FORUM CULTURAL

versiunea originală aici

Anul III, nr. 1, martie 2003 (8)

 

 

SUMAR

 

 

 

CRONICA

 

 

Gellu Dorian

Premiul naţional de poezie Mihai Eminescu................................................................ 1

 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

 

dr. Mihai Brudiu

Foalele - un laborator ştiinţific din preistorie............................................................... 2

 

PATRIMONIU MOBIL

 

Stela Giosan

Scrisori autografe Mihail Kogălniceanu în fondul documentar botoşănean.............. 6

Ştefan Cervatiuc

Reviste bucovinene şi sucevene din biblioteca documentară

a Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale................................................... 9

dr. Octavian-Liviu Şovan

Răscoala din 1907 - mărturii documentare................................................................ 15

dr. Angela Olariu

 Arta populară din zona Botoşanilor - Scoarţe şi lăicere(2)....................................... 18

 

PATRIMONIU IMOBIL

 

Dumitru Agachi

Un monument a cărui salvare trebuie să continue -

Casa Manolache Iorga din Botoşani.......................................................................... 21

dr. Eugenia Greceanu

Ansamblul urban medieval Botoşani(4)..................................................................... 24

Mihaela Ştefură

Un paradis natural - lacul Iezer (Dorohoi)................................................................. 28

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

 

 

CRONICA

 

Premiul naţional de poezie MIHAI EMINESCU

 

Gellu Dorian


 

Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu a fost înfiinţat in 1991, la iniţiativa subsemnatului, dupa ce din 1990, timp de aproape un an de zile am solicitat Consiliului local de atunci aprobarea unui regulament de acordare a premiului şi a unui statut. In luna martie 1991, Consiliul local Botoşani a emis hotărârea prin care se aproba acordarea, anuală, a unui premiu care să poarte numele Poetului Mihai Eminescu. Premiul urma să fie acordat unui poet român contemporan pentru opera omnia. Totodată, pentru validarea acestui premiu şi pentru impunerea lui s-a înfiinţat un juriu naţional alcătuit în exclusivitate din critici literari, personalităţi marcante ale literelor româneşti. Această misie i-a revenit lui Laurenţiu Ulici. care a chemat în juriu pe următorii: Mircea Martin, Marian Papahagi, Al.Călinescu si Cornel Ungureanu. S-a emis o a doua hotărâre a Consiliului local Botoşani prin care se accepta componenţa juriului, cât şi regula impusă de Laurenţiu Ulici ca juriul astfel format să funcţioneze timp de zece ani, cu o condiţie - putea fi acceptat alt membru în juriu, numai dacă unul dintre membri se recuza sau, din alte motive, se retrăgea. Astfel, de-a lungul anilor, au plecat din juriu Al Călinescu, înlocuit cu Daniel Dimitriu, Marian Papahagi, înlocuit cu Petre Poantă, Petre Poantă, înlocuit cu Ion Pop si Daniel Dimitriu, înlocuit cu Al. Călinescu, revenit în juriu la această a douăsprezecea ediţie. Timp de un an de zile, prin diferite medii culturale şi sociale se fac sondaje în urma cărora pritnii cinci poeţi sunt nominalizaţi şi propuşi   juriului

 

pentru premiere. Astfel, de-a lungul anilor, au obţinut acest râvnit Premiu, acordat de Primăria municipiului Botoşani, cu valoare pecuniară importantă, alta de la an la an, următorii poeţi: Mihai Ursachi. 1991, Gellu Naum, 1992, Cezar Baltag, 1993, Petre Stoica, 1994. Ileana Mălăncioiu, 1995, Ana Blandiana, 1996, Ştefan Augustin Doinaş, 1997, Mircea Ivănescu, 1998, Cezar Ivănescu, 1999, Constanţa Buzea, 200, Emil Brumaru, 2001 şi, la actuala ediţie, 11 ie Constantin. Juriul actualei ediţii a fost alcătuit din :Nicolae Manolescu, preşedinte, Mircea Martin, Al. Călinescu, Ion Pop şi Cornel Ungureanu, membri. Din 1998 se acorda şi Premiul National Mihai Eminesu pentru cartea de debut in poezie. De-a lungul celor pat™ ediţii de pâna acum, au obţinut premii poeţii: Radu Mareş, 1998, Dan Bogdan Hanu şi T.O. Bobe, 1999, Liviu Georgescu, 2000, Cristian Pohrib şi Răzvan Ţupa, 2001 şi, la actuala ediţie, Teodor Duna si Dan Sociu. Juriul a fost alcătuit din Mircea Martin, preşedinte, Al. Cistelecan, loan Holban, Mircea A. Diaconu şi Vasile Spiridon.

Manifestările Zilelor Eminescu din actuala ediţie, a XXIV-a, s-au desfăşurat la Vorona, locul de naştere a mamei poetului, la Ipoteşti, cu sfinţirea capelei Eminovicilor, renovată recent, lansarea primelor volume din Dicţionarul limbajului poetic eminescian, coordonat de prof, univ.dr. Dumitru Irimia şi vernisarea unei expoziţii de instrumente de scris. Totodată a fost lansat regulamentul Concursului naţional de poezie şi interpretare critică a operei eminesciene Porni Luceafarul..., iar la Botoşani, în ziua de 15, s­au depus coroane la bustul poetului din faţa Teatrului ce-i poarta numele, a avut loc un Te Deum la Biserica Uspenia în care a fost botezat acum 153 de ani pruncul Mihai Eminovici, iar seara, în sala Teatrului Mihai Eminescu a avut loc gala decernării premiilor. La Primăria municipiului Botoşani, în dimineaţa zilei de 15 ianuarie a avut loc o întâlnire a invitaţilor cu oficialităţile botoşănene. La acea întâlnire, Nicolae Manolescu a propus înfiinţarea unei burse permanente, cu sprijin financiar consistent din partea Consiliului local Botoşani, bursă care să ofere alegerea unui tânăr cercetător al operei eminesciene, care, timp de un an, să studieze şi să cerceteze viaţa şi opera eminesciană, să aducă noi contribuţii la clarificarea unor chestiuni de biografie, să propună noi ediţii critice ale eperei eminesciene, în linia predecesorilor şi mai ales aceea impusă în ultima perioadă de regretatul Petru Creţia. Propunerea a fost luată în modul cel mai serios de către municipalitatea botoşăneană care, în cel mai scurt timp va emite o hotărâre în acest sens, după care va publica un regulament de selecţie a celor mai bune propuneri în acest domeniu al eminescologiei.

Decernarea Premiului National de Poezie Mihai Eminescu pe 2002 poetului Ilie Constantin, care a primit şi titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Botoşani a fost urmată de un spectacol susţinut de actriţa Olga Delia Mateescu şi violonistul Dumitru Chetreanu, cât şi de corala Conservatorului Ciprian Porumescu din Iasi, Cantores Amicitiae, dirijor Nicolae Gâscă.



 

}n cadrul preistoriei, a doua epocă a pietrei se detaşează de precedenta (paleolitic) printr-o serie de inovaţii care au determinat schimbări importante pentru evoluţia omenirii şi care şi-au prelungit efectele într-o durată milenară, ajungând să dăinuie până în zilele noastre.

Cercetările privitoare la procesul antropogenezei au identificat două atribute la specia umană: mai întâi, capacitatea de adaptare la mediul de viaţă, care, de fapt, aparţine tuturor vieţuitoarelor şi, în al doilea  rând - fiind specific numai omului - capacitatea de adaptare ca fiinţă culturală, atât la mediul cultural, cât şi la cel social. Acest din urmă atribut a asigurat supravieţuirea speciei umane din emisfera nordici a Terrei, unde climatul glaciar a durat un milion de ani, şi unde, speciile de climă caldă sau rece apăreau sau dispăreau

 

după alternarea fazelor climatice ale Pleistocenului.         »

Pentru a demonstra acest adevăr, amintesc doar un sigur fapt, anume, că omul a intrat în posesia principalei surse de energie din natură - focul - care i-a oferit infinite posibilităţi de adaptare.

În epoca eneolitică, încălzirea climei a antrenat multe schimbări în flora şi fauna mediului. Dacă în prima epocă a pietrei, una dintre necesităţile vitale —hrana - era rezolvată prin vânat şi cules din natură, situaţie în care omul era un consumator perpetuu din patrimoniul naturii (era un prădător), în noua etapă climatică a Holocenului (actual), omul cu spiritul său de observaţie, prezent în fiecare activitate, reuşeşte să pătrundă în tainele vieţii. Astfel se ajunge la schimbarea comportamentului unor plante prin cultivare şi a unor animale (ovicaprine, bovidee, caballine etc.), pe care le domesticeşte. Acestea dobândesc astfel alte caractere biologice şi somatice, care le conferă statutul de specii noi şi reprezintă cele mai importante inovaţii, care au avut efecte permanente în istoria ulterioară a speciei umane.

Fig.l

Un prim efect a fost că viaţa omului a devenit sedentară într-un anume spaţiu, datorită faptului că din prădător a devenit producătorul resurselor de hrană, situate lângă locuinţa lui, pentru o perioadă mai îndelungată. Dar, dincolo de avantajele acestor două inovaţii, viaţa sedentară aduce un buget de timp liber. Oamenii vor dispune de numeroase posibilităţi în ceea ce priveşte observarea fenomenelor din jurul lor şi corelarea efectelor cu necesităţile noi ale vieţii.

O astfel de necesitate a fost supunerea la tratament termic, prin fierbere, a boabelor de cereale recoltate, pentru a fi mai bine asimilate. A apărut, astfel, necesitatea unor recipiente, care, la început au fost realizate din piatră, însă, ulterior, s-a putut ajunge la modelarea lor cu mâna dintr-o argilă care avea anumite calităţi. Supunând calcinării asemenea recipiente, oamenii au ajuns la obţinerea unei substanţe - ceramica - neîntâlnită în natură . Era încă o victorie a inteligenţei omului, de data aceasta intervenind în conexiunea dintre resursele solului - argila - şi o resursă de energie - focul, pe care, atunci, îl producea chiar el. Este de fapt, un proces delimitat într-un spaţiu restrâns - cuptorul - unde putea să controleze temperatura, în scopul conferirii unei calităţi superioare argilei inerte şi friabile din care modelase vasul ceramic.

Acesta a fost un laborator ştiinţific unde omul perioadei eneolitice a putut cuantifica efectele energiei focului. Astfel , de la o observaţie simplă: suflând în foc cu gura, a constatat că s-a produs intensificarea arderii; a urmat construirea unui burduf din piele, pe care, printr-un sistem de articulaţii putea să-1 umple şi să-l descarce de aerul pe care îl introducea. A obţinut rezervorul de aer - plămânul artificial - care-i dădea posibilitatea să determine creşterea temperaturii prin intensificarea arderii combustibilului (lemnului) în spaţiul restrâns al cuptorului.

Dar mai era de rezolvat încă un lucru simplu - posibilitatea de a transmite aerul din burduful de piele în interiorul cuptorului cu temperatură foarte ridicată. Această sarcină a fost dată unui tub suflant, modelat tot din argilă şi care putea proteja burduful din piele, pentru a nu se aprinde. Instalaţia descoperită atunci se foloseşte şi astăzi, fiind numită foaie.

În 1977, cu prilejul săpăturilor arheologice de la Crasnaleuca, comuna Coţuşca, judeţul Botoşani, în zona Staniştea, punctul Lutărie, într-o aşezare eneolilică, am descoperit câteva piese de la o asemenea instalaţie.1 Deşi sunt în stare fragmentară, permit a se face observaţii cu privire la funcţionalitatea lor. Trei dintre piese prezintă o formă tronconică, având un orificiu pe direcţia longitudinală, dar care au la bază un diametru mai mare, iar spre vârf, mai redus, până la o pătrime din cel de bază. Este foarte important de reţinut un aspect privind structura interioară (fig. 1/1-4), care reprezintă de fapt, o aplicare a unui principiu tehnic - reducţia - folosit şi astăzi la diferite instalaţii.

