FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul XI, nr. 3, septembrie 2011(42)

 

CRONICA

Locuri ascunse

Gellu Dorian


Oraşul Botoşani este într-o profundă prefacere. De la lucrări ascunse, de infrastructură, la străzi modernizate şi pietonale finalizate, precum şi refacerea Centrului Vechi – 17 clădiri reparate şi fosta Stradă Mare adusă la o înfăţişare demnă de unicitatea acestui site arhitectonic -, totul dă semne că faţa oraşului va arăta, în scurt timp, cu adevărat bine. Există, totuşi, peste aceste benefice prefaceri şi un fel de neştiinţă de a arăta lumii adevărata înfăţişare a tîrgului de altădată, armonizată cu schimbările impuse de modernitate.
Să o iau sistematic. Un oraş modern, ca să intre cu adevărat în circuitul interesului turistic, cum tinde a devenii Botoşanii, ar trebui să aibă, pe lîngă pietonale atractive – ceea ce Botoşanii are!
– şi o piaţă care să-i dea oraşului o identitate de neconfundat. Or odată cu prefacerea Pieţei Revoluţiei, care, din nefericire însumează un ansamblu arhitectonic eterogen (clădirea veche a Primăriei, o casă de arhitectură unicat din secolul al XVIII-lea, consolidată recent, clădirea Teatrului "Mihai Eminescu", şi ea în prefacere pînă la a ajunge ceea ce a fost înainte de bombardament, apoi blocurile de pe Cuza Vodă, de arhitectură tipic comunistă, în armonie cu clădirea Palatului Administrativ, un mastodont care întristează aspectul general al pieţii şi blocurile masive de deasupra Galeriilor de artă "Luchia", în armonie cu clădirea Hotelui Rapsodia, modernizată), nu s-a gîndit şi la ceea ce ar trebui să fie această piaţă de aproape două hectare – un adevărat punct de atracţie, o adevărată arhivă vie a oraşului, nu ca acum un loc de parcare pentru maşinile noii protipendade a tîrgului şi un ţarc cu boscheţi, fie ei şi magnolii, brazi, tuia, tisa, salcîmi sau mesteceni, de după care, oricît te-ai strădui, dintr-o poziţie firească de mers, nu poţi vedea statuia poetului Mihai Eminescu, din faţa teatrului, operă a lui Ovidiu Maitec, decît doar dacă te apropii de ea sau dacă o priveşti din spate. Or acel

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)


loc, cu un aer de vechime şi modernitate, ar fi trebuit să fie o piaţă cu adevărat, aşa cum au oraşele ce-şi respectă blazonul, vechimea şi marile personalităţi care s-au născut sau au trecut prin ele.
Clădirea veche a Primăriei, chiar şi luminată noaptea, a giorno, nu poate fi văzută în splendoarea ei nici ziua, din cauza arborilor decorativi, înalţi şi ascunzători, arbori care ar putea foarte uşor înlăturaţi pentru a face vizibilă această clădire blazon a Botoşanilor. Lărgită, astfel, piaţa ar căpăta un aspect atractiv, uşor vizibil, loc în care pe pavajul existent, pus şi el acum haotic, fără nicio responsabilitate estetică, aşa cum este de altfel tot ansamblul, s-ar putea planta plăci comemorative, sub formă de medalioane, ale marilor personalităţi care s-au născut în Botoşani, dominate de statuia Sf. Gheorghe, patronul şi ocrotitorul oraşului Botoşani (statuie, de altfel, existentă în atelierul sculptorului Dup Darie din Bucureşti, înaltă de peste 4 m). Or cele două elemente de atracţie existente acum, statuia poetului Mihai Eminescu şi clădirea Primăriei, nu se văd, sunt ascunse după arbori decorativi, ceea ce dă o notă de nepăsare şi neglijenţă faţă de trecut, dar şi faţă de evoluţia vieţii moderne a oraşului. Parcarea de acum dă impresia că acolo ne aflăm în faţa unor fabrici în faţa cărora sunt parcate maşinile celor ce vin să-şi rezolve problemele.
Tot în acest spirit al locului ascuns se află şi memoria vie a poetului Mihai Eminescu, născut în Botoşani, într-o casă ce se afla lîngă biserica Uspenia. O statuie

a lui Oscar Han stă bine pitită după copaci, văzută doar de cei ce intră în curtea bisericii. Or o astfel de lucrare, chiar dacă mai puţin reuşită, semnată de cel ce-a realizat cele mai multe statui şi busturi ale poetului naţional, acum, odată cu refacerea Străzii Mari, putea fi scoasă în faţă, pe un soclu, pentru a putea fi văzută şi, astfel, stîrni interesul pentru acel spaţiu, din jurul bisericii Uspenia, cîndva catedrală a oraşului, încărcat de atîta legendă, care aduce cu el aproape patru secole de existenţă. Însă, aşa cum am spus, ceea ce avem noi mai frumos trebuie ascuns, băgat după boscheţi, după arbori, de parcă ne-ar fi ruşine. Iar cînd este vorba de Eminescu, pe care, din timpul vieţii, unii îl ascundeau de ochii lumii, pentru a nu spune adevărurile care deranjau, alţii îl băgau la Mărcuţa, unde şi-a şi pierdut viaţa, în timp ce, în trecerea timpului, comuniştii i-au ascuns mare parte din operă pe diverse motive, iar acum, în oraşul în care el s-a născut, alţii, poate din neştiinţă, din comoditate poate, îi ţin statuile la dos, ascunse. Ceea ce nu este demn de o păstrare vie a memoriei poetului.
Oraşul Botoşanii este foarte dator memoriei poetului Mihai Eminescu: un lucru lesne de făcut ar fi şi realizarea unui Muzeu Naţional al Poeziei, o Casă a Poeziei, chiar în clădirile ce se află acum pe locul casei în care s-a născut Eminescu. Un ansamblu documentar-muzeistic, cu galerii de artă şi o galerie a laureaţilor
2

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", toţi cetăţeni de onoare ai municipiului Botoşani, ar însemna o realizare care ar purta numele edilului oraşului peste sute şi sute de ani. Dar dacă vedem ce se întîmplă şi cu spaţiul dedicat lui Eminescu la Ipoteşti, mult timp ţinut (şi încă este şi acum la fel) ascuns, în sensul că nu este făcut vizibil prin panouri publicitare, pe toate arterele de intrare în judeţ şi oraş, pentru a informa de existenţa şi valoarea acestui spaţiu pe cei interesaţi, ne dăm seama că nu există prea mare interes pentru o astfel de iniţiativă. Un spirit neadecvat unui astfel de interes, ci doar altora de interese personale, a ţinut şi ţine în continuare acest loc ascuns. Numai aceste două spaţii de mare interes turistic, puse în valoare, de la puncte de informare
turistică la amenajări şi amplasamente specifice, la care s-ar adăuga şi recentele descoperiri arheologice din Centrul Vechi (cuptoarele de ars ceramică şi de reducere a minereurilor de fier din secolele XIV- XV), ar aduce Botoşanii pe lista oraşelor ţării de interes turistic-cultural. Dar aceste lucruri nu se pot realiza cu acest spirit care ţine la dos ceea ce avem noi mai de valoare. Un prim pas s-a făcut, prin acest vizibil efort din ultimii ani, în urma căruia se poate profila o altă faţă a oraşului, care, cu aplicare, ar putea fi cosmetizată în sensul evidenţierii valorilor istorico- turistice – singurul capital al acestor locuri fiind zestrea culturală.

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICA PREVENTIVĂ

în perimetrul investiţiei

"Construirea barajului hidrotehnic pentru prevenirea inundaţiilor în zona de vărsare a Ibănesei in Jijia - Vorniceni – Pod Ibăneasa"(1)

Maria Diaconescu

V.1. Introducere

Proiectul de cercetare arheologică preventivă a avut drept scop realizarea unui proiect în vederea construirii barajului hidrotehnic pentru combaterea inundaţiilor în zona de vărsare a râului Ibăneasa în Jijia în punctul Pod Ibăneasa, la 3 km de satul Vorniceni.
A fost realizată o evaluare de teren înainte de începerea cercetării arheologice preventive, după realizarea unei cercetari perieghetice în aprilie 2001. Au fost recoltate atunci mai multe fragmente ceramice cucuteniene de pe platoul unde a fost localizată aşezarea eneolitică. Cu ocazia acestei evaluări s-a hotărât amplasarea secţiunilor în vederea cercetării în suprafaţa aparţinând Companiei Naţionale "Apele Române" Direcţia Apelor Prut Iaşi, astfel încat să avem o imagine asupra aşezării cucuteniene din acest spaţiu.
Raportul conţine rezultatele cercetării, stratigrafia, complexele arheologice descoperite, principalele descoperiri, ilustraţii şi desene. Raportul mai cuprinde şi documentaţia topografică.
3

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Cercetarea arheologică din perioada 2001 – 2010 s-a desfăsurat în cadrul a 7 campanii arheologice, a avut o echipă de cercetători formată din Paul Şadurschi – responsabil ştiinţific al şantierului între anii 2001 – 2005, iar între 2007 – 20010 Maria Diaconescu.
Din colectivul de cercetare au mai făcut parte E. Setnic şi D. Ciucalău de la Muzeul Judeţean Botoşani. Din cadrul lărgit al acestei echipe au făcut parte si restauratorii L. Teodor, A. Melniciuc. De studiul materialului osteologic rezultat de pe şantierul arheologic s-au ocupat S. Haimovici – UAIC Iaşi şi A. Ungureanu de la Liceul "Gheorghe Asachi" Botoşani.
Cercetările arheologice s-au desfăşurat în baza autorizaţiilor de cerecetare arheologica preventivă:
207/22.10.2001; 132/2.07.2002;
240/12.11.2003; 484/27.12.2007;
365/7.08.2008; 199/28.07.2010, eliberată de Direcţia Generală a Patrimoniului Cultural Naţional al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, cu avizul prealabil al Comisiei Naţionale de Arheologie. Estimările făcute pe amplasamentul sitului de la Vorniceni – Pod Ibăneasa de către specialiştii de la Muzeul Judeţean Botoşani, de la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Botoşani, împreună cu beneficiarul lucrărilor hidrotehnice Direcţia Apelor Prut Iaşi, au relevat faptul că se mai păstra intactă o suprafaţă ce putea face obiectul investigaţiilor arheologice, efectuându-se demersurile necesare pentru demararea cercetărilor arheologice care au început în noiembrie 2001.

V.2. Cadrul fizico – geografic

Zona geografică în care se află situl arheologic Pod Ibăneasa de la Vorniceni, face parte din jumătatea nordică a Câmpiei Moldovei, ocupă o poziţie centrală în cadrul teritoriului Judeţului Botoşani. Relieful zonei are aspect vălurit, cu interfluvii colinare, deluroase, fragmentate de reţeaua hidrografică care se desfăsoară sub forma unor văi largi, cu versanţi afectaţi de procesele de alunecare sau de aspecte torenţiale.
Dealurile şi colinele sunt orientate NV – SE, despărţite de văi şi ajung la altitudinea de 175 – 200 m, câteva cote se încadreaza între 225 – 245 m. Cele mai coborâte altitudini sunt în Valea Ibănesei si Valea Vornicesei (90 m şi 122 m).
Reţeaua hidrografică de aici cuprinde ape ca Ibăneasa şi Jijia. Regiunea aceasta de stepă si silvostepă era una dintre cele mai favorabile, prielnice comunităţilor omeneşti prin existenţa cursurilor de apă, a fertilităţii solului, a unor căi de legătură lesnicioase, cu păduri întinse odinioară, unde se putea vâna, loc sigur în zile de primejdie. În apropierea sitului există numeroase izvoare, unele dintre acestea izbucnind chiar de pe înălţimea platourilor, apa freatică fiind în apropiere de suprafaţa topografică, cu unele văi largi mlăştinoase, ceea ce a determinat dezvoltarea pe alocuri a vegetaţiei hidrofile cum este stuful, mult utilizat în neolitic. Sub stratul geologic are o alcătuire petrografică argilo – marnoasă, aici există nisipuri fine, argile care dau un relief estompat.
Toate acestea au determinat creşterea numărului de aşezări cucuteniene ce au gravitat în jurul Drăguşeniului, aflat aproape, la circa 10 km.

