Untitled Document

           Sectorul de cercetare este localizat pe terenul numit "Hăbad", fiind constituit din două proprietăţi: cea a bisericii greco-catolice şi cea a familiei Oprişa. Zona, situată pe pantele de nord-vest ale masivului "Brădoaia", se prezintă sub formă unor pajişti întinse, întrerupte de pâlcuri de arbuşti şi mărginite de păduri. Reţeaua hidrografică este bine reprezentată de izvoare şi mici pâraie. Arealul cuprinde atât terenuri accidentate, cât şi terenuri relativ plane. Relieful antropogen este reprezentat de un "tău" dezafectat, instalaţie utilizată în trecut la prelucrarea minereului aurifer. Sectorul este străbătut de un drum de ţară, care ar putea să suprapună, în anumite porţiuni, drumul antic şi medieval.
           În funcţie de conformaţia terenului au fost stabilite trei zone de cercetare, marcate prin coordonate stereografice. Pe cele două proprietăţi (Oprişa şi biserica greco-catolică), au fost efectuate 41 de secţiuni arheologice.
           În Zona I

, proprietatea bisericii greco-catolice (Fig. 1), au fost trasate trei secţiuni la limita de sud a sectorului, acesta fiind un teren cu o uşoară înclinare, mărginit de un mic pârâu. Cu excepţia câtorva piese de fier moderne şi a unui pinten medieval cu rotiţă (Fig. 3/1), secţiunile nu au oferit material arheologic, secvenţa stratigrafică fiind cea naturală: strat vegetal (-0-0,20m), humus brun-cenuşiu (-0,20-0,40 m), lut ocru (-0,40-0,60 m) şi sterilul geologic, de culoare gri deschis cu pigmenţi roşcaţi de oxizi metalici (aşa-numitul "glam"; -0,60-0,80 m).
Zona II

(Fig. 2), reprezentată de un platou înalt de sub vârful masivului "Brădoaia", a fost cercetată prin trasarea unui număr de 13 secţiuni. Rezultatul a fost dezvelirea resturilor unei locuinţe de epocă modernă, notată convenţional L1 (Fig. 3/2). Atât materialul ceramic recoltat de aici, cât şi două monede, una de 100 lei din 1943, iar cealaltă de 20 lei din 1944, au făcut indubitabilă încadrarea cronologică a acesteia.
Majoritatea secţiunilor efectuate s-au concentrat în final în Zona III

(Fig. 4). Suprafaţa se prezintă sub forma unui platou cu o uşoară înclinare vestică, mărginit de pădure. Trebuie precizat de la început că în această zonă ne aşteptam să apară urme arheologice romane deoarece încă din secolul al XIX-lea fuseseră descoperite întâmplător o serie de vestigii antice. Mai târziu, în anii 1983-1984, cu prilejul extinderii exploatării miniere, V. Wollmann a efectuat pe acest platou săpături de salvare, recuperând un număr mare de altare votive

. De asemenea, suprafaţa a fost sondată stratigrafic în cadrul cercetărilor efectuate în anul 2000 de către colectivul de arheologi al Muzeului Unirii din Alba Iulia

.
În campania arheologică din anul 2001, platoul Hăbad a fost cercetat de două instituţii, respectiv de Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva şi de Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj Napoca. Suprafaţa revenită spre cercetare muzeului din Deva ocupă aproximativ două treimi din întinderea platoului, în timp ce treimea nordică a revenit institutului clujean. Am făcut această precizare deoarece, din punct de vedere arheologic, întregul platou este acoperit de construcţii care formează, în opinia noastră, un ansamblu unitar. Totuşi, este nevoie să amintim faptul că, potrivit informaţiilor topografice publicate de către V. Wollmann