 

Un alt aspect care ne-a atras atenţia este faptul că piesele descoperite în aşezarea cucuteniană de la Crasnaleuca erau modelate dintr-o pastă neagră, având ca ingredient fragmente ceramice pisate. La exterior, spre vârf ( partea distală) suprafaţa era calcinată la o nuanţă roşu-gălbuie. Cele trei piese tubulare (tronconice) provin, două de la vârf şi una de la baza unor tuburi suflante, folosite pentru a face legătura între foaie şi cuptorul în care doreau să obţină temperaturi foarte ridicate, necesare pentru calci narea vaselor ceramice sau pentru topit arama2.

Fig. 2

Această observaţie a fost verificată prin analizele fizico-chimice efectuate de specialistul Geo Niculescu de la Muzeul Naţional de Istorie a României3, care ne-a comunicat că prin eşantioanele prelevate din zonele calcinate la roşu—gălbui ale pieselor în discuţie a putut fi stabilită temperatura de ardere în funcţie de compoziţia mineralogică. Astfel, a constatat că prezenţa illitiului implică o temperatură de 850° C.

Având în vedere faptul că la utilizarea, acum 5000 de ani, de către oamenii din perioada eneolitică, a combustibilului lemnos din pădure, la arderea obişnuită se obţinea o temperatură între 500-600°C, în cazul utilizării aceluiaşi combustibil la o instalaţie - cuptor cu foaie, temperatura putea fi ridicată la peste 1000°C. Cel mai important câştig, în cazul din urmă era, că prin numeroase observaţii, meşterul putea avea un control asupra folosirii energiei calorice obţinută de la foc. O asemenea instalaţie, repet, poate fi considerată un laborator în care putea fi depăşită natura.

Astfel, omul a obţinut materiale necunoscute în natură, cum sunt ceramica şi apoi, aliajul numit bronz. Ulterior a putut fi extras şi fierul din minereu. Se poate afirma că fără această inovaţie tehnică, oamenii nu ar mai fi putut pleca din epoca pietrei. Originea acestei instalaţii trebuie căutată în Orientul Apropiat, de unde au venit, necontenit, impulsuri culturale.

Fig.3

În eneolitic, în special în aşezările culturii Cucuteni, au fost descoperite instalaţii de cuptoare cu două camere: jos, cea de ardere şi deasupra, cea pentru calcinarea vaselor ceramice. Sistemele de cuptoare au fost însă perfecţionate ulterior, cum s-a constatat în perioada metalurgiei bronzului şi apoi a fierului.

Tuburile suflante realizate în structura celor de la Crasnaleuca sunt cunoscute în numeroase culturi. Cele mai numeroase provin din cultura Cucuteni, poate şi datorită faptului că au fost săpate mai multe aşezări4. In toate situaţiile, acestor tuburi suflante li s-a atribuit rolul de phalloi - ca piese de cult.

Pentru reconsiderarea acestui atribut cu cel de ordin tehnic, mai putem adăuga şi alte argumente. în primul rând nu a fost posibil să fie analizate produsele ceramice -pentru cunoaşterea temperaturii, aşa cum s-a putut realiza în ultimele două decenii6, când s-a constatat că se ajungea la 1000"C, în perioada târzie a culturii Cucuteni .

Apoi descoperiri dintr-o epocă ulterioară, din zona Volgăi Inferioare', unde au apărut morminte tumulare, datând din epoca bronzului, care au avut ca inventar tuburi sufiante similare, precum şi valve pentru turnat piese din bronz (fig. 2) dovedesc importanţa acestei inovaţii.

Pe lângă acest jalon în timp şi spaţiu, care atestă continuitatea foalelor pe un plan mai larg, se mai poate adăuga o descoperire de la Capu Dolojan, din epoca elenistică (fig. 3), unde s-a găsit un tub cu structură identică şi autoarea, Maria Coja, i-a atribuit funcţionalitatea de tub de foaie9. într-o perioadă apropiată, Mioara Turcu a descoperit la Bragadiru mărturii asemănătoare10.

O descoperire demnă de reţinut datează din sec. IV de la Fizeş, jud. Caraş-Severin, unde la o piesă asemănătoare alimentarea cu aer se făcea artificial cu ajutorul foaleleor manuale, dovada constituind-o fragmentele din fluierul foalelor11

În final să mai observăm că acest tip de instalaţie a trecut ulterior şi în sfera lingvisticii, în perioada etnogenezei româneşti, denumirea dc foaie provenind de la follis, care denumeşte instalaţia în limba latină.


 

NOTE

 

I. M. Brudiu, Hierasus, VI, Botoşani, 1986. p. 7-13.

2. Idem, O problemă controversată în arheologia românească, phalloi sau tuburi suflante pentru foaie, în Mousaios, VI, 2001. p. 9-23.

3.Conform buletinului de analiză 471-481.

       4. M. Brudiu, idem.

 5.lbidem.

 6. Linda Ellis, The Cucuteni-Tripolie Culture. A study in Technologie and the Origins of Complex Society, în British Archaeological Reports, International Series, Oxford, p. 130. 1 .Idem, p. 157.

8. V.P. Şilov, în MIA, 60. p. 8, fig. 5/7-9, fig. 11.

9.Maria Coja, Cuptor antic descoperit in raza cetăţii de pe Capu Dolojan,în Peuce, VI, 1977, p. 163­169.

10.M. Turcu, Cuptorul pentru redus minereul de fier descoperit Ia Bragadiru (sec. III î.e.n.),în In memoriam C. Daicoviciu, Cluj, 1973. p. 389-393.

11.Şt. Olteanu.N.Neagu. D. Şeclăman, Tehnologia obţinerii fierului din minereu şi problema continuităţii istorice pe teritoriul României în mileniul I e.n., în SCIVA. 32, 1981,2,p. 229; Ştefan Olteanu, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI, structuri demo-economice şi social-politice, 1997, p. 111.

 

 

Explicaţia figurilor

Fig. 1. 1-4. Tuburi suflante pentru foaie provenind din mediul cucutenian de la Crasnaleuca. După M. Brudiu..

Fig. 2. Tuburi suflante pentru foaie şi matrice din epoca bronzului din zona Volgăi Inferoare. După V.P.Şilov.

Fig. 3. Tub suflant din epoca elenistică, de la foaie, descoperit la Capu Dolojan, jud. Tulcea. După M. Coja.

 

 

PATRIMONIU MOBIL

 

Scrisori autografe Mihail Kogălniceanu în fondul documentar

botoşănean

 

Stela Giosan


Mihail Kogălniceanu, personalitate multilaterală, istoric, om politic, scriitor, a înţeles să întreprindă o largă activitate şi pentru propăşirea patriei şi a poporului român în veacul trecut, înţelegând din vreme necesitatea creării şi dezvoltării industriei româneşti.

În călătoria sa spre Luneville, unde tatăl său, vornicul Ilie Kogălniceanu îl trimite la studii împreună cu cei doi fii ai domnitorului M. Sturza, Mihail Kogălniceanu observă atent locurile pe unde trecea diligenţa, pe traseul Botoşani, Iţcani, Lemberg, Viena, Strasbourg, făcând neîncetat comparaţie cu ceea ce lăsase în Moldova, pe care le comunică tatălui său prin scrisori des expediate.

Ajuns mai târziu la Berlin, M. Kogălniceanu scria tatălui său că se interesează de dobândirea unor cunoştinţe teoretice şi practice care să-i folosească mai târziu, când va face fabrici în Moldova.

Sosind in ţara in 1838, M. Kogalniceanu intenţiona să activeze în domeniul industriei grafice, reuşind de altfel să-şi realizeze această dorinţă între 1840 şi 1845, când conduce o întreprindere tipografică editorială. Revista Foae pentru agricultură, industrie şi negoţ din 1840 voia să fie, după cum o arată şi titlul ei, o tribună pentru dezvoltarea chestiunilor legate de industrie, dar care, din


 


cauza conservatorismului factorilor de decizie din perioada respectivă nu şi-a atins scopul.

Ilustrative în acest sens sunt scrisorile autografe ale lui Mihail Kogălniceanu păstrate în fondul documentar al Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Botoşani. Una dintre eie, datată Iaşi, 21 martie 1840, (Fig. 1-2) este adresată lui Costache Hurmuzache şi conţine relaţii pe larg privind apariţia revistei Dacia Literară, care s-a ivit în public alaltăieri pentru întîiaşi dată, umedă încă de sub teasc, precum şi despre intenţiile sale de a publica o lucrare care să cuprindă pe toţi scriitorii români Scriptores rerum romanicarum sive valahicarum - Cronicarii întâmplărilor românilor sau valahilor şi Istoria literaturii româneşti, cu o antologie din prozaiştii şi poeţii vechi şi noi, dar şi informaţii de natură economică: Poşlina sau dritul exploatării grâului sau popuşoiului s-au vândut iconomicos sau mai rnoldoveneşte, tâlhăreşte; consulul a protestat, o a doua vânzare s-a făcut şi cu această vânzare a doua, visteria a câştigat trei milioane de lei. Asemenea se zice că şi ocnele se vor vinde a doua oară.

Din relatările de mai sus şi după cum se cunoaşte, putem afirma că M. Kogălniceanu devenise conştient că numai prin dezvoltarea comerţului şi a industriei se va întări burghezia, ca o nouă forţă socială şi economică progresistă, opozabilă boierimii conservatoare, Căci până când legea nu a fi lege, până când creditul nu va fi statornicit, până când cel mic va fi la voia celui mare, starea de mijloc şi prin urmare comerţ, industrie şi prosperitate nu vom avea,1 ba chiar mai mult, el susţinea ideea necesităţii desfiinţării privilegiilor feudale în domeniul industriei, anularea impozitelor pe fabrici sau alte întreprinderi industriale.

Înainte de 1850, M. Kogălniceanu n-a teoretizat prea mult sistemul de industrie ce trebuia adoptat la noi, dar încă de pe atunci era conştient de importanţa creării marii industrii, a fabricilor. Ulterior a avut posibilitatea să-şi înfăptuiască această idee, cerând la 3 septembrie 1852, acordarea unui privilegiu prin care să i se asigure funcţionarea nestânjenită şi în exclusivitate pe timp de 18 ani a unei fabrici de postav şi încheierea unui contract aferent de furnituri pentru armată. Privilegiul i s-a acordat însă numai pe timp de 12 ani, exclusiv termenul de doi ani necesar înfiinţării fabricii şi fără contractul solicitat.

Fabrica instalată la confluenţa Ozanei cu Neamţul la Blebea, era sub raportul organizării o întreprindere complexă şi va fi pusă în funcţiune începând cu anul 1854.

Referitor la acest lucru scria Mitropoliei la 18 octombrie 18522 că a construit fabrica din dorinţa de a da un izvor de îmbogăţire Târgului Neamţ pe un vad de piuă neîntrebuinţat şi cu loc neîndemânatic pentru agricultură luat de la stareţul Mănăstirii Neamţ în schimbul a zece ocă de ceară anual pe care trebuia să le dea mănăstirii şi plata unui bezmăn.

Referindu-se la dotarea fabricii de postav, M. Kogălniceanu scrie în continuare în această a doua scrisoare; am şi alcătuit maistru pentru înjghebarea maşinilor fabricei, pentru altele am şi făcut comanda la Iacobeni, am şi plătit cărămidari şi salahori, plătind chiar şi calfe de arhitect, voind a începe săparea gârlei chiar în toamna aceasta, ca în primăvară să şi încep zidirile.

La început maşinile au fost acţionate prin cădere de apă, iar de la 1 Mai 1856 cu vapori, investiţia proprietarului pentru aceasta ridicându-se la peste 40.000 galbeni3.

Solicitând înţelegerea mitropolitului pentru o asemenea folositoare fabrica , el face cunoscute greutăţile pe care le întâmpină din partea călugărilor mănăstirii (care au şi ei o fabrică de postav şi îi fac concurenţă) în preluarea locului de amplasare a fabricii.

Dar greutăţi de acest fel şi alte persecuţii va mai avea de întâmpinat viitorul om politic şi mai târziu, fapt ce va îngreuna producţia de postav a fabricii sale. într-o altă scrisoare datată 16 decembrie 1853, Iaşi, (fig.3-4), M. Kogălniceanu nota: Dacă Mănăstirea are trebuinţă de postav, de şaiac de sucman... chiar în fabrica mea care este gata de ai da materialul trebuitor pentru sobor, primind în loc de bani lâna oilor (proprietatea mănăstirii)...5, cerând stareţului Naftanail să întoarne pe părinţi şi fraţi de la pieptănaşi, maşini de tors, stative, foifecărie, teascuri şi coiangerie la slujba celor sfinte şi la îndeletnicirile prescrise manahilor de canoanele bisericii6.