V.3. Istoricul cercetării

Primele cercetări de suprafaţă au fost făcute de prof. A. Crâşmaru si colectivul RAJB, ce au evidenţiat faptul că pe amplasamentul respectiv se găseşte o aşezare din eneolitic – cultura Cucuteni, suprapusă de alte urme de locuire din epoca bronzului, Hallstatt şi perioada medievală, acesta fiind şi factorul hotărâtor pentru care situl afost inclus în Lista Monumentelor şi Siturilor Arheologice din România.
În cursul anului 2001 Muzeul Judeţean Botoşani a fost înştiinţat de Primăria Vorniceni că pe teritoriul comunei sunt în curs de derulare ample investiţii care urmează a se concretiza în realizarea unui baraj hidrotehnic pe cursul
4

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

râului Ibăneasa, prin care se preconiza prevenirea fenomenului de inundaţii în zona de vărsare a Ibănesei în Jijia. Înainte de intervenţia arheologică, situl a fost în bună parte distrus (aproximativ 1/3 din suprafaţa iniţială), de lucrările de amenajare a şoselei Dorohoi – Săveni (1945), de acţiunea de astupare a unor gropi şi de extragerea lutului, de lucrările agricole şi de activitatea de construire a barajului, acţiune favorizată de necunoaşterea legislaţiei de protecţia patrimoniului.
Estimările făcute pe amplasamentul sitului de la Vorniceni cu ocazia cercetărilor perieghetice au relevat faptul că se mai păstra intactă o suprafaţă de peste 2 ha ce putea face obiectul investigaţiilor arheologice. În cele şapte campanii au fost descoperite 17 locuinţe de suprafaţă şi 44 gropi.

V.4. Obiectivele cercetării

Obiectivul principal a fost salvarea artefactelor în zona în care urma să se construiască barajul hidrotehnic şi acordarea certificatului de descărcare de sarcină arheologică după ce în suprafaţa menţionată au fost cercetate complexele arheologice. Au fost urmărite următoarele obiective: stabilirea întinderii aşezării cucuteniene în spaţiul rămas neafectat de lucrările amenajării hidrotehnice, stabilirea stratigrafiei aşezării prin săparea axului lung, stabilirea unor elemente ce diferenţiază locuinţele din această aşezare şi modul de dispunere a locuinţelor, găsirea raportului cronologic dintre complexe. Descoperirea unor amenajări cultice, reconstituirea vechiului cadru istoric prin determinări zoo – arheologice, realizarea unei imagini de ansamblu asupra evoluţiei societăţii umane în nordul României, analizarea materialului litic pentru a evidenţia relaţiile de schimb din zona Prutului mijlociu, Nistru, Prut. După ce au fost recoltate artefactele acestea au fost supuse restaurării, cercetării, în vederea publicării într-un volum monografic. Principalele obiective ale
cercetării vizau şi obţinerea tuturor datelor stratigrafice, planimetrice, cronologice, aferente depunerilor din spaţiul vizat. Prin săpăturile de la Vroniceni nu s-a urmărit săparea integrală a aşezării cucuteniene, ci identificarea principalelor vestigii (locuinţe, gropi cu resturi menajere) doar în suprafaţa aparţinând Apelor Române, ce are suprafaţa de 28000 mp., după cum reiese din actul de vânzare cumpărare al Regiei Autonome "Apele Române",
4463/23.o8.1999.

V.5. Scurtă descriere a metodologiei de cercetare

a) Dintre metodele non – distructive, singura utilizată a fost periegheza, realizată în perimetrul ce urma să afecteze situl. Au fost identificate numeroase fragmente ceramice cucuteniene, din faza A – B pictate, unelte diverse de silex, fragmente ceramice din epoca bronzului, din Hallstatt şi puţine fragmente lucrate la roată aparţinând culturii Sântana de Mureş, cateva fragmente Dridu.
b) Pentru cercetarea propriu – zisă s-a folosit ca metodă distructivă cea a secţiunilor stratigrafice realizate manual în vederea depistării şi degajării structurilor imobile, degajării vestigiilor şi gropilor menajere. Secţiunile au fost trasate perpendicular pe curbele de nivel, pe direcţia E

– V, cu excepţia a 3 secţiuni menite să pună mai bine in evidenţă stratigrafia sitului, să delimiteze zona depunerilor groase de cernoziom în care s-au aflat doar cateva fragmente ceramice Dridu. Secţiunile efectuate pe platoul propriu – zis şi pe pante se încadreaza într-un sistem unitar conceput pentru cercetarea zonei vizate a fi afectată de lucrările pentru construirea barajului de la Pod Ibăneasa – Vorniceni.

5

VI. Lista ilustraţiilor din raportul de cercetare arheologica preventivă

Parti desenate

Fig. 1. Planul general al cercetărilor ( sc. 1:200)

6

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Fig. 2. Vorniceni, Pod Ibăneasa – Plan de situaţie


7

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Fig. 3. Planurile complexelor L1 şi L2.

Fig. 4 Planurile complexelor L3 si L5.

8

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (9)

dr. Valentin Coşereanu

2. TOPOI ESENŢIALI

"[] poezia a absorbit viaţa şi a devenit ea însăşi viaţă."

George Gană

Conform raţionamentului elementar că omul nu se poate desprinde de lume (întrucât el este parte constitutivă a ei), tot astfel nu se poate imagina opera unui creator în afara realităţii obiective a lumii înconjurătoare din care creatorul îşi trage sevele: la temelia creaţiei poetice stă deci

trăirea personală201. Noua lume (aceea a

creaţiei) se călăuzeşte după alte reguli decât lumea obiectivă: regulile proprii ale eului creator. Poetul este astfel justificat în el însuşi, ca sâmburele în carnea fructului.
Presupunând că lumea aceasta este creaţia unui Dumnezeu Atotputernic (Marele Anonim din opera lui Blaga) care a dat sens acelui Unu primordial (sâmburele fructului), atunci Poetul este,
Relaţia realitate–sublimare poetică
a fost abordată anterior ca o structură
asemenea Lui, un demiurg în sine, care îşi creează o lume proprie – lumea-

202

cristalizată preponderent în termeni

nchipuirii

; este o lume învestită cu
dihotomici. Prin urmare, capitolul de faţă va avea o orientare similară, impusă de cele două planuri: realitatea obiectivă şi noua realitate (sublimată) a operei eminesciene. Admiţând că lumea este realul ordonat vieţii singulare a unei

conştiinţe care percepe199, se intră într-un

firesc pe care George Gană l-a esenţializat în mod semnificativ, afirmând că poezia a absorbit viaţa şi a devenit ea însăşi viaţă, marcând astfel trecerea din biografic în imaginar, de la poezia-confesiune la

poezia-reverie200.

sensuri noi şi pe care trebuie s-o receptăm
ca atare. Făcând acest exerciţiu, este evident că desprinderea de spaţiul concret al existenţialităţii, translaţia în spaţiul imaginaţiei artistice a creatorului însuşi e firească. Numai că întreprinderea aceasta implică întotdeauna o armă cu două tăişuri şi, prin urmare, este mai întotdeauna riscantă. Se poate presupune însă că întregul organism al operei, secţionat în fel şi chip întru aflarea celor mai intime taine ale creaţiei, este imun la "disecţie". Fie ele iricât de fine instrumentele cu care s-ar opera, organicitatea operei rămâne – din
9

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

fericire – aceeaşi. Singur timpul constituie proba de foc a tăriilor esenţei sale şi este acela care o face sau nu să dăinuie ori să dispară.

Eminescu şi-a arhitecturat universul poetic pe categoria spaţialităţii […]: considerându-se entitate ontică centrală a lumii, iar acesta va converti orizontul din afară în spaţii ale

sufletului203. Analiza aceastei categorii a

spaţialităţii doreşte scoaterea în evidenţă a laitmotivelor eminesciene – aici topoi esenţiali –, proces care va ajuta focalizarea acelor Ipoteşti (reali) ai copilăriei lui Eminescu şi, apoi, reliefarea a ceea ce au devenit ei în opera eminesciană.

Istoria spiritului omenesc reprezintă istoria concepţiilor privind raportul […] dintre om şi cosmos, dintre eu şi restul lumii204. Această relaţie

modelează viziunea despre lume şi crezul artistic eminescian. Ea a început să se cristalizeze în anii copilăriei, atunci când s- au format bazele structurii sale sufleteşti; tot atunci se presupune că poetul şi-a distrus primele creaţii, tocmai pentru că erau presărate cu prea evidentă culoare locală.
Purtând în propria-i structură
povara grea a geniului, Eminescu a simţit nevoia, firesc, "să ascundă" cât mai adânc în creaţiile sale orice urmă concretă a toponimelor – dar nu numai – legate de spaţiul ipoteştean. Multe dintre manuscrise dezvăluie însă cât se poate de clar nu puţine dintre aceste taine pe care poetul, pe bună dreptate, le socotea numai ale sale. Privirea lui Eminescu era deasupra zării, aşa încât nu i-a trebuit mult să tindă spre zenitul misterios şi adânc al universului, lăsând departe în urmă particularul care, desigur, i-ar fi minimalizat aspiraţiile.
Cu toate acestea, sunt multe şi variate elementele ipoteştene sublimate în creaţia sa: unele din biografia personală, altele din biografiile celor cu care a intrat în contact, sau, cel mai pregnant, din spaţiul miraculoasei lui copilării. Aceste însemne transpar în grade diferite; o parte dintre ele se oglindesc în modul cel mai
direct în operă şi sunt prezentate ca atare de toţi cei care i-au comentat şi analizat creaţiile. O categorie aparte, însă, o constituie acel corpus de texte care pot demonstra că au aceeaşi origine ipoteşteană prin simpla analogie cu primele, încetăţenite ca atare. Cercetarea documentar-exegetică este calea cea mai adecvată de iluminare a însemnelor realului "topit" în operă. Cele mai frecvente însemne provin din sfera spaţiului Ipoteştilor.
* * *
Aşadar, spaţiul, în structura şi întinderea sa reflectă experienţa noastră cosmică205. El se revelează în raportul eu– univers exterior. Dacă s-ar putea face o
întoarcere în timpul istoric al relaţiei în cauză, se vor putea desprinde formal trei stadii dominante ale acestui raport: faza pre-renascentistă, când omul are conştiinţa că este un nimic în raport cu nemărginirea divină; faza Renaşterii, când omul face eforturi de credinţă care să demonstreze că el este cel care domină spaţiul exterior lui; în sfârşit, un al treilea stadiu, caracterizat prin aceea că eul devine centrul ontologic al lumii.
Ca orice titan, Eminescu îşi trăgea sevele din toate trei. Dominant însă, el se încadrează strălucit în cea de-a treia categorie. O demonstrează Eminescu însuşi în manuscrisul 2275 B, fila 37, în care poetul, răspunzând la întrebarea ce este coadaptaţia, scrie: Mediul considerat parte din mine. Sigur că, întocmai ca în demonstraţia lui G. Călinescu din Clasicism, Romantism, Baroc, toate cele trei atitudini fundamentale au fire nevăzute, se întrepătrund, iar ele sunt despărţite analitic doar pentru a fi percepute mai uşor. Există însă nişte dominante, căci generaţiile se schimbă, iar creatorii sunt şi un produs al epocii lor.
Căutând locurile ipoteştene ale
mediului natural în care a crescut şi s-a format Eminescu (mediu considerat parte din el) atât în spaţiul real, dar mai ales în acela al operei, am pendulat între două metode de abordare: a) cercetarea
10

