FORUM CULTURAL

versiunea originală aici

Anul VII, nr. 4, decembrie 2007 (27)

SUMAR

 

CRONICA

 

 

Gellu Dorian

Dumitru Necşanu - un ultim debutant al fostului cenaclu "Mihai Eminescu "................. 1

 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

 

Vasile Diaconu

Unele date privind epoca bronzului pe valea Başeului......................................................... 4

 

PATRIMONIU MOBIL

 

dr. Petre Otu, dr. Octavian Liviu Şovan

Aprilie 1944- Un general botoşănean se sinucide(l).............................................................. 8

Valentin Coşereanu

Eminescu-Ipoteşti-Eminescu(l 1)......................................................................................... 12

dr. Angela Olariu

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (11)................................................... 15

Ion Mihalache

Īnsemnări memorialistice(5)................................................................................................ 18

Gheorghe Bāgu

Mărturisiri din īntuneric(10)................................................................................................ 23

 

PATRIMONIU IMOBIL

 

dr. Eugenia Greceanu

Ansamblul urban medieval Botoşani (23)......................................................................... 27

Carmen Cecilia Solomonea

 Biserica Sfīntul Nicolae Popăuti, Botoşani - Condiţiile climatice şi influenta asupra monumentului(2)  29

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

 

 

CRONICA

 

Dumitru Necşanu - un ultim debutant al fostului cenaclu "Mihai Eminescu"

 

Gellu Dorian

 

 


La īnceputul deceniului opt, cīnd Lucian Valea, după un periplu dărăbănean, unde a fost trimis la "locul de muncă", profesor de limba şi literatura romānă, păstorind un cenaclu din care cel puţin trei poeţi au confirmat - Corneliu Popel, Victor Teişanu şi Valeriu Imbir - deci, după acest periplu, īnaintea căruia a mai existat unul băcăuan şi sucevean, a venit la Botoşani unde a preluat conducerea Cenaclului Literar „Mihai Eminescu", cenaclu ce funcţiona atunci pe līngă Casa Corpului Didactic, condusă de profesorul Adrian Lungu. Cenaclul avea pe atunci o activitate săptămīnală: joia fiind ziua de īntīlnire. Şi Lucian Valea avea cu cine discuta literatură īn acel cenaclu, fiind prezenţi la Botoşani scriitori ca Alexei Rudeanu, Ion Murgeanu, Dorel Schor, la care veneau din judeţ poeţi ca Mihai Munteanu, proaspăt publicat īn ESPLA, Constantin Dracsin de la Băluşeni, sau foştii lui elevi de la Darabani, cīt şi scriitorii botoşăneni, la īnceput de drum atunci, Dumitru Ignat, Dorin Baciu, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, la care se alătura preotul Alex. Bardieru căt şi mai tinerii George Luca, Dumitru Necşanu, Constantin Bojescu, Neagu Marcel Ciucaşu, Lucian Alecsa, Eugen Apetre, Maria Geambaşu, Elisabeta Vartic, Elena Donţu, Ionel Bejenaru şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, eu.

Analiza celor citite atunci la acele şedinţe nu erau unele formale, ci dimpotrivă, discuţiile erau foarte constructive, formīnd nu atīt gustul pentru lectură, discernămīntul estetic īntre valoare şi nonvaloare, ci şi viitori scriitori care au confirmat prin cărţile lor. Este adevărat că unele discuţii ajungeau, după ce cenaclul s-a impus ca o adevărată instituţie şi şi-a mutat sediul prin mai multe locuri, cel mai bun fiind cel de la Muzeul Judeţean, ajungeau, deci, şi la instituţia specializată īn „ochiul şi timpanul", unii dintre īmpinşii spre cenaclu fiind zeloşii regimului ce trebuia apărat de subversibilităţile ce puteau fi puse la cale īn cenaclu. Dar spiritul liber al unor nonconformişi de atunci a făcut ca activitatea cenaclului să continuie multă vreme prin cofetăriile şi terasele botoşănene. In 1982, cenaclul botoşănean a devenit al Uniunii Scriitorilor, fiind al doilea īn ţară după cel de la Suceava.

Din activitatea acestui cenaclu, dar şi din prezenţa la cenaclurile bucureştene unde a lucrat sporadic la īnceputul acelor ani, a apărut şi poetul Dumitru Necşanu, cel mai bine cotat de presa literara atunci, poet ce, īntr-o situaţie de normalitate, ar fi putut debuta atunci. Astfel, la īnceputul deceniului opi, īn presa literară din Romānia, cīnd girul ieşirii īn lumea poeţilor, o lume mult mai respectată şi mai respectabilă ca acum, girul īl dădeau Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Baltag sau Ana Blandiana, printre multele nume ce aspirau la gloria tipăririi, cu mare greutate, a unor poezii īn paginile acelor reviste, apărea destul de rar, dar remarcabil de fiecare dată, numele poetului Dumitru Necşanu, de care mulţi dintre cei ce citeau atunci acele reviste nu-şi mai aduc aminte. Pentru că, nu-i aşa, numele nctipărit se uită. Dar nu īntru totul, după cum se vede, pentru că, după ani buni de tăcere, tăccre īn care poetul s-a gīndit mereu la poezie, chiar dacă nu i-a aşternut trupul pe hīrtie, să-1 vadă şi alţii, Dumitru Necşanu iese cu prima sa carte pe care cei mai apropiaţi, cunoscīndu-i poezia, i-o aşteptau. Trăind mult timp īn matricea celor spuse despre poezia lui de mari poeţi ca Geo Dumitrescu şi Ştefan Augustin Doinaş, ultimul regretīnd, la acea vreme, prin 1973, că nu-i poate publica īn revista „Familia" un poem ca Omphalos, Dumitru Necşanu, fire neexpozitivă dar dornică să se ştie că poezia pentru el reprezintă o cale tainică de aflare a lumilor de pīnă la lumea īn care el trăieşte, sparge acum canoanele sale, īn care a stat īnchis, şi-şi adună cu mare parcimonie un număr de treizeci şi opt dc poezii sub titlul, care 1-a obsedat tot timpul, Omphalos, poem īn şapte părţi, aici, īn această carte, īntr-o variantă recompusă din memorie, originalul pierzīndu-se prin diferite mīini risipitoare. Cartea apare la Editura Axa şi se compune, ca īntr-o arhitectură de străvechi călător prin mitologii şi „secoli ancestrali", din patru etaje, gīndite pe o axiologie nocturnă, spaţiu de timp, īn concepţia poetului, din care poţi reconstitui lumina care să pună īn evidenţă umbrele. Temelia acestui eşafodaj īl reprezintă, evident, pietrele, nu neapărat ca structuri fizice, ci ca īnmagazinări ale memoriei timpului. S-ar putea discuta, astfel, din capul locului, īn poezia lui Dumitru Necşanu de o anumită litolatrie, ţinīnd cont de ceea ce, īn fond, īnseamnă īn mitologia greacă cuvīntul „omphalos" buric, iar prin extindere, buric al pămīntului. Dar nu aici stă esenţa poemului ce dă titlul primei cărţi semnată de Dumitru Necşanu, ci īn adīncul unui mit ce spune că, prin acel loc din văile delphice din Hellada epocii primitive, trecea axa lumii, aşa-numita „ osie a universului" ce venea din cer, treēea prin mijlocul pămīntului şi se pierdea iarăşi īn univers, axă īn jurul căreia s-au născut cele mai perene mituri ale lumii, exploatate de poeţi, de la Homer pīnă īn zilele noastre. Unul din cele mai semnificative, īn ceea ce priveşte abordarea poetului nostru, este cel ce spune că Gaia, īnfaşurīnd īn scutece foetus-ul de piatră, acel buric al pămīntului, i-1 dă lui Kronos să-1 mănīnce īn locul fiilor pe care şi-i devora cu nesaţiu, salvīndu-1 astfel pe Zeus, născătorul, din pămīntencele pe care le poseda, de zei, apoi semizei din care apoi s-au născut civilizaţiile lumii. Totul petreeīndu-se la Delphi, cu trecerea secolelor, credincioşii au iacut din acel loc, unde se afla buricul pămīntului, ţintă de pelerinaj, devenit oracolul la care veneau să aile ce se va īntīmpla cu ei. Astfel a apărut acolo Templul lui Apollo, pe frontispiciul căruia era scrisă deviza supremă gnoste seauton - „cunoaşte-te pe tine īnsuţi", īn fond locul de supremă armonie, de perfecţiune nu numai arhitectonică, ci de viziune a societăţilor armonioase.

Explorīnd un astfel de mit, combinīndu-1 cu cel al lui Oreste, ajuns la Deplhi pentru a-şi găsi calea de răzbunare a tatălui, Agamemnon, ucis de Klytaimnestra, cea care i-a dat viaţă ciudatului gigant mitologic Oreste, Dumitru Necşanu, fără a demitiza, cum se practică de regulă acum īn decriptarea vechilor legende, devine şi el călătorul, īn drum spre Delphi, īn dialog perpetuu, invocator şi deloc retoric, cu pietrele īn care vede „omphalos-ul multiplicat īn muţenii ce-i spun mai mult decīt dacă i-ar răspunde la īntrebări. Spune poetul că poemul Omphalos, pentru a-şi induce cititorul īn lumea dorită de el, a fost „scris cīnd viaţa la Delphi era doar un abur celest", cīnd „ noaptea rupe malul luminii dar lumina e cea care se revarsă ca o binefăcătoare abluţiune": „omphalos/ semn al aproapelului/ semn al biruinţei/(cine pe cine biruie iată-ne pīndindu-ne/. la marginea cărnii)// piatra arzīnd mocnit ( pielea ei de tărie/ n-o poate apăra de flacără/ dar o altă flacără decīt cea/ din pieptul tău domolit de uitare/ o flacără din care izbucnesc isvoare/ dar altfel de isvoare pe care ochiul/ nu le poate seca buzele/ nu le pot atinge o/ singură dată numai/ te laşi cuprins de cuprinderea limpede/ şi adevărul se mută īn tine)/ suntem fraţi şi semn al frăţiei e/ carnea noastră cea de toate zilele/ de toate nopţile piatră/ din piatra unui adevăr/ eu mor de boala ta de cer/ tu mori de boala mea de pămīnt" (Omphalos, 1). Realitatea din care se inspiră poetul sunt „vechile cărţi" care spun c㠄 noaptea e sīngele pietrei/ un sīnge īn care ne īmbăiem trupurile şi/ din care trupurile noastre ies curate/ īncīt rămānem de fiecare dată buimăciţi de atīta strălucire". Piatra mai este „sora noastră", care pusă īn contrast cu soarele care este „fratele nostru" sau marea care este „dragostea noastră", ori cu pămīntul care este „carnea noatră" şi pasărea care este „durerea noastră", precum cuvīntul care este „sīngele nostru", găsim, astfel elementele ce compun o călătorie ce nu se va termina niciodată, pentru că judecaţi „suntem atīt de vinovaţi īncīt/ aceasta este adevărata noastră biruinţă", dar, evident, trebuind s㠄dăm mărturie pentru vinovăţia" unei clipe sau a unei flori" şi nu oricine, īn final, dă mărturie, ci piatra „pentru/ vinovăţia noastră cea de toate zilele/ dar pentru piatră cine dă mărturie/ la vinovăţia pietrei cine e martor" (Omphalos,2). O astfel de falsă retorică, uneori patetică, alteori filială, dar de fiecare dată distantă, īl ajută pe Dumitru Necşanu īn construcţii poetice īn care nimic nu este īn plus, nimic nu este īn minus. O astfel de elaborare cerebrală pare a fi din capul locului principala caracteristică a poeziei scrisă de acest poet. Totul īn acest poem ce dă titlul cărţii, ca de altfel īn toată cartea, este privit prin spectrul timpului care se „scurge īncet" pe „obrazul livid al nopţii". Referinţele la disperarea lui Oreste, care poate fi şi a poetului de acum, sunt spuse subtil şi īn aceeaşi falsă retorică." „al cui sunt/ doamne cui pot īnchina moartea/ şi īnvierea mea (tu taci ca o amintire/ rozi ca o amintire şi/ sīngele mi se īntunecă/ de atīta amintire) (Idem, 3). Pentru că durerea vine pe un fond de īnspăimīntare: „īnspăimīntat strig mi-e foame de venin/ de orgoliu şi noapte" (Idem, 4). Şi īn călătoria lui, poetul īşi amestecă, cu aceeaşi durere, „ carnea şi sufletul cu tine/ pustie/ piatră pe piatră călcīnd" (Idem, 5). Şi peste toate „tăcerea este mai istovitoare decīt/ singurătatea" (Idem, 6). Dar īn viziunea poetului nostru şi sufletul este de piatră, pentru c㠄spun/ vechile cărţi/ că anotimpul se scurge īncet/ pīnă la craniul paserii ce 1-a zămislit doar/ ca să se ştie că noaptea rupe malul luminii iar/ lumina/ e cea care se revarsă/ ca o binefăcătoare abluţiune" (Idem, 7). Şi astfel călătoria spre Delphi, adusă īn faţa cititorului īn addenda cărţii, hărăzită ca lui „Orest să mă spăl de păcate", deşi se parcurge, poetului nu-i este dat să o īncheie cum ar fi dorit, ci spunīnd īntr-o: „qvadrică a unui prinţ ucis pe o anume cīmpie din istoria ochiului - dar eu n-am ajuns n-am ajuns n-am ajuns// şi drumul meu/ spre Delphi/ s-a oprit/ aici" (Călătoria spre Delphi).

Celelalte două secţiuni ale cărţii - „Prima noapte" şi „ A doua noapte" - sunt gīndite īn completarea acestui parcurs mitizant, cu fragmente poetice ce lămuresc cititorul nu numai īn privinţa talentului deosebit al poetului nostru, ci şi asupra fondului cărţii, dens şi plin de poezie autentică.

Poezia lui Dumitru Necşanu, scrisă cu ani īn urmă, era atipică faţă de poezia de atunci, aşa cum este atipică īn momentul publicării primei cărţi faţă de poezia ce se scrie şi se publică acum. Nu acest lucru este important, ci faptul că poezia lui Dumitru Necşanu rezistă la lectură, pare proaspătă şi cu amprente vădit personale. Evitarea mijloacelor artistice şi de limbaj comune este şi īn prezent pentru Dumitru Necşanu o condiţie prioritară pentru a scrie poezie aşa cum crede că aceasta ar putea rezista timpului. Şi această primă carte confirmă că poezia lui a īnvins erodarea pe care timpul o face asupra poeziei multor poeţi.


 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

 

Unele date privind epoca bronzului pe valea Başeului

 

Vasile Diaconu

 


Profesorului meu, Neculai Bolohan

 

Cu o lungime de 106 km, Başeul este cel mai lung rāu din Cāmpia Moldovei, după Jijia. īmpreună cu afluenţii săi principali, Podriga şi Bodeasa, Başeul formează un bazin hidrografic complex, care a generat un relief caracteristic, format īn principal din terase, cueste, grinduri, şesuri (TUFESCU 1977, 47). Toate aceste elemente, la care se adaugă solurile cernoziomice favorabile agriculturii, precum şi zăcămintele de silex din terasele Prutului, au constituit condiţii necesare şi suficiente pentru comunităţile umane preistorice care s-au stabilit īn această regiune.