, zona explorată la începutul deceniului nouă al veacului trecut, şi deci majoritatea descoperirilor arheologice, se plasează în partea nordică a platoului.
           Revenind la suprafaţa cercetată de noi, de la sud la nord au fost dezvelite trei edificii denumite convenţional L2, L3 şi L4. Din punct de vedere metodologic ele au fost săpate în secţiuni şi suprafeţe cu dimensiuni cuprinse între 8,00 şi 15,00 m lungime, despărţite de martori de 0,50 m.
           Primul dintre ele, denumit L2 (Fig. 5), a apărut în partea de sud-vest a platoului. Datorită conformaţiei terenului, care nu permitea cercetarea prin suprafeţe mari, pentru a surprinde conturul clădirii au fost deschise ulterior mai multe secţiuni. În majoritatea acestor secţiuni a fost surprins traiectul unor ziduri din piatră legată cu pământ şi a fost recuperat material arheologic constituit în cea mai mare parte din ceramică. Adâncimea până la care s-a săpat este de 1,20 m.
           Stratigrafia este următoarea: 0-0,10 m, strat vegetal actual; -0,10-0,40 m, strat de cultură de culoare negru-cenuşiu; -0,40-0,50 m, strat de culoare galben-cărămizie fără urme arheologice; -0,50-0,60 m, strat lutos, galben-cărămiziu, în care apar fragmente ceramice; -0,60-1,20 m, strat lutos de culoare cărămizie, impregnat cu lut de culoare cenuşiu albăstrui (aşa-numita galiţă minieră), steril din punct de vedere arheologic;
           Clădirea se compune din mai multe încăperi, notate de la A la E, având dimensiunile: 12,50 x 5,50 m (A), 10,00 x 3,50 m (B), 3,50 x 3,50 m (C), 6,00 x 6,00 m (E). Planul clădirii este un patrulater format din încăperi rectangulare şi are o lungime totală de 25 m, cu o lăţime de 9,50 m. Nucleul este format de încăperea A, celelalte camere, B, C, D şi E fiind dispuse pe 3 laturi ale încăperii centrale. Camera D pare să fie despărţită de încăperea centrală de un coridor, pe latura de nord fiind amplasată intrarea. În faţa acesteia se află un pavaj din piatră de râu. O altă intrare a existat cu siguranţă pe latura de nord a camerei A, însă nu pe mijlocul ei, aşa cum ar fi de aşteptat, ci înspre colţul de est al acesteia. Interesant este faptul că ambele intrări se află în colţul camerelor, iar pavajul amintit mai sus se întinde de-a lungul ambelor încăperi. Un pavaj asemănător a fost identificat şi pe latura de sud a camerei A, în S26. O concluzie care se impune este fie aceea că în încăperea centrală se intra din două părţi, fie că intrările, şi implicit camerele, nu au funcţionat simultan, ci avem de-a face cu mai multe refaceri. Din păcate, nivelele de călcare în interiorul edificiului nu sunt clare, un punct de sprijin putând fi eventual concentrarea materialului arheologic în două straturi despărţite de un strat fără material arheologic.
           În camerele A şi B au fost găsite posibile vetre, cu urme de arsură îndelungată. Vetrele sunt simple, fără nici un fel de amenajare. Vatra din încăperea A este mărginită de un zid de compartimentare interioară a acestei camere.
           Clădirea fiind puternic afectată de intervenţii multiple, nu avem suficiente date pentru a afirma cu siguranţă că unele dintre asize fac parte din elevaţie. Este foarte posibil ca structurile de piatră să fie doar fundaţii ale unor pereţi din lemn. Chiar şi astăzi locuinţele din zonele montane sunt construite din lemn

, pe fundaţii de piatră. Înălţimea zidurilor variază de la 0,15-0,20 m, iar ca număr de asize de la 2-3 până la 6-8, în acest caz zidul atingând înălţimi de până la 1,10 m. Piatra folosită la construcţia clădirii este în principal piatră de râu amestecată cu un procent mic de piatră de carieră. Pietrele sunt legate numai cu pământ.
Materialul arheologic rezultat este destul de sărac şi se compune în principal din ceramică, două fibule, un altar cu inscripţie, câteva obiecte din fier, pe lângă numeroase cuie a căror prezenţă, cel puţin în parte, este logic legată de construcţia din lemn a pereţilor şi acoperişului.
Ceramica recuperată este în întregime de uz comun. Majoritatea vaselor sunt produse locale, confecţionate dintr-o pastă semifină până la grosieră, care conţine mult oxid de fier şi cuarţ. Arderea este de calitate medie. Culoarea variază de la portocaliu deschis până la roşu-cărămiziu

. Dintr-un prim nivel, sesizat la adâncimea de 0,50 m, au fost recoltate fragmente ceramice confecţionate dintr-o pastă fină, bine arsă, de culoare portocalie