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

riguroasă a documentelor de arhivă privind Ipoteştii şi, simultan, constituirea unui corpus de texte eminesciene care sugerează, într-un fel sau altul, acest spaţiu; b) rememorarea experienţei şi a propriei noastre deveniri pe parcursul descoperirii acestui filon complex de date concrete, sentimente şi trăiri.
Acest parcurs iniţiatic ar fi putut
părea fără sens – şi lipsit de modestie – dacă el nu s-ar fi întâlnit în chip miraculos şi benefic cu un împătimit cercetător al operei lui Eminescu: Petru Creţia. Discuţiile cu acesta, pledoariile sale pentru realizarea unei lucrări care să-l prezinte pe Eminescu întreg, cu legăturile sale fireşti în pământul Ipoteştilor – sursă nu numai de inspiraţie, dar şi de vigoare identitară – au făcut să pălească ezitările care destinau demersul acesta periferiei cercetărilor eminesciene. Petru Creţia a crezut – şi în consecinţă a tratat lucrul acesta ca atare – că Eminescu este un contemporan şi că gândirea lui este încă departe de a-şi fi epuizat sensurile, iar zăcământul aurifer al Ipoteştilor din opera sa aşteaptă să fie descoperit. Tehnicile moderne nu sunt străine defrişării acestui nou teren de cercetare.
Pentru a reuşi conturarea rolului jucat de Ipoteşti în dimensiunea sa reală (în subsidiar, felul în care acesta a fost reflectat în simbolurile din creaţia eminesciană), s-a apelat atât la facilităţile create de transpunerea pe suport electronic a operei lui Eminescu, cât şi la rezultatele foarte promiţătoare pe care o nouă disciplină le propune oamenilor de ştiinţă: psiho-istoria. Fără să se cadă în capcana vanităţii unei discipline care vrea să ofere argumente pentru orice manifestare aparentă, se crede că metodele psihanalizei, aplicate riguros şi cu precauţie unui personaj istoric, pot deschide noi orizonturi în desluşirea unei personalităţi complexe.
Revenind la bogăţia materialului constituit într-un corpus distinct, trebuie spus că munca de identificare a trimiterilor ipoteştene implicite sau sugerate nu este
una comodă. Pentru o privire nefamiliarizată cu geografia spaţiului ipoteştean, tratată şi înţeleasă ca spaţiu originar eminescian şi, deopotrivă, ca sursă a inspiraţiei poetice, întreprinderea poate părea hazardată. Reperarea cu regularitate a laitmotivului spaţiului originar nu numai în poezia şi proza eminesciană, ci şi în dramaturgia, corespondenţa şi chiar publicistica sa, ne îndreptăţeşte să extindem analiza de la poezia tinereţii până la perioada târzie a vieţii şi a creaţiei poetului.
Nu de puţine ori s-a apelat la o formă subiacentă de detectivistică literară, întrucât, în dorul său de a se ridica deasupra tuturor zădărniciilor şi vanităţilor omeneşti, Eminescu a schimbat – aşa cum arătam mai sus – nume dragi de persoane sau de locuri şi a lăsat visul să preia locul realităţii. Cel mai adesea, primul imbold de numire a celor din realitatea imediată era cenzurat, iar la transcrierea textului, acesta dispărea (aproape) cu totul în generalitatea ideilor sale. Tocmai de aceea, identificarea nu numai a textelor, dar chiar afirmarea fără dubiu a diverselor "surse" de inspiraţie
– unele presupuse, altele cu totul incerte – au descurajat cercetătorii de a înainta prea mult pe această cale spinoasă, aşa încât mai toţi exegeţii lui Eminescu au preferat să rămână la nivelul prim de afirmare a locurilor comune – cărări bătătorite ale căror certitudini nu puteau fi contestate (Fiind băiet, păduri cutreieram, Lacul, Sara pe deal, Copii eram noi amândoi etc.).
Neîndoielnic că mult mai complicat apare mecanismul de devoalare a alchimiei poetice eminesciene şi a legăturilor subtile şi rafinate, constituite într-un eşafodaj al ideilor decantate şi minuţios elaborate. Cunoaşterea dar şi intuiţia – element care nu trebuie neglijat în munca de cercetare şi care, la rându-i, este şi ea un element înrudit al actului de creaţie – se completează în jocul de re-creare a universului eminescian. Provocatoare, încercarea de re-punere a culorilor (cel puţin a tonurilor dominante) în paleta
11

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

magică a poetului creator de imagini s-a soldat cu o apropiere binefăcătoare nu numai cu opera, ci şi cu mediul din care aceasta a prins viaţă.
Încercarea unei analize spectrale a acelor topoi esenţiali care au legături în proporţii variate cu spaţiul ipoteştean şi care dau – în ultimă instanţă – bună parte din lumea sensurilor din creaţia eminesciană duce inevitabil la dislocarea locurilor comune intrate deja în uz. Se descoperă, în schimb, insinuate ici-colo, noi elemente spaţiale într-atât de semnificative, încât ele dau substanţă şi unesc într-un tot unitar, original şi originar, întreaga operă eminesciană; ele închipuie formula simbolic-imaginativă a unui arc en ciel ce leagă realitatea intrinsecă a operei cu realitatea concretă.
Transfigurate în mai toate cazurile, arareori descrise direct, mai întodeauna aluzive, elementele care se constituie în teme propriu-zise pot fi: imaginea satului natal, casa părintescă şi incinta ei, bisericuţa şi cimitirul, codrii Baisei, lacul şi insula cea verde, izvorul.
Iubirea ipoteşteană, despre care o întreagă pleiadă a criticii literare româneşti a vorbit citând doar locurile comune, preluând şi repetând aceleaşi bătătorite căi, dar oprindu-se numai la atât, este neîndoios o constantă fascinantă a operei lui Eminescu, aşa cum am subliniat în Partea I a cercetării. Ea are însă un rol şi în configurarea artistică a unora dintre topoii universului liric. Constituind o dominantă în poetica eminesciană, cu legături evidente în sfera topoilor esenţiali ai Ipoteştilor, aceste teme sunt daturi ale operei; iată de ce, ele merită întreaga atenţie şi o mai profundă sondare comparativ cu toate încercările de până acum.
Dacă această categorie de teme ţine
mai degrabă de un spaţiu geografic riguros definibil, o altă categorie, care va constitui analiza stărilor sublimate ale acestora, dar şi conţinutul ultimului capitol, fac trimitere la spaţiul simbolic al Ipoteştilor, constituind un loc aparte în această analiză.
Este firesc să fie aşa, întrucât nu se poate pretinde că există câte o lună, un cer înstelet şi un sunet de corn pentru tot atâtea localităţi ale globului pământesc. Se poate susţine însă că numai cerul acela înstelat, numai acea lună sfântă şi clară, numai acel sunet duios al buciumului, îndulcind cu dor de moarte, au marcat prin mister universul fantastic al copilului sensibil şi singuratic. Ele au fost şi au rămas semne ale mirării existenţiale, dar şi forme durabile ale unei legături netrădate. Ce-i drept, mai palide, se adaugă celor de mai înainte – asemănător tehnicii impresioniste
– chipurile celor apropiaţi: fraţii, părinţii şi, mai rar, ale rudelor apropiate.
S-a arătat anterior că Eminescu părăseşte atmosfera târgului botoşănean cu forfota lui timid citadină într-o perioadă a vieţii în care inocenţa proprie copilăriei îi este întreagă. Dar, destul de curând, curiozitatea nu-i mai este infantilă; dorinţa de a cunoaşte nu mai "traduce" dorinţa de repere spaţiale, ci pe aceea a devenirii întru creaţie; memoria nu mai este memoria afectivă a protecţiei materne, ci este instrumentul pe care îl foloseşte în fervoarea depozitării de senzaţii şi impresii, de sentimente şi trăiri, de poveşti şi fantasme.
Ipoteştii, purtând în ei învolburări
romantice, înseamnă prima mare aventură a lui Eminescu, de care va fi marcat nostalgic pentru toată viaţa sa neobişnuit de bogată sufleteşte. Gustul acesteia îl va urmări în întreaga lui existenţă. În anii târzii ai maturităţii sale precoce, ziarist la Bucureşti, poetul nu se poate împăca cu gândul pierderii moşiei ipoteştene, raiul său de pe pământ, şi încearcă din răsputeri să găsească banii necesari răscumpărării ei. În manuscrisele sale îşi notează neliniştea şi preocuparea: Caballa Ipoteştilor. […] Să mă însor, ca să pot rescumpăra Ipoteştii sau să împrumut bani de la Hristea. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. […]

Hristea, Moritz, Caballă mare.206 Mai mult

decât atât, retrasul Eminescu destăinuie unui prieten grijile sale: Nu am prejudiţii, şi cu toate acestea mi-ar părea rău dacă
12

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

ţerâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpe pe mâini streine. Iartă că devin sentimental – e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om îşi are pe

ale sale207. Ipoteştii înseamnă pentru Eminescu, înainte de toate, pământ sacru şi rădăcini, rădăcini care dau viaţă şi care o întreţin pentru totdeauna.

NOTE

199 Mikel Dufrenne, Poeticul, Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 194.

200 George Gană, Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 153.

201 Wilhelm Dilthey, Trăire şi Poezie, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 205.

202 Mihai Eminescu, Opere IV, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1952, p. 110.

203 George Popa, Spaţiul poetic eminescian, Iaşi, Editura Junimea, 1982, p. 8.

204 Ibidem, p. 9.

205 Ibidem.

206 I.D. Marin, Eminescu la Ipoteşti, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 194-195.

207 Apud G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1932, p. 67.

Unul dintre "oamenii energiilor luminate": preotul Toma Chiricuţă (1)

dr. Lucia Olaru-Nenati

Precum am încercat să relevăm până la acest punct, seria publicistică botoşăneană succedând momentul astral naţional al Marii Uniri din 1918 şi încercând a-l consolida prin conţinutul culturii, şi-a putut atinge în bună măsură dezideratele, doar datorită concentrării, în Botoşanii acelui timp, a unei grupări de oameni deosebiţi, generoşi, ziditori întru adevăr şi lumină, sau aşa cum i-a numit, nec plus ultra, unul dintre ei, C. Iordăchescu,: "oameni ai energiilor luminate". Alături de cei doi mentori ai revistei botoşănene, cel numit mai sus şi Tiberiu Crudu, se cuvine a zăbovi preţ de câteva pagini şi asupra personalităţii celui ce le-a stat alături ca un simil întru energie luminată şi răspândirera adevărului, preotul Toma Chiricuţă, şi el redactor activ al Revistei Moldovei, care, aşa cum am relevat la timpul potrivit, a şi întărit prin articolul său Porunca vremii, programul directivă al Revistei Moldovei, făcând, prin argumentele sale de-o limpezime deosebită, cât se putea de clare ideile în slujba cărora se înjugau ei cu bucurie şi către care chemau şi pe cei cărora li se adresau.
Citind paginile scrise atunci lectorul de azi trăieşte, ca şi cel de
13
odinioară desigur, clipe de adevărată delectare produsă de cultura deosebită, stilul fluent şi personal, capacitatea de persuadare a scrisului său, străbătut permanent de o rază sesizabilă de adevăr, bine şi frumos, în acea proporţie antică în care s-au alăturat acestea cînd au format acea categorie emblematică a Kalokogathiei. Paginile citite azi, după atâtea zeci de ani de când au fost scrise, păstrează o savoare deosebită, un farmec aparte, ce vine, credem, din calitatea lor de cuvinte vorbite mai întâi, şi abia apoi scrise, sau oricum, chiar cele care au fost destinate de la început scrisului, au fost rostite aprioric în cugetul preotului obişnuit să cuvânteze oamenilor, iar scrisul păstrează aroma indicibilă a unei oralităţi calde, persuadanate în cel mai înalt grad, care par a se auzi, construite parcă după metrica marilor oratori de odinioară ce făceau faima antichităţii, de talia unui Cicero al secolului XX.
De altfel, editorii cărţii sale de predici apărute, sub egida Fundaţiei Anastasia, intitulată Anul în predici, îşi justifică chiar demersul editorial prin aceste argumente: "Ştim că istoria Bisericii a reţinut chipurile unor predicatori de Dumnezeu inspiraţi, care -

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

de la Chiril al Ierusalimului până la Ioan Gură de aur şi Grigorie cel mare – au întreţinut virtuţile prin puterera cuvântului. Mai ştim în sfârşit că Ortodoxia contemporană duce, în general, lipsă de mari cuvântători. Iată raţiunile pentru care am socotit că se cuvine să punem la îndemâna clerului şi a credincioşilor români exemplul Părintelui Toma Chiricuţă, care a fost cel mai popular tâlcuitor al Sfintelor Scripturi din perioada
interbelică"1.
Aşadar impresia noastră de lectură nu a fost doar o reacţie exaltată a celui interesat să demonstreze cu orice chip că a descoperit ceva deosebit. Cartea invocată, apărută la mult timp după descoperirea de către noi a acestui nucleu de oameni înnaripaţi sufleteşte, printre care şi preotul Chiricuţă, venea doar să confirme că ceea ce am constatat noi a fi un fenomen deosebit la nivelul Botoşanilor din vremea Marii Uniri, a fost, prin acest preot de har, "mare cuvântător", apreciat şi de alte instanţe, ca un element excepţie pe un plan general naţional.
Preotul acesta, descoperit de noi mai întâi în paginile revistelor botoşănene, venea din ţinutul Bârladului, unde s-a născut în 6 iunie 1887, în satul Odaia Bursucenilor fiind cel de-al treilea copil al preotului acelui sat. După terminarea şcolii în ţinutul natal, el urmează Facultatea de litere şi filozofie şi cea de Teologie, (îngemănare ce explică dubla calitate a scrisului său, deopotrivă literar şi filocalic), remarcat pentru calităţile sale intelectuale deosebite, este trimis la specializare şi doctorat în filozofie la Leipzig unde a fost studentul apreciat al profesorului Wundt, cu care va rămâne, de altfel, în legătură prin corespondenţă şi după întoarcerea în ţară. De tânăr l-au atras şi psihologia şi pedagogia ceea ce l-a ajutat mai târziu în cariera sa didactică. Intors în ţară din cauza războiului din

