FORUM CULTURAL

versiunea originală aici

Anul V, nr. 2, iunie 2005, (17)

SUMAR

 

 

CRONICA

 

Gellu Dorian

Un maraton al Zilelor Eminescu, ediţia iunie 2005...................................................................... 1

Violeta Budăi-Damaschin

Premiul naţional „Nicolae Iorga"................................................................................................. 3

 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

         

dr. Voica Maria Puşcaşu

Biserica "Sfântul Nicolae" a Mănăstirii Popăuţi din Botoşani(3)............................................... 4

prof. dr. Sergiu Haimovici

Studiul unor resturi animaliere descoperite la Călineşti (judeţul Botoşani) în "Conacul familiei Miclescu" locuit la cumpăna dintre secolul XVIII şi XIX Ce mâncau boierii!.............................................. 7

 

PATRIMONIU MOBIL

 

dr. Ecaterina Vaum

O utopie: Opera omnia ?............................................................................................................. 12

Ştefan Cervatiuc

Contribuţii privind sigiliul oraşului Botoşani până în anul 1862 (5).......................................... 14

dr. Octavian Liviu Şovan

O viaţă de om, aşa cum n-ar fi trebuit să fie................................................................................ 17

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din întuneric(l)........................................................................................................... 20

dr. Angela Olariu.

Arta populară din zona Botoşanilor.Portulpopular (1)............................................................... 23

 

PATRIMONIU IMOBIL

 

dr. Eugenia Greceanu

Ansamblul urban medieval Botoşani(13).................................................................................... 28

lector univ. Carmen Cecilia Solomonea

Biserica "Sf. Nicolae » Popăuţi din Botoşani (4)........................................................................ 29

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

 

 

CRONICA

 

Un maraton al Zilelor Eminescu, ediţia iunie 2005

 

Gellu Dorian

 

 


 

Contrar unor păreri neavizate, de ageamii ai presei locale, din care putem constata că Eminescu s-a născut în 1845 (vezi Monitorul din 20 iunie, interviu semnat de Florentin Florescu) sau amenzi date de alţii că nu se fac parastase în 15 iunie la Uspenia deoarece unii dintre organizatori au probleme mai importante, ediţia de anul acesta a Zilelor Eminescu, dedicată comemorării a 116 ani de la trecerea în nefiinţă a poetului naţional, a cuprins o serie de manifestări desfăşurate pe distanţa a 8 zile.

Astfel, în ziua de 10 iunie, în Sala de marmură a Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani au fost deschise manifestările cu Cenaclul Uniunii Scriitorilor din Romînia, condus de Cezar Ivănescu. Au citit poeţii Indira Spătaru şi Lucian Alecsa. Invitat de onoare Gellu Dorian. Prezenţa slabă a publicului botoşăean către care s-au trimis peste 250 de invitaţii a putut fi justificată prin faptul că elevii şi profesorii liceelor botoşănene au fost prinşi în pregătirile pentru examenele de sfârşit de an. Oficialităţile n-au avut nici o scuză în afară de aceea a crasei lor ignoranţe. dar cei peste 60 de invitaţi prezenţi au putut asculta poezie de calitate şi discuţii profesionale despre poezie. Seara, juriul prezidat de poetul Cezar Ivănescu, laureat al Premiuluii Naţional de Poezie Mihai Eminescu, cetăţean de onoare al municipiului Botoşani, a stabilit premiile Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul..., ediţia a XXIII-a. A doua zi, în Parcul Mihai Eminecu, cu o prezenţă bună a botoşănenilor, trecători, curioşi sau nu la acea oră prin parc, au fost decernate premiile Porni Luceafărul... şi Hyperion. Astfel, premiile Porni Luceafărul... au fost obţinute de: poezie - Marius Irimia, din Botoşani, premiul Editurii Junimea şi premiile revistelor Dacia literară şi Vatra; Radu Verman, din Piatra Neamţ, premiul editurii Convorbiri literare şi al revistelor Poessis şi Mişcarea literară şi al APLER; Cezar Florin Ciobâcă, premiul Editurii Axa şi al revistelor Lumina lina şi Arca"; Andra Rotaru, din Bucureşti, premiul editurii Dionis şi al revistelor Feed Back şi Ateneu", Rita Chiribuţă, din Botoşani, premiul editurii Princeps Edit şi premiile revistelor Cronica fi Euphorion; Lucian Onu, din Suceava, premiul editurii Geea şi al revistei Antiteze; Andreea Velea şi Alexandra Dumencu, premiul revistei Poezia; Daniela Bădărău, din Iaşi, premiul revistei Familia fi Alexandra Mărginean, din Suceava, premiul revistei Convorbiriliterare. Pentru interpretare critică: Ana Maria Blănaru, din Suceava, premiul revistei Convorbiri literare şi Claudia Vlăgea din Suceava, premiul revistei Hyperion. Premiile Hyperion, ediţia a V-a, finanţate de Ministerul Culturii şi Cultelor, au fost obţinute de: Nicolae Sava, pentru cartea de poezie Insolenţa nopţilor, ed. Axa, 2004; Mircea A. Diaconu, pentru cartea de critică literară La sud de Dumnezeu, ed. Paralela 45, 2005; Cezar Ivănescu, pentru întreaga activitate literară şi artistică.

Scriitorii invitaţi au făcut un pelerinaj la Ipoteşti. Pe 14 iunie, la noul sediu al Bibliotecii judeţene Mihai Eminescu din Botoşani, au avut loc Expoziţiile de numismatică Eminesciana 2005, Eminescu în medalistică; Simpozionul Naţional Eminescu - Carte - Cultură - Civilizaţie, cu participarea unor invitaţi din centrele universitare din Iaşi, Timişoara. Sibiu şi directori ai bibliotecilor din Arad.

Pe 15 iunie, la Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu au avut loc o altă serie de manifestări dedicate memoriei poetului naţional, deschise cu o slujbă de pomenire: vernisajul expoziţiei de icoane Teologie şi artă în icoana românească, recital Dor de Eminescu susţinut de actorul Ion Plăeşanu. Au fost de asemenea sfinţite casele din pensiunea Floare albastră. Manifestările au urmat în ziua de 17 iunie, la Memorialul Ipoteşti, în Amfiteatrul în aer liber, cu un spectacolul Jazz fantasy în regia lui Marius Rogojinschi, coregrafia Deliei Olteanu şi scenografia lui Mihai Pastramagiu.

Manifestările dedicate comemorării poetului Mihai Eminescu au culminat în ziua de 18 iunie, la Memorialul Ipoteşti cu o serie de manifestări din care spicuim: expoziţie de grafică Eminescu, ilustraţii şi gravuri originale inspirate din sonete, în sala Horia Bernea] expoziţie cu lucrări semnate de Horia Bernea sub genericul Horia Bernea la Ipoteşti', lansarea antologiei Carrefour. Poetes roumains, traduceri de Ilie Constantin şi volumul Jurnal cu Constantin Noica despre manuscrisele eminesciene de Valentin Coşereanu.

Decernarea premiilor Teiul de Aur fi Teiul de Argint ale Editurii Geea, ediţia a IV-a a avut loc la trei secţiuni: literatură -Teiul de Aur, Ion Beldeanu, din Suceava, Nikos Blitikiotis din Franţa (pentru traducerea operei eminesciene în limbile franceză şi greacă), Teiul de Argint, Marian Constandache din Bârlad: arte vizuale - Teiul de Aur şi Diploma în rang de excelenţă, Val Gheorghiu şi Ilie Bostan din Iaşi, Teiul de Argint, Sorin Purcaru din Iaşi: colecţii şi colecţionari - Teiul de Aur şi Diploma în rang de excelenţă, Constantin Mălinaş din Oradea şi Teiul de Argint, Anton Traian din Botoşani.

A urmat o întrevedere a invitaţilor cu autorităţile locale. Din motive intemeiate cei peste 40 de ambasadori din ţările în care Eminescu a fost tradus nu au putut fi prezenţi la Ipoteşti. A fost prezentat site-ul Memorialului Ipotesti şi a CD-ului Liniştea între cuvinte. A urmat recitalul actorului Ion Caramitru şi al Grupului Iza din Maramureş.

Aceste toate manifestări au fost organizate de: Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, Direcţia Judeţean pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, Fundaţia Culturală Hyperion Botoşani, Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu Botoşani, Societatea Numismatică Română, Filiala Botoşani, Editurile Geea, Axa, Dionis, Junimea, Convorbiri literare, Princeps Edit şi revistele: Convorbiri literare, Poezia, Cronica, Feed Back, Dacia literară, Familia, Arca, Vatra, Poesis, Antiteze, Ateneu , Hyperion, Lumină Lină.

 


 

Premiul naţional „Nicolae Iorga"

 

Violeta Budăi-Damaschin

 


 

 

Ideea instituirii unui premiu Nicolae Iorga la Botoşani datează de mai mult timp şi s-a impus - tot mai mult - pe măsură ce receptarea critică a operei lui Nicolae Iorga pe plan naţional se concretiza în apariţii editoriale tot mai rare Prima încercare are loc în anul 2001, când, printr-un parteneriat încheiat între Consiliul Judeţean, Asociaţia şi Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Botoşani se intenţiona organizarea unui Salon de Carte Iorga, cu prilejul aniversării a 130 de ani de la naşterea marelui istoric .

Taxa de participare, chiria pentru stand şi cheltuielile de deplasare impuse editurilor participante au fost principalele motive pentru care iniţiativa organizatorilor n-a avut succes , cu tot efortul depus. Deşi obiectivul n-a fost atins, această experienţă s-a dovedit a fi utilă membrilor asociaţiei culturale care, un an mai târziu, participând la o licitaţie de proiecte organizată de Fundaţia Carpatică - FDEC - Oradea a obţinut sprijinul financiar necesar.

Lansarea Concursului tematic de opere ştiinţifice la Salonului de Carte organizat în Cadrul Zilelor Nicolae Iorga Botoşani 2002, instituirea Premiului National de Istorie Nicolae Iorga prin HCL nr. 151 din 30 mai 2002 , urmată de HCL nr. 225 din 30 octombrie 2003, prin care s­a aprobat Regulamentul de acordare a Premiului, sunt etapele parcurse de iniţiatorii acestui premiu, respectiv Asociaţia Culturală Nicolae Iorga Botoşani, DJCCPCN Botoşani şi Muzeul Judeţean , care este organizatorul principal al manifestărilor comemorative .

Primul laureat al acestui important premiu, acordat de Primăria Botoşani în anul 2003, este cunoscutul critic şi istoric literar Valeriu Râpeanu, profesor universitar la Universitatea Spiru Haret din capitală şi senior editor la Curierul Naţional. Juriul care a desemnat personalitatea câştigătoare a fost alcătuit din: acad. Virgil Cândea, acad. Şerban Papacostea, acad. Alexandru Zub, acad. Paul H.Stahl şi prof.dr. Andrei Pippidi - preşedintele juriului.

Oferim spre publicare revistei Forum cultural comunicarea ştiinţifică susţinută de doamna dr. Ecaterina Vaum*, laureata celei de a doua ediţii, desemnată de acelaşi juriu. La simpozionul cu tema Destinul postum al operei lui Nicolae Iorga, care a avut loc în sala de marmură a Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, la 27 noiembrie 2004, au mai avut intervenţii: dr. Mioara Ioniţă de la Muzeul Naţional de Istorie a României, arhivist Elena Istrăţescu de la Arhivele Naţionale ale României, muzeografii Ionel Bejenaru şi Violeta Budăi-Damaschin de la Muzeul Judeţean Botoşani şi dr. Dan Prodan de la Şcoala nr.2 Botoşani.

 


 

* Comunicare publicată mai jos, la secţiunea PATRIMONIU MOBIL - n.n. O. L. Şovan .

 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

 

Biserica "Sfântul Nicolae" a Mănăstirii Popăuţi din Botoşani(3)

(Principalele rezultate ale campaniilor de cercetare arheologică din anii 2000 şi 2001)

 

dr. Voica Maria Puşcaşu

 


După încheierea etapei de folosire a necropolei intervine o a doua manifestare de activitate omenească concretizată - de această dată - prin resturile unui fost pavaj din lespezi de piatră de râu, aşezate direct la faţa terenului atunci deschis circulaţiei, fară nici un fel de amenajare prealabilă (PI. V, v. Forum cultural, nr. 16, p. 9 şi fig . 11, 12,). Pavajul, orientat pe direcţia SSE- NNV, face abstracţie de amplasamentul mormintelor fostei necropole, cel puţin în cazul Inh. 6, lespezile fuseseră montate peste umplutura gropii.

