Prima colonie greacă de pe teritoriul ţării noastre, pe coasta de vest a Mării Negre, a fost cea de la Histria, chiar dacă cea mai veche menţiune se referă la Orgame (amintită la Hecataios, fiul lui Hegesandros din Milet), unde nu există însă emisiuni cu numele cetăţii. Cele mai vechi produse ale atelierului histrian sunt monedele vârf de săgeată ("money but not coins"), turnate anume în tipare şi care nu au servit niciodată ca arme. De asemenea, săgeţile de luptă scoase din uz, cu vârful rupt intenţionat şi uneori cu manşonul umplut cu plumb, sunt uneori şi ele prezente în tezaure.
          Ideea mai veche că lingourile vârf de săgeată au fost create ca mijloc de schimb premonetar, de sciţi, traci sau geţi, nu se mai poate susţine astăzi, întrucât ele nu părăsesc decât foarte rar zona litorală, iar părerea că ele ar fi fost produse de greci special pentru comerţul cu populaţiile din preajmă are împotriva sa împrejurarea că ele s-au găsit, uneori în cantităţi apreciabile, mai ales ca descoperiri izolate, în aşezările greceşti de pe coastă (la Histria, Tomis şi Niconia).
          Ipotezei unui centru unic, care ar fi fost la Histria, i-a fost opusă mai de mult cea a unui mijloc de schimb specific mai multor colonii milesiene. Recent, acest fel de a vedea lucrurile pare să aibă un început de confirmare prin apariţia unor lingouri-vârfuri de săgeţi, normal mai târzii decât primele, care au pe una dintre feţe roata ca simbol solar, ori litera A, specifice respectiv Histriei şi Apolloniei Pontice. Datorită simplităţii procedeului de producere nu este exclusă posibilitatea unei producţii de a doua mână în centre greceşti care n-au avut decât mult mai târziu sau deloc ateliere monetare sau chiar de a treia mână în mediu barbar, chiar dacă nu este încă dovedit, în ciuda prezenţei unui tipar în tezaurul de la Atja, din chora Apolloniei.
          În ce priveşte metrologia vârfurilor de săgeţi, s-au făcut până acum câteva constatări interesante, de natură să dovedească faptul că greutatea lor era departe de a fi fost lasată la voia întâmplării.
          După această primă etapă, considerată monetară şi nu premonetară, fiind vorba numai de o altă formă decât cea obişnuită, ca şi în cazul Olbiei dealtfel, unde faimoşii "delfinaşi", emişi în paralel cu vârfurile de săgeţi, coboară până la nivelul primelor monede propriu-zise ("coins") având pe ele litere, urmează la Histria emisiunea de monede de bronz, tot turnate, cu roata şi cu legenda , tranziţia facând-o aici vârfurile de săgeţi cu roata amintite mai sus. Pentru începutul monedelor propriu-zise, s-au propus date cuprinse între ± 475 a. Chr. şi 449 a. Chr. Din punct de vedere metrologic, ansamblul seriei pare să desfidă o clasificare coerentă, dar cum emiterea lor s-a prelungit, se pare, până către 350 a. Chr., n-ar fi exclus să existe serii succesive, eventual de două nominaluri diferite.
          Cele mai cunoscute emisiuni histriene sunt, fără îndoială, cele de argint, având două capete, dintre care unul inversat, pe avers şi vultur pe delfin pe revers. Dacă la o datare a primelor emisiuni pe la sfârşitul veacului al VI-lea este pe cale să se renunţe, momentul exact de introducere a acestui tip, care a făcut carieră de durată, este încă în discuţie, fiind vorba de date ce se plasează ca extreme între circa 470 şi 423 ori 405 a. Chr. Cele mai vechi monede cântaresc circa 8,40 g, ceea ce ar părea să sugereze că avem de-a face cu didrahme de etalon attic, după care a urmat, probabil, o reducere spre 8 g, la emisiuni tot cu aspect arhaic. În ceea ce priveşte decretul pentru liga delio-attică, greşit numit al lui Clearchos, la care textul acestuia doar face referire, într-un context al carui sens nu este perfect clar, în măsura în care prevederile sale privind interzicerea emiterii şi folosirea altor monede, decât cele ateniene, au fost aplicate şi lucrurile nu s-au mărginit doar la folosirea etalonului cetăţii, Radu Ocheşeanu a apelat la cronologia înaltă, în cadrul căreia chiar fixarea datei în 449 a. Chr. pare un exces de zel. Există însă şi o cronologie joasă, puţin înainte de 420 a. Chr., ce pare mai logică pentru faza de declin a hegemoniei Atenei. În aceste condiţii, datarea primelor două serii cândva între cca. 450 şi până puţin înainte de 420 a. Chr. pare plauzibilă. O a treia serie (dacă cea de a doua există realmente), în care se schimbă stilul capetelor şi se reduce greutatea la ± 7,20 g, s-ar plasa pe la ± 400 a. Chr., ca apoi să urmeze două lungi serii cu emisiuni abundente, ce au vârful ferm al diagramei greutăţilor la cca. 6,80 g (până spre 300 a. Chr.) şi apoi la cca. 5,80 g (până în 313, eventual circa 280 a. Chr.). Ele continuă până la încetarea emiterii acestui tip monetar, eventual cu o greutate ceva mai fluctuantă în final.
          Aceste monede au avut o arie largă de circulaţie. Le găsim insistent prezente în tezaure din Dobrogea românească şi bulgarească, pe coasta de nord a Măarii Negre, în Moldova şi izolat în Muntenia şi Oltenia, până în Tirolul de Sud, în Italia, în Alto Adige, ori la sud de Balcani. Merită să notăm apariţia de monede histriene cu roata departe în est, în Crimeea, în chora Chersonesului Tauric sau, departe în vest, în aşezarea aponimă a culturii La Tène, unde ea a fost confundată iniţial cu o monedă celtică şi unde este oricum o prezenţă ciudată, precedând la o mare distanţă în timp celelalte descoperiri monetare, mult mai recente.
          Deşi există păreri conform cărora data finală a monedelor de argint histriene de tip tradiţional s-ar situa spre mijlocul secolului al III-lea sau chiar mai târziu, acestea nu au prea mari şanse să se dovedească întemeiate, întrucât în Pontul Stâng s-a adoptat imediat sau foarte curând după moartea lui Lysimach, regele grec al Thraciei, etalonul attic. Există certitudinea că el a fost folosit şi de atelierul monetar al Histriei, stateri de tip Alexandru cel Mare aparţinându-i fiind prezenţi în inventarul imensului tezaur de la Anadol. Aceste emisiuni, ce se prelungesc până în ultimul sfert al secolului al III-lea, nu au fost prea numeroase, cetatea părând a intra într-o perioadă de declin.
          Pentru monedele de bronz (bătute) ale cetăţii, după câteva foarte rare exemplare cu roata, ce par să asigure tranziţia la noul procedeu, dacă nu este cumva vorba de un "remember" sensibil mai târziu, Constantin Preda a stabilit o succesiune a adoptării lor: cu capul lui Apollo, cu capul zeului fluvial Istros, cu capul lui Helios, cu capul lui Dionysos, cu capul Demetrei şi cu capul lui Hermes. Există şi câteva emisiuni mai greu de plasat, cum ar fi cele cu capul Athenei, în timp ce acele cu Apollo pe omphalos par sa fie cele mai târzii, din epoca autonomiei, emiterea lor părând să nu depăşească anul 71 a. Chr., data înfrângerii lui Mithridates VI Eupator, chiar dacă posibilitatea prelungirii lor cu câteva decenii nu este încă exclusă cu desăvârşire.
          Condiţiile specifice Histriei stau în calea unor încercări metrologice cât de cât credibile, chiar dacă bronzurile atelierului ei ar fi fost bine clasificate şi s-ar fi evidenţiat valorile nominale diferite. Excepţie fac doar cele din tipul cu capul lui Apollo, pe avers, şi vultur pe delfin, pe revers, care au avut şansa să fie descoperite într-un tezaur la Fedeşti, com. Şuletea, jud. Vaslui. Greutăţile limită sunt 2,16 g şi 5,10 g, iar pachetul majoritar se plasează între 3,26 g şi 4,25 g, ceea ce ar sugera deocamdată, în lipsa unei curbe a greutăţilor, o normă ponderală de ± 3,75 g.
          Cetatea a emis, probabil cândva în secolul al II-lea, o serie scurtă de stateri de aur de tip Lysimach de etalon attic, după care, poate în paralel cu ultimele emisiuni de bronz din perioada autonomiei, a produs din nou o cantitate mică de stateri de acelaşi tip, de greutate redusă (mediana la ± 8,18 g), în calitate de aliată a lui Mithridates VI Eupator, pentru care se cunoaşte o singură pereche de ştanţe. După aceea, atelierul care fusese în secolele VI-IV cel mai important de pe litoralul românesc al Mării Negre şi-a închis pentru multă vreme porţile, reluându-şi activitatea abia în timpul lui Antoninus Pius, şi emiţând, cu intermitenţe, până în vremea lui Gordian III. Producţia sa a fost modestă cantitativ, monedele emise în această perioadă fiind întâlnite mai insistent în nordul Dobrogei. Pe lângă emisiunile cu efigiile împăraţilor romani şi ale membrilor familiei imperiale se cunosc rare emisiuni pseudo-autonome. Atelierul a folosit cifrele greceşti pentru a indica valorile nominale ale bronzurilor sale (?, ?, G), însă pentru moment nu avem studii metrologice cât de cât circumstanţiate referitoare la monedele din perioada Imperiului roman.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor greceşti de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, Bucureşti, 1997.