1 Preot Toma Chiricuţă, Anul în predici, Ediţia reproducând textul volumului Chemări de sus, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, cu postfaţă de Anadina Lungu-Chiricuţă

14
1914, el se angajează alături de alte personalităţi bârlădene, Gh. Tutoveanu, Tudor Pamfile, Ion Beldiman şi alţii, în ridiarea culturală a ţinutului, contribuind în mare măsură la înfiinţarea Academiei Bârlădene, o instituţie de mare emulaţie spirituală şi sufletească a zonei, la care i s- au alăturat şi alte nume de prestigiu precum Vlahuţă, V. Voiculescu,V. Pârvan şi alţii. Ajuns mai târziu la Botoşani, va deveni profesor de germană dar şi pedagog mult apreciat şi numit în numeroase comisii de capacitate şi definitivat, ca preşedinte, precum şi paroh al Bisericii Uspenia, acea catedrală a creştinării Luceafărului, unde predicile lui adunau lumea care-i asculta cu nesaţ predicile şi cuvântările susţinute cu diferite prilejuri culturale . Nu precupeţea nici un efort pentru a ridica sufletul poporului prin tot felul de iniţiative, excursii, şcoală biblică, spectacole, conferinţe, argumentul sau fiind acesta: "Cum să nu se apuce omul de băut, de jucat cărţi şi de alte blestămăţii, dacă nu-l înveţi cum să-şi întrebuinţeze bine şi frumos timpul?"
Aşadar viaţa sa a fost mereu una de misionariat al credinţei şi culturii pe care le vedea îngemănate în acest scop al ridicării spirituale, pentru care nu-şi îngăduia nici un pic de comoditate. Biserica lui era mereu deschisă iar persoana lui era mereu la dispoziţia celor ce aveau de nevoie de el în orice chip, el fiind pregătit mereu să răspundă la orice problemă pentru care se pregătea neîncetat prin lecturi la zi a tot ce apărea nou, ceea ce se vedea din numărul mare de cărţi pe care-l cuprindea biblioteca sa personală. Acolo se găseau cărţi în mai toate limbile europene pe care se aflau adnotările sale care dovedesc lectura participativă din autori precum Sir James Jeans, Borel, Maxwell, P. Brumtou, Abbe Moreux, ca şi Giovanni Papini din care a tradus, prelucrat şi publicat eseuri în Revista Moldovei, dar şi desigur, Fericitul Augustin, Sf. Francisc de Assisi; Grigore de Nazianz, Efrem Sirul,Origen şi alţii, aşa cum mărturiseşte fiica sa, în prefaţa cărţii citată mai sus.

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Aflat la Botoşani în 1924 el tipăreşte cartea Religia omului de ştiinţă prin care a dorit şi a reuşit să dovedească faptul că între cele două ramuri ale spiritului nu există contradicţie. De asemenea, a susţinut în cadrul Cercului didactic pe care îl prezida, o conferinţă intitulată Pour comprendre Einstein ce probează largul său interes pentru descoperirile majore ale ştiinţei şi strădania de-a le propaga în rândul contemporanilor săi. In casa lui se desfăşurau şezători serale unde el vorbea şi citea femeilor de diferite grade de cultură. Plecarea lui de la Botoşani, unde a sfinţit locul şi a făcut "echipă" solidară cu ceilalţi apostoli culturali ai locului, a fost, aşa cum am menţionat anterior, marcată de o manifestare festivă de despărţire în care confraţii săi şi-au luat rămas bun de la el, exprimându-şi deopotrivă regretul pentru această despărţire, dar urându-i în continuare drum bun pe calea luminării poporului şi la Bucureşti unde avea să devină paroh al Bisericii Zlătari şi apoi conducător a două reviste bisericeşti, Ortodoxia şi Floarea darurilor. Fiica sa aminteşte că acea biserică era una pustie până la venirea lui, pentru ca după aceea să devină neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi ce participa la slujbele lui, înşirându-se până pe trotuar. Despre aceste slujbe multă lume îşi aminteşte cu emoţie, printre care şi regretata scriitoare Anda Boldur, cetăţean de onoare a oraşului Botoşani, care a fost deosebit de bucuroasă ascultând o alocuţiune a noastră despre acest preot şi felicitându-ne pentru iniţiativa de a-l scoate din uitare pe acest om deosebit. Şi la Bucureşti iniţiativele sale au continuat, el organizând conferinţe la Sala Dalles, la Ateneu sau la Fundaţiile Regale la care invita să cuvânteze şi alte personalităţi ale timpului precum Nichifor Crainic,Gala Galaction, Ioan Severin, Lascăr Moldoveanu, I.Gh. Oprişan, şi alţii. Dar adesea se deplasa el însuşi în acele locuri unde se putea întâlni cu oamenii de toate vârstele şi gradele de cultură pentru a le deschide orizontul spiritual şi sufletesc, combătând extremismul, materialismul,
ateismul prin vizite la credincioşi, în şcoli, dar şi la festivaluri religioase în cartiere, (precum Cărămidari). Aceste ţeluri căta să le atingă şi prin scrisul său, nu numai în revistele pe care le conducea, dar şi prin diferite lucrări editate de el chiar într-o tipografie pe care şi-o înfiinţase şi unde au apărut numeroase publicaţii spirituale, dar şi lucrările sale intitulate Chemări de sus, care a fost premiat de Academia Română, Cunoşti tu calea?, Veniţi la cină, Fiul pierdut şi altele.
Intrând ţara noastră în zodia nefastă a bolşevismului şi ateismului feroce, nu se putea ca activitatea unui asemenea personaj "periculos" să rămână neobservată de către cei veniţi să vegheze îndoctrinarea poporului în spiritul înapoierii spirituale, drept care el a fost luat în vizorul autorităţilor de atunci şi arestat la vârsta de 75 de ani şi aruncat, ca şi confratele sau de scris şi credinţă, Vasile Voiculescu, în închisoare. La eliberare nu mai era preot, nu mai avea biserică şi era urmărit în continuare. Abia mai târziu patriarhul Iustinian l-a ajutat să se reapropie de biserică, numindu-l preot ajutător la Biserica Popa Tatu unde a ţinut din două în două săptămâni, predici înălţătoare până aproape de sfârşitul vieţii sale care s-a petrecut atunci când avea 85 de ani. In ultimele luni, neputând ieşi din casă, era vizitat acolo de enoriaşi care-l iubeau şi care-i doreau cuvântul dătător de alinare, aşa încât el a spovedit pînă în preziua morţii sale.
Aşadar imaginea sa este aceea a unui neobosit propovăduitor al luminii spirituale pe toată întinderea vieţii sale, aducându-şi contribuţia la ridicarea culturală şi sufletească a obştii în toate locurile unde unde l-a trimis destinul iar episodul de la Botoşani, care face obiectul cercetării noastre este unul similar din acest punct de vedere tuturor celorlalte căci el nu a putut fi altfel niciodată.
Am comentat în cuprinsul acestei
cărţi, unele articole publicate de preotul Toma Chiricuţă în Revista Moldovei de la Botoşani, încercând să demonstrăm
15

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

calitatea scrisului său, forţa sa de convingere a cititorilor, similară celei de "mare cuvântător ", revelată şi de alţi cunoscători ai personalităţii sale. Scrisul său este unul cu precădere filocalic iar în acest scop stau mărturie eseurile şi predicile sale, cu nimic mai prejos decât acelea ale altor mari prelaţi scriitori, precum Dumitru Stăniloae, de pildă.
Astfel, titlul unui eseu semnat de părintele Toma Chiricuţă în numărul de Paşti al anului 1925, în Revistei Moldovei este Ziua Învierii. Iată, deci spicuit şi rezumat, acest text, parcă mai actual decât orice reportaj de actualitate. "O zi de bucurie pentru toţi creştinii, dar nu pentru toţi deopotrivă. (...) Am putea să-i împărţim pe creştini în trei cete mai însemnate cu prilejul acesta. După acestea vom găsi şi trei feluri de bucurii în ziua Învierii. Întâi sunt creştinii care au desbrăcat de mult pe Hristos de pe dânşii din pricina păgânătăţii în care au crescut. (...) Aceştia sunt creştinii "formali" în cel mai trist înţeles al cuvântului ,(...) care nu se mai duc cu anii la biserică, încolo ei trăiesc nemărturisiţi, neîmpărtăşiţi şi necununaţi cu anii, iar cruce nu-şi fac decât atunci când vine vreun prăpăd peste dânşii. S-ar zice că aceştia nu mai pot fi socotiţi de nimeni drept creştini şi prin urmare, nu mai pot fi înşiraţi printre oamenii care se bucură de învierea domnului. Şi totuşi şi aceştia au un fel de bucurie, acum de ziua Paştelui; e bucuria inferioară a animalului dintr-înşii căci ziua aceasta acesta e o zi de petrecere obştească, unită cu praznice şi cu veselii trupeşti. Fără îndoială, că aceasta nu este bucuria Învierii, căci această bucurie este una sufletească, după cum şi sufletesc este faptul pe care-l prăznuim într-însa.
Al doilea sunt creştinii care (...) nu sunt învăluiţi în incultura groasă care, de fapt, îi acopere pe cei dintâi, ci dimpotrivă, cei mai mulţi dintre dânşii numără mulţi ani de şcoală şi încă de şcoală înaltă. ... Ei îşi botează copii, se cunună religios, câteodată chiar se mărturisesc şi se împărtăşesc, vin de multe ori la biserică, mai cu seamă când se întâmplă să fie într-
însa şi vreun cor care să le delecteze auzul cu compoziţii frumoase, îşi fac semnul crucii de mai multe ori pe zi (...) , dar toate astea sunt din partea lor numai nişte concesii făcute bisericii, din mai multe motive foarte întemeiate. Cei mai mulţi o fac din simplă deprindere care (...) le-a intrat în sânge, precum formulele de politeţe, ... pentru că au primit-o pe cale ancestrală şi pentru ca să fie o pildă pentru copiii lor. (...) Aceşti (...) oameni culţi, dacă se mai bucură de ziua învierii, fac aceasta numai de dragul copilăriei, a lor şi a propriilor copii. Ca o muzică minunată le răsună acum în suflet bucuriile legate de Paşti ale copilăriei lor. Îşi mai aduc aminte cu drag de chipurile apuse ale bunicilor lor care credeau în "basmul Învierii". Se văd îmbrăcaţi în haine noi, aşteptate de atâta vreme. Văd apoi în închipuirea lor acel drum minunat de noapte către bisericuţa Învierii spre care aleargă grăbite luminiţele tremurătoare ale tuturor credincioşilor. (...) Şi-apoi, ieşirea cu Învierea care e atât de impresionantă prin acel aer de mister cu care este făcută! (...) Au crezut şi ei odată, dar acum nu mai cred (...) din cauza vremii care i-a cuprins cu totul în duhul ei otrăvit, a culturii, a falsei culturi pe care le-a dat-o o anumită şcoală. (...) Această cultură în loc să le înmulţească credinţa în veşnicile adevăruri, le-a distrus-o cu totul, sau dacă le-a mai lăsat în suflet un rest de credinţă, e atât de mic, încât le apare inutil în mijlocul furtunilor vieţii. Le-a distrus credinţa, pârghia minunată cu care ei se prindeau de înălţimile cerului şi biruiau viaţa, (...) oglindă minunată în care sufletul omului cuprinde dintr-o privire şi obârşia şi rostul trăirii sale pe pământ.. Deci ziua Învierii, nici acestor oameni nu poate să le dea adevărata bucurie. ...
Ea care este gustată numai de aceia care au credinţa. Pentru ei toată viaţa este un rod al Învierii Domnului. E drept că creştinul pune deopotrivă temei pe Patimi ca şi pe Înviere. Căci Patimile i-au pus înainte într-o lumină puternică ceea ce a făcut Domnul pentru păcatele lui, ele îl arată pe Domnul Om adevărat, împerechiat
16

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

fiind din naştere cu Dumnezeirea Fiului (...). Un singur Om adevărat a purtat pământul pe scoarţa feţei lui, după Adam cel dintâi, şi nu l-a răbdat slobod printre robii lui (...) să i se răscolească praful de picioarele celui ce era din Cer. Cerul e milostiv (...) din el vine lumina care cheamă la viaţă puterile ţărânii, din el coboară Spiritul care locuieşte în oameni şi dă mişcare conştientă mişcărilor lutului. Omul este o sinteză minunată între pământ şi cer făcută de Dumnezeu. (...) Încercarea pământului de-a învinge cerul (...) se
cheamă Păcat, prin el lucrează întunericul împotriva Luminii. Întreaga moarte a lui Isus asta înseamnă: moartea păcatului. (...) Sfârşitul dureros pe cruce este victoria aparentă a Morţii asupra Vieţii. (...) Toată ura lumii s-a prefăcut în trăznet împotriva iubirii. Şi atunci Crucea a devenit paratrăznet al iubirii omenirii. Prin ea se scurge păcatul neputincios în lut şi se îngroapă în moarte pentru totdeauna, iar Omul se ridică biruitor la Viaţă. Crucea este scara, singura cu putinţă, prin care ne- a ridicat Hristos de la pămînt la Cer. (...)