. Au mai fost descoperite şi fragmente ceramice de culoare cenuşie

, cu pastă semifină până la grosieră, cu mult oxid de fier şi cuarţ, arderea fiind de calitate medie.
           Principalele forme ceramice sunt: farfurii cu fund plat, oale pentru gătit şi depozitat, ulcioare, căni cu o toartă şi capace (Fig. 6/1-6, 7/1-4). De asemenea, s-au mai descoperit: o amforă fragmentară de tip Bjelajac III (Fig. 8/1), un opaiţ fragmentar cu cinci ciocuri de tip Loeschcke VIII (Fig. 8/2) şi două fragmente dintr-un tipar pentru confecţionat terra sigillata (Fig. 8/3).
           Din punctul de vedere al repartiţiei materialului ceramic, acesta se prezintă relativ uniform pe întreaga suprafaţă a clădirii, cu o concentrare mai mare în colţul de nord-vest al edificiului, în imediata apropiere a platformei de piatră (posibilă alee), unde exista o alveolare (naturală?), posibil o groapă menajeră. Din păcate, din cauza unor amenajări moderne (gard de lemn care delimita proprietatea şi un drum de acces pentru foreză), săpătura nu a putut fi extinsă în acea direcţie, pentru a ni se confirma existenţa unui complex închis şi relaţia lui cu clădirea.
           Alte obiecte deosebite descoperite în interiorul edificiului sunt un phalus de piatră (Fig. 9/1) şi un pumnal de fier (Fig. 9/2).
           Cele mai importante elemente ale inventarului arheologic sunt piesele care ar putea oferi o datare mai precisă a complexului descoperit: fibulele şi altarul votiv. Prima fibulă descoperită este din bronz (Fig. 9/3), de tipul puternic profilat (varianta Almgren 70)

care în Dacia se datează în prima jumătate a secolul al II-lea. A doua este o fibulă din fier în formă de arbaletă

(Fig. 9/4), iar descoperirile de acest gen din Dacia provin numai din nivelele de secolul al III-lea.
Altarul (Fig. 10/1-2) a apărut în exteriorul edificiului, lângă zidul de vest, la o adâncime de cca. 0,30 m faţă de actualul nivel de călcare, pe nivelul de călcare antic.
Numele dedicantului este un cognomen ilir

, în Dalmatia fiind atestat cel mai frecvent în forma Platus, nelatinizată prin terminaţia -ius. În varianta Platius mai apare doar de două ori în imperiu, în Dalmatia şi în Hispania

, fiind acum atestat pentru prima dată în Dacia

.
O particularitate a textului este aceea că nu are formulă de încheiere, însă nu este unicul caz atestat la Roşia Montană

.
Din punct de vedere al statutului juridic, dedicantul este un peregrin (nu poartă tria nomina), de origine iliră, însă putem presupune că se afla într-un stadiu avansat de romanizare din moment ce poartă un nume latinizat

.
Ca majoritatea epigrafelor de la Alburnus Maior, nici piesa în discuţie nu oferă o datare certă. Pe criterii strict epigrafice, datorită faptului că dedicantul nu are cetăţenie romană, putem presupune ca terminus ante quem anul 212 (data generalizării cetăţeniei romane la nivelul întregului imperiu prin Constitutio Antoniniana).
Din punct de vedere stilistic, altarul face parte dintr-o serie de piese similare care apar numai la Roşia Montană

. Este vorba de tipul cu coronament alcătuit dintr-o profilatură simplă de trei listeluri succesive suprapuse de o bandă plată decorată la colţuri cu două spirale şi un fronton triunghiular la mijloc

. Din cele 27 de altare rezultate în urma săpăturilor efectuate de V. Wollmann în partea de nord a platoului, 7 se încadrează în acest tip. Alte 8 altare descoperite anterior în puncte diferite ale Roşiei Montane ridică numărul lor la 15. Foarte probabil că ele au fost executate în acelaşi atelier local. Dacă acest atelier a fost proprietatea unui singur meşter sau şi-a desfăşurat activitatea pe parcursul mai multor generaţii, nu putem şti. Ceea ce putem afirma cu siguranţă este însă că atelierul funcţiona după 170, devreme ce un beneficiarius al consularului Daciei ridică un altar de acest tip chiar în zona de unde provine şi piesa în discuţie