Īn cadrul acestui articol vom prezenta cāteva date privitoare la evoluţia comunităţilor epocii bronzului din bazinul hidrografic al Başeului şi īn special din sectorul cuprins īntre Săveni şi Mihălăşeni. Ne-am oprit atenţia asupra acestei zone, dat fiind faptul că descoperirile arheologice de pānă acum au evidenţiat existenţa unor comunităţi importante ale epocii bronzului pe cursul mijlociu al Başeului (fig. 1) . Această situaţie īşi găseşte explicaţie, nu doar din prisma factorilor de mediu, ci, mai ales, datorită faptului că īn această regiune s-au manifestat mixturi culturale, la care au contribuit elementele locale şi cele de origine estică sau volāno-podolică (DUMITROAIA 2000, 101).

Din lipsa spaţiului editorial nu vom prezenta corpus-ul descoperirilor care aparţin epocii bronzului, ci vom īncerca să conturăm o imagine cāt mai clară a acestei etape cronologice, īntr-un spaţiu geografic bine definit.

Pentru fiecare etapă a epocii bronzului (timpuriu, mijlociu, tārziu) vom analiza acele aspecte referitoare la tipul şi răspāndirea aşezărilor, ritul şi ritualul funerar şi inventarul arheologic.

 

Bronzul timpuriu. Aşezări ale etapei timpurii a epocii bronzului nu se cunosc deocamdată pe Valea Başeului, singurele dovezi ale acestei perioade fiind ilustrate prin cāteva monumente funerare, descoperite pe teritoriul comunei Hăneşti (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA, 1974, 143; BURTĂNESCU 1996, 102; DUMITROAIA 2000, 109, 118; ZAHARIA, ZAHARIA, BURTĂNESCU 2002). Astfel, īn partea de sud-est a satului Slobozia (com. Hăneşti), pe Dealul Mălăişte, se află un număr de 5 movile, din care au fost cercetate doar trei (ZAHARIA, ZAHARIA, BURTĂNESCU 2002, 459- 468).

 Figura 1-Harta descoperirirlor caracteristice epocii bronzului de pe valea Başeului

Tumulul 1 (T1; īnălţime-1,5 m; diametru- 42 m) prin cercetarea acestui tumul au fost descoperite 5 (sau 6) morminte, din care doar 4 aparţin epocii bronzului.

-mormāntul M3 (fig. 2/2), avea o cameră funerară de formă ovală, probabil o construcţie gen catacombă, īn care se afla scheletul unui adolescent, chircit pe dreapta. Inventar: două vase, din care doar unul este ornamentat cu şiruri orizontale de impresiuni (fig. 4/1, 2).

- mormāntul M4 (fig. 2/3), avea pe fundul gropii un strat de ocru precum şi resturi ale unui aşternut vegetal pe care a fost aşezat defunctul. Scheletul era păstrat prost. Fără inventar.

-mormāntul M5, poate fi considerat mormāntul central al tumulului. Camera funerară avea formă oval- neregulată. Scheletul deranjat. Fără inventar.

Tot īn T1 au mai apărut doi „nasturi de bronz" (fig. 3/4) şi un fragment dintr-o toartă (fig. 4/9).

Tumulul 2 (T2; īnălţime-1 m; diametru-35 m). Din cele patru morminte descoperite, doar două aparţin epocii bronzului:

-mormāntul M3, conţinea doar cāteva fragmente craniene.

-mormāntul M4 (fig. 2/1). Scheletul era chircit pe spate.

Inventar: o piesă paralelipipedică din piatră (cute?).

Tot īn T2 a mai fost găsit un cuţit curb de silex (?), cu retuşe marginale (fig. 3/2).

Tumulul 3 (T3; īnălţime-O,80 m; diametru- 46,5 m x 27m). In interiorul acestui tumul au fost descoperite două (sau 3?) morminte, din care doar unul aparţine cu siguranţă epocii bronzului. Tot īn acest tumul au mai fost găsite fragmente ceramice de la sfārşitul epocii bronzului şi un topor confecţionat din andezit (fig. 3/1).

 

După această scurtă prezentare a tumulilor de la Hăneşti, se impun cāteva consideraţii de ordin cultural-cronologic. Pe baza trăsăturilor legate de ritualul funerar şi a inventarului arheologic, īn cei trei tumuli au putut fi surprinse īnmormāntări din etape cronologice diferite. Cel mai vechi mormānt este M5 din TI, care suprapune un nivel Cucuteni B şi precede, tot īn acelaşi tumul, un mormānt al culturii Jamnaja. Urmează apoi M4 din TI şi M4 din T2, care, prin caracteristicile lor se pot īncadra īn cultura Jamnaja tārzie. Un alt orizont cultural- cronologic a fost identificat pe baza inventarului M3 din TI. In acest mormānt au fost descoperite două vase, care permit īncadrarea mormāntului īn arealul culturii catacombelor. Prezenţa celor doi butoni de bronz şi a unor fragmente ceramice din bronzul tārziu, indică posibila existenţă a unor morminte din această perioadă, ce nu au putut fi surprinse īn cadrul cercetării arheologice. Īn ceea ce priveşte cuţitul de silex, descoperit īn T2, acesta nu prezintă asemănări cu acele krumesser-uri specifice culturii Noua, ci poate fi mai degrabă un simplu gratoar pe lamă. Privitor la toporul de piatră descoperit īn T3, acesta īşi găseşte analogii apropiate īn alte monumente funerare specifice epocii bronzului din Moldova, precum cele de la Adāncata şi Cajvana, īn judeţul Suceava (NICULICĂ, BUDIU, MAREŞ 2002- 2003, 270, 274, fig. 3/6-9).

 

Bronzul mijlociu.

Pentru etapa mijlocie a epocii bronzului, īn bazinul Başeului sunt semnalate cāteva descoperiri, care prezintă caracteristici ale culturii Costişa. īn stadiul actual al cercetărilor nu se poate vorbi de existenţa vreunei aşezări a acestei culturi, datorită cantităţii reduse de material arheologic, pe de o parte, dar şi cercetării insuficiente, pe de altă parte.

Recent, cercetările de suprafaţă, au permis descoperirea unor fragmente ceramice tipice pentru cultura Costişa (fig. 4/5), īn marginea estică a comunei Vlăsineşti, pe un bot de deal, ce mărgineşte şesul Başeului1. Poziţia dominantă, apărată din două părţi de pante naturale şi vecinătatea Başeului, au oferit un cadru natural favorabil pentru comunităţile culturii Costişa.

Şi pe teritoriul comunei Mihălăşeni, cercetarea unei necropole din sec IV e.n., a permis descoperirea unor materiale ceramice, decorate cu triunghiuri haşurate şi īmpunsături, caracteristice culturii Costişa (fig. 4/3). Prezenţa īn acest punct a numeroase fragmente ceramice de factură Noua, ne determină să credem că materialul ceramic decorat cu triunghiuri haşurate ar fi de tradiţie Costişa (ICONOMU, ŞOVAN 2001, fig. 1/6; CAVRUC, DUMITROAIA 2001, p. 53, pl. 57/4).

Īn anul 1969, īn vatra satului Vlăsineşti a fost descoperit un mormānt de īnhumaţie, cu scheletul īn poziţie chircită, ce avea ca inventar o ceaşcă cu toartă supraīnălţată, decorată cu triunghiuri haşurate (fig. 4/6a, 6b), ornament īntālnit adesea pe ceramica culturii Costişa. Şi īn imediata apropiere a acestui loc au mai fost semnalate materiale arheologice de aceeaşi factură, ceea ce ar putea indica prezenţa īn acest punct a unei necropole a culturii Costişa (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA 1974, 279; CAVRUC, DUMITROAIA 54, pl. 55/4).

Mormāntul de īnhumaţie de la Vlăsineşti, alături de mormintele similare de la Prăjeni, tot īn judeţul Botoşani (URSULESCU, ŞADURSCHI 1988, 45- 52), sunt printre puţinele descoperiri de acest fel, care pot fi atribuite cu certitudine culturii Costişa.

Bronzul tārziu. Etapa finală a epocii bronzului este cel mai bine reprezentată īn arealul pe care-I supunem cercetării. Recunoaşterile arheologice de suprafaţă, precum şi cercetările sistematice au favorizat identificare şi investigarea mai multor aşezări specifice culturii Noua. Cele mai multe aşezări ale acestei culturi se găsesc pe terase, pe pantele dealurilor sau īn zonele de şeş, īn special pe cursul afluenţilor Başeului (CRĀŞMARU 1979, 97-120, fig. 1).

Materialul arheologic al acestei culturi este foarte divers, un loc important fiind ocupat de ceramică, urmată de resturile osteologice şi apoi de uneltele de piatră (FLORESCU 1964, 143-191).

Pentru faza Noua I, documentată la Mihălăşeni, materialul ceramic (fig. 4/7, 8, 10-12) prezintă unele trăsături ale culturilor din Bronzul mijlociu (Monteoru, Wietenberg, Costişa), mai ales īn ceea ce priveşte formele şi decorul (ICONOMU, ŞOVAN 2001,41).

Dintre materialele arheologie descoperite īn aşezările culturii Noua din bazinul Başeului, mai pot fi amintite şi diferite obiecte de os: rondele, omoplaţi crestaţi, cuţite de os (ZAHARIA, PETRESCU-DĪMBOVIŢA, ZAHARIA, 1970, 262).

Din categoria uneltelor de piatră menţionăm un topor perforat, confecţionat din granit, care a fost descoperit īn apropierea oraşului Săveni, īn zona fostului C.A.P. Petricani (APROTOSOAIE 1979, 123, fig. 3/2).

Recent, prin intermediul recunoaşterilor de suprafaţă, pe teritoriul satului Hăneşti, īn punctul Rāpa Ţurcanului, a fost descoperit un fragment dintr-un cuţit curb din silex alb-cenuşiu, puternic lustruit īn zona tăişului. Deşi īn punctul amintit a fost identificată o aşezare hallstattiană (DIACONU 2007, 10), prezenţa cuţitului curb de silex poate indica şi existenţa unui nivel al culturii Noua.

Concluzii

Valea Başeului a reprezentat pentru comunităţile umane ale epocii bronzului o zonă deosebit de favorabilă, care a influenţat stabilirea şi evoluţia acestora, īncă din prima etapă a perioadei amintite. Deşi unele comunităţi de origine estică īşi fac apariţia īn această regiune chiar din timpul culturii Cucuteni, īn perioada de tranziţie şi la īnceputul epocii bronzului prezenţa acestora devine din ce īn ce mai evidentă, mai ales prin monumentele funerare pe care le-au ridicat īn această zonă.

Pentru etapa mijlocie şi cea finală a epocii bronzului, se observă o omogenizare culturală, cu elemente specifice culturii Costişa, care se continuă apoi īn cultura Noua.


 

Résumé

A la suite des recherches de surfaces et sitematique effectuées dans la vallée du ruisseau de la Başcu, dep. Botoşani, ont été découverte nombreuses habitats, qui appartiennent ą l'āge du bronze (ancien, moyen, tardif). Le matériel archéologique est divers et couprend des vases et fragments céramiques, des outils en silex et pičces de métal.

 

BIBLIOGRAFIE:

APROTOSOAIE FI., 1979, Cāteva noi puncte arheologice descoperite īn zona Săvenilor şi īn īmprejurimi, īn Hierasus, p. 121-l30.

BURTĂNESCU FI., 1996, Consideraţii asupra unor morminte tumulare de pe teritoriul Moldovei (perioada de tranziţie-bronzul timpuriu), īn TD, XVII, 1-2, 82-116.

BURTĂNESCU FI., -2002, Epoca timpurie a bronzului īntre Carpafi şi Prut, cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare epocii bronzului īn Moldova, Bucureşti.

CAVRUC V., DUMITROAIA Gh. (coord.), 2001, Cultura Costişa īn contextul epocii bronzului din Romānia, Piatra-Ncamţ.

CRĀŞMARU A., 1979, Noi descoperiri aheologice pe Valea Podrigei (jud. Botoşani), īn Hierasus, p. 97-120.

DIACONU V., Noi materiale arheologice din comuna Vlāsineşti, judeţul Botoşani, īn Suceava, sub

tipar.

DIACONU V. - 2007, Recunoaşteri arheologice de suprafaţă īn comuna Hăneşti, judeţul Botoşani, īn Forum Cultural, VII, 2, p. 8-14.

DUMITROAIA Gh., 2001, Comunităţi preistorice din nord-estul Moldovei. De la cultura Cucuteni pānă la bronzul mijlociu, īn BMA, VII, Piatra-Neamţ.

FLORESCU A.C., 1964, Contribuţii la cunoaşterea culturii Noua. īn ArhMold, 1I-III, p. 143-191.

ICONOMU C., ŞOVAN O-L., 2001, New archaeological descoveries of the Corlăteni-Chişinău Culture in Mihălăşeni-Botoşani, īn Hierasus, XI, p. 37-53.

NICULICĄ B., BUD1U V., MAREŞ I., 2002-2003, Consideraţii privind unele topoare de piatră, din epoca bronzului, descoperite in Podişul Sucevei, īn Suceava, XXIX-XXX, p. 267-315.

PĄUNESCU Al., ŞADURSCHI P., CHIRICA V., 1974, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, Bucureşti.

URSULESCU N., ŞADURSCHI P., BOTEZATU D., 1988, Mormintele Je īnhumaţie de tip Costişa descoperite la Prājeni (jud. Botoşani), īn SCIVA, 39, 1, p. 45-52.

ZAHARIA Em., PETRESCU-DĪMBOVIŢA M., ZAHARIA N., 1970, Aşezări din Moldova de la paleolitic pānă īn secolul al XVI!1-lea, Bucureşti.

ZAHARIA Em., ZAHARIA N., BURTĂNESCU FI., 2002, Mormintele din epoca bronzului descoperite la Slobozia-Hāneşti-„La Val" (corn. Hāneşti, jud. Botoşani), p. 459-468, īn BURTĄNESCU FI., op. cit, 2002.

ABREVIERI:

ArhMold - Arheologia Moldovei. Iaşi-Bucureşti.

BMA- Bihliotheca Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ.

SCIV(A)- Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti.

TD-Thraco-Dacica. Bucureşti.

 

 

PATRIMONIU MOBIL

 

Aprilie 1944- Un general botoşănean se sinucide(l)

 

dr. Petre Otu, dr. Octavian Liviu Şovan

 

 


La 28 aprilie 1944, la Războieni, pe frontul din Moldova, īn curs de consolidare, ca urmare a ofensivei armatelor sovietice din lunile martie-aprilie (operaţiile "Proskurov-Cernăuţi", "Uman- Botoşani", "Odessa", purtate de fronturile 1, 2 şi 3 ucrainene), a avut loc un eveniment neobişnuit chiar pentru vremuri de război - sinuciderea generalului Corneliu Sergheevici, fost pānă īn ajun comandant al Diviziei 20 infanterie.

Īncercăm, īn cele ce urmează să descifrăm această dramă, urmărind cariera generalului Sergheevici, un nume puţin cunoscut de generaţiile de astăzi şi, mai ales, motivaţiile şi consecinţele gestului său. Desigur, că nu vom face abstracţie de contextul operativ-strategic al acelor zile de maximă tensiune şi nelinişte, marcate de transformarea teritoriului naţional īn teatru de război.

