FORUM CULTURAL

versiunea originală aici

Anul V, nr. 3, septembrie 2005 (18)

 

SUMAR

 

 

CRONICA

 

Gellu Dorian

Scriitori pe meleaguri natale - ediţia 2005, 23-25 septembrie......................................... 1

 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

 

dr. Octavian Liviu Şovan

Zorile creştinismului în nord-estul Moldovei - repere arheologice(l).............................. 5

dr. Voica Maria Puşcaşu

Biserica "Sfântul Nicolae" a Mănăstirii Popăuţi Botoşani(4)....................................... 8

dr. Alexandru Rădulescu

Mănăstirea Coşula - jud. Botoşani(scurt raport arheologic-1976)............................... 10

 

PATRIMONIU MOBIL

 

Valentin Coşereanu

Eminescu-Ipoteşti-Eminescu (1)................................................................................... 12

Ştefan Cervatiuc

Contribuţii privind sigiliul oraşului Botoşani până în anul 1862 (6)............................ 18

dr. Angela Olariu

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (2)............................................... 22

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din întuneric(2)............................................................................................ 24

 

PATRIMONIU IMOBIL

dr. Eugenia Greceanu

Ansamblul urban medieval Botoşani (14)..................................................................... 27

lect. univ. Carmen Cecilia Solomonea

Biserica "Sf. Nicolae" Popăuţi din Botoşani(5)........................................................... 29

 

PATRIMONIU IMATERIAL

 

Viorica Popa

Datini şi obiceiuri specifice armenilor........................................................................... 31

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

 

 

CRONICA

 

Scriitori pe meleaguri natale - ediţia 2005, 23-25 septembrie -

 

Gellu Dorian

 


 

În perioada 23-25 septembrie, în organizarea Centrului Judeţean de Conservare şi promovare a Culturii Tradiţionale Botoşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, Fundaţia Culturală „Hyperion-CB" Botoşani, Memorialul Ipoteşti - Centrul naţional de Studii „Mihai Eminescu", Primăria Municipiului Botoşani şi Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu" Botoşani, avînd ca sponsori S.C. SINCOS SA Botoşani, Primăria Suliţa şi Seminarul Teologic „loan Iacob Hozevitul" Dorohoi, s-a desfăşurat la Botoşani, Ştefaneşti, Suliţa şi Dorohoi manifestarea culturală de tradiţie „Scriitori pe meleaguri natale", o manifestare unică în felul ei în întreaga ţară, iniţiată încă din 1977, la care au participat scriitori originari din judeţul Botoşani.

Programul manifestărilor a inclus o serie de întîlniri cu cititorii în localităţi din judeţ în care-şi au originea scriitori invitaţi la această ediţie. Invitaţii de onoare ai acestei ediţii au fost poetul Shaul Carmel, originar din Ştefaneşti, stabilit în prezent în Israel, şi scriitorul Alecu Ivan Ghilia, născut în satul Ghilia, primul aniversîndu-şi la Botoşani 50 de ani de activitate literară, flindu-i înmînată de către primarul municipiului Botoşani, Cătălin Mugurel Fluture, diploma de excelenţă, ca de altfel şi lui Alecu Ivan Ghilia, care anul acesta a împlinit 75 de ani de viaţă.

Prima întîlnire a avut loc la Liceul din Ştefăneşti, în faţa a peste 300 de elevi şi profesori, în ziua de 23 septeembrie. Poetului Shaul Carmel i s-a conferit, de asemenea, o diplomă de excelenţă, din partea Primăriei Ştefăneşti, ca semn de preţuire pentru cel ce s-a numit fiu al

oraşului Ştefaneşti. La manifestare au participat şi scriitorii: Maria Baciu, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Nicolae Corlat şi Vlad Scutelnicu, precum şi Dana Petraru, directorul D.J.C.C.P.C.N. Botoşani. Seara, la Liceul „A.T.Laurian", în faţa a peste 150 de elevi şi profesori, Shaul Carmel, fost elev al liceului, a susţinut un recital poetic, a dialogat şi a acordat autografe. L-au însoţit scriitorii botoşăneni: Dumitru Ţiganiuc, Gellu Dorian, Maria Baciu, Nicolae Corlat, Lucian Alecsa şi Vlad Scutelnicu.

A doua zi, la orele 10 a avut loc în sala de consiliu a Primăriei muncipiului Botoşani, înmînarea diplomelor de excelenţă scriitorilor Shaul Cârmei şi Alecu Ivan Ghilia. S-au ţinut alocuţiuni. La orele 11, în sala de lectură a Bibliotecii „Mihai Eminescu" din Botoşani, a avut loc o şezătoare literară la care au participat scriitorii: Shaul Cârmei, Alecu Ivan Ghilia, Al. D. Lungu, Stela Covaci, Mircea Aurel Buiciuc, Val Gheorghiu, Nicolae Turtureanu, Carmelia Leonte, Cristian Simionescu, Al. Dobrescu şi Carmelia Leonte. A fost lansată cartea „Sînul drept al amazoanei" de Shaul Carmel, carte apărută la Editura « Cronica » din Iaşi. Prezentarea a fost făcută de scriitorul Valeriu Stancu, directorul editurii.

În aceeaşi zi la, la orele 17, la Şcoală generală din Suliţa a avut loc o şezătoare literare la care, pe lîngă scriitorii invitaţi, au participat şi scriitorii botoşăneni: Gellu Dorian, Dumitru Ţiganiuc, Lucia Olaru Nenati, Lucian Alecsa, Petruţ Pârvescu, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache, Gabriel Alexe şi Nicolae Corlat. A fost prezentată de către Dumitru Ţiganiuc cartea „E frig în oraş şi sunt singur" de Vlad Scutelnicu.

A treia zi, în sala de şedinţe a Primăriei oraşului Dorohoi au continuat întîlnirile cu scriitorii invitaţi la manifestările acestei ediţii, o manifestare apreciată a fi una foarte reuşită, la care aportul scriitorilor originari din judeţul Botoşani cît şi al celor trăitori în Botoşani a fost unul remarcabil, justificînd necesitatea continuării acestei acţiuni culturale, menite să aducă în faţa cititorilor operele scriitorilor botoşăneni, să fie cunoscuţi scriitorii înşişi, dorinţă ce satisface, după cum s-a văzut un număr mare de iubitori de literatură. Faptul că manifestarea a fost abandonată în ultimii ani s-a făcut simţit în greutatea cu care s-a organizat această ediţie, greutate compensată de satisfacţia reuşitei depline. La Dorohoi, pe lîngă scriitorii invitaţi, Corul „Haris" al Seminarului teologic „Sfîntul loan Hozevitul" din Dorohoi a dat un plus de viaţă şi culoare întregii acţiuni.

Aşa cum am menţionat la începutul acestui articol, Shaul Carmel a fost sărbătorit la Botoşani pentru 50 de ani de activitate literară. El s-a născut la Ştefaneşti, judeţul Botoşani la 6 iulie 1937. A absolvit cursurile Liceului „A:T:Laurian" din Botoşani şi apoi a urmat cursurile Şcolii de literatură „Mihai Eminescu" din Bucureşti. A debutat în paginile ziarului „Clopotul" din Botoşani şi a colaborat pînă la plecarea sa din ţară, în 1964. Din 1965 trăieşte în Israel. Este poet, prozator şi publicist. Editează revista „Izvoare". Este director în Consiliul Uniunii Asociaţiilor de Scriitori din Israel şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de limbă română din Israel. A publicat peste douăzeci de cărţi de poezie, proză şi publicistică şi a obţinut cîteva premii importante printre care amintim: Premiul „Sion" al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limbă română, 1983; Premiul UNESCO pe anul 1996 pentru cartea „Yitzak rabin - Pacea şi-a ucis soldatul"; Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române, 1998; Premiul special pentru poezie „Lucian Blaga", 1999 şi altele.

Poezia lui Shaul Carmel din cele peste douăzeci de cărţi publicate pînă în prezent de la debutul său din 1956 este una a confesiunii izvorite dintr-o stare lirică perpetuă, întreţinută de o dorinţă de a nu uita limba în care s-a născut şi învăţat carte. Şi peste toate stările lui poetice nu se simte acea revoltă nativă a emigrantului, poate şi din motivul că, născîndu-se într-o Românie Mare şi prosperă, pe malurile Prutului, generoasă dar şi pândită de spectrul comunismului de la răsărit, în chiar preajma declanşării fascismului devastator din Germania, Shaul Carmel a acceptat ţara şi limba în care s-a născut ca fiind materne. Şi chiar şi după plecarea din ţară, din 1965, cînd avea deja două cărţi publicate şi o activitate publicistică remarcabilă pentru acea vreme, continuă să scrie în limba română, devenind unul din cei mai fervenţi susţinători ai acestei limbi şi a literaturii din care venea într-o zonă în care tulburările religioase, etnice, teritoriale deveneau de notorietate mondială. De altfel prima lui carte publicată după plecarea din ţară se va intitula „Jurnal de front", aşa cum au făcut mai toţi scriitorii care au trecut printr-un război. Pe lîngă Marius Mircu, Sonia Palty, Otto Stark, Shaul Carmel este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi scriitori evrei de limbă română din Israel, consideraţi scriitori moderni de frunte ai limbii române, fiind predaţi la cursurile universitare din România începînd din 2001. Şi cum spuneam la început, poate şi din cauză că nu s-a simţit niciodată străin în România, nici nou venit, repatriat, în ţara de origine, poezia sa s-a clădit pe cele mai curate sentimente umane, vii şi puternice, exprimate simplu, cu detaşarea omului sensibil la ceea ce i-a oferit viaţa. Şi nu s-ar putea spune că viaţa nu i-a oferit suficiente lucruri lui Shaul Carmel, luînd în calcul Şcoala de literatură „Mihai Eminescu" din Bucureşti, prin care a trecut, apoi impactul cu o lume nouă, în mereu zbucium, cum era lumea din apropierea Fîşiei Gaza. Motive suficiente pentru a-şi încărca mereu bateriile şi oferi cititorilor poezii de o candoare aparte, trecînd de la lecţiile doctrinare ale lui Novikov la cele ale adevăratei literaturi care 1-a consacrat ca unul din cei mai importanţi ai literaturii evreo-române. Pentru că este cu adevărat un fenomen unic acest lucru, gîndindu-ne la etniile cu care am coabitat secole la rînd, să se formeze o tradiţie asimilativă, nu metişizantă, în timp. Evreii din România, faţă de alte naţionalităţi care au trecut prin secolele istoriei noastre, au născut şi astfel de valori ale culturii, demonstrînd un adevărat respect, o adevărată preţuire pentru cultura în care s-au născut şi format. Shaul Carmel este un astfel de produs al culturii mixte, cu valenţe puternice în ambele limbi, cea română şi cea ebraică.

Nu i-am citit toate cărţile, însă bună parte dintre ele mi-au trecut prin mînă, cum ar fi: „Eu Abel, Eu Cain"; „între El şi mine"; „După ultima mea moarte", „Deocamdată viaţa", „Eşti" şi recenta carte apărută „Sînul drept al Amazoanei". Am putut remarca, aşa cum am spus la început, starea confesivă, declarativă, meditativă, dar şi propensiunea spre o poezie pur- religioasă, cu o adresabilitate expresă, impresionantă, la Dumnezeu, la legile firii care-1 fac să fie aproape de spiritul tutelar. Shaul Carmel nu scrie o poezie metafizică, însă zona transcendentă, de abordare a unei lumi trăite în imaginar, cu teama posibilei ei transformări în realitate, există şi, de cele mai multe ori, devine dominantă a creaţiei poetice a lui Shaul Carmel. „între El şi mine", cartea profund religioasă a lui Shaul Carmel, crescut într-o lume a ortodoxiei, dar păstrîndu-şi tradiţia cultului mozaic, tradiţional se apropie foarte mult de Vechiul Testament, în special de Psalmii lui David, dar, uneori, cu detaşare, dar smerenie, de versetele nemuritoare ale lui Pavel, poate unul din cei mai mari poeţi ai lumii, pe care Biblia şi 1-a asumat ca mare apostol al lui Iisus. Cum rezolvă Shaul Carmel acest lucru, rămîne o taină a inimii şi credinţei lui. Eugen Simion, care-i prefaţează cartea amintită, descoperă în Shaul Carmel un spirit colocvial şi, aşa cum am descoperit şi eu în cele şase cărţi citite, poezia pentru el este un mod de existenţă. Faptul că Shaul Carmel i se adresează în mod direct lui Dumnezeu, aşa cum facea Moise, să zicem, face din poezia lui un fel de cronică a inimii sale, o perpetuă nelinişte legată de existenţa Celui de Sus, ca şi cum ar sta cu el la o masă. Poate că dragostea lui Shaul Carmel faţă de Dumnezeu, transpusă, în multe poeme, cu o mare îngrijorare faţă de destinul nesfîrşit al acestuia, nu este altceva decît dragostea faţă de lume, faţă de aproapele, fiind convins că Dumnezeu locuieşte în fiecare din noi, că dacă în noi nu se vede urmă de Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu este pe moarte. Nici o clipă Shaul Carmel nu are convingerea lui Nietzsche, care a spus că „Dumnezeu a murit", dar teama poetului nostru de-a nu-1 pierde pe Dumnezeu, după ce 1-a descoperit tîrziu, dintr-o formă, aşa cum am spus, a unei culturi dominată de ortodoxism, în care s-a născut, şi apoi devastate de comunism, într-o allă formă, a Dumnezeului adevărat, cel al lumii biblice în chiar locurile unde faptele lui Dumnezeu pe pământ s-au întîmplat. Dar faptul că Shaul Carmel a cunoscut aceste două lumi i-a ajutat să reflecteze cu mai multă discernere asupra a ceea ce este cu adevărat Dumnezeu şi ceea ce este Dumnezeu în închipuirea lumii. Psalmii lui sînt uneori prea tereştri, poate chiar devastatori pentru imaginea divinităţii, dar nu sunt deloc eretici sau blasfematorii, cum încearcă să se întrebe academicianul Eugen Simion în prefaţa la cartea „între El şi mine". În fond Shaul Carmel, prin titlu, vrea să sugereze să între el şi Dumnezeu nu este nici o distanţă, aşa cum nu este nici una între om şi om. Numai că Dumnezeu- omul sau Dumnezeul din omul de lîngă el este chiar omul suprem care-i dă încredere în el, omul simplu, de rînd, care şi-a recăpătat credinţa rătăcită un timp. Psalmii lui Shaul Carmel nu sunt psalmi de laudă, ca a lui David, ci psalmi care întreabă, care cer lui Dumnezeu explicaţii, dovezi, dar în acelaşi timp, rugîndu-se, îi conferă lui Dumnezeu suprema putere de avea totul şi de a putea oferi doar cui i se cuvine. Ceea ce este frapant şi oarecum inedit este faptul că psalmii lui Shaul Carmel au un caracter social, etic, cu un ton virulent analitic uneori, stăpînit de o nedumerire ce-1 poate aşeza în rîndul poeţilor religioşi de primă mînă.