          Atelierul de la Tomis şi-a deschis porţile pe la 260 a. Chr. Există câteva tetradrahme de tip Alexandru cel Mare de etalon attic ce i-au fost atribuite, dar cetatea, în ciuda unor păreri mai vechi, nu a emis stateri de aur în a doua jumătate a secolului al III-lea. În schimb, atelierului i-a fost atribuit un stater tip Lysimach de stil bun, postum, dar destul de timpuriu, fără trident ornat cu delfini în exergă. Pentru monedele de bronz din perioada autonomiei poate fi considerată în linii generale corectă clasificarea din corpus-ul realizat de K. Regling. Lipsesc până în prezent studii metrologice de detaliu.
          Atelierul tomitan a emis abundent stateri de aur de tip Lysimach târzii , iniţial de greutate apropiată de etalonul attic, redusă apoi şi prezentând o mediană de ± 8,25 g. Dacă doar ultimele aparţin vremii lui Mithridates VI Eupator, iar primele s-ar plasa înainte de intervenţia sa pe coasta de vest a Pontului Euxin, aşa cum s-a propus recent şi pentru Callatis, rămâne de văzut în viitor. Oricum, la ultimele serii, chiar dacă la Tomis este atestată doar o ştanţă de avers în plus faţă de Callatis, numărul exemplarelor cunoscute este aproape dublu, ceea ce ar indica mai degrabă o utilizare a ştanţelor mai aproape de potenţialul maxim, decât o situaţie întâmplatoare.
          La începutul secolului I a. Chr. atelierul tomitan devenise cel mai important de pe coasta de apus a Mării Negre, poziţie confirmată din plin în epoca imperială, când el este cel dintâi din zonă care îşi reia activitatea (încă din vremea lui Augustus). Aceasta va continua, fără pauze notabile, intensificându-şi activitatea de la Commodus şi mai ales de la Septimius Severus, până la închiderea atelierului în timpul domniei lui Filip Arabul. Emisiunile sale sunt prezente în întreaga Dobroge, spre est, până la Iževsk, în zona munţilor Ural, spre sud până dincolo de Balcani (izolat, dar şi în numeroase tezaure), cu menţiunea că o emisiune de la sfârşitul epocii elenistice s-a descoperit la Delos, spre vest, în Muntenia şi Dacia romană, şi chiar mult mai departe, în Germania, în Italia (în Veneto), iar în nord-vest, în Marea Britanie. Studii metrologice de detaliu lipsesc până acum, deşi potenţialul este şi aici foarte mare, circa 3000 de exemplare în imensul tezaur de la Mangalia descoperit în 1960 şi peste 700 în tezaurul de la Tomis (Grăniceri), încheiat la Severus Alexander.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor greceşti de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, Bucureşti, 1997.

