FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul X, nr. 4, decembrie 2010(39)

 

CRONICA

Concursul Naţional de Interpretare şi Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act

„Mihail Sorbul”

Gellu Dorian

Ajuns la cea de a XXII-a ediţie, secţiunea de interpretare, şi la cea de a VII-a ediţie secţiunea de creaţie, Concursul Naţional de Interpretare şi Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul” şi-a dovedit şi de data aceasta interesul din partea concurenţilor, atît actori amatori cît şi creatori de piese de teatru într-un act, fiind nevoie, din capul locului, să recurgem la o preselecţie a formaţiilor de teatru, avînd în vedere, în primul rînd fondurile alocate pe o durată de trei zile, dintre care o zi pentru primirea formaţiilor, repetiţii, o altă zi pentru concurs, iar alta pentru discuţii, pentru secţiunea de creaţie şi pentru gala de decernarea premiilor. Astfel solicitări ale unor formaţii din ţară, cum ar fi cele dim Giurgiu, Călăraşi, Timişoara, Cluj, dar şi o formaţie din Botoşani nu au putut fi înscrise în concurs. Motivele au fost, în primul rînd, din cauza numărului mare de formaţii care ar fi trebui să evolueze într-o zi, dar şi nerespectarea regulamentului, care cerea prezentarea în cornurs a unei piese de teatru într-un act, nu spectacole de muzică populară sau altfel de adaptari care ar fi nu ar fi fost luate în calcul de juriu. De
asemenea, la secţiunea de creaţie, s-au primit douăzeci de piese de teatru într-un act, încît decizia juriului, acestea fiind demne de luat în calcul, a fost aceea de a acorda toate premiile puse în joc, dar şi să suplimenteze, cu menţiuni, prin publicarea acestor piese în revistele „Hyperion” şi
„Ţara de Sus”, încă un număr de cinci piese, încît numărul pieselor ce vor fi puse în valoare prin publicarea lor în antologia pe care instituţia organizatoare, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, o va edita la ediţia următoare a concursului, în 2012, va fi de zece piese de teatru. De asemenea, pentru valorificarea scenică a acestor piese, în regulamentul concursului de interpretare va fi inclusă, cu menţiunea de recomandare, montarea unei piese premiată la ediţiile precedente. În decursul celor şapte ediţii de pînă acum au fost premiate peste patruzeci de piese de teatru, unele dintre ele fiind jucate şi de teatrele profesioniste, cum a fost, de exemplu, piesa de teatru „O zi din viaţa lui Robinson Crusoe” de Dan Cojocaru, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la Teatrul pentru Copii şi
Tineret „Vasilache” din Botoşani, sau
„Altarul” de Aurel Andrei, jucată la Teatrul
„Ateneul din Tătăraşi” Iaşi.
Şi la această ediţie au fost, cum am spus, menţionate de juriu zece piese de teatru. Astfel, juriul celei de a VII-a ediţii a Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul” , organizat în perioada 29-31 octombrie 2010, format din ŞTEFAN OPREA (preşedinte), GELLU DORIAN ŞI LUCIAN ALECSA, în urma lecturării lucrărilor sosite în concurs, conform regulamentului de organizare şi desfăşurare a acestui concurs, a hotărât acordarea următoarelor premii: Premiul I - Călin Ciobotari, din Iaşi, pentru piesa de teatru „Abatorul de hîrtie”; Premiul II – Virginia Paraschiv, din Baia Mare, pentu piesa de teatru „Striveşte firele de iarbă”; Premiul III – Sabina Bălan, din Botoşani, pentru piesa de teatru „Cutia”; Premiul special al revistei „Hyperion” – Angela Baciu, din Galaţi, pentru scenariul
„Viaţa de dincolo de moarte”; Menţiune – Carmen Dominte, din Bucureşti, pentru piesa de teatru „Adam şi Eva”;
Au mai fost acordate 5 menţiuni, constînd în publicarea pieselor de teatru in revistele „Hyperion” şi „Ţara de Sus”, precum şi includerea acestora în antologia editată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, în vederea valorificării lor scenice de către formaţiile de teatru de amatori, astfel: Ştefan Caraman, din Tulcea, pentru piesele de teatru „XXI de scene din viaţa lui Ştefan” şi „Talk Show”; Laurenţiu Budău, din Bacău, pentru piesa de teatru „Bufonus captivus”;Gheorghe Balint, din Bacău, pentru piesa de teatru „Îngeri & gunoaie sau Lulu & Meme”; Irina Roxana Georgescu, din Medgidia, pentru piesa de teatru „Ceai verde cu două cuburi de gheaţă”; Marina Evelina Cracană, din Truşeşti, Botoşani, pentru piesa de teatru
„Confuzia”.
La secţiunea de interpretare, după un maraton de douăsprezece ore de vizionare, juriul format din ŞTEFAN OPREA (preşedinte), MIRCEA
COLOŞENCO, MARIUS ROGOJONSCHI, FLORIN AIONIŢOAIE, BOGDAN HORGA, LUCIAN ALECSA şi GELLU DORIAN, în urma vizionării spectacolelor înscrise în concurs, conform regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului, a decis acordarea următoarelor premii: Premiul I (Trofeul concursului): NOMINALIZĂRI: ”Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, regia Lenuş Moraru, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Botoşani; „Croitorul” de Slowomir Mrozeck, regia Ovidiu Ivan şi Mirela Nistor, Colegiul Naţional „A.T. Laurian” Botoşani şi „Eu cînd vreau să fluier, fluier” de Andreea Vălean, Liceul Teoretic „N. Iorga” Botoşani; LAUREAT- Spectacolul cu piesa de teatru „Jocul de-a vacanţa” adaptare pentru teatru scurt după piesa cu acelaşi titlu de Mihail Sebastian, regia Lenuş Moraru, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Botoşani; Premiul pentru regie: NOMINALIZĂRI: Adrian Mureşan pentru spectacolul „Eminescu – cugetări din azil”(operă rock într-un act), - Lenuş Moraru pentru spectacolul „Jocul de-a vacanţa” după Mihail Sebastian şi Diana Ligi pentru spectacolul cu piesa „Cutia” de Sabina Bălan.LAUREAT: Adrian Mureşan pentru spectacolul „Eminescu – cugetări din azil”, Trupa de teatru „Audienţa generală” Cluj- Napoca; Premiul pentru interpretarea unui rol feminin: NOMINALIZĂRI: Vera Pantea pentru rolul Catherine din spectacolul
„Poem iralandez pentru vioară şi suflet” de John Kendrick, - Silvana Mihai pentru rolul Ea din spectacolul „Cutia” şi Sabina Bălan pentru rolul Corina di spectacolul „Jocule de-a vacanţa”; LAUREATĂ: Sabina Bălan pentru rolul Corina din spectacolul „Jocul de-a vacanţa”, regia Lenuş Moraru, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Botoşani; Premiul pentru interpretarea unui rol masculin: NOMINALIZĂRI: Vlad Galer pentru rolul El din spectacolul „Cutia”, - Andrei Goşu pentru rolul Jupînul din spectacolul „Eu cînd vreau să fluier, fluier” şi Silviu Adrian Curuţ pentru rolul Marin din spectacolul „Poem irlandez pentru vioară şi suflet”. LAUREAT: Andrei Goşu
pentru rolul Jupînul din spectacolul „Eu cînd vreau să fluier, fluier”, regia Laura Dumitrache, Liceul Teoretic „N. Iorga” Botoşani. Premiul pentru interpretarea unui rol secundar: Emil Tamaş pentru rolul Sărmanul Dionis din spectacolul „Eminescu
– cugetări din azil”, Trupa de teatru
„Audienţă generală” din Cluj Napoca; Premii speciale ale juriului pentru opţiuni repertoriale: 1. Spectacolul cu piesa
„Croitorul”, regia Ovidiu Ivan şi Mirela Nistor, Colegiul Naţional „A.T. Laurian” Botoşani şi spectacolul cu piesa „Neneaca, cuconaşul ei şi dascălul”, regia Liuba Axenti, Colegiu Pedagogic „Ion Creangă” din Bălţi, R. Moldova; Menţiunea I: Vera Pantea pentru rolul Catherine din spectacolul cu piesa „Poem irlandez pentru vioară şi suflet”, regia Aurel Luca, Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, Trupa de Teatru „Ludic”; Menţiunea II: Silvana Mihai pentru rolul Ea din spectacolul „Cutia”,
regia Diana Ligi, Colegiul Naţional „Mihai
Eminescu” Botoşani; Menţiunea III:
Alexandra Pascu pentru rolul din spectacolul
„Sandwich cu pui”, Palatul Copiilor din
Bacău.
Gala de decernare a premiilor, care a avut loc în sala de spectacole a Teatrului pentru Copii şi Tineret „Vasilache” din Botoşani, a fost precedată de un spectacol cu piesa de teatru „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” de Dan Cojocaru, în regia lui Marius Rogojinschi, cu actorii Florin Iftode, Marius Rusu şi Valentin Ligi. Scenografia Mihai Pastramagiu. Spectacol realizat de teatrul care a găzduit întreaga manifestare. Ştefan Oprea, preşedintele juriului, a apreciat, în final, calitatea întregii manifestări, spunînd că această ediţie a fost una dintre cele mai reuşite, atît prin calitatea formaţiilor participante, seriozitatea abordărilor scenice, atitudine artistică, precum şi sobrietatea şi prezenţa organizatorilor botoşăneni.

Botoşăneni la al II-lea Congres A.C.I.R.

Mihai C.V. Cornaci

În intervalul 27-29 august 2010 s-a
desfăşurat la Târgu Secuiesc al II-lea
Congres al Asociaţiei Colecţionarilor de Insigne din România, care are ca scop principal coordonarea activităţii insignografiei din România.
În acelaşi interval de timp a avut loc cea de-a XXXVI Reuniune a Colecţionarilor de Insigne din România ce a coincis cu a XIV-a ediţie a „Expo Insigne” din Tg. Secuiesc.
Manifestările la care au participat peste 100 de colecţionari din toate zonele geografice ale ţării (fig.1) au fost organizate de A.C.I.R. şi „Hobbi Cserebere Klub” cu sprijinul Consiliului Municipal Tg. Secuiesc, în cadrul sărbătorilor de toamnă a
„Zilelor de Târg” a municipiului Târgu Secuiesc. Expoziţia concurs organizată la cea de-a XXXVI Reuniune a Colecţionarilor de Insigne din România a cuprins 12 teme
pentru colecţionarii consacraţi şi expunere indiferent de teme pentru tineret (sub 16 ani).
Cei 82 de expozanţi (maturi şi tineret) au expus peste 32.000 insigne respectând normele de expunere din regulamentul organizatorilor.
Expozanţii botoşăneni, membri ai A.C.I.R., Stelian Brânzei, Mihai Cornaci şi elevul Răzvan Condrei-Ţiplea, înscrişi în concurs la temele: industrie, medicină-cruce roşie; vânătoare, cultură şi învăţământ cu un număr total de 2423 de insigne au obţinut în urma jurizării un loc trei (Stelian Brânzei) şi două menţiuni.
Tuturor expozanţilor, funcţie de punctajul obţinut în urma jurizării, li s-au oferit premii, insigna oficială a Congresului şi a Reuniunii (fig.2) cupe ale celei de-a IV- a expoziţie insignografică având imprimată stema municipiului Târgu Secuiesc.

În cadrul ansamblului de activităţi găzduite de Casa de Cultură „Vigado” o atenţie deosebită s-a acordat laturii ştiinţifice a manifestării, în care 11 colegi au prezentat în prima parte a zilei de 29 august rodul muncii lor cu secvenţe din activitatea lor de cercetare şi studiu (fig.3).

Fig.1 - Participanţi la al II-lea Congres A.C.I.R.

S-a remarcat intervenţia domnului prof. Tiberiu Kelemen – care pe lângă prezentarea unui istoric documentat al insignografiei româneşti, în calitate de preşedinte A.C.I.R. a făcut precizări importante privind structura organizatorică a asociaţiei şi a activităţilor ce urmează a se desfăşura în viitor în conformitate cu prevederile statutare şi a posibilităţilor actuale din ce în ce mai restrânse.

Fig. 2

În mod asemănător au prezentat comunicări deosebite prin documentare domnii Ilin Milan şi Octavian Dogaru din Timişoara care prin conţinutul lor şi modul

de abordare „aşează insigna” la locul ei ca document al unor localităţi sau marcând momente importante din preocupările lor spirituale.

Fig. 3


Palmaresul a fost oficiat de domnii Beke Ernö (preşedintele „Hobbi Cserebere Klub” din Târgu Secuiesc şi principalul organizator) şi Tiberiu Kelemen (preşedintele A.C.I.R.).

Fig. 4

În urma punctajului general obţinut, cupa transmisibilă a rămas la Tg. Secuiesc (fig.4), unul din cele mai importante centru insignografice din ţară şi unde la 29 august
2010, ora 18, s-a oficiat punerea în circuitul public a Casei Colecţiilor – un adevărat muzeu, rod al strădaniei, muncii şi generozităţii familiei Beke Ernö.
Momentul deosebit al ceremonialului de premiere a fost susţinut de domnul profesor Tiberiu Kelemen, preşedintele A.C.I.R., care în numele asociaţiei a înmânat unor colecţionari cu activitate rodnică şi unor persoane oficiale Premiul Naţional

„Floarea de Colţ” aflat la a IV-a ediţie

după ce anterior s-a numit „Premiul de
excelenţă”.
• Nr. 18 – D-lui Räcz Kãroly – primar
Tg. Secuiesc
• Nr. 19 – D-lui Dorel şi Mariana Huh
– Valişoara jud. Hunedoara
• Nr. 20 – D-lui Vetro Bodoni Ondräş
– sculptor
• Nr. 21 – D-lui Strătilă Mina – Bârlad
– colecţionar
• Nr. 22 – D-lui Mihai Cornaci -
Botoşani – colecţionar
• Nr. 23 D-lui Lucian Ştefan – Tg

Secuiesc

Fig. 5

Trofeul este o compoziţie sugestivă din stejar masiv asociind insignografia celei mai sensibile şi frumoase flori din munţii noştri „Floarea de colţ” semnată de Tiberiu Kelemen.

Fig.6

Ca insemn al acestui trofeu asociaţia a editat una dintre cele mai frumoase insigne ce va fi purtată cu îndreptăţită mândrie de către laureaţi (fig.5). În mod asemănător ca după reuniunile de la Petroşani şi Alexandria participanţii au plecat cu satisfacţii multiple de pe traseul desfăşurării momentelor manifestării păstrând vie imaginea călduroasă şi primitoare a principalilor organizatori.