Dând în funcţiune, cu toate opreliştile, fabrica de postav de la Blebea în 1854, Mihail Kogălniceanu s-a preocupat îndeaproape şi de crearea unor condiţii lesnicioase de muncă pentru lucrătorii săi, clădind în jur locuinţe pentru toţi şi acordându-le şi o parcelă de grădină gratuit, iar asistenţa medicală li se dădea pe seama fabricii la Spitalul din Târgu Neamţ.

În 1855, fabrica producea lunar 5000 de coţi de postav de mai multe calităţi, în funcţie de lâna folosită (ţurcană, ţigae, merinos), producţie redusă, dacă se ţine seama de concurenţa fabricilor similare clin ţară şi străinătate. Oricum, din informaţiile existente oferite de aceste scrisori putem afirma că Mihail Kogălniceanu, prin mijlocirea lui Costache Negri, reprezentantul lui Ghica Vodă la Constantinopol, a ofertat Turciei postavuri militare şi civile în culorile roşu, albastru, cenuşiu, beneficiind de regim vamal preferenţial şi a fost şi furnizor al miliţiei moldoveneşti7.

Dar din cauza multor persecuţii la care a fost supus şi fiind lipsit de măsuri protecţioniste (pe care le va cere oficial în timpul domniei lui A.I. Cuza) şi terminându-şi şi banii ce-i investise în întreţinerea acestei fabrici de postav, în anul 1874, aceasta va fi concesionată la două case de comerţ, una din Bucureşti şi alta din Galaţi, pentru plata unor datorii, iar apoi colonelului Alcaz, căruia se pare că i-a vândut- o, în 1879, care a şi transferat-o apoi la Buhuşi.

Argumentele lui Mihail Kogălniceanu privind necesitatea măririi şi dezvoltării industriei naţionale sunt demonstrate şi de aceste scrisori aflate la Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Nţionale, pe care le-am prezentat pentru strica informare a celor interesaţi, lăsând loc de interpretare specialiştilor care se ocupă de activitatea cunoscutului personaj, care, în timpul vieţii, şi-a adus o contribuţie importantă pentru propăşirea tării


 

NOTE

 

1 .V. Ionescu, Mihail Kogălniceanu, contribuţii la cunoaşterea vieţii, activităţii şi concepţiilor sale, Bucureşti, 1963, p. 245 şi D.J.A.N. Botoşani, Col. Documente, P.XVII/4.

2.D.J.A.N. Botoşani, Colecţia documente, P. XVII/9.

3.V.Ionescu, op. cit. p. 246.

4.D.J.A.N. Botoşani, Col. Documente, P. XVII/9.

 5.Ibidem, P. XVII/10.

6.   Ibidem.

7.A.Z.N.Pop,    Pe urmele lui Kogălniceanu, Bucureşti, 1979, p. 158.

 

 

 

 

 

 

Reviste bucovinene şi sucevene din biblioteca documentară a Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionalei(1)

 

Ştefan Cervatiuc

 


Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale deţine, în biblioteca sa documentară, o serie de reviste şi publicaţii bucovinene şi sucevene din care, credem, unele se găsesc acum mai greu în Suceava sau Cernăuţi. De aceea, pentru a veni în sprijinul cercetătorilor de pe aceste meleaguri cărora le-ar veni mai uşor să se deplaseze la Botoşani decât la Bucureşti sau Iaşi, socotim că şi o simplă enumerare a lor este binevenită pentru cei interesaţi.

în ordinea cronologică a apariţiei lor, aceste reviste sunt:

 

1) FOAEA SOŢIETĂŢII PENTRU CULTURĂ ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ ÎN BUCOVINA, revistă lunară de cultură, literatură şi folclor, apărută la Cernăuţi din martie 1865 până în decembrie 1869, prezentată pe larg în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti 1979, p. 366-367 şi din care la D.J.A.N. Botoşani se păstrează nr. 6, 7 şi 9/1865 şi 6/1867, 1/1867 şi l-12(ianuarie- decembrie)1869 (foto 1).

În afară de procesele verbale ale adunărilor generale ale societăţii, precum şi statutele ei, menţionăm că, în acest ultim an, în revistă a apărut un grupaj de documente intitulat Acte relative la cesiunea Bucovinei, între care şi Convenţiunea ce fixează limitele Bucovinei subscrise de comisarii Austriei şi ai Porţii Ia 2 iulie 1776.

2) CANDELA - revistă lunară cu subtitlul iniţial FOAIE BISERICEASCĂ - LITERARĂ şi apoi REVISTA TEOLOGICĂ ŞI BISERICEASCĂ, nemenţionată în

 

dicţionarul mai sus citat, cu toate că a avut o apariţie aproape neîntreruptă de 60 de ani (1882-1946 sau 1947) (foto 2).

Poate titlurile şi subtitlurile i-au dus în

eroare pe autori, aceştia crezând că e vorba doar de o revistă de strictă teorie teologică, poate nu au mai găsit numere ale ei, fiind epurată din biblioteci, poate cenzura a scos-o din dicţionar ?

Desigur, revista are un predominant caracter religios, dar conţine şi numeroase articole de filozofie, de critică literară, de istoria literaturii, de istorie propriu-zisă (în special a Bucovinei) şi chiar documente inedite.

Biblioteca D.J.A.N. Botoşani deţine următoarele numere ale acestei reviste: 3/1890; 1-4 şi 6-12/1898; 1-2 şi 4-12/1899); 3-4/1923; 5-6/1924; 8-10/1925; 10-11/1926-, 3-5/1927; 4-6/1929; 4-12/1930; 1-12/1931; 1-12/1932; 1-12/1934; 1-12/1935; 1-12/1938 şi 1-12/1946, numerele din 1946 fiind tipărite, din motive lesne de înţeles, la Iaşi, probabil ca şi cele din perioada 1940-1941 şi de după 1944, când Cernăuţiul a rămas sub ocupaţie sovietică.

Menţionăm câteva titluri de articole cu caracter laic: Fondul religionar greco- ortodox al Bucovinei - substratul, formarea, dezvoltarea, administrarea şi starea lui de faţă, început în numerele anterioare şi continuat în cele ulterioare numărului 3/1890, pe care îl posedă biblioteca noastră; Acte privitoare la instalarea Episcopului DOSOFTEI în Cernăuţi la 30 ianuarie 1872, culese din arhiva Ministarului de Război din Viena de dr. D. Onciul (nr.3/1890); Volintirii sau Olintirii - o episoadă din istoria patriei, de profesorul Isidor Onciul, referitor la voluntarii din Bucovina în armata austriacă în timpul războaielor cu Napoleon (nr. 10/1898 şi 11-12/1899); Uniaţia de la 1834 în Ţinutul Sebeşului şi al Dejnei din judeţul Arad; Istoria bisericii din Basarabia (nr. 5­6/1924); Biserica ardelenească în anii 1916­1918 (nr. 10-11/1926); Viaţa şi activitatea Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Române, teza de doctorat în teologie a lui D-tru Stăniloaie (nr. 4-6/1929); Ceremonii şi obiceiuri religioase în viaţa socială, publică din trecutul românesc (nr. 4-6/1930); Din viaţa religioasă şi bisericească a Sucevii în secolele XVII-XIX; Două paralele slavone ale tetraevangheliarului grec, Paris 74; Comunistul în lumea învăţăturii creştine ortodoxe (nr. 1-3/1931); Ctitoriile religioase româneşti din Polonia (nr. 10-12 1930). Din trecutul cehoslovacilor aşezaţi pe domeniile Fondului bisericesc ortodox-român al Bucovinei (nr. 4-12/1931); Reşedinţa mitropolitană din Cernăuţi şi meşterul ei, arhitectul Iosif Hlâvka (nr. 1-12/ 1932); Originea şi evoluţia istorică a costumului preoţesc la români (nr. 1-12/1935); Un manuscris inedit al lui Vartolomei Măzăreanu - Slujba şi Patimile Sf. M. M. Procopie (1779); Schitul Călugăriţa (nr. 1-12/1938); Un manuscris liturgic din secolul XV, din Biblioteca Universităţii Iaşi (1946).

Menţionăm că înainte de primul război mondial, Candela apărea la Cernăuţi, fiind redactată cu sprijinul mai multor preoţi din Arhidioceza Bucovinei, în perioada interbelică devine publicaţia profesorilor Facultăţii de Teologie la Universitatea din Cernăuţi, iar după al doilea război mondial a fost publicată de profesorii Facultătii de Teologie din Suceava.

3) ŞEZĂTOAREA, revistă lunară de folclor apărută la Fălticeni, cu întreruperi, de la 1 martie 1892 până în anul 1929, sub conducerea lui Artur Gorovei (foto 3). Prezentată pe larg în acelaşi dicţionar amintit, menţionăm doar că la D.J.A.N. Botoşani se găsesc nr. 8, octombrie 1902 şi 5-6 din iulie - august 1903.

4) JUNIMEA LITERARĂ, revistă literară ştiinţifică (foto 4). Lucian Predescu în enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1940, afirmă că iniţial, în perioada ianuarie- septembrie 1904, această revistă a apărut la Cernăuţi, că din octombrie 1904 a apărut la Suceava şi că în momentul întocmirii de către el a enciclopediei, revista îşi continuă apariţia lunară, având ca redactor- responsabil şi editor pe Iancu I. Nistor.

Revista şi-a întrerupt apariţia imediat după izbucnirea primului război mondial, în vara anului 1914 şi nu şi-a reluat activitatea decât după trecerea a aproape 9 ani, adică în ianuarie 1923.

În biblioteca D.J.A.N. Botoşani se păstrează următoarele numere: 1/1904; 1-5 şi 8-12/1923; 11-12/1924; 7-8/1926; 1-3/1928; 5-8/1930; 1-3/1933.

În articolul - program din nr. 1/1904 se arăta că ... dorinţa noastră cea mai vie...este ca să deşteptăm în publicul român gustul pentru lucrări literare româneşti de valoare şi ca să facem ca ideile întrupate în ele să pătrundă în toate păturile sociale româneşti. Căci numai astfel ne vom emancipa de înrâuriri străine care pot înăduşi orice dezvoltare liberă a particularităţilor noastre naţionale... Pe lângă aceste urmăreşte revista şi scopul de a oferi publicului informaţii exacte despre starea cea mai nouă a cercetărilor ştiinţifice mai ales din literatura şi istoria română

Până. la război au colaborat la revistă, pentru realizarea scopului enunţat mai sus, literaţi consacraţi ca I.G. Sbiera, S.F1. Marian, V. Bumbac, T.V.Stefanelli, G. Morariu, D. Dan, Sextil Puşcariu, Constantin Berariu şi Iorgu Gh. Toma, la care s-au raliat mai tinerii Nicu Drecea, Taniu Dracinschi, Victor Morariu, G. Rotică, Al. Procopovici, Ion Grămadă, D. Marmeliuc, Ion Cocârlă, Lascăr Luţia etc.

În 1923, unii dintre aceştia (S.F1. Marian, I.G. Sbiera, Vasile Bunbac, T.V. Stefanelli, Ion Grămadă, Lascăr Luţia, George Tofan ş.a.) trecuseră la cele veşnice.

La reapariţia revistei, în articolul program al noii serii se specifica: ne reluăm activitatea (cei rămaşi în viaţă, se înţelege), cu aceeaşi însufleţire şi cu aceeaşi încredere ca şi acum 20 de ani. Suferinţele ce am îndurat şi experienţele ce am adunat în cursul vremii, ne- au oţelit sufletele şi ne-au întărit convingerea că numai prin muncă, jertfă şi abnegaţie pot ji servite cu succes interesele obşteşti, atât politice cât şi culturale. Cultura este cheagul trainic care apropie şi uneşte sufletele, le mobilizează şi le face să bată la unison. Şi de această unire sufletească avem azi nevoie mai mult ca oricând, dacă dorim să avem o chezăşie sigură pentru viitorul acestui neam.