Anii de formare

Corneliu Sergheevici s-a născut la 16 iulie 1891, la Gorbăneşti, plasa Suliţa, judeţul Botoşani, ca fiu al lui Constantin şi Ecaterina, ambii de religie ortodoxă. A urmat liceul īn oraşul Botoşani, după care a fost selecţionat şi trimis, cu data de 1 octombrie 1910, la studii īn Germania, respectiv la Şcoala militară de infanterie de la Anklam. La 1 iulie 1912 a fost avansat sublocotenent, continuānd pregătirea īn cadrul şcolii de aplicaţie şi urmānd stagiile prevăzute de legislaţia īn vigoare.

Pe parcursul studiilor a obţinut rezultate bune, lucru remarcat de conducerea instituţiei de īnvăţămānt. "Atāt din punct de vedere fizic şi intelectual īn mod īndestulător, scria locotenent colonelul Teckman, comandantul şcolii, a dat cu o mare conştiinciozitate şi un mare interes rezultate bune. Este un tānăr care ştie ce ţintă urmăreşte, al cărui caracter e cu mult mai tare de cāt acela corespunzător anilor săi. Īn limba germană a făcut progrese destul de bune. īn societate se poartă camaradereşte şi bine crescut"1.

Aceleaşi aprecieri le-au avut şi comandanţii germani, unde tānărul ofiţer şi-a efectuat stagiul, Comandatul Regimentului al 5-lea Westfalic Nr. 53, colonelul Reichenan, sublinia, īn notarea sa din 29 ianuarie 1913, că acesta "arată īn toate ramurile serviciului, ca totdeauna pānă acum, interes cāt se poate de mare şi un zel cāt se poate de viu. īn consecinţă rezultatele sale peste tot sunt bune. Purtarea sa īn faţa frontului este īndemnatică şi sigură. īn cunoaşterea limbii germane a făcut progrese foarte simţitoare. Purtarea sa este ireproşabilă, īn societate este plin de atenţii şi modest.

Tăria sa de caracter este de lăudată. Promite  să devie un ofiţer capabil"".

Īn vara anului 1913, Romānia a participat la cel de-al doilea război balcanic, alături de Grecia, Serbia şi Imperiul Otoman īmpotriva Bulgariei. Armata a fost mobilizată, ea declanşānd, la 28 iunie/10 iulie 1913, ostilităţile la sudul Dunării, īmpotriva Bulgariei. Cum aceasta a declarat non-combatul, nu s-au purtat operaţii şi lupte, dar campania din Balcani a relevat numeroase lipsuri ale armatei romāne, mai ales īn privinţa structurii organizatorice, a instruirii şi asigurării logistice. Sublocotenentul Sergheevici a fost chemat din Germania la 1 iulie 1913 şi a fost mobilizat la Regimentul 24 infanterie Tecuci, unitate īn cadrul căreia a acţionat pe timpul campaniei armatei la sudul fluviului Dunărea.

La 1 octombrie 1913a fost detaşat, din nou, la studii īn Germania, la acelaşi regiment. La 13 noiembrie 1913, ajutorul comandantului unităţii, locotenent colonelul Kierstein, relua bunele aprecieri anterioare. "S-a arătat, se scria īn notarea de serviciu anuală, ca un ofiţer stăruitor, de īncredere şi credincios la datorie. S-a perfecţionat īn cunoştinţele sale de limbă germană aşa fel īncāt e īn stare să facă singur serviciu cu succes. Posedă o bună pricepere tactică, este precis şi clar īn dispoziţiile sale īn faţa frontului. Modul de a se prezenta īn afară de serviciu este modest; ştie să se poarte bine īn societate"3.

Pe fronturile Primului Război Mondial

La 15/28 iulie 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, faţă de care statul romān şi-a declarat prin hotărārea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, de la Sinaia, "espectativa armată", devenită, īn septembrie acelaşi an, neutralitate. īn consecinţă, statul romān şi- a adus īnapoi toţi elevii şi ofiţerii aflaţi la studii īn străinătate, īncercānd şi prin această măsură să respecte cu scrupulozitate, regulile neutralităţii. Sublocotenentul Corneliu Sergheevici s-a īntors la 1 august 1914 īn ţară, la unitatea sa din Tecuci. Cāteva luni mai tārziu, respectiv la 1 noiembrie 1914, a fost mutat la Batalionul 8 vānători din oraşul său natal, Botoşani, unde a comandat o secţie de mitraliere. Şefii săi l-au considerat un foarte bun ofiţer, cu o pregătire solidă, cu dorinţă de perfecţionare şi o "conduită ireproşabilă". Prin urmare, a fost propus să fie avansat, la 1 august 1915, el obţinānd tresele de locotenent.

La 11 aprilie 1916 s-a căsătorit cu Ecaterina Zamfirescu, de 22 de ani, fară profesie, născută tot īn Botoşani şi domiciliată, īn acel moment, īn comuna Mānăstireni. Familia Seergheevici a avut două fete - Cornelia-Ecaterina, născută la 12 decembrie 1916, īn oraşul Botoşani şi Maria-Elena-Viorica, ce a văzut lumina zilei, tot īn aceiaşi localitate, la 18 noiembrie 1919.

La 15/28 august 1916, Romānia a intrat īn război alături de Antantă, scopul fiind unirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, provincii locuite īn majoritate de romāni. Cu o zi īnainte s-a declanşat mobilizarea generală, formāndu-se patru armate. Trei dintre ele (de Nord, 2 şi 1) au fost dispuse pe aliniamentul Carpaţilor, de unde au trecut la ofensivă, succesele iniţiale fiind foarte importante.

Locotenentul Sergheevici a fost mutat, la 16 august, comandant al companiei de ciclişti din Divizia 2 cavalerie ce era īn compunerea Armatei de Nord, devenită ulterior Armata 4, comandată de generalul Constantin Prezan. Marea unitate era dispusă la flancul stāng al armatei, pe valea Oituzului şi asigura legătura cu Armata 2 romānă. A luptat cu această mare unitate, īn primele săptămāni de război, la vest de Carpaţii Orientali, īn zonele Tārgu Secuiesc şi Breţcu-Lemeni, de unde la sfārşitul lunii septembrie 1916, a fost īnlocuită de către Divizia 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu. Ulterior, Divizia 2 cavalerie a participat la "operaţia de pe Neajlov- Argeş", prin care s-a īncercat apărarea Capitalei .

Locotenentul Sergheevici a luptat īn fruntea subunităţii sale pe frontul Oituzului atāt īn faza ofensivă a acţiunilor, cāt şi īn cea defensivă, pe linia Dunăre, īn sectoarele Olteniţa şi Flămānda, precum şi īn bătălia pentru Bucureşti. Peste tot s-a achitat īn foarte bune condiţii de misiunile care i-au fost fixate, şefii săi caracterizāndu-1 "un prea bun comandant", "un desăvārşit comandant de companie"5. In consecinţă, a fost propus să fie avansat la "excepţional", gradul de căpitan, bine meritat, obţināndu-1 la 1 aprilie 1917.

A participat la bătălia Oituzului din vara anului 1917, apoi a fost angajat īn Basarabia, īmpotriva trupelor ruse bolşevizate, participānd, īntre altele, la ocuparea Akermanului (Cetatea Albă). Trecut īn comandamentul Diviziei 2 cavalerie, a participat, īncepānd cu 15 martie 1919, la campania Armatei de Transilvania, care a cuprins trei etape contraofensiva din Munţii Apuseni (16-18 aprilie 1919) īmpotriva forţelor bolşevice ungare, operaţia de apărare pe Tisa (20-24 iulie 1919) şi contraofensiva care s-a soldat cu īnfrāngerea armatei ungare şi ocuparea Budapestei6.

A rămas pe teritoriul ungar pānă la sfārşitul lunii octombrie 1919, revenind īn garnizoana de reşedinţă, Botoşani, la 15 decembrie acelaşi an. După numai o lună a fost dizlocat īn Basarabia, la Bălţi, unde a funcţionat pānă la 1 iulie 1921. īntre timp, la 1 aprilie 1920, a fost avansat maior, grad pe care 1-a obţinut la "excepţional", ca urmare a propunerii făcute de comandanţii săi.

Īn perioada interbelică

La 31 ianuarie 1923 a fost mutat la Regimentul 69/77 infanterie, unde a īndeplinit funcţia de comandant al batalionului de instrucţie, obţinānd rezultate excelente. Pentru un an de zile a fost detaşat la Consiliul de război al Corpului 4 armată, preluānd, după īncetarea detaşării, comanda batalionului. Pānă īn anul 1924 a fost caracterizat de Consiliul Superior al Oştirii "excepţional", iar de la această dată, acelaşi organism i-a aplicat formula "merită a īnainta la vechime", deşi şefii săi direcţi şi-au menţinut aprecierile extrem de laudative la adresa activităţii sale. īn acest mod el a rămas īn gradul de maior timp de un deceniu, respectiv pānă la data 10 mai 1930,   cānd a fost avansat locotenent- colonel. īn toată această perioadă a īndeplinit diverse funcţii īn Regimentul 37 infanterie "Alexandru cel Bun", dintre care reţinem comandant de batalion, şef al Biroului instrucţie şi ajutor tactic al comandantului.

Deceniul care a urmat este cel al afirmării, Corneliu Sergheevici accesānd la eşaloane īnalte, lucru absolut firesc avānd īn vedere calităţile dovedite şi pregătirea sa temeinică. Colonelul Ignătescu, comandantul Regimentului 37 infanterie " Alexandru cel Bun" īn notarea pe anul 1931,   īl aprecia ca un "ofiţer foarte bun şi de foarte multă nădejde. Ofiţer cult şi prea bine educat. Foarte necesar instituţiei'".

Dacă pe plan profesional a fost, īn toţi aceşti ani, impecabil, pentru scurt timp, īn anii 1932-1933, s-a confruntat cu o criză īn relaţiile de familie. Soţia sa l-a reclamat colonelului Ignătescu şi comandantului Diviziei 7 infanterie, că īntreţine relaţii extraconjugale cu o funcţionară de la Prefectura Botoşani, neglijānd copiii. Īn replică, locotenent-colonelul Sergheevici a intentat cerere de divorţ. La sugestia comandanţilor săi şi foarte probabil la insistenţele familiei el a renunţat la acţiunea de divorţ, ce ar fi avut consecinţe negative pentru cariera sa.

Necazurile nu l-au ocolit nici pe plan profesional, deşi a continuat să-şi īndeplinească īn condiţii foarte bune sarcinile care i-au revenit īn cadrul regimentului. La 22 noiembrie 1934, el a fost pedepsit, de generalul Toma Dumitrescu, comandantul Corpului 4 armată, cu zece zile de arest, pentru neglijenţă īn mānuirea actelor secrete ale unităţii. Ulterior, s-a dovedit că el a fost ţapul ispăşitor al unei situaţii gestionate defectuos de comandantul unităţii. Īnsuşi generalul Dumitrescu s-a convins de acest lucru, de vreme ce īn notarea de serviciu pe anul 1934, aprecia că pedeapsa a fost un caz izolat şi, īn consecinţă, a fost de acord cu aprecierile şefilor săi, menţinānd propunerea de īnaintare "la alegere", ceea ce īnsemna accesul la comanda unui regiment, funcţie pentru care avea toate calităţile şi deprinderile necesare. Pedeapsa a fost prescrisă abia la 12 ianuarie 1942, de către comandantul Corpului 4 armată, generalul Constantin Sănătescu.

La 1 octombrie 1937 Inspectoratul infanteriei 1-a numit comandant al Şcolii de subofiţeri nr. 2 Botoşani, calitate īn care a probat temeinica pregătire profesională şi īnsuşiri alese de lider militar.

Mediul militar este prin excelenţă unul concurenţial, fiecare ofiţer fiind interesat de accesul la nivelele superioare ale ierarhiei. In consecinţă, nu lipseau"geloziile" loviturile sub centură, blocajele īn carieră, etc. Corneliu Sergheevici nu a scăpat de aceste păcate, īn notarea pe anul 1936/1937, fiind apreciat la "vechime", īn loc de "la alegere", aşa cum i s-ar fi cuvenit, calificative menţinute şi īn următorii doi ani.. Acest lucru a īnsemnat blocarea īnaintării la gradul de colonel. El a fėcut contestaţie, ce i-a fost admisă de Consiliul Superior al Oştirii fiindu-i schimbate şi caracterizările īn anii 1937 şi 1938. īn consecinţă, ofiţerul a fost avansat colonel la 27 februarie 1939, dar i s-a recunoscut vechimea īn grad de la 10 mai 1936. Ba mai mult, Inspectorul General al Infanteriei, i-a făcut propunerea de a fi admis la examenul de general de brigadă.


 

NOTE

 

1 .Arhivele Militare Romāne (īn continuare sigla A.M.R.), dosar personal, f. 7.

 2. Ibidem, f. 8.

3. Ibidem, f. 9.

4.Istoria Cavaleriei Romāne, Editura Academici de īnalte Studii Militare, Bucureşti, 1998, p. 186-190.

5.A.M.R., dosar personal, f. 12, 14.

6.Detalii īn Dumitru Preda (coordonator), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, Īn apărarea Romāniei Mari. Campania armatei romāne din 1918-1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

7.A.M.R., dosar personal, f.33.

 

 

Eminescu - Ipoteşti - Emineseu (II)

 

Valentin Coşereanu

 

“ŢERĀNA ACEEA, UNDE ZACE CE-AM AVUT MAI SCUMP ĪN LUME..."

 


 

Rădăcinile poetului īn lume cresc din cunoaşterea istoriei locurilor, a acelor locuri de unde Hyperion şi-a deschis sufletul şi apoi spiritul, de unde a īnceput o altă istorie individuală: destinul Eminescu, destinul īn care se īntrepătrund īmprejurările care i-au alcătuit aura şi i-au creat argumentele devenirii. Istoricul Ipoteştilor este īn fapt istoricul locurilor care l-au găsit pe Eminescu şi unde poetul s-a regăsit pe sine. De aici poveştile toate, scrise ori păstrate doar īn inimile acelora care mai dăinuiesc, s-au adunat spre a se contopi īn una singură. S-au scris istorii, istorii despre istorii, de ce nu şi istoricul locului, intrat şi el īn legendă, de unde a pornit Luceafărul?

 

Să luăm "de la istorie, de la păzitorul cel posomorāt al trecutului, cheile lui de aur" - cum se exprima poetul īn Mira - şi să deschidem nu "porţile inimif\ ci pe cele ale documentelor, aruncānd o privire asupra Ipoteştilor acelor timpuri, Ipoteşti care vor deveni natala vālcioară / Scăldată īn cristalul pārāului de-argintl, la care Eminescu a ţinut atāt de mult. Aşadar, originea satului - cum spuneau junimiştii - s-ar pierde īn noaptea timpurilor \ dacă n-ar fi atestată īn documente. Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani menţionează īnsă: Denumire veche: Ipoteşti. Menţiuni doc. 15 iunie 1616; H (arta) 1835; aşezare aflată la sud de sat (punctul īn Lunca - Luncani), īn care s-au descoperit fragmente ceramice atribuite secolelor XIV-XV şi XVII-XVIII reprezintă vatra unui vechi sat dispărut. foarte probabil a satului Ipoteştii. Nici istoricul Nicolae Iorga nu trece cu vederea această atestare, amintindu-i pe Vasile Căpitanii şi Paraschiva din Ipoteşti, care au semnat un zapis īntocmit la Stānceşti, la data mai sus amintită.

