Revista Forum cultural

Groapa nr. 20

S-a găsit în SVIII,între carourile 11-14, aceasta ajunge la -1,20m. A fost degajată în întregime prin deschiderea unei casete. Forma sa în plan e cea de talpă, iar în profil în formă de sac cu baza arcuită. In zona SVIII pământul de umplutură este negru amestecat cu cel cafeniu, iar în casetă este cafeniu amestecat cu galben cu lentile de cenuşă, cărbune. Materialul din această groapă este bogat: fragmente de la un vas de uz gospodăresc, silex, cochilii de melc, material osteologic figurine antropomorfe fragmentare, două împungătoare, aşchii de silex, un topor de silexit. La fundul gropii era aşezat un castron cu umăr rotund, întreg, cu gura în jos, depus ritual.

Groapa nr. 21

Pe traseul SVIII, aflată în carourile 34-36,15, a ajuns la adâncimea de -1,30m. Are un conţinut destul de sărac format din fragmente ceramic, oase, chirpic, cenuşă.

Groapa nr. 22

A fost descoperită în SXI, în carourile 87-90. Adâncimea -1,10m. Conţinutul acesteia era format din: chirpic, pământ brun-cafeniu cu lentile de cenuşă, fragmente ceramice, aşchii de silex, percutoare, oase. La fundul gropii s-a găsit jumătate dintr-un vas binoclu şi fragmente dintr-un vas gobelet.

Groapa nr. 23

A apărut în SXI, m 55,6o-57,20, ajunge la adâncimea de -1,50m. Pământul de umplutură al gropii este galben-cenuşiu. Conţine mai ales fragmente ceramice – un vas aproape plat gen tipsie, fragmente ceramice canelate, fragmente de pahare, castroane, trei statuete antropomorfe din care una masculină, unelte de silex, un vârf de săgeată.

Groapa nr. 24

S-a găsit pe trseul SXI, carourile 79-81,55, ajunge la – 1,50 m. Pământul de umplutură este negru-cenuşos. Groapa conţinea pe lângă bucăţi de chirpic, oase, fragmente ceramice de lavase suport, pahare, castroane, străchini, vase globulare.

Groapa nr. 25

Este una dintre cele mai interesante prin conţinut, groapa care a dat cel mai mult material ceramic întregibil. A apărut în SVIII, carourile 46-48,50, şi era poziţionată alături de LXI, iar pentru dezvelirea sa completă s-a realizat o casetă în care a înaintat aproape trei metri. A ajuns până la adâncimea de -2,10m, avea un profil de sac, iar în plan dreptunghiulară. Pământul de umplutură era negru-brun la partea superioară şi galben-cenuşiu la cea inferioară, cu bucăţi de humă. A fost umplută cu o masă compact de diferite deşeuri: chirpic, cenuşă, cărbune, oase, două cranii de bour, fragmente ceramice care sunt şi cele mai interesante atât datorită decorului care s-a conservat foarte bine cât şi pentru că multe din aceste resturi ceramice s-au reconstituit multe vase. Din inventarul acestei gropi amintim şi 9 statuete antropomorfe fragmentare, un topor, două “pioneze”. Dintre vasele reconstituite consemnăm următoarele: o amforă bitronconică, mare cu umărul dublu boltit, un vas gobelet pictat cu spirale romboidale, un vas globular, o amforă cu decorul şters. Alte fragmente interesante sunt de la o strachină canelată şi pictată tricrom, pahare, capace, vase suport, vas crater, de la castroane – toate dintr-o pastă fină, bine aleasă, pictate bi şi tricrom, caracteristice staţiunii. Tot aici s-a găsit o bucată de chirpic ce păstrează amprenta unei frunze, fargmente de vase tip “Cucuteni C”. In această groapă s-au găsit căteva fragmente de la un vas globular cu picior ce se completează cu alte fragmente descoperite în L6, ceea ce demonstrează contemporaneitatea lor.

Groapa nr. 26

Descoperită în SXI, carou 32, a ajuns la adâncimea de -1,20m. Conţinea pe lângă bucăţi de chirpic, cenuşă, numeroase aşchii de silex cărbune, fragmente ceramice disparate, un topor de marnă.

Groapa nr. 27

A apărut în SXI, între metrii 90-92,10 şi ajunge la adâncimea de -2,10m. Pământul de umplutură era negru la partea superioară, brun amestecat cu galben la bază, nisip. Conţinea diferite fragmente ceramice între care recunoaştem pe cele de la vase binoclu, straăchini, vase globulare, o statuetă antropomorfă, resturi osteologice, vase miniaturale. Baza gropii era căptuşită cu chirpic.

Groapa nr.28

S-a aflat în SXI, în carorile 102-104,10 şi a ajuns la adâncimea de-1,80m. In partea superioară pământul de umplutură era brun deschis iar în jumătatea inferioară era amestecat brun cu galben. Conţinea în special fragmente ceramic de la vase de mari dimensiuni, capace,fragmente de vas binoclu, resturi osteologice.

Groapa nr. 29

Apare în SXI , în carourile 62-64 şi s-a extins în peretele de S al acestuia. Groapa a avut formă de pâlnie, baza ajungând la adâncimea de -1,85m.Conţinea fragmente ceramice mari, fragmentele unui disc friabil, nisip, cărbune, oase, un ac de aramă, fragmente de figurine antropomorfe.

Groapa nr. 30

Situată în SXIII între carourile 19,70-22,6o, a fost de fapt groapa menajeră a L 13, pe latura de V. Adâncimea la care a ajuns este – 1,40m. Pământul de umplutură era brun amestecat cu galben. La bază era căptuşită cu chirpic, cenuşă.Din inventar putem enumera două percutoare, fragmente de la un vas suport, pahare, capace, un vârf de săgeată, oase, coarne.

Groapa nr. 31

A fost descoperită în SXIII, caroul 21, şi a ajuns la adâncimea de -l,40m. Groapa avea drept pământ de umplutură puţină cenuşă şi pământ de culoare brună în amestec cu galben. Din inventar amintim fragmente ceramice, material osteologic, un şlefuitor de piatră.

Groapa nr. 32

Era situată deasemeni în SXIII, în carorile 12-13,65, şi ajunge la adâncimea de -1,80m.Pământul de umplutură era în partea superioară negru urmat de pământ brun amestecat cu galben, iar la bază galben. Conţinea diferite fragmente ceramice, oase, coarne de cerb.

Groapa nr. 33

Descoperită în SXIV, între 24,30-26m, dar a continuat în profilul sudic, pentru dezvelirea sa realizându-se o casetă. Adâncimea la care a ajuns este de -2,05m. Pământul de umplutură e amestecat brun deschis cu galben,cu lentile de cenuşă, brun-gălbui cu fragmente mărunte de chirpic, cărbune. Din conţinutul gropii putem enumera fragmente ceramice de la castroane, vase tip Cucuteni”C”, vas gobelet, vase binoclu, vase de provizii, pahare, capace, materiale osteologice, chirpic, resturi de vatră, râşniţe, aşchii de silex.

Groapa nr. 34

A fost descoperită în SXIV, carourile 18-22, ajunge la adâncimea de -1,70m, are o formă aproape dreptunghiulară, conturul micşorându-se spre bază, în trepte, are un prag spre jumătatea sudică. Pământul de umplutură este brun-cafeniu cu lentile de cenuşă, lut galben, cărbune. In zona centrală, la baza gropii s-a găsit un craniu de bovină alături de care era un vas de provizii cu pereţii groşi, un vas bitronconic, un capac. Groapa mai conţinea alte fragmente ceramice de la vase globulare, castroane, două topoare, patru fragmente de statuete antropomorfe, nuclee, aşchii de silex, şlefuitoare, râşniţe, bucăţi de chirpic.

Groapa nr. 35

A apărut în SXVII, în dreptul m 7,80-9,30 şi a ajuns până la adâncimea de – 1,30 m. Pământul de umplutură era brun-cenuşiu, galben murdar la bază. Conţinea pe lângă materialul osteologic, cenuşă, două statuete antropomorfe, fragmente de capace, râşnişă, chirpic, aşchii de silex, o grupare de melci sub un capac, un împungător.

Groapa nr. 36

A fost descoperită pe traseul SXVIII, între metrii 12,60-14, adîncimea sa fiind de -1,10m. Pământul de umplutură este cenuşos amestecat cu galben murdar, afânat. Conţinea diverse fragmente ceramice .

Groapa nr.37

Era situată în apropiere de L16, în SXVIII, între carourile 1- 2,30 şi a ajuns la adâncimea de -1,20m. Conturul său oval se micşorează pe măsura adâncirii sale. Pământul de umplutură este brun-cafeniu cu lentile de pământ galben, cărbune, pigmenţi de chirpic. Pe lângă diferitele fragmente ceramice mici s-au mai găsit un topor de silex, altul de piatră, unelte de silex, o „pioneză”.

Groapa nr. 38

A fost găsită în colţul de N-V al L 16, fiind anterioară acesteia. Adâncimea la care a ajuns este de -1,40m. Pământul de umplutură este divers, în straturi: pământ cenuşos, uşor, pământ galben, caolin, nisip murdar, cu mici lentile de arsură, cărbune. Din inventarul acestei gropi putem aminti: patru râşniţe,fragmente ceramice de la două vase globulare, de la un castron, pahare, în general de la vase de dimensiuni medii şi mici. Un pahar, pictat bicrom, bine conservat, a fost găsit întreg.

Groapa nr. 39

A fost poziţionată dincolo de colţul de S-E al L16. Ajungea la adâncimea de -1,6om de suprafaţa actuală. A fost umplută cu cenuşă în strat compact. S-au găsit puţine materiale printre care un toporaş de marnă, un baton de corn, un nucleu de silex, şi căteva fragmente ceramice.

Groapa nr. 40

A apărut în centrul SXXII, între carourile 12-17, poziţionată pieziş între cele două profile ale secţiunii, în care de altfel continua. A fost cea mai adâncă groapă descoperită la Vorniceni, fiind săpată iniţial pentru lutul folosit la construcţii şi ceramică. A ajuns la adâncimea de -3,10 m. Din păcate nu a putut fi degajată în totalitate atât datorită adâncimii mari la care s-a aflat cât şi a volumului de muncă ce l-ar fi cerut această lucrare. In partea superioară groapa era căpăcită cu chirpic dezafectat, lipituri de la pereţi, bucăţi de platformă. Pământul de umplutură a fost depus în straturi - pământ brun, cenuşă, cărbune,pământ galben cenuşiu, galben-portocaliu, cărbuni, nisip, arsură, humă, a fost străbătută de ganguri de crotovine. Dată fiind adâncimea sa probabil a durat mai mult timp umplerea sa. A avut un conţinut bogat în materiale: fragmente de vase globulare, vase binoclu, vase suport, străchini, castroane, pahare, patru statuete antropomorfe, o statuetă zoomorfă, un tub de os subţire, o linguriţă întreagă, deşeuri diverse, aşchii de silex,resturi de vatră dezafectată. Deasemeni materialul osteologic a fost numerous: coarne de cerb, cerb lopătar, oase mari de ierbivore, de porc, ş.a.