          Cel de al doilea atelier monetar de pe litoralul românesc al Mării Negre, ca dată de deschidere, este cel al cetăţii Callatis. Sunt cunoscute, dintr-o primă fază în care a utilizat tipuri proprii, drahmele şi hemidrahmele, la care se adaugă o altă diviziune, printr-un exemplar unic din colecţia George Severeanu, mai greu de definit şi din cauză că este fragmentar, ce ar putea fi un diobol. Toate au capul lui Heracles tânăr pe avers şi numele cetăţii pe revers. Deşi metrologic emisiunea este sensibil mai greu de definit decât cele ale atelierului de la Histria, între altele din lipsa unui tezaur reprezentativ (doar rar sunt reprezentate în tezaure), ca şi a numărului relativ mic de exemplare recenzate până în prezent, se pare că s-a utilizat etalonul persic, destul de răspândit în zona Mării Negre în ultimele decenii ale secolului al IV-lea. În ciuda încercării recente de a o plasa între 280-250 a. Chr. (M. Price), o datare între circa 330-300 a. Chr., eventual până în 280 a. Chr., ar fi mai potrivită. Dacă pentru Odessos se acceptă ca dată a primelor emisiuni cu tipurile lui Alexandru cel Mare de etalon attic circa 280 a. Chr., nu există motive pentru ca la Callatis debutul acestora să se producă trei decenii mai târziu, mai ales în situaţia în care se cunoaşte o serie de stateri fără siglă, comună ambelor cetăţi, care în mod normal este cea mai veche dintre ele.
          Atelierul de la Callatis a emis o serie abundentă de stateri , destul de numeroase tetradrahme de tip Alexandru cel Mare şi sporadic drahme în etalon attic. Staterii sunt, dealtfel, masiv prezenţi în tezaurele de la Anadol, Mărăşeşti şi Dăeni, sporadic la Kizakli, cei recenzaţi având majoritar o greutate efectivă de ± 8,45 g, iar atelierul pare să fi fost între circa 280-225 a. Chr., poate chiar mai târziu, cel mai important din zonă, depăşindu-l larg ca producţie pe cel de la Histria.
          Dacă, în ce priveşte monedele de bronz, o schiţă de succesiune pentru perioada autonomiei s-ar prezenta: cap Heracles , cap Dionysos/panteră sărind şi în paralel cap Demetra/cunună de spice , cap Apollo/trepied şi cap Dionysos/cunună de iederă , cap Artemis şi cap Hermes, după care ar urma cele cu capul Athenei, surprinzând şi contemporaneitatea unor perechi de tipuri de nominal diferit, pentru care cronologia relativă este perfect asigurată prin contramărci, este foarte adevărat că deocamdată doar pentru două tipuri contemporane între ele s-au publicat observaţii metrologice. Este vorba despre tipurile cu Dionysos/panteră sărind şi Demetra/cunună de spice, care au avut şansa să fie descoperite împreună într-un mic tezaur monetar la Mangalia în 1968. Chiar dacă cele mai uşoare exemplare din nominalul greu şi cele mai grele din cel uşor se suprapun, este clar că tipul greu are o medie la circa 8 g, iar cel uşor la circa 6 g, jocul ponderilor fiind în ambele cazuri circa 2,50 g.
          Atelierul din Callatis emite şi numeroşi stateri de tip Lysimach, unii timpurii, în continuarea celor de tip Alexandru cel Mare, alţii târzii , cu trident ornat cu delfini în exergă. Recent s-a propus ca emiterea primilor să fie plasată pe la mijlocul secolului al II-lea, iar cei târzii să fie puşi în legătură cu dominaţia lui Mithridates VI Eupator în Pontul Stâng. Foarte recent au fost reluate în studiu şi tetradrahmele de tip Lysimach emise la Callatis tot în etalonul attic, împărţite în două serii, una datată între circa 180-190 a. Chr., cealaltă între circa 110-90 a. Chr.
          În vremea Imperiului roman, după o emisiune destul de bizară din vremea lui Nero, atelierul se redeschide şi emite destul de regulat, de la Antoninus Pius la Filip Arabul, intensificându-şi activitatea de la Commodus şi mai ales de la Septimius Severus. Ele se găsesc în număr apreciabil mai ales în sudul Dobrogei şi mai rar în alte zone, cu menţiunea însă că apar sporadic şi în descoperirile monetare de la sud de Balcani. Pentru moment lipsesc studiile metrologice, chiar dacă potenţialul este sensibil mai ridicat şi de mai bună calitate decât în cazul Histriei, măcar pentru nominalurile mari, din care numai marele tezaur descoperit la Mangalia oferă spre studiu circa 3600 de exemplare.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor greceşti de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, Bucureşti, 1997.