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Locul staţiunii Ripiceni - punctul La Holm (La Telescu) în contextul fazei

Cucuteni A-B

Aurel Melniciuc, conf. dr. Dumitru Boghian

Aşezarea de fază Cucuteni A-B de la Ripiceni-La Holm(La Telescu), judeţul Botoşani, s-a bucurat de-a lungul timpului de atenţia cercetătorilor datorită abundenţei materialului arheologic aflat la suprafaţă (fragmente ceramice, unelte, statuete antropomorfe şi alte materiale tipice), care demonstrează intensitatea locuirii în această zonă. Cercetările de teren din situl Ripiceni- La Holm(LaTtelescu) au debutat încă din perioada anilor 1967-1970, odată cu lucrările de amenajare a lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti, fiind efectuate de către un colectiv mixt de cercetători, V.Chirica, N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, P. Şadurschi, Al.Păunescu ş.a. Alte cercetări cu caracter perieghetic au fost efectuate, de-a lungul timpului, de către specialiştii Muzeului Judeţean Botoşani dar şi de persoane pasionate de arheologie precum prof. Gheorghe Stanciu.
Staţiunea cucuteniană Ripiceni-La Holm(La Telescu) este amplasată în partea de NE a satului Ripicenii Noi, pe malul drept al Prutului (azi Lacul de acumulare Stânca-Costeşti), la 1200 m SE de situl Ripiceni – Stânca şi 300m SE de punctul Ripiceni - La Monument. Coordonate GPS:
47°57’18,60” N; 27°09’05.83” E.
Azi situaţia geomorfologică a zonei este mult modificată, datorită construirii barajului si a lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti, în perioada anilor 1952-
1978 (lacul – 59 km2, barajul – 3 km lungime, 44 m la coronament). Aşezarea se află pe terasa a II-a a Prutului (20-30 m altitudine relativă, aprox. 100 m altitudine
absolută, cu soclu sarmaţian – 8-10 m
grosime şi cuvertură de aluviuni – 3-15 m grosime), fiind amplasată pe un revers de cuestă, desprins din terasa a II-a, înclinat dinspre ESE spre VNV şi NNE către SSV;
Întinderea actuală a sitului este de cca. 300m (pe direcţia ESE-VNV) şi 200 m (pe direcţia NNE-SSV). Latura de NNE este afectată de inundaţiile anuale, care au condus la distrugerea acestei părţi de sit. În acest moment, aşezarea cucuteniană este supusă în permanenţă unui proces de eroziune datorită apelor lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti, pe malul căruia se află, fapt care duce la distrugerea sa continuă şi ireversibilă.
Fără a insista asupra rezultatelor cercetărilor anterioare, dorim să aducem în discuţie unele date obţinute ca urmare a recentelor săpături arheologice efectuate în această staţiune pe parcursul anului 2010. Cercetările au fost posibile datorită semnarii unui protocol de colaborare ştiinţifică între Muzeul Judeţean Botoşani şi Facultatea de Istorie a Universităţii ,,Ştefan cel Mare” Suceava, în cadrul unui proiect mai amplu, intitulat ,,Evoluţia habitatului uman pre- şi protoistoric în Depresiunea Prutului mijlociu”. Colectivul ştiinţific al acestui şantier a fost format din: conf.univ.dr Dumitru BOGHIAN (Universitatea ,,Ştefan cel Mare” Suceava) şi drd. Aurel MELNICIUC (Muzeul Judeţean Botoşani).
Trebuie menţionat, de asemenea, sprijinul financiar adus de familia Radu Miclescu (Conacul Călineşti - Botoşani), fără de care acest demers ar fi fost imposibil.
Săpăturile din anul 2010 au avut ca obiectiv evaluarea în teren a sitului cucutenian de la Ripiceni- La Holm (La

Telescu) şi s-au desfăşurat pe parcursul a două scurte campanii în lunile octombrie- noiembrie (fapt prilejuit de inundaţiile din vara acestui an care au împiedicat o lunga perioadă accesul în zonă). Ca punct de plecare am considerat ca fiind necesar trasarea unui şanţ (şantul – I/2010), care să degajeze o locuinţă cucuteniană remarcată de noi în zona de ruptură a malului, datorită efectului de eroziune a apei. Astfel, săpătura a avut un dublu scop: atât unul de salvare a acestei locuinţe şi a materialului arheologic prezent, cât şi stabilirea unei stratigrafii a sitului, necesară pentru încadrarea evoluţiei sale cronologice.

Locuinţa 1/2010 fost descoperită în SI/2010 (dimensiuni: 13m/cca.2,5 m), între metrii 1- 9,30. Vestigiile acesteia se găsesc între -0,45m (partea superioară) şi -0,65 m (nivelul solului antic de călcare pe care a fost construită podeaua simplă). Pare alcătuită, în partea păstrată, din două camere (una de ESE şi cealaltă de VNV), dispuse pe axul lung al casei (ESE-VNV).
La -0,45- 0,50 m au fost descoperite lutuielile de pereţi şi plafon, groase de cca. 5 cm, consistente şi netede pe ambele suprafeţe, arse la cărămiziu cu diferite nuanţe; acestea păstrează oarecum direcţia de rupere, sub formă de şiruri dispuse transversal pe axul lung (VNV-ESE); au fost bătute, probabil, pe bârne sau dulapi. Foarte puţine dintre lutuieli par a indica o substrucţie de trunchiuri subţiri.
Partea superioară a Locuinţei 1/2010 şi unele complexe au fost deranjate de o locuire de tip Noua (complexul răşniţă cu două frecătoare şi posibile şanţuri ale unei locuinţe, în camera de ESE; Groapa 1 şi o porţiune de vatra din camera de VNV). L1/2010 nu a avut podea de lut pe substrucţia lemnoasă sub formă de platformă.
Lutuielile de perete şi plafon, adevărate placi ceramice, căzute peste complexe, par a indica locurile pereţilor (aşa cum este trasat în desen) şi păstrează înclinarea căpătată la distrugerea locuinţei.
În camera de ESE, mai mică (axul lung de cca. 3 m) au fost descoperite două
complexe ceramice, alcătuite din vase întregibile. După formă, acestea aparţin categoriei vaselor tip fructieră (vas supot).
În încăperea de VNV, mai mare (axul lung de cca. 4,25 m), au fost descoperite mai multe complexe ceramice (din care 3 se păstrează cel mai bine, unul în colţul de SE, altul în capătul de NV şi cel de-al treilea, spre SV), două complexe cu râşnite, dintre care unul în asociere cu vatra

1 (rectangulară, cu latura de cca.1 m, construită pe un pat de fragmente ceramice, păstrată fragmentar) şi o greutate masivă de la plasa de pescuit. Ceramica extrasă de sub vatră (la demontare) constituie resturile fragmentare ale unui vas de provizii de mari dimensiuni.

Vatra din această încăpere prezintă urmele unei refaceri ulterioare, vizibilă în procesul de demontare a locuinţei şi a fost destul de afectată de un deranjament Noua.

Gropa 1 deranja vatra 1, în interiorul său găsindu-se fragmente ceramice specifice culturii Noua şi Cucuteni A-B, din substrucţia V1.

O altă categorie ceramică prezentă este cea a ceramicii de tip Cucuteni C, binecunoscută în aşezările din această perioadă, cu adaos de scoică pisată. Unul dintre fragmente de culoare galbuie, prezintă un frumos decor incizat de tip ,,brăduţ”, semnalat şi în alte aşezări din faza Cucuteni A-B.

Din punct de vedere al încadrărilor stilistice, ceramica pictată cucuteniană gasită în perimetrul cercetat aparţine predominant stilurilor şi . Acestora li se adaugă şi ceramică pictată în stilurile dar şi elemente de
influenţă A4 (cu canelură asociată cu tricromie), descoperită ca urmare a cercetărilor de suprafaţă de-a lungul timpului.
Materialele litice sunt reprezentate de cuţite, gratoare, un burin, lame, frecătoare şi nuclee reîntrebuinţate ca percutoare şi frecătoare, din silex de Prut, care se afla în prundişurile de la baza teraselor din zonă. De asemenea a fost descoperit si un topor cu un început de
perforare, fragmentat probabil, în momentul
prelucrării sale.
Materialele osteologice sunt foarte puţine şi urmează a fi prelucrate ulterior, remarcându-se, totuşi, o unealtă din corn de cerb de tip săpăligă, cu gaură de înmănuşare, ce a fost descoperită în imediata vecinătate a locuinţei. În zona cercetată lipseşte plastica antropomorfă şi zoomorfă.

În concluzie, prin intermediul datelor prezentate, chiar dacă cercetările au caracter preliminar, considerăm că aşezarea cercetată de la Ripiceni prezintă un real interes şi
poate aduce completări importante referitoare la specificul locuirii comunităţilor din faza Cucuteni A-B în depresiunea Prutului mijlociu. Profilul stratigrafic din săpătură, materialul ceramic descoperit, în care predomină stilurile α – β, ce coexistă cu elemente de influenţă A4 (canelură asociată cu tricromie), permit încadrarea staţiunii Ripiceni-La Holm (La Telescu) în prima etapă de evoluţie a fazei Cucuteni A-B(A-B1), probabil sincronă cu aşezarea de la Vorniceni (jud. Botoşani).



Imagini din timpul săpăturii



Vatră Locuinţa 1/2010 Vatră şi complex ceramic


Material ceramic Cucuteni A-B

Ceramică tip Noua Ceramică tip Cucuteni C

Râşniţă Greutate plasă de pescuit Material litic

Raport preliminar de cercetare arheologică preventivă Sadoveni-Lutărie (com.

Manoleasa, jud. Botoşani-iunie 2008)

Echipa de cercetare:

Prof. dr. Marin Cârciumaru - responsabil ştiinţific de şantier (Univ. "Valahia" Târgovişte), drd. Cristian Ionuţ Ţuţu (Univ. "Valahia" Târgovişte), referent drd. Florin Cosmin Dumitru (Univ. "Valahia" Târgovişte), muzeograf dr. Loredana Cristina Niţă- Bălăşescu (Univ. "Valahia" Târgovişte), masterand Monica Vintilă (Univ. "Valahia" Târgovişte).

Situl Sadoveni-Lutărie este amplasat pe malul drept al Prutului mijlociu, pe terenul aflat în proprietatea comunei Manoleasa din satul Sadoveni, comuna Manoleasa, judeţul Botoşani.

Localizare şi scurt istoric al cercetărilor: Comuna Manoleasa este încadrată din punct de vedere administrativ în judeţul Botoşani, fiind situată în partea nord-estică a României, în imediata vecinătate cu Republica Moldova, unde râul Prut reprezintă şi frontiera de stat (fig. 1). Încă de la începutul anilor 1920, bazinul hidrografic al Prutului mijlociu devine foarte interesant din punct de vedere arheologic prin prisma descoperirilor paleolitice şi va fi cercetat intens timp de opt decenii de arheologi, enumerând aici pe N. N. Moroşan, N. Zaharia, C. S. Nicolăescu- Plopşor, M. Bitiri, Al. Păunescu şi V. Chirica. Pe teritoriul acestei comune, atât pe malul drept al Prutului mijlociu cât şi pe afluentul acestuia, pârâul Volovăţ, arheologii români au identificat numeroase piese din silex, majoritatea aparţinând

paleoliticului superior1. Cele mai multe dintre aceste puncte semnalate în Repertoriul Arheologic al judeţului Botoşani (1976)2, sunt rezultatul unor cercetări efectuate înainte de construirea lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti, care a afectat, prin ridicarea nivelului apei Prutului, numeroase aşezări paleolitice, multe dintre ele fiind în prezent inundate.

Obiectivele cercetării preventive

din luna iunie 2008 au inclus actualizarea

datelor referitoare la geomorfologia zonei şi a punctelor paleolitice deja semnalate, precum şi identificarea unor noi puncte aparţinând paleoliticului superior din zona Prutului mijlociu.

Zona cercetată: Punctele luate în discuţie sunt amplasate pe teritoriul administrativ al comunei Manoleasa, la nord-vest de satul Sadoveni, pe stânga drumului care leagă satele Manoleasa de Sadoveni.

Descoperirea lor a fost favorizată de dezvoltarea în terasa T2 a Prutului, cea pe care sunt amplasate, a unui sistem de alunecări de teren generate de eroziunea laterală exercitată de acesta, eroziunea amplificată în urma ridicării nivelului apei ca urmare a construirii barajului de la Stânca-Costeşti. Terasa 2, descrisă cu o înălţime relativă de 20 – 30 m şi 100 m înălţime absolută3 are în prezent în sectorul analizat, o altitudine relativă de 8 m, în urma înălţării nivelului apei râului Prut. Altitudinea medie absolută a terasei în acest punct este de 108 m, coborând în altitudine către sud, în direcţia curgerii Prutului.
Fruntea terasei este afectată de o serie de procese gravitaţionale, grupate în patru complexe de alunecări delapsive (numerotate de la 1 la 4, de la nord la sud), la care se asociază şiroiri şi ravenări, toate având ca punct de declanşare valea Prutului. Suprafaţa afectată de aceste procese este de aproximativ 0,12 kmp şi se suprapune podului şi frunţii de terasă, materialele deplasate fiind ulterior preluate de Prut.
Punctele de analiză au fost reprezentate tocmai de râpele de desprindere ale acestor alunecări, în special ale alunecărilor nr. 3 şi nr.4 4.
Principalele rezultate. În luna iunie a anului 2008 am efectuat un sondaj de 1,50 m lungime, 0,30 m lăţime şi 3 m adâncime într-un profil situat pe terasa Prutului mijlociu (fig. 2). Acesta este amplasat în partea nordică a satului Sadoveni (com. Manoleasa), la intrarea în sat (dinspre satul Manoleasa). Profilul de la Sadoveni-Lutărie5 se află în malul stâng, reprezentând o alunecare de teren, numerotată de noi cu cifra 3 (dintr-un grup de patru mari alunecări de teren, numerotate de la intrarea în sat) (fig. 3).
Descrierea geologică şi arheologică a profilului (de sus în jos) este următoarea (fig. 4):
1) orizontul A al solului actual, având o grosime de 0,10 m;
2) sol cenuşiu închis, situat între 0,10-0,60 m;
3) depozit loessoid cenuşiu-gălbui, compact, cu concreţiuni calcaroase, situat între 0,60-1 m, în care s-au identificat aşchii din silex şi fragmente ceramice aparţinând probabil epocii bronzului;
4) strat cenuşiu-albicios-gălbui, compact, dur, având o structură prismatică, amplasat între 1-1,30 m;
5) strat de loess gălbui, compact, cu o
structură fină, identificat între 1,30-2,10 m, în care s-au observat concreţiuni calcaroase;
6) depozit loessoid maroniu-roşcat, caracterizat prin desprinderi prismatice, bogat în intruziuni feromanganice, amplasat între aproximativ 2 şi 2,70 m;
7) strat de loess nisipos brun-gălbui, cu o structură fină, situat între 2,70-2,85 m, în care s-au găsit numeroase pietricele rulate şi concreţiuni calcaroase;
8) strat de nisip gălbui, bogat în pietricele rulate şi galeţi din silex local, identificat între aproximativ 2,85 şi 3 m (fig. 5).
În ceea ce priveşte fragmentele ceramice descoperite la Sadoveni-Lutărie putem spune că acestea aparţin epocii bronzului. Calitatea pastei este relativ bună, ca degresant fiind folosite nisipul, pleava sau cioburile pisate. Arderea a fost făcută în mediu oxidant, ceramica neprezentând nici un fel de decoraţie pe suprafaţă sau în interior. După aspect este posibil să aparţină culturii Noua6, semnalată în zonă la Cinghinea, com. Ripiceni, jud. Botoşani. Aici, la cca. 3 km sud de zona noastră de interes a fost depistată o aşezare-„cenuşar”, la 70 de m nord de marginea sudică a terasei Prutului, pe locul numit „În ponoară”7
Cercetările viitoare vor pune sau nu în evidenţă existenţa unei aşezări Noua în această zonă.
Prin prisma rezultatelor furnizate de cercetarea preventivă din luna iunie 2008, considerăm ca necesară continuarea şi intensificarea pe viitor a cercetărilor din
această regiune.

Résumé

Les recherches archéologiques du mois de juin 2008 ont envisagé l’actualisation des dates concernant la géomorphologie du basin de Prut et les sites paléolithiques signalés auparavant, en proposant aussi l’identification des nouveaux sites appartenant au Paléolithique supérieur. La région couverte par nos recherches enferme le basin du Prut, dans le Nord de la village de Sadoveni.

Le materiel archéologique découvert en position stratigrafique dans la fouille de Sadoveni-Lutarie peut appartenir d’une habitation spécifique pour l’époque du bronze (la culture Noua).

NOTE

1 V. Chirica, Cercetări arheologice de teren în judeţul Botoşani, în Carpica, extras, Bacău, 1971, p. 299-313; Al.

Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul de pe teritoriul Moldovei, vol. I/2, Editura Satya Sai, Bucureşti, 1999;

2 Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, Repertoriul Arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, Bucureşti, 1976, p.

159-169;

3 V. Băcăuanu, Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,

1968, p. 147-148;

4 George Murătoreanu, Universitatea „Valahia” din Târgovişte, Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Str. Lt. Stancu Ion,

nr. 34-36, Târgovişte, 130105, jud. Dâmboviţa, e-mail: muratoreanug@yahoo.com;

5 Denumire dată de noi acestui punct, de unde localnicii exploatează lutul în scopuri gospodăreşti;

6 Cristian Eduard Ştefan, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti, cristarh_1978@yahoo.com;

7 Adrian C. Florescu, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole, CCDJ, IX, 1991, p.

48, pct. 124.

Bibliografie:

Chirica, V., 1971, Cercetări arheologice de teren în judeţul Botoşani, în Carpica, extras, Bacău,
p. 299-313;
Băcăuanu, V., 1968, Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti;
Florescu, C. A., 1991, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole, CCDJ, IX;
Păunescu, Al., Şadurschi, P., Chirica, V., 1976, Repertoriul Arheologic al judeţului Botoşani,
vol. I, Bucureşti, p. 159-169;
Păunescu, Al., 1999, Paleoliticul şi mezoliticul de pe teritoriul Moldovei, vol. I/2, Editura Satya
Sai, Bucureşti
.