Groapa nr. 41

A fost descoperită în SXXII, între carourile 1,70-3, şi a ajuns la adâncimea de-1,86m. Era aproape rotundă, fundul albiat. Pământul de umplutură era cenuşiu în amestec cu galben nisipos, suprapus de un strat negru-cenuşiu. Inventarul conţinea mai ales material ceramic: fragmente de vas support, vas globular, capace, vas binoclu. Pe lângă materialul enumerate s-au mai găsit oase, coarne de cerb cu urme de prelucrare, bucăţi de vatră feţuită, chirpic.

Groapa nr. 42

A fost poziţionată în capătul de N al SXXI, între metrii 1,70 – 3,60, şi a avut adâncimea de -2,15m. Pământul de umplutură era cenuşiu în amestec cu negru-cenuşiu. Inventarul era format din ceramică – vas binoclu, fragmente de pahare, castroane, vase bitronconice, vas crater, străchini, capace, două statuete antropomorfe, bucăţi de vatră feţuită.

Groapa nr. 43

A fost descoperită în capătul SXXV, carourile 0,5 – 4. Este unicul caz în care o groapă pleacă din nivelul de călcare şi ajunge la adăncimea de -1,45 m, acest lucu datorându-se lucrărilor antropice care s-au făcut în această zona a platoului. Era albiată la bază, iar pe latura de E a fost săpată în trepte. Pământul de umplutură era în fapt cenuşă, nisip murdar, pământ galben. Conţinutul gropii era format mai ales din ceramic de diferite mărimi, neântregibilă: vas bitronconic, castroane, un pahar, vase de provizii. S-au mai găsit bucăţi de placă de cuptor, chirpic cu amprente de frunză.

Groapa nr. 44

A fost descoperită în exteriorul laturei de N-V al L17, fiind probabil groapa menajeră a acesteia. A fost mai mult o alveolare ce conţinea cenuşă şi pământ brun-cenuşiu. A avut puţine materiale, fragmente ceramice, puţine oase, o râşniţă.

Groapa A – B

A fost degajată în primii ani de cercetare,în marginea de S a platolui aşezării cucuteniene, spre a salva materialul pus în pericol de exploatarea lutului de către săteni.A fost situată dincolo de capătul de S – E al L8, va fi fost groapa menajeră a acesteia, fapt confirmat şi de întregirea materialului ceramic cu cel din locuinţă. Aceasta a ajuns până la adâncimea de -1,10 m, şi a fost una dintre cele mai mari, diametrul său fiind de peste 5m. Fundul gropii a fost căptuşit cu lut amestecat cu pugmenţi roşii şi bruni.Materialul a fost aruncat în straturi diferite separate de pământul de umplutură, culoarea, consistenţa fiind diferită: brun, cenuşiu, galben-cenuşiu. S-au găsit printre resturile aruncate fragmente ceramic de vase de provizii, vase de dimensiuni mici şi mijlocii de vase binoclu, vase globulare boluri, castroane, străchini, vase suport tip « hora » de la Drăguşeni,fragmente Cucuteni C, dar şi fragmente foarte mărunţite, statuete antropomorfe, unelte diverse de silex, de os. Pe lăngă acestea s-au aflat şi materiale osteologice de la diferite animale, printre care şi cele aparţinând unor animale de talie mare. Interesante sunt însă resturile osteologice umane – patru vertebre aparţinând aceluiaşi individ şi un radius stâng. S-au întregit un vas globular, strachina unei fructiere de mari dimensiuni, un căuş din corn de cerb.

V.7. Concluzii

Cercetările arheologice de la Vorniceni au permis observaţii ce confirmă densitatea mare a locuirii acestui punct în diferite perioade istorice: eneolitic, epoca bronzului, Hallstatt, sec.IV-V, perioada medievală. In afara faptului că s-a completat parţial configuraţia aşezării cucuteniene de la Pod Ibăneasa , au fost descoperite un număr important de vase întregibile, unelete de piatră, silex, aramă, os, corn, statuete antropomorfe. Au fost analizate decorul şi forma vaselor acestea găsindu-şi analogii în alte aşezări din spaţiul nord-estic constatându-se existenţa unui aspect regional al ceramicii cucuteniene de aici. Impresionează cantitatea şi calitatea deosebită a ceramicii, diversitatea de forme - între care unele noi, ce îmbogăţesc repertoriul de forme caracteristic culturii Cucuteni şi indică existenţa unei locuiri de durată, a unui centru de olărie important. Cantitatea mare de oase de animale mai ales domestice, indică practicarea agriculturii, a creşterii animalelor.

Lipsa fusaiolelor este o caracteristică a acestei aşezări. S-au găsit în schimb multe oase şi coarne de cerb în curs de prelucrare sau sub forma a diverse unelte fapt ce sugerează dezvoltarea unor activităţi specifice în cadrul acestei aşezări în vederea schimburilor de produse.

Descoperirea a 17 locuinţe în suprafaţa amintită scoate în evidenţă densitatea mare de locuire în aşezare. Cercetările de la Vorniceni contribuie la o mai exactă înţelegere a structurii aşezărilor din faza A-B. S-au surprins noi elemente privind ritul de fundare a locuinţelor. Materialele arheologice indică unitatea culturală a acestei civilizaţii, continuitatea în cadrul fazelor culturii Cucuteni. Puţinele materiale din sec. Hallsttat, sec IV – V, perioada medievală, ilustrează o trecere pasageră a acestora. Studierea materialului ceramic şi a celorlalte artefacte va putea aduce date mai exacte. Cecetarea acestui obiectiv –avînd în vedere abundenţa materialului ceramic şi rezultatele obţinute până la această dată – poate fi considerată încheiată urmând ca rezultatele cercetării să fie puse la dispoziţia celor interesaţi sub forma unei monografii.

Una dintre problemele de actualitate care, în ultima perioadă, a atras atenţia arheologilor din România, şi nu numai, este cea a perioadei mijlocii a Epocii Bronzului de la răsărit de Carpaţi. Ne referim aici la mai puţin cunoscuta cultură Komariv, parte componentă a blocului cultural Costişa – Komariv – Trzciniec – Sosnica, răspândit pe un spaţiu vast din punct de vedere geografic (o mare parte din Moldova şi sud-estul Transilvaniei (România), nordul Republicii Moldova, jumătatea de vest a Ucrainei, sud-estul Poloniei şi mici zone din Slovacia şi Bielorusia).

Deşi cercetările referitoare la cultura Komariv din interiorul şi din afara spaţiului românesc au început încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea (multe dintre descoperirile de atunci fiind, bineînţeles, incorect încadrate cultural şi cronologic), teritoriul judeţului Botoşani a beneficiat de câteva investigaţii arheologice privitoare la subiectul discutat abia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Printre primele cercetări arheologice din această epocă preistorică pot fi menţionate cele de la Corlăteni – Dealul Cetăţii/Pe Ţarină şi Truşeşti – Movila din Şesul Jijiei. Astfel, în primul dintre siturile amintite, între 1945-1951, au fost realizate săpături arheologice sistematice de către un colectiv condus de către Ion Nestor şi Eugenia Zaharia, fiind semnalate urme de locuire din mai multe perioade preistorice: Cucuteni A-B, Costişa - Komariv, Noua I şi II, Hallstatt, secolele III-IV p.Chr. Materialele culturii care ne interesează au fost, la început, confundate cu vestigiile culturii Monteoru (analoge materialelor de la sfârşitul nivelului I de la Sărata Monteoru) sau incluse în repertoriul ceramic de tip Noua (NESTOR et alii 1950, 30-32; 1951, 68-74; 1952, 84-94, fig. 5; TUDOR et alii 1953, 394-436; PETRESCU-DÎMBOVIŢA 1953, 446, nr. 9; PETRESCU-DÎMBOVIŢA 1960, 139-159, fig. 2). Ulterior, reluarea analizei unei părţi a materialelor (după naşterea culturii Costişa) şi compararea ceramicii din primul nivel de Epoca Bronzului din această locaţie cu materialele de la Costişa (şi din alte staţiuni de acest tip) au dus la atribuirea nivelului amintit acestei culturi. Recent, decorurile ceramicii au lansat ideea apartenenţei la cultura Komariv (VULPE 1961, 116; DUMITROAIA 2000, 131-132, nr. 14; MUNTEANU 2001b, 24), existând o mai mare asemănare cu acestea din urmă (dar şi o apropiere din punct de vedere geografic).

Aproximativ în aceeaşi perioadă sunt realizate şi investigaţiile arheologice de la Truşeşti – Movila din Şesul Jijiei, la început de către un colectiv condus de I. Nestor[1] (1952), ulterior sub conducerea lui Adrian C. Florescu (1953-1955). Ca şi în cazul aşezării de la Corlăteni, materialele aparţinând culturii Komariv din stratul inferior de Epoca Bronzului, au fost iniţial atribuite nivelului Noua (NESTOR et alii 1952, 37, 56-84; PETRESCU-DÎMBOVIŢA et alii 1953, 29-37; PETRESCU-DÎMBOVIŢA 1953, 448, nr. 30, 450-456; PETRESCU-DÎMBOVIŢA et alii 1954, 19-27; 1955, 172; FLORESCU 1957, 203-215; PETRESCU-DÎMBOVIŢA 1960, 139-159, fig. 1) şi abia mai târziu au fost reîncadrate cronologic şi cultural (VULPE 1961, 116-117, fig. 7:6-8; DUMITROAIA 2000, 138, nr. 46, fig. 115:4-11; DASCĂLU 2007, 41 şi urm).

În anul 1969, întâmplător, cu ocazia construirii unui beci, în satul Vlăsineşti, a fost semnalat un mormânt de inhumaţie cu schelet aflat în poziţie chircită, cu mâinile în dreptul feţei, având drept inventar, tot în dreptul feţei, o ceaşcă decorată în partea superioară prin incizie, atribuită culturii Komariv (mormântul a fost investigat de către Filaret Aprotosoaie). Se pare că descoperiri asemănătoare au fost realizate şi în zona limitrofă, putând fi vorba de o necropolă (unele morminte aparţin culturii Noua, deci este posibil ca cimitirul să aparţină mai multor secvenţe cultural-cronologice) (RAJB, vol. I, 1976, 297; FLORESCU 1991, 144, nr. 604/M,2, fig. 185:4; ŞADURSCHI 1994, 168, nota 6; DUMITROAIA 2000, 138, nr. 51; MUNTEANU 2001a, 54, punct n, pl. 55:4; DASCĂLU 2007, 42 şi urm., 240, nr. 393).

În anii ´70 ai secolului trecut, cu ocazia întocmirii Repertoriului arheologic al judeţului Botoşani, în zona satului Cotârgaci, com. Roma au fost semnalaţi câţiva tumuli. Săpăturile de salvare realizate aici au dus la cercetarea a nouă dintre tumulii amintiţi, care conţineau 11 morminte cu schelete poziţionate chircit, din perioada de tranziţie la Epoca Bronzului şi din Epoca Bronzului, potrivit autorului săpăturilor, Emil Moscalu. Acesta integra vestigiile din T 2, T 7 şi T 8 în cultura Komariv, luând în considerare ceramica şi aşezarea defuncţilor în groapa funerară, cu analogii în arealul culturii menţionate de la nord de ţara noastră (MOSCALU 1989, 120-121, 122-123, 136-137).