Mărturisiri din perioada comunistă – portrete, eseuri şi schiţe (2)

Gheorghe Bâgu


La reeducarea studentului Bobu Ion, Ţurcanu a ordonat să fie bătut cu scândura peste cap o zi întreagă. În acelaşi timp pe Magirescu Eugen l-au bătut cu ciomegele până ce i-au distrus fesele. Bobu avea capul tumefiat, nu reuşea să deschidă ochii şi era semiconştient, iar lui Magirescu i se vedeau oasele, în special atunci când se mişca. Ţurcanu râzând spunea: "Bobu a rămas fără cap, iar Magirescu fără fund".
Un student, pe nume Cioherachi, avea din naşterea sau poate în urma unui accident, un picior mai subţire. L-au bătut cu un par peste piciorul bolnav până s-a
17
inflamat în întregime, apoi a fost prezentat directorului care i-a spus: "Vezi Cioherachi, ce bine îţi merge în puşcărie, ţi s-a vindecat piciorul ..." (şi toate astea când se afirma că supremul capital este omul). S-a văzut şi la Katyn, la Oranski şi în Siberia cât de suprem este omul şi câtă grijă are comunismul faţă de el, după ce a trimis la moarte circa 14 milioane de prizonieri..
Un student ardelean Vasile, a încercat să treacă ilegal graniţa, a fost prins şi condamnat. Ajuns în penitenciarul Piteşti a fost supus reeducării. El n-avea ce să mărturisească deoarece nu făcuse politică, nu era legionar, nici ţărănist. Reeducatorii îl băteau şi îl obligau să spună din ce organizaţie teroristă face parte. După mai multe schiungiueli şi botezuri s-a hotărât să le spună ceva care să-i convingă pe ciomăgari că este sincer, şi a intrat direct în subiect: "Unchiul meu are ascuns aur şi-l păstrează pentru mine, el nu are copii". A fost deajuns. A spus adresa unchiului şi unde are dosit aurul şi astfel a fost primit în rândurile reeducatorilor. De această mărturisire s-au bucurat mult Iosif Nemeş şi colonelul Sepeanu.
Unul, cel mai tânăr dintre noi, pe nume Niţu Cornel, student în primul an la

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Politehnică, a fost acuzat că a contribuit la omorârea unui soldat rus, fapt ştiut şi de un altul care n-a avut tăria să nu-l dea în vileag.
După eliberarea României de către Armata Roşie, s-a auzit şi s-a vorbit de mai mulţi ostaşi ruşi ucişi, fie suprinşi violând fete de 10-11 ani, fie batjocorind în grup femei cinstite, încât cei ce i-au prins i-au lovit până la moarte. Au fost ucişi, prinşi devastând gospodării, furând vite, prădând şi făcând crime, noi totdeauna considerându-i duşmani nu eliberatori.
Ţurcanu a aflat sau numai bănuia că Niţu Corneliu ar fi omorât un soldat rus şi strângându-l de gât, urla: "Niţule, ai luat viaţa unui luptător care ne-a adus binele şi fericirea în ţara noastră". Îl strângea de gât şi-l trântea cu capul de ciment, tortură ce a durat mai bine de o oră, când în cele din urmă s-a auzit o voce stinsă şi pierdut: "Nu ştiu nimic". Ţurcanu îl strânge din nou puternic şi-l trânteşte de ciment. Un reeducator din preajma lui spune: a murit, nu mai suflă ... După ce s-au convins că a murit, l-au târât şi l-au scos afară pe culoar, predându-l gardianului de serviciu.
Cu certitudine, că medicul penitenciarului a întocmit un proces verbal care concluziona "mort de tuberculoză".
Când a început reeducarea lui Vasile
Maxim, Ţurcanu a ordonat "o sută de ciomege la tălpi" care i-au distrus oasele tarsiene şi metatarsiene. Toată viaţa profesorul Maxim a avut probleme cu mersul, iar azi, pensionar, este imobilizat la pat.
De Bogdanovici, student la medicină, fiu de preot, care acţionase în aceeaşi organizaţie legionară cu Ţurcanu, s-a ocupat chiar şeful reeducării. Bogdanovici, îi spunea între patru ochi lui Ţurcanu, că a rezistat tuturor torturilor la ancheta securităţii şi că n-a divulgat nimic, dar n-a rezistat la proba cu câinii şi a mărturisit până la urmă totul. Un câine lup se ridica în două picioare şi cu labele din faţă se sprijinea pe umerii celui pedepsit, stând cu botul în nasul şi în gura amărătului ce urma să declara tot ce i se cerea. Nu aveai voie
să te mişti sau să strigi că fiara te muşca. Dacă te ţineau douăsprezece ore (câinii se schimbau) spuneai şi ce n-ai visat. Aşa a păţit şi bietul Bogdanovici care până la urmă l-a denunţat şi pe Ţurcanu. Aceasta l- a costat viaţa.
Bogdanovici a fost acuzat că are legături cu Horia Sima, din Spania, fapt ce era imposibil. Chiar dacă ar fi recunoscut şi acceptat această utopie, tot nu era de ajuns şi tot îl omorau. O, dar ce nu i-au făcut? Până la urmă l-au aşezat pe spate, cu capul fixat pe duşumea, iar Ţurcanu, cu tocul de la bocanc îi scotea dinţii din gură. Mai întâi i-a distrus maxilarul inferior, i s- au rupt toţi dinţii, iar buza era o masă de carne informă şi însângerată care-i atârna peste bărbie. Nu mai reuşea să scoată nici un cuvânt sau să ţipe. A doua zi l-au aşezat din nou în aceeaşi poziţie şi Ţurcanu i-a distrus şi maxilarul superior, călcându-l şi lovindu-l cu tocul bocancilor. Nu mai semăna a om: ochii erau vineţi, negri, ieşiţi din orbite, urechile roşii şi rupte, nasul distrus, părul smuls din cap, peste tot plin de sânge. Călăii în acele momente deveneau hiene turbate. A treia zi l-au aşezat cu faţa în sus şi au jucat pe pieptul lui, i-au rupt coastele, i-au distrus plămânii şi în cele din urmă, în chinurile cele mai îngrozitoare, Bogdanovici şi-a dat sufletul. Pentru aceste urgii Ţurcanu a fost felicitat de către Dumitrescu şi Sepeanu, spunându- i-se că aşa se procedează cu toţi bandiţii care refuză reeducarea. De reţinut este faptul că Bogdanovici n-a fost obligat să-şi dacă autodemascarea, aceasta l-ar fi acuzat pe Ţurcanu. El a fost supus direct celor mai groaznice maltratări.
Dar câte nu s-au întâmplat în această diabolică operă de schimbare a caracterelor dirijată de Nicolski. Şi executată de toţi cei ce s-au vândut Satanei.
Reeducarea, după ce a distrus
aproape toţi deţinuţii din închisoarea Piteşti, s-a extins şi în penitenciarul de la Gherla, cu aceeaşi oameni şi prin aceleaşi metode, făcând sute de victime. De asemenea, s-a extins şi la Târgul Ocna unde era şef Munteanu Eugen, apoi a trecut
18

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

la Canal, unde Bogdănescu era şeful temut
şi de neînduplecat.
În septembrie 1951, după ce s-au sesizat democraţiile apusene de tot ceea ce se întâmpla în închisorile din România. Ţurcanu a fost păcălit de securitate într-un mod incredibil. L-au convins să schimbe metoda de reeducare, renunţând la torturi şi simulând o continuare a activităţii legionare şi a activităţii de spionaj. În felul acesta se va constata cine este hotărât să termine cu trecutul şi cine va putea rămâne mai departe fidel extremei drepte. Astfel li s-a pregătit tuturor reeducatorilor o nouă judecată şi aceasta pentru a arăta lumii că cei din fruntea statului român n-au cunoscut nimic din tot ce s-a întâmplat în puşcării.
Până la urmă, dându-şi seama că a fost prins într-o capcană fără scăpare, Ţurcanu a afirmat că tot ceea ce el a întreprins în cadrul penitenciarelor Piteşti, Gherla, Canal şi Târgu Ocna a fost făcut împotriva legionarilor şi în sprijinul regimului (al Partidului Comunist). Prin metodele aplicate (zicea el) a reuşit să furnizeze organelor anchetatoare o mulţime de date importante şi deosebit de utile ca: locuri unde sunt depozitate arme şi muniţii, ascunzişuri ale partizanilor, posesori de aur şi alte metale preţioase, legionari care-şi continuau activitatea, luptători contra colectivizării etc. etc.
În toată perioada reanchetării
Ţurcanu a scris o declaraţie de peste 2.000 de pagini. Unde o fi această declaraţie? La Serviciul Român de Informaţii s-au găsit doar 10 pagini. Şi aşa, fără prea multe tărăgăneli, s-a trecut la o nouă acuzare, la o nouă mascaradă. De data aceasta Ţurcanu a fost acuzat că tot ceea ce a întreprins în aşa zisa autodemascare a fost numai o tactică pentru a continua activitatea legionară, sub pretext că toate ororile comise au fost săvârşite ca fiind iniţiate de regimul comunist.
În felul acesta acţiunea de reeducare avea ca ţel să compromită şi să defăimeze noua orânduire socialistă. Dar Ţurcanu a afirmat că totul a decurs conform
instructajului făcut de Stângă (Nicolski) şi colonelul Popic de la Suceava şi mai târziu din ordinul ministrului Marin Jianu, al colonelului Sepeanu, al inspectorului Iosif Nemeş şi al directorului Alexandru Dumitrescu. Aceştia i-au pus la dispoziţie camere spaţioase pentru reeducare, birouri pentru declaraţii şi gardieni care se întreceau în torturi (Nistor, Georgescu, Dunea etc.).
Deşi cunoşteau tot adevărul, securiştii l-au considerat nesincer şi după ce mai bine de doi ani l-au obligat să chinuie şi să omoare tineri nevinovaţi, l-au determinat să recunoască că totul a fost săvârşit în scopul menţinerii şi promovării ideilor legionare. Cum au reuşit? Prin ce metode? Totul rămâne o enigmă ...
Este de neînţeles, de neconceput şi de
neimaginat cum toţi reeducatorii, în frunte cu Ţurcanu, au declarat şi au scris că au acţionat pentru menţinerea Mişcării Legionare. Aşa reiese din declaraţiile găsite la Serviciul Român de Informaţii.
După terminarea reanchetării, toţi din echipa lui Ţurcanu erau debusolaţi. Aşteptau cu frică şi nedumerire rezultatele. Cei mai naivi sperau într-o eliberare imediată şi chiar într-o avansare în cadrul securităţii statului, aşa cum le-a dat să înţeleagă ministrul Jianu şi colonelul Sepeanu. Alţii, mai realişti, deveniseră sceptici şi foarte îngrijoraţi. De exemplu, în această perioadă Ţurcanu l-a vizitat pe Cerbu în celula nr. 7 Jilava. Acesta îşi spăla cămaşa şi l-a întrebat pe Ţurcanu:
- Ce crezi, s-a terminat cu reanchetarea?
- Bănuiesc că da, zice Ţurcanu şi
continuă: Nu stoarce cămaşa tare că s-ar putea să ai nevoie de ea încă mult timp ..
Nu ştiu ce să mai cred. Ne aşteaptă
vremuri grele şi condamnări, aşa reiese din tot ce am fost silit să declar. Se poate să mă înşel. Ce bine ar fi ... Mai sigur este că vom rămâne în continuare în puşcării încă
10-15 ani. Este vai şi amar de noi ... Ce- am clocit şi ce-a ieşit? Nu ne vom mai vedea familiile. Oare cum arată fetiţa mea care, sigur anul acesta, se pregăteşte de
19