Fig. 1. Harta generală a comunei Manoleasa

Fig. 2.Sadoveni-Lutărie-vedere dinspre Prut

Fig. 3. Sadoveni-Lutărie- vedere din apropiere


Fig. 4. Sadoveni-Lutărie-profil Fig. 5. Sadoveni-Lutărie-nisip gălbui cu galeţi din silex

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică(6)

dr. Valentin Coşereanu


Îndrăgostit de natura ipoteşteană, purtând în el sentimentul unei altfel de iubiri, care se va arăta cât de curând aievea, poetul, a simţit ceva nedesluşit în sinea-i; era ceva de genul fiorului trecut din ram în ram şi-apoi prin el însuşi, în voia căruia se lăsa c-o dulce pace. Sufletul copilului comunica atât de intens cu natura ipoteşteană încât era copt pentru a reverbera la un fior şi mai adânc. De aici înainte, purtarea copilului va fi întocmai ca aceea a unei frunze purtate de vânt, lipsit de intenţia de a i se împotrivi. Simţea în aceasta un soi de plăcere, ca atunci când propria-i conştiinţă părea să-l abandoneze şi când sufletul i se scurgea în afara fiinţei, nerămânându-i decât contemplarea pură. Începe premoniţia (ca-n vis, aşa vii…), reveria pe semitrezie: Alături teiul vechi mi se deschise:/ Din el ieşi o tânără crăiasă […] Şi ah, era atâta de frumoasă,/ Cum

numai-n vis odată-n viaţa ta/ Un înger blând cu faţă radioasă,/ Venind din cer se poate arăta.108

Elementele laitmotivice ale operei eminesciene sunt adunate toate în unul şi acelaşi spaţiu al copilăriei ipoteştene: luna, lacul, codrul şi buciumul (cornul) sunând. Ele se imprimă în spiritul copilului şi rămân până în ceasul ultim al omului, iar dacă, prin absurd, ar fi putut fi detectate la vreun miraculos aparat, s-ar fi descoperit cât de adânc protejate stau urzelile acestora, încât este de mirare cum de n-au devenit şi ele mature. Dar, într-un fel, au devenit. Într-un singur fel: acela al operei; în ochiul pădurii, Trece lebăda pe ape,/ Între trestii să se culce109; deasupra, luna pe cer trece şi ea sfântă şi clară110; veşnic codrul este bătut de gânduri111.

Copilul aude sunetul cornului, care-i induce tânărului precoce gândul (sau, mai degrabă, senzaţia) inevitabilului sfârşit, căci nimic nu se asociază mai mult cu starea de beatitudine decât sentimentul morţii; extremele se atrag în mod irezistibil: Peste vârfuri trece lună/ Codru-şi bate frunza lin/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună./ Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet/ Sufletul nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.112 Iubita – imaginară sau aievea – este înşăşi frumuseţea declanşatoare a iubirii şi totodată dătătoarea de moarte: De ce taci când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn/ Mai suna-vei dulce corn/ Pentru mine vreodată?113
Nu există mirare pentru o astfel de atitudine. Poetul este prins în propria sa apă, căci apele prin definiţie sunt cele care declanşează melancolii atroce, prin înşăşi substanţa lor de val revenind sacadat şi
monoton. Nimeni nu vorbeşte mai clar despre astfel de stări melacolice decât poetul însuşi într-o scrisoare din 1885, scrisă şi expediată din Liman (lângă Odessa), unde poetul era în tratament cu băi de nămol. Este o scrisoare al cărei conţinut se topeşte încet, încet, într-un elogiu viu al singurătăţii şi al disperării, atunci când poetul îşi propunea să fie cât mai puţin suspectat că plecase din nou din logica lumii acesteia: Vremea pe aici e cam răcoroasă şi deşi ameninţă pururi să ploaie, totuşi nu face decât să picure din când în când. Încolo, duşmanul cel mare al singurătăţii mele este urâtul. Persoanele câte sânt abia vreo doua din ele rup câte un cuvânt nemţesc ori franţuzesc. Astfel – deşi nu tocmai vorbăreţ de felul meu

– sunt condamnat la un mutism absolut. […] Vântul şi valurile lacului, cu freamătul lor neâncetat, iată singurul acompaniament al zilelor şi nopţilor, care se scurg uniforme şi monotone, ca bătăile unui ceasornic de perete.114 E parcă o scrisoare din temniţă, atât de copleşitoare este melencolia declanşată de monotonia lacului.

Privită din unghiul omului obişnuit, melancolia pare a fi „boala” poetului tânăr, cu care cochetează până la confuzie. Melancolia este un dat nativ cu care coboară eul poetic însuşi din cer, odată cu harul divin şi inexplicabil al creaţiei. Lui Eminescu i s- au dat în aşa măsură amândouă, încât le va resimţi ca pe o adevărată povară; rămânând pururi tânăr115, el rămâne în imaginea posterităţii acelaşi, tinzându-şi dreapta în

deşert...116

Crepusculul, evanescenţa premerg toate cele descrise mai sus, aşa cum se- aleargă în tradiţia populară soarele cu luna: O, ceas al tainei, asfinţit de sară117 este timpul concret al copilului, când ar fi trebuit să se întoarcă acasă, însă nu poate să nu-l trăiască până la capăt. Este, de altfel, ora când Iisus îşi ia ramas bun de la ucenicii săi, când ziua părăseşte noaptea şi când melancolia se face vers118. Melancolia e o noapte a sufletului.119 Un îndrăgostit cuprins de melancolie vorbeşte încet pentru că descoperă o plăcere în a-şi desfăşura gândul120 – spune Stendhal. Şi cu neguri

îmbrăcate/ Lac, dumbravă şi pădure./ Stele palid tremurânde/ Ard prin negurile sure./ Lumea-n rouă e scăldată,/ Lucioli pe lacuri sboară/ Luna umbrei, umbra lunei/ Se amestec, se-nfăşoară.121

În Literatură şi senzaţie, Jean-Pierre Richard surprinde starea de melancolie în chiar rotundul miezului său, dezvăluind-o din interior: Sunt aici pentru că simt, dar mă simt altundeva pentru că mă simt abia simţind. A învăţa să priveşti fără să vezi, să priveşti pentru a nu vedea, acesta e desigur ultimul cuvânt al înţelepciunii, pentru eroul sensibil şi pentru toţi cei care, asemenea lui, îşi pun senzaţiile în slujba reveriei.122 Ce altceva să fie această scufundare în noapte ca în apă?: Înfăşat în întuneric/ Eu nu văd, nu aud şoapte./ Ah, mă simt atât de singur!/ Este noapte, noapte, noapte.123

Cerul, apa şi noaptea par să fie sfetnicii de taină ai poeţilor: Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele124. Retrăindu-şi copilăria, cerul îi apare poetului, aşa cum îl vedea în atunci: senin, deasupra lacului albastru şi el, înnorat cu nouri care curg duşi de vânt. Imagini nesublimate încă, aşa cum le trăia copilul în pădurea Baisei; culcat pe spate, cu mâinile sub cap, vedea, ca-n ziua cea dentâi125, un cer albastru-negriu al stelelor din lac, reflectate din înaltul adânc şi limpede al cerului. Există ceruri şi ceruri; însă cerurile sunt mai ales ale copilăriei şi tinereţii; mult mai limpezi atunci decât altădată, iar culoarea lor rămâne veşnic aceeaşi; dar

numai în amintire.
Un ce nevăzut întreţese aceste două cupole miraculoase, cea a apei, dar şi cea a văzduhului, încît adesea ele, depărtate fiind, se unesc prin fire nevăzute, ca atunci când cerul şi pământul sunt unite prin ninsoare. Privită prin ochii copilăriei, de jos, din marginea ferestrei, cu ochii ţitiţi înspre înalturi, ninsoarea îi dă poetului senzaţia că urcă la cer, însă îi dă şi o accentuată stare de vertij. Este semnul clar al stării de poezie, care vine atunci când nu te-aştepţi şi pe care Nichita Stănescu o nota imediat, nelăsând-o să se piardă. Poetul nu face decât să se imprime cu ea. Să bea această licoare
senzorială până când trupul i se va colora în albastru dacă e vorba de cer, în roşu, dacă este de foc, în verde dacă-i de câmpie, căci poetul nu este altceva decât propriul său cameleon; nu ţine de voinţa lui să ia culoarea mediului cu care a intrat în contact. El este pur şi simplu aşa cum îi e datul naturii din care provine.
Numai că poezia este reprezentarea şi exprimarea vieţii. Ea comunică faptul trăit şi înfăţişează realitatea exterioară a vieţii126, aşa încât se poate reveni în realitatea copilăriei poetului la Ipoteşti. După un timp petrecut în natura edenică a pădurii şi lacului, timp trecut peste marginile sale, întoarcerea acasă îi venea peste mână, căci nimic din ceea ce trăise în mod real, dar şi din ceea ce visase cu ochii deschişi nu mai era. Şi nici n-ar fi putut explica ce-a trăit din cauza discordanţei existente dintre ceea ce a trăit – pe de o parte – şi ceea ce ar fi putut povesti – pe de altă parte –, căci discordanţa era atât de mare, încât copilul prefera să amâne sine die toate acestea şi să le păstreze în sacul înodat al sufletului său introvertit şi creativ. Prelungindu-şi la nesfârşit transa timpului pierdut, de la o vreme a început să- şi noteze în formă versificată senzaţiile pe care nu putea sub nici un chip să le povestească alor săi, cu atât mai mult cu cât căminarul avea în pragmatismul său limitat atitudini caustice asupra unei astfel de indeletniciri, considerată de el cu totul fară rost.
Copil fiind, Mihai nu era deloc
sociabil, ci mai degrabă timid, stingherit de prezenţa unor eventuale tovarăşii cu ceilalţi fii ai sătenilor, cu atât mai mult cu cât apucăturile lor îi erau străine, aşa că Mihai umbla mai mult singur şi după bunul său plac, iubind libertatea mai mult decât orice pe lume, simţindu-se în largul său, căutând mai degrabă compania moşnegilor care îi povesteau în timp de iarnă, ţinîndu-l pe genunchi, poveşti fantastice despre zâne îmbrăcate în aur şi lumină, care duc limpedea lor viaţă în palate de cristal127.

108 Ibidem, p. 354-355.

109 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 207.

110 Ibidem, p. 231.

Nimic nu se compară cu starea de libertate a copilului. Poate că e singura dată când copilul – vorba lui Kant – e propriul lui stăpân. Ceea ce Dilthey spunea despre Shakespeare este valabil şi pentru poetul nostru: el se identifica cu tot ce vedea în afara lui128; poate şi de aceea îi venea greu să accepte morala comună a căminarului. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, instinctul poetic se trezise în el în aşa măsură încât era urmărit de visul unei insule paradisiace […] acoperind condiţia adamică de înaintea căderii din Paradis129.
Despre această misterioasă insulă a lui Euthanasius, complex laitmotivic al întregii opere eminesciene, se va vorbi într- un context al demersului de faţă. Aici este locul unei singure remarci: înainte de a o percepe aşa cum a creat-o în ideal, insula a existat în mod real şi a făcut parte din universul restrâns şi liber în sine al copilăriei sale adamice; părea a fi secretul lui, pe care- l ţinea cu străşnicie, iar secretul acesta i-a prins cum nu se poate mai bine, căci în acest spaţiu avea să întâlnească prima iubire, cea care-i va rămâne imprimată în suflet toată viaţa. Clopoţelul iubirii îi dădea de veste, întocmai ca cel al lui Evtuşenko: ştia că i se va întâmpla ceva, mai exact presimţea, dar nu ştia ce; simţea că se apropie furtuna, dar nu ştia dincotro. O intuia însă, o adulmeca prin preajmă cu extraordinarul său simţ; translând aşadar, Evtuşenko, în tren, călătorind spre mare, o simţea după mirosul sărat, dar neliniştea că nu ştia cum arată îi dădea fiori: «Spuneţi-mi/ când va fi?/ Şi cum e, oare?»/ «Îţi vei răspunde singur la- ntrebare.»/ Şi-atunci când ea mi-a cotropit simţirea,/ Lumea s-a stins deodată/ împrejur,/ Din tot ce-a fost/ a mai rămas iubirea./ Înmărmurisem în al ei murmur130. Vom vedea cum, întocmai ca la Handenberg, o întâlnire întâmplătoare […] a devenit ulterior conţinutul întregii sale vieţi131 sentimentale. A copilăriei şi nu numai.

NOTE

111 Ibidem, p. 75.

112 Ibidem, p. 206.

113 Ibidem.

114 Scrisoarea lui Eminescu către Burlă, Liman, 1885, originalul în Fondul Documentar al Bibliotecii Naţionale de

Poezie Mihai Eminescu – Ipoteşti, nr inv. 42.

115 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 199.

116 Ibidem, p. 118.

117 Ibidem, p. 201.

118 Ibidem, p. 106.

119 Jean-Pierre Richard, op. cit., p. 56.

120 Ibidem, p. 57.

121 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 507.

122 Jean-Pierre Richard, op. cit., p. 56.

123 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 507.

124 Idem, Opere I, p. 176.

125 Ibidem.

126 Wilhelm Dilthey, Trăire şi poezie, în româneşte de Elena Andrei şi I.M. Ştefan, Prefaţă de Marian Popa, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 188.

127 Mihai Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 99.

128 Wilhelm Dilthey, op. cit., p. 209.

129 Mircea Eliade, op. cit., p. 38-39.

130 Evgheni Evtuşenko, Poezii, În româneşte de Ion Covaci şi Victor Gheorghe Frunză, Bucureşti, Editura Univers,

1974, p. 18.

131 Wilhelm Dilthey, op. cit., p. 274.

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp (10) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)