Nici în celelalte cărţi Shaul Carmel nu se îndepărtează de miturile care-1 domină şi pentru care are o recunoştinţă aparte. Unele sunt doar atinse vag, altele sînt dezvoltate şi transpuse pe larg, abordînd marile teme ale lumii. „Eu Abel, eu Cain" este o carte care face o astfel de abordare a miturilor, cum de altfel şi „După ultima mea moarte", despre care Nicolae Balotă spune, în prefaţă:"Rareori poezia din timpurile noastre secetoase mai e o purtătoare atît de fecundă de trăiri pasionale, de sfîşieri, de lapte, de miere, de sînge. Admir excesivul, vitalitatea exuberanţă, viaţa împinsă la limitele ei extreme din poeziile acestui tardiv urmaş al marilor profeţi". Frumnoase cuvinte, mobilizatoare pentru un poet care a trebuit să se desprindă, cum am spus, de dogmele novikoviene în folosul perenelor esenţe ale unei lumi din care mulţi ar dori să facă parte sau să se nască. Chiar dacă profeţiile nu au cum să fie tardive, nici profeţii, la fel, urmaşul lor, cum 1-a numit Nicolae Balotă pe Shaul Carmel, este un poet autentic, care şi-a păstrat tonul şi tonusul, limbajul şi stările poetice, de parcă ar fi la primele poeme scrise, acum cînd, opera sa numără foarte multe cărţi şi încununează un semicentenar de creativitate de cea mai pură sorginte lirică. Reunoscută în ţară şi în Israel, opera poetică a lui Shaul Carmel se susţine de la sine şi pulsează de viaţă, de rodnicie, din sine pentru sine.


 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

 

Zorile creştinismului în nord-estul Moldovei - repere arheologice(l)

 

dr. Octavian Liviu Şovan

 

"Într-o regiune mută a lumii, barbarii învaţă prin tine să rostească numele lui Hristos cu inimă romană" (Paulin de Nola, sec. IV)


 

Cuvintele de mai sus, referitoare la opera misionară a lui Niceta din Remesiana, exprimă un element decisiv  al

 

unei epoci şi al unui popor: romanizarea prin creştinare. Primirea noii religii în limba latină facea să fie identificat creştinismul cu latinitatea şi invers. Efervescenţa misionară constatată la Dunărea de jos în secolele II-VIII coincide cu formarea poporului român, credinţa creştină devenind baza spirituală şi un element esenţial de etnogeneză.

Procesul a fost îndelungat, progresiv şi nu botezând poporul în masă, cum s-a întâmplat la ruşi, lituanieni, unguri sau la alte popoare.

Izvoarele scrise vorbesc pentru epoca de care ne ocupăm aici, de existenţa în Dobrogea a unei biserici creştine puternice, cu o organizare temeinică, chiar şi la nord de Dunăre. Se cunoaşte faptul că loan Gură de Aur şi Niceta din Remesiana pregăteau special misionari creştini pentru populaţiile de la hotarul de nord-est al Imperiului roman într-o epocă în care neamul germanic al goţilor a dominat nominal, până la impactul hunic din 375, ţinuturile de la nord de Dunăre, episcopul lor, Wulfila, predica, după spusele lui Auxentiu din Durostorum, în " grecam et latina et goticam ", deci nu numai în limba conaţionalilor săi.

Istoria bisericii consemnează, pentru regiunea Dunării de jos, numele unor personalităţi bisericeşti de o deosebită erudiţie, ca Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic (care a calculat şi fixat cronologia erei creştine, luând pentru prima dată ca punct de plecare naşterea lui Isus Hristos pentru numărarea anilor), Ioan Maxenţiu, episcopii Teotim şi loan al Tomisului, Niceta de Remesiana, considerat răspânditor al creştinismului la strămoşii noştri daco-romani, Wulfila, episcopul goţilor (care a inventat alfabetul gotic şi a tradus Biblia în limba gotă) şi mulţi alţii.

Influenţa lor în opera de creştinare a fost imensă, extinzându-se şi la nord de Dunăre, după cum o atestă scrierile vremii. Din păcate, informaţiile scrise nu reflectă decât parţial aria de extindere a creştinismului. Pentru teritorii mai îndepărtate de Dunăre, lipsa informaţiilor scrise este suplinită, mai ales în ultimii ani de cercetarea arheologică, cu rol hotărâtor în datarea şi fixarea modului de apariţie a creştinismului pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv în centrul şi nordul Moldovei.

Se ştie că unele informaţii scrise au înregistrat şi transmis tradiţia potrivit căreia noua religie s-ar fi difuzat în nordul Dunării de Jos şi deci şi în teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, ca urmare a activităţii de misionar a Apostolului Andrei. Pătimirea Sfântului Andrei, păstrată în Sinaxarul Constantinopolitan, relatează despre predicile apostolului în regiunea Bitiniei şi Pontului, în provincia romană Tracia şi Sciţia (n.n.-Dobrogea), sau, într-o altă variantă, şi în regiunile care se întind până la Dunăre.

Cert este că activitatea misionară în această regiune a avut rezultate remarcabile. Informaţiile scrise şi descoperirile arheologice atestă faptul că, încă din perioada preconstantiniană, în zona Dobrogei şi chiar în sudul Moldovei, existau creştini izolaţi şi chiar nuclee de populaţie creştină. Din actul de martiraj al Sfinţilor Epicîet şi Astion de la Halmyris (personaje autentice, confirmate arheologic), se cunoaşte numele primului preot creştin de pe teritoriul românesc - Bonosus.

La începutul secolului IV apare şi prima construcţie creştină la Beroe (Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) pe Dunăre, important punct de trecere în teritoriile barbare. în decursul secolului IV au apărut edificii creştine de cult la Histria şi Argamum, apoi la Dinogeţia şi Callatis, fenomenul răspândindu-se şi în zonele rurale, după cum o atestă lăcaşele de cult de la Teliţa şi Niculiţel (jud. Tulcea), ceea ce probează formarea unor parohii rurale, subordonate episcopului de la Tomis. Cercetări recente confirmă faptul că în zona anticei Ibida (Slava Rusă, jud. Tulcea), a existat un complex monahal, cea mai veche construcţie de aici - o bazilică mononavată, orientată spre est datând din a doua jumătate a secolului IV. Monahismul, încă de la începuturile sale, s-a identificat cu viaţa creştină exemplară, călugării, dedicându-se rugăciunilor şi penitenţei, fiind simbolul pietăţii perfecte. Din acest motiv, mănăstirile au devenit centre de iradiere a creştinismului, atrăgând numeroşi adepţi, urmare şi a pelerinajului celor veniţi să cunoască regulile desăvârşite ale conduitei creştine.

Totodată, de reţinut este, că apar, în prelungirea celor păgâne, cimitirele creştine. Faptul nu este întâmplător, el este acelaşi din Franţa, de pe ţărmurile Atlanticului şi până în estul continentului, având semnificaţii culturale şi etnice.

Un impuls deosebit în răspândirea creştinismului 1-a avut Edictul de la Milan din 313, când religia creştină a fost recunoscută oficial în Imperiul roman. Acest fapt este atestat de înnmulţirea ştirilor scrise despre reorganizarea centrelor creştine care desfăşoară şi o susţinută activitate misionară la nordul Dunării. Aici este locul să amintim că în aşa-numita Goţie, localizată la nord de Dunăre, în care se includeau la vremea respectivă şi teritoriile dintre Carpaţii răsăriteni şi Nistru (ocupate la sfârşitul sec. III şi începutul sec. IV de către triburile vandalice şi gotice venite din nordul continentului), activitatea de misionarism creştin este atestată în scris încă din a doua jumătate a sec. III, după cum ne informează istoricul eclesiast Philostorgium în a sa Istorie bisericească, în care aminteşte următoarele: "Pe când domneau Valerian şi Gallienus, o parte din sciţii (goţii) de dincolo de Istru au trecut în teritoriul romanilor şi au pustiit o bună parte din teritoriile Europei. Apoi, trecând în Asia, au năvălit în Galatia şi Capadochia, au luat mulţi prizonieri, printre aceştia şi clerici. Aceşti prizonieri trăind împreună cu barbarii au convertit mulţi dintre ei la adevărata credinţă şi i-au convins să îmbrăţişeze religia în locul credinţelor păgâne ". Mai clar nici că se poate şi nu trebuie să uităm că asemenea expediţii în Imperiu antrenau triburi de pe teritorii întinse, până departe în nordul Moldovei, după cum o dovedesc informaţiile despre participarea costobocilor şi carpilor, încă din secolele II-III, singuri sau împreună cu goţii, la raiduri pustiitoare, care antrenau la întoarcere numeroşi prizonieri, inclusiv creştini, după cum ne arată izvoarele amintite mai sus.

Acest fapt nu a fost subliniat, după părerea noastră, îndeajuns, şi descoperirile arheologice privind vestigiile creştine din nordul Moldovei pun în evidenţă tocmai acest lucru. De altfel, factorul hotărâtor care a contribuit la ascensiunea creştinismului la est şi sud de Carpaţi a fost contactul permanent cu romanitatea sud- dunăreană (relaţii economice, acţiuni politice şi militare, stăpânirea temporară a Imperiului asupra zonelor din stânga Dunării, incluzând şi sudul teritoriului dintre Şiret şi Nistru).În acest context, relevantă este ridicarea de către romani a unor puncte întărite, pe malul nordic al Dunării - turnul de la Bărboşi (jud. Galaţi), castrul de la Pietroasele (jud. Buzău) - şi supravegherea efectivă a unor întinse zone prin extinderea graniţelor provinciei Moesia Secunda şi Scythia Minor, la sfârşitul sec. III, până la valurile sud- moldovene, ceea ce înseamnă că unele din castrele din zonă au putut fi parohii, iar acestea s-au integrat prin episcopatele deja existente în structurile eparhiale organizate în colţul nord-estic al Imperiului.Fără îndoială însă, un rol hotărâtor în răspândirea noii credinţe în Moldova 1-a avut directa implicare a autorităţii împăraţilor de la Constantinopol, care, fie la directa cerere a goţilor din zonă către împăratul Valens să li se trimită episcopi de la care să înveţe principiile credinţei creştine (Orosius), fie prin tratatul încheiat cu goţii în anul 332, în urma înfrângerii acestora de către Constantin cel Mare, care stipula expres libertatea de a activa a creştinilor din nordul Dunării, au avut permanent în vedere protecţia spirituală acordată acestor zone, protecţie de care s­au bucurat atât goţii stăpânitori cât şi populaţia locală daco-romană, amintită până târziu ("anul 381, Zosimos) sub numele de carpo-daci.

În acest fel răspândirea noii religii în exteriorul Imperiului roman a devenit un mijloc de politică externă şi de control a teritoriilor şi mişcărilor neamurilor barbare. Semnificativă este şi consacrarea lui Wulfila ca .episcop în 341, peste comunităţile creştine, evident deja existente. Traducând Biblia în limba gotă şi predicând mulţi ani nu numai în limba gotă ci şi în greacă şi latină, după cum scria Auxentius din Durostorum, Wulfila a avut un aport însemnat la creştinarea populaţiei aflate în jurisdicţia sa. El a fost întemeietorul Bisericii ariene a Ghotiei şi, demn de menţionat aici este faptul că alături de o Biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre a existat şi o Biserică înfiinţată de adepţii sectei audiene, ba chiar de însuşi Audios, un ascet din Mesopotamia, care a fost exilat de împăratul Constantius II (337-361) în Scythia Minor şi apoi în ţara goţilor, întemeind mănăstiri şi făcând numeroşi prozeliţi, astfel, în această zonă a lumii se poate consemna coexistenţa între grupuri creştine ce împărtăşeau mai multe doctrine.

Trebuie să menţionăm că activitatea misionară a audienilor s-a desfăşurat în adâncul ţării goţilor şi nu este exclus ca unele peşteri, în care s-au descoperit o serie de elemente creştine vechi (cruci, incripţii, simboluri paleocreştine diferite) din Munţii Buzăului, Vrancei, Călimani, de pe Valea Răutului şi în zona Nistrului mijlociu (Orheiul vechi şi Ţipova) să le fi aparţinut, fiind transformate în chilii şi lăcaşuri de cult. Biserici în sate şi oraşe, unde slujeau preoţi precum Sansalas, respectiv Guththicas, sunt menţionate în ştirile privitoare la martiriul Sfântului Sava Gotul, înecat în râul Buzău în anul 372, pentru "credinţa sa cu totul curată", ca şi amănuntele privitoare la organizarea vieţii creştine în partea de răsărit a Munteniei şi în sudul Moldovei la populaţia daco-romană şi gotă.

Toate izvoarele cunoscute nu fac decât să scoată în evidenţă faptul că propagarea credinţei creştine s-a făcut printr-un fel de evanghelizare celulară, cum o numesc istoricii, respectiv o mişcare ce s-a întins de la o celulă la alta, de la un oraş la altul, favorizată de sistemul rutier, de mobilitatea trupeolr, circulaţia oamenilor etc.

Fără îndoială, izvoarele scrise privind extinderea religiei creştine în nordul Dunării sunt relativ multe şi s-au editat numeroase volume şi studii în domeniu. Din păcate, impactul hunic de la 375 în zonă şi stăpânirea lor pe o arie extinsă, pe o perioadă de timp însumând peste 7 decenii a însemnat şi o opacizare a informaţiei scrise. Lipsa acestora este însă suplinită cu mijloacele specifice de către cercetările arheologice din ultimele două decenii, inclusiv cele din nordul Moldovei.


 

 

Biserica "Sfântul Nicolae " a Mănăstirii Popăuţi din Botoşani(4)

(Principalele rezultate ale campaniilor de cercetare arheologică din anii 2000 şi 2001)

 

dr. Voica Maria Puşcaşu

 


De la bun început, primele asize ale elevaţiilor, zidite direct peste decroşul fundaţiilor, au fost menite să compenseze grosimea nivelărilor de pământ operate după terminarea construcţiei bisericii şi nu au fost destinate niciodată să fie aparente. Aceste prime asize de piatră ale elevaţiilor includeau, la colţurile clădirii, blocuri din piatră de talie făţuite, aşa cum este clar vizibil atât la decoşarea pronaosului cât şi la cea a absidei estice, (fig. 19,20). Nivelările de care am amintit urmăreau să asigure circulaţia curentă în jurul edificiului în condiţii normale. La interiorul bisericii au fost operate, de asemenea, astfel de nivelări menite să asigure - de această dată - orizontalizarea întregului spaţiu, ca măsură prealabilă necesară atât pentru a asigura o cotă finală uşor ridicată în raport cu cota terenului exterior şi perimetric edificiului cât şi pentru a suporta - în final - stratificările necesare amenajării pardoselii iniţiale.

După încheierea construirii de roşu a bisericii şi după operarea nivelării parţiale a debleurilor, situaţiile arheologice reperate la interiorul edificiului diferă total de cele de la exteriorul acestuia: şi aceasta datorită faptului că spaţiul de la interiorul edificiului va suporta amenajări şi intervenţii specifice şi conforme normelor de folosire ale unui lăcaş de cult, în vreme ce la exterior, regimul de intervenţii va fi adaptat cerinţelor unui spaţiu rămas deschis.