Aceasta situaţie ne arata cu prisosinţă că terenul pe care se va ridica biserica din anul 1496 era înscris în aria ocupată şi circulată a unei aşezări medievale. Ocupare şi circulaţie care aveau loc la un anume nivel de confort, altul decât cel presupus de o simplă uliţă. Apare foarte clar faptul că amenajarea unui astfel de pavaj era dictată atât de importanţa punctelor de adresă, cât şi de frecvenţa de circulaţie. Mai mult sau mai puţin direct, un astfel de traseu indică un ax la capetele căruia - indiferent cât de îndepărtate ar fi fost acestea - viitoare lucrări de cercetare au şansa de a identifica construcţii medievale care au precedat momentul construirii edificiului aflat acum în atenţia noastră.

Apoi, după aceste două etape distincte de utilizare a suprafeţei de teren cercetate de noi intervine momentul construirii bisericii din anul 1496.

Şantierul deschis pentru ridicarea bisericii Sf. Nicolae şi-a început direct lucrările prin săparea şanţurilor de fundare, fără a fi luate alte măsuri prealabile (defrişări sau nivelări de teren).

 

Debleul obţinut ca rezultat al operaţiunilor de săpare a fost depozitat temporar de o parte şi de cealaltă a cavităţii şanţurilor, deci atât spre interiorul cât şi spre exteriorul viitorului edificiu. Fundaţia propriu-zisă are o lăţime de 230-240 cm şi a fost realizată prin turnarea agregatelor de construcţie (moloane de piatră, în alternanţă cu mortar fluid de var cu nisip) în şanţurile de fundare(fig. 13, 14). S-a observat, de asemenea, că - pe zonele limitate unde s-a pătruns adânc în masa depunerilor geologice - talpa fundaţiilor urmărea panta naturală a terenului, păstrându-se astfel constantă adâncimea de implantare a fundaţiilor de 190-200 cm.

Volumul zidăriilor de fundaţie a obturat perfect cavitatea şanţurilor, umplând şi toate neregularilăţile acestora. Mortarul fluid, presat de greutatea moloanelor de piatră, a fost împins spre pereţii laterali ai şanţurilor pe care i-a impregnat, şi apoi - după încheierea

 

procesului de priză - i-a transformat într-o coajă solidă, perfect aderentă atât la fundaţii (devenite la rândul lor monolitice)

cât şi la formaţiunile geologice în care masa acestora se înscria. în momentul în care s-a trecui la zidirea elevaţiilor s-a procedat la un trasaj strict al planului adoptat pentru construirea bisericii, trasaj destinat să corecteze orice imperfecţiune a fundaţiilor şi să asigure duetul liniar - rectiliniu sau curb - al viitoarei zidării. Elevaţiile au fost retrase faţă de traseul fundaţiilor, astfel încât acestea din urmă să rămână dccroşate cu 45-60 cm spre interiorul lăcaşului şi cu 0-55 cm spre exteriorul acestuia, în scopul de a crea o talpă solidă pentru întregul edificiu.

În zona altarului, spre exterior, decroşul atinge 50-55 cm lăţime în raport cu traseul elevaţiilor, aşa cum acestea din urmă se prezintă acum. La interior, decroşul de cca 30 cm lăţime, urmăreşte conturul arcuit al elevaţiilor absidei, dar şi traseul unghiular al elevaţiilor ce delimitează, respectiv, proscomidiarul şi diaconiconul (fig. 15).

 

Tot în sensul celor de mai sus, amintim şi că decroşul exterior al zonei vestice a absidei sudice este negativ, evoluând spre normal către axul absidei în raport de verticala paramentului elevaţiilor actuale (Pl. V, fig. 13).

În dreptul portalului nordic, decroşul apare şi mai accentuat (fig. 16). Elemente surprinse in situ (sub actuala placă de beton turnată târziu în ambrazura portalului iniţial), ne permite delimitarea existenţei unor foste trepte care explică atât cotele descrescătoare ale decroşului cât şi lăţimea acestuia (Pl. V). în dreptul intrării sudice actuale însă, situaţia se prezintă cu totul diferit, se pot observa atât dimensiunile cât şi nivelul inferior al golului intrării iniţiale (fig. 17). Acest element ne impune constatarea conform căreia intrarea sudică - în forma în care va fi funcţionat iniţial — avea numai rol secundar şi fară importanţa celei marcate de portalul nordic, străjuit - de" altfel - de pisania edificiului (fig. 18).

 


 

 

Studiul unor resturi animaliere descoperite la Călineşti (judeţul Botoşani) în "Conacul familiei Miclescu " locuit la cumpăna dintre secolul XVIII şi XIX

Ce mâncau boierii!

 

prof. dr. Sergiu Haimovici

 


 

Satul Călineşti se găseşte situat în apropierea oraşului Bucecea (administrativ depinde de acesta), localitate care s-a dezvoltat în zona geografică a aşa numitei „Şeaua Bucecea" reprezentând o porţiune mai joasă - de doar ceva peste 200m - printre dealurile mai înalte, chiar de peste 500m, spre nord Dealul Bourului, iar spre sud, Dealul Mare, ce aparţin părţii de pe stânga râului Şiret, a Podişului Sucevei. Respectivele înălţimi reprezintă tocmai cumpăna dintre bazinele hidrografice ale Siretului şi Prutului, culoarul primului găsindu-se relativ destul de aproape de Bucecea. înşeuarea a fost propice pentru a fi mai dens locuită, altitudinea ei mai joasă reprezentând încă din preistorie o trecere dintre bazinele celor două mari râuri, înălţimile din jur erau acoperite de imense păduri de gorun şi chiar de fag (resturi ale lor existând şi actualmente), zona fiind însă pe deplin favorabilă pentru exercitarea agriculturii, încât aici s-au aflat atunci întinse moşii boiereşti, printre care şi cea a Micleştilor.

Săpăturile la conac au fost executate în anul 2003 de către arheologul Eduard Setnic, în aşa numita „sala arcului", la început, probabil, o pivniţă care ulterior a fost transformată în cameră de locuit prin umplerea ei cu resturi, în majoritate menajere, pentru a i se ridica nivelul. Printre resturi de ceramică, de sticlărie, chiar gunoaie, au fost găsite aruncate şi materiale arheozoologice, de la care s-au păstrat doar părţile neputrescibile şi anume valve ale scoicilor (lamelibranhiate) şi oase de la vertebrate, ce au fost adunate separat de arheolog şi date nouă spre studiu, încât îi mulţumim pentru aceasta.

Resturile animaliere găsite nu sunt prea numeroase, dar ele apar destul de semnificative, pentru a se putea evidenţia care era alimentaţia carnată a celor care au locuit în conac (nu putem da însă nici un indiciu cu privire la hrana de origine vegetală, care era şi ea desigur folosită).

Menţionăm de la început că fragmentarea resturilor, existenţa unor urme date de activitatea umană (modul de rupere, de tăiere etc.) arată clar că suntem în faţa unui material menajer.

Vom trece în revistă, în ordinea sistemei zoologice, grupele şi speciile de animale la care au aparţinut aceste resturi. Va fi necesar, ca acolo unde a fost cazul, să executăm şi unele măsurători pentru a pune în evidenţă mai bine anumite caracteristici ale respectivelor specii, ca mărimea (prin înălţimea la greabăn, dar nu numai), vârstă, sexul, tipul indivizilor pentru a se putea sesiza mai ales care era dezvoltarea economiei animaliere în acele vremuri.

Moluştele lamelibranhiate sunt reprezentate prin 17 valve de Unio întregi şi alte şase resturi; între cele întregi 16 aparţin speciei Unio pictorium şi una la Unio crassus, cea de a doua fiind de altfel, mai puţin comună chiar şi în natură. Este clar că aceste specii au fost culese de pe malul albiei Şiretului. Faptul că toate sunt mari (deci cel puţin adulţi) şi cam de aceeaşi mărime, ne demonstrează faptul că ele au fost adunate nu cu hurta, ci doar cele mari, folosite desigur pentru a li se folosi conţinutul cărnos (ele sunt totuşi, în materialul nostru puţine, socotind faptul că pentru un prânz o persoană ca să se sature trebuie să folosească cam 25-30 de exemplare). Este uşor de înţeles că scoicile respective erau aduse după culegerea lor de pe malul Şiretului.

Resturile osoase de vertebrate sunt în cantitate mult mai mare, găsindu-se fragmente de la peşti (Pisces), păsări (Aves) sălbatice şi domestice şi cele mai multe, dar şi ca importanţă, aparţin mamiferelor {Mammalia), aşa cum era de aşteptat, tot sălbatice şi domestice.

Peştilor le aparţine un singur rest, un preopercular aproape complet, de la un individ dintre ciprinide, aproape sigur chiar un crap (Cyprinus carpio) cam de 35 cm lungime şi cu ceva peste un kg greutate.

Păsările au un rest ce aparţine la o specie sălbatică şi multe provenind de la trei specii domestice. Totalul resturilor este de 50 de piese osoase. Specia sălbatică pare a fi o barză (Ciconia), ce este de talie mare şi poate fi şi comestibilă. Este reprezentată printr-un fragment de cubitus ce are epifiza superioară. Speciile domestice sunt următoarele:

Gâscă domestică (.Anser domesticus) cu doar un singur fragment, un rest de humerus, având epifiza inferioară, ce are lărgimea de 25 mm;

Curca (Meleagris gallopavus) este reprezentată prin două resturi (unul sigur şi celălalt cu o oarecare probabilitate). Cel sigur este un humerus întreg cu o lungime de 131mm şi o lărgime a epifizei inferioare de 26mm; aparţine, prin mărimea sa mai degrabă unei femele decât unui mascul care se ştie că este mai mare. Osul probabil, de asemenea tot de curcă, este un tarso-metatars, aproape întreg, cu lărgime a epifizei inferioare de 22mm.

Găina domestică (Gallus domesticus) are un număr mare de resturi şi anume 46, reprezentând aproape toate părţile scheletului, excluzând doar craniul (capul probabil se arunca, încă de la sacrificare). Ele ar proveni probabil de la minimum opt indivizi (ar fi şapte găini şi un cocoş); există doar un individ tânăr. La unele segmente întregi s-au putut executa măsurători (în mm): Humerus

Lungimea 63 71 75 Lărgimea epifizei inferioare 13,5 14 16 Cubitus

Lungimea                                     73

Tibiotars

Lungimea 117 117 119      Lărgimea epifizei inferioare 12,5 12 14

 Tarsometatars

Lungimea                                 82

Lărgimea epifizei inferioare 15

Atât morfoscopic cât şi biométrie, se poate constata că găina domestică era de talie mică şi relativ gracilă - ar fi aşa-zisă rasă de „găină sătească" - femelele nu aveau mai mult de 2,1-2,5 kg (după prelucrare în vederea folosirii lor).

Dintre cele trei specii de păsări domestice, găina cât şi gâscă, pot fi considerate la noi ca autohtone, căci existau precis în zona noastră încă din timpul geto-dacilor. Curca, însă, este de origine americană şi a fost adusă în Europa occidentală, abia pe la 1550. S-a răspândit apoi cu încetul, mereu mai spre est; deocamdată pentru zona noastră, este singurul rest osos care îi arată prezenţa la noi la sfârşitul secolului XVIII.

Mamiferele au cele mai multe resturi, ele fiind în număr de 86; dintre acestea la 71 s-a putut stabili exact specia, la celelalte, datorită faptului că sunt foarte mărunţite, se poate spune doar că aparţin la acest grup. S-a evidenţiat o singură specie sălbatică: iepurele de câmp (Lepus europaeus), specie predilectă de vânat şi trei domestice şi anume: taurinele sau cornutele mari (Bos taurus), ovinele sau cornutele mici (Ovis aries), porcinele (Sus domesticus); ele sunt toate comestibile cât şi cele mai comune dar şi importante animale domestice pentru economie în zona geografică a noastră.

Taurinele reprezintă specia cea mai mare, având o importanţă cu totul multiplă, mai ales în trecut, în societăţile ce practicau din plin agricultura. S-au pus în evidenţă 21 de fragmente, aparţinând probabil la vreo 6-7 indivizi, neexistând, din păcate, nici un os întreg. Segmentele osoase provin cam de la toate părţile scheletului, dar lipsesc cu totul dinţii,

Foarte importanţi pentru a afla vârsta sacrificării. Totuşi, după unele resturi s-a aflat, în parte, această vârstă: astfel, un metatars cu epifiza inferioară neepifizată ar avea sub 2,5 ani; un humerus cu epifiza inferioară epifizată ar avea precis peste 1,5 ani; toate cele patru corpuri vertebrale sunt neepifizate sau pe cale de epifizare, deci sub 4-4,5 ani; la un fragment de tibie, se vede, pe cale de a se prinde, tuberozitatea anterioară, deci cu ceva sub 4 ani. Aşadar, mai ales faptul că două coaste fragmentare provin precis de la tineri, am avea deci, la sacrificare, indivizi relativ tineri, adulţi, cât şi la primele stadii ale maturităţii; vârstele respective arată deci perioada în care carnea ce se consuma avea caracteristici optime sau bune.