 

          Implicarea directă a Macedoniei în politica şi economia regiunilor de la Dunărea de Jos va avea drept consecinţă imediată atragerea pe o scară mai largă a lumii geto-dace în sfera schimburilor cu sudul greco-macedonean şi tracic. Acest cadru general politico-economic va favoriza pătrunderea în mediul geto-dacic a unei însemnate cantitaţi de monede, în special emisiuni ale regilor Filip II şi Alexandru cel Mare şi destul de sporadic ale lui Filip III Arideul şi Lysimach. Numeroasele tezaure descoperite în spaţiul balcanic şi carpato-danubian au permis să se afirme că atelierele macedonene de la Pella şi Amphipolis ar fi emis monede special pentru lumea tracă, inclusiv cea geto-dacă, mediu în care emisiunile respective s-au bucurat de o favoare cu totul deosebită. Aşa se explică larga lor răspândire şi întrebuinţare în regiunile amintite.

Bibliografie:

      Constantin Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998.

          Paralel cu monedele oraşelor greceşti de pe coasta dobrogeană a Mării Negre, pătrund în teritoriile geto-dacice, în proporţii şi regiuni diferite, o serie de monede ale unor centre greceşti, atât din regiunile Pontului Euxin (Olbia, Tyras, Chersonesul Tauric, Panticapeum, Dionysopolis , Odessos, Mesembria , Apollonia Pontica, Byzantion etc.), cât şi din zone mai îndepărtate (Cyzic etc.), precum şi emisiuni din lumea tracă. În general, aceste monede, în raport cu cele emise de oraşele vest-pontice şi cu cele macedonene, sunt apariţii izolate, unele chiar întâmplătoare, şi nu se constituie, fiecare în parte, ca un proces important de circulaţie în Dacia. Toate la un loc, făcând abstracţie de locul şi perioada lor de emitere, însumează totuşi un număr însemnat, deloc de neglijat, şi pot oferi indicii preţioase ale relaţiilor lumii geto-dace, directe sau mai degrabă indirecte, cu centrele emitente.
          Pe masură ce monetăria geto-dacică de tip greco-macedonean începe să-şi reducă din capacitate şi activitate între finele sec. II şi începutul sec. I a. Chr., într-o perioadă în care viaţa economică, culturală şi social-politică din Dacia cunoaşte un important reviriment, intrând în faza sa "clasică" de dezvoltare, pătrund şi circulă în lumea geto-dacilor trei importante categorii de monede, tetradrahme ale provinciei Macedonia Prima, din oraşul Thasos şi drahme din oraşele de pe coasta Mării Adriatice, Apollonia şi Dyrrhachium . Este vorba de emisiuni de argint, cu o largă arie de circulaţie în Europa de sud-est. Pătrunderea romanilor în Balcani şi tendinţa acestora de a atinge treptat linia Dunării şi ţărmul de vest al Mării Negre, i-a adus pe aceştia în contact direct cu lumea greco-macedoneană şi tracă, iar ceva mai târziu, spre finele sec. I a. Chr., şi cu cea a geto-dacilor. Consecvenţi politicii lor de respect faţă de civilizaţia grecească şi interesaţi în promovarea relaţiilor cu popoarele din Balcani şi de la Dunăre, romanii au îngăduit şi încurajat emiterea de monede proprii în oraşele greceşti şi macedonene, evidenţiindu-se în mod deosebit cele din centrele mai sus menţionate.
          Cele mai multe monede de tipurile amintite au circulat în Tracia, Dacia şi parţial în regiunile illirice şi pannonice. Începutul pătrunderii lor în Dacia se plasează cel devreme către finele sec. II a. Chr. O bună perioadă de timp, corespunzătoare în principal primei jumătăţi a sec. I a. Chr., monedele respective circulă concomitent, găsindu-se adesea în tezaure comune. Cele care apar la un loc în tezaure în mod destul de frecvent sunt tetradrahmele din Macedonia Prima şi din Thasos, mai rar fiind asociate şi cu drahme din cele două oraşe adriatice.

      Bibliografie:

      Constantin Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998.

          Monetăria geto-dacică de tip greco-macedonean sau de tip Filip II, cum este ea denumită, alături de cea celtică, cu care se înrudeşte, formează unul dintre cele mai interesante capitole ale numismaticii antice.
          Apărută şi dezvoltată în afara limitelor lumii greco-romane, dar sub influenţa acesteia, numismatica geto-dacică, acum destul de bine delimitată de cea celtică, cu care a fost confundată, se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri monetare, deosebindu-se între ele în funcţie de locul şi data lor de emitere. Prototipul l-au constituit tetradrahmele, în special cele emise postum, ale regelui macedonean Filip II, care au pe avers efigia lui Zeus cu barbă şi cunună de lauri, iar pe revers un călăreţ şi legende cu numele dinastului macedonean. Primele serii monetare, realizate direct după original, păstrează multe dintre trăsăturile principale ale reprezentărilor originale, precum şi părţi sau numai litere din legendă. Treptat, în timp, acestea se depreciază, ajungând în faza finală doar la redări cu totul schematice, iar resturile din legendă dispar complet. Deprecierea stilului se asociază cu aceea a titlului argintului şi cu scăderea simţitoare a greutăţii.

Bibliografie:

      Constantin Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998.

          Prin numărul, frecvenţa şi larga lor răspândire, denarii romani republicani reprezintă principala categorie de monede de pe piaţa geto-dacică din sec. I a. Chr. În rândul acestora trebuie să avem în vedere şi prezenţa copiilor identice de tip Tilişca realizate de geto-daci.
          Potrivit unor studii, denarul se introduce în monetăria romană de argint către finele sec. III, probabil prin anii 213-211 a. Chr., după alţii chiar ceva mai târziu, începând cu anul 187 a. Chr. Este cea mai răspândită monedă din lumea antică dinaintea epocii imperiale. Pe avers este redat frecvent capul zeiţei Roma, mai ales în prima etapă. Mai rar apar şi efigiile lui Apollo, Bachus, Junona, Diana etc. Pe revers se întâlnesc frecvent biga, triga, quadriga şi Dioscurii, la care se adaugă o serie de simboluri, scene din istoria şi mitologia romană, însoţite de numele magistraţilor monetari, adesea monogramat.
          Denarul avea o greutate teoretică de 3,90 g. Din analiza descoperirilor rezultă că cele mai multe monede au de regulă greutăţi ceva mai scăzute.
          Principalele ateliere au funcţionat la Roma. Apoi au fost înfiinţate şi alte centre în Italia, Spania, Gallia şi în Orient, pe măsura extinderii stăpânirii romane şi înfiinţarea de noi provincii, atât în vest, cât şi în est.