În mod sigur, revista Junimea Literară va fi analizată mai în detaliu în vol. II al Dicţionarului literaturii române, aflat într-un stadiu avansat de editare la Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii AI. I. Cuza din Iaşi.

5) O gazetă pentru popor intitulată DEŞTEPTAREA,, având ca editor şi proprietar Societatea Academică Junimea din Cernăuţi şi ca redactor responsabil pe Ştefan Scarlat,(foto 5) cu o apariţie bilunară, nu apare menţionată nici într-o sursă bibliografică. Se pare că a apărut la 15 noiembrie 1907,

deoarece puţinele exemplare din biblioteca noastră încep cu anul I, nr. 8 din 1 martie 1908 şi continuă cu anul I, nr. 12 până la 17 pe lunile mai, iunie şi iulie 1908. Conţine mai mult sfaturi pentru combaterea alcoolismului, sfaturi juridice, sfaturi de medicină naturistă în combaterea diferitelor boli ş.a., dar şi articole despre situaţia învăţământului, mai bine zis a şcolii din Pătrăuţi, despre unitatea neamului românesc, precum şi poezii populare şi ştiri din lumea largă. Nu ştim când şi-a încetat apariţia.

6) La Câmpulung-Moldovenesc, între 1 februarie şi august 1908 a apărat, se pare, de trei ori pe lună, o revistă politico-literară, având ca editor şi redactor responsabil pe dr. Temistocle Bocancea (Lucian Predescu - Cugetarea, p. 133), care o tipărea la Suceava şi pe care a intitulat-o BUCIUMUL.{foto 6)

Un exemplar din anul I, nr. 2. (10 faur) 1908 ne dezvăluie preocupările editorului

 

asupra necesităţii unirii bucovinenilor pentru a luppta mai cu succes împotriva deznaţionalizării. Mai sunt publicate poezii patriotice semnate de Zaharia Papură, Ion Cocârlă - Leandru şi Radu Nour, precum şi ştiri locale şi din ţară, tot în legătură cu mişcarea de eliberare naţională a românilor.

7) REVISTA BUCOVINEI - culturală- politică-economică literară, (foto7) editată în 1916 la Bucureşti de două ori pe lună de un comitet al bucovinenilor refugiaţi aici pentru a intra şi a lupta - aşa cum se afirmă în articolul - program din anul I, nr. 1 din aprilie 1916 - în rândurile acelor care nu cunosc astăzi un mai mândru scop al vieţii decât lupta pentru dezrobirea fraţilor şi lărgirea moşiei româneşti până la hotarele ei naturale.

D.J.A.N. Botoşani posedă nr. 1-5/1916 (1 aprilie - 1 iunie). Nu cunoaştem data încetării apariţiei, nefiind menţionată în sursele noastre documentare.

8) FĂT-FRUMOS - revistă de literatură şi folclor. Suceava şi Cernăuţi, ianuarie 1926 - azi, (foto 8) spune Lucian Predescu în enciclopedia citată. Pe frontispiciul numerelor 5-6/1939, 2/1940 şi 6/1941, atâtea

 

căte se păstrează la Direcţia noastră, subtitlul revistei este: artă, literatură, ştiinţă, viaţă- sociaiă, locul de apariţie Cernăuţi, Director Leca Morariu. Menţionăm doar că numerele din 1939 şi 1940 cuprind în exclusivitate articole despre Eminescu şi respectiv, Ion Creangă.

 

9) Din prestigioasa revistă de istorie şi filozofie editată de Universitatea din Cernăuţi, Buletin al Institutului de Istorie şi Limbă şi intitulată CODRUL COSMINULUI, întâlnită destul de rar astăzi, (foto 9) la Botoşani se găseşte volumul compactat cuprinzând anii II şi III de apariţie, respectiv 1925 şi 1926.

10) O revistă, destul de interesantă, lunară, economică şi culturală, apărută la Cernăuţi la 1 ianuarie 1932,(foto 10) sub redacţia inginerului Aurel Răşcanu, a fost CHEMAREA VREMII. Nu ştim cât timp a apărut, Direcţia noastră posedând doar nr. 4-5 (aprilie-mai) din anul I al apariţiei, 1932. Din sumarul acestor numere reţinem articolele: Puterea banului, de Victor Stăvescu, Comerţul statelor dunărene şi planul Tardieu,

de G. I, Aspecte din viaţa şcolii româneşt, de prof. I. Răşcanu, eu date statistice asupra şcolii româneşti înainte şi după război, atât în vechiul regat cât şi în provinciile revenita la patria-mamă.

 

11) In ianuarie 194/, La Cernăuţi, societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, împreună cu Societatea Scriitorilor bucovineni scot primul număr din REVISTA BUCOVINEI, (foto 11) Deşi poartă acelaşi titlu cu revista editată de refugiaţii bucovineni din 1916 la Bucureşti, ea nu este continuarea aceleia. Conform editorialului- program, noua revistă venea să umple un gol lăsat de consecinţele desfăşurării celui de-al doilea război mondial: Să nu uităm că exista în Cernăuţi şi Universitatea locală de la care

 

porneau cele mai multe din revistele bucovinene. Aceste împrejurări au dispărut. Suntem în plin război mondial. Universitatea cernăuţeană nu mai există,

cel puţin temporar. Chiar şi în aceste împrejurări vitrege oricărei acţiuni literare, setea de cultură de la noi,

 

 

 

 

izvorâtă dintr-o îndelungată tradiţie culturală şi alimentată de generaţii de vizionari, se cere satisfăcută. Sufletul Bucovinei este mereu avid de mai multă cultură, de mai multă lumină... Cu toate că poartă numele provinviei noastre istorice, Revista Bucovinei n-are caracter regionalist şi va îmbrăţişa talentul literar oriunde ar apare.

Biblioteca D.J.A.N. Botoşani păstrează numerele 1-12/1942; 1-3, 7-8, 10-12/ 1943 şi 2/1944.



 

Fără îndoială că puternica răbufnire de la începutul sec. XX a ţărănimii române avea temeiuri adânci, care au fost studiate şi publicate în decursul anilor, dar credem că şi în continuare istoriografia românească va avea un cuvânt de spus, din punctul de vedere al faptelor şi chiar al interpretării tragicului moment din istoria românilor.

Este cunoscut faptul că răscoala a pornit din nordul Moldovei, în februarie, deşi unele mişcări fuseseră semnalate încă din 1906. Documentele vorbesc despre implicarea ţăranilor din numeroase comune, printre ele aflându-se şi cele din fostul judeţ Dorohoi, Ibăneşti şi Cristineşti. Ne oprim asupra acestor două comune având în vedere faptul că în decursul cercetărilor în teren asupra subiectului în discuţie am avut şansa să descoperim participanţi la evenimente, care ne-au oferit informaţii şi chiar un document foto, pe care îl prezentăm alăturat, executat în anul 1912, la una din activităţile organizate de Ateneul român din Dorohoi în amintirea lui Al.I. Cuza, care păstrează imaginea unor ţărani din comunele amintite, participanţi la răscoală.

Ceea ce este de evidenţiat este şi faptul că, în afară de Solcan Neculai (primul din stânga) ulterior participant la luptele din primul război mondial, toţi ceilalţi au luptat pe frontul din sudul Dunării, în timpul războiului de independenţă din 1877-1878. Ei sunt în ordine, de la stânga la dreapta, Miron A. Neculai, Agrigoroşoaie Ilie, Năstase V. Ion, Porfireanu Vasile, Gurzu Ion, Solcan Gheorghe şi Ţugurlan Gheorghe. Menţionarea documentară asupra participării la acest război ni-l confirmă documentele de arhivă, veteranul Ţugurlan Gheorghe fiind decorat pentru purtarea sa pilduitoare cu medalia Virtutea militară, distingându-se în luptele din 7 octombrie 1877 pentru cucerirea redutei Carol, unde a şi fost rănit1. De altfel, fotografia scoate în evidenţă piepturile acoperite cu decoraţii militare române şi ruseşti, dovadă grăitoare a bravurii dovedite pe câmpurile de bătălie.

Documentele de arhivă şi mărturiile verbale culese pe bandă magnetică vorbesc şi de implicarea acestor veterani în răscoala din 1907. Specifică zonei de care am amintit mai sus a fost şi implicarea lucrătorilor din velniţele (fabrici de spirt) numeroase în nordul Moldovei în răscoală, printre aceştia numărându-se şi cei de la fabrica din Ibăneşti.

Arendată lui Marcu şi Caiman Fischer, ca şi moşia Ibăneşti - Cristineşti (într-un singur corp) de către moşierul Gh. Burghele, velniţa folosea un număr relativ mare de locuitori ai comunei.

           În rândurile ţăranilor din această comună se semnalase încă de la jumătatea lunii februarie o puternică mişcare petiţionară. Prefectul judeţului Dorohoi informa în 21 februarie 1907 Ministerul de Interne că o nouă mişcare a locuitorilor, tot pe chestia pământului s-a semnalat în comunele Drăguşeni, Ibăneşti şi Hriaţca ... adunându-se în număr considerabil la oficiile primăriilor respective şi silind pe primari a le legaliza petiţiuni care să fie prezentate Ministerului printr-o delegaţie a lor prin care cer a li se da pământ de cultură . Nerezolvarea acestor cereri a declanşat primele acţiuni deschise ale ţăranilor. Astfel, în 23 februarie, ţăranii, aflând că în comună se află ...Max Fischer, fiul arendaşului, l-au înconjurat, cerându-i a le făgădui că le dă pământ cu 4 lei falcea, plătibil în bani, iar nu cu 60 lei falcea şi plătit numai în munci agricole, după cum fusese până atunci3. Promiţând că va interveni pe lângă tatăl său, Max Fischer a scăpat de furia ţăranilor, însă în zilele următoare, evenimentele i-au proporţii, centrul lor devenind fabrica de spirt.

În 16 februarie, unul din liderii ţăranilor, Gh. Palamariu a fost arestat de jandarmi în incinta fabricii de spirt, din ordinul subprefectului plăşii Herţa, pentru a preîntâmpina noi tulburări în comună. Această veste a pus în alertă pe ţăranii din comună, care, conduşi de învăţătorul Gh. Nechifor, Vasile Puşcaşu, Miron A. Neculai ş.a. au înconjurat velniţa, cerând cu hotărâre eliberarea celui arestat. Numai intervenţia inspectorului comunal şi eliberarea celui arestat au liniştit spiritele, însă numai pentru moment.

O telegramă din 27 februarie a prefectului de Dorohoi, V. Miclescu către primul ministru anunţă că locuitorii din comuna Ibăneşti s-au pus în grevă, încetând cu desăvârşire lucrul la Fabrica de spirt ... inspectorul comunal respectiv care se afla în localitate raportează că locuitorii au declarat că nu vor să reînceapă lucrul, oprind şi pe consătenii lor de a lucra până ce mai întâi nu vor regula chestia pământului cu arendaşii Fischer4.

Arendaşul moşiei a raportat autorităţilor că greviştii au produs daune fabricii. Deşi adevărul era altul, autorităţile au trimis trupe de cavalerie, care, împreună cu jandarmii au operat arestări în rândurile localnicilor, mulţi dintre ei fiind eliberaţi abia după câteva săptămâni. Printre cei arestaţi se numărau Gh. Palamariu, ca şi învăţătorul Gh. Nechifor. Cu toate acestea, întrucât revendicările nu au fost luate în consideraţie - după cum atestă documentele vremii - lupta a continuat până pe la jumătatea lunii aprilie. Astfel, prefectul V. Miclescu raporta primului ministru că ...locuitorii din comuna Ibăneşti, care declaraseră grevă... au reînceput lucrul...totuşi locuitorii din această comună cer cu insistenţă ca arendaşii acestei fabrici şi moşii, Marcu şi Caiman Fischer să le facă sporiri de preţuri la lucru şi scăderi de preţuri la pământ 5.