.
În concluzie, propunem o datare a altarului între 170-212.
În ceea ce priveşte funcţionalitatea clădirii, amintim faptul că V. Wollmann a formulat, pe baza descoperirilor făcute anterior, ipoteza unui crâng sacru (lucus)

. În lumina noilor descoperiri a devenit evident că lucrurile trebuie nuanţate. Cu siguranţă unele dintre edificiile şi structurile de zidărie dezvelite pe acest platou sunt edificii de cult sau chiar sediile unora dintre numeroasele collegia atestate în inscripţii. Planul

unora dintre ele, precum şi numărul mare de altare descoperite, îndreptăţesc o asemenea ipoteză. Aceasta nu înseamnă însă că toate clădirile sunt obligatoriu temple. Atât planul edificiului L2, cât şi natura materialului arheologic recoltat nu susţin o asemenea atribuire. Prezenţa unui altar în imediata apropiere a locuinţei nu este suficientă pentru a considera edificiul drept unul sacru, cu atât mai mult cu cât acesta poate fi în poziţie secundară

. Un argument în plus este acela că ceramica e în întregime de uz comun, neexistând nici un fragment care să aparţină unor vase tipice de cult, cum ar fi turibula, paterae sau caserole. Pe de altă parte, una dintre problemele esenţiale ale habitatului de la Roşia Montană este tocmai aceea a identificării locuinţelor minerilor şi locuitorilor zonei. Din cele 27 de altare ieşite la iveală de pe platoul Hăbad, patru atestă existenţa unui K(astellum) Ansis sau a comunităţii formate de locuitorii acestuia, K(astellani) Ansi . Cum altarele au apărut grupate în această zonă a Roşiei Montane, este logic să presupunem existenţa aici a acestui kastellum. Prin corelarea informaţiilor epigrafice cu cele arheologice, rezultă că edificiile dezvelite pe platoul Hăbad fac parte din K(astellum) Ansis, probabil din zona centrală a acestuia, care cuprindea, pe lângă edificiile de cult, locuinţele şefilor comunităţii sau, cel puţin, pe cele ale celor mai înstăriţi.
           În concluzie, pe baza celor arătate mai sus considerăm că edificiul L2 este o locuinţă.
           În ce priveşte cronologia edificiului, nu avem suficiente date pentru o încadrare mai precisă decât aceea, foarte generală, a epocii romane. Din analiza materialului arheologic şi dispunerea lui pe straturi ar rezulta că edificiul L2 are două faze de construcţie. Prima fază, care corespunde primului nivel din care a rezultat fibula de bronz şi o parte a ceramicii, ar corespunde cronologic mijlocului secolului al II-lea. A doua fază, respectiv nivelul cu altarul, fibula de fier, pumnalul şi phalus-ul, ar corespunde, în linii mari, primei jumătăţi a secolului al III-lea.
           La aproximativ 100 m nord-est faţă de L2 a fost dezvelită o altă clădire antică, notată cu L3.
           Săpăturile arheologice au fost efectuate până la 0,60 m, adâncime la care a fost atinsă roca nativă. Stratigrafia este următoarea:0-0,10 m, strat vegetal actual; -0,10-0,40 m, strat de cultură de culoare negru-cenuşiu; -0,40-0,60 m, strat de culoare galben-cafeniu, steril din punct de vedere arheologic.
           Chiar de la decopertarea stratului vegetal au apărut aglomerări de pietre care sugerau existenţa unei construcţii. În scopul dezvelirii în întregime a construcţiei, au fost deschise mai multe suprafeţe. Imediat sub stratul vegetal au apărut mari porţiuni de dărâmătură, grupate pe conturul zidurilor (Fig. 11/1). Curăţarea vestigiilor a pus în evidenţă dimensiunile edificiului, fiind delimitat traiectul zidurilor. Pe laturile de nord şi vest o bună parte a zidului a fost scoasă, păstrându-se însă elemente care permit marcarea ductului său.
           La 2 m de colţul sud-vestic al clădirii a mai fost surprinsă o porţiune de cca. 1 m dintr-un zid plasat perpendicular pe latura vestică a construcţiei. Acesta se termină brusc, restul încăperii din care făcea parte fiind distrus de drumul actual care străbate platoul.
           Totodată, au fost identificate şi o serie de amenajări interioare şi exterioare care completează imaginea acestui edificiu. Astfel, în interior a fost descoperit un aliniament transversal, lat de 0,60 m, format din trei rânduri de pietre alăturate. Un alt complex arheologic descoperit în interiorul edificiului este o amenajare aproximativ circulară realizată din pietre, cu diametrul exterior maxim de 1,50 m, în care au fost observate urme slabe de cărbune şi cenuşă.
           În exteriorul construcţiei, în caroul C1 al suprafeţei S29, la adâncimea de 0,20 m a fost descoperită o amenajare de pietre, circulară, cu diametrul exterior de 0,80 m, iar cel interior de 0,25 m (Fig. 11/2). O amenajare identică, de 0,60 m, respectiv 0,20 m, a fost dezvelită la cca. 4 m nord faţă de prima, în suprafaţa S31. În interiorul şi în jurul lor se păstrau slabe urme de arsură şi cărbune.
           Pe latura nordică a construcţiei, aliniat la zid, a fost dezvelit un bloc-postament de piatră fasonat, de dimensiuni mari. El era prins într-o platformă din piatră de carieră. În faţa sa, căzute de pe platformă, au fost descoperite mai multe fragmente ale unui monument (Fig. 12/1-2).
           Planimetria construcţiei şi amenajările adiacente acesteia, amplasarea sa în zona sacră de la Hăbad, precum şi materialul arheologic recuperat, sugerează faptul că este vorba despre un edificiu cu caracter religios.
           Pe baza informaţiilor arheologice au putut fi reconstituite parţial modul de construcţie, planul şi dimensiunile clădirii (Fig. 13). Construcţia este orientată pe direcţia est-vest, cu o deviaţie spre nord. Deviaţia a fost impusă, fără îndoială, de spaţiul disponibil, edificiul ocupând întreaga lăţime a platoului care are, în această zonă, şi o uşoară înclinare nord-vestică