 

Peste nivelul de construcţie al edificiului şi până la cota de montare a pardoselii originale, în aria altarului s-a amenajat - în straturi succesive - nivelarea debleurilor scoase prin săparea şanţurilor de fundaţie în masa stratului de argilă geologică, nivelare foarte compactată cu maiul şi care însumează o grosime totală de cca 120 cm.

În cuprinsul acestei nivelări şi la 100 cm vest de elevaţia altarului, intervine un volum paralelipipedic de zidărie de piatră legată cu mortar de var şi nisip, construit odată şi în timpul aşternerii şi comprimării menţionatei nivelări (Pl. II; fig. 21). Cu foarte mare probabilitate, pe acest volum de zidărie urma să se sprijine piciorul iniţial al mesei altarului: proiect care a fost abandonat încă de atunci, din motive pe care astăzi nu le mai putem cunoaşte.

Şi în naos decroşul de fundare, viguros detaşat, este acoperit direct de consistenta nivelare interioară din argilă compactată. Această nivelare suprapune nemijlocit resturile vizibile pe alocuri ale nivelului de construcţie a bisericii - resturi constând din granule şi bulgăraşi de mortar în amestec cu alicărie de piatră şi spărtură de cărămidă. Nivelul de construcţie în cauză, acoperă, la rândul său, zonele încă păstrate din fostul trotuar din lespezi de piatră de râu sau, după caz, stratul generat de folosirea necropolei anterioare ( Pl. II, III; % 22).

 

În altar a apărut apoi foarte clar nivelul de montare a pardoselii originare, alcătuit din mortar de var/nisip, bine păstrat, cu rosturile dintre fostele elemente pavimentare perfect vizibile -fig. 23. Faptul că traseul acestor rosturi s-a mai păstrat in situ pe suprafeţe apreciabile, ca şi faptul că unele dintre cărămizile rombice zmălţuie - piese întregi sau fragmentare - au rămas pe loc, acolo unde fuseseră de la început aşezate, de exemplu, sub masa diaconiconului sau lângă piciorul mesei altarului, ne demonstrează clar    că

pardoseala iniţială a bisericii ridicate de Ştefan cel Mare era făcută din asemenea cărămizi rombice zmălţuite, dispuse tot în şiruri orientate nord-sud, în alternanţă cromatică: un şir de cărămizi cu zmalţ verde şi un şir de cărămizi cu zmalţ galben-maroniu.

În naos, urmele pardoselii iniţiale - păstrate numai sub actuala solee (fig 24), exclusiv sub forma stratului de mortar suport, cu amprentarea clară a fostelor cărămizi zmălţuite - dovedesc că, în forma sa originară, aria altarului, soleea şi treapta perimetrică naosului destinată plasării stranelor se aflau - toate - la una şi aceeaşi cotă de nivel, situată cu cca 16 cm mai sus de pardoseala originară a naosului şi pronaosului.

 

 

În zona vestică a casetei 5 (Pl. II, V;fig. 12) şi în cea estică a casetelor 6 (fig. 27) şi 9 (fig 14) a fost identificat traseul fostului zid ce despărţea iniţial naosul de pronaosul bisericii. Se constată întoarcerea omogenă a decroşării fundaţiilor fostului zid în discuţie, legat organic de zidurile de nord şi de sud ale edificiului. Cum era de aşteptat, traseul menţionatului zid corespunde, în general, cu cel al actualului arc ce marchează acum fosta compartimentare. Elevaţia zidului vestic al naosului a fost amputată imediat sub stratul suport al pardoselii de piatră acum în funcţiune, dovedind - credem noi - perfecta contemporaneitate între momentul dărâmării zisului zid, cel al construirii arcului menţionat şi cel al amenajării pardoselii din lespezi de piatră.

Tot în aria altarului a fost identificat traseul grinzii de talpă a primului iconostas. Urmele grinzii ce susţinea structura primului iconostas - realizat, desigur, tot din lemn - se păstrează în situ la 4,5 cm peste cota pardoselii originare. Se poate constata astfel că în dreptul golurilor uşilor împărăteşti şi diaconeşti această grindă îndeplinea şi funcţia unui mic prag( Pl. II, V;fig. 25). Toate vestigiile imediat mai sus amintite se păstrează - dcci - pe un aliniament ce unea colţurile vestice ale pastoforiilor şi corespundea după cum era şi firesc - cotei de montare a pardoselii.

Pe tot zidul ce delimitează spre interior absida altarului, inclusiv spaţiile pastoforiilor, se constată cu claritate că stratul de frescă ce împodobeşte şi astăzi întregul edificiu coboară exact până la nivelul pardoselii originare.


 

 

Mănăstirea Coşula - jud. Botoşani

(scurt raport arheologic-1976)

dr. Alexandru Rădulescu

 


 

Cercetarea arheologică întreprinsă la mănăstirea Coşula din judeţul Botoşani în vara anului 1976 - de Alexandru Rădulescu şi Radu Ciuceanu - a avut ca scop identificarea unor repere arheologice privitoare la vechimea mănăstirii, la eventualitatea existenţei unui lăcaş de cult mai vechi în perimetrul actual al mănăstirii, la fazeologia construcţiilor existente, la succesiunea nivelelor şi depunerilor arheologice. în biserică, a fost trasată şi săpată secţiunea I-a, dispusă în axul longitudinal al bisericii, în aşa fel încât latura de nord a secţiunii coincidea cu axul longitudinal al bisericii; ea avea direcţia vest-est, trecea prin toate compartimentele bisericii - pridvor, pronaos, naos, altar - şi a fost adâncită până la solul viu, un lut galben, compact şi curat. Acest nivel al solului viu este suprapus de un strat de umplutură galben- maroniu, dislocat cu ocazia săpării şanţurilor de fundaţie ale bisericii şi turnat în interiorul bisericii, peste solul viu. Peste stratul de pământ dislocat prin săparea şanţurilor de fundaţie ale bisericii şi aşternut în interiorul viitoarei biscrici, se suprapune stratul de mortar, de construcţie al biscricii. Acest strat de construcţie cadc uşor în pantă de la est spre vest şi de la nord spre sud. Peste acest strat de construcţie a fost întins un alt strat de umplutură galben-cafeniu, dislocat tot din şanţurile de fundare ale bisericii, un strat de orizontalizare a nivelului de călcare în interiorul bisericii. Grosimea maximă a acestui strat este de 40-50 cm în partea de vest a pronaosului. Pe această suprafaţă orinzotalizată s-a aflat vechiul nivel de călcare în interiorul bisericii. Cum anume a fost amenajată pardoseala bisericii în interior nu ştim, întrucît ea nu s-a păstrat peste timp, ci a fost modificată în repetate rânduri, fiecare amenajare mai nouă înlocuind vechile amenajări.

 

În secolul XX, înainte de începerea restaurării din vara anului 1976, pardoseala bisericii era de fapt o duşumea de lemn solid ancorată pe nişte bârne transversale îngropate într-un strat-suport de nisip; o fază de reparaţie a acestei duşumele a avut loc în anii 1936-1940, când preotul de atunci, Teodor Mihai, a înlocuit în naos şi în altar, duşumeaua mai veche de brad, cu una mai nouă, din scândură de stejar. Rămân importante faptul că nivelul de călcare din secolul al XVI-lea coincide din punctul de vedere al cotei de nivel cu nivelul de călcare al secolului XX - duşumeaua menţionată - şi că la ora actuală nu mai avem elemente in situ care să ne arate cum a arătat pardoseala bisericii din secolul al XVI-lea.

În biserică au fost identificate 5 gropi şi 11 morminte săpate toate de la nivelul de călcare al secolului al XVI-lea care este şi cel al secolului al XX-lea şi deci nu pot fi datate stratigrafie ci doar după materialele arheologice pe care le conţin.

Între naos şi pronaos a fost identificată fundaţia zidului despărţitor dintre acestea, lată de 1,20 m şi adâncă de peste 2m; zidul a fost construit din piatră de carieră şi de râu ca şi restul bisericii, de altfel.

Gropile - în număr de 5 - au fost dispuse în altar, în naos şi în pronaos, ele nu au conţinut în umplutura lor decât pietre şi cărămizi, şi vor fi fost săpate pentru a ascunde în vremuri de restrişte, odoare, obiecte preţioase ale mănăstirii, poate clopote în cazul gropii numărul 2. în ele au apărut şi nişte plăci - cam de dimensiunea cărămizilor - din piatră albă, subţire şi care ar putea să provină de la vechiul paviment al bisericii.

Mormintele din interiorul bisericii - săpate de la nivelul pardoselii vechi - se aflau, toate, în pronaos, cu excepţia unuia singur, situat în colţul de sud-est al pridvorului. în desfăşurarea lor planimetrică ele ţin cont unele de altele şi ocupă locurile obişnuite din pronaos - de-a lungul pereţilor bisericilor dar şi la vest de zidul despărţitor dintre naos şi pronaos. Mormintele conţin elemente de inventar - obiecte de podoabă, accesorii vestimentarii, monede - destul de sărăcăcioase, poate cu excepţia mormântului 2 situat lângă colţul de sud- vest al pronaosului din care s-a recuperat un fragment de caftan boieresc la care s-au găsit nişte bumbi metalici (argint ?). Decedaţii înmormântaţi în interiorul bisericii sunt foarte probabil din neamul boieresc al lui Mateiaş vistiernicul, ctitorul Mănăstirii Coşula în anul 1535.

Într-o nişă amenajată special la extremitatea de est a absidei altarului - în masa zidului - la 1,40 m de la nivelul pardoselei bisericii, s-a găsit o strachină - farfurie cu marginile drepte, evazate, având 25-30 cm în diametru, cu ornament geometric sgrafitat pe fond gălbui, în care am găsit o cruce din metal - din cositor? - pe care erau scrijelite în colţul crucii cuvintele IS HS NI KA - adică Iisus Hristos învinge - ; este vorba de vasul de închinare a bisericii, depus în acea nişă, amenajată acolo de constructori încă în timpul zidirii bisericii (actualmente strachina se află la Muzeul judeţean de istorie din Botoşani, iar crucea la muzeul municipiului Bucureşti, depusă acolo încă în 1976, în vederea restaurării, de Radu Ciuceanu).

Pridvorul bisericii, adosat la pronaosul vechii biserici, a fost construit probabil către anul 1850 - după nişte înscrisuri pe care preotul Teodor Mihai le­ar fi găsit în arhiva mănăstirii.

Nu exista la Coşula, pe locul bisericii actuale, o biserică mai veche decât aceea care există şi astăzi şi care a fost ridicată de Mateiaş Vistiernicul – boier mare din vremea lui Petru Rareş - pe la anul 1535.

În secţiunile 2, 3 şi 4 - săpate la sud şi la est de biserică, în exteriorul acesteia dar în incinta mănăstirii au fost identificate morminte din secolele XVI- XIX, nivelele de construcţie ale beciurilor de cărămidfa de la sud de biserică şi ale turnului clopotniţă de la nord-est de biserică. Stratigrafie şi după tradiţia locală, atât turnul clopotniţă cât şi beciurile masive de cărămidă de la sud de biserică sunt mai noi decât biserica şi datează din jurul anului 1800.

Zidul de incintă actual al mănăstirii - construit în cărămidă - este de asemenea de dată relativ recentă, probabil din secolul al XIX-lea

O vatră temporară cu fragmente ceramice din secolele VI-VII d.H., identificată în secţiunea 3, în aria de sud- est a mănăstirii, ridică problemea existenţei unui nivel de locuire prefeudală pe teritoriul pe care mai târziu s-a fundat mănăstirea.

Cercetarea de la mănăstirea Coşula ar trebui reluată, pentru a identifica şi alte vestigii de locuire medievală din perimetrul mănăstirii şi, poate, şi al satului medieval Coşula.


 

PATRIMONIU MOBIL

 

Eminescu-Ipoteşti-Eminescu (1)*

 

Valentin Coşereanu

De când eram copii [...] şi ne spuneau moşnegii poveşti

 


Naşterea şi copilăria lui Eminescu au intrat în mit şi, poate, tocmai de aceea Ipoteştii sunt, priviţi din acest unghi, un spaţiu sacru. "Comun la toate ramurile poporului român, spaţiul sacru este [...] moşia satului şi vatra satului; moşia străbună şi satul-matcă de pe moşie"1

Vom încerca să reconstituim - atât cât ne permit documentele - spaţiul ipoteştean, devenit sacru prin copilăria fabuloasă a poetului, dar, mai ales, prin recrearea lui în universul imagistic eminescian. Acest loc, ce ascunde în sine rezonanţa de clopot, pe care Eminescu a descoperit-o şi a pus-o în valoare, este un spaţiu plin de semnificaţii, esenţiale pentru a putea înţelege atmosfera ipoteşteană de mai târziu, din vremea copilăriei şi a adolescenţei poetului, atmosferă pe care Mihai, uluit şi marcat, a asimilat-o. "în structura ei particulară moşia satului, deşi adesea înconjoară vatra satului-matcă, prezintă o individualitate mitică distinctă. Are un centru vital - vatra satului - şi limite naturale - marginile satului. în structura ei străveche şi veche, moşia satului trebuia să cuprindă toate elementele necesare traiului comunitar (de tip fratrocratic sau în devălmăşie): pădure, păşune, ogoare, grădini, stâne, conace sau crânguri [...], ape şi hotare."2 Nici Ipoteştii nu fac excepţie, deşi moşia nu înconjoară vatra satului-matcă, ci îi traversează mijlocul printr-o fâşie lungă de pământ, pe care s-a aşezat mai târziu, la răscruce de drumuri, familia Eminovici. Mihai a venit aşadar de la oraş, copil fiind, în chiar centrul micului univers şi a fost, dintru- nceput, un "privilegiat" al satului, ca fiu al "conului Ghiorghieş", căminarul. Aici, în mijlocul şi nu la marginea localităţii, o lume întreagă a început să se învârtă în jurul său, iar el a fost scutit de a mai face efortul să o înconjoare pentru a ajunge în miezul ei. I-a fost însă mai la îndemână a-i străbate marginile.

Păşunea, ogorul, pădurea, stâna şi apele Ipoteştilor, "elementele traiului comunitar", vor fi fost ab initio în devălmăşie. Surse străvechi, de pe la 1400, pomenesc însă de un anume Ipate, iar documente de arhivă, din jurul anilor 1800, vorbesc de cinci bătrâni cărora le-a fost împărţită moşia. în felul acesta, părţile au avut o individualitate distinctă vreme îndelungată, dând mare bătaie de cap atât deţinătorilor cât şi celor care s-au ocupat de cercetarea lor.