dr. Lucia Olaru Nenati

Folosind în continuare materialul concret al poeziilor comentate spre a-şi expune propriile concepţii de artă poetică - drept care insistăm asupra acestei recenzii – el afirmă, resuscitând parcă ecouri maioresciene, despre creaţiunile minţii “cari în arta poeziei trebuiesc senzibilizate”, că “adevăratul artist nu le debitează de-a dreptul, ci le transmite cititorului prin impresii ce lovesc simţurile, mânuind figurile poetice ce-i sunt la îndemână “. Alegându-şi un exemplu din masa poetică focalizată, el decretează “dacă aceasta poate fi o frumoasă figură retorică, nu e însă o figură poetică” (s.n). Am subliniat intenţionat sintagma repetată spre a releva faptul că el foloseşte oridecâte ori se referă la acest conţinut, noţiunea de figură poetică, în mod decis, cu sensul clar, deci nu întâmplător, coincizând aproximativ, în mod surprinzător, cu sensul ce se pune în sarcina acestei noţiuni în poetica europeană. Să apelăm, spre exemplificare, la definiţia stabilită de Pierre Fontanier, cel considerat întemeietorul retoricii moderne, în cartea sa intrată în circuitul cultural abia prin reeditarea ei în Franţa, la 1968, fiind tradusă pentru prima data în româneşte în 1977, intitulată Figurile limbajului: “Figurile discursului sunt aspectele, formele, întorsăturile, mai mult sau mai puţin deosebite şi de un efect mai mult sau mai puţin izbutit, prin care discursul, în exprimarea ideilor, gândurilor şi sentimentelor, ne îndepărtează mai mult sau mai puţin de ceea ce ar fi fost exprimarea simplă şi banală”. 21
Sesizând deosebirea dintre figuri, Iordăchescu dovedeşte o cunoaştere a acestei împărţiri făcută de cei mai vechi retoricieni şi care, de pildă, în Dicţionarul Academiei Fanceze, este consemnată prin definirea separată a figurilor de cuvinte ce ţin de gramatică, şi a figurilor de gândire ce ţin de retorică. Ştim azi că aprofundând această dihotomie, Pierre Fontanier va construi, în prima jumătate a secolului XIX, un întreg edificiu teoretic modern formulând teoria tropilor, definind caracteristicile sensului literal şi ale sensului figurat, particularităţile figurilor de stil şi multe alte concepte ce stau la baza discursului modern. Dar la data când Iordăchescu îşi scria articolele sale la Botoşani, ele nu ajunseseră încă nici la cunoştinţa mediilor culturale franceze, nu numai a celor româneşti. Dovedind deci o bună cunoaştere a ceea ce se putea cunoaşte la vremea sa şi o bună intuiţie a celor ce se vor clarifica ulterior, Iordăchescu subliniază cu pertinenţă confuzia ce se face adesea la noi între retorică şi poezie, preleveând încă o mostră lirică spre a o caracteriza drept “o pledoarie ingenioasă în versuri”. Spre a-şi servi argumentaţia, el recurge şi la procedee ce vor fi cândva utilizate de stilistică în cadrul metodei statistice: numărând, de pildă de câte ori apare un cuvânt de-a lungul poemelor sale spre a-i depista “obsesiunile”; de pildă “ cuvântul “infinit” se repetă de 25 de ori în numai 20 de poezii; “eternitate” de 12 ori” ş.a.m.d.; găsind însă şi sintagme sau versuri întregi care se repetă în diferite poezii cu prea puţine variaţiuni ,“nu din necesitate estetică”, ceea ce nu mai ţine de “obsesiuni “ ci “descurajează ca o prevestire de sărăcie”. Spiritul său atent la acurateţea exprimării prelevează apoi formulări eronate sau chiar hilare pensându-le cu maliţie bonomă: “ne îndoim, de pildă, că (...) grumazul poate surâde”. Cunoscător al ariei poetice naţionale, Iordăchescu depistează, fără a insista asupra lor, ecourile străine aparţinând prea evident altor poeţi precum Eminescu, Macedonski, Cerna etc., rimele sărace, inovaţiile sintactice mai puţin fericite sau “umpluturile fatale versului clasic”. Cum el nu practică o critică distructivă ci una stimulativă, se bucură să poată găsi “splendide poeme ca avânt şi cugetare” ce- ar impresiona profund în orice limbă, din care însă nu citează, din păcate, spre a ne putea face o impresie asupra obiectului admiraţiei sale. Generozitatea sa îl determină ca, în ciuda imperfecţiunilor inventariate, să sublinieze calitatea pe care o găseşte ca dominantă în poezia celui recenzat şi anume “gustul concepţiilor vaste” şi “energia creaţiunilor impunătoare “ drept care el salută, “ostentativ entuziast”, această forţă, nu neapărat din convingerea că autorul în cauză ar fi un geniu ci din dorinţa heliadesc stimulatoare,“că vom provoca printre poeţii noştri consacraţi şi desigur, mai bine înzestraţi în ceea ce priveşte mijloacele artistice, un curent favorabil lucrărilor serioase de concepţie.”
Aici e locul unde se lansează o nouă săgeată polemică spre ciudata curiozitate a unui alt recenzent al aceluiaşi poet, care în ziarul România Nouă se întreabă dacă “este dl. Dominic poet român?” şi dacă “influenţele sale nu vor fi fatale sufletului românesc”. În acest punct se pune în evidenţă obiectivitatea, imparţialitatea şi lipsa de prejudecăţi xenofobe ale comentatorului botoşănean, care prin unele tuşe ale sale ar fi putut fi (şi a fost chiar) suspectat de antisemitism. Iată pledoaria sa asupra acestei chestiuni delicate şi nu o dată producătoare de inflamări sanguinare în publicistica românească: “Pe noi nu ne interesează originea poetului, nici domeniile inspiraţiei sale. (...) Iată chestiuni care în artă nu pot avea nici un rost. Michel- Angelo a glorificat pe Moise într-o limbă universală, cea a sculpturii şi desigur mai cu impresionante mijloace artistice de cum cântă dl. Domnic în româneşte pe Israel. N- am auzit însă niciodată învinuindu-se opera lui Michel-Angelo ca periculoasă pentru mentalitatea italiană. Acest admirabil popor nu a văzut şi nu vede în statuia marelui sculptor decât arta şi e mândru că minunata creaţiune e opera unui fiu al său.”
Rezervându-şi dreptul de-a reveni mai pe larg asupra acestei chestiuni pe care o considera, se vede, importantă, el îşi încheie recenzia cu pronosticul că poetul luat în vizor ar putea fi cândva un poet mare, dacă ar îndeplinii condiţiile formulate, de fapt, în textul cronicii. Dar cronicarul, om cu largă perspectivă asupra existenţei, se autoamendează hamletian în final, constatând condiţia sisifică a literaţilor români şi încheie lăsând viitorului sarcina să răspundă interogaţiei finale ce relativizează realist propria diagnoză: “Va fi
?...Cine ştie?"
Comentând o piesă de teatru intitulată Nunta neamului, scrisă de Serafim Ionescu, cu “concursul lui Eminescu, Alexandri, Goga, Coşbuc şi al cântecului popular", într-un volum prefaţat de V. Moraru (din vestita familie - clan cultural bucovinean) şi în care prefaţatorul consideră piesa “una din cele mai remarcabile“ ce merită să vadă ”lumina rampei teatrului propriu-zis”, Iordăchescu, în ciuda constantelor afinităţi probucovinene, pune lucrurile în dimensiunea lor firească, remarcând meritele, dar calmând şi entuziasmul exagerat al prezentării. Citind poemul, el se convinge că “atât geniul popular, cât şi ceilalţi colaboratori: Eminescu, Goga, Coşbuc, Alecsandri, Mureşanu etc...sunt la înălţime; am dori să putem spune acelaşi lucru şi despre autorul dramatic Serafim Ionescu care iscăleşte pentru toţi şi care, în versurile sale proprii (...) cântă ca un serafim (urmează citatul exemplificator). Apoi, lăsând ironia, se pronunţă serios şi, “în contrazicere cu dl. Morariu, credem că piesa prin nimic nu se apropie de ceia ce numim literatură: totuşi e merituoasă prin intenţia ei educativă”, lansându-se apoi în diatribe împotriva editurilor comerciale din metropole care înţeleg să “stoarcă bani minorilor cu romane de crime şi aventuri şi cu aşa zisa “biblioteci” presărate în chip meşteşugit cu gravuri provocatoare şi cu pagini piperate din Boccacio, Maupassant ori Zola.”
În ultimele două numere ale Junimii, C. Iordăchescu publică un lung poem în două părţi intitulat Bestia. Întrucât structura poemului nu este una lirică, ci una de alegorie narativă de largă respiraţie, exprimată prin secţiuni ce ţin mai mult de categoria tabloului dramatic, acestea au fiecare subiect şi acţiune, părând a fi reunite doar prin teza de demonstrat şi prin concluzii. Iată cele două linii narative. În prima parte a poemului 22, tabloul se deschide cu decorul unei săli impunătoare a unui castel splendid luminat unde, la o masă plină de belşug stau două personaje, un tânăr palid ce refuză hrana din prea multa sa frământare emoţională şi tatăl său despre care ni se spune că e un “falnic guvernator”, acum îngrijorat de starea emoţională a fiului său pe care-l sfătuieşte astfel în scop curativ: ”Mai lasă filosofii şi poeţii,/ Perfizii stricători de minţi plăpânde/ Şi-mbrăţişează bunurile vieţii/ cu pofta tinereţilor flămânde.// Aş vrea s-alungi / Din inimă duioasele / Avânturi/ primblările prelungi/ Şi elegiile cu exaltate cânturi/ Lasă-le”.
La atari cuvinte mustrătoare, tânărul se simte lovit în miezul sufletului său şi reacţionează printr-o tiradă romantic- shilleriană adunând în răspunsul său reproşuri îndurerate: “De când aşa schimbare monstruoasă?/ De când divina cugetare/ E periculoasă?/ Tu doar alt’dată-i ridicai altare/ Şi tu m-ai învăţat misterele sfinţirii/ Acestui singur bun în stare s- amintească/ De ce mai frământăm mocirla pământească”. Poemul continuă cu replica tatălui, tot în fluenţă de tiradă, în care acesta-şi asigură fiul de bunele lui sentimente şi de îndreptăţita lui grijă părintească, ajungând apoi împreună la un armistiţiu de nuanţă solomonică dar şi deliberat aforistică, furnizând, se pare, morala acestei parabole: “În om sunt două zăcăminte / De-nţelepciune binecuvântate/de-aceea amândoi avem dreptate/ Căci eu de inimă / Mai mult ascult/ Şi tu de minte.” Spiritele încinse ale celor doi se liniştesc în lumina acestor cugetări şi în sunetul ciocnirii cupelor “cu băutură rară.” În subsolul acestei prime secţiuni poematice există o notiţă care anunţă urmarea unui alt episod.
Acesta apare în numărul de la Cernăuţi şi conţine o continuare, o extindere a poemului, practic, cu o altă naraţiune în versuri introdusă într-un alt decor şi cu apariţia în prim plan a unui nou personaj. Tânărul nobil îi povesteşte tatălui său o întâmplare care l-a zguduit profund petrecută la o menajerie de animale de la marginea oraşului, unde strigătul sfâşietor al unei “bestii” captive l-a făcut să mediteze pe tema raportului etic dintre uman şi animalic. Acest poem neterminat, insuficient pentru a ne putea pronunţa ferm asupra harului său poetic, oferă mai mult posibilitatea de-a constata o influenţă a poemului macedonskian Noapte de decemvrie în structura ei de parabolă demonstrativă. Şi încă ceva: se pare că, deşi înzestrat cu atâta pertinenţă critică şi dexteritate, chiar şi cu informaţie teoretică, Iordăchescu nu le-a putut aplica concret în propriile sale încercări poetice, aceasta producând, în ciuda limbajului bine stăpânit, a emoţiei încercate şi chiar transmise, a subiectului amplu şi alegoric, aşadar a intenţiilor meritorii, acea impresie de discurs ritmat şi rimat corect, deci de retorică, mai mult decât de poezie; adică exact ceea ce le reproşa el poeţilor luaţi în vizorul criticii sale literare. Nu putem decât să conchidem că în paleta sa amplă de dexterităţi, aceea poetică nu pare a fi punctul său forte. Credem că el însuşi a conştientizat acest lucru cu luciditatea sa caracteristică, de vreme ce nu a mai perseverat în încercările poetice originale. Îşi va folosi însă dexteritatea deosebită de–a stăpâni şi fluenţa limbii şi metrica poetică prin alt gen de creaţie asupra căruia vom reveni ulterior.
Aşadar, revista Junimea Moldovei de Nord, devenită apoi, pentru un singur număr, doar Junimea, încetează să apară în iunie 1921, după un timp relativ scurt de apariţie, dar ea marchează prin programul său, aplicat în mare măsură, prin textele publicate în paginile ei, un reviriment salutar al atmosferei literare botoşănene, de ventilare a ideilor şi informaţiilor din întrega ţară, un demers decis de consolidare culturală şi literară, în acest areal nordic, a marelui act al Unirii de la 1918, ce va fi continuat şi consolidat apoi de către Revista Moldovei. Şi, mai mult de atât, ea deschide drum reconsiderării unui poet de “raftul 1” al literaturii noastre, Alexandru Macedonski, cu mult înainte de se realiza acest lucru la nivelul conştiinţei literare naţionale. Pentru a pune în relieful său real personalitatea complexă şi discernământul axiologic al mentorului ei, C. Iordăchescu, capaciatea sa de-a unifica în arcul voltaic al valorii, contrarii altfel ireconciliabile, să subliniem, totuşi, încă odată, că el a fost acela care a înfiinţat primul muzeu dedicat lui Nicolae Iorga, încă din timpul vieţii acestuia; dar şi că tot el a fost acela care a proclamat prin acel “quousque tandem abutere... ”, sfârşitul subestimării lui Macedonski; că aceste amândouă fapte de pondere naţională absolută se petreceau la Botoşani, în anii ‘20.
Meritul editării Junimii ... revine, desigur, tuturor tinerilor “cu ochi luminaţi” care au iniţiat şi susţinut publicistic revista dar, mai mult decât oricui, lui Constantin Iordăchescu, acela care s-a indentificat cu destinul Junimii... asumându-şi-l în mod personal şi devenind astfel reprezentativ pentru acest fenomen publicistic botoşănean special, de care se leagă numele său, la fel cum, păstrând proporţiile şi mutatis mutandis, alte nume mari ale literaturii, Kogălniceanu, Maiorescu, Ibrăileanu etc. se leagă, pe alte scene, mai ample, de revistele pe care le-au animat, Dacia literară, Convorbiri literare, Viaţa românească şi atâtea altele care au tăiat drumuri noi în mentalul colectiv al vremii lor şi al evoluţiilor culturale şi literare viitoare.

NOTE

21 C. Iordăchescu, Bestia I, în Junimea Moldovei de Nord, An.II, No. 1, Aprilie, 1921, Botoşani şi II, în aceeaşi publicaţie, no.2, Iunie, 1921, Cernăuţi.

Sigiliul Botoşanilor(1)

dr. Daniel Botezatu

Vechea pecete a Botoşanilor, alături de la fel de vechea organizare municipală concretizată în instituţia şoltuzului (voitului, în cazul celor reprezentându-i pe locuitorii armeni), cu acel consiliu al celor 12 pârgari (uneori apare şi pârgarul cel mare), reprezintă expresia relativei libertăţi urbane româneşti concretizată prin privilegiul de
sigilare a actelor proprii1. În acelaşi timp, pecetea târgului Botoşani se înscrie în şirul sigiliilor urbane moldoveneşti cu elemente figurative ce îşi trag originea din cadrul natural rustic, sugerând apartenenţa la un mediu rural iniţial, în care s-au conturat formarea şi evoluţia târgului2.
Însemnul municipal al Botoşanilor este o pasăre, identificată de toţi cercetătorii cu păunul3. Folosirea păunului ca emblemă sigilară a Botoşanilor este expresia simbolică a statutului privilegiat al acestui târg, deosebit de toate celelalte oraşe ale Ţării Moldovei prin aceea că era târg al

1 Vezi Emil Vîrtosu, Despre dreptul de sigiliu, în

„Studii şi Cercetări de Numismatică”, III, 1960, p.

343.

2 D. Ciurea, Sigiliile medievale ale oraşelor din Moldova, extras din „Studii şi Cercetări Ştiinţifice. Istorie”, an VII (1956), fasc. 2, p. 163. De altfel, oraşul medieval moldovenesc nu s-a desprins

niciodată de sat, cea mai bună dovadă constituind-o

existenţa ocoalelor.

3 Alexandru Papadopol-Callimach, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, în „Analele Academiei Române. Memorii şi notiţe”, seria a II-a, tom IX, secţiunea II, Bucureşti, 1887, p. 94, cu o reproducere

a sigiliului din 5 august 1670; V. A. Urechia, Istoria

Românilor, seria 1786-1800, tom III, p. 464-465, apud Sorin Gh. Iftimi, Sigilii de doamne şi de domniţe ale Moldovei, extras din „Arhiva Genealogică”, II (VII), 1995, 1-2, Iaşi, p. 1. Vezi şi N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, în Botoşanii în 1932- schiţă monografică -, vol. îngrijit de Tiberiu Crudu, Liga Culturală-secţia Botoşani, 1932 p. 6, dar şi D. Ciurea, op. cit., p. 161-162.

Doamnei4. În acelaşi sens, Eugenia Greceanu remarcă faptul că alegerea păunului ca simbol individualizant al târgului Botoşani, în egală măsură târg al Doamnei, arată o bună cunoaştere a mitologiei greco-romane, păunul fiind
atributul caracteristic al Junonei5.
Fără îndoială, sigiliul reprezentând păunul a început a fi folosit din momentul în care Botoşanii devin apanaj al Doamnei. Probabil că atunci a şi fost înlocuită vechea marcă sigilară a târgului, pe care trebuie să o fi avut Botoşanii, dacă nu cumva tot păunul va fi fost pe sigiliul lor şi înainte, caz în care, printr-o fericită coincidenţă, devenind feudă a Doamnei, vechea reprezentare a peceţii le va întări şi mai mult noua identitate.
Primul document cunoscut pe care s- a aplicat sigiliul Botoşanilor este cel din 20 iulie 1603, prin care şoltuzul în funcţie, cu cei 12 pârgari, fostul şoltuz şi alţi oameni buni din târg sunt martori la zălogirea unei case dintr-un sat de la ţinutul Sucevei către Pătraşcu, ureadnic din Botoşani6. Următorul document ştiut pe care s-a aplicat, tot în fum, aceeaşi pecete, datează din 18 aprilie
16047. În legenda slavă a acestui sigiliu,

4 „Botoşanii era apanagiul Doamnei, din care cauză acel oraş purta ca marcă în sigiliul său păunul […]” (cf. V. A. Urechia, op. cit., în ibidem).