.
           Constructorii au urmat conformaţia terenului, părţile mai joase fiind compensate prin mai multe rânduri de piatră. Zidul edificiului, din care s-a păstrat, în general, o singură asiză, are o grosime variabilă, în medie de 0,80 m, şi este construit din piatră de carieră, nefasonată, legată cu pământ. Remarcăm existenţa unor mici fragmente de cărămidă încastrate printre celelalte elemente constructive. Acest zid sec, care reprezintă în fapt baza construcţiei, corespunde şi nivelului antic de călcare. Nu a fost sesizată existenţa mai multor faze de construcţie.
           O asemenea fundaţie nu putea susţine, fără îndoială, un edificiu din piatră. Drept urmare, descoperirile sugerează existenţa unei elevaţii din piatră legată cu pământ, nu prea înaltă, suprapusă de o structură uşoară din lemn. Acoperişul era confecţionat, probabil, tot din material lemnos, întrucât nu am descoperit tegulae. Acest mod de construcţie este confirmat şi de multitudinea de piese metalice (cuie, piroane), descoperite în cursul cercetării.
           În ceea ce priveşte planimetria construcţiei, considerăm că aceasta se află în legătură cu destinaţia sa. Astfel, amenajările circulare de piatră descoperite în partea estică a construcţiei marchează, fără îndoială, poziţia unor stâlpi de susţinere

. Asemenea elemente constructive aveau probabil şi funcţia estetică a unor coloane sau pilaştri, formând un portic (pronaos?). Amplasamentul amenajărilor de piatră sugerează existenţa a două şiruri de stâlpi care susţineau acoperişul. Primul rând, situat la cca. 3,50 m de zidul edificiului, era format din patru stâlpi, doi centrali şi doi de colţ, în vreme ce rândul al doilea era format fie din patru stâlpi, fie doar de coloanele din colţul construcţiei. O asemenea faţadă corespunde, după principiile arhitecturii romane, unui edificiu de tip prostyl

.
Corpul principal al clădirii este o construcţie patrulateră cu laturile egale (10 x 10 m). În partea vestică exista probabil o absidă de dimensiuni mai reduse, după cum sugerează fragmentul de zid descoperit şi poziţia sa. Păstrând simetria, această încăpere avea pe latura sa estică o lăţime exterioară de cca. 6,00 m. Datorită faptului că a fost surprinsă pe o mică porţiune doar zona de pornire a zidului nu putem preciza dacă această încăpere avea o formă rectangulară sau semicirculară. Cea de-a doua variantă pare însă mai plauzibilă, dacă avem în vedere descoperirea unei construcţii asemănătoare în imediata vecinătate