În structura tradiţională, foarte aproape de centrul satului se găsesc "incinta sacră în mijlocul căreia se află arborele cerului sau coloana cerului", precum şi "hotarele şi răscrucile"3. La Ipoteşti, arbori ai cerului rămân deopotrivă, teiul, crescut în sălbăticie, şi salcâmul, cultivat pentru foloase imediate: primul, pentru că era pomenit din vechime ca un dat, al doilea, ca lemn obişnuit locului şi amândoi, pentru mirosurile îmbătătoare ale florilor. Eminescu le-a păstrat şi le-a reformulat imaginea, amplificând puterile amândurora: în jurul salcâmului se consumă iubirea (izvorul vieţii), aşa cum îngână poetul în Sara pe deal4: "Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. /[...]/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, / [...] / şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm.". Mai înzestrat decât salcâmul, împrejurul căruia se întâmplă toate cele lumeşti, teiul are puteri magice: "Dar prin codrii ea pătrunde, / Lângă teiul vechi şi sfânt, / Ce cu flori pân-ăn pământ / Un izvor vrăjit ascunde" (Povestea teiulu5).

în aceeaşi tradiţie sacră a locului, se înscriu şi obiceiurile magico-religioase, atât de variate, pe care Eminescu le-a cunoscut el însuşi sau de care a auzit doar, culegându-le, mai târziu, din alte regiuni ce-i trezeau amintirea Ipoteştilor. Caietele- manuscris constituie, în acest sens, o bogăţie încă nestudiată îndeajuns. Nu-i erau străine poetului nici ritualurile de alungare a bolilor, nici cele de apărare împotriva strigoilor, jocurile de Rusalii ale căluşarilor sau cele de invocare a fenomenelor favorabile ogoarelor, obiceiul de înfrăţire a pruncului nou-născut cu un arbore viu sau încuscrirea între sătenii de pe moşii vecine. O parte le va fi trăit el însuşi, căci nu se putea ca Raluca Eminovici să nu-şi descânte copiii, de alungare a vreunei boli, când rămânea singură cu ei şi n-o auzea căminarul. "Mama-i ştia atâtea poveşti pe câte fuse / Torsese în viaţă"6, iar tatăl, crescut în spirit religios şi cunoscător al tradiţiilor, sădise la construcţia casei doi tei ce străjuiesc până astăzi cu mirosul şi umbra lor curtea gospodăriei şi mai erau apoi moşnegii şi babele satului ce ştiau descântece, pentru chemarea sau alungarea ploilor, şi basme felurite în care renăştea o întreagă mitologie ţărănească. Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, / [...] / Abia-nţelese, pline de-nţelesuri"7.

Conform unei geografii mitice, Ipoteştii şi-au concretizat şi ei punctele tradiţionale, de tipul fântânilor sau troiţelor ediculare, aşa cum sunt, până astăzi, Fântâna lui Iminovici, Dealul Crucii, Stânca Stearpă. în spaţiul acesta, construit simbolic în cercuri concentrice, se profilează, ca loc încărcat de semnificaţie, vatra casei: "După vatra satului, centru al aşezării şi vatră a primei case cu care s-a început construcţia unui nou sat, vine imediat în importanţă vatra casei, locul unde se găteşte, se încălzeşte, se descântă, se vrăjea, unde se colinda în sărbătorile solstiţiului de iarnă. [...] Vatra casei a reprezentat la toate popoarele indo- europene spaţiul sacru din casă. Pe vatra casei năşteau uşor femeile care nu puteau naşte pe pământ. Pe vatră se jurau sau se blestemau gospodarii între ei. Pe vatra de Anul Nou se invocau strămoşii şi moşii pentru apărarea moşiei, gospdăriei, casei, de năprasne, potop, cutremure, trăsnete. Pe vatră se îmbăiau cu ierburi tămăduitoare sau întăritoare copiii slăbănogi. Din sfârâitul şi săritul bobilor azvârliţi pe vatra încinsă îşi interpretau ursita, de Anul Nou, fetele care urmăreau să se căsătorească. Tot la vatră doftoroaiele satelor îşi preparau elixirurile, licorile şi leacurile"8.

Multe dintre acestea s-au petrecut, probabil, şi în casa familiei Eminovicilor, căci Raluca era o atentă păstrătoare a tradiţiei, în tot ce avea ea mai autentic, învăţătura nu 1-a îndepărtat nici pe căminar de cultivarea vechilor obiceiuri, chiar dacă, în sinea-i, se îndoia de unele, ironizându- le, şi-apoi, gospodăria familiei Eminovici de la Ipoteşti, oricât s-ar fi ţinut ei de boieri, structural, tot gospodărie ţărănească era. Casa mare, cu hol pe mijloc şi camere laterale, cu podul holului neacoperit, unde puteai urca pe o scară, iar mai la vale, cu faţa spre stradă, atenansa, compusă dintr-o bucătărie, o cancelarie şi un dormitor pentru băieţi, cu fântâna nu prea departe, toate sunt grăitoare în acest sens. în spatele casei, coşere cu porumb, coteţe pentru găini, staule şi grajduri pentru vite şi porci, iar gardurile, parte din nuiele împletite, parte din scânduri bătute de-a lungul, ca la munte. Desigur, gospodăria nu era ţărănească întru totul, ci se deosebea de cele ale satului mai degrabă prin atitudinea celor ce o locuiau, prin mărimea casei şi chiar prin faptul că părinţii şi fetele dormeau în locuinţa cea mare. Substanţial însă era asemenea gospodăriei ţăranului, care-şi ţinea casa (mare) de curat, iar, alături, îşi făcea un chiler, în care stătea apoi toată viaţa. Căci, deşi au dorit o biserică proprie, pe care a cumpărat-o mama poetului, încercând să se legitimeze, prin acest act, în linia unei tradiţii boiereşti, Eminoviceştii tot ţărani au rămas, cum le era şi neamul din care se trăgeau, căci boieria, ce-i drept, fusese şi ea cumpărată.

Trăindu-şi copilăria în această vatră de sat şi de casă, Eminescu a fost, desigur, marcat existenţial de ele, dar a reuşit să deschidă în creaţia sa acest spaţiu restrâns, a putut să teoretizeze, privind din alte sfere înapoi, spre albia-matcă de unde pornise. După o atare cunoaştere, simţirea nu mai e însă aceeaşi, aşa încât poetului, fulgerat de arderile atâtor înţelesuri, nu i-a mai rămas decât un strigăt amar: "Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot / ...Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?" {O,rămâi..9).

Atras de misterele codrului, de unduirea lacului, de depărtarea Agaftonului, Eminescu s-a mişcat cu mare uşurinţă în spaţiul ipoteştean, părăsind incinta casei tot mai adesea. Căci, aşa cum spune Lucian Blaga, "pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului", fiindcă, "în conştiinţa colectivă a fiilor săi", "fiecare sat se simte [...] un fel de centru al lumii, cum, optic, fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii"10. în felul acesta se conturează o adevărată personalitate a satului şi a locului în care se afla integrat copilul Mihai şi din care s-a hrănit plenitudinea unei vieţi şi sufletul curat al tânărului poet.

Ipoteştii - spre deosebire de Humuleştii lui Creangă, aşezaţi la răscruce de drumuri - par a fi uitaţi de lume. E greu să ajungi aici, iar creatorii lui au făcut parcă anume să nu fie găsit prea lesne, întocmai ca-n poveste, cel care caută satul pentru prima dată trebuie supus la încercări ca să-1 poată găsi. Când 1-a aflat însă, rămâne uluit, căci satul are farmecul lui în orice anotimp, dar mai ales primăvara şi toamna, când devine mirific. Priviţi de sus, din Dealul Crucii (ce face ca aşezarea să nu poată fi văzută din drumul principal), Ipoteştii par că se dezvăluie cu totul. Dar satul păstrează tot timpul ceva ascuns, tainic înlăuntru-i, un soi de mister care îndeamnă a-1 descoperi pas cu pas: asta e tot ori mai sunt case după dealuri? până unde se întind codrii? lacu-i departe? Locul, împrejur întins ca-n palmă, devine dintr-o dată frământat, contrastând cu drumul ce vine dinspre oraş. E un spaţiu ondulatoriu, deal-vale, tradus de Lucian Blaga în sintetica expresie spaţiul mioritic. Apropiindu-te, cobori, lăsând în dreapta locul stânii care nu mai este. Se mai simte doar sugestia buciumului care "sună\ cu jale". Jos, lângă pârâul Loieştilor, "valea-i în fum", iar de ridici ochii spre cer, vezi în adevăr că "Nourii curg, raze-a lor şiruri despică"11. Satul începe brusc, cu un drum, străjuit de plopi - desigur "fără soţ" -, ce urcă lăsând câteva case în dreapta. Pe coasta dealului, în stânga, se înalţă biserica satului, din cărămidă şi piatră, ce păstrează proporţiile ctitoriilor din Oltenia; alături, dar puţin mai în spate, cuminte şi discretă, stă, misterioasă amintire, bisericuţa familiei: "Ţintirimul şi biserica noastră erau alături cu grădina. Cum pleca mama, luai o pătură şi mă dusei în ţintirim [..]. Era multă şi clară lumina de lună [..], ramurile salcâmilor erau negre, gratiile de la capela noastră, cu vârfurile aurite, străluceau şi vântul atingea de clopot [..]. ... clopotul abia atins suna dulce, foarte dulce şi melodios. — Vântu-mi trage clopotul, zisei."12. Sugestia eminesciană este clară, iar corespondenţa, biunivocă între elementele satului şi poet, este omniprezentă.

La vremea Eminoviceştilor, curtea era mare şi avea livadă. Atenansele din jurul casei părinteşti nu se mai păstrează, iar casa este astăzi o prezenţă nouă, în formă veche. Nu mai este nici fântâna cu cumpănă din colţul curţii, în fundul căreia, cu puţină teamă, dar împins de misterul adâncului ei, copilul privea singur, pe furiş, auzind cum "Apele plâng, clar izvorând..." din adâncu-i şi cum "Scârţâie-n vânt cumpăna..." (Sara pe deal).

De la casa Eminoviceştilor, drumul se desparte: la stânga, o ia spre Cătămărăşti, trecând pârâul Luncii, iar la dreapta, o ia spre Cucorăni, fostul centru de comună (plasa Târgul-Miletin). Acum, Ipoteştii se dezvăluie în mare parte, ca un loc tăcut şi liniştit: "Satul în vale- amuţeşte"14 şi casele cu grădini împrejur, coboară de pe celălalt deal spre vâlcioara "scăldată în cristalul pârâului de-argint"15. în orizontul apropiat se zăreşte pădurea Ursachi, dinspre Cucorăni, la marginea căreia mijeşte un lac, unde Mihai va fi ajuns, desigur, dar care nu 1-a impresionat, căci se află pe loc întins şi nu are nimic de taină. Pe celălalt drum însă, la patru kilometri distanţă, înconjurat din toate părţile de pădurea Baisei, "Tresărind scânteie lacul / şi se leagănă sub soare"16, în mijlocul său, stăruie "insula cea verde", până la care înota Mihai, împreună cu Ilie, fratele bun la suflet, căruia "Nimeni ochi-i n-a închis / în străinătate."17. Dar pe-atunci erau cu toţii fericiţi şi toată lumea era a lor. Misterul codrilor de-aramă le dădea flori ciudaţi, iar instinctul îi mâna - mai ales pe unul dintre ei - să dezlege taina: ce se ascunde oare în pădure? cum o fi zâna cea bună despre care se spune că apare noaptea pe lună în lumină, lângă lac? şi nu i-a trebuit mult copilului, ca să fugă din preajma casei fără de mistere (sau cu ele deja dezlegate) şi să doarmă peste noapte lângă oglinda de apă, sub crengile unui tei îmbătător. în felul acesta, viaţa sa afectivă i-a croit de la începuturi lăcaşuri originale,

căci, trăind pe viu tainele naturii, nu 1-a mai putut nimeni opri, dar nici întoarce de la ea: "—Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule, / Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme a trecut / şi de când m-am depărtat / Multă lume am îmbiat"  (Revedere ). "Raiul de basme" al pădurii, când, "Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii / Părea c-aud venind în cete cerbii"19, Mihai n-a putut să-1 trăiască, desigur, decât la vremea când cutreiera pădurile Baisei. Poveştile, pot fi depănate de-a lungul vieţii întregi, însă de trăit o singură dată ţi-e dat să le trăieşti: "Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, / Ce fruntea-mi de copil o- nseninară"20.

De-aici, nu i-a trebuit mult ca să treacă pădurea spre Agafton, îndemnat de o curiozitate greu de stăpânit. La început a luat-o pe drum cunoscut, mai apoi pe cărări tăinuite, numai de el ştiute, zăbovind prin zăvoaie, ascultând freamătul codrului, culegând flori sau urmărind viaţa gâzelor. A ajuns, în cele din urmă, să traverseze drumul Sucevei şi s-o pornească spre mătuşile sale de la Agafton. Două surori de-ale Ralucăi se numărau printre măicuţele acelui schit singuratic: Olimpiada, femeie citită şi inteligentă, care a şi ajuns stareţă, şi Fevronia, plină de nerv şi originalitate, ce "s-a fotografiat - cum spune Matei într-o scrisoare - ba avea şi album", lucru pentru care i se spunea "Jurăscioaia cea nebună" . Dar se vede că tocmai felul acesta de-a fi îl atrăgea pe Mihai, căci de oameni cuminţi şi aşezaţi, care nu-i spuneau nimic, era sătul încă de pe atunci. Fevronia însă nu era lipsită de darul povestirii şi al invenţiei, iar copilul avea să bată drumul acesta până târziu, căci ştia bine cuibarul poveştilor: "Mihai era la Iaşi [...]. Venind pe acasă s-a dus şi pe la Agafton şi acolo într-o seară maica Fevronia a făcut şezătoare de tors lâna şi au venit la acea şezătoare mai multe călugăriţe, şi una dintre ele, anume Zenaida, a spus povestea lui Călin. Mihai a ascultat-o, a luat notiţe şi a versificat-o."22. Era încă vremea când le mai "spuneau moşnegii poveşti"23. Nici nu se putea altfel, căci întemeierea schitului sta ea însăşi sub semnul legendei: "Biserica cu patronul «Sf. Voievozi» este întemeiată în anul 1780 de către un monah, anume Agafton, care trăia în schitul Monastirea Doamnei. Monahul Agafton, umblând prin aceşti codri după bureţi şi înnoptând, a stat în mijlocul acestor codri sub un stejar mare şi atunci a auzit cântându-se în acel stejar troparul sfinţilor Voievozi, repetându-se cântarea acestora consecutiv până de trei ori, şi din aceasta a înţeles că este o vedenie dumnezeiască, şi de aceea, însemnând acel stejar din lemnul acestuia şi al altor copaci a rădicat biserica ce este astăzi cu numele «Schitul Agafton». Sfânta masă a acestei biserici este făcută din trunchiul acestui mare stejar, unde stătuse odinioară monahul Agafton."24.