Nu avem la dispoziţie oase întregi, încât nu s-a putut calcula talia prin aflarea înălţimii la greabăn. Singura măsurătoare s-a executat la o epifiză inferioară de humerus, care avea o lărgime de 72mm, deci relativ mică. De aceea, mai mult morfoscopic decât biométrie, putem spune că taurinele erau gracile şi mici ca statură, cam între 1-1,10 m înălţime la greabăn. Deci, o „rasă" de taurine scunde şi oarecum cu caractere de primitivitate.

Ovinele, se ştie că aparţin unei specii de rumegătoare mici, dar totuşi cu importanţă economică multiplă, de la lapte şi carne la lână şi piele pentru cojoace. Sunt în număr de 32 de resturi (reprezentând aproape toate segmentele osoase) şi cam 10 indivizi prezumaţi. Se disting ca atare, patru resturi de la cranii, mai ales partea sa neurală, putându-se stabili că toate aparţin unor femele, două acornute şi două uşor cornute - ele sunt toate relativ încă tinere sau abia adulte, iar la una craniul a fost tăiat sagital (probabil pentru a se scoate mai uşor creierul). Mai există şi cinci resturi de jumătăţi de mandibulă, dintre care patru au dinţi şi anume se găseşte Pd3 foarte slab erodat şi Mi abia mijind, toate reprezentând indivizi de aceeaşi vârstă, 5-6 luni. De asemenea, mai apar şi oase ale trunchiului şi membrelor ce sunt tot de la tineri sau abia adulţi, unii chiar sub un an; toate cele trei vertebre găsite apar neepifizate, deci provin de la indivizi sub 4 ani; există de asemenea trei discuri vertebrale neepifizate arătând tot vârste de sub 4 ani. Şi la această specie, sacrificarea se facea la vârste de la tineri (chiar miei), adulţi şi maturi, aceştia probabil nu la vârstă prea înaintată. Se pot măsura doar trei segmente osoase care sunt şi ele fragmentare, epifizele inferioare sau superioare epifizate, deci fiind, în general, de peste 3,5-4 ani. Radius

Lărgimea epifizei inferioare 28mm Femur

Lărgimea epifizei inferioare (37)mm Tibie

Lărgimea epifizei superioare 43 mm

Se pare că aceste oase măsurate ar aparţine unui mascul - bine matur. In mare, putem spune încă că ovinele erau de talie cam mijlocie, fară a se putea sesiza la ele un început de ameliorare rasială.

Porcinele au 19 resturi osoase, cele mai multe fragmentare; ele ar aparţine la cel puţin 6 indivizi. Se ştie că porcul este monovalent, fiind crescut special pentru carnea şi grăsimea sa. Resturile acestei specii, dintre care doar trei sunt considerate ca întregi, un scapular şi două metacarpe III, apar, de asemenea, destul de fragmentare şi un număr mare dintre ele aparţin unor tineri, sau abia adulţi, având aproape toate epifizele neepifizate (cu excepţia celor trei citate). Există două bucăţi ale unor cranii (s-a scos creierul) unul având regiunea occipitală destul de bine păstrată, porţiunea dintre acrocranium şi bazion apărând puternic oblică, caracter primitiv, ce apropiau porcinele din sit de strămoşul lor sălbatic, mistreţul. Ca măsurători (în mm), le dăm mai jos pe acelea rezultate de la două oase: Scapular

Lungime maximă                     154

Lungime cap articular                30

Lungime suprafaţă articulară 27 Lărgime minimă gât 19

tânăr

înălţime greabăn                   49 cm

Humerus

Lărgime epifiză inferioară 35

Lărgime suprafaţă articulară 28

Putem considera că porcinele erau cel mult de mărime medie şi încă cu o serie de caractere de primitivitate.

Am lăsat la urmă specia sălbatică a iepurelui de câmp. Sunt şapte resturi probabil de la acelaşi individ, oarecum bine adult. Ca oase întregi găsim o jumătate din stânga a mandibulei cât şi un scapular. Există două humerusuri, cu porţiunea superioară neepifizată, ele fiind din dreapta şi stânga, două coaste fragmentare, o vertebră cervicală şi o porţiune de coxal. Piesa cea mai interesantă este reprezentată prin partea anterioară a craniului facial (cel neural lipseşte), secţiunea făcută ar arăta că s-a scos creierul; porţiunea cea mai bine păstrată este botul, unde apar alveolele celor doi incisivi, dar posterior de ele şi cele ale incisivilor mici; se păstrează alveolele dinţilor jugali de pe ambele părţi; se vede bine cavitatea nazală, de asemenea cu vomerele şi turbinalia foarte dezvoltate, o caracteristică a speciilor de mamifere, ce au simţul olfactiv foarte bine exprimat. Putem pune în evidenţă şi unele măsurători

(în mm): Craniu

Lungime dinţi jugali 21 Mandibulă

Lungime maximă                       75

înălţimea la condil                      42

Lungime dinţi jugali    21 Scapular

Lungime maximă                     154

Lungime cap articular 30 Lungime suprafaţă articulară 27

Lărgime minimă gât                   19

Resturile acestui individ apar cu totul asemănătoare cu acelea ale exemplarelor actuale ale speciei.

Având în vedere cele arătate până acum, putem considera că boierii ce locuiau în conacul respectiv (poate alături de slugi) aveau la dispoziţie animale destul de diverse pentru ca bucătarii lor să le asigure meniuri obişnuite dar şi unele complicate, chiar cu iz occidental.

Astfel scoicile culese trebuiau preparate în mod special pentru a satisface gusturi importate din vest, unde cei avuţi foloseau lamelibranhiate (dar mai ales stridii, nu pe cele comune) la diverse festinuri sau la unele sărbători (este interesant de semnalat că nu am găsit şi cochilii de gasteropode, întrucât carnea melcilor mari, din genul Helix, este şi era foarte bine cotată în occident). De asemenea, pe masa lor se găseau, din când în când, şi specialităţi preparate din vânat, însă doar din vânatul mic (este sigur că atunci în zonă se găseau în păduri şi destui mistreţi, poate chiar încă cerbi). Aveau la dispoziţie, pe deplin, speciile comestibile de păsări şi mamifere domestice şi trebuie semnalat că atât taurinele cât şi porcinele chiar şi ovinele erau sacrificate relativ din tinereţe, atunci când carnea lor era încă de bună calitate (s-ar putea că cele tăiate la vârste mai înaintate să fi fost folosite doar pentru hrana slugilor). Peştele, din pescuitul acestuia în Şiret, se face chiar şi azi destul de uşor, cât şi cu consistenţă, era totuşi puţin folosit. Oare boierimea nu se ţinea de canon, nefolosind acest animal, atunci când se dădea „dezlegare la peşte" (destul de des, de peste 30 de ori într-un an) şi am putea astfel spune că nu prea era legată de posturile creştineşti?

Un alt aspect de primă importanţă apare destul de clar din resturile speciilor de păsări şi mamifere domestice. Ele aparţineau unor tipuri cu multe caractere primitive şi, considerând economic, nu erau deloc competitive. într-un cuvânt (deşi în vestul şi chiar centrul Europei se facea de acum din plin ameliorare şi apăreau mereu rase diverse foarte specializate, pe categorii, pentru anume scopuri şi totodată foarte competitive) în zona noastră la începutul secolului XIX, ameliorarea rasială nu numai că nu era încă folosită, dar probabil nici măcar cunoscută - agricultura şi creşterea animalelor domestice se facea aşadar cu totul după reguli primitive, moştenite din moşi strămoşi.


 

PATRIMONIU MOBIL

 

O utopie: Opera omnia ?

 

dr. Ecaterina Vaum

 

 


Opera lui N. Iorga e un imens imperiu secret. Despre N. Iorga nu se poate vorbi, încă, fără sentimente şi prejudecăţi, chiar şi acum, la început de mileniu trei, fiindcă ne lipseşte, poate, altitudinea privirii integratoare. Opera esenţială n-a fost reeditată, o solidă monografie nu i s-a dedicat, destinul i-a fost comentat după circumstanţe, atenuându-i adesea semnificaţia tragică. Om şi operă îşi aşteaptă, nedisociate, exegetul.

Vicisitudinile destinului postum al scrierilor lui N. Iorga se prefigurează încă din ziua de 28 noiembrie 1940, când autorităţile interzic orice reacţie de presă. Au trecut de atunci 64 de ani - două generaţii de lectori obligaţi să perceapă, difuz, o personalitate de anvergura lui N. Iorga prin grila dictaturii antonesciene şi, apoi, prin grila dictaturii comuniste.

Boicotarea operei lui N.Iorga se intensifică în anii 1945-1965. Conform legii nr. 364 din 2 mai, publicată în Monitorul Oficial nr. 102 din 4 mai 1945 se decretează "retragerea unor anumite publicaţiuni periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, discursuri, medalii şi insigne metalice." Legea este semnată de regele Mihai şi contrasemnată de ministrul propagandei, Petre Constantinescu-Iaşi, precum şi de ministrul afacerilor interne, Teohari Georgescu. De respectarea ei se ocupa Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu, sub egida căreia a fost editată broşura Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946. În această broşură N. Iorga figurează doar la 4 poziţii, din care cele două volume Sfaturi pe întuneric.

În 1948, Serviciul Editură şi Control al Direcţiunii Literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor elaborează volumul Publicaţiile interzise (522 pagini) însoţit de o prefaţă în care se justifică acţiunea de epurare a cărţilor nu numai din librării, ci şi din biblioteci şi anticariate: "Lupta pentru curăţirea sectorului cultural de toate aceste publicaţiuni fasciste şi profasciste, publicaţiuni care în fond caută să apere şi să justifice exploatarea omului de către om, nu va lua sfârşit decât atunci când ele nu vor mai exista decât în câteva biblioteci oficiale documentare, unde istoricii viitorului vor avea prilejul să studieze epoca cea mai neagră din istoria modernă a omenirii, epoca imperialismului monopolist şi a crimelor sale împotriva umanităţii." În această broşură, N. Iorga figurează cu 28 de poziţii, iar în Suplimentul 1 mai - 19 noiembrie 1948 cu încă 14 poziţii. în 1949 se revine cu o altă broşură Publicaţii nedifuzabile. Liste de circulaţie internă, în care N. Iorga figurează cu alte 14 poziţii.

Tăcerea se aşterne asupra operei lui Iorga până în 1965, când Mihai Berza publică două volume de Pagini alese. Antologie şi studiu introductiv. Bucureşti, Editura pentru Literatură.

Tot ce s-a editat în România pe parcursul unui sfert de veac, din 1965 până în 1989, a apărut trunchiat în text şi deformat interpretativ, din cauza cenzurii instituţionale, dar şi a cenzurii interioare a editorilor. Nu incriminez pe nimeni, eu însămi - ca editor al Corespondenţei N. Iorga (3 volume), apărute la Bucureşti, Editura Minerva - am trecut pe sub furcile caudine abil mânuite de redactorul de carte şi de redactorul-şef al editurii. îmi amintesc cu neplăcere de avalanşa parantezelor drepte impuse în textul scrisorilor sau de acoladele anulatoare din notele de subsol, unde puteau fi citaţi doar anumiţi autori. Redactorii periau pagina cu migală înainte de a fi trimisă la cenzura mascată sub denumirea Direcţia de publicaţii a Consiliului Culturii Socialiste, pentru ca observaţiile de acolo, revenite în redacţie, să nu impieteze asupra publicării propriu-zise a volumului respectiv. Iar editorul îşi manifesta micul eroism prin obstinaţia cu care "uita" să ia în seamă o parte din observaţiile considerate esenţiale de alţii, mai ales la capitolul etichetării anumitor personalităţi. Scenariul se repeta, probabil, la orice apariţie editorială. Am insistat asupra acestor amănunte, aparent nesemnificative, deoarece reflectă realitatea culturală a unei epoci puternic marcate ideologic şi cu efecte mutilante asupra preocupărilor umaniste.

Cititorii obişnuiţi nu au avut acces la titluri fundamentale din opera lui N. Iorga, iar cercetătorii le consultau la Biblioteca Academiei, depuse la fondul secret, neuitata Sală 3, unde iarna se putea muri de frig.