          Sistemul monetar roman imperial a fost creat Augustus. Acesta a restaurat puritatea denarului, a extins producţia de aurei, a creat noi nominaluri de bronz, a reorganizat monetăriile şi a extins folosirea monedei romane şi a sistemelor de recunoaştere.
          În vârful ierarhiei descrescânde se găsea aureus-ul, dar cheia sistemului monetar creat de Augustus era denarul, moneda de legătură pe care puteau fi schimbate toate celelalte nominaluri, inclusiv cele provinciale şi orăşeneşti. Rata de schimb dintre nominaluri era stabilită prin decret imperial.
          Succesul sistemului monetar augustan se datorează în primul rând creşterii economice stimulate de pacea romană, dar încrederea publică i-a asigurat triumful, monedele romane fiind acceptate în provincii. De asemenea, ridicarea impozitelor şi taxelor sub formă de monedă a condus la răspândirea pe scară largă a monedei romane. Moneda însăşi a contribuit la creşterea economică, facilitând tranzacţiile.
          Iconografia republicană a fost subtil abandonată, fiind înlocuită cu reprezentări, artistic realizate, ce voiau să facă din împărat şi familia sa păstrătorii tradiţiilor romane.
          Sistemul bimetalist fusese creat de Caesar în 47/46 a. Chr. Augustus revine la acest sistem prin 30 a. Chr.

          1 aureus = 1/40 libră
          1 denar = 1/84 libră

          Aureii şi denarii aveau acelaşi design, fiind uneori bătuţi cu aceleaşi ştanţe. şi aureus-ul şi denarul aveau fracţiuni - quinarius.
          Rata de schimb era:

1 aureus = 25 denari / 1 g aur = 12 g argint

          Numai aureii din metal pur erau consideraţi demni de a fi făcuţi cadou de către împărat (nu AR sau AE).
          Puritatea denarului scăzuse în ultimii ani ai republicii la cca. 92 %. Augustus a revenit la standardul tradiţional de 97,5 - 98 % AR. Până în anul 64, argintul provenit din monetăriile spaniole sau din monede mai vechi era rafinat până ajungea la standardul dorit.
          Aureii şi denarii erau bătuţi după acelaşi standard, indiferent dacă erau emişi de monetarii senatoriali (din 23 a. Chr. îşi reluaseră activitatea în manieră republicană, punându-şi numele pe monede) sau de monetăria imperială, care l-a însoţit pe Augustus până când el a stabilit-o la Lugdunum, în anul 15 a. Chr.
          În timp ce denarii noi erau cu scrupulozitate menţinuţi la standardul republican, cei vechi, emişi la mijlocul secolului al II-lea a. Chr. erau în continuare în uz, constituind peste jumătate din numărul monedelor de argint aflate în circulaţie, până la reforma lui Nero.
          La scurt timp după anul 23 a. Chr., Augustus a instituit la Roma noul sistem de nominaluri de bronz. Se foloseau două aliaje.

          sestert = 25 g, dupondius = 12,5 g - orichalcum (20-25 % Zn)
          as = 11 g, quadrans = 3 g - cupru