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

şcoală?! Este mare, este frumoasă, este cuminte?! Dumnezeu ştie. Noi de aici nu ştim nimic. Cerbu se opreşte, lasă cămaşa, oftează şi spune:
- Eu urma să mă eliberez dar reeducarea aceasta a ta o să mă ţină mai departe pe prici, cu gamela în mână, aşteptând un polonic de fasole.
După ce s-a terminat această mascaradă, aşa zisa reanchetare, a urmat judecata. Au fost daţi pe mâna generalului Petrescu, cel care a condamnat la moarte mii de oameni nevinovaţi şi a pronunţat peste un milion de ani de detenţie. Aşa s-a întâmplat şi cu Ţurcanu şi cu întreaga sa echipă, dar de data aceasta a fost vorba de adevăraţi criminali.
În ziua de 10 noiembrie 1954 li s-a citit sentinţa de condamnare la moarte a 23 de tineri. De la pronunţarea sentinţei până la executarea ei, lui Ţurcanu i-a albit tot părul din cap. Nu se ştie de ce au fost scoşi din proces o parte din cei mai mari torţionari, din ce în ce mai devotaţi lui Ţurcanu, unii dintre cei mai devotaţi lui Ţurcanu, din cei mai sadici bătăuşi ca Bogdănescu, Calciu, Gebac, Sofronie, Prisăcaru şi alţii! Enigme, peste tot enigme! Dar Stângă, Sepeanu, Jianu şi alţi mari criminali?
În seara zilei de 17 decembrie 1954,
la ora 23, cu o săptămână înainte de sărbătorile de Crăciun, au fost scoşi din celule, au fost legaţi la ochi şi târâţi în Valea Plângerii de la Jilava. Acolo au fost imobilizaţi de câte un stâlp, cu spatele la plutonul de execuţie şi împuşcaţi. Primul a fost scos Ţurcanu Eugen, şeful reeducării, apoi Cerbu, mâna sa dreaptă. Când l-au scos pe Sobolevschi Maximilian, îmi povestea Dumitru Alexandrescu, care se găsea în aceeaşi celulă, a fost mare învălmăşeală. Sobolevschi se opunea să iasă şi încerca să se ascundă pe sub priciuri. Patru gardieni, dirijaţi din uşă de primul gardian, s-au luptat cu el, i-au pus cătuşe la mâini, l-au legat la ochi, i-au băgat o batistă în gură şi l-au târât către locul de execuţie.
După această scenă impresionantă şi macabră, s-a lăsat în întreaga celulă o linişte de mormânt. Nu se auzea nici un zgomot, nu vorbea nimeni, toţi aşteptau. După circa o oră de aşteptare s-au auzit rafalele pistoalelor automate. Atunci, cu o voce parcă venită din altă lume, un deţinut a strigat "Dumnezeu să-i ierte!" şi din nou liniştea şi spaima s-au aşternut peste Jilava.
Dintre cei executaţi, l-am cunoscut bine pe Popescu Aristotel, Aligo cum îi spuneam noi. A fost un suflet nobil, un medic stimat şi apreciat de toţi, un om cult, cu cunoştinţe din toate domeniile. Un om blând, totdeauna alături de cei bolnavi şi neajutoraţi. Dar după ce i-au rupt coastele şi l-au torturat a trecut şi el de partea reeducatorilor, fapt ce l-a costat viaţa, lăsând în urmă o soţie tânără şi doi părinţi îndureraţi.
Lui Popescu Aristotel i s-a aprobat să
facă cerere de graţiere. A refuzat preferând moartea.
De asemenea l-am cunoscut bine şi
pe Sobolevschi, bucovinean blajin şi supus. Forţat şi el de împrejurări a trecut şi el de partea criminalilor reeducatori. La fel despre Pătrăşcanu Nuţi pot afirma că a fost un om superior şi fără de păcate. Toţi au crezut şi au sperat la libertate şi toţi au fost aruncaţi în groapa comună. Aşa a ştiut Satana roşie să fie recunoscătoare cu cei ce au slujit-o cu credinţă.
După o bucată de vreme, fiind liber şi având treburi pe la Cîmplung Bucovina, am trecut împreună cu soţia mea pe la familia Saghin să o vedem pe Oltea, soţia lui Ţurcanu.
Am fost primiţi cu multă căldură şi
cu duioase şi triste amintiri. Fetiţa, care avea pe atunci vreo şapte, opt ani, ne-a cântat la pian "E mult de când te-ai dus, i-o veşnicie". Nu ştia sărmanul copil şi nu ştiam nici noi că tatăl ei a fost omorât.
După ani şi ani, mă vedeam destul de
des cu inginerul Saghin Neagoe, cumnatul lui Ţurcanu, care-mi spunea că nepoata sa, elevă în ultima clasă de liceu, este foarte complexată şi timorată de ce aude la radio Europa Liberă, unde se povestea despre
20

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

crimele petrecute în închisorile din România. Ea îl întreba adesea: "Cum unchiule, eu sunt fiica celui mai mare criminal?" Şi nu mai reuşea să-ţi stăpânească nervii şi începea să ţipe şi să plângă în hohote ... Şi aşa, cu necazuri, cu compromisuri, cu dureri şi umilinţe a terminat liceul, a dat bacalaureatul, a reuşit la medicină, pe care a terminat-o, s-a căsătorit cu un coleg luând un alt nume, şi plină de amar şi năduf a plecat în Germania. Am aflat, tot de la Neagoe, că o duce bine, că şi-a deschis împreună cu soţul ei un cabinet medical şi că are un copil. Nu mai doreşte să revadă locurile natale care i-au pricinuit atâtea suferinţe.
Şi Oltea, mama sa şi soţia lui Ţurcanu, s-a recăsătorit, şi-a schimbat numele şi s-a pierdut undeva prin zona Iacobeni – Vatra Dornei.
Ceea ce am regretat, este faptul că mama Oltei, soacra lui Ţurcanu, mi-a trimis vorbă prin fiul său, că mă roagă să trec pe la ea că are să-mi comunice ceva. M-am hotărât să trec să o văd în prima duminică. Cum în ziua aceea a plouat de dimineaţă până seara, am amânat pentru duminica următoare. În următoarea duminică era deja înhumată. Am regretat mult.

Istoria Liceului"Mihai Eminescu" Botoşani (7)

Mihai Matei

La 18 decembrie 1912, ţara întreagă, oamenii şcolii în deosebi s-au întristat şi îndurerat la vestea morţii celui mai mare ministru de până atunci şi după aceea, Spiru C. Haret, cel care prin inteligenţa şi munca sa a ridicat şcoala românească pe o treaptă modernă, asigurându-i şi o temeinică dezvoltare viitoare, prin măsurile prospective luate şi
aplicate.96 A trăit între anii 1851-1912,
fiind apreciat ca un bun matematician, "a fost primul doctor român în matematică", om de stat şi politician de marcă. A atras învăţătorimea satelor în opera de răspândire şi însuşire a culturii. Este iniţiatorul reformei învăţământului secundar şi superior, din 1898, apoi acelui
profesional, din 1899.97 Personalitate
mereu prezentă în istorie, în istoria culturii, în învăţământ şi în legislaţia şcolară, Spiru Haret atrage continuu atenţia asupra sa, devenind astfel o proeminentă figură studiată şi admirată. A fost un "mare ministru al şcolii", cum l-a caracterizat Nicolae Iorga, un "reformator pedagogic", cum l-a definit G.G. Antonescu, "un mare democrat", cum i-a spus D. Pătrăşcanu,
"părinte al ţărănimii", cum l-a văzut I. Simionescu.98
Pentru anul şcolar 1913-1914, profesoara Virginia Nedelcovici, licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, este numită titulară pe catedra de limbă franceză, la secţia comercială, începând cu data de 16 februarie 1912, dar la 1 martie
1913 obţine concediu pentru susţinerea examenului de doctorat la Paris. De la această dată nu a mai lucrat la Botoşani, catedra eliberată fiind ocupată de Florica Georgescu.
Războaiele balcanice, au dus în
România, la declanşarea mobilizării; acest lucru a aprins spiritele şi la Botoşani, oraş provincial, aparent liniştit, dar care, cu destule unităţi militare, ce se pregăteau prin alarme, exerciţii şi repetate aplicaţii, erau puse mereu în stare de alertă. De asemenea, existau un număr mare de rezervişti ce nu puteau să nu trăiască din plin această nouă situaţie, aşteptându-se să
fie mobilizaţi.99
Regimentul 37 infanterie
"Alexandru cel Bun", din Botoşani, a luat parte la campania din Bulgaria, din 1913, pentru care drapelul său a foat decorat cu
21

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

medalia "Avântul ţării". Tot în această vreme, în 1914, ia fiinţă şi Regimentul 77 infanterie, ca dublură a Regimentului 37. Pomenim aceste fapte, deoarece elevele şcolii secundare erau, cum ni se pare şi firesc, primele domnişoare ce puteau fi abordate de ofiţerii unităţilor militare din Botoşani, dată fiind eleganţa ţinutei lor vestimentare, dar şi prezenţa lor intelectuală rafinată, rod al muncii profesoarelor unităţii.
Evoluţia evenimentelor pe plan internaţional duceau inevitabil către o confruntare de mari proporţii, cu efecte dramatice pentru România, iar pentru Botoşani cu totul imprevizibile. Între 1914-
1916 ţara noastră a fost neutră faţă de conflictul mondial. Într-un climat politic foarte agitat, când forţele potenţiale propuneau soluţii diverse şi diplomaţii Puterilor Centrale şi Antantei se strădiuau să obţină colaborarea militară a României, primul ministru I. I. C. Brătianu, a manifestat o deosebită responsabilitate faţă de destinele ţării. Negociind în secret cu Antanta, ce promitea sprijin în realizarea idealului naţional, el a amânat tot mai mult acest moment, pentru a se pregăti în vederea obţinerii unui succes militar cu "o
cât mai mare economie de sânge".100
În ziua de 27 septembrie 1914 s-a aflat, vestea încetării din viaţă a înţeleptului Rege Carol I, situaţie ce a dus la suspendarea cursurilor, până după înmormântarea sa. Prin Ord. Telefonic nr.
8242 din 27 septembrie 1914 prefectul
judeţului, A. C. Crudu, se adresează
primarilor, notarilor, poliţiei, administratorilor de plăşi şi companiei de jandarmi, cu următorul comunicat: "Aduceţi la cunoştinţă publică trista ştire a încetării din viaţă a M. S. Regele Carol I; în semn de doliu al naţiunii autorităţile publice suspendă azi lucrările lor. Toate monumentele publice vor avea drapelul ţării cernit, nici un spectacol nu va avea loc, iar cârciumile vor fi închise azi şi

mâine".101

În încadrarea Externatului secundar de fete din Botoşani, în anul şcolar 1914-1915, nu se produc schimbări esenţiale. Acum, în ţară, ca şi la Botoşani, se iau măsuri pentru organizarea de spitale, cantine, depozite etc. Comitetul Central Sanitar a cerut Ministerului instrucţiunii să-i pună la dispoziţie localurile de şcoli. În consecinţă, prin Ord. Nr. 67295, din 5 august 1915, se aduce la cunoştinţa direcţiunii şcolii că s-a dat autorizaţia de a se începe, sub conducerea Comitetelor tehnice regionale, amenajarea localului spre a putea servi de spital, în caz de nevoie, cu condiţia însă, ca lucrările de amenajare să se facă în aşa fel încât să nu împiedice începerea cursurilor şcolare la 1 septembrie.
S-au înscris în clasa I un număr de
80 eleve. Direcţiunea şcolii a cerut ministerului şi s-a aprobat înfiinţarea unei clase I divizionare, fără angajamentul ca-n anul şcolar viitor să funcţioneze clasa a II- a divizionară.
Pe specialităţi, încadrarea unităţii
se prezenta astfel:

Nr. crt.