Două generaţii de intelectuali au fost obligate să ignore complexitatea fenomenului Iorga. Umbrele acestei ignoranţe se extind şi după 1989, stimulând condescendenţa unor directori de edituri, copleşiţi de marketing. Mecanismele economiei de piaţă ar putea fi competent flexibilizate, sub presiunea societăţii civile, prin implicarea directă şi coerentă a instituţiilor culturale reprezentative ale ţării în editarea completă şi ştiinţifică a operei lui N. Iorga. Gândul meu se îndreaptă spre Academia Română cu filialele din ţară, Institutul Cultural Român şi Institutul de Istorie Naţională "N. Iorga".

Respectul faţă de un creator începe prin cunoaşterea operei şi se încheie cu evaluarea ei critică. N. Iorga merită acest respect şi se cuvine să-1 concretizăm într-un program naţional de editare integrală şi urgentă, coordonat de o personalitate culturală fidelă spiritului naţional şi insensibilă faţă de avatarurile efemere ale corectitudinii politice.

Cu simţul lui divinator specific, N. Iorga prevede cu mult înaintea politicienilor de azi posibilitatea unei Europe unite, înţeleasă în primul rând ca legatară a vechiului Imperiu Roman. Lucrările de sinteză din perioada interbelică se fundamentează pe acest vis integrator şi încearcă să-1 configureze treptat îndeosebi pe plan ştiinţific şi cultural.

Într-o Europă Unită, vocea culturii româneşti se poate impune cu fermitate prin valorile ei identitare, pe care N. Iorga le-a promovat cu o amplitudine incomensurabilă în întreaga lui creaţie. Expresia ei palpabilă ar întruchipa-o monumentul editorial al Operei omnia.

 

 


 

Contribuţii privind sigiliul oraşului Botoşani până în anul 1862 (5)

 

Ştefan Cervatiuc

 


Schimbarea formei de conducere a oraşului Botoşani în 1780 şi punerea lui sub ocrotirea bisericii Sfântul Gheorghe a atras după sine şi schimbarea sigiliului. Reprezentarea bisericii - icoana Sfântului Gheorghe omorând un balaur - devine şi emblema peceţii oraşului. însă anul 1780 trecut în legenda noului sigiliu nu înseamnă că în acel an s-a confecţionat tiparul lui deoarece - după cum s-a văzut - în 1783 se folosea încă tiparul peceţii cu păunul.

Semnificaţia anului din legendă nu poate fi alta decât de a arăta că de la acea dată - şi nu alta - taxele percepute pentru punerea sigiliului sunt destinate (sau „afierosite" cum zice legenda) pentru întreţinerea bisericii respective şi care în scopul acesta, păstra şi folosea în exclusivitate sigiliul municipal. Era şi acesta un semn al autosubordonării noului organ de conducere al oraşului faţă de această biserică.

Nu cunoaştem anul când s-a confecţionat întâiul tipar al peceţii cu emblema Sfântului Gheorghe deoarece încă nu am găsit documente validate cu pecete pentru anii 1783-1800. N. Iorga a publicat un document din 18 martie 1796 la sfârşilul căruia face menţiunea: Pecetea din 1780 a oraşului 86, dar conform obiceiului - nu spune care din ele: cea cu păunul sau cea cu Sfântul Gheorghe?

Primul document pe care este imprimată în negru-fum, pecetea cu Sfântul Gheorghe are data de 12 aprilie 180087. Pecetea este rotundă, cu diametrul de 4 cm. în câmp este reprezentat Sfântul Gheorghe călare omorând un balaur înaripat. în faţa calului, spre dextra este înfăţişată schematic o biserică, a cărei turlă ajunge aproape de nivelul capului calului. între baza de jos a bisericii, lipit de ea, până aproape de capul balaurului, pe sub picioarele din faţă ale calului, este făcut un ornament floral. De asemenea, un ornament floral se află deasupra cozii calului. La stânga capului Sfântului Gheorghe şi la dreapta, după hlamida fluturândă, sunt două fragmente de cartuş în care scrie: „ST...GHER" (Sfântul Gheorghe). în exergă este scrisă legenda: „PECETIA: TÂRGULUI: BOTOŞAN: AFIEROSIT. LA ST: GHEOGHE: 1780". Legenda este mărginită în exterior de un cerc liniar alb şi subţire, urmat de un altul negru mailat.(fig.nr.5).

Cu aceeaşi pecete sunt întărite şi documentele din 11 iunie 180488, 23 ianuarie 180789 şi 29 martie 180790.

Între anii 1807 şi 1820 tiparul peceţii reprezentând pe Sfântul Gheorghe a suferit, dacă nu mai multe, cel puţin o modificare, căci jalba târgoveţilor din ianuarie 1820 precum şi un act de vânzare din 10 mai 182091 sunt întărite cu o pecete care, deşi are aceeaşi emblemă, prezintă unele deosebiri: balaurul are un singur picior, ornamentul floral dintre el şi biserică este mai simplificat şi nu atinge baza bisericii; iar cel de deasupra cozii calului lipseşte, latura dinspre dextra a bisericii este dreaptă şi nu arcuită după exergă, iar turla este redată mai schematic sub forma unui triunghi; cartuşul este mai lung şi se arcuieşte după exergă în ambele capete, în interiorul lui fiind scris de astă dată „STI...GHER"; legenda este şi diferită ca formă: PECETIA. TÂRGULUI BOTOSAN. AFIEROS1T. LA SFETI. GHEORGHI. 1780. (fig. nr. 6).(Vezi şi reproducerea dată de Iorga în planşa din „Studii şi document" vol. V între p. 261-261).

Un început de organizare municipală în Botoşani s-a făcut prin acelaşi hrisov din 1820 al domnitorului Mihail Şuţu, hrisov prin care alături de alte dispoziţii se hotărăşte înfiinţarea unei „Case Obşteşti" compusă din şase persoane alese de obştia târgului. Aceşti epitropi, aleşi câte doi din rândul fiecărei categorii înstărite, adică a boierilor ce stăteau în Botoşani, a negustorilor fruntaşi moldoveni sau greci şi a celor armeni, aveau îndatorirea să strângă veniturile destinate facerii străzilor şi altor lucrări edilitare, să vegheze asupra diferitelor tranzacţii, să judece unele pricini etc.

Pentru a da o mai mare solemnitate actelor întocmite de ei, epitropii trebuiau, după porunca hrisovului, să le iscălească npunând şi pecetea târgului; care pecete va să stea în toată vremea la epitropi", întrucât hrisovul a fost dat la 15 decembrie 1820, alegerea Casei obşteşti, deşi nu se stie cu precizie luna şi ziua, n-a putut avea loc decât în anul 1821. Probabil că după această alegere noua epitropie dispune confecţionarea unui nou tipar al peceţi care, păstrând elementele esenţiale ale celorlalte dinainte, are unele deosebiri, balaurul este redat mai schematic şi are iar două picioare; ornamentele florale au dispărut cu desăvârşire; poziţia picioarelor calului ca şi acoperământul de sub şea sunt diferite; biserica este mai mică, mai simplă, iar clopotniţa şi turla sunt redate într-un singur triunghi; aureola Sfântului Gheorghe este mai subţire; cartuşul este mai scurt şi drept în ambele capete, partea din dreapta a lui fiind situat acum deasupra hlamidei fluturânde şi nu după ea, iar în interiorul lui scrie: „ST...GHE". Legenda noului sigiliu este: „PECETIA A TÂRGULUI BOTOSAN AFIEROSIT LA ST. GHEORGHI 1780". (fig. nr. 7). Cu noua pecete au fost întărite documentele din 25 ianuarie 182492, 22 august 182693 şi 5 noiembrie 182794.

După câţiva ani de la hotărârea de înfiinţare a Casei Obşteşti şi alegerea eforilor, botoşănenii se împart în două grupări potrivnice. Fie ,mândria de a sta în frunte, fie dorinţa de a se înfrupta din veniturile comune, îi facea pe mulţi să dorească a acapara conducerea Eforiei95 . Cei din opoziţie oameni care nu erau nici negustori aşezaţi de multă vreme în Botoşani, nici vechi boieri ai Ţării de Sus, ci mai mult căftăniţi ai ultimelor vremi de prefacere şi parvenire96 care dădeau bani cu împrumut şi exploatau moşiile boiereşti luate de ei în arendă, alcătuiră în 15 noiembrie 1827 un proiect de organizare a Eforiei în care, printre multe alte propuneri, se face şi una originală privind un nou mod de folosire a sigiliului târgului: pecetea, pentru paza bunilor orănduieli şi drepţilor lucrări, giumătati va sta în toată vreme la casierul epitropiei şi giumătati la unul cinstit din neguţitorii armeni, la cari obşteşti să va socoti. Şi, în vremi la oriei trebuinţă di a să puni peceti, pe orice document sau hârtie de trebuinţă, întâi vor iscăli epitropii rânduiţi, întru o unire, şi apoi casierul: undi pecete întru întregime, în fiinţa şi a niguţitoriului- cărue îi va fi încredinţată ace giumătati, o vor puni pi aceli documenturi sau hârtii. Şi nici un feli de irat să nu i să legiuiască, nici să se ia, pentru peceti, fără sfatul şi socotinţa obştească, decât numai sângura oca de ceară a bisericii sfântului Gheorghii di aice, după cum din vechime au urmat97.

Cu toate intervenţiile şi încercările de mituire, chiar, domnitorul loan Sandul Sturdza respinge acest proiect, darurile celeilalte grupări - de guvernământ - fiind mai substanţiale. Prin hotărârea domnească din 7 martie 1828, printre altele, se specifică în ceea ce priveşte păstrarea şi folosirea sigiliului asăminea şi pecetea târgului, să să ei şi să să puie după vechiul obicei păstrată, întrebuinţându-să precum s­au urmat când nu era nici un feliu de pricină98 ceea ce înseamnă că sigiliul nu se mai împarte între casierul epitropiei şi un negustor armean.

Odată conflictul încheiat prin hotărârea domnească, probabil că noua epitropie, formată din reprezentanţii grupării învingătoare a dispus confecţionarea unui nou tipar sigilar căci amprenta peceţii, întrebuinţată pentru întărirea unei vânzări99 din 2 noiembrie 1829, prezintă unele deosebiri faţă de cea întrebuinţată în perioada 1824-1827: balaurul este un pic mai lung şi mai schematic, mai puţin încovoiat la mijloc, marginile trupului şi aripilor având oformă mai accentuată de crenguţă de conifer; biserica este desenată cu linii duble alb- negru, având schiţată crucea din vârful turlei sub forma unui punct, element ce lipseşte în peceţile vechi; aureola din jurul capului Sfântului Gheorghe nu mai este redată printr-o linie continuă, ci prin una punctată; capetele suliţei sfântului se află în dreptul literelor „P" şi „I" ale cuvintelor „pecetia" şi „afierosit", în timp ce în vechea pecete capătul de jos al ei este în dreptul literei „A" de la „afierosit"(fig. nr. 8).

Aceasta este ultima pecete cu sfântul Gheorghe întrucât amprenta de pe documentul din 4 mai 1831100 este identică cu cea din 1829.


 

NOTE

 

86.N.  Iorga-op. cit., p. 138, doc. nr. 57.

87.Arh. St. Botoşani - col.documente Primăria oraşului Botoşan", map. 1, doc. nr. 175.

88.Arh. St.Botoşani, col. documente, Primăria oraşului Botoşani, mapa I, doc. nr. 15. 89.Idem, mapa nr. 38, doc. nr. 14/32.

90.Arh. St. Iaşi, P. 428/101.

91.Arh. St. Botoşani, Documente, donaţia Dumbrovschi, mapa nr. 31, doc. nr. 31.

92.Arh.St. Botoşani. Doc. Biserica Sf. Spiridon, mapa nr. 5. doc. nr. 7.

93.Idem, Primăria Botoşan", mapa nr. 10, doc. nr. 193.

94.Idem, Biserica Vovidenia, mapa nr. 5, doc. nr. 28.

95.Pentru luptele dintre cele două grupări pentru acapararea conducerii Epitropiei, vezi N. Iorga - Studii şi documente, vol. V, p. 673-678.

96.N.  Iorga, op. cit., p. 676.

91.Idem, p. 274. Se vede din acest citat şi legătura dintre epitropia târgului şi biserica Sf. Gheorghe care din vechime primea pentru aplicarea pecetei câte o oca de ceară. Obiceiul datează, după cum s-a arătat, din 1780.

98.N.  Iorga, op. cit., p. 281-283, doc. nr. 184.

99.Arh. St. Botoşani. Documente, mapa nr. 38, doc. nr. 3.

100.Artur Gorovei, op. cit., p. 418 şi 432 - fig. nr. 1.

 

 

O viaţă de om, aşa cum n-ar fi trebuit să fie...