          Aceste patru nominaluri au avut menirea de a facilita tranzacţiile mărunte.
          Iconografia monedelor de bronz reflectă o manieră republicană. Sesterţii şi dupondii au pe avers o cunună din frunze de stejar etc., iar pe revers sigla S C ("din decizia Senatului"), într-o cunună de lauri. Aşii, de asemenea, prezintă S C pe revers.
          Numele monetarilor şi sigla S C erau folosite pentru a spori încrederea în moneda respectivă. Sesterţii şi dupondii nu au purtat portret imperial până la Tiberius.
          Asul augustan a devenit cea mai uzuală monedă în Italia şi în provinciile occidentale. În anii 8-12 p. Chr., când iconografia imperială începe să domine, aşii poartă portretele lui Augustus şi Tiberius . Numele imperiale înlocuiesc pe cele ale magistraţilor dar sigla S C a fost păstrată, deşi ca un element subordonat în design, pentru că romanii acceptaseră literele respective ca pe o garanţie a valorii de schimb a bronzurilor contra aur sau argint.
          Guvernarea imperială, care bătea monedă într-un număr nemaiîntâlnit, a atins un la fel de mare succes în distribuirea banilor. Pentru motive de securitate, atelierele imperiale au fost concentrate în două monetării centrale, la Roma şi Lugdunum, iar după 64 numai Roma a bătut monedă imperială. Conducerea imperiului avea posibilitatea, în vremurile normale, să asigure o aprovizionare constantă a provinciilor cu monedă, fără a avea nevoie de o reţea de monetării, până la Gordian III. Filiale ale monetăriei principale în provincii au fost folosite în timpul războaielor civile. Vespasian a emis aurei şi denari într-o monetărie care a lucrat succesiv la Alexandria, la Antiochia şi la Efes (69-73), iar Pescenius Niger (193-194) şi Septimius Severus au improvizat monetării la Antiochia, respectiv la Laodicea ad Mare.
          O şi mai mare dovadă a geniului fiscal imperial şi a organizării monetare a fost penetrarea bronzurilor în majoritatea regiunilor lumii romane, în sec. I-II p. Chr. La sfârşitul sec. II a. Chr. şi la începutul sec. I a. Chr., multe oraşe din Spania, nordul Africii şi din lumea greacă, începuseră să bată propriile monede de bronz, ca versiuni locale ale emisiunilor romane folosite ca fracţiuni ale denarului. Această diviziune a muncii s-a dovedit a fi practică, pentru că era mai ieftin să se producă monedă în monetării provinciale şi orăşeneşti, decât să fie transportată în provincii. Augustus a continuat această practică în Orient, unde, în următoarele trei secole, majoritatea oraşelor greceşti au bătut cea mai mare parte a bronzurilor pe care le foloseau. Augustus a sprijinit mai multe sisteme monetare provinciale, de factură romană.
          Pentru aproape 100 de ani (30 a. Chr. - 64 p. Chr.), împăraţii din dinastia Iulia-Claudia nu au intervenit asupra standardului augustan, Tiberius chiar îmbunătăţind puţin fineţea denarului. În anul 64, Nero - sub presiunea datoriilor contractate din cauza războiului dezorganizat din Armenia, a reconstruirii Romei după incendiu şi a propriilor extravaganţe - a făcut prima devalorizare majoră începând de la cel de-al doilea război punic. Sistemul augustan a reuşit să susţină efortul financiar. Devalorizarea a constat în reducerea greutăţii tuturor nominalurilor şi în reducerea titlului monedei de argint. Aureus-ul a fost redus de la 1/40 la 1/45 libră. De nerăbdare, Nero a transformat în monedă ofrande de aur şi chiar a căutat comori îngropate. Aplicând lecţia oferită de manipularea metalului tetradrahmelor egiptene, Nero a devalorizat denarul cu cca. 20 %. Greutatea acestuia a fost redusă cu 1/8, de la 1/84 la 1/96 libră, iar titlul de la 98 % la 93 % AR. 1.000.000 de denari vechi, obţinuţi din taxe, erau transformaţi în 1.200.000 denari noi. Profiturile lui Nero au fost mai mari pentru că el a cerut taxele în monedă grea şi neuzată, în timp ce piesele uzate ori le refuza, ori le accepta la greutate. Mai mult decât atât, mulţi denari au fost bătuţi deliberat mai uşori, astfel încât se ajungea la o devalorizare cu 25 %. De asemenea, Nero a abandonat, cel puţin temporar, schema lui Augustus pentru monedele de bronz, menţinând numai două nominaluri - pe cele de orichalcum (sestert şi dupondius). Nominalurile de cupru (as, quadrans) au fost temporar abandonate.
          Războiul civil din anii 68-69 a asigurat triumful standardului neronian, pentru că nici unul dintre pretendenţii la tron nu îşi permitea luxul unei reforme care să revină la standardul lui Augustus. În 68, Galba, dispunând de bogăţiile minerale ale Spaniei, a bătut primii săi denari cu un titlu mai ridicat, puţin sub cel al monedelor lui Augustus (96,5 %). Monetăria sa improvizată la Tarraco bate aurei şi denari înfăţişând mai întâi valori republicane, după care portretul şi titlurile împăratului, în momentul în care şi-a asumat purpura imperială. Ajuns la Roma, Galba produce masiv bronzuri şi denari, dar de această dată după sistem neronian (93 % AR). În anul 69, Otho şi Vitellius au adoptat fiecare sistemul neronian, deşi generalii lui Vitellius, în marşul spre Italia, au bătut denari mai buni (95 % AR), ori la Lugdunum, ori în ateliere militare mobile. În anul 70, Vespasian a raportat senatului că, pentru a preveni o criză a tezaurului are nevoie de 10 miliarde de denari, de cca. 15 ori mai mult decât cea mai mare sumă despre care se ştie să fi fost vreodată în tezaur.
          Vespasian a mai redus puţin titlul denarului - până la 89 % AR - a exploatat minele provinciale şi a instituit noi taxe (şi Titus face la fel). Întrucât veniturile variau considerabil de la an la an, mulţi denari ajungeau să aibă un titlu şi mai mic decât cel stabilit (până la 80 % AR).
          Deşi au existat câteva reforme, în timpul împăraţilor Domitian , Traian sau Antoninus Pius , până în a doua jumătate a secolului al II-lea p. Chr. nu au avut loc schimbări majore în ceea ce priveşte greutatea sau titlul monedelor imperiale de metal preţios.
          Războaiele cu parţii şi germanii l-au determinat pe Marcus Aurelius să scadă titlul denarului până la 79-80 %.
          Commodus şi-a finanţat destrăbălarea cu mai multe devalorizări, scăzând cu 1/12 greutatea denarului (de la 3,41 g la 3,10 g), care va fi bătut de acum la 1/104 libră.
          Septimius Severus şi Caracalla au devalorizat denarul pentru a finanţa războaiele şi pentru a construi mari edificii. Mărirea soldelor sub Severus sugerează că devalorizarea fusese făcută cu scopul de a spori cantitatea de denari existentă, cu o treime sau chiar cu jumătate.
          Deşi fiecare devalorizare determina creşterea salariilor şi a preţurilor, pe termen lung acestea aduceau un important beneficiu. În timpul războaielor împăraţii considerau că este periculos să nu devalorizeze. Septimius Severus îi sfătuia pe fiii săi să aibă grijă de soldaţi, iar de ceilalţi să nu le pese, şi şi-a pus în practică sfatul reducând titlul denarului şi crescând soldele.
