cIMeC Homepage
Monumente

[ Engleză ] [ Franceză ]

MĂNĂSTIREA HUREZI

de Corina Popa


Vedere din curtea interioară

Între 1678 și 1725 arta românească a cunoscut o fază de înflorire artistică și culturală creându-se un stil caracteristic, denumit "stil brâncovenesc" după numele domnitorului român Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Această perioadă a artei românești reprezintă un ultim moment de sinteză și înflorire a artei postbizantine într-o epocă în care arta rusească, sârbă sau greacă, la fel ca și arta din Principatele Române, era încă fidelă tradiției ortodoxe.

În această perioadă domni - ca Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, mitropoliți ca Varlaam, Theodosie, Antim Ivireanu, episcopi ca Ștefan Mitrofan, stareți ca arhimandritul Ioan de Hurezi, Ilarion de Cozia și erudiți ca frații Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino ("stolnicul" - mare dregător ce avea în grijă masa domnească și era șeful bucătarilor, al pescarilor și grădinarilor) realizează în același timp o amplă și sistematică operă de reactualizare a tradiției bizantine în formele și substanța sa. Filonul bizantin și ortodox al artei românești se întărește: în cercurile grecofile de la curtea domneasca a avut loc o adevărată Renastere bizantină, pictura murală și iconografică și-au recâștigat caracterul academic paleolog. Stucaturile, sculptura în lemn și piatră, broderiile de tadiție bizantină, țesăturile orientale sau italienești sunt de o somptuozitate ieșită din comun, unde coexistă Bizanț, Orient și Baroc laolaltă. Dar chiar și în acel secol baroc, componenta clasică a artei bizantine, transmisă celei din Principatele Române, rămâne trăsătura stilistică dominantă a artei românești. Elementele orientale și baroce din decorarea în piatră, orfevrăria, sculptura în piatră și stuc împrumută o notă particulară și pitorească artei românești din această perioadă, dar aceste trăsături împrumutate artei din epocă nu vor modifica cu nimic caracterul său postbizantin.

Unică în sud-estul Europei, această sinteză postbizantină și-a găsit cea mai autentică expresie în mânăstirea Hurezi. Situată în județul Vâlcea, în regiunea subcarpatică a Olteniei; Hurezi, reprezintă începând cu secolul al XIV-lea când a existat o viață monahală intensă datorită altor două mânăstiri - Cozia și Arnota ale căror biserici au servit drept morminte domnești -, un ansamblu monahal complex comparabil marilor mânăstiri de la Muntele Athos. "Biserica Mare", adică biserica principală a mânăstiri, destinată să devină loc de odihnă veșnică al domnitorului Constantin Brâncoveanu și al familiei sale, ar fi trebuit să primească într-o zi rămășițele sale pământești. Dar el a fost decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi, în ziua de 15 august 1714 la curtea sultanului turc, sub acuzația de "trădare". Acesta fusese verdictul cu care sultanul caracterizase demersurile diplomatice pe care domnitorul le făcuse pe lângă curțile de la Viena și Moscova în speranța că va realiza o posibilă coaliție antiotomană. Murind ca un martir, în circumstanțe atât de dramatice, el n-a putut fi înmormântat la Mănăstirea Hurezi cum își dorise, astfel încât, sarcofagul său gol se găsește și astăzi în pronaos.

Acest ansamblu monastic, cu incintă de spital și chilii, cu cele cinci biserici ale sale, pune în evidență un program complex - necunoscut până atunci și niciodată reluat in Țara Românească. Bisericile toate s-au păstrat în starea originală. La coerența programului se adaugă unitatea stilului arhitectutal: bisericile, de plan patrulater, au clopotnițe înalte și zvelte a căror înălțime este egală cu lungimea edificiului.Pridvoare ce se deschid spre curte prin arcade cu arc în plin cintru susținute de zece coloane de piatră decorate cu motive de Renaștere târzie. Ordonarea clară a elementelor acestui ansamblu arhitectural construit după o axă orientată est-vest, structura simetrică a aripii vestice, fațadele clădirilor unde predomină suprafețele plane, foișoarele (cu secțiune pătrată) de pe reședința domnească și de pe aripa nordică, prezența arcadelor cu arc în plin cintru, aceleași parcă, la etaj ca și la parter - toate acestea crează o atmosferă primitoare de armonie și frumusețe. Acest ansamblu arhitectural nu are nimic comun cu spiritul baroc al secolului XVI. În albul strălucitor al fațadelor tencuite se topesc toate accentele plastice ale acestora, construcțiile capătă un caracter monumental, echilibrat de umbra modelatoare a pridvoarelor și a foișoarelor.