După ce pleca de la Agafton, cu gândul să vină acasă, Mihai o lua înapoi prin pădure. Dar ispitele erau mari aşa că, în dorul singurătăţii, mai trecea o dată pe lângă lac, apoi îşi schimba gândul şi pornea de-a dreptul prin pădure, pe la pârâul Murelor, sus, la izvorul cu "teiul sfânt. După ce zăbovea şi acolo, cobora la "stânca stearpă", de unde i se arăta o imagine încântătoare: Cucorănii în stânga, Ipoteştii drept la vale, Cătămărăştii şi Stânceştii mult la dreapta. Mai sus, pe dealul din faţa Stânceştilor, zărea "castelul singuratic", ascunzând cine ştie ce taine care trezeau imaginaţia copilului. După un timp, întoarcerea acasă îi venea peste mână şi o amâna cât putea de mult. Spre seară, dădea târcoale casei, până când găsea un moment prielnic, dar dacă tatăl nu era în pridvor, poate chiar cu biciuşca în mână, intra spăşit, cu ochii strălucind de fericirea trecută, şi Raluca îl ocrotea - poate uşor dojenitoare - dându-i să mănânce sau ferindu-1 de ochii pătrunzători ai soţului şi de vajnicele metode pedagogice folosite de căminar, mai ales când treburile nu-i merseseră bine peste zi.

S-a vorbit mult despre jocul copiilor căminarului de-a valma cu ceilalţi copii ai satului. Dar Mihai a sosit la Ipoteşti în jurul vârstei de cinci ani, trăind până atunci la Botoşani, unde avuseseră părinţii case. şi nici nu era un copil sociabil, ci dimpotrivă, destul de timid, fiind stingherit de prezenţa noilor săi tovarăşi, cu atât mai mult cu cât apucăturile lor îi erau străine. Nici Eminoviceştii, ce se considerau boieri, nu agreau această tovărăşie, iar căminarul nu poftea în casa mare nici rudele apropiate, deşi le ajuta cu porumb şi le ospăta adesea. Dovadă stă şi faptul că familia nu şi-a făcut rude în sat. Intrând în relaţii gospodăreşti cu unii şi cu alţii, probabil că mama le dirija copiilor prieteniile de joacă, după relaţiile pe care le avea cu părinţii copiilor din sat. şi când aveau să lege prietenii, de vreme ce toţi fraţii erau şcolari la Cernăuţi şi numai copilăria vacanţelor şi-o petreceau la Ipoteşti? Aşa încât Mihai umbla mai mult singur, plăcându-i libertatea. Prefera compania moşnegilor care-i spuneau poveşti, iar când a întâlnit prima iubire, ferindu-se de ochii lumii, a căutat cu draga lui locuri tainice, numai de el ştiute.

De altfel, la vremea aceea, Ipoteşti i aveau optsprezece-douăzeci de case: un cătun cu nu prea mulţi oameni, ocupaţi cu munca la câmp, unii dintre ei chiar la "conu' Ghiorghieş". Casele erau mici, acoperite cu stuf, cu un hol pe mijloc şi cu două camere pe laturi, dintre care în una se îngrămădeau cu toţii iarna, iar vara stăteau mai mult afară, în jurul cuptorului de lut. împrejmuirile curţilor sunt mai recente; sătenii de atunci foloseau gardul viu de cătină, liliac, salcâmi, iar în grădină, aveau vie, glugi de strujeni, stoguri de fân. Pereţii erau văruiţi şi prispa din faţa casei humuită-sau proaspăt lutuită (la sărbători mai ales); cel mai adesea, văruiala era albastră sau verde. "învelită cu olane, mai târziu cu tablă, era numai «casa din deal». Locuinţele ţăranilor de atunci se făceau din vălătuci, din stuf şi lut. Prispa toată din lut. Odăile rămâneau joase, mărunte, fără cerdac, de jur împrejur despărţite de grădină sau de vecinătăţi cu garduri împletite din nuiele de salcie, mai rar cu şipci sau cu sârmă, alte dăţi nici cu atât. Ai casei, cu bătrâni, cu tineri la un loc, se odihneau în aceeaşi încăpere. Iarna, spun bătrânii, aduceau şi viţelul în casă să nu degere. Drept coperişuri, cât cuprindea priveliştea, căciuli de stuf tăiat din iazurile lui Chiriţă sau al Loieştilor. în general, fiecare casă bătrână arată până astăzi două cămări scunde, la care se ajunge printr-un culuar intermediar, strâmt şi întunecos. Prin ferestrele mărunte mult soare nu răzbătea în încăperi. în curte, alături, se humuia un bordei pentru troacă, pentru aşezatul lemnelor sau chirpiciului. în alt loc se zidea un cuptor pentru vară; lângă casă, cuşca câinelui, paznic slăbănog şi răbdător.24.

Păstrând proporţiile, nici astăzi Ipoteştii nu-s prea mari. Comuna, desigur, este mai întinsă, având în componenţă opt sate (Ipoteşti, Cătămărăşti Deal, Cătămărăşti Vale, Manoleşti, Baisa, Stânceşti, Cucorăni, Cerviceşti). Ea se numeşte Mihai Eminescu, dar centrul de reşedinţă este la Ipoteşti, rămas cu numele său vechi25.

Porumbul, grâul, sfecla şi cartofii au fost şi sunt cultivate predilect pe ogoarele Ipoteştilor. în rest, orătăniile curţii le ocupau sătenilor timpul. într-o monografie întocmită în anul 1904, de către învăţătorul Ion Vasiliu, şi rămasă în manuscris, găsim menţionat faptul că abia în acel an numărul caselor din Ipoteşti ajunsese la şaptezeci şi şapte: "Cultura pomilor roditori are mică însemnătate; se găsesc însă mici livezi cu pomi roditori ca pruni, vişini, nuci, mai puţin meri şi peri"; "Viile [...] se cultivă numai de proprietari", iar pădurile "au o întindere de 1309 ha."27

Surprinzătoare este însă remarca învăţătorului (de la fila 14 a dosarului citat): "Oamenii, în general, nu prea sunt religioşi", căci documentele de arhivă probează, prin numeroase fapte, contrariul, întărind dovada religiozităţii lor, cum se va vedea în capitolul închinat istoricului bisericuţei familiei. Dar, cu siguranţă, ipoteştenii n-au fost niciodată comunicativi şi Eminovici însuşi a avut de suferit din pricina aceasta. Mândru în atitudine, a crescut şi a trăit sub autoritatea Balşilor, dreptate şi apela nu rare ori la violenţe căci la Dumbrăveni "tăia şi spânzura" în verbale, cum o atestă o seamă de fapte deja numele lor, şi, chiar când s-a desprins de trecute în anecdotă28, ei, apucăturile i-au rămas: îşi facea singur.


 

NOTE

 

* Pus la dispoziţie de Valentin Coşereanu, directorul Memorialului Ipoteşti, pentru a fi publicat în serial, textul reprezintă ediţia definitivă a cărţii editate în colecţia IPOTEŞTI a Memorialului Ipoteşti, Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu" în anul 2000 (n.n. - O. L. Şovan).

1 .Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucure[ti, 1985, p. 17.

2.ibidem, p. 17 3

3. .ibidem, p. 17

4.Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Bucureşti, 1939, p. 231

5.ibidem, p. 103

 6.idem, op. cit., vol. IV, 1952, p. 319

7. .idem,      op. cit., vol. I, p. 201

 8.Romulus       Vulcănescu, op. cit., p. 18

 9.Mihai        Eminescu, op. cit., vol. I, p. Ill

 10.Lucian       Blaga, "Elogiul satului românesc", discurs rostit la 5 iunie 1937, în şedinţa solemnă a Academiei Române; Discursuri de recepţie, Bucureţti, 1937, pp. 4-7

11. Mihai       Eminescu, op. cit., vol. I, p. 21

12  idem, op. cit., vol. VII, 1977, p. 314

13. idem, op. cit., vol. I, p. 231

 14.ibidem, p. 231

 15.ibidem, p. 6

  16.ibidem, p. 121

  17.idem, op. cit., vol. IV, p. 76

  18.idem, op. cit., vol. I, p. 123

  19.idem, op. cit., vol. IV, p. 354

  20.idem, op. cit., vol. I, p. 202

    21.Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1962, p. 274, Scrisoarea lui Matei Eminescu către Corneliu Botez, 27 aprilie 1909

    22.ibidem,p. 265, Scrisoarea lui Matei Eminescu către Corneliu Botez, 20 aprilie 1909 23.1. E. Torouţiu, Studii  şi documente literare, vol. IV, Bucureşti, 1933, p. 139

    24.    Cultul ortodox din judeţul Botoşani, 1906, p. 222

    25.Augustin     Z. N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969, p. 53

    27. În recensământul din anul 1987 sunt înregistraţi 6500 de locuitori, cuprinşi în 2200 de familii. Ipoteştii singuri adună,în cele 200 de case 250 de familii, adică 570 de persoane. In timpul recensământului din 1772­1774, Ipoteştii făceau parte din ţinutul Hârlău, ocolul Coşulii, şi aveau 15 case cu 20-24 de familii.

     28. Ion Vasiliu, Monografiile comunelor rurale. Monografia comunei rurale Cucorăni, judeţul Botoşani, 1904, în Arhivele Naţionale, Filiala Botoşani, Dosar 284/1904, f. 5,9.

 

 

Contribuţii privind sigiliul oraşului Botoşani până în anul 1862 (6)

 

Ştefan Cervatiuc

 


Punându-se în aplicare dispoziţiile Regulamentului Organic referitoare la înfiinţarea Sfaturilor Municipale (numite şi Eforii) în oraşe şi târguri101, la 2 ianuarie 1832 are loc alegerea Sfatului Municipal Botoşani102 compus din 3 membri, dintre care unul preşedinte, şi un secretar, acesta din urmă având în subordine şi doi scriitori, precum şi un număr de servitori, după trebuinţă.

Încă de la începutul activităţii sale Sfatul Municipal Botoşani dispune şi îşi confecţionează un sigiliu nou pentru validarea actelor ieşite din cancelaria sa, situându-se din acest punct de vedere printre primele Sfaturi care au făcut asemenea lucru103.

Însă, pentru o scurtă perioadă de timp, până la confecţionarea acestui sigiliu propriu, Sfatul Municipal Botoşani a întrebuinţat sigiliul comandamentului trupelor ruseşti de ocupaţie cartiruite în acest oraş. Două rapoarte ale Sfatului către Departamentul Pricinilor Dinăuntru, unul din 13 mai104 şi al doilea din 20 mai105 1832, sunt întărite cu sigiliul rusesc. Amprenta acestuia, în ceară roşie, este rotundă cu diametrul de 30 mm şi are reprezentat în câmp vulturul bicefal cu o coroană princiară închisă, cu baza la nivelul capetelor vulturului şi cu cruce deasupra. De jur înjur, în două semicercuri este scrisă legenda puţin lizibilă: în semicercul de sus: „cvartiri.... ", iar în cel de jos: ,Botoşani- 1830".

Prin acelaşi raport din 20 mai 1832, printre altele, se cere Departamentului să se trimită Sfatului o formă de pecete fiind lipsită cancelaria de această pecete106. La acest raport Departamentul răspunde la 10 iunie că „primindu-să raportul acestui sfat supt nr. 38 şi văzându-să cerirea ci faci, iată că prin aceasta i să trimeţi formă di peceti şi i să scrii că slovili ei sunt supt ia (şi cari zicu: „Pecetea Sfatului Muniţipal din Botoşani ") să li scrii pi marginea ei, împregiur, diasupra, diosebindu-să oarişci pi dinăuntru lărgimi di a încăpe slovili a scrii. Plata, acel sfat o va răspundi".107

Noua pecete a fost confecţionată imediat după sosirea adresei şi formei trimisă de Departament, dar, fie, din cauza grabei, fie din neatenţie, meşterul a greşit tiparul, unele elemente fiind în poziţii nefireşti. împrumutând ca emblemă, în urma instrucţiunilor primite, elementul specific din stema ţinutului Botoşani, şi ' anume coasa108 , amprenta acestei peceţi aplicată în ceară roşie109 pe două rapoarte ale Sfatului către Departamentul Dinăuntru, din 27 iunie110 şi 1 iulie 1832111 prezintă următoarele caracteristici: este aplicată în ceară roşie, rotundă, cu diametrul de 40 mm, în câmp este reprezentat un scut timbrat de o coroană princiară deschisă; scutul, susţinut de doi peşti uniţi cap la cap sub latura lui de jos şi cu cozile arcuite în sus pe lângă marginile laterale, are gravată pe el o coasă cu coada înclinată din colţul din dreapta-sus spre cel din stânga-jos, coasa propriu-zisă fiind dea-lungul laturii de sus şi cu vârful spre senestra (aceasta este o poziţie nefirească deoarece nu se lucrează cu coasa astfel); tot în interiorul scutului, jos, în spaţiul rămas liber în stânga cozii de la coasă şi

sub ea este trecut anul confecţionării: 1832; de jur împrejurul câmpului peceţii, pornind din partea dreaptă a coroanei princiare înspre cea din stânga, este scrisă legenda „PECETEA SFATULUI MUNIŢIPAL DE BOTOŞENI".

În raportul cu „Sama de câţi bani anume s-au cheltuit şi s-au dat în lefi şi în altele pi luna iunie 1832,112 înaintat Departamentului este trecută şi suma de 18 lei care s-a cheltuit de Sfatul din Botoşani pentru facerea peceţâi acestui Sfat ". Deşi în această „samă" nu este trecută ziua când s-a făcut plata, este sigur că aceasta s-a făcut pentru pecetea greşită. Imediat după constatarea greşelii, la 23 iunie 1832 - aşa după cum reiese din însemnarea „de câţi bani s-au cheltuit de cănţăleria Sfatului Orăşenesc din Botoşani "113 - se plătesc 10 leipentru pecete, prefacirea ei"

Amprenta noii peceţi, „prefăcută", aplicată în ceară roşie pe un raport al Sfatului către Departament din 29 iulie 1832114 este mai mică în diametru (33 mm), prezintă aceleaşi elemente ca cea care a fost greşită, însă de data aceasta coasa din câmpul scutului fiind în poziţie normală, cu coada înclinată din colţul din stânga-sus spre cel din dreapta-jos şi cu vârful spre dextra; legenda este şi ea aceeaşi, însă acum este scrisă începând din partea stângă a coroanei princiare până în partea dreaptă a acesteia. Această pecete este aplicată şi la încheierea unei condici115 de venituri şi cheltuieli ale Eforiei oraşului Botoşani din anul 1833.

În urma legii din 24 martie 1833 intitulată „Pravila pentru închegarea Sfaturilor Muniţipale care de acum se vor numi Eforii Orăşeneşti" şi prin care „stăpânirea are dreptate a aşeza Eforii şi la celelalte târguri particularnice a Prinţipatulu116, şi la Botoşani este ales noul organ de conducere: Eforia oraşului Botoşani.

Eforia foloseşte, după cum s-a văzut mai sus, al doilea sigiliu confecţionat în 1832 de Sfatul Municipal, probabil 117până în anul 1835, cu toate că, în urma hotărârii din 4 septembrie 1834 a domnitorului Mihail Sturza de a se schimba sigiliile instituţiilor potrivit cu noua stemă domnească118 în care intra şi leul - blazonul familiei sale - primul sigiliu al Eforiei poartă data 1834.