5 Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981, p. 37. Cercetătoarea are dreptate doar parţial, pentru că este vorba numai de mitologia greacă şi de Hera, căreia „îi erau sacri

păunul şi cucul (în această formă i s-a prezentat

prima dată Zeus), corbul şi şoimul”; cf. George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992, p. 166. Personal ne exprimăm rezerve faţă de aceste explicaţii ale autoarei, ele părându-ni-se mai degrabă fanteziste.

6 DIR, A, Moldova, veac XVII, p.111-112, nr. 159.

7 ASI, Documente, CCLXXIV/2, (publicat în ibidem,

p. 139)

bine executat, folosit probabil şi în secolul al XVI-lea8, se utilizează, spre deosebire de sigiliile altor oraşe, nu termenul de târg, ci acela de miasto. În câmpul sigilar se observă o pasăre întoarsă spre stânga, fără a fi conturnată, ce pare a ţine ceva în cioc (un peşte?). Sub pasăre este o terasă uşor curbată la cele două capete, la unul dintre ele, cel din dreapta, fiind figurată şi o stea cu şapte raze. Pasărea este flancată în spate, la dextra, de un spic, iar în faţă, la senestra, de o vietate semănând cu o şopârlă, plasată cu capul în dreptul picioarelor păsării, ale cărei aripi întredeschise sugerează fie coborârea în zbor, fie pregătirea pentru a zbura. Întreaga reprezentare este încadrată într-un cerc format dintr-o linie dantelată în exteriorul căreia, un alt cerc delimitează spaţiul exergei. În exergă, legenda, în slavonă, are textul: „†SIIA PECEATĂ ESTĂ MIA<S>TĂ BOTĂŞIANSKĂGO”.
Acest sigiliu este înlocuit ulterior de un altul, mai grosier executat, a cărui imagine s-a păstrat prin aplicarea pe un document din 5 august 16709. De această dată nu încape îndoială că pasărea din câmpul sigilar nu ar fi un păun, cu gâtul lung, bine evidenţiat şi coada răsfirată. Şi în acest sigiliu păunul este orientat spre stânga şi are sub el o terasă ce pare a reprezenta fie o coroană, fie o cetate peste care se suprapune un alt simbol, neidentificat. De o parte şi de alta a păsării este figurată câte o cunună de spice. În registrul de deasupra corpului păunului se află o mobilă
neidentificată, susţinută de o terasă dreaptă.
Legenda este în limba română, dar scrisă cu litere chirilice „† PECEATĂ TRĂG BOTĂŞ”. Actul pe care s-a aplicat această pecete10 se încheiase în urma unei judecăţi orăşeneşti, pentru un loc de casă din mijlocul târgului, între feciorii unui armean cu nume românesc, Căldăruşe, şi un moldovean, mediatori fiind cei doi vornici

8 Cf. Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, p. 494, fig. 5. Pentru imaginea peceţii vezi şi Anexa Sigiliul Botoşanilor, fig. 1.

9 Alexandru Papadopol-Callimach, op. cit. , p. 94.

Vezi şi Anexa Sigiliul Botoşanilor, fig. 2.

10 ASB, Fond Mănăstirea Cetăţuia, XVII/6.

de Botoşani iar martori, de-a valma,
târgoveţi „rumâni şi armeani”11.
Aceeaşi pecete rotundă, cu diametrul de 3,3 cm, a fost aplicată, în fum, pe actul din 20 decembrie 1676, prin care Gheorghe al lui Pavel şi feciorii săi le dau călugărilor de la mănăstirea Doamnei vatra unui heleşteu de pe apa Dresleucei, în contul unei mai vechi datorii, martori fiind Eremia, şoltuzul de Botoşani şi patru preoţi12.
În cazul peceţii aplicate în fum pe actul din 22 iulie 1680, se poate desluşi doar legenda, pe care, comparând-o cu cea de pe sigiliile aplicate documentelor din 1670 şi
1676, constatăm că provine de la acelaşi tipar13. Şi în acest document, pecetea târgului s-a aplicat deşi pricina respectivă nu era de resortul competenţelor sfatului municipal, fiind vorba de o vânzare de ocină dintr-un sat aflat în ţinutul Hârlăului, nici măcar în ocolul Botoşanilor, cumpărător fiind Constantin Jora, vornicul de Botoşani. Printre martori sunt amintiţi „Lupul, şoltuzul românesc din Botăşeni şi şoltuzul armenescu”14. În acest caz, aplicarea sigiliului trebuie înţeleasă ca o consacrare juridică a înţelegerii dintre părţi, în condiţiile în care persoana cu autoritate mai mare decât cea a şoltuzului, Jora, vornicul de Botoşani, care era chiar una dintre părţi, dispunea de pecetea inelară personală, care nu avea însă putere juridică; în plus, după cum am menţionat, Jora era parte în acest act de vânzare15.

11 Inedită, din câte ştim, folosirea în documentele moldoveneşti a acestui termen, în sensul său etnic, în locul firescului (pentru epoca respectivă), moldovean sau român.

12 ASB, Fond Schitul Agafton, I/2.

13 Cruce-ajută (invocaţia simbolică) de la care începe legenda, forma ultimelor trei litere de la BOTĂŞ, cu T având braţul din mijloc puţin alungit, Ă şi Ş scrise la fel, sunt tot atâtea elemente identice; vezi Anexa

Sigiliul Botoşanilor, fig. 3.

14 ASI, Documente, CCCXXIII/39. Probabil că actul a fost îndoit accidental, imediat după aplicarea peceţii, imprimându-se astfel, la stânga, jos, forma peceţii originale. În ceea ce priveşte documentul ca atare, menţionăm din nou folosirea adjectivului

românesc în înţelesul său etnic.

15 Este posibil ca aplicarea peceţii să fi avut în vedere şi faptul că Jora, vornicul de Botoşani, având în oraş

La 15 decembrie 1737, mai mulţi târgoveţi români, armeni şi evrei din târgul Botoşanilor stabilesc, în urma poruncii vornicului de Botoşani, valoarea casei cu pivniţă proprietatea lui Ion, sin Titicescu şi a fiului său vitreg16. Acest document prezintă două elemente de specificitate: unul se referă la pecete, aplicată în fum, care este alta decât cea cu care se sigilaseră precedentele trei documente la care ne-am referit, iar celălalt are în vedere faptul că sigiliul târgului s-a aplicat deşi documentul nu îi pomeneşte nici pe şoltuz, nici pe pârgari.
Legenda noii peceţi, tot în limba română, este „† PECE<ATĂ> TRĂ<G> BOTĂŞEN<I>”. Pecetea este la fel de prost executată ca şi precedenta, aşa încât, în dextra, eventuala terminaţie a cuvântului PECEATĂ nu se distinge, nu din cauză că pecetea nu ar fi fost bine aplicată, ci pentru că matricea avea un defect care făcea terminaţia acestui cuvânt ilizibilă pe toate documentele unde s-a aplicat pecetea.
Spaţiul din interiorul conturului păsării este haşurat cu linii ce se întretaie. O altă deosebire faţă de vechea pecete o reprezintă locul în care s-a aplicat semnul †, marcând invocaţia simbolică. La vechea pecete, acest semn era aplicat în dextra sus, în timp ce la sigiliul din 1737 el se află jos, la mijloc, în dreptul picioarelor păunului, plasate de această dată mai realist, în dreptul centrului de greutate al păsării, nu în spatele acestuia, ca în sigiliul precedent.
Un al doilea lucru care atrage atenţia
la acest document este faptul că sigiliul s-a aplicat în absenţa şoltuzului sau pârgarilor, ori cel puţin aceştia nu au fost menţionaţi ca atare. Putem bănui că măcar unul dintre cei care iscălesc de o parte şi de alta a peceţii, ca martori, făcea parte din consiliul municipal, în calitate de pârgar17. Absenţa

una sau mai multe proprietăţi (inclusiv locuinţă),

putea fi considerat locuitor al acestuia.

16 ASBT, Documente, XIV/2. Pentru pecete, vezi

Anexa Sigiliul Botoşanilor, fig. 4.

17 Semnează ca martori târgoveţi armeni (Ştefan

Triancul, dintr-o familie de negustori de frunte ai târgului, Luca sin Mani<i>, boiernaşi locali stabiliţi de ceva vreme în târg, îndeplinind felurite slujbe

şoltuzului, deşi documentar el va fi constatat la Botoşani şi peste mai bine de 50 de ani, poate fi un indiciu al unei relative căderi în desuetudine a acestei funcţii, poate din cauza responsabilităţilor suplimentare, sau poate datorită pierderii de „substanţă” a funcţiei, prin preluarea unor atribuţii de către anumiţi slujbaşi domneşti; în ambele situaţii, calitatea de şoltuz nu mai era dezirabilă, fiind percepută mai curând ca o corvoadă aducătoare de necazuri şi consumatoare a unui timp preţios, care putea fi folosit în scopuri mai bune.
Nici în următorul document pe care s-a aplicat această nouă pecete nu este semnalată prezenţa şoltuzului sau a pârgarilor, ascunsă poate în masa amorfă a martorilor: „şi la această danie s-au tâmplat mulţi oamini buni şi târgoveţi de Botşeni [...]18. În schimb printre martorii care au asistat la încheierea tranzacţiei sunt pomeniţi
„săhastrul Agafton” şi „protopopul de Botşeni”, ceea ce ar putea însemna faptul că simpla aplicare a peceţii, ca garanţie juridică a valabilităţii actului încheiat, în absenţa şoltuzului, avea nevoie şi de garanţia morală, dată de prezenţa celor două feţe bisericeşti.
După alte câteva decenii, însemnul municipal al Botoşanilor este din nou schimbat. La 14 august 177919, pe actul pe care Cerbul, staroste de jidovi şi cu fraţii săi, vând un loc de casă din târg lui Adam Paraschiv, este aplicată o pecete nouă, prima diferenţă majoră faţă de cea precedentă fiind
dată de poziţia în câmp a păunului, orientat
de această dată spre dreapta.
O altă diferenţă lesne de observat este aceea că în noua pecete legenda este

domneşti acolo sau în ţinut, precum Toader Stihi, meşteşugari ca Neculai blănar, ori simpli orăşeni, cum par a fi Ursu şi Ştefan Brad.

18 Actul, datat 1740 iunie 1, consacră dania unei case

ce aparţinuse unei văduve din târg şi pe care ea o dăruia bisericii Sf. Paraschiva (Idem, VII/1); vezi Anexa Sigiliul Botoşanilor, fig. 5. Aceeaşi pecete o găsim aplicată şi pe un document din 20 martie 1774, ea fiind reprodusă la Artur Gorovei, op. cit., p. 433, fig. 2.

19 ASI, Documente, DCI/3. Vezi şi Anexa Sigiliul

Botoşanilor, fig. 6.

încadrată într-o exergă. Un element de noutate insolită îl constituie menţionarea în registrul inferior al câmpului, sub terasa pe care se află pasărea, care abia mai păstrează vagi asemănări cu un păun, a anului 1780. Aceasta era, aşadar, pecetea deja pregătită pentru anul următor, deşi până atunci mai erau patru luni! În exergă, cu litere mai îngrijite decât în precedentele sigilii, legenda se desfăşoară după cum urmează:
„†PECETE TÂRGULUI BOTOŞONI” (sic!). Sugestiv pentru noile realităţi urbane
din Botoşani şi din alte târguri ale Ţării Moldovei este locul în care s-a aplicat pecetea: în colţul din stânga jos al actului, înghesuită de iscăliturile părţilor implicate în vânzare şi ale martorilor lor. În dreapta peceţii, cel care a şi aplicat-o scrie: „Eu P<a>văl cupar am pus pecete”; nici un cuvânt, aşadar, despre şoltuz, o instituţie care, cel puţin la Botoşani, era pe cale de dispariţie.

Mărturisiri din întuneric(23)