Satul era stăpānit, īn jurul anului 1400, de un anume Ipatie, de la care, probabil, i se trage şi numele. Moşia era īmpărţită īn cinci părţi şi a fost vāndută mai apoi răzeşilor veniţi din părţile Bucovinei. In legătură cu aceasta, informaţii amănunţite şi clare se află īn nota la scrisoarea lui Doxachi Hurmuzachi către postelnicul Manoil Manul, datată la Cernăuca īn anul 1817, aprilie 2, īn care īi propune acestuia cumpărarea părţilor moşiei Ipoteşti, aflate, la acea dată, īn posesia socrului său, stolnicul Iordache Murguleţii.

Logofătul Anastasie Başotă, proprietarul Pomārlei (de numele căreia va fi legat şi Eminescu), cumpărase, īn anul 1854, cu 18300 galbeni, moşiile Cucorănii, Loieştii şi a cincea parte din Ipoteşti, de la maiorul Săvel Manu. Acesta īi predase logofătului, odată cu moşia, toate documentele pe care le avea īn posesie şi care priveau Ipoteştii. Grijuliu, boierul Başotă pusese să fie transcrise īn condică cele o sută douăzeci şi trei de documente privitoare la primele două moşii, precum şi cele şaptesprezece, referitoare la a cincea parte din Ipoteşti, īncepānd cu un text din 12 aprilie 1620. Se consemnează aşadar: La Ipoteşti sunt pomenite nume vechi de familii de răzāşi īntre care şi Isăcescu, dintre care un Ipatie ar fi fost unul din cei cinci bătrāni īnfiinţători ai satului Ipatie (de unde Ipoteştii) care ar fi făcut bisericuţa, mai tārziu a familiei Eminovici ".

Trecută īn documente cānd Ipoteşti cānd Epoteşti, moşia a constituit obiectul rāvnei multora, din moment ce răzeşii ipoteşteni s-au aflat īntr-o necurmată luptă cu vecinii. Ca rezultat al acestor neīnţelegeri s-au păstrat pānă astăzi numeroase informaţii, nici una de neglijat: nume ale proprietarilor, vānzări- cumpărări, date şi ani. Se mai ştie şi că la Iordache Murguleţ era casa documentelor Ipoteştilor" şi că īn 1835, stolnicul Mavrodin, geometrul ţinutului, cumnatul de mai tārziu al lui Gh. Eminovici, facea harta locului.

Situaţia limpede şi atestată a acestor īntinderi de pămānt cu numele, Ipoteşti, poate fi decelată īncepānd cu adresa Divanului Apelativ din Iaşi, Judecătoria ţinutului Botoşani, care īnsărcina, la 3 octombrie 1847, pe aga Dimitrie Ralet, preşedintele judecătoriei ţinutale şi pe căminarul Costache Baiardi, inginer al ţinutului, să se prezinte la Ipoteşti pentru a alege şi a stālpi părţile dumisale cucoanei Frosiniţii Petrino, născută Hurmuzachi, din acea moşie

Eufrosina Petrino era fiica lui Doxachi Hurmuzachi, de la Cernăuca şi sora lui Constantin Hurmuzachi, ambii cunoscuţi īn istoriografia romānească. După o cercetare prealabilă a documentelor, cei doi boieri hotărnici au stabilit că moşia Ipoteşti a fost īmpărţită īn cinci părţi, moştenite dintru īnceputuri aşa, de la cei cinci bătrāni care au stăpānit-o.

Preşedintele Judecătoriei mai constata īnsă şi faptul că o cincime a acestei moşii fusese scoasă īncă de multă vreme din hotarul Ipoteştilor şi alipită ţinuturilor Cucorănilor, moşie a hatmanului Emanoil Manu. Aşa īncāt, din documente, reiese faptul că Eufrosina Petrino stăpānea două cincimi din moşia Ipoteşti, deci jumătate din ea (excluzāndu-se acum partea anexată Cucorănilor).

După aceste cercetări şi precizări, boierii hotărnici au delimitat ţinutul Ipoteştilor de moşiile vecine, ajungānd la următorul rezultat: Cucorăni (īn partea īnglobată de la Ipoteşti - moşia Manu) şi Cătămărăştii pe de lături, iar Teişoara şi Hrişcanii la capete. După aceasta au delimitat şi stālpit" jumătatea din Ipoteşti, cuvenită Eufrosinei Petrino, evident, cu acordul răzeşilor care stăpāneau cealaltă jumătate.

Īn octombrie 1847, cānd s-a făcut hotărnicia Ipoteştilor, moşia era īmpărţită Eufrosinei Petrino, fraţilor Isăceşti şi lui Nicolae Albotă, după cum urmează: Eufrosina Petrino, născută Hurmuzachi, stăpānea jumătate (două pătrimi) din Ipoteşti, moşie pe care o primise drept zestre de la părinţii ei, aga Doxachi Hurmuzachi şi soţia acestuia, Ilinca; Nicolae şi Alexandru Isăcescu stăpāneau şi ei o pătrime din Ipoteşti. La 17 iulie 1843, Alexandu făcuse īnsă un testament, prin care dăruia partea sa din Ipoteşti schitului Gorovei, din ţinutul Dorohoiului. Daniile de felul acesteia erau obişnuite la vremea respectivă. Numai că donaţia lui Alexandru a produs multe īncurcături: īn urma ei, Gh. Eminovici a luat īn arendă această parte de moşie, intrānd īn conflict cu Vitalie Lemne, stareţul schitului Gorovei. Prin aceasta - notează Gh. Ungurean u-, Eminovici īşi mărea suprafaţa pentru agricultură, pe lāngă faptul că partea lui Alex. Isăcescu, dăruită de acesta schitului, avea cāmp mai mult. Cāştigul ce trebuia să-1 plătească Gh. Eminovici pentru partea din Ipoteşti a schitului Gorovei era de 2200 lei pe an. Cel de-al treilea stăpānitor al unei pătrimi a acestei moşii era pitarul Nicolae Albotă, "părintele şi epitropul răposatei clironomilor Zmarandei Romanesei.

Astfel individualizate, terenurile din moşia Ipoteştilor au avut, īn genere, o evoluţie funciară proprie, istoria fiecăruia putānd fi refăcută aparte.

Cele două pătrimi din Ipoteşti ce au aparţinut o vreme Eufrosinei Petrino au fost vāndute, īn vara anului 1847, contra sumei de 4000 galbeni, căminarului Gh. Eminovici. Gh. Ungureanu aminteşte: Doxachi Hurmuzachi scria fiului Constantin să ajute pe Petrache (Petrino) să-şi ia mai repede banii de la Eminovici, pentru moşia Ipoteşti .Nu mai īncape nici o īndoială că tranzacţia cumpărării Ipoteştilor de către Eminovici era īnfăptuită la 30 iulie 1847". Ca să devină īnsă stăpān pe partea sa din Ipoteşti şi să achite obligaţiile băneşti pe care le avea faţă de cea care-i vānduse moşia, căminarul a trecut prin multele peripeţii prezentate īn paginile anterioare, sfārşind prin a fi nevoit, după ce a stăpānit Ipoteşti i peste 30 de ani, să vāndă moşia din pricina datoriilor īn care se īnglodase şi a celor două sarcini ipotecare ce-i grevau avutul.

Una dintre ipotecile asupra ţinutului Ipoteştilor fusese stabilită, la 28 iulie 1876, cu mai puţin de o lună īnaintea morţii Ralucăi Eminovici (la 13 august 1876), cānd căminarul īmpreună cu fiii săi - Nicu, Matei, Aglaia şi Harieta - au īmprumutat suma de 1200 galbeni, cu o dobāndă de un procent şi jumătate pe lună, de la Gh. Urzică, girānd īmprumutul cu moşia Eminoviceştilor.

Cea de a doua ipotecă a fost stabilită de către tribunal, căci profesorul loan Drogli, soţul Aglaiei, 1-a obligat pe socrul său, după moartea Ralucăi, să-i achite zestrea promisă la căsătorie, actionāndu-1 īn judecată. Sentinţa Curţii prevedea ca Eminovici să plătească cei 2000 de galbeni făgăduiţi, precum şi procentele ce reprezentau dobānda acestora (īn sumă de 400 galbeni) - căci Gh. Eminovici nu mai plătise de la 26 octombrie 1876 - luāndu-i inscripţie ipotecară asupra moşiei Ipoteşti. Un apel fącut de Eminovici la Curtea din Iaşi a fost respins, iar sentinţa tribunalului īnvestită cu formula executorie: "īn faţa sentinţei categorice - notează Augustin Z. N. Pop -, bătrānul Eminovici, sfatuindu-se cu feciorul de la Iaşi, cu Mihai, se gāndi să facă apel. Astfel poetul printr-o cerere pe care o scrie pentru tatăl său şi pe care-l semnează īn fals, se adresa instanţei superioare de la Iaşi, pentru a paraliza ori numai pentru a temporiza cāştigul de cauză al cumnatului hotărāt să intre īn stăpānirea bunurilor dotale. Eminescu se gāndea să īntārzie rămānerea definitivă a sentinţei şi, pe cale de consecinţă, să īntārzie executarea acesteia, pentru ca. īntre timp, să-l domolească pe Drogli prin tratative de familie ca să-şi retragă acţiuneaīntr-o scrisoare, poetul īşi caracterizează īnsă tatăl, judecāndu-i faptele cu aspră luciditate; "Nu ştii ce tată am. Sărac şi īmpovărat de o familie grea - e cu toate astea īnzestrat c-o deşărtăciune atāt de mare, īncāt ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritāndu- se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul cānd un om promite īn scris ceea ce nici are, nici poate realiza; dar obligaţiunea faţă de cumnatul meu este pozitivă şi bătrānul meu e ca şi ruinat. Am fraţi mai mari şi mai mici decāt mine, fără poziţiune-n lume - şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului care voia a face din fiecare din ei om mare şi sfārşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin streinătate, fără subsistenţă, īn voia sorţii lor. O familie grea, īngreuiată īncă prin deşertăciunea īndărătnicului bătrān. "

Neputānd achita suma de 2.000 de galbeni, ce reprezenta zestrea Aglaiei, şi mai avānd, desigur, şi alte datorii, pe care le contractase cu īngrijirea bolnavilor şi cu decesele din familie, Gheorghe Eminovici a vāndut moşia Ipoteşti negustorului botoşănean Cristea Marinovici. Actul de vānzare-cumpărare a fost īntocmit pe 10 februarie 1878, "cu dorinţa şi consimţămāntul" vānzătorului şi cumpărătorului, şi nu a fost, aşa cum s-a afirmat adesea, o vānzare silită.


 

 

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (11)

 

dr. Angela Olariu

 


Haine groase

Īn anotimpul friguros, costumul popular bărbătesc este completat cu cojoace, sumane, sarici, măntăi etc.

Tipurile de cojoace

Aproape īn fiecare aşezare erau cojocari, iar cele īn care nu existau meşteri specializaţi, se aflau īn imediata apropiere a oraşelor īn care se aflau bresle de meşteşugari. In zonă īntālnim mai multe tipuri de cojoace īntre care deosebim două grupe mari: cheptarele scurte, care nu au māneci şi cojoacele cu māneci care pot fi lungi pānă la şolduri, pānă la genunchi sau pānă la glezne.

Boanda (cheptarul)

La costumele moldoveneşti boanda (cheptarul) face parte integrantă din portul bărbătesc, purtată chiar şi vara, fiind cea mai preţuită īn concepţia ţăranului de aici. Din această cauză boanda este ornamentată adeseori, spre deosebire de cojoace care, avānd funcţia practică predominantă, nu sunt ornamentate (PL.59)

Confecţionată din trei pielicele de miel, boanda nu avea niciodată māneci. De obicei era răscroită adānc la umeri pentru a permite libertate īn mişcări mānecii largi de la cămaşă, dānd īn felul acesta posibilitatea să se vadă şi cusătura cămăşii pe umeri. Lungimea bonzilor este variabilă īn raport cu vechimea pieselor respective. Bătrānii purtau bonzi lungi, dar īncepānd cu secolul al XX-lea se constată o tendinţă vădită de reducere a lungimii, ajungāndu- se īn final la bonzile, de azi, scurte pānă la brāu (PI. 60, 62). īn prezent bătrānii mai poartă bonzi lungi, doar īn sudul zonei (Flămānzi, N. Bălcescu, Copălău, Poiana etc j.

Īn privinţa ornamenticii, aceasta prezintă particularităţi, de la o subzonă la alta. īn sudul zonei (Flămānzi, Frumuşica, Vlădeni, Rădeni etc.) īntālnim bonzile īn care ornamentul de bază este cel geometric, iar ornamentul floral stilizat apare īntr-o măsură mai redusă. īn vestul zonei (Tudora, Poiana, Vorona, Corni etc.) ornamentul floral predomină, fąrą a fi īmbinat cu cel geometric (rozete, frunze) (PI. 61, 63). Aceste motive erau cusute cu lānă fină strămătură, cumpărată, sau cu fir de lānă ţigaie tors şi vopsit, īn care se foloseau de obicei nuanţe de roşu, verde, negru şi galben. Ornamentica bonzilor vechi era completată de motive realizate cu găitan verde şi roşu.

Īn general, īn īntreaga ţară, bonzile de sărbătoare aveau Ia deschizătura mānecilor, la faţă şi la poale, prin negru sau mai recent brumăriu.Bonzile de purtat erau simple, neornamentate, avānd doar aplicată deasupra cusăturilor o bentiţă īngustă de 2 - 3 cm de piele vopsită (tăsmăluţă) care īnfrumuseţa, oarecum, aceste piese de port. (PI. 64).

Truparul

Este croit drept, cu māneci, despicat īn faţă, īncheiat cu nasturi, lung pānă la şolduri. Se confecţiona din trei piei de oaie: una pentru paste, ana pentru faţă şi a treia pentru māneci.

După ce se croiau, pieile erau unite prin cusătură cu aţă de cānepă răsucită. Peste aceste cusături se aplică tasmaua, din meşină albă, cusută pe margini cu aţă neagră, īn cruciuliţe, acesta fiind singurul decor al cojocului.

Cojocul genuncher (minteanul) lung aşa cum īl arată numele - pānă peste genunchi - era confecţionat din patru piei de oaie.

 

Era lucrat īn tehnica cojocului scurt,despicat īn faţă, īnsă se deosebea de celălalt prin clinii evazaţi, introduşi de la talie īn jos, pe ambele părţi şi prin primul negru cu care era brodat. Avea acelaşi decor de tasma aplicat prin cusătură īn cruci.

Cojocul genuncher cu timpul īncepe să aibă guler răsfrānt confecţionat din pielicică de miel. Cojocul lung cu poală era folosit de cele mai multe ori la drumuri lungi, la cărăuşie.

 

Lung pānă aproape de călcāi, cojocul era confecţionat din cinci piei de oaie,croit din două părţi: partea superioară - stanul - drept şi partea de jos croită īn clini denumită poală. De jur īmprejur, la māneci şi la gāt avea prim negru.

Sumanul

Sumanul este haina groasă purtată frecvent īn tot cuprinsul zonei cercetate dat fiind faptul că este, am putea spune, marca costumului popular moldovenesc. (PI. 65, 66). Alături de cojoc, este piesa de port care s-a păstrat īn costumul popular pānă īn zilele noastre.