Amprenta acestuia, în negru-fum, găsită într-un dosar119 din anul 1836, în conformitate cu hotărârea domnească, prezintă următoarele caracteristici: formă ovală cu diametrul 33/37 mm, în câmpul sigiliului se află un scut despicat: la dextra se află emblema statului - capul de zimbru cu stea între coarne iar la senestra blazonul familiei Sturza - leul ridicat în picioare; scutul timbrat de o coroană princiară închisă, cu crucea deasupra, este susţinut de cei doi peşti ca în sigiliul anterior; de jur în jur, în două semicercuri, este scrisă legenda sus: PRINŢIPATUL MOLDOVEI 1834, iar jos: EFORIA BOTOŞANII; totul este mărginit de un cerc liniar îngust urmat de un altul mai lat (fig. 9).

Sigiliul confecţionat în 1835 (datat 1834) a fost folosit până în anul 1840, când se introduce un altul nou a cărui amprentă, în ceară roşie, găsită la încheierea unui 120dosar al Eforiei din anul 1842, prezintă aceleaşi elemente ca primul, cu unele mici deosebiri: este mai oval (diametrul 30/38 mm), iar legenda este scrisă astfel: în semicercul de sus: PRINŢIPATUL MOLDOVEI, iar în cel de jos, pe trei rânduri de astă dată, sub cei doi peşti: EFORIE TÂRGUL BOTOŞANII - 1840. Puţin lizibilă pe dosarul citat - din cauză că ceara este sfărâmată în unele locuri - amprenta aceluiaşi sigiliu se află imprimată în negru-fum, ceva mai clar, şi pe un document121 din 16 martie 1848 (fig. 10).

Schimbarea domnitorului Mihail Sturza în 1849 a determinat şi schimbarea sigiliilor tuturor instituţiilor, deci şi al Eforiei oraşului Botoşani Noul sigiliu conţine aceleaşi elemente ca cel anterior, cu următoarele deosebiri: capul de zimbru cu stea între coarne, coroana princiară este închisă, dar formată din mai multe braţe, şi lipită de scut; cozile peştilor au poziţii verticale, iar legenda dispusă în acelaşi mod este: în semicercul de sus: „PRINŢIPATUL MOLDOVEI", şi jos „EFORIA TÂRGUL - BOTOŞANII - 1849", Sigiliul este tot oval, dar cu diametrul de 34/40 mm (fig. 11).

În conformitate cu hotărârea anaforalei Sfatului Administrativ Extraordinar al Moldovei din 23 ianuarie 1851 prin care „s-au prefăcut numirea de Eforie în acel de Sfat orăşenesc122, şi la Botoşani Eforia îşi schimbă denumirea. Totuşi Sfatul orăşenesc din Botoşani nu-şi confecţionează un sigiliu în care să apară această nouă denumire, ci foloseşte în continuare acelaşi sigiliu din 1849 al Eforiei, aşa după cum reiese dintr-un document din 14 septembrie 1853 şi dintr-un altul din 7 martie 18 5 8123, întărite prin aplicarea lui în tuş verde.

Din lipsa materialului documentar sau ilustrativ nu ştim dacă imediat după Unirea Principatelor conducerea oraşului Botoşani şi-a confecţionat un nou sigiliu care să ilustreze evenimentul şi noua situaţie a ţării.

Cert este că în anul 1862, în conformitate cu sugestia Ministerului de Interne ca sigiliile municipalităţilor de oraşe şi târguri să fie modificate punându- se pe fiecare marca ţinutului respectiv124 oraşul Botoşani are un nou sigiliu. Amprenta lui, în tuş negru, aflată într-un dosar referitor la organizarea dorobanţilor , este rotundă, cu diametrul de 39 mm; în mijloc se află emblema ţinutului: o casă cu coada înfiptă vertical într-un lan, coasa propriu-zisă fiind cu vârful înspre senestra (iarăşi o poziţie nefirească, aşa cum era şi cea din 1832); dedesubtul lanului este trecut anul confecţionării: 1862; de jur în jur este scrisă legenda: MUNICIPALITATEA ORAŞULUI BOTOŞANI (fig. 12).

Casa va apare de acum înainte şi ca emblemă a oraşului Botoşani, nu numai a judeţului, în toate sigiliile confecţionate de conducerea sa, modificări survenind doar în legendă în momentele schimbării denumirii statului sau a organului administrativ orăşenesc: România, Regatul României, Municipalitatea, Primăria comunei urbane, Primăria oraşului etc


 

NOTE

 

101 Vezi anexa litera N "Pentru înfiinţarea Eforiilor orăşeneşti" în "Regulamentului Organic al Prinţipatului Moldvei", Tipografia "Albina". Eşii, 1837, p. 96-120 care cuprinde toate aceste dispoziţii privind componenţa, alegerea, atribuţiile etc. ale Eforiilor.

102. Procesul verbal de constituire a Statului Municipal Botoşani se alia la Arh. St. Iaşi. col. "Cih. Asachi", litera m, dosar 526, voi. XVII, fila 3. Câteva aspecte legate de alegerile anuale ale Eforiei Botoşani şi activitatea ei. Vezi la A. Gorovei, op. cit., p. 207-309.

103. Sfatul Municipal Iaşi, de ex., nu şi-a confecţionat deloc sigiliu, folosindu-1 pe cel al Agiei. De abia în anul 1834 Eforia oraşului Iaşi îşi înlocmeşte un sigiliu propriu. Vezi Gheorghe Ungureanu, "Sigiliile oraşului Iaşi în sec. al XlX-lea" în "Revista Arhivelor", nr. 2/1996, p. 85.

104. Arh. St. Iaşi, fond cit. dos. 526, voi. XVII. fila 232.

105.Idem, f. 239.

106.Idem. Ciorna raportului se află la Arhivele Statului Botoşani, fond "Primăria oraşului Botoşani". dos. nr. 2/1832, p. 6.

107 . Arh. St. Botoşani, fond "Primăria oraşului Botoşani" dos. nr. 2/1832, f. 83.

108. Încă       din anul 1811 coasa apare ca emblemă a ţinutului Botoşani; A. Gorovei,op.cit., 419 şi 435-fig. nr. 5 şi 7.

109. Fiind aplicată în ceară roşie nu am reuşit s-o fotocopiem.

110. Arh. St. Iaşi, col. „Gh. Asachi', lit. m. dos. 526, vol. XVII, f. 284 şi 307.

111. Idem, f. 269.

112. Arh. St. Iaşi, col. "Gh. Asachf', litera m, dosar 526, voi. XVII, f. 403.

113. Arh. St. Botoşani, fond "Primăria Botoşani", dos. nr. 2/1832, f. 165.

114. Arh. St. Iaşi, fond, cit., dos. nr. 526, vol. XVII, f. 339.

115. Arh. St. Botoşani, fond, cit., dos. 2/1833. f. 269.

116. N. A. Bogdan. "Cea dintâi legiuire comunală în oraşul Iaşi şi în principalele târguri din Moldova" în "loan Neculce ", nr. 1, fasc. Il-a, Iaşi, 1922, p. 246.

117. Pentru Iaşi noul sigiliu confecţionat în urma hotărârii domneşti din 1834, a fost gata abia la 4 octombrie 1835, dar i s-a gravat anul 1834 când s-a făcut modelul, actele Eforiei fiind validate cu vechiul sigiliu până în anul 1835. Gh. Ungureanu, op. cit., p. 88-91.

118. Vezi Afişul Domnesc în "Manualul administrativ al Principatului Moldovei", tom I, Iaşi 1855, p. 69­70 în care se arată: 1) Domneasca noastră pecete va avea semnele statului şi a familiei noastre; 2) Toate celelalte peceţi vor avea în mijloc, tot aceleaşi zise mai sus semne4) Eforiile de prin târguri vor ave aseminea peceţi ca şi isprăvniciile şi judecătoriile, cu deosebire numai că împrejur să fie înscrise cuvintele (Eforia oraşului cutare).

119. Arh. St. Botoşani, fond "Primăria oraşului Botoşani", dos. nr. 1/1836. fila 75.

120.Idem, dos. nr. 1/1842.

121. Arh. St. Botoşani, Doc. Primăria Botoşani, doc. 260.

122. Manualul administrativ al principatului Moldovei, Iaşi, 1855, tom I, p. 126.

123. Arh. St. Botoşani, col. doc. mapa nr. 39, ds. 1, f. 48.

124. Idem, f. 166.

125. Gh. Ungureanu, op. cit., p. 97.

126. Arh. St. Botoşani, fond "Primăria oraşului Botoşani", ds. nr. 4/1864.

 

Arta populară din zona Botoşanilor Portul popular (2)

 

dr. Angela Olariu

 


COSTUMUL FEMEIESC

Costumul popular femeiesc din zona Botoşanilor se încadrează prin structura sa, în tipologia costumului cu fotă, denumită în Moldova catrinţă. Are următoarea componentă: îmbrăcămintea capului, cămaşă, brâul (şitoare, chingă sau bârneaţă), catrinţă, încălţămintea, iar pentru timpul friguros (se adaugă) pieptarul, bondiţa, cojocul, sumăica (suman mai scurt).

Îmbrăcămintea capului

Fetele tinere necăsătorite, purtau capul descoperit. Părul îl aveau pieptănat în două cozi împletite de la ceafa, cu cărare la mijloc. Cozile atârnau pe spate(Pl. 1). în cosiţe, în zilele de sărbătoare, fetele îşi puneau flori naturale sau cumpărate din târg şi piepteni. Era obiceiul ca după ce o juca un flăcău, fata să-i ofere acestuia o floare luată din cosiţă. De aceea, când mergeau la horă, fetele aveau în păr flori multe, pentru toţi cei ce le vor chema la conform unor vechi legi, nescrise, nu-şi arată capul descoperit decât în faţa soţului la joc.

Femeile căsătorite nu poarta niciodată capul descoperit.

Începând cu ceremonialul ce urmează către sfârşitul nunţii, numit legatul miresii sau legatul capului, când, într-un cadru deosebit, naşa ia cununa de mireasă denumită floare şi celelalte podoabe de pe cap pieptănând-o şi punându-i hobotul

(basma adusă de mire) tânăra femeie nu mai are voie să meargă cu capul descoperit: ,îi mare păcat16 să nu vadă soarele cununia17, dacă mergi cu capul gol 18 arde pământul pe unde calci , dacă mergi cu capul gol, te prinde cineva de păr şi te trage sub pat]9, etc.

Femeile căsătorite se piaptănă la fel, în două cozi, cu singura deosebire că unesc cele două cozi la ceafa într-un coc lunguieţ, numit panara, în care cozile sînt petrecute unele printre altele(Pl. 2). Bunica se piaptănă cu cărare dreaptă ca lumânarea şi cu cozile prinse în panara20.

Femeile îşi acopereau capul cu ştergarul din cânepă, in sau bumbac, ţesut în cinci iţe, lung de peste 2 metri, cu ornamentul realizat prin neveditură. Câmpul ştergarului era ornamentat simplu de cele mai multe ori prin dungi transversale, dispuse ritmic, în schimb, capetele erau meşteşugit lucrate cu o gamă întreagă de motive geometrice (pătrate, romburi, triunghiuri), realizate prin ţesutul în cinci iţe21. Astăzi puţine femei mai cunosc ţesutul în cinci iţe. Ştergarul de pus pe cap, în zilele de sărbătoare, era împodobit în mod deosebit. La capete se coseau fluturi, iar la franjuri se prindeau câte un rând de mărgele mici colorate. în unele localităţi (Păltiniş) ştergarul de sărbătoare era împodobit cu mult fast. La margine ştergarul avea gălbănaşi care se legau de un fel de horboţică.22

Pentru a nu se murdări, a nu luneca de pe păr şi pentru a avea un suport, ştergarul se îmbrobodea după ce, în prealabil, părul fusese strâns într-un fes de culoare roşie (Conceşti, Hudeşti, Bajura, Păltiniş), sau peste un tulpan negru care avea aceeaşi menire. Cu ştergarul, femeia se îmbrobodea trecând capătul drept peste creştet şi aducându-1 în faţă23(Pl. 3). Cu timpul, ştergarul era purtat doar în zilele de sărbătoare şi mai mult la biserică, cum se întâmplă de obicei cu lucrurile care încep să fie părăsite. Acoperământul capului cu ştergarul a dispărut cu desăvârşire. El a mai rămas doar în amintirea bătrânelor, iar ştergarele se pot găsi cu greu, uitate în lăzile de zestre.

Remarcăm faptul că, în ţinutul Botoşanilor nu s-a purtat marama de borangic.

Începând din secolul al XlX-lea au pătruns la sate produse de import (barize, casânci, tulpane, berţi etc) (Pl. 4).

Bătrânele au început să poarte tot mai mult basmale (grimele) de format triunghiular, din hasa alba cu ploiţă lucrată cu igliţa, (pe margine având şi mărgele colorate). Peste aceste basmale puneau casîncile şi barizele, păstrând, într-un fel, modul de îmbrobodire al ştergarului.


 

NOTE

 

16. Informatoarea A vădanii I. Ruxandra, 68 de ani, Flămânzi, Botoşani.

17. Informator Anisie V. Gheorghe, 77 de ani, Păltiniş.

18. Informator C. Tibuleac, 75 de ani, Ipoteşti, Botoşani.

19. Informatoarea Ileana Pricop, 78 de ani, Rădeni, Frumuşica.

20. Informatoarea Aştefanei Elisabeta, 86 de ani, Truşeşti.

21. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol.21, Bucureşti, 1911, p. 197-202.

22. Informator Anisie V., 77 de ani, Păltiniş.

23.Informatoarea Amălinei Emilia, 65 de ani, Bajura, Darabani.

 

 

 

 

Mărturisiri din întuneric(2)

Gheorghe Bâgu

 


 

 

Mai întâi am stat câteva zile la Bucureşti, în cartierul Andronache, la un unchi al meu, comunist. Aici eram la adăpost, dar mătuşa Ana, nevasta lui moş Vasile - comunistul, căuta să mă izgonească, găsindu- mi tot felul de pricini:

- Dacă ai terminat şcoala, de ce nu te duci acasă? Ce umbli toată ziua câine surd la vânătoare? La ce te gândeşti? ... La ce te gândeşti ? Te gândeşti că a ars şura lui Leiba şi nu au unde să se culce vrăbiile? Ce-o să zică mă-ta când o afla că te plimbi cât este ziua de mare, ca nepotul mitropolitului, printre oi? Ce- ţi pierzi timpul prin Bucureşti?

Vrând-nevrând, cu frică sau fară frică, am fost nevoit să-mi iau valiza şi să plec. Unde? Nici eu nu ştiam... Am plecat mai întâi spre casă, în nordul Moldovei şi am poposit, la început, la un văr, preot, la vreo 5 km de Botoşani. Aici am fost găzduit câteva zile, până ce a auzit popa despre ce este vorba, după care nu ştia cum să scape de mine. în cele din urmă s-a hotărât şi mi-a spus cu multă bunăvoinţă:

- Măi Gheorghiţă, Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii şi să umbli din succes în succes, din bucurie în bucurie, dar gândeşte-te şi la mine, care întreţin o familie grea. Uită-te şi la copii mei...