 

dr. Octavian Liviu Şovan

 


În 1993, apărea la Editura Tehnică din Bucureşti o carte, scrisă în anii sumbri în care foştii deţinuţi politici trecuţi prin puşcăriile comuniste aveau încă de dat socoteală şi, urmăriţi de fosta securitate în toate etapele vieţii lor se fereau să nu cadă iarăşi în capcana acesteia. De aceea, paginile acestei cărţi, scrisă prin anii 60-70, stăpânit de frică şi groaza de a nu fi fost descoperite au fost ascunse de un prieten nesuspectat de securitate şi au putut să apară de-abia după 1989. Este vorba de cartea unui conjudeţean de-al nostru, Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, carte care, împreună cu o alta, Mărturisiri din perioada comunistă, derulează în faţa cititorilor frânturi din tragedia colectivă a elitei româneşti de după război, cu destine distruse în puşcăriile politice, cărţi scrise din obligaţie sfântă şi pentru faptul că toţi colegii mei cu care am fost judecat s-au prăpădit iar eu aveam datoria să spun urmaşilor tot ceea ce noi am suferit în timpul terorii roşii.

Amândouă aceste cărţi se regăsesc la loc de cinste în expoziţia şi biblioteca Memorialului de la Sighetul Marmaţiei, mărturii ale unei epoci chinuite ale istoriei naţionale într-o expoziţie de înaltă ţinută muzeografică.

Personajele acestei cărţi sunt oameni cunoscuţi, din istoria noastră apropiată, de la nivelele cele mai înalte şi până la oameni de rând, unii rude cu noi, enorm de mulţi pieriţi în abatoarele în care s­au transformat închisorile româneşti. De altfel, sumarul cărţii consemnează în final Lista foştilor elevi ai liceelor din Dorohoi, arestaţi şi condamnaţi ca anticomunişti. Ea completează o altă listă, de elevi botoşăneni, studenţi, profesori, avocaţi, preoţi, notari, agricultori, arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă, pentru proteste faţă de, cum spune Gh. Bâgu în prefaţa cărţii sale, groaznica teroare dezlănţuită de stalinişti asupra celor care s-au împotrivit minciunii, incompetenţei şi distrugerii neamului. Este o listă alcătuită şi prezentată în cartea Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni, mărturia supravieţuitorilor, o carte cu mărturii consemnate în 1997 de Dumitru Ignat, cu sprijinul fostului Inspectorat pentru cultură al judeţului Botoşani, în care apar, dintre cei cunoscuţi mie, doi foşti elevi ai Liceului Laurian din Botoşani, Dorin Glăvan (fost inspector la instituţia amintită) şi Eugen Hilote, profesor şi fost deputat ţărănist în legislatura 1996-2000, care, după ce a trecut prin penitenciarele de la Botoşani, Aiud şi Mărgineni, a stat în domiciliu obligatoriu la Rubla, în Valea Călmăţuiului, într-o companie onorantă, cu mulţi fruntaşi ai PNŢ şi PNL: Oni Brătianu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Radu Buzeşti, Carandino, prinţul Ghica, doctorul Solomon, fost ministru al sănătăţii ş. a. Amândoi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, constituirea unei organizaţii subversive (Asociaţia Eliberării Naţionale), răspândire ilegală de manifeste împotriva regimului comunist, prin care cereau, cu mare curaj, retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei, plecarea trupelor ruseşti din ţară, independenţa totală a ţării, alegeri libere, pe fiecare manifest punând prima strofa din Deşteaptă-te române!

 

Pe amândouă listele* am regăsit numele fostului comisar de poliţie din Piatra Neamţ, Costică Dorohonceanu, detaşat în timpul războiului la Odesa, trăitor şi rudă a noastră din Dorohoi, ca de altminteri şi cei din familia Bâgu.

Cine a fost şi cine este Gheorghe Bâgu, cel care a fost nevoit să trăiască un lung calvar, o viaţă de om care a fost supusă unui experienţe îngrozitoare pe care nu şi-a dorit-o, ca de altfel nici sutele de mii de sacrificaţi pe pe altarul ideologiei comuniste.

S-a născut în Dorohoi, în 20 aprilie 1924, studiile fâcându-şi-le la Şcoala nr. 2 şi apoi la Liceul Grigorie Ghica. Se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, secţia Geologie, în 1944, fiind arestat la Iaşi în 14.X. 1948, condamnat şi eliberat în 09.III.1951. Calea Rahovei, Văcăreşti, Jilava, Ploieşti, Piteşti, Cernavoda, Valea Neagră, Poarta Albă şi Kilometrul 31 sunt jaloanele arhicunoscute de toţi cei care au trecut prin aceste crâncene puşcării, cu un regim de exterminare care a decimat fără nici o milă numeroase valori ale ţării.

În închisoarea de tranzit de la Văcăreşti 1-a cunoscut pe profesorul I. Petrovici, personalitate din a doua generaţie de aur a culturii şi literaturii noastre. Tot aici se afla închis şi generalul Mociulski, decorat chiar şi de sovietici. La Jilava se afla şi generalul de corp de armată Gheorghe Rozin, din Brăeştii Dorohoiului, despre care aflase că în 24 august 1944 comandase trupele mecanizate române care au zdrobit rezistenţa germană din Bucureşti, ca şi un fost ministru de justiţie, Popovici, alături de numeroşi procurori şi avocaţi. De la Jilava, după judecata venită târziu, a celor 36 de inculpaţi care alcătuiau lotul Facultăţii de ştiinţe şi în care se afla şi Gh. Bâgu, în completul de judecată în frunte cu generalul Alex. Petrescu, cel care îl condamnase pe Iuliu Maniu la 17 ani închisoare, deţinuţii erau transferaţi la alte penitenciare: elevii la Târgşor-Prahova, studenţii la Piteşti, intelectualii la Aiud iar muncitorii şi ţăranii la Gherla!!!

La Piteşti, a stat în aceeaşi celulă, martor dintru început la aşa zisa reeducare, cu Ţurcanu Eugen unul din cei mai sadici criminali cunoscuţi în lume, fi care, după ce a torturat şi ucis împreună cu echipa sa nenumăraţi deţinuţi politici, a fost executat la ordinul lui Gheorghiu-Dej, după ce faptele sale şi ale echipei sale au ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale .

Pentru cei care nu ştiu, reeducarea prin tortură, a fost un experiment sovietic înspăimântător, aplicat de Stalin chiar şi foştilor săi tovarăşi de luptă Zinoviev, Kamenev şi Buharin şi care recurgea la tortură sălbatică prin bătăi asupra deţinuţilor politici, dar nu de către gardieni, ci chiar de alţi deţinuţi, ei înşişi în prealabil torturaţi şi care îi forţau, printr-o violenţă ieşită din comun, pe colegii de celulă să-şi schimbe convingerile, cel puţin la modul declarativ. Nu puţini au fost cei care au sucombat în urma tratamentelor dure la care au fost supuşi.

Tot aici a învăţat Gh. Bâgu şi poeziile lui Eminescu, dar tot cu frică, pentru că Eminescu a fost şi el, în felul lui, un naţionalist...

În aceeaşi închisoare s-a aflat o perioadă şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ucis ulterior de Alexandru Drăghici, la comanda lui Gh. Gheorghiu Dej.

Calvarul a continuat în Dobrogea, în mai multe penitenciare, o perioadă dură, în special pe traseul Canalului Dunăre- Marea Neagră, descrisă cu un real talent de prozator.

După eliberare s-a căsătorit cu Popuşoi Didina, fost deţinut politic, arestată de Securitate pe când era studentă în anul III la Facultatea de Fizică-Matematică.

Începând cu 1953, desfăşoară la I.P.E.G. Suceava, o bogată activitate de explorare geologică, până în anul 1984, având descoperiri remarcabile, printre care se numără cele de pe Platforma moldovenească, unele şi în judeţul Botoşani: zăcământul de nisip alb de la Hudeşti, apoi zăcământul de mangan de la Dealu- Cârlibaba, zăcământul de minereu de fier de la Delniţa-Câmpulung ş. a. Din Carpaţii Orientali este trimis în Carpaţii Meridionali, prospecţiile geologice în aceste zone prilejuind numeroase proiecte, documentaţii şi comunicării ştiinţifice, 83 la număr, precum şi câteva cărţi de specialitate, precum Geologia Moldovei, Resurse minerale de fier, Tortonianul din Platforma Moldovenească. Talentul literar este completat de cel artistic, având expoziţii cu pictură în ulei la Bucureşti şi Câmpulung- Bucovina. Din acest punct de vedere, se confirmă aplecarea spre arte, ca şi a altor membri ai familiei, cel mai cunoscut fiind Vasile Bâgu, (despre care am mai scris în două numere anterioare din Forum cultural), comunist cu vechi state de serviciu în mişcare, unul din întemeietorii PCR, în 1921 şi aflându-se de partea cealaltă a baricadei, ocupând după 1944 diverse funcţii de conducere în cadrul sindicatelor comuniste. Acesta, cu un real talent de povestitor, folosit de comunişti în perioada de dinainte de 1944 în acţiunile propagandistice, a pictat şi numeroase lucrări de artă în ulei şi acuarelă, fiind bun prieten cu Ion Murariu din Dorohoi, cunoscutul acuarelist român.

Cu acordul autorului, începând cu acest număr, vom publica în serial paginile Mărturisirilor din întuneric, pentru că se referă la istoria noastră recentă, la oameni care au fost înşfăcaţi din toate colţurile judeţului Botoşani şi trimişi, nevinovaţi, în gulagul comunist românesc, pentru că a fost povestită de un intelectual dorohoian şi pentru că, în ultimă instanţă toate acestea fac parte din patrimoniul istoric şi cultural al judeţului nostru, pe care îl prezentăm număr de număr în publicaţia noastră.


 

 

Mărturisiri din întuneric(l)

 

Gheorghe Bâgu

 

CUVÂNT ÎNAINTE

 

 


Am scris această carte cu dorinţa de a face cunoscută copiilor şi nepoţilor mei o parte din chinurile şi umilinţele pe care le- am îndurat în temniţele comuniste.

Mă simt dator să arăt că am fost îndemnat, cu multă insistenţă, de colegul şi prietenul meu Grigore Jacotă să aştern pe hârtie tot ceea ce îi povestisem în nopţile de taină, în coloniile de explorări geologice din munţii Almajului şi Căpăţânei, iar el, nefind suspectat de către securitate, şi-a luat angajamentul să ascundă şi să păstreze manuscrisul.

Mărturisirile le-am scris acum 20 de ani, stăpânit de frica şi groaza de   a      nu

 

 

descoperite, fapt care, volens-nolens, a impus o anumită reţinere şi atenţie la redactare.

După ce am terminat relatarea amintirilor din întuneric, am simţit o uşurare şi o mulţumire sufletească pentru că mă achitasem de o obligaţie morală. Obligaţie stanţă şi pentru faptul că toţi colegii cu care am fost judecat s-au prăpădit iar eu aveam datoria să spun urmaşilor tot ceea ce noi am suferit în timpul terorii roşii. De asemenea, trebuia să spun că sunt printre puţinii deţinuţi martori dintru început la aşa-zisa reeducare şi că am stat în aceeaşi celulă cu Ţurcanu Eugen, unul dintre cei mai sadici criminali cunoscuţi din istorie. Faptele prezentate nu au fost denaturate şi m-am străduit să nu ascund nimic referitor la perioada de detenţie şi să fiu cât mai obiectiv.

După decembrie 1989 am revăzut textul şi am adăugat câteva pagini cu mărturii din perioada în care România a luptat pentru supravieţuire.

Sunt împăcat că generaţiile viitoare vor afla despre groaznica teroare dezlănţuită de stalinişti asupra celor care s-au împotrivit minciunii, incompetenţei şi distrugerii neamului.

Gheorghe Bâgu

 


MOTO:

Aşezaţi unde suntem, în bătaia tuturor vânturilor, ca şi cum ne-ar fi fost menirea să stăm de strajă în faţa şi împotriva celor mai sălbatice vijelii, toată viaţa noastră de aproape două mii de ani n-a fost decât o trântă cu primejdia.

Am biruit adesea, dar cea mai mare biruinţă e că avem în ciuda tuturora, un pământ şi un steag pe care ai noştri au fost vrednici să le apere.

N. IORGA


I. ARESTAREA

 

Era luna mai 1948, luna florilor, luna viselor şi nostalgiilor. Munceam mult. Se apropia sesiunea de examene, cu emoţii şi satisfacţii. Fiind către sfârşitul studenţiei, totodată fiind şi pedagog la liceul Aurel Vlaicu, cu ajutorul unor elevi reuşisem să închiriez o cameră în apropierea liceului, la familia Tudose, pe strada Bucegi, cartierul Steaua.