Planul mănăstirii
Planul mănăstirii Bisericile păstrează 90% din picturile murale originale. Realizate între 1692 și 1702 de douăsprezece pictori conduși de meșterii Constantinos și Ioan, reprezintă începutul stilului brâncovenesc în pictura murală. Acești doi artiști, creatori și ai ansamblului pictural al Bisericii Doamnei din București, ridicată în 1683, au avut contribuții remarcabile în cadrul Renașterii bizantine, atât în pictura de icoane cât și în cea murală, încurajată de cercurile grecofile de la curtea domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688). Pictura murală de la Hurezi - variantă postbizantină a stilului academic paleolog - dvedește un program iconografic foarte răspândit în mediul pictural atenian și cretan din secolele XVI-XVII, introdus și în pictura românească: Scara lui Ioan Climax, Scara lui Iacob, Viața adevăratului călugăr, Arca creștinătății, Moartea lui Efrem Sărul, Buna Vestire, imnuri de nuntă, Fecioara Protectoare. În plus, acești pictori, cu ajutorul unor iconografi renumiți, de exemplu arhimandritul Ioan - sarețul mănăstirii și mare învățat - au introdus în programul pictural imagini ale unor sfinți autohtoni (Nicodim de la Tismana, Grigore Decapolitul), ca și personaje din romanul religios Varlaam și Iosif - tradus în românește după 1650 - și viața Sfântului Constantin - patronul ctitorului -, chiar și teme importante cu caracter moralizator și escatologic: Judecata de apoi, Parabole (dintre care unele inspirate din literatura religioasă tradusă și tipărită la acea epocă).

Ctitoriilor domnești, bisericilor, li s-a donat mobilier de lemn sculptat: strane, scaune cu spătar înalt, iconostase care preiau podoabele de pe ancadramentul ușilor unde repertoriul fitomorf este tratat în relief sau meplat, sugerând o anumită înrudire cu orfevrăria barocă. Timp de zece ani, maeștri-artiști, zidari, tăietori în piatră și sculptori în lemn, pictori de icoane și pictori murali lucraseră cu dăruire pentru a perfecționa acest impozant ansamblu mănăstiresc. Din inițiativa domnitorului și a câtorva boieri și fețe bisericești, Hurezi devine principalul centru artistic al episcopiei Râmnicului, astfel încât mănăstirile Polovraci, Mamu, Surpatele, Cozia, Govora, la fel ca și schiturile Feldelșoiu și Sărăcinești, au fost construite sau restaurate și decorate cu picturi de aceiași artiști care la Hurezi formaseră o adevărată școală stilistică.

În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc își câștigase deja autoritatea unui model, devenind stil național și răspândindu-se în toată Țara Românească ajungând până în Transilvania. Acest ultim apisod al artei medievale românești a cunoscut o mare varietate de interpretări, începând cu redactările dovedind un spirit conservator și până la viguroasele șioriginalele creații populare care au făcut ca stilul să se perpetueze pâna după 1800.


Articol reprodus după:
Corina Popa, Le monastére de Hurezi, în "Denkmäler in Rumänien/Monuments en Roumanie", ICOMOS- Volume ale Comitetului Național German, XIV, 1995, pg. 98-104
Traducere: Doina Anca Cornaciu; Introducere text: Bodgan Toader
Pregătire pentru web: Călin Gligorea
Publicare electronică: CIMEC, București, ian. 1997.
Actualizare: 7 Aprilie 2000.