Repertoriul menţionat face referire la câteva puncte cu elemente de tradiţie Costişa - Komariv din judeţul Botoşani, prezentate sumar, de regulă fiind vorba despre aşezări Noua I cu moşteniri Costişa - Komariv. Numărul acestor puncte se ridică la nouă, ceea ce este destul de puţin şi arată stadiul precar al cercetărilor din această perioadă, referitor la problema studiată. Dintre acestea, marea majoritate reprezintă semnalări perieghetice şi nu cercetări sistematice (RAJB, I, 1976, 70, 76, 92, 120, 147-148, 214, 219, 272-273, 286, 297), de aceea este posibil ca, în unele cazuri, să fie vorba despre niveluri de cultură distincte, Komariv şi Noua (această confuzie privind atribuirea cronologică şi culturală se poate datora şi faptului că, la acea dată, încă nu erau bine trasate caracteristicile culturii Komariv pentru spaţiul românesc).

Printre semnalările făcute în repertoriu se numără şi piese din diferite colecţii, una dintre acestea fiind cea a şcolii de la Oroftiana de Sus, com. Suharău, care conţinea şi un topor de aramă sau bronz, de tip Darabani (tip specific complexului cultural Costişa - Komariv), donat ulterior, Muzeului din Botoşani (RAJB, vol. I, 1976, 243, nr. LIV.4.A; ŞADURSCHI 1981, 7-11, fig. 1-2).

În urma unor cercetări perieghetice (1982), dar şi a unor campanii de săpături (1983-1988), realizate de către Octavian Liviu Şovan şi Paul Şadurschi în necropola de tip Sântana de Mureş de la Mihălăşeni - Şesul Başeului, au fost descoperite şi materiale ceramice aparţinând Epocii Bronzului, cultura Komariv (ŞADURSCHI, ŞOVAN 1983, 841-846; ŞADURSCHI 1994, 168, nota 6; DASCĂLU 2007, 42 şi urm., 208-209, nr. 239; ŞOVAN 2009).

În 1986, Nicolae Ursulescu şi Paul Şadurschi au realizat un sondaj la Prăjeni, în punctul Lutărie, unde, pe lângă materiale de tip Cucuteni B2, Hallstatt timpuriu şi din secolele II-III d.Chr., au fost semnalate şi câteva morminte de inhumaţie, deranjate de lucrările de scoatere a lutului de către săteni. Dintre acestea, un mormânt cu schelet aflat în poziţie chircită şi cu inventar format dintr-o ceaşcă bitronconică, decorată cu triunghiuri cu vârful în jos haşurate şi un altul cu schelet poziţionat aproape identic şi cu o ceaşcă ca inventar funerar, dar fără decor, au fost considerate de către descoperitori ca fiind specifice culturii Komariv. Aceleiaşi culturi este posibil să îi aparţină şi un al treilea mormânt, notat cu numărul VI, cu schelet aflat în aceeaşi poziţie, dar fără inventar. Defuncţii din mormintele amintite au beneficiat şi de analize antropologice, realizate de către Dan Botezatu, analize care au dovedit că mormintele aparţin, în general, unor persoane tinere, de 8-9 ani, de 11-12 ani şi, respectiv, 17-18 ani, trei fiind de sex feminin şi unul de sex masculin (URSULESCU, ŞADURSCHI 1988, 45-52).

În anul 1991, este publicat, postum, bogatul repertoriu al culturii Noua - Coslogeni de pe teritoriul României, realizat de Adrian C. Florescu. Acesta este important deoarece aminteşte şi câteva puncte (Răuseni, Corlăteni - Dealul Cetăţii şi Pe Ţarină, Truşeşti - Movila din Şes, Vlăsineşti) cu materiale ceramice ale culturii menţionate, dar cu tradiţii „Belopotok-Costişa”. De remarcat este faptul că aceste fragmente ceramice apar, de obicei, în straturile de cultură de tip Noua I, mai rar în cadrul nivelului Noua II, autorul concluzionând că elementele păstrate din cadrul culturilor Bronzului Mijlociu fac distincţia între cele două faze ale culturii Noua - Coslogeni. Mai mult, accentuează şi faptul că aceste culturi ale perioadei mijlocii au avut o importantă contribuţie la formarea elementelor culturale ale Bronzului Târziu (FLORESCU 1991, 52, 52-53, 109, 134-136, 144).

În urma unor cercetări perieghetice pe raza comunei Coţuşca, jud. Botoşani, în 1996, este semnalat un nou complex funerar la Crasnaleuca. A fost sondată zona de sud-est a unui tumul, unde au fost descoperite patru morminte individuale de inhumaţie, din care două de copil. Având în vedere inventarul funerar al mormintelor 2 şi 4, care consta dintr-un pahar tronconic şi o ceaşcă bitronconică, din pastă cu silex pisat în compoziţie şi decor din linii incizate în zona gâtului şi o bandă din triunghiuri haşurate cu vârful în jos, acestea au fost încadrate în cultura Komariv (DASCĂLU, BURTĂNESCU 1997, 15; DASCĂLU 2007, 42 şi urm., 180, nr. 93a).

În toamna lui 1997, în timpul cercetării unui tumul de la Ripiceni - La Trei Movile, jud. Botoşani, a fost descoperit un complex arheologic deosebit, constând din resturile osteologice a doi cai (groapa 1). Animalele au fost tranşate şi nu este sigur dacă toate părţile lor au fost aşezate în groapa funerară. Interesant este faptul că oasele nu prezentau urme de ardere; rugul din groapă era deja stins sau doar mai mocnea, deoarece există slabe urme de arsură. Încadrarea acestui complex arheologic în cultura Komariv s-a putut face datorită semnalării atât sub resturile osteologice, cât şi deasupra lor, a unor fragmente ceramice cu un decor incizat din triunghiuri haşurate. Complexul poate fi legat de mormântul cu nr. 1 din acelaşi tumul, aparţinând unui bărbat de 30-35 ani, depus în poziţie chircită, pe partea stângă, cu bustul în jos, având ca inventar funerar un vas-borcan în dreptul capului (BURTĂNESCU 2002b, 7-10). Această descoperire este de o mare importanţă, fiind singura de acest gen din România, analogii din aceeaşi perioadă provenind de la Bukówna/Bukivna (movila XVI), în Podolia, tot în areal Komariv (ROGOZIŃSKA 1959, 103).

Pe lângă puţinele investigaţii arheologice propriu-zise deja amintite, mai pot fi trecute în revistă şi câteva lucrări (sinteze, dicţionare de arheologie) şi cataloage de expoziţie, care au tratat în paginile lor şi cultura Komariv sau complexul cultural Costişa – Komariv de pe teritoriul României, prezentând şi descoperirile din judeţul Botoşani.

Lucrările de sinteză sau dicţionarele de arheologie mai vechi privitoare la preistoria României (NESTOR 1960, 98, 102-103, Pl. IX; BERCIU 1966, 188-190; COMŞA 1976, 187; MORINTZ 1978, 112-115; PETRESCU-DÎMBOVIŢA 1978, 86; VULPE 2001, 254-255) acordă doar câteva rânduri acestei entităţi culturale şi descoperirilor de la Truşeşti şi Corlăteni, în special, comparate cu materialele de la Costişa şi Borleşti, jud. Neamţ şi cu cele din Ucraina.

Lucrările din ultimii 12 ani încep a-şi îmbogăţi calitatea şi cantitatea informaţiilor referitoare la cultura Komariv pe raza judeţului Botoşani. Mircea Ignat, în lucrarea sa din 2000 despre metalurgia Epocii Bronzului, prezintă detalii şi consideraţii privind acest meşteşug în Bronzul Mijlociu din Podişul Sucevei, incluzând şi judeţul Botoşani prin descoperirea de la Oroftiana de Sus, com. Suharău (IGNAT 2000, 31 şi urm.). În acelaşi an, Gheorghe Dumitroaia, tratând perioada mijlocie a Epocii Bronzului din partea de nord-est a României, include şi descoperirile atribuite culturii Komariv sau fazei Noua I, cu moşteniri Costişa - Komariv de la Corlăteni, Cotârgaci, Cucorăni, Hlipiceni, Nichiteni, Prăjeni, Truşeşti şi Vlăsineşti (DUMITROAIA 2000, 131-139 şi urm.).

Catalogul de expoziţie din 2001, dedicat culturii Costişa (prin termenul de cultură Costişa trebuind să se înţeleagă şi cultura Komariv), include şi materiale, în special ceramice, descoperite în situri din judeţul Botoşani şi aflate în muzeul din localitatea menţionată (MUNTEANU 2001b, 24; MUNTEANU 2001c, 30; MUNTEANU 2001d, 30-31; DUMITROAIA 2001, 44; MUNTEANU 2001a, 51, pct. c, e, f, j, n;)

Pentru anul 2007 trebuie menţionată şi publicaţia Lidiei Dascălu, intitulată Bronzul Mijlociu şi Târziu în Câmpia Moldovei (DASCĂLU 2007), o lucrare care tratează probleme ale perioadelor mijlocie şi târzie ale Epocii Bronzului din spaţiul moldav, cu accent pe aspectul cultural Corlăteni - Truşeşti şi pe cultura Noua.

După un scurt istoric al cercetărilor Bronzului Mijlociu din spaţiul analizat şi din cel limitrof, se trece la analiza aspectului cultural regional, intitulat Corlăteni – Truşeşti, căruia i-ar aparţine materiale (aşezări, locuinţe, vetre, descoperiri funerare, ceramică, utilaj litic, osteologic, metalic etc.) datate în a doua jumătate a perioadei mijlocii şi în prima parte a perioadei târzii a Epocii Bronzului (în special, elemente încadrate, în literatura de specialitate, în faza Noua I, eventual II). Acest aspect ar fi un amestec de influenţe şi elemente de tip Biały Potik – Komariv, Costişa, Monteoru, dar şi unele din zona nord-pontică, primele două culturi fiind mai intens reprezentate prin diferite materiale arheologice provenite din staţiunile analizate mai în amănunt: Corlăteni, Truşeşti, Valea Lupului, Brăeşti, Probota, Prăjeni, Vlăsineşti etc., din judeţele Botoşani şi Iaşi (DASCĂLU 2007, 16-74, hărţile 3, 5-7, pl. 5-34).

Pentru final, menţionăm şi câteva contribuţii recente, constând în cercetări de teren. Astfel, Vasile Diaconu descoperă în 2007 o nouă posibilă aşezare Komariv în partea de est a comunei Vlăsineşti (DIACONU 2007, 6, fig. 4:5). Cercetările proprii pe raza comunei George Enescu în perioada 2004-2005 s-au soldat cu două noi descoperiri de situri cu materiale atribuibile culturii Komariv: Stânca - Cuciureanu şi Dumeni - Dealul Cailor, primul sit fiind deja introdus în circuitul ştiinţific (IGNAT 2010, 9-16). De asemenea, subsemnatul şi-a susţinut şi teza de doctorat în luna septembrie 2012, având ca subiect tratarea monografică a complexului cultural Costişa – Komariv pe teritoriul României, deci şi problemele legate de cultura Komariv pe teritoriul judeţului Botoşani (IGNAT 2012).