 

PI. 65

 

Este confecţionat din ţesătura care poartă acelaşi nume (cu urzeala din păr şi băteală din lānă) ţesute īn patru iţe. In acest scop se folosea de obicei lāna nevopsită. Pentru sumanele de sărbătoare se alegea niţa (lāna de pe miei de o vară), de culoare frumoasă, neagră.

După ţesut, sumanul era dat la piuă. īn localităţile izolate, departe de piua de la Dolhasca - Fălticeni, unde se duceau de obicei sumanele la piuat, era cunoscut un procedeu arhaic de bătut sumanele. Pe o leasă pusă pe şase ţăruşi, era īntins sumanul. Deasupra se turna apă caldă, iar mai mulţi flăcăi băteau sumanul cu palmele pānă cānd nu se mai distingea urzeala de băteală. Se organizau clăci cu muzică, īn care flăcăii satului se rānduiau la bătutul sumanului (Fundul Herţii). īntr- un suman intrau de la 8  pānă la 9 coţi de material55

Croiul sumanului. Părţile componente ale unui suman sunt: stanul, poalele, mānecile, clinii mari şi mici, pavele şi gulerul. Se măsoară lungimea sumanului, se īndoaie materialul şi se croiesc stanii, dinainţii şi spatele. īn spate era lăsată lăţimea īntreagă a materialului, iar pentru dinainţi foaia era tăiată īn jumătate pe mijloc. O parte pentru un dinainte, a doua parte pentru cel de-al doilea. La dinainţi se mai adaugă cāte un clin pe toată lungimea., sus mai īngust şi jos mai lat. Māneca este dreaptă şi are subsuoară, pavă. Gulerul sumanelor vechi era drept. Sumanele se confecţionau uneori de la īnceput ca sumane de lucru şi sumane de sărbătoare, cānd se uza devenea suman de purtat.

Sumanele vechi erau drpte, Iară clini pe margini. La sumanele mai noi se adaugă cāte doi clini pe margine. De obicei, clinul din spate era format la rāndul lui din doi clini mai mici, pui. Cu timpul (īnceputul secolului al XX-lea) se observă tendinţa de a introduce un pui şi la clinul din faţă. (fig. 49-51). Ornamentica sumanelor din zona Botoşanilor este variată. Motivele cusute cu sarad sunt de o diversitate remarcabilă (PI. 67, 68). Saradul sau găitanul se lucra din lānă sau păr. Părul şi lāna erau vopsite negru, după tors. Se răsucea, īn două. Se īmpleteau aceste fire īn trei, ca la codiţe. La un suman intrau pānă la 300 m de sarad56.

Īn ornamentica sumanelor mai noi (50-60 de ani) apar bunghişorii, (PI. 69) realizaţi de obicei din lāneaţă neagră cumpărată, pentru c㠄e mai frumoasă decāt lāna obişnuită"57. Aceşti bunghişori sunt dispuşi pe cusături, mărginiţi fiind, de şireturi de schinişori, realizate cu sarad. Mai rar pe sumane apr şi motive florale stilizate. Toate acestea au apărut ca urmare a influenţei hainei militare asupra portului bărbătesc. Ornamentaţia prea bogată a sumanelor noi supără adeseori prin exces. Sumanele vechi se īncheiau cu nasturi (bunghi) din sarad īmpletit. Sumanele mai noi īncep să aibă nasturi cumpăraţi care strică aspectul de ansamblu al hainei.

Mantaua

Mantaua este confecţionată din acelaşi material ca şi sumanele. Este folosită de către căruţaşi la drumuri lungi, ca o haină de protecţie. Se īmbracă deasupra cojocului. Croiul mantalei este simplu-drept. Lungă pānă aproape de călcāi, mantaua este o haină mai puţin practică pentru īmbrăcat īn fiecare zi. Spre deosebire de suman, mantaua nu este ornamentată cu sarad. Cāteodată mantaua are pe spate glugă. Fiind folosită ocazional, necesitānd mult material pentru confecţionare, mantaua a fost părăsită de aproximativ 50 - 60 de ani īn urmă, fiind īnlocuită cu hainei mai practice şi mai puţin costisitoare.

Jaletca sau vesta Din portul bătrānilor, de acum 70 - 80 de ani īn urmă, nu lipsea vesta sau jaletca lucrată din suman sau postav. Croită drept, fāră māneci, lungă pānă mai jos de mijloc, de cele mai multe ori tară guler, jaletca era purtată pe cămaşă, īncheiată cu nasturi.

Gluga

Gluga - confecţionată din şiac alb - are „creastă şi baiere". Este ornamentată cu motive lucrate cu aţă de păr de cal, pe creastă şi pe restul glugii. Pe glugă se īntālnesc motivele: soarele, crucea etc. Pe timp frumos, gluga se lasă pe spate şi īn ea se păstrau alimente.

 


 

 

Īnsemnări memorialistice (5)

 

Ion Mihalache

 


... solidaritate īn jurul Coroanei - aşa cum pe urmă s'ar fi īnfaţişat reportajele oficiale.

3. Hotărārea s'a luat sub presiunea ultimatumului de la Viena. Telegrama expediată de Min(istrul) Manolescu la ora 64 cu specificaţia că se cere răspunsul pānă la ora 3 noaptea. Alte două telegrame repetau şi complectau că orce īntārziere a răspunsului duce la atacarea Ardealului a doua zi, iar refuzul arbitrajului duce la războiu cu Ungurii īnţeleşi - după informaţiile germane - cu Ruşii.

Se insinua şi aceea că īn acest caz Germanii vor da sprijin armatelor ungare.

Numele D(omni)lor Ribentrop, Ciano şi Fabricius, care cereau răspunsul continuu şi presau pe Min(istrul) de Externe este de amestecat īn aceste telefoane. Se spunea şi aceea că Hitler nu obicinuieşte blufuri.

Nici nu īncepuse aşa-zisul Consiliu de Coroană, şi telefonul aşezat chiar īn sala de Consiliu suna continuu de la Viena, Ministrul de Externe cerānd Răspunsul - iar Min(istrul) Palatului amānāndu-1 cu minutele. S'a cerut fiecăruia să spună īn puţine cuvinte dacă e pentru arbitraj sau contra - sub sbārnāitul mtelefonului.

O naţiune nu se leagă astfel cu viitorul ei. Şi astfel de procedare nu poate acoperi pe factorii responsabili.

 


 

 


Aud(ienţa) din 12 Aprilie 1944

Mercuri 12 Aprilie 1944

Joia trecută 6 Apr(il), chemat la Bucureşti, prin Maniu, am văzut pe M(ihai) Antonescu(la ora 12) şi pe Mareş(al) Ant(onescu) la 7 ½  p. m.

Impresie generală: dacă au fėcut teatru cu mine, de astădată īn bună parte au reuşit:"Merg din plin cu germanii. Totuşi cānd īmprejurările le-ar permite, fac volt(e)face. Acum se tem de germani. Pānă cānd s'ar putea, tratează şi cu ceilalţi - dar cu condiţii pe care ei īnşişi văd că a(nglo)- am(ericanii) nu pot (cel puţin īn prezent) decāt să le respingă".

Cum au decurs convorbirile?

Cu M(ihai) A(ntonescu).

S'a eschivat a vorbi deschis. Căuta mai mult să vadă ce mai cred eu. -"Să spui asta şi Mareşalului. Să mergem īmpreună". Mi-a cetit o telegr(amă) din Ancara, pe care apoi a ars-o. I-am cerut telegramele primite de M(areşal)?.

1). Cea trimisă lui īn copie după telegr(ama) trimisă Guv(ernului) de Wilson - īn care īndeamnă la īnţeleg(ere) cu Ruşii pe baza decl(araţiei) Molotov.

2) Cea trimisă de Ştirbei lui M.(?) ca să-şi ia răspunderea el, dacă nu şi-o ia Guvernul, altfel el īşi consideră misiunea īncetată (Pe asta n'am cetit-o īntocmai, lăsānd a se īnţelege că e vorba tot de guvem).(Tot aşa le-am cetit şi Mareşalul după prānz). Mi-a spus că ei vor cere angloameric(anilor) garanţii asupra acestor puncte (pe cāt mi le amintesc):

1) Chestia Bas(arabiei) şi Buc(ovinei) amānate pānă la Pace.

2) Garant(area) imediată a restului frontierelor conf(orm) Trat(atului) Trianon(incl. Cadrilaterul).

3) Gurile Dunării internaţionalizate - cu Comisie Europeană.

4) Să nu ni se ceară baze navale şi puncte strategice.

5) Indep(endenţa) Regatului, resp(ectarea) struct(urilor) sociale.

Am observat:

1) Se cereau unele lucruri importante: conflict cu Ruşii acum nu pot face.

2) Unele, inutil: p(unctul) 5.

3) Unele primejdioase: p(unctul) 4 - īnseamnă că principial e de discutat... etc.

Şi vor vedea că e o sustragere. Iar bombardamentele vor continua.(Īn ziua de Marţi 4 Apr(ilie): bombard(ament) teribil Buc(ureşti), Mercuri 5 Apr(ilie): Ploeşti. Mercuri seara era să fim ucişi şi noi la (...) de bomba (...) din aeroplanul căzut.

Am recunoscut că ce cer a(nglo)- am(ericanii) nu se poate: să īntoarcem armele īmpotriva germanilor. Afară de cazul că germanii ar trage īn noi. Dar trebue spus lucrul limpede. Şi pānă atunci nu trebuesc risipite trupele. El mi-a spus: trebue să rec(unoaştem) că are dreptate şi mareşalul cu dispozitivul trupelor(...) schimb de impresii despre bombardament. (...) īmpotriva engl(ezilor) şi am(ericanilor) care bombardează; "Ruşii nu bombardează oraşe şi civili".

La Mareşal.

Vorbim despre teribilele bombardamente din Bucureşti şi Ploeşti. Ei la preşidenţie au stat īn adăp(ostul) Preşid(enţiei). După bomb(ardament) fusese de văzuse ravagiile şi īn Buc(ureşti) şi la Ploeşti. Mi-a spus ce-a văzut. La Bucureşti a urmărit anumite obiective. La Ploeşti, germ(anii) au acoperit oraşul cu ceaţă artif(icială) şi au tras īn ceaţă distrugānd centrul. Apoi, spit(alul) maternit(atea) Patronajului( 100 mil.).Puşc(ăria) parcă(?) a doua oară.

"Din nenorocire au căzut multe bombe pe adăposturi īn Buc(ureşti): la Malmezon 100 ucişi: īntr-un adăpost la G(ara) de Nord etc,etc."

Intrăm īn subiect. Imposibil de redat mersul convorbirii. Un dialog tară şir, eu īncercānd să aflu ce gānd are şi să spun punctul meu de vedere, el īntrerupāndu-mă mereu şi contrazicāndu-ne.

Īncerc să redau aci punctul său de vedere - eu rămānānd pe cele convenite (credeam:stabilite) rāndul trecut. Cānd am intrat, tocmai ieşea ambasadorul turc, cu care discutase, probabil, cele de după bombardament şi cele comunicate de turci după (...) făcut rāndul trecut.

- Ştii ce-mi spuse amb(asadorul) turc? „Ils sont des idiots" - despre englezi. „Cum pot ei să-mi ceară să mă dau pe māna ruşilor fără să-mi dea şi o garanţie scrisă? Să-mi garanteze scris cutare şi cutare (vezi punctele arătate la conv(orbirile) cu M(ihai) A(ntonescu) şi apoi mă duc şi la H(itler), īi arăt ce-mi gar(antează) engl(ezii) şi am(ericanii) şi mă desfac cu cinste de germani. Eu nu mă pot asvārli īn necunoscut. Eu nu pot intra īn istorie ca unul care n'am apărat Basarabia şi Moldova. N'am apărat Bas(arabia), să apăr (...) pentru Moldova".

Apoi: el nu poate expune la o lovitură germană aci care poate dura cine ştie cāt. Germanii sunt capabili de mari lovituri īncă. Marea greşeală a lui Hitler este că, călcānd o regulă elementară de strategie, a repetat greşala franceză īn faţa italienilor, mobilizānd inutile rezerve īn faţa englezilor, care totuşi nu vor debarca, că nu vor invazie: engl(ezii) şi americanii au infanterie slabă, din mercenari - aviaţie au bună - ca īn Italia unde stau de atātea luni la Casino.

Germanii au dus pe front numai 52%; n'au avut soldaţi pe front, front subţire - de aceea au fost daţi peste cap. Dar dacă ar duce pe front, de p(ildă) īn regiunea Lunberg (unde e ieşindul rus) 30 de divizii, şi dacă īntrebuinţează arma nouă pe care au experimentat-o īn Crimeea, ei pot recuceri Ucraina. El a văzut ce s'a petrecut īn Crimeea. Manstein primise ordin să atace istmul Cherci apărat de 20 de div(izii) ruse, avānd (M) numai 4 div(izii) germane. L-am īntrebat: Cum ai să ataci d(umneata) cu numai 4 div(izii) pe cele 20? Manstein īnsuş dă din umăr: aşa am primit ordinul. Şi totuşi, a cucerit (poziţia cu cele 4 div(izii) utilizānd acea armă (cu aer lichid!) care stinge orce viaţă pe o rază de 200-300 m. Germanii au retras-o din luptă după cucerirea Crimeei, anume ca să nu cadă īn māna inamicului. Acum au fabricat-o īn serie şi vor utiliza-o.

Apoi nu e exclus să īntrebuinţeze gazele. Hitler 1-a lăsat să īnţeleagă lucruri groaznice. H(itler) a zis:" sunt sigur că vor īntrebuinţa gazele". Antonescu a răspuns:" Cred că cunosc mai bine pe englezi: nu cred că vor īmtreb(uinţa)" H(itler) a răspuns:" Dacă vor īntrebuinţa, eu am măsci pentru toate gazele lor. Dar eu voiu răspunde cu un gaz pentru care nu există mască, că distruge tot corpul".

Aşa fiind, conchidea Mar(eşalul) Ant(onescu), nu se poate şti soarta războiului. Ce m'aş face eu cu R(usia) ocupată de germani atāta vreme, pānă cānd s'ar decide bătălia de celelalte? Numai 1 la mie de ar fi şansa de partea germ(ană), eu trebue să ţin socoteala. Deci, merg alături de germani īn mod leal. Dacăp a(nglo)- a(mericanii) īmi garantează scris, e o situaţie nouă. Ăsta e punctul meu de vedere. Dacă credeţi altfel, īncă odată vă spun: luaţi-vă răspunderea.

Acestea sunt ideile prinse din fragmente şi īnşiruite mai sus le dau eu pentru a le scoate sensul logic.

Am obiectat (tot pe fragmente).

-Maniu v'a spus că-şi ia răspunderea dacă īi daţi concursul necondiţionat pe punctul lui de vedere aşa cum de altfel Dv aveţi concursul nostru dacă Dv vă decideţi īn sensul celor ce am avut sentimentul īn audienţa trecută(n'am spus cuvintele din urmă, că m'a īntrerupt, dar a īnţeles sensul).

- A, nu, eu trebue să consult organe de stat: mitropoliţi, armata, magistraţi etc.

- Ca să ne ia pe tot de-a gata germanii. De ce să pierdem vremea din nou, Domnule Mareşal, cu astfel de discuţii. Vă comportaţi ca politician, īn vremuri obicinuite - cānd purtaţi pe umăr răspunderi grave īn īmprejurări excepţionale.