La cămin învăţam împreună cu colegul Gheorghe Ispas, pe care l-am rugat să vină să locuiască în perioada examenelor cu mine. A acceptat şi s-a bucurat pentru faptul că mai schimbă mediul, că o să aibă mai multă linişte şi că vom învăţa, în continuare, împreună.

În ziua de 23 aprilie, la Sfântul Gheorghe, ne-au vizitat aproape toţi colegii şi prietenii noştri cu care am băut vreo două pahare cu vin. Vinul ne-a dezlegat limbile aşa încât ne-am încins în discuţii aprinse despre incompetenţa conducerii ţării, despre incorectitudinea alegerilor din 1946, despre nedreptăţile pe care le suportă ţăranii noştri, despre pseudoajutorul sovietic şi reala jefuire. Am vorbit cu dispreţ despre Ana Pauker, Nicolski, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Chişinevschi şi alţii. Spuneam: Iată cine ne dă lecţii de patriotism şi cinste, trădătorii de neam şi ţară! Am tot discutat până dimineaţa, iar la despărţire am cântat Deşteaptă-te române.

Pe la începutul lunii mai, o parte din colegii şi prietenii noştri, în special dintre cei cu care petrecuserăm la Sfântul Gheorghe, au absentat de la cursuri şi laboratoare, fapt care ne-a îngrijorat, ţinând seama şi de conjunctura în care trăiam. Bănuiam că au fost arestaţi. Auzisem că pe la facultăţi şi prin alte centre universitare se făcuseră arestări masive. Neliniştea a început să apese viaţa noastră cuprinsă de groază şi zbucium, toate curmate brutal în noaptea de 17 către 18 mai, când, pe la ora 1, am auzit ciocănind la uşă. încă nu ne culcaserăm.

Era Securitatea care îl căuta pe Ispas Gheorghe. Venise să-1 ia pentru a da o scurtă declaraţie.

Până să se îmbrace bunul meu prieten, securiştii ne-au răscolit toată casa, au cotrobăit pe sub pat, prin aşternut, printre cărţi, dar n-au găsit nimic care să-i intereseze. Apoi au plecat, iar eu din prag i- am urmărit cu privirea... Era o noapte cu lună plină, o noapte senină, cu parfum de liliac, o noapte blândă şi răcoroasă. Ceea ce se întâmplase fusese ca un trăznet care îmi lăsase un gol în suflet, o neputinţă şi o zdruncinătură care m-au descumpănit şi m­au tulburat complet.

Din cauza panicii nu reuşeam să fiu obiectiv, să analizez faptele şi să văd adevărul. In această nelinişte sufletească în care trăiam, găseam tot felul de explicaţii, încercam să-mi dau curaj. Câteodată mă luau frigurile, îmi clănţăneau dinţii şi mă cuprindea o frică de moarte. Mă temeam de închisoare, de întuneric, de frig, de foame, îmi era frică de necunoscut şi nu-mi găseam odihna. Noaptea nu puteam să dorm şi aşteptam din clipă în clipă să fiu arestat. Ziua umblam năuc de acasă la universitate şi apoi de la universitate acasă. Din când în când mai treceam şi pe la liceul Aurel Vlaicu, unde eram pedagog... dar cu câtă frică! Mă temeam şi de umbra mea. Umblam cu rost şi fară rost. Nu mai mâneam şi mă uscam văzând cu ochii, mă gândeam că situaţia aceasta mă duce la nebunie şi că voi sfârşi la balamuc, dar reveneam admiţând că poate tot mai bine este la închisoare decât la casa de nebuni. Ce vremuri! Ce vremuri de cazne, durere şi incertitudine.

Încetul cu încetul, după vreo două săptămâni, am început să mă obişnuiesc cu această stare şi să încerc reconstituirea, în gând, a tot ce s-ar fi considerat greşeală.

Dar înainte de a arăta cum am fost arestat, consider necesar să descriu în câteva rânduri atmosfera din universitate şi chiar societatea în care trăiam.

Eram imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, în timpul celei mai cumplite secete cunoscute pe teritoriul patriei noastre. Oamenii erau dezbrăcaţi şi flămânzi, morocănoşi, deprimaţi şi obosiţi. Fuseseră lăsaţi la vatră înfometaţi, slăbiţi, plini de păduchi şi abrutizaţi. Unii dintre noi, care luptaseră în linia întâi şi fuseseră răniţi erau, din punct de vedere fizic şi psihic, nişte epave.

Printre colegii noştri existau câţiva evrei comunişti, care uneori ne acuzau, insultându-ne, că am luptat pe front împotriva Uniunii Sovietice, că suntem nişte criminali, iar alteori ne somau să participăm la acte de vandalism (de exemplu să mergem în Cişmigiu ca să dăm jos statuia lui Goga, considerat de ei un ticălos).

Pe noi ne durea sufletul când îi auzeam vorbind aşa şi ezitam să acţionăm alături de ei. Alţii reuşeau să se fofileze, iar lingăii şi chiulăii treceau la fapte. Apăruse o situaţie nouă: noi şi voi. Noi, aşa-zişii reacţionari, care formam majoritatea şi ei, comuniştii, care trăiau numai din lozinci mincinoase şi din difuzarea presei progresiste. Aşa se face că în ziua de Sfanţul Gheorghe am avut ce critica: că există studenţi care răzbat mai mult prin demagogie şi lichelism, că unii profesori capabili au fost destituiţi şi înlocuiţi cu semidocţi, că guvernul este subordonat politicii staliniste. Am mai vorbit de cotele mari de cereale, de povara grea de pe capul ţăranului, de cele 36 de tone de aur de la Tismana, adică de tezaurul ţării, de petrolul nostru, de pădurile noastre şi de câte altele...

Unii încercau să scuze şi să accepte politica de forţă a U.R.S.S.-ului. Afirmau că nu ar fi trebuit să luptăm dincolo de Nistru, că ar fi fost mai bine dacă am fi procedat şi noi ca sârbii, cehii, polonezii: am fi fost ocupaţi, sărăciţi, călcaţi în picioare, dar astăzi cu fruntea sus. Aşa, am fi avut alte drepturi. Paul Limbera zicea: Dar noi n-am întors armele împotriva nazismului!? N-am luptat alături de sovietici în câmpia Panonică şi în munţii Tatra? N-am adus şi noi o contribuţie însemnată la distrugerea maşinii de război germane? Cât sânge am vărsat noi pentru victoria finală? Spune mai bine, că aceasta este soarta popoarelor mici. Spune, mai bine, că Stalin, acest om fără pic de conştiinţă, ne-ar fi tratat ca pe toţi ceilalţi, adică ne-am fi bucurat de aceeaşi ocupaţie comunistă. Iar eu răspundeam: Eu una ştiu, şi sunt convins, că această moştenire sfântă, pământul ţării noastre a fost apărat şi păstrat timp de milenii cu multă trudă, cu multă politică abilă şi cu multe jertfe. Cât despre „ aceasta este soarta popoarelor mici" nu sunt de acord. In secolul XX toate popoarele mici şi mari au aceleaşi drepturi şi se dezvoltă şi trăiesc pe baza principiului egalităţii şi coexistenţei paşnice.

Dar frica şi panica nu mă părăseau, în spaima mereu crescândă, care mă teroriza, căutam să-mi amintesc toată discuţia din noaptea aceea albă a lui aprilie 1948, noaptea care avea să-mi aducă atâta întuneric, foame , frig şi mizerie, noaptea care mi-a distrus viitorul, sănătatea şi care mi-a spulberat toate speranţele. Străduindu- mă să reconstitui faptele, îmi reveneau în

minte vorbele pe care le spusesem şi care ar fi constituit un pretext pentru acuzarea mea deoarece fusesem de acord cu colegii mei care detestau şi condamnau politica totalitară de uzurpare, subjugare şi asuprire. Când ajungeam la astfel de concluzii mă pierdeam, mă treceau toate transpiraţiile şi începeau bătăile de inimă. După o vreme mă linişteam, spunându-mi că sunt nevinovat, iar faptul că nu fusesem arestat mă încuraja. Ziceam: Se vede că cei însărcinaţi cu arestarea noastră au constatat că eu n-am nici o vină. Şi astfel, au mai trecut vreo două săptămâni. Apoi, deodată, mi-am reamintit că în seara cu pricina am cântat în cor cântece nepermise, cântece româneşti: Deşteptă-te române, Treceţi batalioane şi altele şi că ne-am luat tot felul de angajamente, ca de exemplu să luptăm contra minciunii, a lenei, a lichelismului, a demagogiei.

Cât mă mai căinam şi cât mă acuzam şi cum dădeam toată vina pe băutură! Dar nu-mi revenisem bine după această întâmplare, când am primit o lovitură mai puternică, o lovitură de moarte: la Iaşi, la sfârşitul lunii iunie au fost arestaţi mai mulţi studenţi, printre care şi logodnica mea, studentă la Chimie şi fratele meu, student la Litere. Năuc şi iresponsabil am lăsat totul de izbelişte şi am luat drumul pribegiei.


 

 

Arta populară din zona Botoşanilor Portul popular (1)*

 

dr. Angela Olariu

 


CUVÂNT ÎNAINTE

Tipărirea unei lucrări despre portul popular din zona Botoşanilor, foarte puţin cercetată sub acest aspect, constituie un eveniment editorial important atât pentruspecialişti cât şi pentru iubitorii de artă populară.

Lucrarea completează o pată albă pe harta cercetărilor etnografice şi aduce, prin elementele inedite pe care le prezintă, o valoroasă contribuţie la demonstrarea continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.Pornind de la sesizarea elementelor aparţinând substratului dacic, prin referiri concrete la reprezentările de pe Monumentul de la Adamclisi, autoarea urmăreşte evoluţia portului popular, punând în valoare cele mai semnificative aspecte, conferind elementului băştinaş rolul primordial, atribuindu-i iniţiativa dialogului cu elemente etnice diferite.

Deosebit de interesant şi valoros este modul în care se pune problema raportului între specificul local şi orizontul naţional, felul în care se evidenţiază contribuţia adusă de zona Botoşanilor la ansamblul culturii populare româneşti. Autoarea încearcă şi reuşeşte în parte, să aducă discuţia etnografică şi estetică pe planul făgaşului istoric, căutând să decupeze de fiecare dată orizontul propriu al artei populare.Ne aflăm în faţa unui studiu rezultat dintr-un bogat material documentar, de arhivă sau cules direct de pe teren, filtrat cu discernământ ştiinţific la nivelul concluziilor, ce se vădesc a fi odată mai mult, un aport ştiinţific preţios la cunoaşterea culturii poporului român, cu vaste implicaţii spirituale, sociale şi economice.Contribuţia este cu atât mai valoroasă pe plan ştiinţific şi metodologic cu cât autoarea defrişează un teren foarte puţin valorificat pe plan etnografic – zona Botoşani - deschizând astfel drumul şi altor cercetători în domeniu.

Pentru specialişti, în înţelesul strict al cuvântului şi pentru cercetătorii din alte domenii de activitate, materialul are valoarea unei noutăţi şi invită la continuarea şi aprofundarea cercetărilor în acest domeniu.

Urmărind diferitele stadii de dezvoltare ale portului popular, în cadrul căruia s-au manifestat schimbări cu precădere în ultimii ani, autoarea se opreşte în ultimul capitol la situaţia actuală a costumului, subliniind că transformarea condiţiilor de viaţă a determinat introducerea unor piese, ornamente, compoziţii decorative sau cromatice noi. Astfel se relevă legătura cu noul mod de viaţă, unele transformări reprezentând un indiciu concludent asupra ridicării nivelului de trai. Schimburile de experienţă între arta populară şi cea profesională, reflectate şi în port, în anumite zone etnografice şi chiar în localităţi, sunt prezente ca un proces firesc, care determină o evoluţie, nu lipsită de sinuozităţi, ezitări, tentative, pe baza cărora s-a ajuns la realizarea unor caracteristici zonale, perfect încadrate în unitatea culturii populare româneşti.

Lucrarea Portul popular din zona Botoşani constituie o serioasă contribuţie, cu bogate valenţe ştiinţifice şi didactice, contribuind la valorificarea şi popularizarea creaţiei populare româneşti.