Astfel, prin contribuţiile diferiţilor arheologi, harta răspândirii culturii Komariv în judeţul Botoşani s-a îmbogăţit ajungând în momentul actual la 18 puncte. Sperăm ca, pe viitor, aceste cercetări să fie înteţite şi numărul punctelor cu descoperiri să se înmulţească pentru a se contura cât mai clar modul de viaţă al unor comunităţi umane care au trăit pe meleagurile judeţului Botoşani în urmă cu peste 3500 de ani.

Lista figurilor

Fig. 1. Harta descoperirilor de tip Komariv din judeţul Botoşani.

Bibliografie

BERCIU Dumitru

1966 Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

BURTĂNESCU Florentin

2002a Epoca Timpurie a Bronzului între Carpaţi şi Prut cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare Epocii Bronzului în Moldova, Bibliotheca Thracologica XXXVII, Bucureşti.

2002b Un complex cu schelete de cai din Epoca Bronzului descoperit într-un tumul la Ripiceni (jud. Botoşani), Forum Cultural. Buletin informativ, an II, nr. 1, martie, Direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional, Botoşani, p. 7-10.

CAVRUC V., DUMITROAIA Gh.

2001 Cultura Costişa în contextul Epocii Bronzului din România, Muzeul de Istorie Piatra Neamţ.

COMŞA Eugen

1976 Corlăteni, DIVR, p. 187.

DASCĂLU Lidia

2007 Bronzul Mijlociu şi Târziu în Câmpia Moldovei, Editura Trinitas, Iaşi.

DASCĂLU L., BURTĂNESCU Florentin

1997 Crasnaleuca, jud. Botoşani, CCA Campania 1996, p. 15.

DIACONU Vasile

2007 Unele date privind Epoca Bronzului pe Valea Başeului, Forum cultural, an VII, nr. 4, decembrie, Direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional, Botoşani, p. 4-8.

DUMITROAIA Gheorghe

2000 Comunităţi preistorice din nord-estul României. De la cultura Cucuteni până în Bronzul Mijlociu, BMA VII, Piatra Neamţ.

2001 Sat Prăjeni, com. Prăjeni, jud. Botoşani, în Cultura Costişa ..., p. 44.

FLORESCU Adrian C.

1957 Şantierul arheologic Truşeşti, MCA, 3, p. 203-218.

1991 Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole, CCDJ, IX, Călăraşi.

ICONOMU Constantin, ŞOVAN Octavian-Liviu

1999 Noi descoperiri arheologice ale culturii Corlăteni-Chişinău la Mihălăşeni, jud. Botoşani, ArhMold, XX, p. 13-25.

IGNAT Ioan

2010 Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani (1), Forum cultural, an X, nr. 1 (36), martie, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, p. 9-16.

2012 O civilizaţie a Bronzului Mijlociu pe teritoriul României. Complexul cultural Costişa – Komariv, lucrare de doctorat susţinută public pe 18 septembrie 2012 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (mss).

IGNAT Mircea

2000 Metalurgia în Epoca Bronzului şi Fierului din Podişul Sucevei, Suceava.

MORINTZ Sebastian Eduard

1978 Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. I. Epoca Bronzului în spaţiul carpato-balcanic, Editura Academiei, Bucureşti.

MOSCALU Emil

1989 Săpăturile de salvare de la Cotârgaci (comuna Roma, judeţul Botoşani), Hierasus, VII-VIII, p. 117-145.

MUNTEANU Elena-Roxana

2001a Alte descoperiri, în Cultura Costişa ..., Piatra Neamţ, p. 51-54.

2001b Sat Corlăteni, com. Corlăteni, jud. Botoşani, în Cultura Costişa ..., Piatra Neamţ, p. 24.

2001c Sat Cotârgaci, com. Roma, jud. Botoşani, în Cultura Costişa ..., Piatra Neamţ, p. 30.

2001d Sat Crasnaleuca, com. Coţuşca, jud. Botoşani, în Cultura Costişa ..., Piatra Neamţ, p. 30-31.

NESTOR Ion

1960 Începuturile societăţii gentilice patriarhale şi ale destrămării orânduirii comunei primitive. Epoca Bronzului, în Istoria Romîniei (coord. Constantin Daicoviciu), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, p. 98, 102-103.

NESTOR I. et alii

1950 Activitatea şantierului de săpături arheologice Iaşi-Botoşani-Dorohoi, SCIV, I, I, p. 27-32.

1952 Campania de săpături arheologice din anul 1951. Rapoarte preliminare, SCIV, III, p. 19-119.

PĂUNESCU Al., ŞADURSCHI P., CHIRICA Vasile

1976 Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I-II, Bucureşti.

PETRESCU-DÎMBOVIŢA Mircea

1953 Contribuţii la problema sfârşitului Epocii Bronzului şi începutului Epocii Fierului în Moldova, SCIV, IV, 3-4, p. 443-486.

1960 Koneţ bronzovogo i nacialo rannejeleznogo veka v Moldove v svete poslednih arheologiceskih raskopok, Dacia, NS, IV, p. 139-159.

1978 Scurtă istorie a Daciei preromane, Editura Junimea, Iaşi.

PETRESCU-DÎMBOVIŢA M. et alii

1953 Şantierul Truşeşti, SCIV, IV, 1-2, p. 7-44.

1954 Şantierul arheologic Truşeşti (r. Truşeşti, reg. Suceava), SCIV, V, 1-2, p. 7-33.

ROGOZIŃSKA Renata

1959 Cmentarzysko kultury Komarowskiej w Bukównie, MatArch, I, p. 97-124.

ŞADURSCHI Paul

1981 Toporul cu gaură transversală descoperit la Oroftiana de Sus, pe Prut, Hierasus, IV, p. 7-11.

1994 Rezultatele sondajului arheologic de la Ghilăneşti – Botoşani (1989), Hierasus, IX, p. 167-180.

ŞADURSCHI P., ŞOVAN Octavian-Liviu

1983 Necropola de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de la Mihălăşeni, judeţul Botoşani, Suceava, X, p. 841-846.

ŞOVAN O. L.

2009 Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni (jud. Botoşani), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte.

TUDOR Dumitru et alii

1953 Şantierul Corlăteni, SCIV, IV, 1-2, p. 394-436.

URSULESCU N., ŞADURSCHI Paul

1988 Mormintele de înhumaţie, de tip Costişa, descoperite la Prăjeni (jud. Botoşani), SCIVA, 39, 1, p. 45-52.

VULPE Alexandru

1961 K voprosu o periodizacii bronzovogo veka v Moldove, Dacia NS, V, p. 105-122.

2001 Epoca metalelor. Perioada mijlocie a Epocii Bronzului, în Istoria românilor (coord. M. Petrescu-Dîmboviţa, Al. Vulpe), vol. I, Bucureşti, p. 254-255.

Fig. 1. Harta descoperirilor de tip Komariv din judeţul Botoşani.

123456789101112

1314151617181920212223242526

2728

Fig. 2. Diferite materiale arheologice aparţinând culturii Komariv de pe raza judeţului Botoşani: 1-2 – Conceşti, 3-5 – Corlăteni, 10-12 – Cotârgaci, 13-14 – Crasnaleuca, 15 – Cristeşti, 16 – Mihălăşeni, 17 – Prăjeni, 18-19 – Ripiceni, 20 – Stânca, 21-25 – Truşeşti, 26 – Vlăsineşti, 27 – Oroftiana de Sus, 28 - Stânceşti (1-3, 6-11, 13-14, 26 - apud Cultura Costişa ..., 2001, pl. 57:1-2,5-6, 56:1,6-9, 55:1-3; 4-5 - apud NESTOR et alii 1952, fig. 5; 12, 15 - apud DASCĂLU 2007, pl. 5/413, 5/415; 16 - apud Iconomu, Şovan 1999, 19, fig. 1:6; 17 - apud Ursulescu, Şadurschi 1988, fig. 5:1; 18-19 - apud Burtănescu 2002a, pl. XL:4-5; 20 - apud IGNAT 2010, fig. 6:2; 21-24 - apud Petrescu-Dîmboviţa et alii 1953, fig. 22:2-5; 25 - apud Petrescu-Dîmboviţa 1960, fig. 1; 27 - apud Şadurschi 1981, fig. 2; 28 - apud IGNAT 2000, fig. 4).

PATRIMONIU MOBIL

Foarte adesea oglinda lacului este un bogat izvor de translaţii în domeniul existenţialului: Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri³⁷¹. La fel se întâmplă şi-n Freamăt de codru; lacul este prezent în primele două versuri – Tresărind scânteie lacul/ Şi se leagănă sub soare.³⁷² –, după care se focalizează povestea iubirii. Rolul lui de oglindă nu scapă nici versurilor de inspiraţie folclorică, prilej de întrebări retorice transferate codrului: − Ce mi-i vremea, când de veacuri,/ Stele-mi scâteie pe lacuri,/ Că de-i vremea rea sau bună,/ Vântu-mi bate, frunza-mi sună.³⁷³ În Diana, toate acestea sunt retopite în meditaţia poetului însuşi: În cea oglindă mişcătoare/ Vrei să priveşti un straniu joc,/ O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?³⁷⁴

Lacul este în ultimă instanţă un creuzet de imagini şi de culori, care îşi schimbă înfăţişarea în funcţie de cer, de lună, stele şi codru, de lumină sau de întuneric: Lâng-un lac pe care norii/ Au urzit o umbră fină/ Ruptă de luciri de unde/ Şi de bulgări de lumină,// Stând priveşte-n apa clară/ De lumina mea muiată/ Şi aruncă roză roşă/ Peste unda fermecată.³⁷⁵ Şi mai bine el apare în imagini derulate vizual-descriptiv: În lacul cel verde şi lin/ Resfrânge-se cerul senin/ Cu norii cei albi de argint/ Cu soarele nori sfâşiind.³⁷⁶ Ca întotdeauna, privitorul este situat la marginea lacului, de unde „focalizează” ce se întâmplă lângă, de jur împrejur-ul acestuia: Dumbrava cea verde pe mal/ S-oglindă în umedul val […]/ Văd apa ce tremură lin/ Cum vântul o-ncruntă-n suspin […]/ Văd lebede, barcă de vânt,/ Prin unde din aripe dând.³⁷⁷ Chiar şi-n amintire, când poetul se visează plutind în derivă cu barca, lacul are aceeaşi funcţie: În vis mă arde soare şi cerul e văpaie,/ Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,/ Iar undele-i uimite, profunde şi bălae/ Reflectă-n ele ţărmii.³⁷⁸

În viziunea poetului, lacul este un resort de natură melancolică, declanşator atât al unor imagini-poveste – La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci/ […] Părea că vede zâne cu păr de aur roş –, cât şi al unora quasi-realiste: În lacu-a-dânc şi neted, în mijlocul de lunce/ […] trestia cea naltă vuind de vânt mai tare/ […] Când reţele din codru pe creţii apei clare,/ Scăldându-se prin prapuri lăsau pe valuri fulgi.³⁷⁹ Permanenţa vie a suferinţei, dusă de undele timpului până la maturitate, se manifestă pregnant într-un florilegiu stilizat cu numele-pecete Floare de tei, concepută prin 1880: Floare de lac,/ De-atunci cuprins de chin/ Eu sufăr şi m-alin,/ Sufăr şi tac.³⁸⁰