Alarmate de evenimente, autorităţile au încercat toate metodele pentru a-i linişti pe ţărani şi muncitori. O notă cifrată a guvernului către prefectul Miclescu anunţa trimiterea la Dorohoi a



...patruzeci jandarmi cu un ofiţer pentru Hudeştii-Mari şi Ibăneşti..6. Odată cu trupele, la faţa locului erau trimişi şi diverşi reprezentanţi aia autorităţilor centrale şi locale pentru a încerca potolirea răscoalei cu ajutorul promisiunilor. Răsculaţii erau însă hotărâţi să nu cedeze, astfel încât P. Sfetescu, secretar general în Ministerul de Interne era nevoit să raporteze primului ministru, care de altfel, în repetate rânduri se interesase personal de tulburările din Ibăneşti, că spiritele nu s-au potolit şi că in continuare ... ţăranii cer pământ în bani, fără muncă...7. Acelaşi lucru se poate constata într-un raport al protoiereului Cosma Petrovici şi revizorului şcolar Gh. Şerban după vizitarea localităţilor răsculate - şi anume că ... peste iot e linişte şi muncă, afară numai de satele Broscăuţi, Ibăneşti şi Dersca, unde nu se ajunsese încă la înţelegerea definitivă, dar hotărâţi a conveni.. 8.

Acţiunea de la Ibăneşti nu a fost un fapt izolat. Specificul situaţiei de aici, arendaşul moşiei şi velniţei fiind aceeaşi persoană, a determinat formularea unor revendicări comune şi în sfera raporturilor agrare. Aceleaşi condiţii au generat aceleaşi acţiuni şi la fabrica de zahăr din Ripiceni9, unde, după cum raporta comandantul companiei de jandarmi din Botoşani, s-au înregistrat ciocniri cu oamenii fabricei, fiind nevoie pentru potolirea agitaţiilor de intervenţia autorităţilor comunale cu gendarmi10. Un raport al prefectului Văsescu arăta că aceste incidente au dus de altminteri la devastarea cantinei fabricii de zahăr şi se raporta în 11 martie că ...S-a mai trimis astă noapte 200 de soldaţi din batalionul S vânători spre a păzi linia între Dângeni-Brăteni-Mihălăşeni-Ripiceni şi fabrică...11        

 

 

    Se constată astfel că, cel puţin în nordul Moldovei, acţiunile revendicative i-au forme aparte, conforme cu situaţia specifică dezvoltării economice a zonei, cu un pronunţat caracter agricol şi cu o industrie slab dezvoltată, axată îndeosebi pe ramuri legate direct de materii prime agricole.

 


NOTE

 

1 .Arhivele Statului, Bucureşti, fond M.S.M., dos. 253. a, 1877-1878, p. 56.

2.Fosta arhivă I.S.I.S.P., fond 52, dosar 4853., f. 9. Informaţii despre o cerere adresată direct Ministerului de resort, pentru izlaz, am obţinut de la Miron C Petrea, din Cristineşti, martor ocular al evenimentelor. .

3 Ibidem, dosar 4825, f. 52-53.

4. Ibidem, f. 14.

5. Ibidem.

6. Ibidem, f. 52.

7. Ibidem, f. 15.

8.Ibidem, f. 228.

9..Unitate industrială puternică ce folosea 500 muncitori în timpul campaniei de lucru, cât întreaga industrie spirtieră la un loc, fabrica de zahăr de la Ripiceni aparţinea societăţii franceze Sucrerie et Raffinerie de Ripiceni-Roumanie, constituită la Roubaix, în Franţa - o linie ferată îngustă de 28 km o lega de gara Dângeni - v. Camera de comerţ şi industrie, circ. IX, Botoşani, Dare de seamă asupra stării economice a judeţelor Botoşani- Dorohoi-Suceava, Botoşani, iulie 1906, p. 180-192.

10.Mihai Roller, Documente despre 1907, Bucureşti. 1948, p. 47.

11. Fosta arhivă I.S.I.S.P., fond 52.dosar 4825, f.54.

 

 

Arta populară din zona Botoşanilor Scoarţe şi lăicere(2)

 

dr. Angela Olariu

 


II. CATEGORIILE DE LĂICERE SI SCOARŢE

Pentru a putea înţelege evoluţia scoarţei botoşănene, trebuie să începem cu prezentarea lăicerului, cea dintâi formă, arhaică, simplă ca tehnică şi concepţie decorativă, care stă la baza evoluţiei scoarţei propriu-zise.

Lăicerul este ţesătura cu o lungime variind între 8-10 m şi o lăţime variind între 0,70-0,90 m. Prin proporţiile şi ornamentele lui, lăicerul este forma cea mai veche de ţesătură de interior întâlnită în meşteşugul casnic textil. Formatul atât de particular lăicerului este determinat de două împrejurări principale care l-au generat sub raport funcţional şi tehnic. Iniţial, lăicerul a fost destinat să acopere laviţele lungi şi înguste, care înconjurau camera, fiind pus uneori şi pe perete. Părelarul, care este din aceeaşi familie ca şi lăicerul, era foiosit, aşa cum îl arată numele, pentru acoperirea pereţilor de jur împrejurul camerei. Ambele ţesături trebuiau să înconjoare camera.

Sub raport tehnic, posibilităţile de ţesut pe care le oferea războiul ţărănesc, au determinat îngustimea acestei ţesături (0,70—0,90 m). în decursul vremii, când funcţia iniţială a lăicerului se pierde, asistăm în zona cercetată la o transformare foarte interesantă. Păretarul rămâne la locul lui, iar lăicerul se ridică deasupra păretarului, de data aceasta cu rol mai mult decorativ decât practic, contribuind la îmbogăţirea coloristică a interiorului.

În dorinţa de a-şi împodobi cât mai frumos casa, cu o ţesătură care prin lăţimea ei să acopere o suprafaţă mai mare a pereţilor, având o ornamentică mai bogată decât a lăicerului, se ajunge la scoarţă, care, iniţial, a fost compusă din două foi de lăicer unite la mijloc prin cusătură. Aceasta este forma intermediară între lăicer şi scoarţă. Prin perfecţionarea tehnicii şi introducerea spetei late de 1-1,30 m, s-a ajuns la scoarţa realizată dintr-o singură foaie, ale cărei lungimi variază între 3-4 şi 5 m.



III. TEHNICĂ ŞI MATERI AL

Materialul folosit pentru scoarţe este lâna fină, dat fiind faptul că în zona Botoşanilor agricultura şi creşterea vitelor au constituit Ocupaţiile de bază ale agricultorilor. Alături de animale mari (boi, cai) s-au crescut şi oi, atât în gospodăriile ţărăneşti, cât şi la curţile marilor proprietari, pe moşiile cărora se aflau turme mari de oi de rasă ţi gaie şi merinos.16 Aşa se explică faptul că marea majoritate a scoarţelor erau confecţionate din lână fină, fiind foarte uşoare, deşi aveau dimensiuni mari. Până în secolul al XX-lea, atât urzeala cât şi băteala erau din lână (pentru urzeală se folosea părul, care prezenta anumite calităţi; era rezistent, elastic, se putea toarce cu uşurinţă). Se acorda mare atenţie urzelii, care este scheletul oricărei ţesături. Băteala era din canură, lână moale care se torcea mai gros, nerăsucit şi se vopsea cu uşurinţă. De la începutul secolului al XX-lea, urzeala din lână a fost înlocuită adeseori cu urzeală din cânepă şi rareori cu urzeală de bumbac.

Operaţii de prelucrare a lânii.

Oile se tund către sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. în verile mai friguroase,

 

La tuns se folosesc foarfece mari. La început se tunde lâna de pe pulpe, coadă şi picioarele din spate, apoi de pe burtă, spate şi cap.Operaţiunea aceasta durează chiar până Ia

mijlocul lunii iunie. La 1 mai, oile sunt dusela imaş, fiind despărţite de miei, care suntînţărcaţi. Până Ia 15-20 iunie se aduc şi miei la imaş. Oile fiind tunse, aceştia nu-şi mairecunosc mamele. Oile se tund când se formează paiul. Prin pai se înţelege un strat scurt (circa 3 cm) de lână care se află imediat lângă pielea oii. Acesta creşte în continuare după ce oaia este tunsă, constituind viitoarea lână. La tuns se lasă paiul ca o măsură de protecţie împotriva ploii şi răcelii.

Urmează spălatul lânii. în apă caldă, lâna se moaie timp de 5-6 ore sau mai mult, într-o balie sau covată de lemn. Se spală în mai multe ape fierbinţi, pentru a se îndepărta toate impurităţile, în special usucul - grăsimea. După spălare urmează clătirea cu apă rece, până când apa rămâne albă, limpede, semn că lâna s-a curăţat foarte bine. Se usucă întinzându-se pe frânghie, pe gard sau chiar pe prispă. După uscare, lâna este scărmănată cu mâna, operaţie prin care firele de lână sunt descâlcite. La scărmănat se aleg diferite calităţi de lână. Lâna lungă, păroasă, aspră se separă de lâna moale şi mai scurtă, pregătindu-se pentru prelucrare, operaţie care începe cu pieptănatul. La pieptănat se separă firele lungi şi aspre, părul, de lâna scurtă şi moale - canura.

Pentru pieptănat se folosesc doi piepteni. Aceştia sunt alcătuiţi dintr-o bucată de lemn, coada pieptănului sau mănuşa, în care sunt fixate două rânduri de dinţi de fier. De multe ori pieptenii sunt încrustaţi cu motive geometrice (fig. 1). Lâna scărmănată se dă prin primul pieptene. Cu cel de-al doilea se piaptănă până când o parte din lână trece şi pe acesta aproape în mod egal. Cu mâna se trag încet firele lungi, care seamănă cu o barbă de moşneag.19 Acesta este părul:  El poate fi tors fin, cu uşurinţă,  în piepteni rămâne canura - lână moale, scurtă. 3. Şuviţele de păr sunt aşezate la un loc, formând caierul. 4. Ea poate fi scărmănată cu mâna în continuare, din pieptene, dar de cele mai multe ori se dă prin fuşălăi (fig.2). Fuşălăii sunt alcătuiţi dintr-o bucată de scândură pătrată, de care este prinsă coada sau mânerul. Pe această scândură este fixată o bucată de piele ce susţine nişte dinţi îndoiţi, mobili. Lâna este scărmănată între cei doi fuşălăi în aşa fel încât dispar dupurelele - ghemotoace de lână bătucită. Canura astfel scărmănată este pusă în caiere şi pregătită pentru tors. La tors se foloseşte furca şi fusul. Furca de tors din zonă este simplă de cele mai multe ori. Ea are încrustate rareori sub gămălie ornamente geometrice (fig. 3). în zona Botoşanilor s-a folosit într-o măsură mai redusă şi maşina de tors. Părul se toarce fin, subţire, răsucit bine. Canura se toarce mai gros, mai puţin răsucit. Pentru răsucit se foloseşte druga. Aceasta este formată dintr-un ax ce are la un capăt o roată de lemn cu un diametru ce variază între 7-12 cm. Firele răsucite, dacă urmează să fie vopsite se dau pe răşchitor. Acesta este format dintr-o nuia mai groasă terminată la un capăt cu două crăcane şi la celălalt cu coarne. Firul este petrecut peste crăcană şi peste coarne în aşa fel încât să formeze o întretăiere numită cruce, în scopul de a nu se încâlci firele. în felul acesta totul este pregătit pentru vopsit.


 

15. Mariana Marinescu, Arta populară românească. Ţesături decorative, 1975, p. 24, aceste nuanţe sunt specifice de asemenea şi unor ţesături ucrainene şi poloneze, de fapt unei arii largi care se întinde spre sud, până în Peninsula Balcanică.