          Împăraţii care au îmbunătăţit titlul denarului (Pertinax , Macrinus şi echipa senatorială din 238) au pierdut loialitatea armatei şi au sfârşit tragic.
          În anul 213, Caracalla a rebătut aurei şi denari ca să plătească imensele sume ce reprezentau soldele, salariile şi costurile războiului cu parţii. El a redus titlul denarului la 50 % şi greutatea aureusului de la 1/45 libră la 1/50 libră. Aceste măsuri au pus la încercare răbdarea populaţiei, dar Caracalla a făcut un pas şi mai riscant în anul 215, când a introdus antoninianul. Noul nominal, purtând un portret distinctiv, cu cunună radiată, circula ca un dublu-denar deşi cântărea doar cât 1 1/2 denari.
          Întrucât un antoninian avea numai 80 % din conţinutul de argint a doi denari, tezaurizarea masivă a denarului a ameninţat cu explozia preţurilor şi a ratelor de schimb.
          Elagabal , dându-şi seama de primejdia menţinerii denarului în competiţie cu dublul său devalorizat, renunţă la baterea antoninianului, dar menţine standardele pentru denar şi aureus.
          Severus Alexander a restaurat reputaţia monedei imperiale, crescând titlul denarului şi bătând prima cantitate substanţială de sesterţi şi aşi după câteva decenii. Producţia de bronzuri fusese redusă în a doua jumătate a secolului al II-lea şi în primii ani ai secolului al III-lea (161-215). Deşi bronzurile severiene târzii nu sunt la fel de frumoase ca sesterţii lui Traian, Hadrian sau Antoninus Pius, ele erau bine gravate, bătute pe flanuri de greutate şi dimensiuni similare cu acelea.
          Împăraţii Severi au refăcut mult din splendoarea Romei. Ei au păstrat rata de schimb stabilită de Augustus, deşi marile cheltuieli de război i-au obligat să apeleze la devalorizare. Severus Alexander a emis aurei din aur pur dar ei cântăreau 1/50 libră. Denarul avea numai 40 % din conţinutul de argint al monedei augustane, dar el încă circulă şi se schimbă pe aurei şi bronzuri la aceeaşi rată. Preţurile erau duble sau triple faţă de cele de la începutul secolului I, dar inflaţia crescuse probabil concomitent şi proporţional cu scăderile de titlu ale denarului, astfel încât în anul 235 populaţia încă avea încredere în valoarea acestui nominal. În următorii 20 de ani, împăraţii au finanţat războaiele civile şi de frontieră din revalorizarea monedei de argint, astfel încât denarul ajunge la 253 o mizerabilă monedă de billon.
          Devalorizarea a compromis încrederea publică. Panica a determinat o spirală inflaţionară fără precedent. Împăraţii, în timp ce erau angajaţi simultan în mai multe războaie, în Orient şi la frontiera nordică, au făcut greşeli care au condus la o criză fiscală şi economică ce a dinamitat nu numai pacea romană ci şi fundamentul civilizaţiei clasice.
          Odată cu venirea la tron a lui Gordian III , antoninianul se impune, devenind principalul nominal pentru argint până la reforma lui Aurelian. Deşi se bate foarte rar, denarul este încă majoritar în circulaţie, mai ales cel de la Severi (Elagabalus, Severus Alexander). Această situaţie se înregistrează până în timpul domniei lui Traianus Decius , moment în care denarii încep să dispară din tezaure.
          Confruntată cu multe alte probleme importante, puterea centrală nu mai poate controla eficient procesul de producere a monedei de argint. Stocul de metal preţios se pierde în monede cu titlu foarte mic, bătute într-un număr crescând de ateliere, devenind mai rentabilă obţinerea argintului din minereu, decât din retopirea emisiunilor anterioare.
          Apogeul crizei monetare se înregistrează în timpul lui Claudius II Goticul. Antoninianul cântăreşte în mod frecvent sub 3 grame, iar titlul ajunge până la 1,9 % argint. În interiorul unora dintre ateliere (ex. Roma) se înmulţesc fraudele, fiind emise monede tot mai jalnice din punct de vedere calitativ (cântărind în jur de două grame).
          Separat de Imperiul roman, dar păstrând tradiţia, uzurpatorii din Gallia au bătut monedă proprie. Nu se ştie sigur dacă primele monede ale lui Postumus au fost bătute la Colonia, dar cu siguranţă ele au fost realizate de acelaşi gravor care lucrase pentru Saloninus, căruia îi revenise controlul regiunii renane. Aureolus a emis monede în numele lui Postumus la Mediolanum. Este interesant de remarcat că în Gallia titlul monedei de argint era mai mare decât în restul imperiului. Titlul mai ridicat precum şi reintroducerea monedei grele de bronz erau două mijloace prin care uzurpatorii gallici încearcau să pozeze în continuatori ai tradiţiei romane clasice.
          Domnia lui Aurelian marchează începutul unei perioade de reviriment politic şi militar în Imperiu. Beneficiind de rezultatele unor măsuri luate de înaintaşii săi (Gallienus şi Claudius II), dar mai ales acţionând energic, Aurelian a refăcut unitatea Imperiului, a respins atacurile barbarilor şi s-a preocupat de redresarea social-economică a statului, puternic afectat în timpul anarhiei militare.
          Aurelian şi-a dat seama de lipsa de credit şi de nivelul deosebit de scăzut la care se afla moneda romană, hotărând necesitatea reabilitării ei. Prima acţiune importantă în acest sens a fost închiderea atelierului din Roma în anul 271. În consecinţă, izbucneşte răscoala lucrătorilor monetari. În scurt timp răscoala e reprimată, iar personalul exilat în ateliere provinciale.
          Însănătoşirea monedei s-a făcut treptat, urmărindu-se de la început păstrarea unei greutăţi şi a unui titlu stabile. Concomitent, piesele încep să aibă un aspect mai acceptabil.
          Principalul nominal rămâne antoninianul, bătut în cantitate mare de un număr sporit de ateliere. Se emit şi monede de aur (aurei) sau de bronz (sesterţi, dupondii), dar sunt foarte rare şi nu au un rol important în viaţa economică a Imperiului.
          Precedată de unele măsuri mai timide, reforma din aprilie-mai 274, a pus capăt (relativ) deprecierii monedei şi fraudelor flagrante care au condus la perturbarea sistemului monetar roman la mijlocul secolului al III-lea.
          Printr-un program iconografic bine stabilit, asociat cu un sistem strict de marcare a monetăriilor şi officinelor, puterea centrală controlează îndeaproape procesul de producţie a monedei la nivelul întregului Imperiu.
          Reforma lui Aurelian poate fi văzută ca o revenire la situaţia din timpul lui Caracalla. Deşi greutatea denarului şi a noului antoninian (aurelianus) este mai mică decât cea înregistrată cu 60 de ani înainte, raportul dintre cele două nominaluri este aproximativ acelaşi. Reforma restaurează în fond sistemul monetar tradiţional trimetalist (aur, argint şi bronz); totuşi în timpul domniei lui Aurelian numai monetăria din Roma emite toate nominalurile stabilite.
          Raportul dintre nominaluri este următorul:

          1 aurelianus = 2 denari VSV = 2 antoninieni = 2 denari communes
          1 argenteus = 20 aureliani = 40 denari communes
          1 aureus = 20 argentei = 400 aureliani = 800 denari communes

          1 libră argint = 80 argentei = 1600 aureliani = 3200 denari communes
          1 libră aur = 50 aurei = 1000 argentei = 40000 denari communes

          Aurelianus-ul se menţine, în normele stabilite de Aurelian, până la reforma lui Diocletian. Conţinutul de argint în aureliani nu coboară sub 2,5%, dar nici nu urcă peste 5%. Greutatea teoretică era de 3,89 g, dar de obicei piesele cântăresc mai puţin. Tacitus şi Florian au emis şi dublii aureliani, marcaţi XI. Conţinutul de argint era dublu faţă de aurelianii normali şi pentru o mai bună diferenţiere, împăratul era înfăţişat pe avers purtând o dublă cunună radiată. Probus a renunţat la acest nominal, dar revine, în timpul lui Carus şi a fiilor acestuia, Carinus şi Numerian.

          Extinderea stăpânirii romane în vremea lui Augustus până la Dunăre a creat un nou cadru al relaţiilor daco-romane, care vor fi de acum înainte directe şi complexe. Pe lângă caracterul lor comercial şi cultural, deja existent în anumite forme, acestea vor îmbrăca acum aspecte politice evidente, care se vor amplifica treptat până vor atinge nivelul marilor conflicte de la finele sec. I şi începutul sec. II p. Chr.
          Drept consecinţă a noii situaţii create la Dunăre, dată fiind acum vecinătatea imediată a romanilor, era de aşteptat ca numărul monedelor romane pătrunse pe piaţa dacică să fie, dacă nu mai mare, cel puţin la fel de ridicat ca şi cel al denarilor republicani din perioada anterioară. Datele de care dispunem nu confirmă însă aşteptările. Din a doua parte a domniei lui Augustus numărul monedelor imperiale scade simţitor. Tezaure care să aparţină în mod cert sec. I p. Chr. sunt destul de puţine, iar monedele izolate apar şi ele în proporţii destul de reduse.
          Situaţia se schimbă însă la începutul secolului al II-lea.
          După integrarea Dobrogei şi apoi a unei părţi din Dacia în Imperiu, circulaţia monetară în aceste teritorii a căpătat un caracter roman provincial. Alături de monedele imperiale de aur, argint şi bronz, întâlnim în circulaţie emisiuni provinciale, mai ales de bronz şi, într-un număr din ce în ce mai mic, denari republicani.

          Emisiunile provinciale au circulat mai ales în partea răsăriteană a Imperiului roman, unde exista o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte folosirea monedei.
          Spre sfârşitul secolului I a. Chr. majoritatea oraşelor importante din bazinul Mării Mediterane au bătut monede cu numele lui Augustus.
          În Occident, cele mai prolifice ateliere au fost în Spania, unde au emis monedă în primul rând coloniile romane. Producţia monetară provincială în această zonă a început să scadă sub Tiberius şi dispare la începutul domniei lui Claudius I.
          În Orient, şi după cucerirea romană, s-au păstrat obiceiurile monetare locale, diferenţa fiind că pe aversul pieselor apare portretul şi (sau) numele împăratului.
          Numărul atelierelor care au bătut monedă a crescut în timp. Peste 150 de oraşe au emis monede cu portretul lui Augustus, dar nu este sigur că toate au fost emise în timpul domniei acestuia. Ca fondator al multor oraşe şi al sistemului imperial în general, Augustus a continuat să fie onorat mult timp după moartea sa. Cel mai mare număr de ateliere provinciale se înregistrează sub Septimius Severus (peste 350).
          La mijlocul secolului al III-lea p. Chr. sistemul monetar imperial se schimbă repede. Apare o reţea de monetării oficiale, care pune în circulaţie multă monedă de billon, accesibilă oricui. În consecinţă, atelierele provinciale nu îşi mai aveau rostul şi între anii 255-275 sistemul provincial dispare. Ultimul atelier rămas în activitate a fost cel de la Alexandria, din Egipt, care bate monedă până în 296-297.
          Pe teritoriul României au circulat monede provinciale emise în ateliere din Moesia Superior, Dacia ?, Moesia Inferior, Thracia, Bithynia şi, ocazional, din alte părţi ale Imperiului.
          În Dacia întâlnim mai ales monede bătute la Viminacium, piese de tip Provincia Dacia şi emisiuni niceene.
          În Dobrogea, un rol foarte important l-au avut emisiunile oraşelor greceşti Histria, Tomis , Callatis şi cele bătute la Marcianopolis , Nicopolis ad Istrum şi Nicaea.

Bibliografie

          C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998.
          K. Butcher, Roman Provincial Coins. An Introduction to the "Greek Imperials", Londra, 1988.
          K. W. Harl, Civic Coins and Civic Politics in the Roman East, 180-275 A. D., Berkeley-Los Angeles-Londra, 1987.