Totuşi, în Miron şi frumoasa fără corp³⁸¹ se-ntâmplă un fapt cu totul aparte: imaginile alunecă spre poveste, structura lor de adâncime dobândind dimensiuni suprareale: Deşi ştii că apa-i moale/ Totuşi placa-i de cristale/ Parcă-ar fi încremenit./ Ne-ncreţite, plane, pale,/ Viorii au adormit.³⁸² Amestecul de real şi suprareal imprimă poemului o atmosferă aproape liturgică: Şi încet păşeşte-n apă./ Ochiul ei s-aprinde, cere,/ Iară buzele-i se crapă/ De o stranie plăcere,/ Totuşi valul nu se taie/ Cercuind apa bălaie/ […] Şi deşi în lac înnoată,/ El nu mişcă, nici se-ncreaţă,/ Ca o floare-i aninată/ De oglinda cea măreaţă./ […] Şi când lacul părăseşte/ Pe-a ei corp ea tot nu-i udă (s.n.).³⁸³

Într-o poemă inedită, S-oglindă lacul, depărtându-se net de realitatea ipoteşteană, imaginaţia marchează trecerea spre… locul ei menit din cer: În lacul cu-albastru talaz se oglindeşte palatul de vară din lunca de brazi;/ În susur vin râuri vin valuri şuvoaie/ Aprinse în fugă de-a lumii văpaie³⁸⁴. Aceleaşi nebănuite trepte – ca să folosim expresia blagiană – le foloseşte Eminescu şi atunci când este vorba de insula de pe lac (existentă şi astăzi în arealul pădurii, fostă proprietate a familiei), insula cea verde din citata Copii eram noi amândoi.

Astfel, în Cezara, nota de mister este prelungită în zonele nocturne şi de vis, apăsând pe clape din irealitatea imediată. Indiferent dacă Eminoviceştii aveau sau nu stupi de albine pe insula din mijlocul lacului, geografia imaginarului este radical alta: ea vizează ideea de Centru; de aceea, concentricitatea: Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine³⁸⁵. Orice urmă a realului – iubita veni lângă lac şi văzu cărarea de prund pe sub apă³⁸⁶ se sublimează în dense efluvii olfactive: Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor; iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea lanţuri înflorite picioarelor… o căldură, un miros pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele încunjurară bâzâind pe noul şi tânărul împărat.³⁸⁷

Ca şi în poezie, proza reliefează, în ipostază sublimată, totala libertate în care trăia copilul neurmărit de ochii nimănui şi care îi dădea o profundă notă de linişte sufletească. Liber cu natura firii sale, în firea naturii poetul se simţea un mic dumnezeu, căci: O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, lipede, transparent, şi numai din când în când câte un nourel alb ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer³⁸⁸. Contopirea naturii reale, dar plină de infinite mistere, cu cea structurală a propriei singurătăţi „vorbinde” din interior, răzbate intens în noua realitate artistică: Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in – ş-atunci natura întregă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl aduceau într-un somn atât de tare şi de fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă (s.n.).³⁸⁹

Altădată, realitatea se prelungeşte vizibil în vis şi în poezie: luna răsărea din pădurile seculare şi dura o cărare de văpaie pe valurile…Era vară, o noapte de vară îmbătătoare, şi-n mijlocul apei adormii în luntre.³⁹⁰ Când ne aşezam în luntre, valurile ascultătoare mânau neporuncite, după gândirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam.³⁹¹ Să visezi ceea ce ai – iată un mod cu totul particular al gândirii şi imaginaţiei lui Eminescu; visul se dovedeşte spaţiul privilegiat, singular, în care cele două realităţi se suprapun până la indistinct. Imaginarul nu se opreşte aici: Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mâna din fiecare frunte de val câte o stea, ca şi când ar fi prins albine de aur, apoi punându-le în poalele le aduse în casă şi le vărsă pe masă.³⁹² Gingăşia fără de margini a „torsului” eminescian atinge apogeul în proza de inspiraţie folclorică Făt-Frumos din lacrimă³⁹³. Ceea ce-a realizat poetul în acest text cu înmiit substrat fantastic este greu de „tradus”. Acel ceva inexprimabil, echivalent dorului, se poate reda numai direct, singur citatul conservând elocvenţa rafinamentului structural al geniului: Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.³⁹⁴

În cazul lui Eminescu, graniţa dintre poezie şi proză este greu de definit şi este greu de spus dacă cele ce urmează sunt pagini de proză ori poezie: O lebădă îşi înălţase aripile ca pe nişte pânze de argint şi cu capul cufundat în apă sfâşia faţa senină a lacului³⁹⁵; un soi de „echilibristică” pe muchie de cuţit se desfăşoară în sensurile desluşite ale fiecărui cuvânt: Şi de odată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc.³⁹⁶Cuvintele sunt şi mai grele de sens atunci când instanţele o cer; cotoroanţa – spre exemplu – este cuprinsă de somnul ei de fier şi se afundă în adâncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului³⁹⁷. Dând o notă pregnantă de şi mai intens mister, că luna – stăpâna nopţii – se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat…³⁹⁸ De-aici înainte funcţia de oglindă a lacului o preiau zidurile castelului, construite dintr-o marmură lucie şi albă, – atât de lucie, încât în ziduri se răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri³⁹⁹.

Visul eminescian îşi întinde mrejele-văpaie acoperind realitatea şi contaminând-o cu aripa geniului: În aerul nopţii Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi învălindu-se cu mantaua, ce i-o ţesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă şi ea lângă el şi visă în vis, că maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte.⁴⁰⁰ În fapt, toate acestea nu sunt altceva decât raiul, insula lui Euthanasius, lumea de dincolo de moarte: E insula lui Euthanasius, gândi el uimit […]. Până şi insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturii curioşi, albaştri, auriţi, roşii îi acoperiră părul lung şi negru, încât capul lui părea presărat cu flori.⁴⁰¹

În deplină concordanţă cu originea reală a lacului este izvorul; în planul strict al realului, lacul-minune din vârful dealului împădurit al Ipoteştilor este „hrănit” de patru izvoare, care-i întreţin şi viaţa şi vraja. Cuvântul „izvor” subîntinde semantica plenară a originii, inclusiv în plan ontologic: Astfel părinţii din părinţi/ Un suflet îmi meniră/ Un viu izvor de suferinţi/ Ce nu mai conteniră.⁴⁰² Sau: Viaţa mea curge uitând izvorul.⁴⁰³ Dinamismul vital al izvorului este vădit în Sara pe deal: Apele plâng clar izvorând în fântâne⁴⁰⁴, deşi mult mai sublimat decît în variantă: arcuri ţâşnind din fântâne⁴⁰⁵. Cât priveşte oglindirea, îşi schimbă şi ea valenţele, implicând – ca o confirmare a plinătăţii semantic-ontologice – mitul lui Narcis: Şi Narcis văzându-şi faţa, în oglinda sa, izvorul,/ Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.⁴⁰⁶

1 ian. 1945. Anul Nou al nostru şi al francezilor, iar al sîrbilor nu era, căci îl ţineau pe vechi. La ora 12 vine un plutonier major francez, care m-a invitat la cinematograf, tot acolo în lagăr. S-a făcut ora trei, iar sîrbul m-a invitat să merg împreună cu el la cinematograf şi am plecat. A fost un film foarte frumos, dar în franţuzeşte.

În aceste zile mă duceam încontinuu la tratament, dar cînd veneam în baracă era frig căci era o singură sobă şi nemţii dădeau mangal puţin. Noaptea frig şi fără saltea. Aoleu, Doamne, ce dureros era cînd suna alarma ziua sau noaptea, vedeam cum camarazii francezi îi cărau pe targă pe cei bolnavi la adăposturi şi era frig. Nu era zi de la Dumnezeu ca păsările cu cioc de fier să nu-şi facă apariţia pe deasupra oraşului şi ce frică ne era! Eu vorbeam cu camaradul sîrb, dacă am scăpat acum, mai trăim pînă mîine dimineaţă, cînd veneau din nou.

3 ian. 1945. Nu am mai putut suportul frigul aici şi am vorbit cu doctorul francez să-mi facă ieşirea şi să plec în lagăr, căci este mai bine. Doctorul mi-a făcut ieşirea la ora 11 şi am plecat la lagăr cu santinela, care mai venise la lagăr cu alţi camarazi la vizită, care erau bolnavi. Doctorul francez m-a mai scutit încă trei zile. Cînd am ajuns la lagăr ce bucurie pe dl. Plot. Bălăneanu că am venit şi spunea la ceilalţi că nu m-a văzut parcă de un an de zile.

5 ian. 1945. Cînd voiam să mă culc pe la orele 11, aud pe deasupra barăcii un avion. După circa 6 minute, aud bubuind. Crezînd că a căzut o bombă, eu am ieşit repede afară şi cînd mă uit în stînga barăcii, ardea focul. Am întrebat santinela şi-mi spune că a căzut un avion nemţesc la circa 50 m.

6 ian. 1945. Mi-a expirat scutirea şi m-am făcut puţin mai bine şi am plecat la lucru în oraş la canalizări (ce strigau englezii, noi reparam). Ne luau şi ne aduceau civilii, oameni de la primăria oraşului. Ajunşi la locul destinat, un inginer mă scoate afară din coloană cu încă 4 oameni şi îmi spune că astăzi vom lucra particular şi vom căpăta şi mîncare. Ce bucurie aveam, le spun la oameni să-şi ia cîte o lopată şi să mergem.

Plecăm, mergem un km, ..., trecem peste două poduri unde erau canale şi mergeau şlepurile care veneau dinspre oraşul Essen. Ce frumos era cînd te uitai pe apă cum merg şlepurile, dar ce dureros era cînd te uitai în dreapta şi-n stînga, căci erau numai mine, bombă lîngă bombă, doar ici colo mai vedeai cîte o casă şi aceea incendiată. Ajunşi în şosea, inginerul pleacă peste şosea, la o casă care era bombardată de 2 zile. Plec şi eu după el şi-mi spune că aici vom lucra pînă ne va spune el să plecăm.

Eu am vorbit cu omul cu casa, ce are de făcut, el mi-a spus că vrea să scoată lucrurile de sub dărîmături. Ne-am apucat de lucru, dar în dreapta noastră era o fabrică dărîmată odată cu casa. Un om de-al meu îmi spune: „D-le subofiţer, ia uitaţi-vă dumneavoastră cum stă peştele sub dărîmături.” Eu îl trimit să vadă, dar el vine cu 5 peşti în mînă, eu mă uit, erau scrumbii. Ah, bucuria noastră, îl trimit din nou cu sacii de merinde să-i umple.

Ce bucurie mare pe noi, căci aveam să mîncăm de-acum înainte mai bine şi nici nu aveam nevoie de mîncarea acelui locuitor, căci ne-am apucat şi am făcut focul şi am pus scrumbii la fript. Ce bună era! Le spun la băieţi că după aceasta ar trebui bere şi unul din ei pleacă imediat la un restaurant şi aduce 10 sticle.