Dr. Georgeta Stoica

 

I. ZONA BOTOŞANILOR - ISTORIC

 

În partea sa nordică, cunoscută sub Din punct de vedere geografic, zona denumirea de depresiunea Jijiei superioare, Botoşanilor se situează în cea mai mare parte se întinde între Podişul Sucevei spre vest, în Câmpia depresionară a Prutului mijlociu.                                spre nord fiind delimitată de o şuviţă a aceluiaşi podiş care se arcuieşte în lungul Prutului până în apropiere de Horodiştea.1

Spre est de această câmpie este delimitaă de Prut, iar spre sud, linii de dealuri împădurite, dintre Copălău şi Cozancea încheie cadrul geografic al zonei care poate fi considerată ca o regiune cu aspect silvostepic, cu relief reprezentat în partea nordică, printr-o zonă deluroasă cu coline ce nu depăşesc 200 m altitudine, spre vest cu terase înalte pe malul stâng al Şiretului cu înălţimi mai mari de circa 300 m iar spre sud-vest prelungirea nordică a culmei Dealului Mare, atinge altitudinea maximă de 593 m,2

Părţile coborâte ca altitudine şi mai plane din lungul culmei Şiretului, Şeaua Bucecea, au oferit din foarte vechi timpuri condiţii prielnice pentru aşezări omeneşti, au jucat rolul unei porţi de vie circulaţie omenească între ţinuturile de munte şi cele de câmpie.3

În urma cercetărilor arheologice s-au descoperit urme de vieţuire omenească din paleoliticul inferior până în feudalism.

Popularea constantă a teritoriului dintre Şiret şi Prut este motivată de condiţiile prielnice vieţii umane, oferite de relieful cu terase joase, ape la dispoziţie şi pădure mai puţină (ţinut de stepă şi silvostepă).

Astfel, paleoliticul este dovedit prin resturile faunistice de la Darabani, Mitoc, Ghireni, Ştefaneşti, Dorohoi şi Flămânzi, prin complexele de mamut, uneltele de silex, ateliere de prelucrare a silexului de la Ripiceni etc.

Ceramica, uneltele şi obiectele de cult descoperite la Truşeşti, Drăguşeni, Corlăteni, Hăneşti, etc, marchează neoliticul pe aceste locuri, remarcându-se intensitatea de locuire pentru această epocă. L a Drăguşeni, Horlăceni, Crasnaleuca etc., cultura Cucuteni este bine reprezentată prin bogate şi variate resturi materiale evidenţiind un dezvoltat spirit gospodăresc şi o superioară înţelegere a artei decorative.4

Numeroasele descoperiri din epoca bronzului (unelte, ceramică şi alte materiale) de la Broscăuţi, Ştefaneşti şi Miorcani, remarcabil fiind depozitul de unelte şi arme de la Ilişeni, comuna Santa Mare, documentează procesul închegării triburilor proto-trace. în aproape 100 de puncte arheologice, între care şi cetăţile de pământ de la Stânceşti, Dersca şi Cotu-Copălău sunt mărturii care ilustrează perioada de cristalizare a civilizaţiei traco-getice din prima epocă a fierului.

Împrejurimile oraşului Botoşani sunt bogate în materiale aparţinând secolului I î.e.n. - I e.n. (Stânceşti, Cătămărăşti, Răchiţi etc.) şi perioadei carpice, corespunzătoare provinciei romane Dacia (Cucorăni, Botoşani, Ipoteşti, Stăuceni).

Numeroasele aşezări şi necropole Sântana de Mureş din zonă, dintre care amintim Dealul Cărămidăriei-Botoşani, Nichiteni, Hăneşti, Miorcani ilustrează arheologic şi antropologic populaţia daco­română, care, după retragerea Imperiului, evoluează pe cuprinsul întregului teritoriu al fostei Dacii.

Fortificaţiile de pământ din secolele VII-XI de la Fundul Herţii, Baranca, Dersca, Şendriceni, Tudora ş.a. - atestă lupta dârză a românilor împotriva valului târziu de popoare în migraţie. în legătură cu vechile drumuri care legau regiunile nordice ale Europei de zona mediteraneană, cât şi partea occidentală de cea răsăriteană se pun şi începuturile oraşului Botoşani, pe la mijlocul secolului al XV-lea (1439).5 Cercetări recente confirmă acestea prin descoperirea la Hudum, în apropierea Botoşanilor a numeroaselor produse meşteşugăreşti de provenienţă orăşenească. Şi în secolele următoare, negustorii români cât şi străini, vor străbate vechile drumuri ce trec pe aici după cum ne-o dovedesc obiectele, monedele descoperite, dar şi privilegiile comerciale date negustorilor bistriţeni, polonezi sau braşoveni. într-un astfel de document6 se menţiona pentru prima dată Dorohoiul (1407), loc în care se plătea vamă pentru comerţul cu Lehia încă pe vremea lui Alexandru cel Bun.

Pentru secolele XVI-XVII, documentele menţionează numeroase aşezări pentru zona studiată. Secolul al XIX-lea marchează o etapă nouă în dezvoltarea aşezărilor din zonă.

Mai multă linişte şi siguranţă, intensificarea producţiei agricole, îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, un început de dezvoltare a industriei, duce la apariţia târguşoarelor şi la o oarecare dezvoltarea târgurilor existente. Toate acestea au dat impuls aşezărilor omeneşti, îndesirii lor.

Ocupaţiile principale ale locuitorilor din zona Botoşanilor au fost agricultura şi creşterea vitelor - dat fiind condiţiile prielnice existente.

 

II. PORTUL POPULAR DIN ZONA BOTOŞANILOR

Studierea costumului popular din zona Botoşanilor, care nu a fost cercetat până în prezent, amintindu-se doar întâmplător câte ceva în trata-tele de specialitate9 sau în unele monografii locale10, ridică probleme legate de geneza, evoluţie în timp, influenţe interetnice, specific local etc.

Studiul amănunţit al portului din zonă impune o anumită „periodi-zare" în evoluţie, aceasta fiind determinată de condiţiile social-economice şi istorice specifice.Portul popular de aici ajunge în evoluţia sa la apogeul care însumează de fapt elementele tradiţionale (rezultatul unei îndelungate practici, a unor îndelungate perfecţionări, îmbinate în mod armonios, organic, cu elementele artistice într-un tot unitar), perioadă de maximă înflorire a artei populare zonale, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. De aceea, vorbind despre costumul popular tradiţional, autentic, ne referim la perioada amintită. începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate sesiza pătrunderea elementelor de împrumut", rezultat al influenţei orăşeneşti, exercitată de apropierea târgurilor şi oraşelor existente, de îmbunătăţirea căilor de comunicaţie etc. începe procesul de disoluţie a portului tradiţional. Se renunţă la unele piese: ştergar, catrinţă12, în favoarea unor piese de port de factură orăşenească, produse de fabrică, importate (barizuri, casânci, fuste din materiale de lâna, confecţionate după modele de oraş, caţaveici13- haine groase lucrate de croitori specializaţi etc). Acest proces se continuă şi după 1900, când costumul popular femeiesc adoptă piese de împrumut şi se acentuează tot mai mult tendinţa de renunţare, de părăsire aproape com-pletă, a unor elemente tradiţionale (ştergarul, catrinţa, cămaşa dreaptă de lână ţigaie, chiar cămaşa cu altiţă).

Se generalizeaza aproape total portul fustelor largi de factură orăşenească, al bluzelor, al rochiilor de lână, se poartă tot mai mult barize, casânci, basmale (grimele).

Cercetarea costumului tradiţional din zona Botoşanilor s-a făcut atât pe baza elementelor de port găsite disparat (aşa cum este cazul localităţilor aşezate în vestul zonei pe cursul Şiretului (Tudora, Vorona, Corni, Vlădeni, Poiana, Vîrfu Cîmpului etc). în aceste aşezări, aflate la hotarul cu Bucovina, într-o regiune mai bogată în păduri, oarecum mai izolată de reţeaua de drumuri şi târguri, portul popular s-a menţinut nealterat, mai mult decât în aşezările situate în estul zonei, pe malul Prutului, unde portul popular a intrat în disoluţie mai de timpuriu (a doua jumătate a secolului al XlX-lea)13, datorită reţelei de târguri situate în special de-a lungul râurilor (Ripiceni, Rădăuţi-Prut, Darabani etc), precum şi a drumurilor comerciale orientate spre Bucovina şi Basarabia. Din aceste târguri, negustorii ambulanţi colindau prin satele apropiate, punând la dispoziţia ţăranilor stămburi şi alte materiale care tentau mai ales prin coloritul viu şi ornamentică bogată. Din aceste materiale ţărancile au început să-şi confecţioneze bluze, rochii şi fuste, ce au înlocuit treptat piesele de port tradiţional care încep să nu mai placă, par „demodate". Materialele erau obţinute în schimbul produselor agricole sau a banilor.

În nordul zonei (Hudeşti, Suharău, Conceşti, Cristineşti, Ibăneşti, Pomârla, Hilişeu-Horia etc) şi în sudul zonei (Prăjeni, Nicolae Bălcescu, Flămânzi, Copălău, Băluşeni, Curteşti etc), costumul popular a putut fi studiat pe baza pieselor găsite încă pe teren.


 

NOTE

 

* Apărut în 1980, sub egida Muzeului judeţean Botoşani, acest volum este al doilea după cel publicat de noi, în serial, în paginile Forumului cultural, referitor la Scoarţele şi lăicerele din zonă. Continuăm, cu acordul autoarei, incluzând şi Cuvântul înainte scris de o reputată cercetătoare în domeniu, dr. Georgeta Stoica (n.n. - O. L. Şovan).

1.    V. Tufescu, Dealul Mare Hârlău, în Buletinul Societăţii Reg. de Geografie, LVI, 1937, p. 50 şi următoarele; C. Martiniuc, Geografia fizică a R.P.R., 1955, cap. Podişul Moldovenesc, p. 514.

2.    N. Bucur şi N. Barbu, Complexul fizico-geografic din regiunea masivelor deluroase Copălău-Cozancea- Guranda, în Analele ştiinţifice ale Universităţii Iaşi, secţia II, T. VII, 1961, fascicola I, p. 155-156.

3.    Victor Tufescu, Dealul Mare Hârlău, Buc. P. 132-133.

4.    Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Les peincipeaux résultats des fouilles de Truşeşti, în Analele ştiinţifice ale Universităţii Iaşi, III, T. 3, f. 1-2, 1957; VI. Dumitrescu, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie (I), în SCIV, XIV, 1, 1963.

5.    Grigore Ureche şi Simion Dascălu, Letopiseţul Ţării Moldovei, Craiova, 1934, p. 20.

6.    C.C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Buc. 1971, p. 223.

7.    M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I (1374-1437), II (1438-1456), Iaşi, 1931-1932; Idem, Documente de la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1948; Idem, Documente moldoveneşti de la Ştefaniţă voievod (1517-1527), Iaşi, 1943. Documenta Romania Historica, Seria A, vol. I-II, Buc. 1975.

8. V. Tufescu, Tărguşoarele din Moldova şi importanţa lor economică, în Buletinul Societăţii Reg. de geografie, tom. LX, 1941, p. 128.

9. ***Arta populară tomânească, Bucureşti, 1969, p. 350; N. Iorga, Portul popular românesc, Vălenii de Munte, 1912, p. 19; V. Tufescu, Târguşoarele din Moldova şi importanţa lor economică, în Buletinul Societăţii Reg. de Geografie, tom. LX, 1941, p. 132; I. Ionescu, Agricultura română din judeţul Dorohoi, 1866, p. 498.

10.***       Monografia judeţului Dorohoi, editată de Banca Naţională a Dorohoiului, p. 26 şi 79; ***Monografii- Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 276/1938.

1 l.N. Iorga, Portul popular românesc, Vălenii de Munte, 1912, p. 19.

12.1. Ionescu, Agricultura română din judeţul Dorohoi, 1866, p. 498.

13.N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. 21, p. 197-202.

14. .** Monografia judeţului Dorohoi, editată de Banca Naţională a Dorohoiului, 1938, p. 26.

15.V. Tufescu, Târguşoarele din Moldova şi importanţa lor economică, p. 132.

 

PATRIMONIU IMOBIL

 

Ansamblul urban medieval Botoşani(13)

 

dr. Eugenia Greceanu

 


Un plan cu caracter mai mult informativ al Pieţei 1907 a fost întocmit în 1857 de Rudolf von Kugler(fig. 3). Cu toată schematizarea şi lipsurile de cartare pe care le prezintă, planul oferă totuşi date preţioase pentru regimul de proprietate şi chiar pentru structura urbană: în privinţa pieţei propriu-zise, rezultă că pătrunderea străzii Mioriţa în piaţă nu a existat iniţial, fapt confirmat atât de planul Emilian (1872), care indică o simplă traversare de curţi în zona învecinată(fig. 7 şi 11), cât şi de arhitectura specifică curţilor interioare ce apare pe laturile perpendiculare pe frontal pieţei. Dugheniţele de scândură portaîiv(e) ce apar pe frontul de nord nu corespund evident parcelării, ele fiind probabil locuri de vânzare, închiriate în porticele ce mărginau piaţa şi şi care apar atât de clar în planul Emilian, mărginind dughenele de pe marile vaduri comerciale. Despre prezenţa acestor portice aşezate în faţa dughenelor - şi care reprezintă un alt element specific centrelor de comerţ medieval (vezi şirul Sugălete la Bistriţa, sau Piaţa 6 Martie din Sibiu) - o menţiune documentară din 12 mai 1814 ne arată că şandramelele existau din vechime, fiind făcute şi penrtu folosul mărfurilor ce sunt pentru dugheni, că nu se strică de arşiţa soarelui şi a vântului şi, la vreme de ploi şi de gloduri, pentru înlesnirea norodului, având loc de mers pe jos, pe supt acele şandramăli, Jără să pătimească atâta supărare.. .24.