16. Ion Ionescu, op. cit. 1886, pag. 332, 362.

17. Ibidem, pag. 388, 466, 297, 325.

18. Ibidem, pag. 377.

19. Informatoare Chelaru Maria, comuna Corni.

 

PATRIMONIU IMOBIL

 

Ansamblul urban medieval Botoşani (4)

 

dr. Eugenia Greceanu


 

Trista soartă a arhivelor botoşănene face ca - şi pentru organizarea breslelor - să nu dispunem de documente anterioare veacului al XVIIl-lea. Este însă cert că un târg atât de bogat în meşteşuguri nu putea rămâne în urma Romanului, care păstrează catastif de breaslă din 164172; putem presupune ca atare că şi catastihurile breslelor au avut soarta documentelor privind dările negustorilor, soartă amintită în hrisovul lui Mihail Şuţu din 7 martie 1794 negustorii pământeni din târgul Botoşanii...având hrisov gospod de la cei mai înainte de noi luminaţi domni, de aşezare rânduielii lor, în răzvrătire trecutelor vremi s-ar fi prăpădit. Numai, spre încredinţare, au scos de au arătat cărţi date de atuncea, după cuprinderea acelui htisov, la mâna lor, de putč fi cunoscuţi că sunt negustori de Botăşani şi s-au păzit73 orănduiala aşăzării lor nesmintit... . Totuşi, faptul că în 1838 existau în Botoşani 63 de bresle74 dovedeşte vechimea acestor organizaţii.

Cea mai veche menţiune documentară, cunoscută până acum, despre breslele din Botoşani, datează din 1716, când sunt menţionate breslele dubălarilor, alămarilor,75 cizmarilor şi a tuturor altora. Blănării din Botoşani, al căror meşteşug trebuie să fie dintre cele mai vechi ale târgului, deşi prima menţiune ce se păstrează datează abia din 1741,76 s-au constituit în breaslă la 13 mai 1768, având 31 de meşteri, când au venit la Gavriil mitropolitul Moldovei şi au cerşutu ca să osăbească şi ei breasla loru, cu catastihu, după obiceaiulu altoru breasle de77 printr-alte târguri şi oraşe. Catastihul breslei blănarilor, publicat de Nicolae Iorga, este concludent pentru însemnătatea economică şi socială a acestei organizaţii, indicând   şi

 

vechimea regulilor de producţie şi78 desfacere a mărfurilor. Lipsa de ascultare faţă de staroste a fost pedepsită mai aspru decât a prevăzut iniţial catastihul, aşa cum reiese din scrisoarea breslei blănarilor, din 25 iulie 1772, dată la mâna dumisale giupânului Andrei Şlicariulu, prin care îl roagă să rămână staroste: Ne am apucatu cumu că de acmu înainte omu fi supuşi starostelui la toate poroncile ce ne-a poronci pentru trebuinţele breaslii; iaru care dintre noi nu s-a supune poronciloru starostelui şi a breslii, să aibă a da cinci ocă de ceară breslii şi 10 lei globă judecătorului de Botăşani şi 50 de bete în tălpi.79

Breasla blănarilor a avut în grijă biserica Sf. Ilie, la al cărei hram îşi sărbătorea praznicul anual. Consemnarea în arhivele şi în inventarul celorlalte biserici din Botoşani a breslelor care le asigurau întreţinerea ne ajută să întregim imaginea acestor organizaţii care au constituit elementul vital al oraşelor medievale. Iată câteva exemple: - Biserica Sf. Paraschiva a aparţinut breslei tălpălarilor, aşa cum reiese din însemnările făcute pe o evanghelie din 1837 şi pe o tavă de argint din 1832.80-

Biserica Sf. Nicolae cel sărac s-a aflat în grija a trei bresle: pescarii, brânzarii şi ciubotarii, după cum consemnează un pomelnic din 1854. în 1906, la biserică se păstrau şi făcliile de breaslă folosite la înmormântări: făclia pescarilor purta data 1828, iar a ciubotarilor, anul 1857; făclia 81 brânzarilor nu era iscălită. Breasla ciubotarilor, existentă în 176482, scăzuse în importanţă în veacul al XIX-lea, din moment ce se asocia cu alte bresle pentru întreţinerea bisericilor, aşa cum reiese din actul de întărire a statutului ciubotarilor din 1789, în care se precizează că ciubotarii singuri, în afară de cizmari, au venit la numărul de 83 şesăzăci şi mai bini.

-    Biserica Trei Ierarhi, ridicată în 1789, era în grija breslei făclierilor, care primise 84 catastih de breaslă în 1794.

-  Biserica Pogorârea Sf. Duh - Dumineca Mare - a înlocuit în 1838 vechea biserică de lemn Sf. Vasile, distrusă de un incendiu. Biserica de zid s-a construit de  către poporeni, 85 care erau în majoritate cărămidari.86

-   Biserica Sf. Spiridon a aparţinut - conform tradiţiei - breslei cojocarilor, întrucât datele ce se păstrează astăzi despre vechimea bisericilor din Botoşani privesc - în majoritate şi cu excepţia ctitoriilor domneşti - refacerea în zidărie în veacul al XIX-lea a unor lăcaşuri precedate pe acelaşi loc de biserici de lemn, este probabil că acestea din urmă au aparţinut toate breslelor. Presupunem, ca atare, că bisericile de lemn pe locul cărora s-au ridicat mai târziu Vovidenia, Sf. Dumitre sau Sf.-ţii Voievozi au fost de asemenea biserici de breaslă, schimbarea de ctitor intervenind fie după stabilirea în târg a boierilor (proces care se petrece abia în veacul al XVIII-lea), fie după decăderea şi dispariţia breslelor româneşti în87 a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Un fenomen cunoscut doar în veacul al XIX-lea - şi care indică o slăbire a atenţiei acordată de puterea centrală bisericilor domneşti - este afilierea unor bresle la ctitoriile domneşti, care beneficiaseră de un regim privilegiat în veacurile anterioare: după 1830, breasla lăutarilor din Botoşani are a strânge la cutia care au a da sfintei bisericei Adormirea Maicei Domnului unde se găsesc închinaţi, avăndu-şi şi făclia lor 88

O altă sursă de informare privind existenţa breslelor o constituie iscăliturile, pe diferite acte, ale staroştilor de breaslă: un act din  22 octombrie 1777 este iscălit de Tănasie staroste de croitori şi Vasilică staroste de ciocli; acelaşi staroste de croitori semnează şi un document din 14 august 1781. în schimb, într- un act din 19 august 1781, starostele de ciocli89 este Ioniţă făclieru. Un act din 1 iunie 1815 este iscălit de Dragu staroste de dulgheri.90

Breasla cioclilor, întâlnită în oraşele cu populaţie numeroasă, se deosebea de asociaţiile cu acelaşi nume ale meşteşugarilor şi negustorilor prin caracterul de asistenţă socială al sarcinii ce-i revenea: înmormântarea oamenilor săraci. în schimbul acestui serviciu adus comunităţii urbane, membrii breslei erau scutiţi de toate dările. Breasla cioclilor din Botoşani a fost înfiinţată în timpul domniei lui Matei Ghica (1753-1756) ; statutul i-a fost întărit de mitropolitul Iacov Putneanul la 25 septembrie 1755.91 Condiţiilor speciale de procurare a mărfurilor de import se datoreşte apariţia breslelor negustoreşti pe specialităţi. La Botoşani au existat breslele braşovenilor şi lipscanilor - adică ale negustorilor ce vindeau mărfuri de Braşov şi de Lipsea (Leipzig) - consemnate în statistica breslelor din 1832.92 Pentru avantajul de a plăti direct vistieriei şi pentru a-şi apăra privilegiile de limbă şi credinţă, meşteşugarii şi neguţătorii de naţionalitate străină s-au organizat în bresle pe naţionalităţi, sau pe meserii practicate de o anumită naţionalitate. La Botoşani, breasla evereilor exista în 1742, când printre martorii unui act iscăleşte şi Mihăl Pevetul şi 93 A

credincios breslei jidoveşti.  În 1832, breslele evreieşti apar grupate pe meşteşuguri: căsăpii jidovi - staroste: Iţic; ciubotarii jidovi - staroste: Avram sin Iosub; croitorii jidovi.94 Lipovenii, emigraţi în Moldova în veacul al XVIII-lea, apar ca breaslă în 1832, având ca staroste pe Avacum Dascălul Tot în 1832 este consemnată şi breasla ciubotarilor ruşi.95

Breasla armenilor din Botoşani apare cu acest nume în Condica liuzilor din 180396, cea mai veche statistică a populaţiei oraşului care97 s-a păstrat. Este însă sigur că breasla exista mai dinainte, eventual chiar din veacul al XVlI-lea, având în vedere actul din 11 iunie 1662 semnat - printre martori - de David98  nemeasnicul cel. armenescu de Botoşani.

Organizarea breslelor a dovedit, la Botoşani, o vitalitate care a depăşit perioada Regulamentului organic, fapt demonstrat pe viu de admirabila ctitorie a breslei blănarilor, biserica Sf. Ilie. Dispariţia breslelor, după 1850, în faţa concurenţei capitalului străin, 99 a modificat radical profilul social-economic al aşezării, românii dispărând practic din activitatea de meşteşuguri şi comerţ. Deplîngând acest fenomen, Nicolae Iorga scria în 1911: Munca naţională pierdu-se una din acele vechi forme de manifestare, care garantau disciplină, moralitate, evlavie şi iubire de neam. Adăugăm la aceasta că dispariţia breslelor şi a meşteşugarilor a îngropat în uitare faptul că, până după 1850, botoşănenii români au fost pricepuţi meşteşugari şi neguţători vestiţi, creând acea falsă dar populară imagine a moldoveanului blajin, contemplativ şi delăsător. Rolul breslelor în viaţa oraşului medieval a fost însă covârşitor, ele determinând modul de producţie al comunităţilor orăşeneşti cu toate implicaţiile politice şi administrative ale vremii. Breslele au imprimat structura specifică a zonei de târg, tipul de locuinţă, gruparea cartierelor şi a bisericilor de breaslă, elemente urbane care demonstrează pe viu activitatea economică şi culturală din trecut, într-adevăr, înflorirea meşteşugurilor a implicat şi o activitate culturală rezultată din necesitatea cunoaşterii scrisului, a cititului, a socotitului, la care se adaugă cunoştinţele de geografie şi de limbi străine.101 Pe de altă parte, existenţa breslelor şi a meşteşugurilor locale a constituit premisa dezvoltării economice din veacul al XIX-lea, stimulată de restrângerea monopolului comercial otoman, însăşi situarea Botoşanilor, în 1800, imediat după Iaşi - ca importanţă generală - şi pe locul al doilea, după Galaţi,ca rol economic, este o consecinţă directă a activităţii breslelor.


 

NOTE

 

72. E.  Greceanu, In structure urbaine médiévale de la ville de Roman, în Revue roumaine d'histoire (RRH), XV. 1976,1,p. 39-56.

73.  N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 132-133. Distrugerea unor vechi catastife de breaslă este dovedită de catastihul breslei ciubotarilor din Huşi, reîntărit în 1790, fiindcă cel vechi se pierduse sau fusese distrus din cauza vremurilor nestatornice - vezi N. Crigoraş, Instituţii feudale, p. 393.

74.A.   Gorovei, Monografia, p. 311-313.

75.  Ibidem, p. 310.

76.   N. Iorga. Studii şi documente, VII, p. 122, zapis din 20 februarie 1741, iscălit de Toader blănar şi Nicula blănar.

77.   N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani, Bucureşti. 1911 (extras din Analele Academiei Române, seria II, tom XXXIV, Memoriile secţiunii istorice), p. 3 şi 5-6.

78. Ibidem, p. 6: după obiceaiulu vechiu, după veachea aşezări şi obiceiu. În cadrul breslei existau şi măsuri de apărare a criteriului naţional - vezi ibidem, p. 14. pontul 12 din întărirea catastihului în 1820 de către mitropolitul Veniamin Costachi: Nici unulu dinu breslaşi să nu fiia volnicu a priimi ucenicu la iînvăţătura meşteşugului dinu limbi streine, adecă dinu armeni sau dinu jidovi, pentru ca nu după vremi să să întăriască această briaslă prinu mâinile lor şi ca să nu rămâia aceste bune aşezări, ce sân tu făcute spre folosulu şi podaoaba bisericii, spre răsipie.

79.  Ibidem, p. 9.

80..Conform istoricului afişat în biserică.

81. Cultul ortodox în judeţul Botoşani, 1906, p. 29.

82.  Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile, p. 296 şi nota 342. 83 .Istoria României, III, p. 386.

84.Ibidem, p. 642.