7 ian. 1945. Zi cu zăpadă. M-am sculat, am fost şi am mîncat mai bine, căci aveam ce. Mă gîndeam că astăzi este Sf. Ioan şi este ziua onomastică a mamei mele, dacă aş fi în ţară, acasă, aş petrece această zi în familie, iar dacă nu, aş felicita-o de la serviciu.

Am plecat la lucru tot acolo şi am procedat ca în ziua precedentă. Se duce din nou un om să ia peşte şi îmi spune că sunt butoaie întregi nedesfundate. Pe la orele 11 au început să vină ruşii, prizonieri, cu sacii şi cărau la peşte. Noi, după ei.

4 febr. 1945. Inginerul îmi spune că nu voi mai lucra acolo, ci la canal, căci aşa a primit ordin. Noi nu aveam nimic de obiectat şi nici nu ne părea rău, căci în intervalul acesta am cărat în fiecare seară cîte un sac de peşte şi aveam la lagăr acuma circa 400 bucăţi de scrumbie. Seara, cînd veneam, le dădeam şi la santinele peşte, căci ei aveau mîncare proastă. În acest interval mi-am făcut prieten un belgian, care era căsătorit, aici, în Germania, cu o nemţoaică. Şi-mi dădea în fiecare seară cîte o pîine, o jumătate de pachet de ţigări şi carne sau tot peşte, căci aveau prăvălie. Îmi spunea că războiul se va termina cît de curînd. Eu îi mulţumeam şi îi ziceam în gîndul meu: „Să-i dea Dumnezeu sănătate şi-n ceea ce doreşte să-i ajute!”, căci la lagăr mîncarea era foarte rea, adică 20 g margarină, 40 g salam, 250 g pîine şi un litru de supă, dar proastă, făcută cu cartofi, gulii, morcovi şi varză. Ce să ajungă la un om care muncea toată ziua? Oamenii noştri cînd ieşeau pe poarta lagărului umblau din gunoi în gunoi şi strîngeau coji de cartofi ce-i arunca populaţia, mai adunau capete de ţigări dacă erau, căci nemţii după ce fumau ţigara, capătul îl strîngeau şi-l puneau în buzunar, căci şi ţigările erau cu cartelă.

5 – 26 febr. 1945. Plecat din nou la lucru. Maistrul de la coloana mea îmi spune că astăzi mă va duce să lucrez particular la un cîrciumar. Sosit la acesta, mă întreabă dacă ştiu zidărie, eu i-am spus că o ştiu şi mi-a arătat ce să fac. Ducîndu-mă în casă, avînd un perete dărîmat de la un bombardament. Eu, necunoscînd această meserie, i-am spus mai mult ca să pot căpăta mîncare mai bună căci în lagăr, nu ne mai dădea. De la 5 la 10 februarie, am curăţat cărămizi. De la 10 la 15 am cărat nisip şi ciment. De la 15 la 26 am cărat cărămizile, nisipul şi cimentul la et. II, apă etc. În acest interval de zile, îmi pregătea mîncare o domnişoară, chemîndu-mă la masă în fiecare zi la ora 12. Mîncarea era cîte două feluri, plus bere, ţigări etc.

Totul mă bucura cînd suna alarma în fiecare oră şi mă duceam la buncăr (adăpost) unde mă întîlnesc cu fata, pe care o cunosc mai dinainte. Acest buncăr se afla sub calea ferată la o adîncime de 40 de metri şi lung de 150 m, unde nu putea să pătrundă nici o bombă, cît de mare ar fi fost.

27 febr. 1945. O zi posomorâtă, asemănătoare zilelor de toamnă. În acest lagăr a sosit dl. adj.Papuc cu 13 oameni pentru a repara un lagăr unde vor veni prizonieri români de la Ludens ..., la 4 km depărtare de aici. În noaptea zilei de 19 februarie, orele 3 dim. un bombardament grozav asupra oraşului a ars barăcile din Stalag. Baraca noastră a fost descheiată din toate colţurile, iar baraca a doua, un perete a fost scos din cuie de suflul bombelor, grozav de mari, ale căror urme se văd a doua zi. Ceva de nedescris ...

28 febr. 1945 – 6 martie 1945. Plecat din nou la lucru la cîrciumar pentru a-mi continua lucrul pentru care mă recomandasem eu singur. Sosit, m-am apucat de zidit peretele şi până la această dată am zidit mai mult de jumătate. Mergînd la buncăr din oră în oră, fiind numai alarmă şi bombardament, m-am întîlnit cu un român din judeţul Romanaţi, care în războiul mondial s-a căsătorit în Serbia, iar cu ocazia războiului actual, nemţii l-au luat din sînul familiei şi l-au adus aici pentru a munci de pomană, fiind de meserie croitor.

În una din aceste zile m-a luat cu el la atelierul unde lucra şi mi-a dat o bucată de carne de cal şi o jumătate de pîine pentru a mînca la lagăr.

6 martie 1945. O zi posomorîtă de primăvară, ploaie amestecată cu zăpadă. Sosesc în lagăr 55 de oameni de la lagărul Bass unde este şi serg.major Mihai. În general, aceşti oameni, deşi spun că au trăit mai bine decît noi, par totuşi mult mai slabi. Cu ei sunt 2 ofiţeri, un lt. şi un slt. De la data de 19 febr. pînă azi, nu a mai fost zi în care să nu bombardeze.

7 martie 1945. Am plecat la meseria mea, zidăria, mai zidind trei rînduri de cărămizi. Mîncare bună, bere, ţigări, schnaps.

8 martie 1945. Zi posomorîtă, ploaie, zăpadă, ore întregi stăm în adăpost. Umezeala ne-a pătruns pînă la os, în adăpostul care veşnic este cu apă. În noaptea acestei zile a fost bombardament.

Suflul bombelor pătrunde cu putere în adăpostul nostru, deşi sunt lansate cam la 50 de m depărtare de aici. În gară a fost incendiat un tren cu muniţii, făcînd explozie mare şi se văd flăcări. În această zi am mai pus trei rînduri de cărămizi. Mîncare bună.

9 martie 1945. Aceeaşi situaţie. E ora 9, păsările de fier şi-au făcut apariţia, răscolind norii care sunt parcă porniţi numai pe răzbunare. În această zi am lucrat, dar mai puţin fiind în continuu alarmă.

10-11 martie 1945. Am plecat din nou la lucru dar tot alarmă continuu, ce bine îmi pare deoarece mă duc la buncăr căci am cu cine mă întîlni.

12 martie 1945. Din nou la lucru, dar în această zi dă Dumnezeu şi termin peretele, dar a ieşit cam strîmb, dar în fine proprietarului îi place, urmează ca mîine să mă apuc de tencuit.

La ora trei mă cheamă proprietarul să-mi dea un şnaps, trei trabucuri, mîncare domnişoara şi plec spre lagăr. La circa 500 de m sună direct alarma în dreptul fabricii de scos cărbuni din pămînt şi intru în adăpostul particular al lucrărilor de la această fabrică, unde mai înainte trei duminici lucrasem la el.

Cum am intrat în adăpost a şi început să bată antiaeriana, dar păsările cu cioc de fier nu se văd, că este nor. Buncărul este de 8 m adînc în pămînt, încît pămîntul în acest oraş se clatină ca o mărgea. Bombardamentul a durat 55 de minute şi mare frică pe mine, făcînd cruce încontinuu să mă scape Dumnezeu. După terminare am ieşit afară şi cînd văd tot oraşul numai fum şi foc, iar populaţia pe drum plîngînd, dar mai mult mă gîndeam la ai noştri în lagăr că vor fi morţi, neavînd buncăr bun ca populaţia din oraş.

Ajuns la lagăr dă Dumnezeu şi-i văd pe toţi sănătoţi, dar ei se gîndeau mai mult la mine în oraş, căci acolo a fost puterea bombardamentului.

Hrana nu ne-a mai venit astăzi deoarece din informaţii maşina care transporta hrana a fost bombardată în drum spre lagărul nostru. Spune populaţia că acest oraş Dortmund a fost atacat de circa 200 avioane anglo-americane.

13 martie 1945. Plecat din nou la lucru ca să termin peretele de tencuit, dar cînd am ajuns am găsit casa proprietarului dărîmată şi nici nu se mai cunoştea peretele unde l-am făcut, dar cu mine l-am luat şi pe sergentul Mihai ca ajutor. Cînd m-a văzut proprietarul a început să plîngă, spunîndu-mi să mă duc înapoi căci peretele l-au tencuit americanii.

Am plecat cu Mihai prin oraş în plimbare, să vedem ce a făcut aviaţia. Ca să vezi Fabrica „Union” care era lungă de 4 km complet dărîmată, calea ferată, podurile, trenurile aruncate în aer şi de pe linie, la 500 – 600 m, toate fabricile dărîmate.

Populaţia lucrează la scoaterea lucrurilor de pe sub dărîmături, plîngînd şi blestemînd pe Hitler. Nu cred şi după cum spune populaţia nici un om de pe lume n-ar putea să evalueze pagubele făcute de aviaţia americană, care a durat 55 minute, lansînd mii de bombe de cîte 2-3000 kg una. În această zi nu am primit decît pîine, 5 oameni la una, supă nimic.

Apă în lagăr nu mai este, lumina de loc, ce greu o ducem.

5 aprilie 1945. Am fost la lucru la doamna Fratelman, unde ne-a dat două pîini şi margarină la 6 oameni. Cînd am venit în lagăr am găsit pe serg.major Rusu împuşcat de nemţi în oraş, în gît.

6 aprilie 1945. Idem, cînd am venit în lagăr, am găsit împuşcat în mîna dreaptă pe soldatul Florea, care a vrut să treacă linia frontului. Seara pe la orele 10 a venit serg.major Barnea şi a spus că la ora 2 serg.major Rusu a încetat din viaţă. Artileria bate din ambele părţi pe deasupra barăcii şi nu ne lasă să dormim.

7 aprilie 1945. Idem, a început să bată artileria americană. Cînd am sosit în lagăr a început să vină aviaţia americană care a mitraliat pe linia frontului la distanţa de 2 km. Cînd a venit pe deasupra noastră, a început să tragă artileria antiaeriană cu 6 ţevi.

8 aprilie 1945. Sîmbătă seara înspre duminică (Învierea). Am dormit în adăpost fără pat, bătea artileria împrejurul lagărului. Ziua am plecat la lucru la doamna Fratelman unde am lucrat pînă seara, pe la orele 16 serg.major Iliescu a adus o căldare cu vin şi s-a îmbătat. Seara nu ni s-a dat nimic. Cînd am ajuns la lagăr ni s-a spus că în această noapte plecăm. Iliescu a plecat cu o santinelă cu 8 căldări, de a adus vin.

9 aprilie 1945. Pe la orele 4 dim. Am plecat cu lagărul înspre partea de est a oraşului, distanţa de 5 km. Noaptea nu am dormit de fel căci au bătut americanii toată noaptea. Am ajuns la orele 15, am ocupat o cameră cu trei paturi, eu, plot. Bălăneanu şi serg.major Mihai. Eu am făcut imediat mîncare, piure de cartofi şi lapte cu budincă, căci timp de 5 zile în lagăr nu ne-au dat pîine ci numai ciorbă. Şi aici se aud tunurile.