Mi-am luat valiza şi iarăşi am plecat. Supărat, necăjit şi foarte deprimat am nimerit la alt unchi, frate al tatei, la moş Costică, pensionar în Dorohoi. Locuia aproape de casa noastră, pe strada Ştefan cel Mare şi gard în gard cu casa logodnicei mele (actuala mea soţie). El mi-a spus:

-Măi băiete, stai la noi fară frică. Stai cât vrei, căci nimeni n-o să se lege de tine. Eu sunt bătrân şi n-am făcut rău la nimeni. Am muncit toată viaţa şi am crescut o casă de copii, pe care i-am dat patriei. Cinci fraţi am plecat odată din aceeaşi casă la război, pentru a face România Mare. Cel mai mare, Gheorghe, frate şi cu tatăl tău, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, este în Mausoleul din Mărăşeşti, eu am fost rănit, moşi-tu Vasile şi moşi-tu Ion au căzut prizonieri la nemţi, aşa că am vărsat mult sânge pentru ţară. Stai la mine fară frică.

Mi-a dat o cameră curată, răcoroasă, cu miros de busuioc şi cu linişte de mormânt. Citeam toată ziua şi nu reţineam nimic. Mă ridicam şi mă plimbam în jurul mesei, apoi mă uitam la câte o fotografie ore întregi. Mă uitam la moş Costică şi-1 vedeam tânăr, sergent de roşiori, frumos şi brav. Atunci îmi veneau în minte şi fraţii tatei, morţi şi răniţi la Mărăşeşti, pentru întregirea neamului.

Seara, după ce întunericul cuprindea toată firea, ieşeam pe prispă, pe nişte trepte în spatele casei şi priveam cerul şi galaxiile. Mă gândeam la infinitul Universului şi la micimea şi răutatea oamenilor. Frica mă cuprindea iarăşi. Din nou mă gândeam ce trebuie să fac şi încotro trebuie să apuc.

Cu mult necaz şi cu mult zbucium sufletesc, cu nopţi de insomnie şi de febră, timpul se scurgea şi uşor vara s-a dus şi a venit toamna. Şcolile s-au redeschis, vremea a devenit răcoroasă şi pomii au început să ruginească. Mă uitam la livezile îmbătrânite, la dealul Polonic care se profila ca o umbră uriaşă peste şesul Călănceni, apoi priveam spre valea Jijiei. Totul era trist şi mohorât, totul părea pustiu. Nu a durat mult şi a căzut bruma. Eram deznădăjduit şi mă durea sufletul când mă gândeam că nu mai sunt în rând cu oamenii, că trăiam izolat de lume, într-o casă la doi bătrâni. Mă socoteam un laş, un netrebnic. Mă întrebam: pentru care motiv stau eu închis în casă? Până când voi sta şi ce voi face, ce mai aştept?

Intr-o duminică, mama logodnicei mele a venit pe la moş Costică, care a primit-o bine şi a întrebat-o de unde ştie că eu sunt găzduit la el şi dacă mai ştie altcineva lucrul ăsta. Ea a spus că a aflat de mine de la mama şi a început să plângă în hohote. Dup ce s-a potolit, mi-a povestit cum a fost arestată Didina. Venise acasă să-şi pregătească examenele pentru sesiunea din iunie. într-o noapte aude că bate cineva la uşă. Bărbatul ei era la lucru pe un şantier la Iţcani-Suceava, iar ea era singură acasă cu copii, Didina nu se culcase, încă mai învăţa. A intrat un civil în casă, s-a legitimat, a arătat că este ofiţer la securitate şi a întrebat de studenta Popuşoi Didina. A mers la ea şi i-a spus să-1 urmeze pentru o declaraţie. Săraca nu a reuşit să scoată nici un cuvânt. L-a urmat liniştită, fară frică. In drum, aproape de biserica Sf. Neculai, îi aştepta o maşină în care s-au urcat şi au luat-o spre Suceava. De atunci n-au mai văzut-o.

O întreb:

- Cine era şeful Securităţii şi cine a arestat-o?

- Carol Hudescu.

- Care? Fostul Carol Segal? Carol, pe care soţul matale l-a ajutat şi l-a adăpostit în timpul prigoanei legionare?

- Da, acela.

-Şi?

- A fost bărbatul meu la el, a căzut în genunchi, l-a rugat să-i spună cu ce a greşit fata, să-i dea voie să o vadă, să-i dea un pachet cu ceva mâncare şi cu rufe de schimb. Carol a fost neînduplecat, n-a admis nimic...

În acest timp, eu mă plimbam prin cameră. Ea mi-a urat mult noroc, sănătate, succes şi a plecat...

Într-o noapte, din prima decadă a lunii octombrie, m-am hotărât, cu banii pe care îi mai aveam să plec la Iaşi. Era luni, 10 octombrie. Miercuri, cu trenul de 4 dimineaţa, am plecat.

Ajuns la Iaşi, am tras la un coleg de-al meu, care locuia pe strada Florilor, la numărul 8. M-a primit cu multă căldură, mi-a făcut patul şi mi-a dat să mănânc. Cu el mai stătea un coleg de liceu, Mierlă Vasile. Şi la ei era sărăcie, dar aveau libertate, tinereţe şi speranţe... Eu cu speranţa terminasem din luna mai. Atât Teodoreanu cât şi Mierlă mă încurajau şi nu ştiau ce să-mi mai povestească. Presimţeam că în curând voi fi privat de ceea ce este vital, de ceea ce este mai necesar şi mai sfânt omului: de libertate. Ei vorbeau, în timp ce gândurile mele zburau departe...

Se înnopta şi în lumina palidă şi blândă a sfârşitului de octombrie, totul părea scăldat în culori pastelate. Toamna parcă se plimba prin case, prin grădini şi pe străzi, colorată în ciclamen, împodobită cu crizanteme şi cu dantelărie de funigei. într-un târziu ne­am culcat. Vasile Mierlă şi Ion Teodoreanu au început să sforăie.

Eu nu reuşeam să adorm. Mă gândeam la Evul Mediu, la Inchiziţie, la Dostoievski, care povesteşte că în închisoarea de la Tobolsk a văzut oameni legaţi de zid, ferecaţi de ani de zile şi care, după ce scăpau din lanţ, purtau cătuşe până la sfârşitul vieţii. Mi-am amintit de povestirile lui Topârceanu din prizonierat şi de povestirile lui Vajeriu Branişte, din puşcărie ...

A doua zi am plecat să mă interesez de un transfer şi m-am întâlnit cu un coleg de liceu, cu D. Ştefano, care-şi trecea teza de licenţă la Farmacie cu un subiect din botanică şi care, ştiindu-mă naturalist, m-a invitat să iau parte la prezentarea lucrării.

Către seară, cu Vasile Mierlă şi Teodoreanu, am ieşit la plimbare. Nu-mi găseam astâmpărul. laşul, distrus de război, începuse să se refacă şi cu luminile aprinse părea foartze frumos. Tineri şi tinere, veseli şi plini de viaţă se îmbrăţişau, urcau în deal şi coborau în vale, erau gălăgioşi şi entuziaşti. Reintrat între prieteni, reintrat în viaţă după autoexilul de la moş Costică, totul părea schimbat, totul era nou şi frumos şi păşind alături de colegii mei, mă gândeam cât de inuman este să privezi de libertate pe semenul tău! Din nou mă simţeam hăituit şi obidit. Forfota de pe stradă începea să mă obosească.

II. SECURITATEA IAŞI

Era seara zilei de 14 octombrie 1948, de Sfânta Paraschiva, mare sărbătoare creştinească la Iaşi. La un moment dat a apărut în faţa noastră un pirpiriu cu un cap mare, clăpăug, cu gâtul ca de scripcă şi cu dinţii mari şi rari. Cu mişcări iuţi şi stinghere, râzând forţat, ne-a blocat drumul.

Vă rog, legitimaţiile dumneavoastră! Ca şi cum mi-ar fi dat cu un par în cap, eram să cad jos, dar mi-am revenit imediat şi mi-am impus curaj şi nepăsare. Ce o fi, o fi... Am prezentat şi eu legitimaţia după care am fost invitat să-1 urmez pentru a da o scurtă declaraţie. Ştiam eu ce declaraţie mă aşteaptă şi cât de scurtă este. TotuşC"1-am urmat pe acest slăbănog de care aş fi putut să scap cuun singur pumn, bineînţeles, dacă n-aş fi ştiut că în spatele-lui mai sunt vreo zece. Totul se sfârşise.

" Mi-am văzut cariera ratată, viitorul distrus, libertatea pierdută şi într-adevăr tot ce are omul mai scump şi mai sfânt în viaţă am lăsat la poarta închisorii şi ndin acea seară nu am mai fost Gheorghe Bâgu, ci numărul 1211. Ce coincidenţă: tot cursul superior de liceu am purtat numărul 211...!?

Am intrat pe poarta unei clădiri care nu trăda nimic din rolul şi importanţa ei. Era o casă particulară, aşezată pe una din cele mai frumoase străzi ale laşului, pe strada Copou, care ducea spre grădina publică cu teiul lui Eminescu. O casă moldovenească cu geamuri şi uşi mari, cu cerdac îmbrăcat cu iederă şi flori. Am intrat într-o cameră mare şi rece, în care se găseau un birou învelit cu hârtie albastră şi câteva scaune vopsite în maro, murdare şi şubrede. Pe pereţi un singur portret, cel al lui Stalin. Era izbitor contrastul între interiorul murdar, respingător, îmbâcsit de fum de ţigară şi exteriorul curat şi ospitalier. Nu mi s-a spus nici un cuvânt. După câteva ore s-a deschis uşa şi a intrat locotenentul Blehan, pe care-1 cunoşteam ca elev repetent. S-a uitat nehotărât la mine.

-Acesta este? A întrebat el, deşi mă cunoştea.

Ordonă să mă percheziţioneze, să-mi scoată cureaua şi şnururile, să-mi ia actele şi verigheta şi să mă ducă la celula 1, apoi m-a predat unui gardian cu care am mărşăluit spre o sală fără lumină, vreo 10­15 paşi. Când ne-am oprit gardianul a aprins o lanternă şi a deschis un lacăt la o uşă. M-a luat de spate şi m-a repezit într- un interior cu întuneric beznă... şi a închis uşa cu lacătul. Am rămas puţin nemişcat, pe urmă am început să pipăi şi să caut pe lângă pereţi vreun pat pe care să mă culc. Umblând foarte atent şi încet, cineva din cameră m-a întrebat: -Ce cauţi?

Nu m-am speriat. Pe loc mi-am dat seama că este vorba de un deţinut şi i-am răspuns:

-Caut un pat să mă culc.

 -Nu observi, nu simţi că peste tot sunt numai paturi?

Am înţeles că trebuie să mă culc pe jos şi că în cameră mai sunt şi alţi deţinuţi. M-am apropiat de ei şi m-am întins pe duşumeaua fară aşternut. In celulă mirosea îngrozitor a urină şi mucegai şi era tare frig.

-Stai aici lângă mine. De unde eşti şi pentru ce te-au arestat?

Ca renăscut după un lung, greu şi nesuportat exil, după o lungă şi grea izolare, bucuros că nu mai sunt urmărit, că mi-am găsit ortacii, am răspuns spontan, în rime stâlcite şi involuntare:

-Sunt din Dorohoi şi sunt considerat periculos. Motiv pentru care m­ - au depus aici, jos, pe duşumea, fară şnururi şi curea.

-Auziţi, măi, ce-i umblă gura dorohoianului!

-Dar dumneavoastră, zic eu, oarecum satisfăcut că nu mai sunt singur, pentru care fapte necugetate vă pătimiţi pe duşumele, în bezna aceasta?

Văzând că nu se grăbesc cu răspunsul, îl înghiontesc uşor pe primul de lângă mine, care-mi spune:

-Eu mă numesc Zaharia şi am fost actor la Teatrul Naţional din Iaşi, primul de lângă mine este inginerul Cosmovici, iar lângă el sunt un locotenent de grăniceri şi trei ţărani.

-Aici, zice unul din ţărani, am fost aduşi pentru păcatele părinţilor noştri.

-Ale părinţilor?

-Da. Ei săracii au trudit şi au adunat să aibă, să avem cu toţii, şi astfel au devenit bogaşi, au devenit chiaburi...acum tragem şi noi.

-Mai terminaţi odată, intervine cineva, cred că era Cosmovici, o să vorbiţi mâine toată ziua, că ce aveţi alta de făcut! N-aveţi nici de arat, nici de semănat, nici de prăşit şi nici de plivit, aşa că lăsaţi gura!

Ne-am culcat. Eu, parcă adus într- un adăpost ospitalier, m-am lipit de fratele Zaharia, pentru a mă încălzi şi am adormit...

Într-un târziu, m-au trezit discuţiile fraţilor de suferinţă


 

PATRIMONIU IMOBIL

 

Ansamblul urban medieval Botoşani(14)

 

dr. Eugenia Greceanu

 


În concluzie, pentru evoluţia târgului pînă către 1850, formulăm următoarea ipoteză de evoluţie.

Etepa I-a, sec. XIV-XVIL nucleul Tîrgului Vechi, delimitat spre nord de Calea Naţională - cu ambele fronturi construite - şi străzile Dobrogeanu Gherea- Dragoş Vodă, având o extindere astăzi dispărută pe drumul Ştefaneştior, cu piaţă în târg, lângă biserica Sf. Gheorghe, şi cu loc de iarmaroc îi afara vetrei, în Târgul vitelor.

Etapa a Il-a, sfârşitul sec. al XVII-lea - până către 7550: decăderea Ştefaneştilor determină degenerarea extinderii târgului pe această direcţie şi înlocuirea progresivă cu zonă de locuinţe, procesul fiind încă neîncheiat în 1790. Avântul economic al Galaţilor, după căderea Chiliei sub turci, şi orientarea comerţului de tranzit pe linia Galaţi-Botoşani, determină evoluţia Tîrgului Nou, care se dezvoltă la nord de Calea Naţională, înglobînd periferic Tirgul de vite cu începere din ultimele decenii ale sec. al XVII-lea. Tot atunci se conturează cea de a doua piaţă din interiorul târgului, actuala Piaţă 1907, existentă în jurul anului 1740, când sunt consemnate patru pieţe la Botoşani: două de lăture târgului şi două în targii30.

Târgul Nou este închegat la 1780, când hotărnicii domniei constată că târgul, din vechime, a fost mai mc şi că s-a fost mărit cu trei părţi decât a fost mai înainte în prima jumătate a veacului al XIX- lea, creşterea populaţiei şi continuitatea avântului economic determină extinderea parţială a dughenelor pe uliţele secundare ale Târgului Vechi (iniţial fară fronturi construite), al căror rol în structura clasică a târgului medieval este de a permite aprovizionarea dinspre curte a dughenelor dispuse ca front continuu de-a lungul marilor vaduri comerciale. în Botoşani, uliţe secundare de acest tip nemodificate funcţional, sunt doar străzile Dacia (deservind frontul de sud-est al Pieţei 1907, Calea Naţională şi o parte din str. Transilvaniei), precum şi str. Horia, deservind loturile străzilor Marchian şi Transilvaniei. Majoritatea uliţelor secundare au însă pe una din laturi un front construit cu dughene, databile în primele decenii ale veacului al XIX-lea (datare susţinută şi de elementele de arhitectură), în această categorie se află străzile Uspeniei (Elena Rareş), Sf Ilie (Independenţei), Engels, Eminescu (Mioriţa), Lemnăria veche, Bălcescu (fig. 11).