85. Cultul ortodox din judeţul Botoşani, p. 11.

86. Conform datelor din arhiva parohială. Breasla cărămidarilor este consemnată din 1832, având ca staroste pe Niculai Străchinariu (deci olar) - vezi A. Gorovei, Monografia, p. 311.

87.Cultul ortodox din judeţul Botoşani, 1906, p. 25: Astăzi - 1906 - nici nu se mai aude macar despre urmaşi ai acestor blănari şi cojocari. Şi e lucru curios, că pe când pe la 1843 şi până la 1860 aceşti breslaşi s-au susţinut, în timp de 45 de ani, în timp relativ scurt, au pierit până şi urme de ale lor. Pentru cauzele dispariţiei breslelor româneşti, vezi plângerile către isprăvnicia ţinutului şi către domnie, făcute de breasla blănarilor în jurul anului 1850, cu privire la concurenţa făcută de meşteşugarii şi negustorii evrei,  blănarilor în jurul anului 1850, cu privire la concurenţa făcută de meşteşugarii şi negustorii evrei, în N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani, p. 31 -34.

88. A. Gorovei, Monografia,, p. 323; Mihail Posluşnicu, Istoricul musicei laice şi religioase botoşănene, în Botoşanii în 1932, Liga culturală Botoşani, f.a., p. 127.

89.N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 126 şi 129. 90.1 bidem, p. 144.

91. N. Grigoraş. Instituţii feudale, p. 403-405.

92.A. Gorovei, op. cit., p. 311-312. 93.Ibidem, p. 75.

94. Ibidem, p. 311-312. 95. Ibidem, p. 312. 96. Ibidem.

97  Ibidem, p. 73 şi 76-77.

98.N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 222; funcţia de nemeasnic pare să corespundă cu aceea de şoltuz.

99. Vezi nota 87.

100. N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani,p. 34.

101.  R. Manolescu, Cultura orăşenească,p. 51-52.

102. Alexandru Papadopol-Calimachi, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, p. 93-94.

 

 

Un monument a cărui salvare trebuie să continue - casa Manolache Iorga din Botoşani

Dumitru Agachi

 


Repertoriul caselor medievale din Botoşani nu este extins. Aşa cum au traversat timpul, supuse unor distorsionante avataruri, casele care se păstrează transmit foarte puţin din autenticul unei consistente epoci. În articolul Arhitectura civilă a Botoşanilor, Paul Petrescu1 identifică opt case medievale databile în sec al XVIII - lea. Pe lîngă alte cîteva exemplare de arhitectură tradiţională - de sorginte populară - poate de aceeaşi vechime, arhitectura de tîrg medieval constituie amplificarea viziunii ţărăneşti de habitat, în acord cu „mondenitatea" urbanului.

Funcţional, construcţia primeşte un plan mult amplificat, o modenatură mai variată (pînă la a prelua discret o anume viziune neoclasică) şi verticalizare. Verticalismul este măsura aducerii rostului ţărănesc al locuirii la mondenitate.2 Arhitectura medievală din Botoşani este, evident, păstrătoarea tradiţiei populare dar şi una de sinteză, preluînd reflexele a două medii geografice contrastante: muntele şi, cu precădere, dealul submontan şi cîmpia. Imagistica montană este imediat sesizabilă în soclul înalt, de regulă din piatră şi în marcarea monumentală a intrării, prin crearea unui corp decroşat, plasat central şi marcînd întreaga dezvoltare a faţadei principale, corp care formează un amplu pridvor.

Una dintre casele medievale păstrate, rezultată din tipul de sinteză amintit, este cea în care a fost amenajată Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Judeţean Botoşani, edificiul fiind cunoscut sub denumirea Casa Manolache Iorga. Demersul nostru s-a constituit ca unul de analiză a aceasta pare a nu mai îndeplini cerinţele fundamentale de calitate care sunt impuse pentru ca o construcţie să fie funcţională . Clădirea în discuţie, cantonată singular între dense şi inexpresive, paralelipipedice blocuri de locuinţe, a căror dominantă cenuşie doar arboretul, ce s-a dezvoltat recuperator, reuşeşte să o mai atenueze, este amplasată în Botoşani, Aleea Unirii nr. 10 (fostă str. Unirii nr.3), în zona centrală a localităţii. De remarcat că este asigurat regimul legal de protejare al clădirii, aceasta fiind clasificată ca monument, regăsindu-se explicit în Lista monumentelor istorice4 din judeţul Botoşani, ia poziţia 07 - B - 085. Faţă de alte clădiri devenite monumente istorice, Casa Manolache Iorga are astăzi, pare-se, un destin favorabil, protecţia instituţionalizată a acesteia fiind asigurată prin însăşi funcţiunea muzeală

Sursele bibliografice nu indică o datare exactă a edificiului. Este citată o scrisoare din anul 1909 a proprietarului* de atunci al casei, I. Al. Saint Georges, către Nicolae Iorga: „Casa noastră, aşezată în fundul ogrăjei, pe strada Belvedere trebuie să aibă peste 100 de ani, căci Manolache Iorga avusese trei feciori dintre care unul, Costache zis Buzatul şi o fată. .Costache avu mai mulţi feciori, dintre care unul Nicu, care e tatăl dumneavoastră. Deci dacă casa e făcută de Manolache Iorga de bună seamă casa dacă nu e cea mai veche din Botoşani, e una dintre cele mai vechi clădiri ale oraşului". Prin urmare, clădirea este anterioară anului 1809, plasabilă la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Deducţia privind datarea construcţiei este argumentată şi de considerente arhitecturale, fiind de remarcat sobrietatea arhitecturii de conac boieresc, având două caturi bine puse în evidenţă prin volumetria de ansamblu, chiar şi în lipsa modenaturii.

În sistematizata sa lucrare, Ansamblul urban medieval Botoşani3 - în treacăt ţinem să sugerăm că această lucrare ar merita retipărită, poate în format de album, păstrînd sugestivele schiţe libere, „impresioniste", ale autoarei, dar adăugîndu-i -se un consistent documentar fotografic al clădirilor, de la cel de epocă, la acela care să marcheze „starea actuală" - Eugenia Greceanu plasează construcţia printre cele care ţin de arhitectura cu pronunţat caracter rezidenţial ale vechiului oraş şi oferă o concisă

Descriere: „Casa Manolache Iorga din str. Unirii nr. 3, menţinută din fericire în interiorul grupului de blocuri al cvartalului Marchian, are un program dezvoltat, cuprinzînd: pivniţa de vinuri, cu acces din exterior şi pivniţa de alimente, comunicînd cu vestibulul central de la parter; nivelul parterului, cu încăperi grupate în jurul unui mare vestibul; etajul destinat locuinţei. Nivelele inferioare sunt executate din zidărie, în timp ce la etaj s-a folosit sistemul construcţiei cu schelet masiv de lemn, atît de bine adaptat condiţiilor seismice şi climatului local. Intrarea principală, orientată către vest a fost pusă în valoare printr-un pridvor ridicat pe un corp de intrare la parter, prevăzut cu arcade şi acoperit cu boltă cu muchii ieşite. Pridvorul este astăzi transformat într-o încăpere închisă, dar o coloană de lemn, cu modenatură clasicistă, angajată în peretele etajului, arată că în prima sa formă pridvorul deschis a fost susţinut de coloane de acest tip. Accesul la etaj se face printr-o scară acoperită, înconjurată printr-un pitoresc portic cu stîlpi de lemn, care permite legătura adăpostită de ploi între parter şi etaj. "

Transmiţînd o ciudată impresie, că nimic în afara acestei construcţii nu ar fi existat pe un vast cîmp ocupat, dintr-o dată, de artificialitatea unui oraş improvizat, edificiul a fost la propriu salvat, prin realizarea unei ample restaurări în perioada 1978 - 1987, restaurare pe care autoarea menţionată o caracterizează6 ca ştiinţifică, prin păstrarea tuturor elementelor autentice ale casei, inclusiv sistemul de construcţie şi intervenţiile succesive asupra nucleului iniţial'. Lucrările de restaurare s-au efectuat pe baza proiectului nr. 290/1981, PE + DDE, întocmit de Secţia de Proiectare a Consiliului Popular Judeţean Botoşani, şef - proiect fiind arh. Dan Octavian Botez.

Construcţia, cu regimul de înălţime parter şi etaj, arc o planimetrie omogenă şi simetrică după sistemul de axe rectangulare. Aceste caracteristici au conferit o bună conformare antiseismică a structurii de rezistenţă, fapt ce explică com­portarea corespunzătoare în timp a construcţiei, cu preluarea solicitărilor excepţionale rezultate în unna a cel puţin 5-6 cutremure majore (probabil cu preluarea solicitărilor excepţionale rezultate în urma a cel puţin 5-6 cutremure majore (probabil cel din 1802, respectiv cele din 1908, 1934, 1940, 1977, 1986). Dimensiunile în plan ale construcţiei, măsurate la exteriorul pereţilor parterului, sunt apropiate ca ordin de mărime: lungimea 19,58 m, lăţimea 15,49 m.

După examinarea interioară şi exterioară a edificiului se desprinde concluzia că, în decursul timpului, nu s-au realizat intervenţii tehnice importante de modificare a funcţionalului, iar la edificare s-a respectat viziunea tradiţională de alcătuire (planul, fluxurile şi materialele de construcţie) a unui conac boieresc. Caracteristice acestei viziuni sunt expunerea sudică a faţadei principale, cele două accese în interior, atât pe latura sudică, dai- şi de pe cea posterioară, acestea

comunicând la interior cu un hol amplu (4,60 m lăţime, 9,90 m lungime). Din vestibulul central se asigură circulaţia la etaj şi în cele patru încăperi dispuse simetric. La etaj conformarea planului este aceeaşi cu a parterului, încăperile centrale comuni­când spre exterior cu cerdacul (acum închis) al faţa­dei sudice şi cu balconul poziţionat pe verticala me­diană a faţadei posterioare. Balconul, cu balustrada frumos lucrată din oţel forjat, reprezintă inserţia (reflectarea) arhitecturii urbane a epocii, peste amprenta vetustă, medievală a arhitecturii faţadelor.

Suprastructura portantă a clădirii este alcătuită din pereţi din zidărie şi planşee din lemn. Zidăria, realizată la parter din piatră (lespezi şi bolovani), are grosime apreciabilă, de 70 cm, etajul fiind alcătuit din zidărie de cărămidă uscată la soare, susţinută de un puternic schelet din bârne cioplite din stejar, pereţii având grosimea de 25 cm. La examinarea interioară şi exterioară a pereţilor (finisaţi prin tencuire) s-au constatat trasee de fisurare - cedare la corpul arcat de la faţada sudică.

Traseele de cedare - echilibrare vizibile la pereţi şi la intradosul bolţii, concretizate într-o anumită orientare şi dispunere a fisurilor şi crăpăturilor periculoase, evidenţiază că mecanismul de avariere - degradare este spaţial.

Modelul de avariere constă într-un ansamblu de dislocări ale volumelor structurale, dislocări dispuse pe direcţiile principale, longitudinală şi transversală ale maselor de material. Aceste trasee de fisurare, materializate în zonele cu slăbiri ale suprastructurii (goluri în arcadă, ferestrele de la etaj ale fostului pridvor, intersecţiile boltă - diafragme) au secţionat construcţia în cel puţin 4 blocuri mari, rigide, cu tendinţe independente de evoluţie, volume structurale solidarizate prin elementele de continuitate: arce, boltă, schelet din lemn, la rândul lor angajate în tendinţa de dislocare. Sunt vizibile crăpături pe verticala pilaştrilor parterului, de circa 1 - 3 cm deschidere, cu secţionarea materialului de zidărie pe traseele de dezvoltare, crăpături periculoase pe conturul bolţii, cu deschiderea de 2 - 4 cm, anulînd conlucrarea structurală, fisuri dispuse în cruce la cheia bolţii şi tasarea accentuată (circa 5-7 cm) a zonei centrale a bolţii. Degradările descrise au fost determinate de tasările diferenţiate de la nivelul fundamentului construcţiei (terenul de fundare şi fundaţia) şi de faptul că suprastructura suplimentaie. Volumul sudic al construcţiei a ajuns în echilibru precar, deplasările (crăpăturile) sunt accelerat evolutive, iar în aceste condiţii colapsul local al edificiului este oricând posibil; construcţia este vulnerabilă din punct de vedere seismic, întrucât traseele de cedare descrise s-au dezvoltat în lungul scheletului portant din lemn al zidăriei etajului, alte cauze ale degradărilor ţin de microflora întreţinută de umiditatea variabilă (putrezirile locale), care a fragilizat lemnul pe circa 30 % din secţiunea activă, dîndu-i un aspect sfărîrmicios, ţin de atacul insectelor xilofage şi de alte procese ireversibile, la care a fost supus în timp materialul, cu diminuarea caracteristicilor mecanice.