Cea mai interesantă menţiune a planului Kugler priveşte însă ipoteza expusă mai sus a dezvoltării Târgului Vechi spre linia Ştefaneşti. De trei ori - pe Calea Naţională (.Drumul Şcolii), pe strada Blănari şi pe o uliţă intermediară la care s-a renunţat înainte de 1872 (vezi planul Emilian, fig. 7), - se indică spre sud-est direcţia Pieţei târgului vechi"(fig. 3). Prin corelare cu planul actual, uliţa spră piaţa târgului vechi este actuala stradă Blănari, ce se deschidea lângă vechea incintă - mult mai mare decât cea de astazi - a bisericii Sf. Gheorghe. Să fi păstrat, oare, denumirea de Calea Naţională, de-a lungul unui traseu atât de cotit, amintirea dirijării către cea mai veche piaţă a târgului? Şi această ipoteză ar întări presupunerea amplasării ei lângă biserica Sf. Gheorghe. Ba chiar dacă unificarea bizara, printr-o denumire unică, a unui traseu foarte lung şi lipsit de unitate nu ar avea o fundamentare istorică, divergenţa de orientare a tronsoanelor din planul Kugler nu este definitorie pentru existenţa unui alt amplasament, întrucât are corespondent şi în indicaţia celor două uliţi de la instanţie - adică de la primărie -, care mergea spre primăria veche pe trasee ce îşi schimbau orientarea cel puţin de trei ori: primul este constituit de străzile Plevna, Engels şi Karl Marx, denumite str. Primăriei în 1899(fig. 5); al doilea traseu este constituit de străzile Belvedere (Unirii) şi Independenţei (Bălcescu), pe lângă fermacia Gorgias- Semaca.

Revenind la ipoteza enunţată mai sus cu privire la existeţa unei prime pieţe a târgului, considerăm că şi analiza planului Kugler întăreşte ipoteza unui cental de desfacere în imediata apropiere a bisericii Sf. Gheorghe, care funcţiona încă în 1857, pe care putem să-1

presupunem aşezat în zona actualelor hale - deci în apropierea drumurilor spre Suceava şi Hârlău - unde se aflau gheretele de căsăpie închiriate de biserica Sf. Gheorghe primăriei şi situate alături cu curtea bisericilor25. Lângă ele sau pe locul lor s-a ridicat o primă hală de carne, în jurul bisericii Sf. Gheorghe, construită din iniţiativa primarului Gheorghe Hasnaş, ales în 188426, toate construcţiile vechi fiind apoi înlocuite cu cele două hale, de carne şi de peşte, construite în 1910. Aşa s-ar explica şi indicaţia privind localizarea casei Bolfosu aproape de pliaţu tîrgului, pe uliţa ţigănimii21, denumire care ar corespunde, în acest caz, cu vechiul traseu al străzii Anastasie Panu, precum şi denumirile: Piaţa scaunelor, purtata în trecut de piaţa Sf. Gheorghe28 şi Strada scaunelor, al cărei vechi traseu, delimitând spre nord zona halelor, consemnat în planurile din 1872 şi 1899, a fost modificat pe linia actualei străzi Gravor Marculescu.

Semnalăm, însă, că în 1891 denumirea de piaţa Tîrgului vechi se folosea pentru actuala Piaţă 1907, despre care se spunea că este toata asfaltată şi este o piaţă dintre cele mai frumoase, în limp ce piaţa scaunelor de carne, pe care o presupunem a fi cea denumită în planul Kugler drept piaţa Târgului vechi, purta numele de Piaţa Sf. Gheorghe unde se află o hală foarte frumoasă numai pentru carne (este vorba da hala Hasnaş).

În concluzie, pentru evoluţia târgului până către 1850, formulăm următoarea ipoteză de evoluţie (fig. 9 şi 10 - v. numerele precedente ale Forumului cultural - n.n. O.L.Şovan).


 

NOTE

 

24.  N.Iorga, Studii şi documente, VII, p. 143.

25. Cultul ortodox în judeţul Botoşani, 1906, p.7.

26. Leca Morariu, Simion Labin, Tiberiu Crudu, Figuri botoşănene, în: Botoşanii în 1932, p. 250.

27. Simion S. Raţă, Cele mai vechi clădiri, în Clopotul, an. XLI, nr. 3928/26. VIII, 1973.

28. Arhivele Statului Botoşani.

 

 

Biserica "Sf. Nicolae » Popăuţi din Botoşani (4)

(date generale despre monument, intervenţii diverse asupra arhitecturii şi decoraţiei murale, efectele produse în timp asupra materiei şi imaginii originale)

 

lector univ. Carmen Cecilia Solomonea

 


Diverse mortare de reparaţie existente pe suprafaţa murală, aplicate prin intervenţii diverse în secolele XVIII, XIX şi XX.

Există pe suprafeţele pereţilor multiple tipuri de tencuieli, reparaţii în general grosolane: mortare slabe cu adaos mare de material de inert sau hidraulic şi puţin liant, mortare dure compacte cu adaos de liant organic sau chiar ciment. Tencuielile care se găsesc în jurul nişelor mărite ale absidei estice şi locaşul iconostasului original sunt din cele mai diverse ca şi compoziţie, grosime şi sunt aplicate în straturi suprapuse. Primele straturi peste zidărie, în general sunt mai puţin compacte, unele colorate, conţinînd materiale inerte sau organice diverse, peste care uneori apar porţiuni cu strat subţire de ceară aplicată probabil cu rol de fixativ. Aceste tipuri de tencuieli par a fi caracteristice intervenţiilor de sec.XVIII-XIX în perioada administraţiei călugărilorgreci după ce biserica a fost închinată.

Acest gen de mortar de reparaţie mai aparte se află pe zona adiacentă nişelor mărite din altar şi           lîngă locaşul 2 original al iconostasului de   secol XV.

 

Acesta este constituit dintr-un amestec de var pastă cu praf şi granule de cărămidă cu adaos de fibre organice, respectiv păr animal, avînd aspectul unui mortar colorat în masă, cu o grosime de 1-2 cm. în momentul actual, amestecul şi-a pierdut coeziunea, fiind puternic pulverulent.

Notă. Un tip de mortar de reparaţie asemănător ca aspect şi compoziţie celui amintit, s-a găsit şi la biserica Sf. Nicolae Probota (sec.XVI), la încăperea altarului, în timpul lucrărilor de restaurare 1998- 1999, provenind din intervenţii similare ale călugărilor greci la 1848. Foto 16. Naos, interior peretele sudic, registrul

Peste acest mortar în jurul nişelor absidei altarului (nordică şi sudică) a fost aplicat unul sau mai multe straturi de mortare dure. Astfel s-a creat o impermeabilitate la nivelul suprafeţei, şi de multe ori straturile au fost aplicate fară a face aderenţă la cele anterioare. Următoarele straturi adică cele de la suprafaţă, respectiv tipurile de tencuieli dure, provin de la intervenţia de sec. XX, fiind caracterizate prin aspect neglijent avînd şi urme de pigment sub forma de peliculă, probabil pe bază de ulei.

Suprafeţele cu lipsa straturilor preparatorii şi structura de zidărie vizibilă, sunt:

1. Partea inferioară - zona draperiei în toate încăperile, respectiv pronaos şi naos pe toţi pereţii diferind doar cantitatea de pierderi şi porţiuni desprinse de zidărie pînă la jumătatea registrului cu Sfinţi Militari, Sfinţi Cuvioşi şi Sfinte Mucenice, atingînd o înălţime de 1,50- l,70m.

2.   Pereţii altarului la baza registrului cu Ierarhi - pierderi parţiale sub forma lacunelor mici şi medii, desprinderi între stratul de intonaco 3 şi zidărie.

Părţile din draperia altarului prezintă mari desprinderi de la suport, în trecut au fost aceste porţiuni. Aceste cuie sunt prezente la diferite înălţimi şi pe original şi peste tencuieli de reparaţii. Acest sistem de ancorare a desprinderilor poate aparţine ultimei intervenţii „de reinoire " a bisericii la 1926-1927, ca o metodă utilizată la începutul secolului XX (! ?). Prin acţiunea umidităţii aceste cuie au oxidat şi nu mai au puterea de a susţine zona desprinsă.

Tencuielile aplicate peste părţile ce constituie arcada dintre naos şi pronaos sunt şi ele diverse în ceea ce priveşte compoziţia şi duritatea, dar în general sunt slabe, nisipoase, cu zone mari neaderente la zidărie. Aceste tipuri diverse de tencuieli suprapuse sunt urmarea intervenţiilor diverse asupra aceloraşi zone fară ca straturile anterioare mai vechi să fi fost îndepărtate, ci din contra aşezate prin suprapunere, chiar acoperind din stratul pictural original adiacent lacunei. Un tip de mortar destul de dur este prezent în intradosul şi porţiunile adiacente ferestrelor de la naos şi pronaos (probabil aparţine intervenţiei de la 1906 -1908) moment în care decoraţia murală de pe aceste porţiuni a fost eliminată.

Deci s-ar putea afirma că timpul, factor important în viaţa monumentului a conservat urmele tuturor celor care au intervenit asupra sa ( cu acţiuni benefice sau nocive). Pentru studiul nostru toate sunt elemente semnificative, ancorate într-o reţea densă de cuie, probabil o încercare de a susţine şi fixa

Repictarea picturilor murale. Caracteristicile acestei intervenţii şi suprafeţele care au suferit repictări. Această intervenţie nu are o datare exactă, dar probabil poate fi încadrată ca începînd cu 1751 (cînd biserica a fost închinată la Patriarhia Antiohiei şi administrată de călugări greci, care în acea perioadă au realizat fregvent o serie de modificări la decoraţia murală, în general repictări parţiale sau totale) şi pe parcursul secolului XIX dar pînă în 1860. Printr-o privire liberă generală se constată că unele zone lacunare au fost completate cu scopul a crea un suport refacerilor cromatice, specifice acestei perioade.

De exemplu trecerea de la registrul Ierarhilor spre intradosul ferestrei estice în altar s-a făcut prin completarea lacunei de mari dimensiuni cu mortare şi în acelaşi timp prin culoare a feşelor roşii (ce delimitează registrele) şi a elementelor decorative parţial degradate.

Tehnica utilizată pentru repictare este de tip "a secco" 5, realizată cu pigmenţi amestecaţi probabil cu un adaos de liant proteic (liant slab, întrucît stratul de repictare nu are prea mare aderenţă la cel original).

Prin testele de curăţire s-a constatat sensibilitatea acestui strat de culoare, care acoperea la momentul intervenţiei actuale de restaurare doar unele porţiuni din

pictura originală. Urmele de repictare acopereau şi mortarele de reparaţie ce au fost aplicate pe zonele cu degradări de tip abraziuni şi lacune medii şi mari ale picturii originale, situate la pandantivii mari şi mici, arcele cu Ierarhi de la baza turlei, registrul cu Martiri în naos, banda decorativă florală aurită în totalitate repictată, partea inferioară a pereţilor pe registrul cu Sfinţi Mucenici, Militari în naos şi pronaos, Ierarhi în altar. Unele zone care prezentau lacune au fost acoperite cu mortare (var + adaos mare de nisip) şi prin repictare s-a realizat continuarea scenei sau a motivelor ornamentale.

2.  Iconostasul actual nu era pe locul vechiului iconostas original de sec.XV, a cărui urmă se poate recunoaşte, ci mutat cu 0,50 m spre interiorul naosului, amplasare ce a fost realizată probabil la 1751

3.  Intonaco - it., termen internaţional utilizat în restaurare şi istoria artei pentru denumirea stratului sau straturilor de preparaţie peste care se aplică stratul pictural ; în acest caz compoziţia sa este de tipul frescei bizantine moldoveneşti (var gras pastă şi cîlţi tocaţi sau paie) conform buletinului de analize chimice nr. 10 /2004 realizate de specialist ing. chimist Ion Istudor). 

4. Arcul de mari dimensiuni a fost creat prin suprimarea peretelui dintre naos şi pronaos probabil în secolul al XVIII- lea, acţiune care a produs pierderea tabloului votiv cu reprezentarea ctitorului bisericii - Ştefan cel Mare şi a familiei sale.

Profile