Am avut sentimentul, rāndul trecut, că s'au lămurit unele chestiuni esenţiale:

-     Dacă germanii nu apără Romānia cu toate forţele (şi Dv mi-aţi spus că credeţi

că nu o apără) - cum nu au apărat Basarabia, pe care ne-au garantat-o cu trata - ei sunt ceai care ne lezează şi dacă īncape cuvāntul trădare, asta e de partea lor;

Că odată ce v'aţi convins că Germania pierde războiul, că soarta noastră depinde de ceilalţi, datoria noastră e să schimbăm orientarea politică greşită delą īnceput, căutānd pe cāt cu putinţă să ne apropiem de cei care ne cheamă īncă şi īn tot cazul să nu ne legăm soarta de cei care se prăbuşesc şi care ne-au constrāns la aceasta.

- Că deci este inutil să mai vărsăm sānge pentru o cauză pierdută şi să contribuim noi īnşine a ne preface ţara īn teatru de război şi oraşele īn mormane de ruine(El, īntrerupānd: aşa e şi Berlinul, Iaşi, Budapesta - care nu s'au speriat; le vom repara din nou mai frumoase).

- Nici eu nu aş īntoarce armele īmpotriva aliatului - afară dacă el nu le-ar īntoarce mai īntāi īmpotriva mea; ci, după măsurile militare de precauţie, m'aş explica leal cu H(itler), că R(omānia) nu poate duce singură un război(care nu e al ei), pentru o cauză care nu e a ei.

El mi-a spus că īn prezent germanii trimit cāteva divizii (4-5?) prin Ghimeş şi cāteva scoboară pe la Dorna Vatra - recunoscānd īnsă că nu sunt suficiente, ci că trimite trupe romāneşti."Eu nu le pot īmprăştia prin Ardeal cum cere Dl Maniu - ci le duc spre front; şi dacă aş fi bine īnarmat, aş da pe ruşi peste cap".

- Dv nu trebue să fiţi īn prezent mai mult general decāt om politic. Să priviţi īn faţă marile răspunderi ce vă apasă.

Eu nu sunt īn măsură să cunosc nici intenţiile germanilor cu frontul din R(usia), nici posibilităţile lor. Dar cānd văd cum Ruşii dau peste cap frontul din sud şi din dreptul Basarab(iei) şi Moldovei şi cānd aud de la cei ce i-au văzut, cum se īntorc trupele germane, nu numai demoralizate ci şi(cum aţi recunoscut şi Dv) chiar anarhizate (devastānd, furānd, siluind şi īngrozind) eu nu pot să nu privesc cu groază la contactul armatei romāne cu astfel de elemente; şi nu mai pot avea nici o iluzie asupra rezultatului unei astfel de colaborări.

(El: īn adevăr că aşa se īntorc trupele germane de pe front- dar sunt numai etapele - cei de pe front se menţin...).

- Punctul nostru de vedere rămāne deci aşa cum vi l-am formulat īn audienţa trecută rămānānd doar că măsurile pregătitoare să vi le luaţi Dv aşa cum vă indică datele ce posedaţi cu privire la dispozitivul forţelor germane.

Audienţa s'a terminat fără concluzii şi fără să am credinţa că i-am īnţeles sau ghicit inten-iile.

P.S. I-am cetit şi lui telegr(ama) lui M.(?) din care rezultă că a(nglo)- am(ericanii) aşteaptă atitudini clare iar nu echivocuri şi(...): şi că Şt(irbei). „īşi declină mandatul"

Nu-mi amintesc dacă de rāndul acesta sau īn aud(ienţa) precedentă, spunāndu-i: să nu vă pierdeţi īn detalii - să priviţi īn ansamblul lucrurilor - mi-a răspuns:"Dacă pierdeam ansamblul lucrurilor, nu ajungeam pe scaunul ăsta", arătāndu-mi scaunul pe care şedea.

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mărturisiri din intuneric(10)

 

Gheorghe Bāgu

 

 


 

O altă īntāmplare. īntr-o zi vreo zece deţinuţi am fost scoşi īn curtea īnchisorii. Era un mare noroc. Ştiam că lāngă bucătărie, sub streaşină, erau hārdaiele cu resturile alimentare pentru hrana porcilor. Era vară, căldură mare şi zoile bolboroseau. īntotdeauna cānd ieşeam la lucru ascundeam sub cămaşă gamela apoi ne faceam de lucru pe lāngă hārdaie. Cānd eram convinşi că nu vede nimeni luam din māncarea porcilor cāte o gamelă pe care o īnghiţeam pe nerăsuflate. Dacă puteam, mai luam una. Māneam pe săturate. Aici m-am convins de adevărul proverbului: foamea este cel mai bun bucătar. Odată ne- a surprins gardianul. Drept pedeapsă am fost duşi la „neagra" şi bătuţi cu cablul de sārmă. Vai de zilele noastre!

Un nou lot de deţinuţi a fost adus īntr-o seară de la Securitate. Dintre ei, cinci au fost īnghesuiţi īn celula noastră. īn momentul apariţiei lor i fost adu* arpacaşul. Noii veniţi erau lihniţi de foame. Cānd au văzut māncarea ne-au implorat să le dăm o gamelă īn care să primească şi ei puţin arpacaş. Nu le-a dat nimeni. Acolo era greu să fii generos, să te laşi pe tine flămānd şi să dai gamela unui nou venit.

Lāngă tinetă, grecul de care am mai vorbit, a găsit o gamelă spartă care servea pentru curăţarea tinetei. A luat-o īn grabă, fară să se uite că-i murdară şi puturoasă, a cerut şi el un polonic de māncare şi fericit a īnceput să mănānce.

Tot la Jilava am văzut un deţinut māncat de viu de viermi. Este vorba de maiorul Ionescu Al., fostul director al penitenciarului Ploieşti. Un om mic de statură, negricios, păros ca o gorilă şi fricos ca un iepure. Pentru că īn timpul bombardamentelor din vara anului 1944 nu evacuase deţinuţii, fiind ucise atunci mai multe femei condamnate de drept comun, a fost condamnat şi se afla acum la Jilava. Bătrān, bolnav, hipertensiv, cu gastrită şi reumatism, supus regimului dur de puşcărie, paralizase, rămānānd fără māna şi piciorul drept. Cu stomacul distrus de atāta fasole nefiartă, toată ziua şi toată noaptea stătea pe tinetă. Cāteodată se repezea, se īmpiedica şi cădea tārāndu-se pe jos ca o salamandră, pānă la tinetă. Era schimonosit de boală şi cu privirea plāngăreaţă.

Şeful camerei i-a interzis să folosească tineta īn timpul mesei.

-     Ţine-te şi tu, măcar cānd māncăm! Ai puţin respect faţă de noi. Fii cu puţin bun simţ. Fii om, nu măgar!

-     Nu pot, nu pot, vă rog să mă credeţi şi să mă iertaţi! Se tānguia şi suspina Ionescu, plāngānd cu lacrimi cāt mărgelele şi cu buzele umflate şi tremurānde. Cānd suspina adānc, deschidea o gură băloasă, fară dinţi cu gingii sāngerānde.

-     Ai să poţi, ticălosule! O rācere de mormānt a cuprins īntreaga celulā, unde eram īnghesuiţi circa o sută de.oameni.. Atunci şeful camerei a spus:

-     Fraţilor, acest prăpădit, această stārpitură care ne imploră şi ne cere să-i facem favoruri, a fost directorul penitenciarului Ploieşti. Īn timpul regelui Carol al II-lea, mă găseam ca deţinut politic īn īnchisoarea unde el era director.

Ei bine, acest nelegiuit ne lega īn lanţuri şi ne trimitea la carceră, ne bătea cu funia udă şi ne lăsa iarna fară foc. Mulţi au murit din cauza acestei canalii. Gāndiţi-vă cum s-a purtat acest urangutan cu noi! Gāndiţi-vă că am fost maltrataţi şi schingiuiţi de această fiară care acum vă cere īndurare! Nu există faptă fară răsplată. Nici o milă pentru acest suflet josnic şi rău. Nici un pic de īndurare pentru un criminal. La moarte! La moarte!

Din ziua aceea Ionescu şi-a fėcut nevoile īn pantaloni şi īn două-trei săptămāni a făcut viermi. Īncepuse să miroasă a hoit. N-a mai māncat şi īn scurt timp, oftānd, gemānd şi scărpināndu-se a devenit un muribund. īn situaţia aceasta a fost luat din celula noastră.

Viaţa la Jilava era deprimantă. Gānduri negre mă bāntuiau. Numai pentru faptul că nu-mi ţineam gura trebuia să īndur atāta mizerie şi mă īntrebam cāt voi mai putea rezista? Apoi mă īncurajam singur, spunāndu-mi că sunt sănătos, tānăr şi īncă īn putere. Putea fi şi mai rău. Mi-am amintit de bietul Ionescu, de Inchiziţie şi de Justinian al II-lea.

Pe timpul lui Justinian al II-lea oamenii care nu acceptau toate neroziile īmpăratului erau cusuţi de vii īn saci şi apoi aruncaţi īn Bosfor, sau li se băteau trestii sub unghii pentru ca īn cele din urmă, după chinuri de necrezut, să fie striviţi īntre două pietre de moară. Şi toate acestea numai pentru că nu ştiuseră să tacă.

Unii dintre noi. Chiar şi īn mizeria īn care ne găseam, visau la castele īn Spania. Erau oameni care nu reuşeau să īnţeleagă realitatea. Nu pricepeau că sunt o simplă verigă, neīnsemnată, īn lanţul cel mare al naţiunii, nu vedeau că lumea a fost şi este īntr-o perpetuă nelinişte creatoare, nu simţeau că le slăbesc puterile, că sunt umbre īn colosul comunist. Alţii vedeau viaţa plină de echivoc, ceea ce īi determina să fie impasibili şi egoişti. Doreau să fie liberi, să se bucure de familie, de societate, de soare, de aer, de şcoală, de muzică, să muncească, să construiască, să se realizeze. Mulţi deveneau josnici, meschini şi īn cele din urm㠄turnători".

„Societatea" īn care trăiam, incluzānd pe cei ce ne pedepsiseră să putrezim de vii şi pe cei care ne păzeau, precum şi pe toţi cei care zăceau īngropaţi la 14 metri īn pămānt, visători sau răzbunători, realişti sau subiectivi, cinstiţi sau necinstiţi, ne schimba, fėcānd din noi nişte mizantropi.

De multe ori mă lungeam pe pat şi visam cu ochii deschişi, evitānd să particip la discuţii despre tot felul de nimicuri sau despre arta culinară sau despre ce vom face īn libertate. Toate acestea mă plictiseau şi mă lăsau indiferent.

Astfel, s-a mai scurs o lună de zile, visānd că era primăvară şi cald, că mirosea a liliac, că aud zumzetul albinelor şi clopotele vecerniei şi că trăiesc lāngă draga mea. .

Acum eu şi logodnica mea ne aflam īn īnchisoare şi nu ştiam din ce cauză. Stăteam şi aşteptam procesul cu o undă de speranţă, cu o umbră de nădejde spre libertate. Dar era numai o nădejde slabă, fiindcă se ştia că cei ce intrau īn proces erau īntotdeauna condamnaţi. Speram că voi fi condamnat la o pedeapsă egală cu aceea pe care o executasem deja īnsă şi posibilitatea aceasta era greu de acceptat deoarece pe atunci, īn puşcărie se statornicise credinţa că toţi vom fi eliberaţi odată, adică şi cei condamnaţi şi cei necondamnaţi şi cei cu pedepse mici şi cei cu pedepse mari.

Şi iată că īntr-o zi am fost chemat la poartă unde mi-am revăzut toţi colegii şi unde am luat cunoştinţă de actul de acuzare. Eram īncadrat. Ca şi ceilalţi, īn articolul 209, aliniatul b, deci la crimă de īnaltă trădare care se pedepsea cu 25 de ani de muncă silnică sau cu pedeapsa capitală. Pedeapsa capitală fiind suspendată, īmi rămāneau deci cei 25 de ani, pe care eram convins că n-am să-i pot duce.

M-am īntors īn celulă ca nebun. Nu reuşeam să mă ţin pe picioare, nu reuşeam să vorbesc, nu-mi venea să cred. M-am lungit pe prici, am īnchis ochii şi am īncercat să mă regăsesc. Nu-mi venea să cred că acesta era actul de acuzare. Cāţiva deţinuţi lipsiţi de tact, īmi dădeau tārcoale şi mă deranjau cu tot felul de īntrebări absurde.

Era īn ziua de 4 aprilie 1949 şi procesul urma să aibă loc pe data de 9, deci după 5 zile. A doua zi am vorbit cu procurorul Bārcă şi cu avocatul Popovici, fost ministru de justiţie. Lor le-am explicat ce am declarat la anchetă, ce ştiam că declaraseră colegii mei precum şi modul cu se desfăşuraseră cercetările. Totodată le- am spus că am fost īncadrat la articolul 209, alineatul b, la crimă de īnaltă trădare. Avānd convingerea că procesul era numai o formalitate şi că toţi vom executa aceeaşi pedeapsă, colegii mei păreau nepăsători şi calmi, dar eu mă consumam teribil. Bārcă m-a ascultat cu multă atenţie, apoi mi-a explicat cum decurge un proces, mi-a spus cānd voi avea dreptul să iau cuvāntul, cum să mă apăr şi īn final să cer achitarea. M-a dădăcit mult şi m-a rugat să vorbesc calm, moldoveneşte, fără lamentări, dezvinovăţiri şi angajamente neverosimile şi să mă comport demn. Bārcă mă iubea mult. Mi-a mulţumit pentru serile de poveşti şi poezie şi şi-a exprimat regretul sincer că īn curānd ne vom despărţi.

Popovici era tăcut şi foarte plictisit dar cānd am plecat la proces mi-a spus să are īncredere īn mine. Toţi eram supăraţi pentru că după judecată urma să fim transferaţi la alte penitenciare, unde să ne ispăşim pedepsele: elevii erau trimiţi la Tīrgşor-Prahova, studenţii la Piteşti, intelectualii la Aiud şi muncitorii şi ţăranii la Gherla.

Gāndul că eram acuzat de īnaltă trădare mă īnspăimānta şi mă credeam pierdut. Uneori aveam convingerea că voi muri īn īnchisoare, departe de cei dragi şi mă vedeam īngropat, sub prunii din grădina Jilavei. Alteori reuşeam să mă īncurajez şi să cred că oricare va fi pedeapsa, dacă am zile, o voi executa şi voi scăpa sănătos şi nevătămat din această groapă īntunecoasă şi murdară care se numeşte puşcărie. Surprinzător era faptul că totuşi, cu cāt trecea timpul şi se apropia ziua de 9 aprilie, cu atāt deveneam mai indiferent faţă de soarta care mă aştepta. In minte īmi pregăteam cu scrupulozitate apărarea. Eram decis să vorbesc clar şi răspicat şi să-i īntreb pentru care motiv sunt acuzat de īnaltă trădare? Nu voiam să- mi mulţumească nimeni pentru faptul că la 6 zile după trecerea bacalaureatului, cānd eram tānăr şi viaţa era mai frumoasă ca oricānd m-am īmbrăcat militar şi am plecat pe front. Nu doream să mi se mulţumească că am plecat hotărāt să-mi apăr patria, hotărāt să-mi dau viaţa ... aşa cum făcuseră şi tata cu cei patru fraţi ai săi care au luptat la Mărăşeşti: Gheorghe nu s-a mai īntors, Constantin a fost rănit, Vasile şi cu loan au căzut prizonieri, numai tata a scăpat nevătămat. Iar acum, incredibil, eram acuzat de trădare. Eram hotărāt să le spun multe deşi ştiam că va fi īn zadar.