Numele şi prenumele

Specialitatea

Observaţii

Ortensia Buzoianu

geografie

director

Preot Gheorghe Rugescu

religie

-

Ana Ghermănescu

l. română, ed. şi instruire civică

-

Eugenia Nicolau

l. franceză

-

Maria Chivulescu

l. română,geografie

-

Amalia Filipescu

l.germană

-

22

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Elvira Ivănescu

l.germană

clasa a II-a

Florica Georgescu

l. franceză

clasele V-VI

comercială

Aglae Theodor

istorie

-

Eliza Gheorghiu

matematică

-

Elena Răutu

ştiinţe, merceologie

-

Magdalena Placa

contabil. aritmetică

-

Corolea Jipescu

contabil steno-dact.

-

A. Rocneanu

maestră de lucru

-

Elena Manu

muzică

-

M. Holban

desen, caligrafie

-

H. Mierlescu (Ciulei)

desen, caligrafie

-

A. Damian

gimnastică

-

Elena Cuciuc (Chiroiu)

gospodărie

-

-

Printr-un ordin special, Ministerul Instrucţiunii Publice aduce la cunoştinţă cererea Societăţii "Mama răniţilor" ca elevele şcolii să confecţioneze efecte militare, din materiale trimise de această societate. În acelaşi timp, elevele şcolii s- au înscris în "Asociaţia româncelor cercetaşe", de sub conducerea d-nei Elena Iacobeanu, pe atunci directoarea Şcolii profesionale de fete din Botoşani. Unele eleve au fost repartizate la spitale, pentru a da ajutor, ca infirmiere şi la bucătărie; cele pricepute la lucru şi-au desfăşurat activitatea în atelierele "Societăţii cercetaşelor" de la Şcoala profesională de fete sau în atelierul Comitetului Regional; elevele bine îndrumate au executat haine pentru copiii celor mobilizaţi şi rufării pentru răniţi.
Pe 16 decembrie 1915, s-a sărbătorrit, cu o solemnitate deosebită, ziua de naştere a Reginei Elisabeta, patronul şcolii secundare de fete. Regina a fost informată apoi de modul cum a fost ea sărbătorită; de aceea, la rându-i a exprimat cordiale mulţumiri şi a dăruit Externatului portretul său, ca mărturie a sentimentelor
23
binevoitoare faţă de acest inimos şi sensibil
colectiv şcolar. Portretul Reginei a fost aşezat la loc de cinste, în cancelaria profesorilor, unde a stat până la 30 decembrie 1947, când comuniştiil-au dat jos şi distrus!
Prin Ordinul telefonic al
Ministrului de Interne, nr. 6187, din 18 februarie 1916, orele 10, adresat prefectului judeţului se comunică: "cu adâncă durere vă aduc la cunoştinţă că M. S. Regina Elisabeta, nemărginita şi scumpa tovarăşă a Întemeietorului Regatului a încetat din viaţă în Palatul Regal din Bucureşti, azi la orele 8:30 dimineaţa, în urma unei duble pneumonii, faţă fiind majestăţile lor regale Regele şi Regina". Se stingea din viaţă şi dispărea fizic patronul Externatului secundar de fete din Botoşani, efigia sa, spiritul său încărcat de atâta nobleţe a creat un mit ce va stimula mereu, peste ani, dorinţa de învăţătură a elevelor, de responsabilitate faţă de şcoală şi societate. Era o mândrie că instituţia avea norocul să aibă un asemenea patron.
În semn de doliu, cursurile au fost întrerupte până pe data de 22 februarie

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

1916. Pe 26 februarie, la Catedrala Uspenia, din centrul oraşului, s-a desfăşurat un serviciu religios, unde au participat conducerea urbei şi a judeţului, cadrele didactice ale Externatului de fete şi
elevele sale, o mulţime de oameni.102
La 19 martie 1916 directoarea Ortensia Buzoianu se adresează ministrului cu Raportul Nr. 444, prin care solicită înfiinţarea unei secţii normale de învăţătoare. Cum Ministrul Instrucţiunii era şi el preocupat de soarta ţării, ce era în pragul războiului, nu putea să se gândească la înfiinţarea de noi şcoli sau secţii. Răspunsul a fostz negativ. Mai mult, actualul local trebuia transformat în spital. Pentru funcţionarea în două schimburi a efectivului de elevi, s-a cerut aprobarea închirierii unui local de şcoală şi a unei clădiri pentru magazia de lemne şi depozitarea mobilierului ce trebuia evacuat din şcoala-spital şi păstrat corespunzător.
În iunie 1916 soseşte la Botoşani Regina Maria, însoţită de principesele Elisabeta şi Mărioara. Întreaga suită regală este primită cu onorurile cuvenite, la Palatul administrativ al judeţului, pregătit în mod special pentru acest eveniment; au asistat la primire o mulţime de oameni. Au fost vizitate apoi principalele instituţii pregătite pentru a deveni spitale, precum şi
spitalele propriu-zise ale oraşului.103
În noaptea de 14 august 1916, când era ajunul Sfintei Marii, clopotele bisericilor şi goarnele au sunat, de la un capăt la altul al ţării, prin oraşe şi sate, ora mobilizării. România, prin ambasadorul său la Viena a înaintat nota ce conţinea declaraţia de război Austro-Ungariei. Ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, I. G. Duca, a trimis către toţi prefecţii o circulară prin care cerea să se comunice directorilor de şcoli secundare şi speciale, iar prin revizori - tuturor şcolilor primare, următoarea telegramă: "Armata română a fost mobilizată, războiul care porneşte, este războiul de dezrobire şi de integrare a neamului. Ea pleacă să înfăptuiască visul de veacuri, speranţa cu care înaintaşii noştri au trăit şi au putut birui urgia

vremurilor. Deşi şcolarii sunt în vacanţă, clipa aceasta e prea hotărâtoare ca să nu se pătrundă cu toţii de măreţia ei şi ca, în toată viaţa lor, să nu i se păstreze amintirea neştearsă. De aceea vă rugăm ca, de urgenţă, să adunaţi pe toţi elevii şcoalei dumneavoastră, pe care-i veţi putea găsi în localitate şi să le arătaţi însemnătatea ceasului ce trăiesc, să le spuneţi că România intră în luptă pentru a pune capăt suferinţelor de veacuri ale fraţilor noştri de peste munţi şi din Bucovina, pentru a le da putinţa ca, într-o Românie liberă şi întregită, să se dezvolte în pace... veţi veghea ca, pe cât se poate, şcoalele, in corpore, cu drapelul lor, să asiste la plecarea trupelor şi să salute pe cei ce, cu atât avânt, pornesc, sub conducerea Regelui nostru, care şi-a însuşit toate aspiraţiile neamului, să lupte

pentru gloria şi mărirea Patriei".104

Externatul secundar de fete în timpul războiului pentru reîntregirea neamului

Odată războiul început, pentru România, alături de zilele mari de entuziasm şi cele de speranţă, încep şi cele de abnegaţie, de sacrificiu, de jertfă, pentru întreg neamul românesc. Şcoala a trebuit să îndure şi ea restricţiile vremii şi urmările lor. Localul a fost pus la dispoziţia Spitalului Regional Nr. 284, iar mobilierul ei depozitat: parte într-o magazie la Şcoala Primară Nr. 4 de fete, parte în alte localuri. Totodată a fost lăsat şi spitalului o parte din mobilierul absolut necesar.
Directoarea Şcolii încearcă să
găsească un local potrivit pentru a putea deschide curusurile şcolare. Totodată, Ministerul Instrucţiunii Publice comunică, prin Ord. Telegrafic nr. 90639, din 22 septembrie 1916, că începerea anului şcolar s-a amânat pentru ziua de 1 noiembrie, în loc de 1 octombrie, cum se hotărâse iniţial. Pentru a putea deschide şcoala, directoarea a cerut prefectului şi Statului Major al Diviziei a 8-a, localul Şcolii Comerciale de băieţi, din strada
24

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Armeană, nr.11. Acest lucru s-a aprobat, la
28 octombrie 1916, dar cele 5 săli nu ajungeau.
De aceea, doamna Buzoianu a pus la dispoziţia şcolii, în mod gratuit, două odăi din casele sale, din str. Armeană nr.
25.105 În ziua de 2 noiembrie s-au ţinut
examenele de corigenţă, iar la 15 noiembrie şcoala şi-a deschis cursurile.
În trei localuri, s-a funcţionat până la sărbătorile de Crăciun. Cît timp au durat cursurile, la disciplinele unde se putea, s- au confecţionat diferite obiecte pentru spitale şi armată (batiste, ciorapi de lână, fulare, mănuşi, cămăşi şi pijamale). Acestea au fost înmânate soldaţilor care se eliberau din spitalele din localitate, atunci când erau vindecaţi şi urmau să plece din nou pe front.
În ianuarie 1917, şcoala pierde pe vechiul şi inimosul ei profesor de religie, preotul econom Gheorghe Rugescu. Elevele şcolii au participat cu pietate şi regrete la înmormântarea sa.
Între timp, nevoia de noi spitale face să fie rechiziţionat şi localul fostei Şcoli Comerciale de băieţi şi cel al Institutului Neuman, deşi puteau fi rechiziţionate în Botoşani alte localuri tot atât de spaţioase, ai căror proprietari erau plecaţi în străinătate. Neexistând înţelegere, la apelurile şi rapoartele doamnei O. Buzoianu, şcoala se suspendă pentru 15 zile, dar cursurile nu se pot relua, nici după încă 15 zile. În această vreme unele profesoare au ţinut cursurile în casele lor, iar mai târziu, în zilele călduroase, prin grădinele publice, cum făceau şi profesorii
Liceului "Laurian".106
În luna iunie 1917, atât elevele şcolii secundare cât şi cele refugiate în oraşul Botoşani, care făceau cursuri particulare, au dat examen, în faţa unei comisii formate din profesoarele şcolii, în Casele directoarei O. Buzoianu, din str. Armeană nr. 25.
În timpul războiului, în Botoşani,
ca şi în judeţ, s-au aflat unităţi militare româneşti şi ruse, în refacere, cărora li s-au ma adăugat şi populaţia civilă din zonele
sudice ale ţării, ocupate de inamic, refugiate aici.107
Viitorul Liceu de fete "Carmen Sylva", cum nu peste mult timp se va numi Externatul, după ce şi-a oferit localul pentru spital, profesoarele O. Buzoianu, A. Theodor, M. Costăchescu, El. Manu şi altele au lucrat în cadrul spitalului, ajutând medcii şi bolnavii, participând şi la buna gospodărire a unităţii. De asemenea, au desfăşurat activităţi în cadrul Societăţii de Cruce Roşie. Pentru contribuţia adusă de ele în aceste zile grele, au fost decorate, cu medalii româneşti şi franceze. În acelaşi timp, elevele au colectat suma de 1260 lei, pentru nevoile prizonierilor, au organizat acţiuni cultural-educative, comemorarând
eroii căzuţi pe câmpul de luptă.108
Un fapt îngrozitor s-a petrecut în noaptea de 6 decembrie 1917, când clădirea Liceului "Laurian" a fost cuprinsă de flăcări şi, cu toată silinţacelor ce au sărit în ajutor, n-au rămas din acest impunător
"Palat" decât zidurile. Incendiul s-a produs
datorită neglijanţelor Serviciului de subzistenţă al Armatei a IX-a ruse, care a ocupat la 10 august 1917 clădirea. A ars aproape întreaga avere a şcolii: biblioteca, laboratoarele şi cea mai mare parte a
mobilierului.109
Disoluţia armatei ruse, anarhia din rândurile ei au cauzat numeroase daune şcolilor din judeţul Botoşani. Ministerul Instrucţiunii şi Culturii informează Ministerul de Interne că "a primit multe sesizări în legătură cu stricăciunile făcute şcolilor care au cantonat trupe ruse (mobilier distrus, garduri sfărâmate, arhivă răvăşită etc.) şi roagă să se intervină întru înlăturarea acestor

fenomene".110

Aglomeraţia mare de soldaţi, prizonieri, refugiaţi, răniţi, orfani, marile lipsuri în legătură cu aprovizionarea cu îmbrăcăminte, medicamente, dezinfectante şi alimente de bază a declanşat în Moldova şi-n Botoşani, un val de epidemii, greu de jugulat. Serviciul Sanitar al judeţului Botoşani, comunică permanent prefectului declanşarea unor epidemii şi după
25

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

intervenţii, încetarea lor (cele mai frecvente boli erau: febra recurentă, febra tifoidă, variola, tifosul exantematic, scarlatina, tusea convulsivă, difteria,
malaria etc.). Ca urmare, a crescut mortalitatea şi, datorită şi pierderilor de pe front, a scăzut populaţia judeţului.111

NOTE

96 Arhivele Naţionale Direcţa Judeţeană Botoşani, Fond Prefectura Judeţului, Dosar 253 /1914, fila 3

97 Gabriel Bodea Păun, Carmen Sylva, op. cit., pag. 220-224

98 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Prefectura Judeţului, Dosar 138/1916, fila 4

99 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la Statul dac la satatul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucurteşti, 1983, pag. 496-497; Nicolae Iorga, în vol. "O viaţă de om aşa cum a fost", pag. 338

100 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag 54

101 Anuarul Liceului Laurian pe anii 1919-1921, pag. 87

102 Ionel Bejenaru, Botoşanii şi Marea Unire din 1918, Botoşani, 1997, pag.7

103 Ştefan Ciubotaru, Monografia oraşului Botoşani, op. cit. pag. 37

104 Idem

105 I. Mihai, S. Nistorică, I. Onofrei, op. cit. pag.79

106 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Prefectura judeţului, Dosar 34/1918, fila 1-50

107 Ordinul Ministrului se află în anexa nr 6

108 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag. 57 (în Rusia se produseseră mari evenimente:în luna aprilie 1917, ţarul a fost arestat, s-a format un guvern nou, dar în octombrie puterea este luată de bolşevicii conduşi de V. I. Lenin -

n.n. – M.M.)