Gheorghe Bâgu


La kilometrul 31 exista o colonie de pedeapsă, unde lucrau în aceeaşi brigadă deţinuţi politici, frontierişti şi de drept comun. Se muncea în nişte mlaştini pline de stufăriş. Prim brigadier era un pseudoinginer, pe nume Columbovici, condamnat la 10 ani temniţă grea pentru delapidare. Columbovici, dornic să se reabiliteze, nu cruţa nimic şi mai ales persecuta pe politici. Munca era deosebit de grea. Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câteodată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi în cele din urmă se trecea la săparea canalului. Eu, Iancu şi Murgoci am fost repartizaţi la un vagon.
Când am ajuns la parcela unde trebuia să curăţăm terenul, am găsit câţiva oameni rufoşi, uzi şi plini de noroi care săpau şi se chinuiau din greu. Noi am rămas pe loc. Nu îndrăzneam să intrăm în apă. Unul dintre ei cu un şorţ în faţă şi pe cap cu un capişon făcut dintr-un sac, avocatul Constantin Păun, ne-a privit cu satisfacţie şi ne-a invitat cu ironie în glas:
- Curaj, curaj ... şi nu toţi deodată!
Câte o felie, Ilie, câte o felie, Ilie ...
Ne-am uitat la el şi vrând-nevrând, cu frică şi cu silă am păşit în apă... Cât era de rece şi cum a mai intrat în bocanci! Când am plecat cu primul vagon, apa fleşcăia în încălţăminte şi împingea paiele afară. Ce senzaţie neplăcută! În ce glod lucram! Până unde putea merge ura şi răzbunarea! Ce greşisem? Eram trataţi mai rău decât animalele. Câte chinuri poate suporta omul!
Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 de metri, apoi îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâte în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă. Murgoci era cel mai tânăr dintre noi. Avea 17 ani şi era elev la Liceul „Petru şi Pavel” din Ploieşti. Un copil, miop, plăpând, cu ochelari, care ne ruga ca la întoarcerea spre mlaştină, să-l lăsăm să se suie în vagon, ca să se mai odihnească. Îl lăsam. Cei 400 de metri îi făceam repede în vale, adică în cinci minute. Murgoci dormea cinci minute, când
ajungeam la mlaştină, îl sculam şi-l îndemnam să-şi reia locul. Nu avea vlagă în el, era prăpădit de tot.
- Nu ştii că suntem robi? N-ai văzut scris la poartă: „Moarte reacţionarilor!?” Nu ştii că unii oameni sunt mai răi ca fiarele?
Intram în apă şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul. Aveam momente de totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere, mai ales când îl priveam pe Murgoci. Seara ajungeam la barăci morţi de oboseală, muncam ce apucam, ne scoteam bocancii şi cădeam pe paturi îmbrăcaţi şi uzi. Dimineaţa când suna deşteptarea, năuci de somn şi îngheţaţi de frig, cu ochii umflaţi de răceală, ne încălţam cu obiectele şi bocancii uzi, beam cafeaua sau ceaiul, ne încolonam şi aşteptam la poartă ca să fim număraţi. După numărare, plecam cu cântec la locul de muncă. Intram în apă şi începeam să scoatem rădăcini şi tot felul de bălării, umpleam vagonul şi-l împingeam din greu spre locul de descărcare. Către prânz un soare palid şi bolnăvicios de noiembrie îmi încălzea obrazul şi-mi usca transpiraţia. Nu mai vorbea nimeni atunci, toţi lucrau automat ... se auzea numai urletul brigadierilor.
În a treia zi de muncă la kilometrul
31, primul brigadier de aici, Columbovici, a întrebat dacă ştie cineva dintre noi să picteze şi să scrie frumos lozinci. Am ridicat eu şi Iancu mâna. Iancu era foarte talentat la scris. Ştia să scrie gotic, caligrafic, de tipar şi împletea literele cu tot felul de arabescuri, iar eu eram neîntrecut în colorat. Coloram în degradeuri sau pictam literele în culori contrastante. Mai mulţi deţinuţi i-au prezentat mostre lui Columbovici. El a fost mulţumit de felul cum am scris eu, Iancu şi Murgoci. Ne-a declarat reuşiţi şi ne-a scos din apă. Apoi ne-a dat în paza unui soldat şi, într-o baracă părăsită, Iancu şi cu mine şi cu Murgoci am început să scriem lozinci. „Să ne mai plângem de noroc. Scăpăm noi şi de aici, Iancule!”
Lucram încet. Câte o lozincă pe zi. Ziceam noi, muncă de artă, muncă de concepţie.
Columbovici, pentru a se face remarcat şi pentru a fi în fruntea tuturor, hotărâse ca fiecare brigadă de sub conducerea lui să intre şi să iasă din colonie cu cântec şi cu pancarte pe care erau scrise lozinci ca acestea:
„Ana, Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji”.
„Stalin şi poporul rus libertatea ne-au adus”.
„Prin muncă, la reabilitare şi la
libertate”.
„Moarte reacţiunei şi reacţionarilor”.
În câteva ore terminam o lozincă, adică norma pentru o zi, apoi ne lungeam pe câte o scândură şi mângâiaţi de soarele blând, de toamnă târzie şi păziţi bine de un soldat înarmat, adormeam. Pe 5 decembrie eram cu pedeapsa terminată şi reîntorşi la brigada 14.
Când ne-au văzut fraţii de la 14 că trăiam, şi că suntem teferi s-au strâns în jurul nostru şi curioşi au început să ne întrebe cum a fost la kilometrul 31. Nu reuşeam să răspundem la toate întrebările, dar ştiu că am fost primiţi cu multă dragoste şi căldură.
Zilele erau friguroase, căzuse un strat subţire de zăpadă şi pământul era îngheţat. Se apropia Crăciunul. Deţinuţii se agitau. Se pregăteau intens pentru sărbătorile de iarnă: îşi spălau cămăşile şi hainele, îşi cârpeau încălţările, se tundeau, făceau baie.
Seara, în puţinul timp rămas liber, învăţau urături, colinde sau repetau piese de teatru. Eu, împreună cu un fotograf din Bucureşti, pe nume Georgescu, am reluat o piesă de teatru pe care o mai chinuisem şi pe priciurile de la Jilava „Ursul la stabilizare” care se bucurase de mult succes acolo.
Într-o noapte a nins mult. Se aşternuse un strat gros de zăpadă şi se anunţa un Crăciun frumos. Ne bucuram, ca şi cum Crăciunul ne-ar fi adus graţieri sau cine ştie ce alte favoruri. Realitatea era că încercam să mai evadăm din monotonia aceea atât de apăsătoare. Eram receptivi la cele mai neînsemnate zvonuri, aşteptam ştiri favorabile şi trăgeam nădejde de libertate.
Deşi sosiseră sărbătorile de iarnă, regimul de muncă a rămas acelaşi. Aşteptam
în zadar libertatea. Seara am depănat tot felul de amintiri. Târziu am adormit cu gândul acasă şi la cei dragi. A doua zi, cu lada în cap şi cu lopata în mână, am ieşit pe poartă cântând şi ne-am îndreptat către trenul care ne-a dus la locul de muncă. La prânz am adunat vreascuri şi am făcut un foc mare, în jurul căruia am luat masa. Lângă noi lucra o brigadă de drept comun. Foarte mulţi dintre ei erau dezbrăcaţi şi descălţaţi. Unii aveau în picioare saboţi de lemn. Şi printre noi erau mulţi cu fuste, dar parcă erau mai îngrijiţi, mai curaţi, mai veseli şi mai comunicativi. A treia zi de Crăciun a trecut la fel de repede ca şi celelalte două, lăsându-ne un gol în suflet. Acum aşteptam Anul Nou. Ştiam că atunci nu vom fi scoşi la muncă. Am început să ne pregătim pentru această sărbătoare. Fanfara, orchestra şi corul exersau, unii repetau colinde, iar alţii făceau repetiţii în ascuns, devenind enigmatici, dându-ne de înţeles că ne vor uimi cu surprize.
În ziua de ajun ne-am întors de la muncă mai devreme, am fost număraţi şi am trecut la baie. Toţi ne-am înghesuit să facem duş ca să nu ne prindă Anul Nou nespălaţi. La duşuri era multă gălăgie. Toată lumea râdea, cânta, iar unii chiar urlau isteric. Chiar şi cei care tot timpul anului fuseseră
tăcuţi, îngânduraţi şi retraşi acum deveniseră de nerecunoscut. Cântau şi ei, se schimonoseau şi-şi dădeau coate.
Pe la ora 21, a început să cânte fanfara iar mai târziu s-a auzit şi corul. Pe scena teatrului orchestra cânta melodii populare. Deţinuţii ieşiseră pe platou şi ascultau tăcuţi. La miezul nopţii comandantul ne-a urat mulţi ani, ne-a îndemnat la „muncă cinstită”, apoi ne-a sugerat că guvernul şi conducerea superioară a ţării nu ne-a uitat şi că vor avea grijă de cei buni ca să fie eliberaţi cu un ceas mai devreme. Sufletele noastre s-au umplut iarăşi de speranţă şi bucurie.
După ce a vorbit comandantul am trecut la dormitoare, însă nimeni nu s-a culcat. Cum să dormi în noaptea asta mare? Ne-am făcut urări, am cântat colinde şi am depănat amintiri de la sărbătorile Anului Nou din libertate, de la petrecerile familiale şi de la revelioanele sărbătorite cu colegii şi prietenii. Către ziuă ne-am urat libertate cât mai grabnică, un an mai bun şi multă sănătate. Ne-am gândit la cei de acasă şi din toată inima le-am urat în gând fericire şi noroc în viaţă şi măcar în anul care venea să fim împreună.

Istoria Liceului”Mihai Eminescu” Botoşani (3)

Capitolul II

Înfiinţarea Externatului secundar de fete din Botoşani

Mihai Matei

Constantin Gh. Savinescu, fiind membru activ în Comitetul permanent al Consiliului judetean (îl găsim în documente de arhivă, prezidânt mereu şedinţele Consiliului, prezintă rapoarte şi ia cuvântul mai ales în probleme bugetare, sprijină şcolile, cultura şi sănătatea publică), nu s-a lăsat până nu a izbutit să convingă acel Consiliu să înscrie în bugetul pe exerciţiul
1887-1888, o sumă destul de mare pentru
acele timpuri, pentru a subvenţiona Şcoala secundară de fete ce urma să se înfiinţeze la
1 septembrie 1887.
Jurnalul nr. 994 încheiat de Comitetul permanent al judeţului Botoşani, la 30 martie 1887 consemna: “avându-se în vedere că în bugetul pentru Botoşani, pe exerciţiul viitor, care s-a primit deja, cu abrobarea Regească, are înscrisă suma de

15 mii lei, pentru a subvenţiona Şcoala

secundară de fete – liceu clasic; avându-se în vedere că este absolut necesar a se înfiinţa acea şcoală aşa că la 1 septembrie să poată funcţiona. Comitetul decide a se insista pe lângă domnul Ministru al Instrucţiunii să grăbească cu înfiinţarea şcolii”.36

În aceeaşi zi, Prefectura înaintează Ministrului Instrucţiunii Publice Raportul cu nr.1065, prin care se arată suma prevăzută în buget şi se solicită înfiinţarea unui liceu clasic de fete.37
La acest raport Ministerul
Instrucţiunii Publice cu adresa nr. 4796, din
13 aprilie 1887, răspunde că întrucât nu sunt prevăzute în legislaţie licee clasice de fete nu se pote face „creaţiuni în afară de lege”. De aceea „onor Comitetul pemanent – se spune în răspuns – este invitat, să arate ministrului dacă prin acel raport e vorba numai de şcoală secundară de fete.” Prefectura a arătat că se mulţumeşte şi cu un Externat secundar de fete,38 drept pentru care ministrul aprobă înfiinţarea unităţii, subvenţionate de Prefectură cu data de 1 septembrie 1887.

Casa Manoil Vasilievici în care şi-a deschis cursurile şcoala în 1887. Foto-Şt. Ciubotaru

Ca directoare a noii unităţi, este numită de minister D-şoara Eugenia C. Savinescu, care-şi luase bacalaureatul în luna iunie 1887. Ca local de şcoala s-a închiriat, prin contract pe 3 ani, cu 1800 lei anual, Casa de lângă Biserica Sf. Voievozi, pe atunci proprietatea D-nei Vasilievici apoi a D-nei Magdalena Placa39 , de pe acum putem face afirmaţia, consemnată şi de alţi autori că, în legătură cu spaţiul de
şcolarizare, unitatea va cunoaşte o adevărată
epopee.40

Virginia Micle, prima profesoară de matematică a Externatului de fete, înfiinţat în 1887 în Botoşani (fiica Veronicăi Micle)

La 4 septembrie 1887 Ministerul Instrucţiunii Publice expediază Externatului secundar de fete din Botoşani primul ordin, cu nr.11983, prin care se stabileşte încadrarea şi salariul profesorilor unităţii. Iată conţinutul acestui ordin:
Doamnă Directoare Subsemnatul, auzind de Consiliul permanent de instrucţiune, are onoarea a vă comunica că, personalul şcoalei ce dirigeţi este precum urmează:

1.D-şoara Savinescu, directoară şi suplinitoare de limbă franceză şi germană, cu 280 lei / lună.41

2.D-şoara Grecinschi, suplinitoră de limbă română, istorie şi geografie cu 280 lei / lună.

3.D-şoara Virginia Micle, suplinitoră de matematici şi ştiinţele naturale, cu

280 lei / lună.42

4.D-şoara Aspazia Caton maistră de lucru de mână cu 150 lei / lună

5.Dl. Mărgineanu maestru suplinitor de

desen şi caligrafie cu 60 lei lunar.

6.Părintele Moisiu, suplinitor de religie cu

60 lei / lună.

7.Dl. Fleury, maestru suplinitor de muzică vocală cu 60 lei / lună

Externatul va începe să funcţioneze cu o singură clasă si personalul va fi platit din fondurile judeţului puse la dispoziţia ministerului.Prin urmare d-voastră veţi înainta statele de retribuţie ale personalului acelei şcoale şi el va ordononţa plata din acet fond al judeţului pus la dispoziţia sa.

Registrul de înscriere a copiilor îl veţi primi de la domnul director al liceului din acea urbe, care a fost autorizat de minister să primească înscrierile.43

Semnează pentru ministru,
SS. Spiru Haret
Înscrierea primelor eleve s-a făcut, în consecinţă de către C. Savinescu, la Liceul
„A.T.Laurian”.44 Pentru localul închiriat era nevoie de mobilier, lemne pentru iarnă, material didactic, rechizite de cancelarie şi plata unui om de serviciu. Pentru mobilier, secretarul general al Ministerului Instrucţiunii Publice, Spiru Haret a aprobat cu Ordinul Telegrafic Nr. 12535, propunerea directoarei de a se împrumuta bănci, table, scaune şi alte obiecte de inventar de la Liceul Laurian. Pe data de 17 septembrie
1887, tot cu ordin al ministrului se aprobă încadrarea unui om de serviciu, plătit cu suma de 40 lei lunar. Totodată s-a aprobat cheltuirea a 25 lei lunar, pentru documente de cancelarie precum şi 100 lei pentru cumpărarea rechizitelor de birou. Ceva mai
târziu directoarea şcolii a fost autorizată să cumpere şi trei stânjeni de lemne.45
Şcoala a fost inaugurată în ziua de vineri, 11 septembrie 1887, când, după terminarea slujbei religioase, s-a ţinut examen pentru admiterea elevelor în clasa I. Examenul de admitere în clasa I secundară, a constat dintr-o probă scrisă şi una orală, nota de intrare trebuind să fie cel puţin 6. La examen au reuşit 44 de fete.
Cursurile Externatului Secundar de fete au început la 14 septembrie 1887, având un program cu 4 ore dimineaţa şi 2 după- amiaza. În ce priveşte materialul didactic,
acesta se rezuma la existenţa unui glob
terestru cu munţi în relief, un glob negru
„pentru inducţiuni geografice”, şi hărţile celor 5 continente. Harta României n-a putut fi procurată deoarece „ministerul nu o avea în depozitul său”(!?).

Constantin Savinescu

În cursul lunii ianuarie, sfârşitul semestrului I, s-a organizat, după normele existente, examene la toate disciplinele: la examene, pe lângă profesorul ce preda disciplina, asistau şi doi delegaţi dintre
membrii corpului didactic al unităţii.46
Examenul de sfârşit de an s-a desfăşurat între 6-16 iunie 1888, după aceleaşi reguli ca şi la cel din iarnă. Cele orale s-au desfăşurat de la orele 8-11, iar tezele s-au dat de la 14-16. La sfârşitul anului, din cele 44 eleve înscrise 8 s-au retras, la examen s-au prezentat 36; dintre ele 7 au rămas repetente.47
Aşa cum era conceput, planul de învăţământ ne arată orizontul teoretic şi practic relativ ridicat, ce se dorea realizat în şcoala secundară a acelei vremi. Nu este lipsită de interes prezenţa lucrului manual; fetele trebuiau să dobândească deprinderi de tricotat, croit şi cusut, împletit şi călcat. Consfinţirea imporatanţei obiectului în
planul de învăţământ s-a confirmat în 1892, când Ministerul Instrucţiunii Publice, prin ordin, atestă disciplina ca obiect de bază a cărei nepromovare atrăgea repetenţia.48

Mersul şcolii în primii ani

Din cauza unei epidemii de
scarlatină, anul şcolar 1888-1889 nu s-a putut începe la 1 septembrie, întreruperea durând până la 15 a acelei luni, potrivit ordinului Ministrului nr. 10626. În noul an, Externatul Secundar de fete funcţionează cu două clase, cuprinzând 92 eleve înscrise, din care 52 în clasa I (nu a fost organizat examen de admitere). Numărul profesorilor creşte cu trei. D-şoara Paulina Curelescu a fost numită profesoară suplinitoare la limba română, D-şoara Maria Gheorghiu - la limba germană şi D-şoara Consuele Keminger (viitoarea Doamnă C. Peretz) - la matematică.
A rămas Matilda Grecinschi cu istoria şi geografia, Eugenia Savinescu directoarea şcolii predând franceza, iar Virginia Micle ştiinţele fizico-naturale. La religie, lucru de mână, desen, caligrafie şi muzică vocală au fost menţinuţi profesorii anului precedent. Au mai apărut unele modificări de încadrare şi după deschiderea cursurilor. Astfel, prin ordin al ministrului, profesoarele Grecinschi şi Curelescu au schimbat catedrele între ele, iar Agripina Ivaşcu este numită suplinitoare pentru desen
şi caligrafie, în locul lui I. Mărgineanu. În locul părintelui Moisiu, ieşit la pensie, pe 1 aprilie 1889, a fost numit I. Sireteanu. Orarul întocmit prevedea 4 ore dimineaţa şi
2 după-masă, ora fiind de 60 de minute.
Ulterior, examenele din iarnă,
potrivit ordinului ministrului nr.
17295/1888, s-au simplificat, ele constând acum dintr-o probă scrisă care se dădea de către fiecare profesor, în orele obişnuite de clasă, fără deci a se întrerupe cursurile. Acestea au început pe data de 2 ianuarie
1889.49 Nu avem date şi informaţii cu privire la desfăşurarea învăţământului prin lecţii, experienţe ori demonstraţii practice, dar rezultatele bune înregistrate la sfârşitul anului şcolar sunt o dovadă certă a modului serios în care se muncea, încă de la începutul activităţii unităţii.
Între timp, pe când Titu Maiorescu era ministru al Instrucţiunii Publice, la 1 aprilie 1889, Externatul Secundar de fete din Botoşani a trecut la stat nemaifiind în subvenţia prefecturii judeţului.50
Examenele de sfârşit de an s-au organizat ca şi în anul precedent. Menţionăm că, ministerul a delegat doi profesori universitari, de la Iaşi, să asiste la desfăşurarea lor. Ei sunt celebrul savant Gr. Cobălcescu şi profesorul universitar I. Caragiani. Premiantele acestor examene au obţinut medii foarte bune, astfel:

Clasa I Clasa a II-a

1.Valdnau Sofia- 9,83 1.Vasiliu Elena- 9,75
2. Antoniadi Maria- 9,45 2. Radovici Sofia- 9,72
3. Mecheş Natalia- 9,15 3. Ştefanovici Hermina- 9,60
Statistic rezultatele finale sunt următoarele: din 52 eleve care au frecventat regulat şcoala, în clasa I, au promovat 36, rămânând repetente 16; în clasa a II-a, din
40 eleve au promovat 23. Serbarea de sfârşit de an, pentru împărţirea premiilor s-a desfăşurat pe 29 iunie, îmbrăcând un fast deosebit, la ea participând din partea ministerului deputatul în Parlament, pentru Botoşani, Al. Enacovici. În cursul anului şcolar, la intervenţia directoarei Savinescu, ministerul a trimis suma de 611 lei pentru
procurarea de mobilier; de 100 lei urmau să se cumpere modele pentru desen tehnic şi geometric. Şcoala a fost acum înzestrată şi cu o mică bibliotecă.51
Încă înainte de închiderea anului şcolar, Ministerul Instrucţiunii, prin ordin, aduce la cunoştinţă direcţiunii şcolii că d- şoara Elena Manu a fost transferată de la Externatul Secundar de fete Galaţi, ca maestră, pe catedra de muzică, pe care era suplinitor V. Floery.52
Anul şcolar 1889-1890 s-a deschis la
7 septembrie şi, potrivit unui nou regulament, se împărţea în trei trimestre, desfiinţându-se totodată examenele din iarnă şi introducându-se probe scrise trimestriale. Tot de acum datează şi condica de prezenţă în care profesorii trebuiau să înscrie, sub
semnătură, materia predată în fiecare oră de clasă. Lecţiile se făceau tot în două schimburi. În componenţa cadrelor didactice s-au produs mai multe schimbări, datorită creşterii numărului de elevi. Astfel, încadrarea Externatului în acest an şcolar, se prezenta după cum urmează:

Numele şi prenumele

Specialitatea

Observaţii

1.

