Zilele muzicii vechi în Festivalul Artelor din Zalău
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 21 octombrie 2009)

Iată că oamenii din cultură de la Zalău au ştiut să regăsească menirea originară a lăcaşului muzelor, valorificând-o la modul contemporan, probabil nu numai urmărind acest trend din ce în ce mai activ, pe plan mondial, ci, mai ales, dintr-o necesitate estetică proprie. Festivalul a fost organizat de Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău şi finanţat de către Consiliul Judeţean Sălaj, iar cu acest prilej, s-a redeschis (după doi ani), Galeria Ioan Sima. Dovada succesului a dat-o publicul, care a umplut sălile. De fiecare dată, circa 80 de persoane, cu vârsta în jur de 30 de ani – cu avantajul de a rămâne prezente la suita de manifestări care s-au succedat patru după-amieze şi seri, între 1-4 octombrie 2009.

Ultimele două, la care am reuşit să particip – regretând de a nu fi auzit şi recitalul anterior, al ansamblului de muzică veche Collegium din Carei – mi-au oferit un sfârşit de săptămână bogat. Dintre expoziţiile pe care am apucat să le vizitez între concerte, m-a captivat Foto Vecchia, organizată de revista clujeană alternativă ParaSemn: fotografii vechi sau celebre, în care adaosul creativ al unui detaliu îmbogăţeşte sau deturnează sensuri expresive. Laureaţii Bienalei internaţionale de grafică mică, cu lucrări itinerate de la Cluj, mi-au vădit opulenţă de metafore şi sensuri, chiar şi numai la o parcurgere fugară. Graficianul ucrainean Oleg Denisenko mi-a arătat puterea de convingere a unui artist tânăr, meticulos, plin de forţă reprezentativă, realistă ori alegorică.

Concertul formaţiei Dulcis Animus, alcătuită din flaut drept şi clavecin, a fost o raritate... de epocă. Nu numai prin timbralitate, ci mai ales pentru că, aidoma vechilor dinastii de muzicieni, aici se reunesc două generaţii, fiica şi tatăl – Aranka Kövári şi László Kövári. Un program amplu şi dificil a făcut dovada rezultatelor unui proces de învăţare artistică rodnic, de câţiva ani. Sonata în sol minor de Haendel este una dintre piesele de încercare ale artiştilor maturi. Protagonista, în vârstă de 13 ani neîmpliniţi, a cântat-o cu dezinvoltură tehnică şi interiorizare expresivă. Apoi ne-a condus prin „Grădina deliciilor flautului drept”, culegere a compozitorului danez Jacob van Eyck, din Barocul timpuriu, de unde a cântat o lucrare variaţională, interpretarea sa îmbinând graţia şi logica de construcţie. Pe parcursul întregului recital, calitatea respiraţiei nu s-a alterat, a rămas discretă şi lină – poate că tocmai vârsta o avantajează pentru uşurinţa de a lua aer, iar tehnica de susţinere îi permite fraze lungi şi expresive. Piesele din Barocul înalt au urmat ca un şir de nestemate, bine şlefuite şi strălucitoare: un concert de Vivaldi (în reducţie a partidelor orchestrale), o sonată de Philibert de Lavigne, o suită de Telemann. Un plus de autenticitate în piesa franceză ar fi fost de dorit, prin aplicarea principiului de epocă al „notelor inegale”, precum şi prin a nu lua în serios minorul de la Tambourin II, care nu este decât o digresiune, o glumă galantă – de o tristeţe mimată, nu reală. Un plus retoric se cerea şi în Siciliana suitei de Telemann – desigur că experienţa artistică va aduce, cu timpul, rafinamentul necesar. La acompaniament, pianul electronic a înlocuit clavecinul autentic, în mod nesperat de eficient. În concluzie, trebuie să admirăm inocenţa specifică vârstei flautistei şi conştiinciozitatea matură a muncii sale – reţinând numele Aranka Kövári.

Inepuizabile sunt resursele documentare şi expresive ale Ansamblului Flauto dolce, oaspete clujean al Festivalului din Zalău, alături de soprana Mihaela Maxim. Periplul baroc, de la două cântece din stilul timpuriu – Heinrich Albert – , la sonatele în stil galant – de Mattheson şi Corrette – a ajuns şi pe meleagurile noastre. Astfel, conducătorul formaţiei, Zoltán Majó, întruchipează idealul de interpret-cercetător, cu probitate ştiinţifică, pricepere de transcriere-adaptare pentru ansamblul propriu, cu trei flaute drepte: maestru al colegelor sale, precum şi interpret virtuoz, expresiv.

Cântecele muzicianului sibian Johann Sartorius ne-au arătat că există exemple transilvane ce reprezintă „stilul sensibil”, de la finele epocii baroce. Apoi, cântecele hasidice selectate au relevat bogata cultură maramureşeană, prin piese inedite. Compoziţiile vocale au arătat, totodată, harul sopranei Mihaela Maxim, în piese contrastante prin conţinut, religios şi laic, de la meditaţia religioasă la verva dansului – culminând cu „stilul teatral”, de „bun gust” (folosind termeni de epocă) cu care a interpretat câteva cântece de lume, din secolul al XVIII-lea, ridicând sala în picioare.

După recitaluri, serile au continuat cu proiecţii de filme, unde am urmărit realizări cinematografice recente (consacrate sau studenţeşti), intercalate cu momente de jazz. Şi acestea, susţinute de Juliss Blues Project, trio invitat din Oradea, care mai trebuie să se rodeze (să le acordăm timp şi încredere, fiindcă toţi avem nevoie de public pentru a progresa!), au fost bine primite de auditoriu.

Un model de conlucrare colegială între organizatori, fiecare cu competenţe bine susţinute, dintre care aş numi pe Alexandru V. Matei, directorul Muzeului, Attila Szabó, curator al Art Forum, László Kövári, în calitate de director pentru „Zilele muzicii vechi”, Ovidiu Petca şi Mira Marincaş, pentru artele plastice, Orsolya Tóth, pentru film, Ciprian Ghiurco, pentru jazz. Ar fi fost util ca şi concertele să aibă afişe proprii, aşa cum au avut expoziţiile, fiindcă afişul general conţinea prea multe informaţii pentru a fi remarcate.

Încă o sugestie pentru „Zilele muzicii vechi”: inserarea unor programe de dansuri istorice, chiar prezentate interactiv – pentru că muzica veche se împlineşte şi prin arta coregrafică. Iar pentru Festivalul artelor, poate mai multă literatură...

Coloane romane antice, filme de avangardă, lectură, peisaje şi portrete de Ioan Sima, expoziţie de insecte şi fluturi... Permanenţe, efemeride... O formulă de festival cu „de toate pentru toţi”, care dă ocazia de a consuma şi alte genuri decât cele pentru care ai fi prioritar interesat (dacă eşti meloman, vezi şi expoziţii, dacă eşti cinefil, asculţi şi muzică...) – ceea ce este un real beneficiu educativ şi estetic.