Pe 9 aprilie, pe la ora 7 dimineaţa, am fost ridicaţi din celulă. N-am avut timp să ne luăm rămas bun de la prietenii ce zăceau pe priciurile Jilavei. Am fost īmbrānciţi īnainte şi conduşi spre poartă de o trupă de gardieni. S-a tăcut apelul, apoi cu o dubă, păzită sever, ne-am īndreptat către tribunal. In dubă ne-am īntālnit toţi colegii, adică lotul de la Facultatea de Ştiinţă şi am vorbit despre rude, despre colegi, de īnchisoare. Destul de repede, am ajuns la „casa unde se īmparte dreptatea", dacă mai există aşa ceva pe lumea asta.

Maşina s-a oprit, gardienii au tăcut cordon şi ne-au ordonat să coborām lără să vorbim şi lără să schiţăm vreun gest. Am ajuns la Tribunalul Militar de pe strada Negru Vodă din Bucureşti.

Rădoi de la Matematică a coborāt primul, apoi Cārciumaru şi Ispas de la Geologie. Cānd Cārciumaru a ajuns īn uşa dubei şi a dat să coboare, s-a auzit un urlet de femeie disperată, un răcnet sumbru ca de īngropăciunea. M-am speriat. Mă gāndeam că afară ne aşteaptă probabil o mulţime de oameni cărora li s-a spus că noi suntem duşmanii poporului şi ai democraţiei, că suntem criminali fioroşi care luptă să destabilizeze ţara, că readucem jalea, mizeria şi legionarismul, că noi suntem aceia care subminăm republica ... Această gloată nu venise oare să ne linşeze? Pe timpul acela se practicau, īncă destul de frecvent, astfel de metode īncāt, oricānd te puteai aştepta la surprize.

Īnaintea mea a coborāt o tānără elevă, prietena lui Rădoi ... Grupul format din femei, bărbaţi şi copii căuta să rupă cordonul de gardieni şi să se arunce asupra noastră ... Se auzeau văicăreli, plānsete, injurii şi blesteme.

Cānd a coborāt eleva, o femeie a reuşit să rupă lanţul gardienilor şi să se arunce pe fată. A luat-o īn braţe şi plāngānd, o tot săruta şi māngāia: „Draga mamei, puiul mamei ce-ai făcut? Ce-ai greşit? Ce rele ai fącut, mamă dragă?" gardienii, brute fară suflet, se luptau să le despartă. Femeia era mama fetei. Aflase data şi locul procesului şi venise să-şi vadă copilul. Ceilalţi care strigau erau părinţii, fraţii, surorile, copiii şi soţiile celor ce urmau să fie judecaţi īn acelaşi lot cu mine. Pe mine nu mă aştepta nimeni pentru că ai mei erau departe, īn nordul Moldovei. Era dureros să vezi gardienii, nişte brute, cum se luptau să-i despartă pe tată de fiu, pe mamă de fiică şi pe soţ de soţie.

Cu multă greutate au reuşit să ne despartă de cei liberi şi să ne introducă īn nişte celule mici, īn care urma să aşteptăm judecata. Eram deprimaţi şi īndureraţi pentru soarta noastră şi a familiilor noastre. Īn această perioadă s-au judecat mii de procese politice şi s-au dat milioane de ani de puşcărie.

Numai judecătorul colonel Alex.Petrescu, cel care m-a condamnat şi pe mine, a dat - şi nu exagerez - peste un milion de ani grei de temniţă şi muncă silnică fară remuşcări sau mustrări de conştiinţă. Călca īn picioare, cu zāmbet de canalie ignorantă, tot ce īnsemna demnitate umană. Se asemăna cu Stalin prin mārşăvie, perfidie, răutate şi laşitate. Condamna pe vinovat sau nevinovat numai pentru a-şi păstra scaunul şi pentru a trăi mai bine.

Romānia, īnvinsă după război, era condusă de o mānă de comunişti profitori, inculţi, care se supuneau orbeşte dictatorului de la Kremlin. Armata sovietică era īn ţara noastră. Sovromurile ne luau şi pāinea de la gură, cizma rusească se simţea peste tot iar securiştii şi activiştii partidului comunist, aceşti paraziţi fară meserie, fōrą cultură, fără Dumnezeu, tăiau şi spānzurau. Majoritatea celor trimiţi īn judecată īn acele vremuri erau foşti luptători care īşi vărsaseră sāngele pe fronturile de răsărit, ţărani care nu se supuseseră la plata cotelor şi la colectivizare, foşti demnitari din perioada dictaturii lui I. Antonescu, legionari, naţionalişti, ţărănişti, liberali, socialişti de dreapta, pocăiţi, baptişti, greco-catolici şi toţi favorizatorii şi tăinuitorii acestora, adică toţi cei ce se īmpotriviseră comunismului şi simpatizanţilor lui. Mai erau şi aceia care, printr-o politică de opoziţie, urmăriseră să ajungă la cārma ţării, organizāndu-se īn asociaţii dizidente ca: „Regele Mihai I", „Vulturii", „Romānia Mare" etc. In sfārşit, nu trebuie uitaţi cei care īncercaseră să treacă frontiera, sau numai discutaseră cum se poate trece graniţa pentru a scăpa de ciuma roşie.

Mai tārziu, la-Canalul Dunărea - Marea Neagră şi anume la colonia Poarta Albă, am fost īmpărţiţi īn brigăzi de muncă, după infracţiuni: politici, frontierişti şi condamnaţi de dreptul comun. Politicienilor li se spunea „fazani", adică naivi, nedescurcăreţi, frontieriştilor li se spunea „cocori" pentru că īncercaseră să zboare peste graniţă, iar celor de drept comun li se spunea „pinguini" pentru faptul că-şi vindeau hainele şi le jucau la barbut şi toată iarna stăteau cu păturile īn cap, fiind asemănători cu aceste păsări polare descrise de E. Racoviţă. Eu fėceam parte din grupa „fazanilor" adică din tagma legionarilor, cei mai fioroşi şi mai periculoşi deci şi cei mai persecutaţi. Cred că dintre toţi deţinuţii condamnaţi şi reţinuţi la noi īn ţară īn perioada 1948 - 1951, circa 30% erau suspecţi de legionarism, iar dintre aceştia 60% erau simpatizanţi, tăinuitori sau favorizatori. Erai considerat tăinuitor numai pentru faptul că ai locuit īntr-o cameră dintr-un cămin studenţesc cu un presupus legionar şi nu l-ai demascat; tot tăinuitor erai dacă ai mers la un film cu un astfel de om sau, mă rog, favorizator dacă l-ai invitat la masă sau la o bere sau l-ai primit să doarmă o noapte īn casa ta. Favorizarea şi tăinuirea se pedepseau cu īnchisoare de la 2 ani la 5 ani.

Exprimarea nemulţumirii de regimul comunist constituia o vină de neiertat şi se  pedepsea cu īnchisoare de la 20 la 25 de ani.

Oameni renăscuţi din gunoiul societăţii deveniţi peste noapte ideologi marxişti au profitat de starea de spirit a populaţiei după război şi de conjunctura politică şi economică internaţională.


 

PATRIMONIU IMOBIL

 

Ansamblul urban medieval Botoşani (23)

 

dr. Eugenia Greceanu

 


Arhitectura lăcaşurilor de cult contemporane, ridicate de către alte grupări etnice, prezintă - ca şi la bisericile romāneşti - influenţe ale barocului tārziu şi, mai ales, ale clasicismului.

Vechea sinagog㠄din ţigănime" de pe strada Horia, consemnată ca existentă īntr-un document din 12 mai 181751, foloseşte un decor simplu cu lizene pentru ritmarea volumului prismatic, vine proporţionat, dar foarte sobru īn comparaţie cu lăcaşurile aceluiaşi cult, ridicate īn a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Bisericile armeneşti, īn schimb, afirmă cu autoritate vechimea şi importanţa comunităţii botoşănene.

Biserica Sf. Treime, construită īn 17 9 5 52, are o navă dreptunghiulară, cu trei compartimente delimitate prin arce dublouri şi boltite diferit: traveele de est (naosul) şi de vest sunt dominate de turle, descărcate pe structura arcelor piezişe; la traveea de vest, atāt baza tamburului ridicat pe pandativi, cāt şi baza turlei sunt subliniate prin zimţi de cărămidă. Traveea centrală, corespunzānd pronaosului, este acoperită cu o calotă pe pandativi.

Naosul, continuat spre răsărit cu absida semicirculară a altarului este īncadrat de două īncăperi de mărime inegală, aliniate spre răsărit cu absida altarului şi prevăzute, ambele, cu cāte o absidiolă; veşmāntăria pe latura de nord, acoperită cu calotă alungită pe pandativi, şi o capelă pridvor cu două travee boltite „a vela" pe latura de sud.

Dezvoltarea īn īnălţime a navei este subliniate īn faţade prin pilaştri cu dublu decroş, urmărit pe profilele multiple, dar puţin reliefate ale cornişei. Cele două turle (poligoanele cu opt laturi, īn exterior)se ridică pe bazele octogonale şi pe tambur cilindric.

Făţişa intenţie de a concura īn īnălţime bisericile domneşti (dominante absolute ale oraşului, īn 1795), a determinat şi proporţiile clopotniţei independente, cu trei nivele, dintre care primele două boltite. Faţadele sunt decorate cu nişe la primul nivel, asemănătoare decorului clopotniţei de la Sf. Ilie, şi cu pilaştri ce accentuează verticalitatea volumului de zidărie, supraīnălţat printr-o complicată īnvelitoare cu pinioane īn arc de cerc, care ar putea fi rezultatul „īnnoirii" din 1832, amintită de inscripţia aşezată deasupra intrării īn capela de sud a bisericii53. Uşa de la intrarea īn tumul-clopotniţă poartă data 1816, dar desăvārşita unitate a concepţiei arhitecturale permite ipoteza ridicării clopotniţei odată cu biserica.

Spre deosebire de Sf. Treime, cea mai veche biserică armenească, cu hramul Adormirea Maicii Domnului - denumită curent Sf. Maria -, are proporţii apropiate de celelalte biserici parohiale din Botoşani. Planul se aseamănă īn linii mari cu cel al bisericii Sf. Treime, diferenţiindu-se structural prin folosirea bolţilor „a vela" īn toate compartimentele, cu excepţia traveii naosului, unde regăsim turla susţinută de sistemul arcelor piezişe, integrate īntr-o bază masivă cu contur exterior octogonal. Corpul bisericii are faţade netede, lizenele intervenind doar la veşmāntăria de pe latura de nord şi la casa scării de pe latura de sud» care conduce la clopotniţa ridicată deasupra traveii apusene a navei. Pilaştri cu volute ionice stilizate decorează clopotniţa de plan pătrat şi turla cilindrică a naosului. Relativele ezitări īn proporţionarea volumelor - perceptibile mai ales din exterior (de exemplu disproporţia dintre lăţimea bazei octogonale şi diametrul mult mai redus al turlei) - sunt explicate de păstrarea parţială a construcţiei de zid anterioare la refacerea din 1826, aşa cum arată pisania montată pe faţa de vest: „Biserica Sf. Mării, care fusese clădită cu vreo 300 de ani īn urmă, acum cu atotputernicia lui Dumnezeu s-a īnnoit, lăsāndu-se totuşi zidurile cele vechi şi adăugindu-se cu turn şi clopotniţă, cu cheltuiala poporenilor din Botoşani, cu sārguinţa cea mare a dumisale Ştefan Goilav, la 1826, iunie 21"54.

Mai puţin spectaculoasă ca prezentare, biserica Sf. Maria - a cărei cercetare arheologică şi de parament va aduce fără īndoială noi date de un deosebit interes - īşi păstrează vechiul cimitir, cu pietre de mormānt din veacurile XVIII şi XIX, decorate măiestrit cu motive vegetale şi ornamentale de factură orientală, barocă şi clasicistă. Valoarea acestor sculpturi - expuse intemperiilor - ar justifica amenajarea unui lapidariu īn vechea şcoală armenească de pe latura de nord a incintei; această clădire, valoroasă īn sine prin ilustrarea clasicismului moldovenesc (fig. 44), este expusă degradării din lipsa de īntreţinere a īnvelitorii.

Cele două biserici armeneşti se integrează armonios īn grupul bisericilor botoşănene ridicate de orăşeni, prezentānd particularităţi determinate de programul de cult. Folosirea soluţiei tradiţionale, specific moldoveneşti, a arcelor piezişe, exprimă rădăcinile adānci ale comunităţii armene īn primitorul pămānt romānesc.

*

* *

Din cele prezentate, rezultă diversitatea şi interesul arhitectural al edificiilor de cult din Botoşani. Pe plan urbanistic, ele constituie elemente de primă importanţă, prin localizarea nucleelor diferenţiate social şi etnic īn imaginea de ansamblu a oraşului şi prin accentele cu puternică individualitate pe care le introduc īn perspectivele străzilor.

Din punct de vedere artistic, edificiile de cult amintite mai sus concentrează - prin pictură, sculptură īn piatră, feronerie şi mobilier - mărturiile capacităţii maxime de creaţie a epocilor īn care au fost ridicate şi īnzestrate, mărturii cu atāt mai preţioase cu cāt istoria zbuciumată a ţării noastre face ca realizările de artă aplicată, īn domeniul construcţiilor civile, să fie aproape īn īntregime dispărute pentru epocile anterioare mijlocului de veac XIX.

Importanţa capitală a edificiilor de cult existente, sau păstrate ca fundaţii īn contextul arheologic al propriilor cimitire şi incinte, priveşte īnsă istoricul oraşului. Prin amplasament şi calitatea ctitoriilor, ele permit desluşirea etapelor de evoluţie ale aşezării şi identificarea grupărilor pe criterii de meşteşug, clasă socială sau etnie, contribuind la īnţelegerea modului de organizare a vieţii orăşeneşti, dar şi a documentelor de gāndire socială reprezentate de creaţiile arhitecturii medievale.

Valoarea istorică, artistică şi urbanistică a edificiilor de cult, reclamă o atenţie specială din partea sistematizării. Experienţele realizate pānă īn prezent au demonstrat că monumentele istorice - de toate categoriile - pierd din capacitatea de transmitere a semnificaţiei lor istorice atunci cānd sunt folosite ca elemente de „agrementare" a unei compoziţii moderne, radical deosebită de vechea structură urbană. Punerea īn valoare a edificiilor de cult, īn calitate de monumente istorice, implică păstrarea elementelor de cadru istoric, grăitoare pentru condiţiile de apariţie şi pentru rolul ce a revenit ctitorilor īn viaţa comunităţii: cadrul arhitectural constituit de-a lungul veacurilor, suprafaţa vechilor cimitire medievale, clădirile care au aparţinut funcţional de biserică (şcoala bisericii armeneşti Sf. Maria, şcoala de psaltichie a bisericii Roset) şi - nu pe ultimul loc - copacii din incinta bisericilor, arborii seculari, ce īmpodobesc oraşul.