10 aprilie 1945. Am plecat din nou la lucru la dna. Fratelman. Am lucrat pînă la ora 4. toată ziua a bătut artileria peste noi şi se auzea P.M.M. trăgînd. Cînd am venit în lagăr a plecat sanitarul în stalog şi tot noaptea s-a înapoiat şi ne comunică că a murit un ostaş.

11 aprilie 1945. Am plecat din nou la lucru la dna.Fratelman am lucrat pînă la ora 4. Doamna ne spune să dormim la ea, căci vin americanii, dar noi nu am vrut. Cînd am ajuns în lagăr, sosiseră şi ceilalţi camarazi în stalog. Încă un mort.

12 aprilie 1945. Din nou la lucru la dna F., iar pe la orele trei a venit fruntaşul cu un caporal, au adus vin, după care pe la orele 6 am plecat în lagăr. Artileria şi PM.M. se aud mai aproape. Populaţia ne spunea pe drum că americanii sînt aproape.

13 aprilie 1945. Ne-am sculat mai dimineaţă şi am plecat la lucru la dna Fratelman. Cînd am ajuns în apropiere artileria bătea pe deasupra noastră cu proiectile fuzante, iar cînd am ajuns la lucru doamna şi ceilalţi, francezi care erau acolo la lucru, ne spuneau că oraşul Dortmund l-au declarat cedat şi că la ora 2 americanii sînt acolo.

1944, septembrie 1, Botoşani. „Raport de activitatea de prefect al judeţului Botoşani a d-lui Dimitrie Russu -pensionar- de la data de 7 aprilie până la 17 august inclusiv, adică 4 ½ luni ale anului 1944. Ocupaţia rusească”.

„Botoşani

1 septembrie 1944

„Din lacrimi, din sânge,

Din visuri şi cadavre

Ne-am croit România-Mare”

a zis Poetul

Domnule Ministru⁵⁸,

Subsemnatul, Dimitrie Russu⁵⁹, pensionar, fost Secretar G[enera]l al judeţului Botoşani, are onoare de a vă expune activitatea sa ca Prefect al judeţului de la 7 aprilie până la 17 august inclusiv 1944, adică 4 luni şi 10 zile din ocupaţia sovietică, pentru a-şi descărca conştiinţa faţă de autoritatea ministerului, rugându-vă să binevoiţi a lua cunoştinţă şi a aprecia.

I Aspecte:

În ziua de duminică, 26 mart[ie] 1944, se observa pe străzile oraşului mare mişcare îndreptată către gară cu lume fel de fel. Curios de aceasta, cu toate că posturile noastre de radio anunţau ştiri favorabile, în după prânzul aceleiaşi zile mă îndreptai spre acest punct, unde văzui aproape tot oraşul forfotând pe peron şi-n împrejurimile gării; două vagoane-clasă înţesate de lume ajunseseră până la refuz. Uimit de acest aspect, m-a cuprins o durere sufletească şi o îngrijorare de viitor. Întrebam de funcţionari, ce însemnează această mişcare bruscă de populaţie, mi se răspundea, că să n-am grijă, că funcţionarii stau pe loc şi că numai familiile lor pleacă în refugiu. Cu toate acestea mi-am luat măsuri de plecare şi am încercat în zilele de 27 şi 28 martie la gară, însă mi-a fost imposibil, căci vagoanele erau destinate numai pentru autorităţi.

În dimineaţa zilei de 29 martie nu mai exista urmă de autoritate, care lăsase localurile, în care funcţionase până acum într-o stare lamentabilă: fereşti, uşi, porţi deschise înlături, parcă ar fi fost cu recomandaţia „veniţi de prădaţi”.

De la această dată şi până la 7 aprilie -10 zile- am trăit zile foarte grele şi periculoase, afişându-se în acest timp elemente netrebnice, fără milă, fără Dumnezeu în terorizarea populaţiei. Începea lumea să se dea la jafuri în oraş cât şi în judeţ. Inventarul viu şi mort de pe moşiile proprietarilor începea să se destrame, inconştienţii însuşindu-şi mare parte din el. Conacurile şi gospodăriile erau prădate fără milă. Fabrica de zahăr din Ripiceni cu depozite în gara Dângeni devalizată. Într-un cuvânt toată averea judeţului se pierdea fie de localnici, fie de unităţi militare ce se strecurau; în special o coloană din Regimentul 8 Buzău a făcut prăpăd prin oraş şi comuna Vorona; în plus se mai adăugau şi elemente militare germane, care nu se dădeau înlături de la aşa ceva.

În această situaţie tristă ne-a găsit armata sovietică în dimineaţa zilei de 7 aprilie 1944, ora 9.30.

II. Precizare:

În seara aceleiaşi zile, după îndemnul şi rugămintea populaţiei rămase am acceptat demnitatea de Prefect al judeţului şi m-am prezentat în această calitate Generalului Comandant -casele Bacal din str. Mare- care a luat notă de aceasta şi după ce mi-a lămurit punctul de vedere al Armatei Roşii în această regiune, am plecat, afişând pentru ziua de 8 aprilie 1944 următorul comunicat:

„1.Aducem la cunoştinţa populaţiunii acestui judeţ, că de la data de 8 aprilie 1944 am preluat conducerea Prefecturii judeţului Botoşani.

2.Facem apel la întreaga populaţie de a-şi [re]lua activitatea în cadrul profesiunii fiecăruia în linişte şi ordine.

3.Se pedepseşte grav orice încercare de sabotaj şi distrugere sau de risipire de bunuri publice sau părăsite de populaţia evacuată.

4.Toţi funcţionarii şi pensionarii acestei Prefecturi, prezenţi în localitate sunt obligaţi să se prezinte în localul Primăriei în ziua de 8 aprilie 1944, ora 3 p.m.”

La orele 8 seara ale zilei de 8 aprilie am fost chemat la Comandament, care era acum în casele Bâznoşanu din str. Armeană, însoţit de d-na. dr. Lerner, care ştia ruseşte. M-am prezentat de data aceasta altui general despre care se spunea că ar fi Mareşalul Jukov. După ce ne-a evidenţiat scopul venirii Armatei Roşii pe aceste meleaguri, dându-mi oarecari instrucţiuni de detaliu pentru a doua zi, la ora 9 seara am plecat.

Era o seară splendidă. Am ajuns bine acasă fiind însoţit de o santinelă. Pe la ora 9.30 numai bine mă liniştisem în casă, se aud zgomote ale aeroplanelor germane şi în scurt timp începe un bombardament groaznic, care a ţinut până la 4 dimineaţa.

Lumea îngrozită s-a adăpostit prin şanţuri, pivniţe, mahalale, s-au retras în cimitire şi pe câmp. Au fost pierderi omeneşti, cari nu s-au putut evalua. A doua zi, ici acolo apărea câte o umbră de om. Oraşul era în ruină: str. Alexandru cel Bun pe care locuiesc era bătută de aviaţie aproape metru cu metru; apoi str. Armeană, N. Iorga etc. multe case particulare distruse, apoi instituţiile publice ca Liceul⁶⁰, Teatrul⁶¹, Şcoala Marchian⁶², Spitalul Mavromati (Sf. Spiridon) şi Gara cu împrejurimile ei. Cele două dintâi, adică Liceul şi Teatrul au putut fi reparate într-o măsură oarecare, restul a rămas în ruină. În această situaţie eu mă găseam singur; nu găseam pe nimeni cu care să stau de vorbă, să mă sfătuiesc. După vreo două, trei zile apăreau ici, colo, câte un biet român, mulţimea fiind de partea evreilor. În fine, cu fostul tovarăş de muncă de la Prefectură, pensionarul Ioan Popovici⁶³, ne-am dus la Palatul Administrativ şi amândoi ne sfătuiam, cum ar fi mai bine să reorganizăm serviciile. Şi, fiindcă elementul românesc lipsea cu desăvârşire, am apelat la cel evreiesc. Am izbutit încetul pe încetul să înjghebăm serviciile Prefecturii, Poliţiei, Tribunal[ul], Arest[ul] preventiv, Camera agricolă, Administraţia financiară, Serviciul bunurilor, economic, Primăriile şi Plăşile din judeţ, pentru ca în felul acesta să ne prezentăm Comandamentului organizaţi, care de altfel ne pretindea acest lucru. În toată această organizare ţin să menţionez, că afară de dl. Ioan Popovici mi-a dat tot sprijinul în mod sincer şi devotat dl. A. Moisi, licenţiat în drept şi fost funcţionar la C.F.R. pe care l-am numit ca Director al Prefecturii şi în urmă ca Inspector comunal. ⁶⁴

Şi ca o mărturie de felul cum se evidenţia organizarea judeţului dau în traducere aprecierea Maiorului Cozlov din Armata Roşie, ataşat la Comandamentul de Botoşani, la plecarea sa: „Eu sunt foarte, foarte mulţumit de felul cum am muncit împreună, în acelaşi scop în organizarea judeţului d-voastră şi cred că organele de sub conducerea d-voastră îşi vor îndeplini întocmai misiunea lor. În acest scop voi raporta şi d-lui General Sebastianov de sincera colaborare ce am avut-o. Vă doresc multă sănătate şi spor în conducere. Împuternicitul cu organizarea judeţului d-voastră,

5. V.1944 ss. Maior Cozlov”.

Pe la 25 aprilie mă pomenesc în cabinetul meu cu duumviri-i Ana Pauker şi V. Luca⁶⁵, într-o ţinută care a lăsat de dorit şi-n mica conversaţie ce am avut-o cu ei le-am răspuns că eu politică n-am făcut niciodată dându-le a înţelege că nu şi-au găsit omul pentru utilizarea gândurilor lor.

Au fost găzduiţi la tânărul Primar Carol Artberger⁶⁶, unde a avut loc o consfătuire la care n-au lipsit conducătorii actuali comunişti dr. Salzberg⁶⁷şi coada de topor, săteanul din Măşcăteni, Iuşcă⁶⁸. A doua zi au plecat la proprietarul din Şoldăneşti, Gh. Boldescu⁶⁹, actualul Prefect. Ce s-o fi pus la cale nu pot preciza. Pare că ea a dat tonul pentru activare în domeniul comunist, practicat numai de evreii noştri, în special tineretul până la 50 ani. Până acum s-au perindat doi ofiţeri sovietici la Comandamentul de Botoşani: Lt. colonel Sajin, un siberian şi Maior Popov, oameni cu cari m-am înţeles destul de bine.

În ziua de 8 mai am redeschis Tribunalul sub preşedenţia advocatului B. Spodheim⁷⁰, grefier fiind un pensionar român, restul numai evrei.

NOTE

58. Memoriul este adresat Ministrului Afacerilor Interne-Direcţiunea Administraţiei de Stat, Bucureşti; în momentul redactării raportului funcţia de ministru era ocupată de generalul Aurel Aldea.