Pr. ec. G. Rugescu

Religie

Venit în locul lui I. Sireteanu

2.

Matilda Grecinschi

L. română

-

3.

Eugenia Savinescu

L. franceză

director

4.

Eufrosina Pravăţ

Geografie, istorie

În locul lui Curelescu

5.

Maria Gheorghiu

L. germană

6

Virginia Micle

Fizico-naturale

-

7.

G. M. Demetriu

Matematică

În locul lui Peretz

8.

Aspazia Caton

Lucru de mână

-

9.

Elena Manu

Muzică

-

10.

Aspazia Ivaşcu

Desen, caligrafie

-

Pentru a înţelege mai bine valoarea conţinutului învăţământului ce se realiza, în această şcoală secundară, ne vom opri asupra pregătirii profesionale şi de cultură generală a unora dintre cadrele didactice încadrate. Astfel, Grecinschi Matilda a fost una dintre profesoarele ce au pus temelie noii unităţi. A predat suplinitoare l. română, istoria şi geografia. A fost definitivată pe catedra de limbă română şi a îndeplinit şi funcţia de secretară a şcolii între 15 februarie 1893 şi 1 septembrie 1898, numită cu ord. nr. 623/1893. Căsătorindu-se cu binecunoscutul profesor universitar Ion Simionescu şi-a cerut şi a obţinut transferul în Iaşi.54
Venită la 6 iulie 1889 prin transfer,
de la externatul de fete din Galaţi, profesoara Elena Manu a lucrat fără întrerupere 36 de ani, la Botoşani. Era absolventă a Conservatorului de Muzică din Iaşi, talentată, în special neîntrecută pianistă, dar şi cu mari calităţi de dascăl. A îmbinat în mod fericit activitatea din şcoală cu cea dusă în viaţa spirituală a oraşului, fiind apreciată unanim de cei care o ascultau interpretând sau conducând formaţii corale.
Curierul român” al lui Scipione Bădescu, în numărul 9 din 28 martie 1892, consemna faptul că „în Sala Teatrului, a
avut loc o serată literar-muzicală organizată de Ateneul din Botoşani, pentru mărirea fondurilor şi a bibilotecii sale. A participat, în partea întâi, istoricul A. D. Xenopol, profesor al Universităţii din Iaşi; în partea a II-a d-şoara Elena Manu a susţinut, la pian, un concert de muzică clasică.”55
Cifrele de şcolarizare pentru anul de învăţământ 1889-1890 erau: 120 eleve în total, din care 51 în clasa I, 44 în clasa a II- a, şi 25 în clasa a III-a cu ordinul ministrului nr. 4080 din 20 aprilie 1890 este numită o nouă secretară, în persoana d- şoarei Elvira C. Savinescu, cea care va ajunge director adjunct la Şcoala normală de învăţători din Botoşani. Din nou, examenul de sfârşit de an se bucură de prezenţa unor delegaţi ai ministerului cu renume în ştiinţa
şi cultura românească: Petru Poni şi I.
Găvănescu, personalităţi care, la sfârşitul probelor, au apreciat temeinica pregătire a elevelor şcolii botoşănene.
Acum, directoarea Externatului se adresează Ministerului Instrucţiunii Publice, prin Raportul nr. 30, din 13 octombrie 1889, cu rugămintea de a se acorda fonduri pentru construirea unui local propriu, corespunzător dezvoltării în perspectivă a unităţii. Deşi s-a comunicat suma de 100.000 lei (insuficientă desigur) aceasta nu a mai ajuns la Botoşani.
Între timp zestrea didactică a şcolii a crescut, aşa cum se vede şi din inventarul unităţii întocmit la sfârşitul anului 1889-
1890 (vezi anexa nr.5).
Noul an şcolar 1890-1891 începe fără Virginia Micle. Ea îşi dă demisia, din motive personale, şi-n locul ei este
transferată d-şoara Elena Pădure, devenită Răutu, cea care şi-a legat de această şcoală cei mai frumoşi ani ai vieţii sale. Ea va funcţiona pe catedra de fizică şi chimie, ca titulară, timp de 40 de ani.

NOTE

36 Arhivele Naţionale Filiala Botoşani, Fond Prefectură, Dosar nr.10, fila 3

37 Idem, fila 3,verso

38 Gabriela Leonardescu, Monografia Liceului de fete „Carmen Sylva” – din Botoşani, (1887 – 1937), pag.7

39 Liceul „Mihai Eminescu” – File de centenar, Botoşani (1887-1987) pag.18 (lucrare şapirografiată), colectiv de

autori, condus de Dorin Popa

40 Viaţa Botoşanilor, An.II, nr.20, 1-7 Februarie 2001, şi Viaţa Botoşanilor, An.II, nr.30, din 12-18 Aprilie 2001

41 Augustin Z. N. Pop Mărturii... Eminescu-Veronica Micle, Chişinău, Agenţia Litera, 1989, pag.25. Virginia Micle

este una din fiicele poetei Veronica Micle născută în februarie 1868 şi avea 19 ani când a venit la Botoşani, în baza Ordinului Ministerului Instrucţiunii din 4 septembrie 1887 nr.11983. Participă la inaugurarea şcolii şi face parte din comisia de examen pentru matematică, care a admis în clasa I cele 44 eleve. În această vreme mama sa, Veronica, îl vizita pe Eminescu, bolnav, adeseori, la Botoşani, locuind împreună cu fiica sa, la aceeaşi gazdă. În aprilie 1888

Veronica Micle a venit de două ori pentru a-l convinge pe Eminescu să plece în Capitală. Poetul a şi plecat pentru totdeauna din Botoşani, pe 12 aprilie 1888, spre marea supărare a Harietei, sora poetului. Virginia Micle nu mai apare în încadrarea şcolii pe anul 1890-1891 şi-n anii următori

42 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag. 8

43 N. Răutu, op. cit., pag. 5

44 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag. 9

45 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag.11

46 Liceul „Mihai Eminescu” - file de centenar, op. cit., pag.18

47 Generalul Savel Manu (1824 -1905), născut în Botoşani, face studii la Iaşi, Paris şi Viena, unionist alături de Cuza, Pisoski şi Kogălniceanu; general de brigadă în 1862; a fost şi primar al Capitalei. Conform Sergiu Manolache, De la Cucorăni la Eminescu, monografie ilustrată, Editura Axa, Botoşani, 2007, pag. 219-220. Elena Manea este fiica sa. Corul său bine pregătit a prezentat, începând din 1899, la diferite serbări şcolare, un repertoriu variat, cu piese străine şi româneşti (conform Ştefan Ciubotaru, Pagini culturale botoşănene, 1802-1944, Editura Geea, Botoşani, 1994, pag. 35)

48 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag.181

49 Curierul român”, nr. 9 din 28 martie 1892

50 Dicţionarul Enciclopedic Român, Editura Politică, 1962, vol.I, A-C, pag. 415

51 Alex. Zub, Kogălniceanu istoric, Editura Junimea, Iaşi, 1974

52 I. Mihai, S. Nistorică, I. Onofrei, op. cit., pag. 52

53 Mihai Matei, Dascăli de seamă din învăţământul nostru istoric, lucrare de gradul I, dactilografiată, 1975, pag.46

54 Curierul român”, anul VI, marţi, 24 septembrie 1891

55 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag.159

PATRIMONIU IMOBIL

Biserica Popăuţi-sinteză şi inovaţie(1)*

Dumitru Agachi



liturgice ale spaţiului sacru, nartex, naos cu turlă, altar, delimitarea pronaos – naos, realizată iniţial prin diafragmă, a fost remodelată în timp, rezultând o arcadă amplă care descarcă pe doi pilaştri angajaţi.

Faţada nord, cu intrarea iniţială în biserică


Biserica Mănăstirii Popăuţi din Botoşani (în trecut aflată la o oarecare distanţă de târg) este ctitoria Domnitorului Ştefan cel Mare – 3 septembrie 1496. Zidirea bisericii s-a făcut în ultima parte a domniei ctitorului, când stilul moldovenesc de edificare şi decorare a bisericilor era deplin conturat.

Interior, naos, turla

Parcurgerea interiorului edificiului ortodox evidenţiază zonele funcţional –

Faţada sud, cu intrarea actuală, spre oraş

Delimitarea estică naos – altar
este cea cunoscută, prin iconostas. Spaţiul interior al pronaosului este delimitat la partea superioară cu o cupolă pe pandantivi, al cărei intrados este prelucrat cu nervuri dispuse după configuraţia bolţii gotice în formă de stea. Edificiul are fundaţie amplă din zidărie de piatră, diafragme rectangulare şi curbe realizate din lespezi de piatră şi cărămidă de epocă, arce, bolţi şi turlă din zidărie de cărămidă. Turla naosului descarcă pe structura specific moldovenească a arcelor piezişe solidarizate între ele prin intermediul pandantivilor mici, ansamblul menţionat fiind susţinut de arcele dublou. Arhitectura bisericii se dovedeşte a fi o prelucrare

originală, în forme specific moldoveneşti, a influenţelor răsăritene şi a celor de filiaţie apuseană.

Naos, absida nordică


Altarul este delimitat în plan de absida semicirculară la interior şi de două absidiole laterale conţinute în volumul zidăriei de contur, cea nordică, proscomidiarul, şi cea sudică, diaconiconul. Absida estică este acoperită cu o semicalotă sferică, flancată spre vest de două arce late, alăturate.

Registrul II al picturii, privind de jos în sus, Friza patimilor, naos, peretele sudic, zona între absida sudică şi iconostasul altarului

Aspectele semnificative ale
„istoriei” bisericii sunt cele două intervenţii importante, cu afectarea sistemului structural al construcţiei (pe lângă altele care au vizat, spre exemplu, pictura: spălarea frescelor din 1927). O primă intervenţie care a marcat ireversibil monumentul, cu pierderea unei importante cantităţi de materie originară şi documente iconografice inestimabile (tabloul votiv

este unul dintre acestea), a constituit-o desfacerea diafragmei masive transversale (legătură spaţială importantă), desfacere despre care unele surse bibliografice precizează că s-a realizat în timpul domniei lui Mihai Racoviţă (1752). Soluţia constructivă iniţială cu perete masiv transversal, străpuns central de un gol de uşă de dimensiuni normale, perete dispus între pronaos şi naos, a fost utilizată la bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, explicând durabilitatea în timp a acestor edificii, cu preluarea corespunzătoare a sarcinii excepţionale seismice. O a doua intervenţie asupra clădirii, cu consecinţe dramatice, a constituit-o restaurarea din anii 1900, după soluţia arhitectului Al. Băicoianu.

Naos, peretele sudic la vest de absidă

Critica soluţiei de restaurare Băicoianu se regăseşte, în formă uşoară, la Eugenia Greceanu (Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981), notând, ca eşec al restaurării, „înfrumuseţarea”, artificială, după opinia noastră fără suport în epoca ştefaniană. Mult mai vehement este Gheorghe Curinschi Vorona (Gheorghe Curinschi Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996), care precizează că, în lucrarea de restaurare, Al. Băicoianu nu s-a putut elibera de sub influenţa procedeelor promovate de Lecomte du Noüy, deşi a fost unul dintre puţinii care au combătut, în texte scrise, orientarea lucrărilor lui du Noüy. Al. Băicoianu a modificat, după opinia aceluiaşi autor, paramentul din vremea lui Ştefan cel Mare, introducând
„materiale aparente, îmbrăcând zonele de piatră brută cu piatră făţuită şi înlocuind decoraţia de ceramică smălţuită cu piese noi. Ca urmare, imaginea monumentului a căpătat un caracter rigid, neobişnuit pentru vremea în care a fost realizat.”
Plecând de la demonstraţiile pe temă ale lui Sorin Ullea, cercetările recente ale protos. Luca Diaconu, susţinute cu argumentele săpăturilor arheologice şi de notaţiile din 1887 ale lui Alexandru Papadopol Calimach, au argumentat existenţa (cel puţin fragmentară) a picturii exterioare la biserica Popăuţilor. Întreaga decoraţie parietală exterioară pictată a fost, din păcate, îndepărtată la „restaurarea” de la începutul sec. XX.
Pe lângă înstrăinarea de modelul iniţial, pe care restaurarea incriminată a produs-o, soluţia aleasă de restaurator a avut şi profunde implicaţii structurale. Introducând în decorarea exterioară plăcile de talie, subţiri, a fost necesară fixarea acestora de zidăria suport cu un mortar foarte dens, bogat în ciment. S-a obturat astfel circulaţia umidităţii interior – exterior, acumulându-se constant apă în masa zidăriei, efectele vizibile la interior fiind desprinderea frescei de suport şi depozitele de săruri (din evaporaţie) dezvoltate pe suprafeţe mari.
Pe toate laturile bisericii există zone de diferite înălţimi unde zidăria este vizibilă, după ce straturile de tencuială s-au distrus. Vizual se constată calitatea remarcabilă a zidăriei originare. Aprecierea că materialul ceramic aparţine epocii ştefaniene este argumentată de faptul că blocurile zidăriei continuă sub fresca asupra căreia nu s-a intervenit. La examinarea zonelor de zidărie impresionează precizia lucrării: materialul este dur, zidăria este plană, cărămizile au feţele regulate, plane, muchiile rectilinii, iar abateri dimensionale sunt greu de sesizat. Este surprinzătoare rigoarea geometrică a zidăriei originare.
Toate suprafeţele murale interioare ale edificiului au decor pictat, cu excepţia
feţelor spre interior ale pilaştrilor rezultaţi după demantelarea diafragmei transversale interioare, a zonelor de retencuiri sau chituiri anterioare şi a zonelor cu desprinderi din ultimele decenii, importante ca pondere din suprafaţa totală, mai ales în zona ferestrelor. Pentru argumentarea locului, importanţei şi semnificaţiei de excepţie a picturii al fresco originare, care constituie decoraţia murală interioară a bisericii, preluăm în continuare textul autorului Sorin Ullea [Sorin Ulea, Arta în Moldova de la mijlocul secolului al XV – lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Pictura în vol. colectiv (coord. acad. prof. George Oprescu) Istoria artelor plastice în România, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1968, pp.358 – 359]:
“Primul ansamblu de pictură posterior celui de la Bălineşti este cel de la Popăuţi, biserică ridicată de Ştefan cel Mare în anul 1496. Este foarte probabil că şi această biserică a fost zugrăvită îndată după terminarea construcţiei. Caracteristica principală a sistemului decorativ al ansamblului de la Popăuţi constă în faptul că zugravul, aplicând cu fidelitate schema moldovenească tradiţională, aşa cum apare ea la Voroneţ sau Sf. Ilie, a adoptat, totodată, toate inovaţiile importante introduse de Gavril ieromonahul la Bălineşti, ca de pildă friza Patimilor în locul scenelor compartimentate şi reprezentările sinoadelor ecumenice în decoraţia pronaosului. În acelaşi timp însă zugravul de la Popăuţi a realizat el însuşi o importantă inovaţie de ordin decorativ.
Având de zugrăvit o biserică de plan treflat, de felul celor din grupul Pătrăuţi – Sf. Ilie, dar sensibil mai mare şi mai înaltă, reprezentând tipul deplin evoluat al arhitecturii moldoveneşti, zugravul a vrut să dea registrului Patimilor o amploare mai mare, corespunzătoare cu dimensiunile sporite ale spaţiului interior al acestui monument. Renunţând la registrul al treilea de sus, care la Milişăuţi sau Sf. Ilie prezenta scene din viaţa lui
Iisus, el a sporit pe socoteala acestuia
înălţimea registrului Patimilor.
Totodată, pentru a nu exagera înălţimea acestui registru, el a plasat deasupra-i un brâu de medalioane (cu serafimi în altar şi cu busturi de sfinţi în naos).
Această inovaţie a zugravului de la Popăuţi a jucat un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a picturii moldoveneşti. [...] Şi astfel, atât registrul lat al Patimilor, care încinge pereţii ca un imens rotulus de aproape doi metri înălţime, cât şi brâul de medalioane de deasupra, vor constitui caracteristica dominantă a decoraţiei altarului şi naosului bisericilor din veacul al XVI-lea.
Dacă Gavril ieromonahul rămâne, prin creaţia sa de la Bălineşti, adevăratul înnoitor al sistemului de decoraţie interioară a bisericilor moldoveneşti din secolele XV – XVI, zugravului de la Popăuţi îi revine meritul de a fi încheiat opera predecesorului său, fixând acest sistem, în ce priveşte altarul şi naosul, într- o formulă definitivă.
Promptitudinea cu care zugravul de la Popăuţi a sesizat necesitatea de a aduce sistemului decorativ tradiţional unele modificări menite să ţină pictura murală moldovenească în pas cu dezvoltarea arhitecturii, arată că acest zugrav înţelegea foarte bine şi urmărea să pună în evidenţă funcţia monumentală a picturii de zid.
Aceeaşi concepţie estetică se manifestă cu limpezime şi în maniera sa de a picta. Participând la aceeaşi viziune stilistică a înaintaşilor săi (în special a celui de la Sf. Ilie), dar de un laconism încă mai pronunţat decât al acestuia, zugravul de la Popăuţi duce simplificarea limbajului grafic, atât de specifică pictorilor moldoveni din secolul al XV-lea, la ultimele sale consecinţe, realizând o îndrăzneaţă şi foarte personală stilizare a formelor (ajungând chiar, uneori, prin exagerare, la schematism).”
* http://dumitruagachi.wordpress.com/