Etapa a IlI-a, 1850-1860. Saltul înregistrat de creşterea populaţiei cu mai mult de jumătate, prin imigraţia a circa 10.000 evrei, determină construirea intensă de dughene în Târgul Nou. Parcelele se deosebesc prin dimensiunile lor foarte restrânse, atât în lăţime, cât şi în adâncime, în comparaţie cu parcelele din fazele anterioare. Caracteristice pentru această ultimă fază sunt parcelările de pe străzile Dimitrov, Mihai Viteazul, Sf. Ilie (Independenţei) - între Calea Naţională şi Pictor Grigorescu , Crângului, Elisabeta (7 Aprilie), Griviţa.

În această etapă, vechea extindere pe drumul Ştefaneştilor degenerează complet: vatra oraşului se restrânge către vest(fig. 10), traseul vechi este părăsit odată cu înfiinţarea cimitirului "Eternitatea" (1881), iar zona străzilor Dobrogeanu-Gherea, Dragoş Vodă şi Călugăreni primeşte caracterul unei zone de locuit cu caracter mixt, în care arhitectura eclectrică a caselor înstărite se inserează în grupurile de case cu arhitectură populară, specifice vechilor zone de locuinţe ale târgului.

Către sfârşitul veacului, un ultim eveniment declanşează unificarea arhitecturală a Pieţei 1907 şi a porţiunii din Calea Naţională cuprinsă între străzile Pictor Grigorescu şi Peneş Curcanul. Este vorba despre marele incendiu din 3 iunie 1888, a cărui descriere exagerată - sub raportul dispariţiei clădirilor - a dat naştere părerii că tot acel centru este o refacere târzie de după 189032. Or, nu numai că biserica Uspenia nu s-a consumat, dar cea mai sumară examinare dovedeşte existenţa umor clădiri mult mai vechi (farmacia Gorgias, clădirea din Piaţa 1907 nr. 148 ş.a.) fără a mai vorbi despre reţeaua pivniţelor pe mai multe nivele. Este probabil că acest incendiu a înlăturat ultimele dughene din paianturi care existau încă în 1857 şi a impus refaceri însemnate ale nivelelor superioare, aşa cum s-a întâmplat şi la Braşov, după marele incendiu din 1689. Cu această ocazie, fronturile clădirilor din Piaţa 1907 şi de pe Calea Naţională au fost unificate printr-o arhitectură de pronunţat caracter occidental şi de excelentă calitate, care reprezintă aportul principal al oomunităţii evreeşti din Botoşani la îmbogăţirea valorilor arhitecturale ale oraşului, întrucât, în 1890, porţiunea amintită a centrului comercial se sflă în proprietatea marilor negustori şi bancheri evrei. Trebuie însă precizat că arhitectura occidentală a faţadelor constituie doar un frumos decor al străzii, întrucât clădirile înglobează nucleele anterioare, iar curţile prezintă ordonanţa clasică a caselor de târgoveţi, cu galerii pe stâlpi de lemn, balcoane şi geamlîcuri susţinute pe console de lemn profilate, elemente întâlnite în toată ţara în zona centrului comercial al vechilor oraşe.


 

NOTE

 

30.      Termenul de piaţă, echivalent cu loc de schimb, este folosit nediferenţiat şi pentru locul de schimb anual, iarmaroc, derivat din Jahrmarkt.

31.     A. Gorovei, Monografia, p. 65

32.      V. Nădejde şi I. Tiţu, op. cit., p. 59: Oraşul Botoşani a fost prada mai multor focuri care în diferite vremi a consumat multe case şi chiar părţi întregi ale târgului, dar din toate cel mai grozav foc, şi se poate numi chiar colossal, a fost marele incendiu din 3 iunie 1888, cu ocasiunea cărui incendiu s-a consumat partea cea mai frumoasă şi mai principală a oraşului, cum şi biserica Uspenia, catedrala oraşului, urmele acestui incendiu se văd şi astăzi. Citatul este reprodus aproape fară modificări în Marele dicţionar geographic al României. I, p. 569. Exagerarea este evidentă, întrucât biserica Uspenia se păstrează în întregime, focul afectându-i doar acoperişul

 

 

Biserica "Sf. Nicolae » Popăuţi din Botoşani (5)

(date generale despre monument, intervenţii diverse asupra arhitecturii şi decoraţiei murale, efectele produse în timp asupra materiei şi imaginii originale)

 

lector univ. Carmen Cecilia Solomonea

 


Repictarea din perioada călugărilor greci probabil nu schimba compoziţia scenelor, urma originalul, (vezi zonele cu element decorativ floral de la baza registrului Patimilor sau fondurile albastre fragmentare şi feşele roşii.)

Repictarea de la 1751 s-a realizat pe toate zonele bisericii sau doar partial ? La momentul actual este greu de precizat datorită intervenţiilor ulterioare care au produs o serie de transformări pe toată suprafaţa decorată, ţinînd seama de rolul intervenţiei de „reînoire" ce s-a desfăşurat în 1926­1927 (intervenţii întreprinse de Comisiunea Monumentelor Istorice, aşa cum precizează actul existent în documentele bisericii de la acea vreme şi care s-a păstrat la fostul muzeu).

Caracteristicile repictării :

 - feşele care delimitează scenele şi registrele sunt pictate cu un pigment roşu mult mai rece ca ton decît cel original şi uneori au o lăţime mai mare decît cele originale, -acoperirea fondurilor şi chiar arhitecturile scenei cu un ton albastru deschis.

- nele zone sunt repictate fără a se ţine seama de pictura originală , dar în general respectă aceeaşi compoziţie.

- tonurile cromatice sunt reci , opace, fară transparenţe, utilizîndu-se albul şi negrul în obţinerea tonurilor mai închise sau deschise, -repictarea este executată cu pigmenţi specifici perioadei respective, folosindu-se un liant organic slab.

-lipsa calităţii artistice şi a rafinamentului cromatic. Dorinţa de exprimare a gustului estetic specific epocii (sec.XVIII-XIX) se poate considera ca fiind motivaţia acţiunii de repictare şi implicit acoperirea imaginii medievale originale. Repictarea atît cit s-a păstrat, demonstrează preferinţa către o gamă restrînsă de tonuri cromatice, în general reci (cu excepţia pigmentului galben), fără a se căută rafinamentul în linie sau culoare.

Schimbarea de imagine nu a însemnat o repictare de bună calitate şi nici o modificare totală a vechilor compoziţii. Porţiunile care lipseau din stratul de preparaţie (intonaco) au fost completate cu diverse tencuieli ' şi au primit tonuri de culoare asemenea unui fond uniform.

Perioada în care domnul Constantin Vodă Racoviţă închina biserica Popăuţi la Patriarhia Antiohiei şi apoi continuarea acţiunilor de reînnoire de către domnul Matei Ghica, a însemnat o serie de intervenţii şi transformări cu aportul călugărilor greci care administrau mănăstirea. în acea perioadă s-au produs modificări în imaginea monumentului, unele reversibile şi altele din nefericire ireversibile. Aici s-ar încadra următoarele modificări ireversibile aduse arhitecturii la interior : suprimarea peretelui dintre pronaos şi naos şi sacrificarea decoraţiei murale; modificarea ocniţelor din naos situate lîngă iconostas prin înlăturarea formei semicirculare a părţii superioare ; modificarea totală şi mărirea nişelor din altar, situate pe partea nordică şi sudică a absidei estice. S-ar putea spune că aceste intervenţii din diverse epoci asupra bisericii lui Ştefan cel Mare au diferite grade de agresivitate, fie avînd o motivaţie utilitară, fie una estetică.

O mare parte din repictarea de sec.XVIII - XIX s-a înlăturat prin acţiuni ulterioare de spălare şi „reînoire" probabil la 1926, voindu-se a se ajunge la pictura originală. Acest lucru s-a realizat parţial totuşi, întrucît zone repictate s-au păstrat pînă în prezent, concluzie la care s-a ajuns actualmente, după ce stratul gros de murdărie şi fum a fost îndepărtat de pe pictura naosului şi parţial din altar.

Intervenţia din 1926 - 1927.

În actul păstrat la biserica Sfîntul Nicolae Popăuţi se precizează că la 1927 au avut loc lucrări la pictura murală executate de către doi pictori, coordonaţi direct de către "pictorul Comisiunii Monumentelor Istorice Această intervenţie, precum spune actul întocmit în 3 exemplare, dintre care unul păstrat la fostul muzeu al bisericii, se menţionează că a avut       loc       întrucît           „într-o

 

aşa rea stare se găsea şi această biserică, pînă nu demult, cînd în anul 1926,(...), s-a început lucrarea de restaurare a picturii,... " Deasemenea actul menţionează intervenţia din 1752 şi restaurarea de arhitectură pe exterior din timpul Regelui Carol 1 (1906).

 Ana şi Caiafa"- intervenţii ale restaurării din 1926­1927, respectiv completări locale pe porţiuni mici la portretele şi mîinile personajelor; Detaliu de portrete cu preparaţie în tehnica „affresco" peste porţiuni care prezentau degradări sub formă de zgîrieturi, lovituri intenţionate provocate cu instrumente ascuţite

 

În final acest act este semnat de toţi cei prezenţi la redeschiderea bisericii în data de 2 octombrie 1927 „în primul an al proclamării M.C. Regelui Mihai I al României " şi de către cei care au efectuat lucrările asupra decoraţiilor murale interioare.


 

 

 

 

 

 

PATRIMONIU IMATERIAL

 

Datini şi obiceiuri specifice armenilor

 

Viorica Popa

 


Ne aflăm în prezent în plin proces de globalizare a economicului şi politicului din lumea contemporană, cât şi în domeniul etno-cultural, ceea ce trebuie să conducă la reconsiderarea propriilor tradiţii şi identităţi naţionale, a contribuţiei fiecărei culturi, produse de un popor mare sau mic, la marea cultură universală.

Tradiţiile comunităţilor armene sunt cristalizate în jurul bisericilor. Pentru poporul armean, biserica „Armeană" este patria spirituală, iar cel ce uită să intre în biserică este un om pierdut. Armenii au dovedit şi aici în România, după 700 de ani, departe de patria mamă, că trăiesc mai ales spiritual.

Prin tradiţii ştim că biserica armeană „Sf. Maria" din Botoşani este construită la 1350 şi pe parcursul timpului ea suferă mai multe modificări până la forma actuală. în jurul bisericii s-au construit muzee, biblioteci, orfelinate şi şcoli. în anul 1842 se serbează la Botoşani cu mare pompă în ziua de 22 octombrie împlinirea unui an de la recunoaşterea şcolii armene de către Mihalache Sturza. în anul 1843 funcţiona o şcoală cu 2 clase cu 56 elevi cu predare în limbile armeană şi germană, elevii fiind atât armeni cât şi români, iar în anul 1856 şcoala are 136 şcolari în 8 clase,

 

În anul 1832 existau la Botoşani un număr de 200 persoane constituind o colonie bine închegată, unită şi care continuă să-şi păstreze tradiţiile şi obiceiurile din ţara natală începând chiar de la băutul cafelei în ceşcuţe mici, (armenii fiind singurii orientali care au o denumire proprie pentru aceasta - surgi), până la arte decorative şi zidirea locurilor de cult. Pietrele tombale ce străjuiesc mormintele din jurul bisericilor armeneşti, pietre care i-au impresionat pe mulţi oameni de artă şi istorici cum a fost D.J.Siruni şi Nicolae Iorga, care a şi tradus şi publicat inscripţiile de pe aceste pietre, stele în piatră, dominate de motivul crucii, specifice artei religioase armene. Aceste simboluri ale creştinătăţii (hacicarurile) aveau drept scop protecţia de calamităţi, amintirea unui eveniment sau a unei persoane, binecuvântarea unui loc. Pietre mari polizate cu ciocanul, aduse din Orient se află şi acum în curtea bisericii „Sf. Maria".

 

Odată stabiliţi pe pământul românesc, mai ales în Botoşani, armenii s­au acomodat vieţii autohtone, familiarizându-se în timp cu obiceiurile localnicilor, păstrând totodată propriile tradiţii aduse de pe meleagurile natale. Sunt, pe de o parte, datini folclorice, apoi credinţe religioase în special de Crăciun şi de Paşte şi obiceiuri laice, legate de practicarea comerţului şi a meşteşugurilor precum şi de convieţuire socială. Trebuie avut în vedere că, aparţinând unui neam străvechi cu o cultură sedimentată, armenii au venit cu această moştenire etnică, infiltrată în comportamentul lor civic. Sosiţi iniţial ca negustori, deci fiind oameni cu stare şi interesaţi de bunul mers al afacerilor lor, armenii duceau o viaţă îndestulată, îmbinând însă cumpătarea cu rafinamentul.

În gastronomie, armenii veniseră cu bucătăria lor naţională care are mâncăruri specifice. Cele mai cunoscute şi persistente bucate sunt păstrama şi ghiudemul ca mezeluri despre care vorbeşte şi Tiberiu Crudu în „Monografia oraşului Botoşani" la capitolul „Botoşani, oraşul făinurilor şi al mezelurilor", harişa - un fel de pilaf din grâu şi carne de pasăre, anuşabur - un fel de grâu fiert cu miere de albine şi nuci preparată de Anul Nou, halva

 

- preparată din griş pentru parastase, aganciabur- supă de hurut (un concentrat de zarzavaturi şi de supă, fiert în lapte acru şi smântână) şi cu urechiuşe (mici colţunaşi umpluţi cu carne) servită de obicei de Sf. Maria la Mănăstirea Hagigadar de la Suceava şi supă de carne cu lipii la Botoşani, la sărbătoarea Surp Hagop (Sfântul Iacob), geagic - salată de castraveţi cu iaurt diluat cu usturoi pisat, raţă, plăcinţele umplute cu halva care fac deliciul copiilor de Paşte.

La naşterea copiilor se obişnuia ca moaşa să rostească descântece care astăzi, fireşte sunt ieşite din uz. în timpul slujbei religioase de botez, copilul este ţinut în braţe de naşul lui. La moartea unui armean, slujba de înmormântare este una de ritual ortodox obişnuit, dar mortul va fi scos pe o altă uşă şi nu pe aceea în care a fost adus (biserica armeană având două intrări). Sărbătorile religioase ale armenilor se ţin duminica, întrucât în vechime se considera că nu trebuie perturbat ritmul activităţilor săptămânale, pe vremuri precumpănind lucrările agricole, care nu trebuiau întrerupte. Iar ziua de luni, după o sărbătoare bisericească este consacrată pomenirii morţilor, când sunt sfinţite mormintele, în prezenţa rudelor acestora.

Cu timpul, comunitatea armeană şi-a micşorat numărul de membri ajungând astăzi la 84 în Botoşani, aceştia însă formează un tot unitar, strâns în jurul bisericii şi continuă să-şi păstreze datinile şi obiceiurile strămoşeşti.

Profile