, de mare însemnătate pentru acea perioadă. Urmare a momentului din iunie
1948 este numit reprezentant al guvernului
pentru Judeţul Botoşani, iar, mai târziu, pentru competenţă şi seriozitate este numit primar al oraşului Suceava. Şi-a satisfăcut stagiul militar într-o subunitate de cavalerie în proaspăta Republică Populară, iar, în rezervă, mai târziu a fost avansat în corpul subofiţerilor. După absolvirea facultăţii la Iaşi, ec. Mihai Urigiuc şi-a desfăşurat activitatea în mai multe unităţi economice din judeţul Botoşani, ocupând funcţii de conducere.
Ultimii 20 de ani a deţinut funcţia
de şef birou Plan Dezvoltare la I.I.S. “Electrocontact” (şi S.C. “Electrocontact” S.A.) de unde a ieşit la pensie.
În afara activităţii profesionale ec. Mihai S. Urigiuc a fost preocupat din tinereţe de cunoaşterea trecutului istoric local, dar şi a neamului românesc, motive ce i-au generat pasiune pentru protecţia şi conservarea unor piese de arheologie şi mai ales de numismatică, filatelie şi documente.
Însufleţit de acest nobil ideal, încă din anul 1970, împreună cu tânărul medic Petre Neamţu a iniţiat cercul pasionaţilor de numismatică, suport organizatoric şi metodic, ce va deveni mai târziu în 1982
Secţia Botoşani a S.N.R.
În acest interval de timp pe lângă preocuparea permanentă de a-şi contura şi finaliza unele colecţii sau exponate de monede, medalii, filatelie, etc. a insuflat dragostea şi motivaţia şi altor tineri,
39

Forum cultural Anul X, nr. 1, martie 2010 (36)

deveniţi pasionaţi, împreună cu care în luna septembrie 1982 au constituit Secţia Numismatică Botoşani (a XII-a) în prezenţa domnilor Aurică Smaranda şi Ioan Dogaru, delegaţi desemnaţi de Comitetul Executiv al S.N.R.
Ales preşedinte al primului comitet, a coordonat întreaga activitate a Secţie Numismatice Botoşani până la data de
12.12.1999 când a solicitat retragerea din această funcţie, iar adunarea generală (98 de membri) i-a acordat calitatea de Preşedinte de Onoare.
În toţi aceşti ani, Mihai S. Urigiuc a fost promotorul diverselor activităţi cultural- ştiinţifice şi editoriale cum au fost:
- Ediţia a IV-a a Simpozionului
Naţional de Numismatică (mai 1987);
- Cursurile de numismatică;
- Expoziţiile tematice Eminescu, Iorga, Enescu, etc.
Alături de Elena Condrei, membru fondator al Premiilor “Teiul de aur” şi “Teiul de argint” ale Editurii “Geea” Botoşani.
Participant activ la viaţa culturală a urbei, s-a implicat permanent în cadrul sărbătorilor oficiale şi prin editarea unor medalii şi insigne sub egida secţiei, toate rămânând mărturie a existenţei unui mare OM.
Pe lângă distincţiile militare şi civile, pentru merite deosebite în activitatea filatelică şi numismatică a fost distins cu:
- Insigna de aur a A.F.R.;
- Medalia “150 de ani de la naşterea lui
Mihai Eminescu” prin Decret nr.
4/12.01.2000 al Preşedintelui României;
- Medalia S.N.R. “120 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu” (15.06.2009)
Pentru întreaga şi rodnica activitate, la împlinirea vârstei de 80 de ani (01.11.2007) adunarea generală l-a ales Membru de Onoare al Societăţii Numismatice Române.
Prin plecarea dintre noi a lui Mihai S. Urigiuc numismatica botoşăneană a pierdut cel mai de seamă membru, iar cei ce l-au cunoscut, un afectuos sfătuitor de bine şi prieten.

Mihai C.V. Cornaci

40

Profile