.
În ceea ce priveşte compartimentarea spaţiului interior, încăperea principală reprezenta, fără îndoială, naos-ul, iar absida de pe latura vestică, cu deschiderea de cca. 4,00 m, constituia probabil cella edificiului.
Amenajarea liniară din piatră avea menirea de a delimita spaţiul din interiorul naos-ului. Împărţirea spaţiului putea fi realizată prin amplasarea unei balustrade

sau a unei draperii care să ascundă credincioşilor, pentru moment, imaginea zeului

. Drept urmare, spaţiul anterior, reprezentând două treimi din suprafaţa încăperii (8,60 x 5,20 m), era destinat desfăşurării cultului. Spaţiul vestic, mai mic (8,60 x 2,60 m), preceda cella. În această zonă se desfăşurau, probabil, pregătirile pentru oficierea cultului. Cella, sub formă de absidă, adăpostea imaginea zeului adorat

.
Aşa cum am arătat, pe latura nordică a construcţiei, aliniat la zid, a fost dezvelit un bloc-postament de piatră fasonat, prins într-o platformă din piatră de carieră

. În faţa sa, au fost descoperite mai multe fragmente ale unui monument. Este vorba despre partea superioară, profilată, a unui altar (ara) de dimensiuni mari. Atât altarul cât şi postamentul său sunt realizate dintr-o gresie tufitică de provenienţă locală. Dacă postamentul, deşi fragmentat, se păstrează în totalitate, din altar a mai fost recuperată doar o mică parte din zona superioară. Dimensiunile postamentului sunt de 1,10 x 0, 65 x 0,32 m, în vreme ce bucăţile de altar măsoară 0,50 x 0,20 x 0,27 m. Din coronamentul altarului se păstrează în partea frontală o volută (pulvini), iar în lateral profilatura monumentului şi marginea unui chenar. Deasupra este vizibilă scobitura pentru depunerea ofrandelor (focus), adâncă de 0,05 m.
Un asemenea monument ar fi putut fi aşezat de către cei care au ridicat edificiul, iar textul lui ar fi precizat zeitatea sau zeităţile cărora le era închinat. Amplasarea sa pe latura nordică a construcţiei trebuie pusă în legătură cu drumul de acces care străbătea zona, pentru ca trecătorii să cinstească divinitatea căreia îi era dedicată

.
Din imediata vecinătate a monumentului a fost recuperată şi o monedă de argint, foarte bine păstrată. Este vorba despre un denar emis la Roma între 134-138, sub domnia împăratului Hadrian (Fig. 14/1-2)

. Nu putem preciza dacă moneda a fost pierdută sau ea reprezintă o ofrandă adusă divinităţii. Deşi a fost descoperită în afara clădirii, legătura sa cu edificiul este indubitabilă.
           Alături de piesele prezentate mai sus, în cursul cercetărilor, din interiorul şi exteriorul construcţiei au fost colectate puţine fragmente ceramice de factură romană, atipice, diverse elemente de construcţie metalice (cuie, piroane), precum şi o mărgică sferică, perforată (Fig. 14/3).
           Sărăcia materialului arheologic recuperat confirmă, în opinia noastră, faptul că nu avem de-a face cu o construcţie destinată locuirii, nefiind descoperite nici un fel de obiecte de uz casnic sau resturi menajere.
           Aşadar, având în vedere cele expuse, putem conchide că edificiul L3 era o clădire de cult. Din păcate, nu avem nici un fel de indicaţii epigrafice, iconografice sau arheologice privind divinitatea sau divinităţile cărora le era închinat. Nu putem nici măcar preciza dacă construcţia era un templu sau un alt tip de construcţie destinată cultului (aedes, fanum)

. În ceea ce priveşte datarea complexului cercetat, nu există elemente certe care să ne permită încadrarea sa strictă. Drept urmare, propunem datarea largă a clădirii în secolele II-III. Totuşi, având în vedere descoperirea monedei de la Hadrian, cu grad redus de uzură, fapt care indică o circulaţie nu prea îndelungată, opinăm că edificiul era deja în funcţiune în secolul al II-lea, poate chiar în prima sa jumătate.
La o distanţă de cca 13-14 m faţă de zidul nordic al edificiului a fost surprins traiectul unui drum roman care vine din zona "Găuri-Hop". Având o lăţime de cca. 2 m şi fiind surprins pe o lungime de cca 4 m, este amenajat din piatră de dimensiuni mici şi medii, foarte bine aşezată (Fig. 15/1). Chiar în cuprinsul suprafeţei cercetate drumul este întrerupt, situaţie explicabilă fie prin faptul că era pietruit numai pe anumite porţiuni, aşa cum credea şi V. Wollmann