109 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag.57

110 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., pag. ...

111 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Prefectura Judeţului, Dosar 8 pe 1918 fila 1

26

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

PATRIMONIU IMOBIL

Tehnica picturii murale din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Voroneţ, Popăuţi, Probota şi Moldoviţa (1)

dr. Carmen Solomonea


Pictura murală moldovenească trebuie încadrată ca un capitol aparte al istoriei tehnicii affresco de manieră bizantină, întrucât apare în forţă tocmai într-un moment când pe plan european maniera aceasta de decorare decăzuse, sau se mai practica în câteva centre şi în timp evoluase în alte forme artistice.

Foto 1. Biserica Sfântul Gheorghe Voroneţ, vedere dinspre latura sud-vestică, exterior.

Foto 2. Biserica Sfântul Nicolae Popăuţi, vedere dinspre latura sudică, exterior.

Tehnica affresco bizantină moldovenească. Materiale componente, natura lor, caracteristici.

Suport, materiale de legătură (aspect, compoziţie, grosime)

Existenţa operei de artă este parţial condiţionată de momentul naşterii sale. Nu întotdeauna pictorii au fost conştienţi de acest lucru. Uneori creativitatea a învins regulile tehnicii, dar cu ce preţ……a decis apoi timpul.
A clarifica tehnica în care a fost realizată o pictură înseamnă în acelaşi timp a defini caracteristicile sale care îi vor conferi mai multă sau mai puţină rezistenţă în timp.
Este necesară prezentarea generală a tehnicii affresco pentru înţelegerea proceselor specifice care se produc în momentul execuţiei picturii şi în ce mod poate influienţa execuţia tehnică în timp starea picturilor murale. Respectarea de către pictor a unei tehnici corecte determină în mare parte şi o bună rezistenţă a operei de artă la factorii de mediu. Caracteristica fundamentală a tehnicii affresco care o deosebeşte net de celelalte tehnici de pictură murală este momentul aparte ales pentru aplicarea pigmenţilor (realizarea picturii în timpul optim fixării lor) în timpul
27

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

procesului de carbonatare a preparaţiei de frescă. Acest moment fundamental face să putem distinge diferenţele tehnice: pictura în buon fresco de pictura cu var, pictura în mezzo fresco sau pictura total realizată a secco (tempera sau ulei). Affresco este o tehnică în care pentru a picta, pigmenţii sunt amestecaţi cu apă şi aplicaţi peste preparaţia umedă, iar hidratul de calciu (care constituie liantul pigmenţilor) existent în var nu este încă carbonatat.
De aceea, plecând de la recomandările lui Cennini, regăsite la Vasari şi Dionisie din Furna realizarea picturii trebuie să se înscrie într-un interval de timp limitat în aşa fel ca să asigure operelor înalte calităţi artistice, dar şi rezistenţă. Momentul perfect pentru a picta este situat în perioada de început a uscării intonaco-ului, dar nu imediat după aplicarea acestui strat de preparaţie pe zid. Ideale sunt următoarele două, trei ore, perioadă care poate varia în funcţie de anotimpul în care se pictează, cantitatea de umiditate specifică locului, alţi factori climatici care influienţează stratul de intonaco pe parcursul "prizei" sale (procesul de deshidratare şi eventuale contracţii). Acesta este momentul când apa care există în interiorul structurii intonaco-ului, respectiv varul pastă amestecat cu materiale vegetale şi inerte, migrează în arriccio şi în acelaşi timp în zidărie, lăsând porii superficiali deschişi. Acest lucru permite apei conţinute în pelicula de culoare aplicată pe intonaco să penetreze şi să fie absorbită în interiorul stratului, lăsând ca pigmentul să se depoziteze pe suprafaţă. Desigur intonaco-ul este în continuă uscare, iar evaporarea apei se produce mereu către exterior; prin acest parcurs apa conţinută în stratul de intonaco începând să se evapore şi în acest mod reânchide porii superficiali. Prin uscarea stratului intonaco adică fresca, s-a început şi procesul elementar al "prizei" liantului care este hidroxidul de calciu conţinut în acest strat.

Suportul2 pe care se realizează pictura murală variază în funcţie de

caracteristicile constructive ale edificiului, de locul amplasării acestuia, de materialele existente sau specifice locului. Stilul de construire a suportului – zidăria, desigur condiţionează alegerea materialelor componente ale edificiului, decide de la început locul lor în cadrul volumelor arhitecturale, aspectul pe care

trebuie să-l aibă în final suprafeţele interioare şi exterioare3.

În cazul bisericilor moldoveneşti construite în secolul al XV-lea, cele două în studiu adică ,,Sfântul Gheorghe'' Voroneţ, ,,Sfântul Nicolae''Popăuţi, iar celelalte două în secolul al XVI-lea, respectiv ,,Sfântul Nicolae'' Probota şi ,,Bunavestire'' Moldoviţa, zidăria este ridicată urmărindu-se acelaşi concept specific celor mai multe dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Materialele constitutive ale suportului sunt piatra brută (probabil adusă din cariere oarecum apropiate locului construcţiei) utilizată în masa zidului, piatra de talie (o gresie de nuanţe cenuşii şi compactă) care era finisată prin cioplire, ca material finisat pentru a fi folosit la vedere şi cărămida arsă cu forme diferite, adaptate pentru locul unde erau aşezate - pandantivi, îmbinarea absidelor cu pereţii, pilaştri, firidele oarbe, sau de dimensiuni variate pentru a uşura executarea formelor curbe precum arce, cupole, semicalote. Zidăria era gândită să aibă părţi netede realizate cu piatră de talie sau cărămidă care rămâneau vizibile şi părţi grosiere (din piatra brută) ce urmau a fi ascunse cu un strat de tencuială.

Dimensiunile pietrelor brute (lăţimea şi lungimea) sunt foarte variabile, de exemplu:

2 Suport este considerat orice material destinat a primi stratul pictural (zid, pânză, lemn, piatră, metal, ceramică etc.) Uneori pictura este aplicată direct pe suport, dar în general suportul este acoperit cu unul sau mai multe straturi de preparaţie (arriccio şi intonaco) şi apoi stratul pictural.

3 Referitor la aspectul pe care suprafeţele de zidărie îl aveau la sfârşitul lucrărilor de ridicare a lăcaşului, este evident că acesta avea importanţă (după cum atestă suprafeţele finalizate care momentan au pierdut decoraţia

muarală) şi această operaţiune finală se avea în vedere încă din timpul zidirii materialelor – aşezarea precisă a

cărămizilor, rosturile dintre ele finisate îngrijit.

28

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

- la Biserica Popăuţi în interior, la baza naosului lăţimea = 13cm şi lungimea =

53cm; lăţimea = 16,5cm şi lungimea = 37cm; la exterior, pe partea sudică lăţimea = 43cm

şi lungimea = 14cm; la Biserica Moldoviţa4 la exterior, soclu, pe partea sudică lăţimea =

38cm şi lungimea = 19cm; la exterior, soclu, pe partea nordică lăţimea = 28cm şi lungimea = 12cm.

Foto 3 şi 4. Biserica Sfântul Gheorghe Voroneţ, soclu decroş nord-est, exterior, lacună unde zidăria cu pietre brute este vizibilă. Detaliu macro cu mortarul de legătură dintre pietre.

Foto 5 şi 6. Biserica Sfântul Nicolae Popăuţi, soclu, baza faţadei sudice, zidăria cu pietre de diverse dimensiuni. Detaliu macro cu mortarul de legătură dintre pietre.

Foto 7. Biserica Sfântul Nicolae Dorohoi, exterior, construită cu un an înaintea bisericii de la Popăuţi, absida estică cu paramentul de piatră brută (soclu decopertat la ultima restaurare de arhitectură);

Foto 8. Detaliu macro de la Dorohoi cu mortarul ce umple rosturile dintre pietrele aflate în interiorul zidăriei -

mortar de var şi nisip nesortat de râu;

Foto 9. Biserica Bunavestire Moldoviţa, baza faţadei vestice, soclul unde pietrele profilului sunt marcate cu semne de meşteri şi banca.



Dimensiunile şi formele blocurilor de piatră brută variază în masa zidului, dar aşezarea lor nu este întâmplătoare, ci s-a urmărit alegerea lor în aşa fel încât dispunerea în masivul zidăriei să fie echilibrată pe ansamblu.

4 În interiorul bisericii Moldoviţa nu este vizibilă zidăria de la baza pereţilor deşi există porţiuni unde decoraţia murală s-a pierdut, întrucât actualmente este acoperită de un mortar de reparaţie necorespunzător. Informaţiile prezentate de la aceste monumente provin din observarea porţiunilor de zidărie unde pictura murală s-a pierdut în timp şi este vizibil aspectul suportului.

29

Forum cultural Anul XI, nr. 3, septembrie 2011 (42)

Mortarul care leagă blocurile de piatră s-a conservat în general foarte bine, are o structură dură, închegată compact fără goluri rămase între materialele componente, ceea ce demonstrează o dozare perfectă a proporţiilor şi granulaţiei materialelor de umplere în raport cu liantul. Este evident că mortarul rosturilor zidăriei a fost aplicat sub forma unei mase cu o plasticitate şi putere de aderenţă bună, dovadă că la momentul actual masele de zidărie ce formează corpul acestor biserici nu au probleme de decoeziune sau lipsă de aderenţă a materialelor cum apar la monumentele de mai târziu (din secolele XVIII, XIX). Structura mortarului care umple rosturile este compusă din var pastă gras, de foarte bună calitate, cu rol de liant şi o serie de materiale inerte şi hidraulice cu granulaţii diverse. Materialele inerte sunt nisipul de râu cu granule mari, medii şi mici, pentru Popăuţi şi praful de piatră de calcar care dă nuanţa uşor caldă a acestui amestec.

Ca material hidraulic sunt prezente granulele de cărămidă, în cantitate mică faţă de nisip, dar cu rol important în producerea prizei, respectiv a rezistenţei mortarului şi nu doar cu scopul de a completa golurile dintre materialele componente. Din analizele fizico-chimice efectuate de specialiştii chimişti rezultă că varul a fost utilizat în proporţie dublă în raport cu celelalte materiale, respectiv la două părţi var pastă s-a adăugat doar o parte de material de umplere. Această proporţie indică o preponderenţă a liantului care a înglobat materialele adăugate sub forma unei paste omogene, plasticitatea sa fiind asigurată de cantitatea mare de var.

Foto10. Biserica Sfântul Nicolae Popăuţi, naos, interior, baza absidei nordice unde este vizibilă zidăria de piatră brută şi muchiile absidei marcate cu cărămidă.


Natura materialelor de construcţie uneori poate provoca probleme ulterioare picturii murale. Se ştie că piatra are o porozitate scăzută şi deasemenea slabă putere de absorbţie faţă de cărămidă, de exemplu. Structurile murale constituite din materiale neomogene, precum piatra şi cărămida implică un comportament neomogen la factorii de mediu, precum capacitatea de absorbţie a apei sau expunerea la diferenţele termice. Acest comportament influenţează implicit şi conservarea picturii murale care acoperă suprafeţele de zidărie.
30