RECENZII

Profesorul Eugen D. Neculau (1900-1974) şi

microregiunea Jijiei de Sus (zona Ungureni-Botoşani)

dr. Dan Prodan

În ultimul deceniu, diferiţi intelectuali ieşeni (Manuela şi Gheorghe Macarie, Marcel Lutic, Ştefan S. Gorovei, Mihai Dim. Sturdza etc.) au redescoperit, au cercetat şi au prezentat cititorilor români, specialişti sau interesaţi de istorie, genealogie, pedagogie rurală etc., viaţa şi opera istoriografică a profesorului Eugen D. Neculau. În 2010 se împlinesc 110 ani de la naşterea şi 36 de ani de la moartea intelectualului originar din Ungureni – jud. Botoşani, ocazii cu care a prezenta succint viaţa şi opera „apostolului-misionar” de pe
Jijia de Sus20 constituie încă un pios omagiu adus autorului unui experiment social, educaţional, economic, cultural, etnografic etc. de importanţă naţională, unul din puţinele exemple de bună practică împlinită în domeniile enumerate anterior. Binomul Eugen D. Neculau – Jijia de Sus (Ungureni) - Botoşani împlineşte astfel
110 ani, materializat prin viaţa, opera istoriografică şi posteritatea profesorului- educator al ţăranilor. Fiecare element al binomului se explică şi prin celălalt

20 Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, vol. II (H-P), Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, Jijia, sub voce, p. 103.

element relaţional, într-un context general în care liniile de relativă demarcaţie sunt greu şi, uneori, inutil de trasat.
*
Eugen D. Neculau s-a născut la 28 decembrie 1900 în satul Ungureni, jud. Botoşani, părinţii săi fiind Dumitru Neculau, factor poştal, şi Ana Moisiu- Neculau, casnică. A urmat şcoala primară (1907-1909) la Ungureni, cu învăţătorul Dumitru Sachelarie, un Domn Trandafir local. Şi-a continuat studiile primare, gimnaziale şi liceale (1909-1920) la Dorohoi şi Pomârla. În perioada 1920-
1925 a fost student al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi, Facultatea de Litere, Secţia Filosofie, cu diploma de licenţă în filosofie obţinută în octombrie 1925, cu calificativul Magna cum Laudae21.
Cariera didactică a profesorului preuniversitar E. D. Neculau a cunoscut trei etape, relaţionate între ele: între 1925-

1929 a predat la licee din Dorohoi şi Şendriceni; apoi, între 1929-1948 a predat Pedagogie şi Filosofie la Seminarul Teologic Ortodox «Veniamin Costache» din Iaşi. A fost, de altfel, cea mai intensă şi cea mai prolifică perioadă profesională din cariera dascălului ieşean. În acelaşi context, după o laborioasă muncă de cercetare teoretică, dublată de experienţa activităţilor complexe şi complementare de la Ungureni-Botoşani, a obţinut, în iulie

1944, titlul de doctor în Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, evacuată la Alba Iulia – Zlatna, cu teza de doctorat: Condiţiile şi perspectivele unei pedagogii a satului românesc, inedită prin concepţia teoretică şi aplicabilitatea practică. Din motive politice evidente, între 1948-1958 a fost marginalizat profesional, predând doar la diverse şcoli din cartierele mărginaşe ale Iaşului. De la 1 ianuarie 1959 s-a pensionat pe caz de boală (afecţiuni cardiace cronice)22.

21 Marcel Lutic, “Eugen D. Neculau (1900-1974)”, în Arhiva Genealogică, VII (XII), 2000, nr. 1-4, Iaşi, pp. 52-53;

22 Ibidem, pp. 53-54.

Activitatea extraşcolară, ştiinţifică a prof. Eugen D. Neculau, derulată timp de jumătate de secol, s-a materializat în zeci de articole şi studii cu tematică diversă specifice domeniilor sale de cercetare, publicate în periodicele locale, regionale şi naţionale ale vremii. A fost autorul primei monografii româneşti despre J. J. Rousseau (1938)23. La contribuţiile publicate se adaugă lucrările rămase, din nefericire, în manuscris şi păstrate la Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale din România: Sate pe Jijia de Sus (5561 p.) şi Istoricul Căminului şi Universităţii Populare de la Ungureni pe anii 1927-1948 (1373 p.)24, cât şi lucrarea de doctorat din 1944.
*
Al treilea domeniu de activitate a lui Eugen D. Neculau a înglobat totalitatea acţiunilor diverse, complexe şi continui pentru a înfiinţa şi a susţine funcţionarea
unei instituţii din ce în ce mai bine organizată, care să poată informa, instrui, educa şi distra pe omul de sat de toate vârstele. Plecam de la convingerea că educaţia adultului rural trebuie să fie permanentă şi să treacă dincolo de absolvirea şcolii primare [...]. Am dus lupta pieptiş şi neînduplecat împotriva sărăciei şi ignoranţei (subl. E. D. N.)” 25. Identific deja aici două domenii profesionale introduse de pedagogul E. D. Neculau în activitatea educaţională cu decenii înainte de a deveni principii comune: pedagogia şi instruirea adultului şi învăţarea permanentă, continuă (Long Life Learning).
Acest experiment complex s-a
derulat la Ungureni, jud. Botoşani26 şi în
12 sate învecinate. Satul natal şi numele acestuia, „termenul «Ungureni» are o rezonanţă mirifică în sufletul meu; de câte ori apare în conştiinţă îmi răscoleşte toată

23 Ibidem, pp. 58-59, 62.

24 Ibidem, pp. 56-57.

25 Ibidem, pp. 56-57.

26 Dan Ghinea, op. cit., vol. III (R-Z), Ungureni, sub voce, p. 334.

fiinţa”, a recunoscut prof. Neculau în
197327.
Activitatea de la Ungureni-Botoşani organizată şi coordonată de Eugen D. Neculau, s-a derulat pe două paliere: primul, cu finalitate educativă, urmărea eliminarea analfabetismului rural, absolvirea ciclului primar de învăţământ şi educarea adultului rural prin culturalizarea complexă: toate acestea şi pentru adunarea datelor strict necesare scrierii monografiei satului Ungureni şi a zonei adiacente. Al doilea palier, complementar primului, urmărea dezvoltarea economică a satelor din microregiunea Jijia de Sus - jud. Botoşani28.
Complexul instituţional de la Ungureni-Botoşani cuprindea următoarele componente inter-relaţionale: Căminul cultural (1927-1936) şi Universitatea Populară de la Ungureni (1936-1948), Cooperativa de aprovizionare, producţie şi desfacere agricolă, Banca Populară – Ungureni (1936-1948), anexe economice (magazin universal, brutărie, instalaţia de apă gazoasă, staţie pentru prelucrarea laptelui, depozit de sare etc.), ziarul local (“Buletinul Căminului Cultural-Ungureni”
– 1927-1930), aparatul de proiecţie cinematografică, patefonul şi aparatele de radio de producţie americană; plantaţii şi pepiniere de pomi fructiferi şi arbori de pădure29. Eugen D. Neculau a fost obligat, în 1948, în plin flux sectar socialist şi cooperatist, să autodizolve complexul instituţional de la Ungureni - Botoşani, pentru a nu trece prin tragedia unei desfiinţări forţate şi a unui arest nemeritat în Gulagul românesc, în continuă expansiune după 1948.
*
Revenind la manuscrisele lui Eugen D. Neculau de la DJIANR, precizez faptul că importanţa istoriografică a acestora a stârnit interesul intelectualilor ieşeni, care au pregătit editarea şi au publicat deja

27 Ibidem, p. 53.

28 Ibidem, p. 55.

29 Ibidem, pp. 55-56.

primele trei volume din seria Sate pe Jijia de Sus.
Astfel, primul volum al seriei prezintă aşezările din micro-regiunea Ungureni - Botoşani, respectiv o suprafaţă de peste 150 km2, adică un pătrat cu latura de peste 12 km. Localităţile (satele) prezentate au fost: Borzeşti (pp. 13-16), Călugăreni (cu Mândreşti) – (pp. 17-30), Durneşti (pp. 31-33), Epureni (pp. 35-39), Plopeni (Dumeni) – (pp. 41-52), Tăuteşti (cu Podul lui Stamati) – (pp. 53-57), Ungureni (cu Sapiveni) – (pp. 59-89), Vicolenii Mari şi Mici (pp. 91-103). Vol. I mai cuprinde cuvântul-înainte al lui Ştefan S. Gorovei (pp. IX-XII), directorul Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” – Iaşi, sub egida căruia este editată seria amintită din opera lui Eugen D. Neculau, medalionul Eugen D. Neculau – un misionar, aproape uitat, semnat de editorul întregii serii, prof. Marcel Lutic (pp. XIII-XXXII), nota ediţiei (pp. XXXIII-XXXVIII), bibliografia utilizată (pp. XXXIX-XLII), sigle bibliografice şi abrevieri (p. XLIII), Introducere (pp. 1-7) şi Evoluţia proprietăţii funciare din zona Jijia de Sus (pp. 9-11), alcătuite de însuşi prof. Neculau30.

Volumul al II-lea al seriei Sate pe Jijia de Sus prezintă 16 familii boiereşti (din cele 30 de familii din manuscris) proprietare de moşii în microregiunea Ungureni - Botoşani: Abaza (pp. 3-7), Arbore (pp. 9-29), Balş (pp. 31-45), Brae (Braevici, Brăescu) – (pp. 47-67), Cananău (pp. 67-83), Ciolac (pp. 85-124), Dimachi (pp. 125-134), Gane (pp. 135-

142), Greceanu (pp. 143-159), Herescu (pp. 161-175), Holban (pp. 177-197), Romano (Tăuteşti) – (pp. 199-231), Silion (pp. 233-242), Tăutu (pp. 243-248), Vascan (pp. 249-252), Vârnav (pp. 253-
263). Volumul este întregit cu

introducerea lui M. Lutic (pp. VII-XII) şi

30 Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, vol. I, Aşezările, ediţie îngrijită de Marcel Lutic, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică “Sever Zetta”, Iaşi, 2003, XLIII + 103 p.

cu prezentarea generală a Stăpânilor pământului, realizată de E. D. Neculau (p. XIII)31.
În volumul al III-lea, editat în 2010, au fost inventariate 17 familii răzăşeşti cu proprietăţi de pământ în microzona Ungureni - Botoşani: Bontăş (pp. 1-27), Borcilă (pp. 28-33), Burchi (pp. 34-44), Ciomârtan (pp. 45-48), Ciulei (pp. 49-89), Ciure (pp. 90-92), Cuciureanu (pp. 93-
116), Isăcescu (pp. 117-209), Izmană (pp.
210-214), Jian (pp. 215-254), Meica (pp.
255-256), Pancu (pp. 257-258), Roman
(pp. 259-294), Romano (Vicoleni) – (pp.
295-316), Roschip (pp. 317-325), Sălceanu (pp. 326-372), Soroceanu (pp. 373-377). O frescă despre „răzeşii de pretutindeni şi din toate timpurile”, de Marcel Lutic (pp. VII-XX), completează informaţiile din medalioanele răzeşeşti enumerate anterior. Se adaugă siglele, abrevierile şi bibliografia temei volumului (pp. XXI- XXIV)32. „În concluzie, afirmă M. Lutic, acest volum (al III-lea) ne înfăţişează o complexă şi detaliată frescă socială a Moldovei de Nord, îndeosebi din veacurile XVIII-XIX (...). O frescă despre destine umane mai mult sau mai puţin obişnuite, despre frământările moşilor şi strămoşilor noştri, despre o parte din istoria noastră socială măruntă, despre dezvoltarea neamului nostru, o frescă socială descrisă în culori vii, construită şi articulată de Eugen D. Neculau cu migală şi acribie, dar şi cu o infinită dragoste şi compasiune” 33.
Prof. Marcel Lutic, editorul seriei Sate pe Jijia de Sus, intenţionează să adauge triadei, deja tipărite, Aşezările – Boierii – Răzeşii, un volum IV cu 41 de documente importante referitoare la satele microregiunii, apoi, ulterior, un volum V incluzând un glosar de arhaisme- moldovenisme, un indice al numelor de

31 Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, vol. II, Boierii, ediţie îngrijită de Marcel Lutic, I.R.G.H.S.Z., Iaşi, 2005, XIII + 263 p.

32 Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, vol. III, Răzeşii, ediţie îngrijită de Marcel Lutic, I.R.G.H.S.Z., Iaşi, 2010, XXIV + 377 p.

33 Ibidem, p. XX.

persoane şi locuri din microzonă etc. Rămâne un (alt!) deziderat editorial, anume publicarea manuscrisului Istoricul Căminului şi Universităţii Populare de la Ungureni pe anii 1927-1948 (1373 pagini) care ar întregi orizontul complex, policromatic, al experimentului social, educaţional, cultural, economic, financiar, etnografic etc. de la Ungureni-Botoşani. De asemenea, nu trebuie uitată teza de doctorat din 1944, care completează conceptual, informaţional şi concluziv volumele deja publicate şi manuscrisul tematic amintit anterior.
Triada istoriografică-pedagogică a profesorului şi sociologului Eugen D. Neculau, anume Sate pe Jijia de Sus – Istoricul Căminului şi Universităţii Populare de la Ungureni... – Condiţiile şi perspectivele unei pedagogii a satului românesc, reprezintă trei piloni fundamentali ai unei monografii a micro- zonei complexe Ungureni-Botoşani, abordată inter-disciplinar: istoric, socio- economic, cultural, educaţional, sociologic, toponimic, genealogic, lingvistic, antroponimic etc. Realizările practice-instituţionale şi teoretice- istoriografice-pedagogice-sociologice, enumerate în paginile anterioare, sunt exemple de bune practici în domeniile precizate în paragrafele acestui medalion. Aşteptăm, aşadar, în viitorul apropiat, continuarea editării manuscriselor deja amintite ale triadei istoriografice- pedagogice a lui Eugen D. Neculau, care tipărire va completa capitolele monografiei Ungureni-Botoşani şi va introduce în circuitul ştiinţific opera teoretică, reflectarea unei experienţe practice unice în Moldova, a vieţii profesorului-apostol- pedagog al ţăranilor de pe Jijia de Sus.

Profile