, fie că a fost deranjat de intervenţii ulterioare. Din punct de vedere stratigrafic, amenajarea este dispusă pe o adâncime de cca. 0,15-0,20 m, la limita dintre stratul de cultură şi solul steril arheologic. Ca inventar arheologic au fost recuperate doar fragmente metalice.
           Drept urmare, considerăm că acest drum străbătea zona sacră. Tot în legătură cu această cale de acces punem şi monumentul de pe latura nordică a clădirii L3, orientat frontal spre drum.
           În ceea ce priveşte căile de acces, nu excludem posibilitatea ca în zona de la nord-est de clădirea L3 să existe o răspântie de drumuri. Porţiunea descoperită ar reprezenta, în acest caz, o ramură, în vreme ce un alt drum sau măcar o alee ar trece pe la est de edificiu, facilitând astfel accesul în clădire. Această zonă nu a fost însă cercetată arheologic.
           Un alt edificiu (L4), de data aceasta de dimensiuni mai mici, a fost dezvelit spre sud de L3, la cca. 15,00 m distanţă. Zidurile din partea de nord s-au păstrat mai bine în comparaţie cu latura de sud, unde piatra din fundaţie a fost scoasă, permiţând totuşi observarea traiectului zidurilor. Acestea au o lăţime de cca. 0,40-0,50 m, construcţia având o formă dreptunghiulară cu laturile de 8,00 x 4,00 m. Din interiorul clădirii a fost recuperată o cantitate mică de material ceramic împreună cu câteva obiecte de fier. În colţul nordic al clădirii a fost surprinsă o platformă de pietre (Fig. 15/2).
           Din această zonă au fost recuperate fragmentele a două altare, găsite în poziţie secundară, în aşa-numiţii maueri (construcţii din piatră pentru delimitarea proprietăţilor). Amintim că tot de aici provine un altar votiv descoperit aproape la suprafaţă în cursul săpăturilor efectuate de către V. Wollmann

. Surprinzător este faptul că în urma vechilor cercetări nu a fost semnalat nici un complex arheologic în acest areal.
           Având în vedere starea precară de conservare a construcţiei, precum şi cantitatea redusă de material arheologic descoperit, nu putem emite consideraţii cu privire la destinaţia acesteia.
           Alte câteva suprafeţe deschise în această zonă nu s-au soldat cu descoperiri semnificative. Inventarul arheologic recuperat constă în ceramică de factură romană, fragmente de piese din metal, precum şi un pinten cu rotiţă medieval (Fig. 16/1). Un alt pinten medieval fusese descoperit în S3 (Fig. 3/1).

           Platoul din Hăbad cercetat de către cele două colective era acoperit de o serie de clădiri a căror funcţionalitate este încă sub semnul întrebării. Din cauza modului de construcţie, precum şi a distrugerii masive a zonei, planurile edificiilor dezvelite şi fazele de construcţie nu au putut fi în întregime stabilite. Cu siguranţă ele au fost refăcute de-a lungul timpului. Din analiza materialului arheologic, care se distribuie pe toată durata secolelor II-III (monedă de la Hadrian, fibulă puternic profilată din prima jumătate a secolului al II-lea, fibulă din secolul al III-lea şi altare întregi şi fragmentare), rezultă că edificiile au funcţionat, în linii mari, pe toată durata stăpînirii romane. Pe baza inscripţiilor altarelor putem presupune că aici a fost amplasat centrul acelui kastellum Ansis. Acesta putea să cuprindă, pe lângă complexe sacre (temple, crânguri şi izvoare sacre, sedii de colegii profesionale sau religioase) şi locuinţe private ale unora dintre minerii dalmatini. Tot aici este posibil să fie amplasată şi acea statio de beneficiari atestată indirect prin prezenţa unor altare dedicate zeului suprem de către trei beneficiari consulari, argumente în plus fiind piesele de armament apărute în zonă.