Tasările diferenţiate care s-au produs la nivelul fundaţiei părţii sudice a construcţiei, evidenţiate şi de înclinarea importantă a acopenşului cerdacului, se datorează şi condiţiilor de amplasament. Actuala sistematizare verticală, cu plasarea construcţiei la o cotă inferioară cu circa 80 cm faţă de stradă, determină acumularea şi menţinerea pe amplasament a apelor din precipitaţii, nefiind realizat sistemul perimetral de rigole şi canalizare pluvială, care să asigure preluarea rapidă a apelor din zona construcţiei.

 

Degradările vizibile perimetral, Ia partea inferioară a pereţilor (desprinderea locală a tencuielilor şi prezenţa igrasiei pe o fîşie continuă cu înălţime variabilă) sunt cauzate de umiditatea provenită din ascensiunea capilară. Deoarece, prin tehnologia de execuţia a vremii nu s-a realizat hidroizolaţie în zona de contact a zidăriei cu solul, apa s-a acumulat în zidărie. Pe lângă aspectul neplăcut şi disconfortul higrotermic pe care le produce umiditatea de capilaritate are, în timp, un important efect structural, întrucât la materialele poroase şi neomogene (mortarul, zidăria), parcurse de soluţii de săruri, ca urmare a regimului variabil al umidităţii, se produce distrugerea progresivă a acestora prin creşterea de volum a sărurilor recristalizate în pori.

La planşeul din lemn al parterului, în zona holului, se constată o deplaneizare (săgeată remanentă) semnificativă, de circa 5 - 10 cm, ca urmare a suprafeţei mari a acestuia, 45,54 mp şi a încărcării liniare transversale transmisă de peretele existent la etaj. Grinzile planşeului fiind supradimensionate la execuţie, s-a dispus de o rezervă importantă de capacitate portantă care însă, pe parcursul celor circa 200 de ani, s-a consumat prin procesele ireversibile menţionate, care au afectat lemnul. Se poate aprecia că acest element de suprastructură nu mai îndeplineşte cerinţele de rezistenţă, stabilitate şi siguranţă în exploatare.

Rezultatele demersului de examinare vizuală în detaliu a construcţiei şi „simptomatologia" care s-a desprins în urma acestor observaţii, conduc la următorul „diagnostic" alarmant: construcţia nu mai îndeplineşte cerinţele de calitate obligatorii, referitoare la rezistenţă şi stabilitate, siguranţă în exploatare, igienă şi sănătatea oamenilor. Un nou efort de salvare a edificiului devine imperios şi ţine de execuţia, cît mai grabnică, a lucrărilor de conservare şi restaurare, pe baza unei susţineri ştiinţifice adecvate. în acest context ne permitem cîteva sugestii: ar fi timpul ca acestei clădiri să-i fie redată personalitatea ei iniţială, renunţîndu-se la înveiitoarea din tablă zincată şi revenindu-se la acoperişul din şindrilă, entru această remodelare se impune înălţarea şarpantei la o altă cotă generală a clădirii, care să-i sublinieze, cu adevărat, monumentalitatea. Un alt aspect pe care restauratorul ar trebui să-1 aibă în vedere este renunţarea la trotuarul lat din beton şi la platforma betonată din zona faţadei principale. De un contrast supărător cu imaginea de ansamblu a clădirii, prezenţa masivă a acestor elemente din beton, inadecvate monumentului, au şi implicaţii asupra menţinerii performanţelor infrastructurii, cantonînd umiditatea în exces la fundaţii şi elevaţii. Pentru facilitarea aerisirii normale a fundaţiilor şi, prin urmare, a schimbului normal de umiditate cu mediul, este necesar ca platforma şi trotuarele să fie realizată din piatră naturală, montată pe strat de nisip, în fine, credem că se impune realizarea unei împrejmuiri care să reflecte modelajul de epocă şi să plaseze construcţia în firescul ogrăjei de care vorbea proprietarul8 din anii 1900.


 

1. Paul Petrescu, Arhitectura civilă a Botoşanilor, articol apărut în SCIA, seria Artă plastică, t. 16, nr. 2, 1969, pag. 238-297.

2. Eugenia Greceanu în lucrarea Ansamblul urban medieval Botoşani (Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 1981, pag. 106), semnalează un aspect care ne confirmă observaţia: Grupul (de case, n.n. D.A.) pe care îl prezentăm aici se diferenţiază de arhitectura populară nu prin vechime (...) ci prin amplificarea de program şi decoraţie a locuinţei ţărăneşti. Şi, ceea ce ne pare deosebit de interesant, această tratare festivă nu se aplică tipului local de arhitectură populară, scund şi lipsit de beci, care este specific cîmpiei, ci porneşte de la tipul casei de munte, cu soclu înalt şi masiv, adăpostind pivniţele.

3. Cerinţe precizate de art. 5 din Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii.

4. Lista monumentelor, aprobată de CNMASI în anul 1992, este în vigoare potrivit art. 60 (1) din Legea privind protejarea monumentelor istorice, nr. 422/2001.

5. Eugenia Greceanu, op. cit. pag. 112.

6. Ibidem..

7. Ibidem, pag. 123, nota 66.

8. Al. Saint Georges, după cum menţionam la începutul articolului.

 

Un paradis natural - lacul Iezer (Dorohoi)

 

Mihaela Ştefură


 

Degradarea zonelor umede este o problemă esenţială a protecţiei şi conservării naturii. Datorită acestui fapt, au dispărut multe specii de vieţuitoare sau au fost trecute în cartea roşie între speciile periclitate cu dispariţia.

În general, când se vorbeşte despre zonele umede, atenţia specialiştilor se îndreaptă spre suprafeţe mari de apă, ca lacurile întinse, deltele unor fluvii, zăvoaiele acestora etc. în schimb, nu este suficient studiată influenţa şi rolul asupra repartiţiei populaţiilor de vieţuitoare pe un teritoriu dat al suprafeţelor mici de apă (pâraie, râuri, lacuri), terenuri mici      cu

 

umiditate excesivă (tinoave, surpături etc) şi chiar bălţi periodice.

Zona luată în discuţie - lacul de acumulare Iezer - se găseşte situat la 2 km N-V de oraşul Dorohoi, în lunca inundabilă a Jijiei.

 

aluviunile transportate de apele Jijiei. în partea sudică a lacului se găseşte o livadă cu pomi fructiferi, iar în rest, lacul se învecinează cu pajişti întinse şi terenuri agricole.

Potrivit condiţiilor fizico-geografice, vegetaţia din Câmpia Moldovei aparţine zonelor de pădure şi silvostepă a căror dezvoltare şi răspândire geografică au fost modificate de către om, care, îri procesul de extindere a agriculturii, a mărit arealul plantelor cultivate în dauna celor spontane, defrişând pădurile şi desţelenind pajiştile

 

 

Vegetaţia influenţează desfăşurarea proceselor hidrologice prin intermediul solului. Infiltrarea sau scurgerea superficială a apei din precipitaţii este determinată de gradul de acoperire a solului cu vegetaţie şi în general, de modul de folosire a terenurilor. Vegetaţia din bazinul Jijiei este foarte variată, în     afara

suprafeţelor de culturi agricoles vii, livezi şi grădini, care cuprind o faună în parte caracteristică, un loc important îl ocupă cordoane lungi alcătuite din specii de stuf (Phragmides communis) şi papură (Thypha latifolia). Vegetaţia arborescentă este alcătuită din specii de esenţă albe: sălcii, răchite (Salix alba, Salix fragilis), plopi (Populus alba), cătină, arini (Alnus glutinosa) etc.

Toate aceste formaţii vegetale au mare importanţă în dinamica vieţuitoarelor, atât în perioada de reproducere, cât şi în asigurarea bazei trofice la cele cu hrană vegetală şi mixtă.

Datorită adâncimii sale mici, vegetaţia este abundentă, stufărişul acoperind circa 60% din suprafaţa lacului. Condiţiile fizico-geografice, varietatea vegetaţiei, calitatea apei, permit observarea unui impresionant număr de specii de păsări în această regiune. Deplasările în teren au permis observarea relaţiilor pe care păsările le stabilesc cu mediul în care trăiesc, precum şi surprinderea unor aspecte etologice din viaţa lor. Lacul este exploatat din punct de vedere piscicol, acesta fiind singurul impact antropic important.

Cercetările ornitologice realizate în zonă au evidenţiat existenţa a circa 45 de specii de păsări acvatice sau strâns legate de mediul palustra, inclusiv specii rare, vulnerabile sau periclitate, unele dintre ele fiind păsări clocitoare, altele specii de pasaj sau oaspeţi de iarnă, iar în livadă şi împrejurimi s-au observat alte 60 de specii.

Vara, apa lacului se umple de mulţimea puilor nou veniţi pe lume. Aici putem vedea cuibărind corcodei (Podiceps cristatus, Podiceps ruficollis), stârci pitici (Ixobrychus minutus), berze (Ciconia ciconia), lebede (Cygrus olor), gâşte de vară (Anser anser), diverse specii de raţe, găinuşe de baltă, codobaturi şi multe alte specii de paseriforme.

Toamna se pot observa numeroase specii aflate în migraţie, cum ar fi stârci, egrete mari şi mici, fluierari şi becaniţe şi bineînţeles paseriforme.

Cele mai mari efective le au lişiţele (Fulica atra), corcodeii (Podiceps cristatus) şi chirighiţele. Semnalăm ca rarităţi pentru zonă următoarele: lebăda de vară (Cygnus olor), stârcul roşu (Ardea purpurea), raţa lingurar (Amas clypeala), raţa roşie (Aythya nyroca) etc.

Ichtiofauna întâlnită în lacul Ezer cuprinde un număr mare de peşti,     dintre

 

 

 

 

care amintim: crapul (Cyprinus carpio), carasul (Carassius duratus gibelia), bibanul (Perca fluviatilis), ţiparul (Mysgurnus fosilis) etc. Dintre vertebrate, pe lângă păsări, cel mai bine reprezentat este grupul amfibienilor, care constituie şi o hrană pentru multe păsări acvatice.

Dintre reptile, în zona respectivă cităm prezenţa şerpilor: şarpele de casă (Natrix natrix) şi şarpele de apă (Natrix tesselata), iar dintre şopârle guşterul (Lacerda viridis), şopârla cenuşie (Lacerda agilis) etc. Dintre mamifere amintim: şobolanul de apă (Apodomus acvaticus), bizamul (Osidatra zibethica), popândăul (Citellus citellus), iepurele de câmp (Laepus europsaeus), vulpea (Vulpes vulpes) etc.

Fiind în mare măsură colmatat, lacul Iezer nu reprezintă un obiectiv preferat de turişti. în schimb, pescuitul şi, uneori, vânătoarea, se practică întreg anul în zona respectivă.

Concluzionând, putem afirma că datorită presiunii antropice reduse, această zonă oferă condiţii optime pentru păsările de pasaj, clocitoare, sedentare şi oaspeţi de iarnă, ceea ce impune măsuri de protecţie şi conservare a acestei zone.

 

  


 

 

 

 

Coperta I - Vas cucutenian de Ia Drăguşeni – Botoşani

Coperta II - Turnul bisericii Popăuţi - Botoşani

 

 

Redacţia

Redactor coordonator dr. Octavian-Liviu Şovan

Redactori

Dana Petrariu, protosinghel Luca Diaconu, Stela Giosan, Ionel Bejenaru, Gellu Dorian Tehnoredactare Octavian-Liviu Şovan, Dan Sireteanu Botoşani, str. Unirii nr. 10, tel.-fax. 516925, tel. 515173

 

Profile