 

NOTE

 

51 N. Iorga, Cronică, „Revista istorică", II, 1916, nr. 3-6, p. 122; N. Stoicescu, op.cit., p.l 15.

52N. Iorga, Inscripţii botoşănene, p.25, traducerea inscripţiei īn limba armeană aşezate pe peretele dintre navă şi capela de sud: „Această biserică s-a clădit din temelie īn oraşul Botoşani īntru numele Sfintei Treimi, cu cheltuiala lui H agi Anton, Jiul lui Oxenti Leon, pe vremea marelui patriarh chir Luca, catolicosul tuturor armenilor, cu osteneala şi stăruinţa preotului Melcon Treşu Buzatov din Roman, ca să fie această biserică pomenire pentru şapte rānduri de oameni din neamul său; 1795, septembrie 1 ".

53.Ibidem: „1832, mai īn 16. S-au īnnoit această biserică a Sfintei Treimi prin sărguincioasa osteneală a dumisale Ştefan David Goilav, cu ajutorul poporenilor armeni din acest oraş, īntru pomenirea viilor şi a morţilor şi iarăşi cu ajutorul plin de sārguinţă al dumisale Andrieş Focşeneanu şi al dumisale Andronic Zadighean u. Botoşani".

54 Ibidem, p.24. Se dă şi inscripţia săpată īn piatră deasupra intrării īn capela de pe latura de sud, din care reiese că acest corp a fost adăugat īn 1782, fapt care confirmă păstrarea parţială a zidurilor bisericii din secol XVI.

 

 

Biserica Sfīntul Nicolae Popăuţi, Botoşani - Condiţiile climatice şi influenţa asupra monumentului(2)

 

Carmen Cecilia Solomonea

 


Umiditatea provenită prin infiltrare a fost cauzată de defectele acoperişului şi a ferestrelor turlei. Infiltrarea precipitaţiilor prin acoperişul bisericii se producea prin īmbinările īnvelitorii devenite defectuoase, avīnd o vechime de circa o sută de ani de la ultima restaurare.

Gradul de umiditate prezent īn structura edificiului influenţează schimbul dintre ambientul extem şi pictura murală interioară astfel: creşte cantitatea de apă existentă sub formă de vapori īn aer sau formă lichidă īn zidărie; poate favoriza apariţia şi evoluţia unor mecanisme precum solubilizarea, transportul, cristalizarea şi recristalizarea sărurilor existente īn materialele componente ale structurii murale.

Infiltrarea umidităţii prin ferestre s-a produs masiv datorită īmbinărilor defectuoase cu zidăria şi a lipsei unor părţi din componenţa ferestrelor, precipitaţiile pătrundeau masiv īn interior scurgīndu-se efectiv peste decoraţia murală. Treptat umiditatea era absorbită de structura murală iar evaporarea se făcea lent īntrucīt nu exista un sistem de ventilare a aerului īn interiorul bisericii. Efectele acestui proces lung de degradare prin acţiunea umidităţii erau puternice: la baza ferestrelor s-au produs iniţial desprinderi superficiale apoi profunde īntre straturile de frescă şi zidărie, care īn timp au dus la pierderea unor porţiuni din decoraţia murală. Zonele de pictură cu lipsă mare de aderenţă la suport erau localizate pe registrul Cetelor īngereşti, īn jurul ferestrelor (cu predilecţie cea nordică şi vestică) şi porţiunea de zidărie dintre acestea.

Frecvent īn turla naosului se īntīmpla ca īn timpul iernii prin porţiunile adiacente ferestrelor, zăpada să fie introdusă de către curenţi īn interiorul turlei şi rămīnea timp īndelungat pe acele porţiuni pīnă la topire. Ciclurile de īngheţ şi topire alternau, īntrucīt biserica era īncălzită termic fluctuant. īn acelaşi timp curenţii reci din exterior produceau fenomenul de īngheţ pe zonele adiacente ferestrelor unde s-a infiltrat umiditatea.

 


Foto nr.8. Biserica Sfīntul Nicolae Popăuţi. interior, turla, imagine dinaintea restaurării actuale cu starea gravă īn care se afla decoraţia murală datorată ferestrelor distruse prin care se infiltrau masiv precipitaţiile; pietrăria din jurul ferestrelor şi porţiuni din glafuri acoperite de zăpadă.

Foto nr.9. Turla, registrele cu Cete īngereşti şi ferestrele după intervenţiile de restaurare; pentru asigurarea ventilaţiei aerului interior la ferestre au fost instalate sisteme de deschidere īn trepte acţionate electric de la baza bisericii.

 Foto nr.10. Turla, ansamblul tamburului după intervenţiile de restaurare.

 


Schimbările sesizate īn evoluţia umidităţii relative se datorează unor condiţii specifice:

1). Scăderii temperaturii īn exterior īncepīnd cu luna septembrie a influienţat şi interiorul bisericii, dar īntrucīt zidurile păstrau īncă căldura de peste vară iar răcirea lor se produce treptat. In trecut la Popăuţi, biserica a fost īncălzită pe perioadele reci cu intermitenţe şi treceri brusce de la temperatura joasă la valori ridicate, īn mod cert s-a produs un violent condens interstiţial la nivelul structurii de zidărie, situaţie carc a persistat o perioadă īndelungată pīnă la iniţierea intervenţiilor de restaurare actuale.

2). Ventilarea minimă a masei de aer din interiorul bisericilor s-a impus ca o măsură obligatorie pentru crearea posibilităţii minime de schimb īntre ambientul interior şi exterior. Pe parcursul intervenţiilor de restaurare sistemul de ventilare a aerului au funcţionat controlat.

3). Evaporarea umidităţii de capilaritate care din zidărie a fost mai lentă la momentul răcirii vremii īn exterior, astfel stagnarea mai īndelungată a apei īn structură a condus la un proces de migrare a acesteia către interiorul bisericii unde temperatura era mai ridicată. īn anul 2001 s-a realizat o intervenţie de hidroizolare a părţii nordice (absida şi pereţii) a naosului bisericii īn vederea stopării umidităţii ascensionale, executată la nivelul cotei zero, acţiune a căror rezultate au fost urmărite pe parcursul restaurării. In raport cu partea sudică a naosului, zona hidroizolată. nu a mai prezentat semnele evoluţiei umidităţii de capilaritate. Cele mai agresive forme de degradare provocate de umiditatea de capilaritate au apărut pe zona sudică a naosului (absida şi pereţii laterali), pete īntunecate de fapt alterări provocate de umiditate pe suprafaţa rosturilor de zidărie şi pe registrul Sfinţilor Militari; cea mai grav afectată porţiune se situa la baza peretelui sud-vestic al naosului adică scena Maica Domnului Orantă.

Foto nr.11. Exterior, baza absidei nordice, imagine īn timpul intervenţiei de hidroizolare a zidăriei.

S-a remarcat pe parcursul fazelor de restaurare, īn baza datelor afişate de temperatură şi umiditate că dispariţia condensului şi scăderea umidităţii relative a aerului. deşi rămine variabilă in funcţie de influenţele exteriorului, sunt două fenomene care sugerează īnceputul unui echilibru necesar picturilor murale.

Pe exteriorul bisericii, deasupra soclului la toate faţadele s-a observat apariţia unor porţiuni cu voaluri opace durizate sau ellorescenţe saline pe suprafaţa blocurilor de piatră ale zidăriei, iar după căderea de precipitaţii (ploi sau zăpezi) este evidentă urcarea umidităţii de capilaritate din sol. Părţile de īmbinare dintre abside, unde sunt localizaţi contraforţii păstrează umiditatea timp mai īndelungat. Acţiunea umidităţii īn prezent se produce la nivelul soclului. Suprafaţa zidăriei originale a soclului bisericii a fost placată cu dale dure de piatră şi ciment la ultima restaurare de arhitectură (1898-1908), intervenţie care a constituit sursa fundamentală, cu un rol negativ dublu al degradărilor care s-au produs violent la interiorul edificiului:

- menţine umiditatea timp īndelungat īn masa zidăriei, care ac umulează constant apa fără să aibă posibilitatea dec it parţial să o elimine şi īntr-un ritm foarte lent;

- favorizează urcarea umidităţii mult mai sus īn zidărie decit īn mod normal, de fapt forţează această ascensiune care se produce şi la alte edificii de acest gen dar nu cu asemenea amploare, mult deasupra

nivelului soclului - fenomen evident la exterior pe faţade unde sunt porţiuni mari cu lacune acoperite de cruste saline durizate.

Odată cu tendinţa de evaporare a umidităţii s-a produs migrarea sărurilor conţinute īn materialele din zidărie spre exteriorul monumentului, dar fenomenul are loc pe zonele mai poroase situate deasupra soclului, zone care au permis ieşirea umidităţii către suprafaţa zidului. Acest fapt explică şi producerea lacunelor alveolare īn diferite faze de evoluţie chiar pe aceeaşi suprafaţă a unui bloc de piatră4. Fenomenul poate să fie identificat pe unele zone īn interiorul bisericii, respectiv pe latura sudică a naosului (la baza peretelui, pīnă la o īnălţime de 4-5m de la paviment) cīnd sunt precipitaţii, īntrucīt umiditatea ascensională urca īntr-o zidărie umedă deja, ceea ce face ca efectele umidităţii să fie evidente la foarte scurt timp după infiltrare, fenomen semnalizat prin apariţia eflorescenţelor saline.

Īntre temperatura şi umiditatea relativă a aerului , doi factori fundamentali ai climatului, există o relaţie de intercondiţionare care influienţează stabilitatea decoraţiilor murale, a căror evoluţie poate determina un mediu favorabil pentru dezvoltarea sau dimpotrivă pentru stagnarea dezvoltării formaţiunilor biologice. In mod cert īncălzirea termică discontinuă īn care alternează temperaturi scăzute cu temperaturi ridicate la intervale scurte de timp, duce implicit la fluctuaţii care au efecte directe asupra zidurilor dar mai ales duce la modificările umidităţii relative a aerului. īn cazul bisericii Popăuţi s-a dovedit a fi sursa producătoare de efecte foarte grave. Mişcările şi curenţii aerului care poartă particolele de praf din interiorul bisericii sunt determinate de două cauze:_instabilitatea termică şi diferenţele de echilibru termic dintre zonele din interiorul bisericii şi temperatura eA/erm7._Stabilizarea relativă a aerului constituie un mod de prevenire a depunerilor masive de praf atmosferic care se fixează pe suprafeţele murale.


Foto nr.12. Biserica Sfīntul Nicolae Popăuţi. exterior, detaliu cu o porţiune din soclul bisericii īn timpul iernii cīnd zăpada depozitată la partea superioară a soclului prin topire se infiltrează īn interiorul zidăriei.

Foto nr. 13. Interior, naos, partea nordică, registrul Sfinţilor Militari, jumătatea inferioară a registrului a fost puternic afectată de umiditatea de capilaritate, īncălzirea termică fluctuantă şi reparaţiile care acopereau pictura murală; stratul pictural a suferit pierderi, iar registrul draperiei care īncheie decoraţia pereţilor s-a pierdut aproape īn totalitate, doar pe absida altarului s-a conservat īn marc parte deşi prezintă degradări ample.

 


Īn interiorul bisericii Popăuţi erau vizibile cruste saline6 pe porţiuni situate la o īnălţime de l-2m de la paviment, īn special pe registrul de la bază cu Sfinţi Militari, Muceniţe şi Ierarhi, unde baza a fost acoperită cu straturi de reparaţii - mortare diverse neglijent aplicate pe bază de var şi materiale grosiere de umplere sau mortare cu adaos de ciment dur şi foarte aderent la stratul pictural. Apoi o altă porţiune de cruste saline formate pe suprafaţa picturală a pereţilor era localizată la īnălţimea de 4-5 m (zonele corespund cu nivelele la care a stagnat umiditatea ascensională sau cea de infiltraţie) şi īn mare cantitate la părţile superioare ale bisericii: cupola turlei şi baza ei cu pandantivii şi lunetele7 (zona care a suferit cele mai grave deteriorări datorate umidităţii de infiltraţie sunt bazele stelate şi porţiunile de īmbinare a turlei cu corpul bisericii), semicalota altarului şi arcele, partea superioară a naosului şi respectiv a pronaosului care este grav afectat.

Stabilizarea valorilor termice şi de umiditate este o condiţie absolut necesară pentru prevenirea şi stoparea acţiunii sărurilor pe suprafeţele murale. După lucrările de restaurare aceste zone situate la baza pereţilor au căpătat altă imagine īntrucīt au fost eliminate reparaţiile, s-au recuperat şi stabilizat suprafeţele murale desprinse şi acoperite de diverse forme de degradare.

Ventilarea scăzută a aerului sau aproape inexistentă īn interiorul edificiului este un alt factor important care poate crea şi favoriza un climat favorabil mecanismelor de degradare. Lipsa ventilaţiei aerului pe parcursul anotimpului rece īntr-un interior īncălzit, cu aglomerări de persoane, poate imediat favoriza apariţia umidităţii de condens, aşa cum s-a constatat īn cazul Popăuţi. Pentru a preveni producerea acestui fenomen s-au creat sisteme pe parcursul intervenţiilor care să dea posibilitatea formării unei circulaţii a aerului īn īntreg spaţiul bisericii şi deasemenea īn relaţie directă cu ambientul extern. Unde umiditatea relativă a aerului are valori ridicate, o scădere bruscă a temperaturii poate duce la o condensare a apei pe suprafeţele picturale, mai ales pe acele suprafeţe cu temperatură inferioară ca valoare celei ambientale. Dat fiind existenţa condiţiilor climatice īn perioada lunilor decembrie - mai, cu diferenţe mari de temperatură īn lunile de iarnă - primăvară spre vară, a fost absolut necesară menţinerea aproximativ constantă a valorilor interioare, luīndu-se măsuri pentru a fi evitate fluctuaţiile termice şi zilnic s-au realizat măsurători ale valorilor de temperatură şi umiditate īn vederea controlării microclimatului. Din anul 2005 printr-un proiect de cercetare īn colaborare cu institutul INOE din Bucureşti, īn īntreaga biserică a fost instalat un sistem de monitorizare prin senzori care īnregistrează īn permanenţă valorile factorilor de microclimat.

 


 

NOTE

 

4.  Procesul demarează de la forme incipiente adică mici lacune superficiale pīnă la o serie de lacune profunde care au afectat īntreaga grosime a blocului dc piatră.

5.  Diverse vor fi consecinţele dacă fluctuaţiile termice se constată īn perioade de timp mai mult sau mai puţin lungi: la egalitate cu de fluctuaţia termică, minoră īntr-un interval scurt, la fel de scurtă va fi şi capacitatea structurii murale de a se adapta la condiţiile schimbate; aceasta poate suferi un stres evident şi devastant cum este decocziunea şi fracturarea stratului de preparaţie afectat."G.Botticelli ..Metodologia di restauro dello pitture murali", 1992, p.4l.

6.  Pe parcursul lucrărilor de restaurare a picturii murale s-a intervenit asupra acestui tip de degradare īn īncăperile altarului şi naos, urmīnd ca intervenţiile să continue īn pronaosul bisericii.

7. Dintre bisericile moldoveneşti din nordul Moldovei aparţinīnd perioadei medievale, la Popăuţi turla şi baza sa erau un caz extrem dc grav īn ce priveşte stadiul de degradare.

Profile