59. La 21 aprilie 1949 autorul documentului a scris o scurtă autobiografie, cu ajutorul căreia putem reconstitui unele aspecte din viaţa şi activitatea sa; Dimitrie Russu s-a născut la 20 octombrie 1878 în satul Pomârla din fostul judeţ Dorohoi (S.J.A.N. Botoşani, Colecţia Registre Stare Civilă Pomârla, dosar nr. 20/1878, f. 59), a absolvit în 1899 liceul fondat în localitatea natală de către boierul Anastasie Başotă, a studiat literele la Universitatea din Bucureşti, dar nu şi-a putut susţine licenţa în 1907 deoarece a fost concentrat în armată la Regimentul 29, acolo unde îşi satisfăcuse stagiul militar şi unde dobândise gradul de sublocotenent în 1902; dezamăgit de contextul care l-a împiedicat să-şi finalizeze studiile, în 1908, cu ajutorul profesorului de limba latină C. I. Ştefănescu s-a angajat ca secretar la Liceul “A. T. Laurian” din Botoşani; în 1913 a devenit şef de birou la Prefectura judeţului Botoşani unde a lucrat până la ieşirea la pensie în 1938; în perioada 7 aprilie-17 august 1944 a fost prefect al judeţului Botoşani, (Idem, Colecţia Manuscrise, dosar nr. 82, “Drumul vieţii mele”, passim); Dimitrie Russu a participat la campaniile militare din 1913 şi 1916-1918 cu Regimentul 37 Infanterie, iar pentru faptele sale de arme a fost recompensat cu mai multe distincţii (Avântul Ţării în 1913, Victoria în 1924, Crucea Comemorativă cu baretele Ardeal-Mărăşti în 1925, Steaua României în 1931) şi a urcat în ierarhia militară până la gradul de căpitan de rezervă (1916); în anii 1913-1928, în paralel cu activitatea desfăşurată la Prefectură, a fost profesor suplinitor de limba română, latină şi istorie la Liceul “A. T. Laurian”, iar din 1924 a devenit membru al Societăţii Regale Române de Geografie; în anii 1930-1938 a îndeplinit funcţia de secretar general al Prefecturii Botoşani; în februarie 1938, în conformitate cu prevederile Înaltului Decret Regal nr. 870 publicat în Monitorul Oficial nr. 39/17 februarie 1938, Russu declara: “nu am făcut parte din nici un partid sau grupare politică, deci nu a fost cazul ca să prezint demisia din acel partid sau grupare”; în iunie 1941, pentru “sentimentele de bun român, trecutul şi activitatea sa” a fost numit în Comitetul de Cenzură al judeţului Botoşani (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani/caziere, dosar nr. 726, passim).

61. Liceul “A.T.Laurian”, înfiinţat în anul 1859, a fost distrus pentru prima dată în decembrie 1917, de către trupele armatei a IX-a ruse cuprinse de anarhia bolşevică; incendiul provocat de ruşi a produs pagube semnificative: circa 30000 de volume din bibliotecă, arhiva din anii 1859-1897 şi laboratoarele şcolare; localul a fost reconstruit şi redat în funcţiune începând cu anul şcolar 1922-1923, dar bombardamentul aviaţiei germane din aprilie 1944 i-a provocat avarii în proporţie de 75% (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 4/1945, f. 103).

62. Conform unui proces-verbal încheiat la 8 mai 1944 de către Rudolf Ionescu, ajutor de primar şi I. Wechsler, şeful Serviciului Tehnic din Prefectură, Teatrul “Mihai Eminescu” a fost lovit în plin de două bombe dar a avut de suferit şi din cauza suflului provocat de alte trei bombe căzute la o distanţă de 7-20 m de acesta; bombardamentul a distrus acoperişul, tavanul, tâmplăria şi a fisurat pereţii exteriori. (Idem, fond Primăria oraşului Botoşani, dosar nr. 17/1944, f. 31).

63. Ioan Popovici (1878-1947) a lucrat la Prefectură din anul 1918, a fost mai întâi copist, apoi impiegat, ajutor contabil, şef de birou şi şef-serviciu; în 1930 superiorul său, Dimitrie Russu, nota în foaia calificativă că este “un element bun şi de multă nădejde în serviciu, posedă mult spirit de iniţiativă […] purtarea în serviciu faţă de funcţionari şi public este fără reproş” (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani/caziere, dosar nr. 670, passim).

64. Ştefan Ciubotaru, Caleidoscop botoşănean, Botoşani, Ed. Geea, 1995, p. 266; autorul consideră că Avram Moisii, fost şef de gară înainte de război, fost director al Oficiului judeţean evreiesc din Botoşani în anii războiului şi ministru adjunct la C.F.R. mai târziu a fost “cel care a condus judeţul” în primăvara anului 1944; prefectul Dimitrie Russu l-a numit în funcţia de director încă din primele zile ale ocupaţiei sovietice şi tot el l-a avansat în funcţia de inspector administrativ al judeţului Botoşani şi şef al Serviciului Cultural al judeţului printr-o decizie emisă în 28 iulie 1944 (S.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 140/1944, f. 86).

65. Cei doi erau membri ai Biroului Politic Extern al P.C.R. creat la 23 februarie 1944 la Moscova; cf. Alina Tudor-Pavelescu (editor), op.cit.,p. 328.

66. Carol Artberger (1912-m.?) a fost de mai multe ori primar al oraşului Botoşani, primul “mandat” fiind imediat după instalarea Armatei Roşii în oraş (8 aprilie-27 iulie 1944), preşedinte al Camerei de Muncă a judeţului Botoşani între 30 iulie-11 noiembrie 1944 (Idem, dosar nr. 140/1944, f. 95), redactor al ziarului “Clopotul” şi responsabil raional la Alba-Iulia (Ştefan Ciubotaru, op. cit., p. 266).

67. David Salzberg (1906-1988), căsătorit în aprilie 1940 cu Bacal Rasela, membru al Partidului Comunist în ilegalitate, deportat în Transnistria în 1942 (S.J.A.N. Botoşani, fond Poliţia oraşului Botoşani, dosar nr. 35/1942, f. 7), a fost medicul-şef al judeţului Botoşani.

68. Constantin Iuşcă (1885-m?) provenea dintr-o familie săracă, cu mulţi copii din satul Măşcăteni; a fost iniţiatorul şi organizatorul Comitetelor Ţărăneşti din judeţul Botoşani (“Clopotul” an I, nr. 1/8 octombrie 1944), preşedintele acestora şi şeful Serviciului Exterior al Serviciului Bunurilor de pe lângă Prefectura Botoşani ( Regulamentul de organizare interioară a Serviciului Bunurilor Judeţene citit şi aprobat de Consiliul de Colaborare în şedinţa din 16 septembrie 1944, Botoşani, 1944, p. 16), preşedinte al Comitetului provizoriu al Frontului Plugarilor din judeţul Botoşani (“Clopotul” an I, nr.6/26 octombrie 1944) şi membru al Comisiei de triere a celor reţinuţi sub acuzaţia că au fost legionari (S.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 73/1944, f. 16); “pentru vina de a fi cerut o soartă mai bună pentru ţărani şi de a fi luptat pentru o Românie liberă şi fericită” a fost arestat în 1918 şi condamnat de Curtea Marţială Galaţi la 8 ani închisoare; în 1927 a fost eliberat de la închisoarea Doftana şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în satul Măşcăteni (“Clopotul” an I, nr. 7/29 octombrie 1944); în timpul războiului a fost deţinut al lagărului de la Târgu-Jiu (S.J.A.N. Botoşani, fond personal Alexandru Faliboga, dosar nr. 106/1962, f. 1).

69. Gheorghe Boldescu, prefect al judeţului Botoşani în perioada 18 august-20 decembrie 1944 şi primar al oraşului Botoşani în 1947-1948, s-a născut la Craiova, avea studii la Paris şi deţinea o moşie de 158 ha în satul Şoldăneşti din comuna Blândeşti (“Clopotul” an III, nr. 160/14 noiembrie 1946; S.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 36/1944, f. 2).

70. Preşedintele Instanţei Speciale Represive din Botoşani era Mauriciu B. Spodheim (1899-1984), fiul unui arendaş evreu din zona Leorda (Idem, Colecţia Registre Stare Civilă Costineşti, dosar nr. 4/1899, f. 2);a fost numit în funcţie de către prefectul Russu prin decizia nr. 2/3 mai 1944 (Idem, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 101/1944, f. 35); la 27 decembrie 1944 a fost desemnat preşedinte al Comisiei de triere a celor bănuiţi că au fost legionari (Idem, dosar nr. 73/1944, f. 15).

Mărturisiri din perioada comunistă – portrete, eseuri şi schiţe (7)

GheorgheBâgu

Zăcământul de cauciuc

Într-o dimineaţă din luna mai a anului 1962 eram în birou cu geologul Ion Rădulescu, şeful echipei de prospectări ce efectua cartări de suprafaţă în Carpaţii Orientali.

La un moment dat se deschide uşa şi intră un domn sobru, elegant, cu o cravată roşie, însoţit de un cetăţean ce purta pe cap o pălărie de vânător. Se recomandă secretar cu problemele economice al raionului Rădăuţi, iar pe cetăţean îl prezentă ca un mare cunoscător al tuturor zăcămintelor din subsolul Bucovinei. Ne spune că este trimis de tovarăşul prim secretar al regiunii Suceava, Ene Ţurcanu, şi ne roagă să-l urmărim pe tovarăşul Condrea, aşa se numea însoţitorul său, pe muntele Ouşorul, pentru a ne arăta un zăcământ de cauciuc, ca apoi să mergem cu el şi la Bâtca Rea, să ne arate o mineralizaţie auriferă.

Ne cerem scuze şi-l rugăm să ne permită să coborâm ca să mâncăm şi să ne luăm cele trebuincioase. În acest timp îl întreb pe amicul Rădulescu ce zice el de zăcământul de cauciuc.

- Ce să zic, ştiu că rezultă din latexul arborelui de cauciuc ce creşte în America Latină şi mai ştiu că există şi ca produs sintetic macromolecular al izoprenului şi că se fabrică la Oneşti.

Nu avem de ales, mergem pe Ouşorul, aceasta este dispoziţia tovarăşului Ene Ţurcanu. Revenim la birou, îl luăm pe Condrea, ne urcăm în maşină şi ne îndreptăm, prin Iacobeni, către Ouşorul, ca apoi să ne întoarcem, să urcăm la Bâtca Rea şi a doua zi să ajungem la Rădăuţi pentru a prezenta rezultatele observaţiilor noastre.

Era o zi splendidă de mai, cu cer senin, cu multă lumină, cu multă verdeaţă şi cu vânt blând ce adia şi ne mângâia feţele cu o răcoare plăcută şi înmiresmată. Am trecut prin Pojorâta, Valea Putnei şi am urcat pe Obcina Mestecăniş unde ne-am oprit pentru a admira întreaga panoramă: în faţă se vedea Giumalăul şi Rarăul cu Pietrele Doamnei, în stânga, departe se zărea Pietrosul Rodnei, Ineul şi Gărgălăul, iar în dreapta apăreau destul de clar Călimanii cu cei „Doisprezece Apostoli”. Priveam la toate aceste binecuvântate şi magnifice frumuseţi şi eram fascinaţi, nemişcaţi şi extaziaţi, admirându-le. Frumoase sunt apele argintii ale Bistriţei care şerpuieşte printre munţi, frumoase sunt pădurile de conifere şi mesteceni, frumoase sunt pajiştile cu ierburi crude, frumoase sunt aşezările omeneşti care privite din vârful muntelui par jucării lucrate cu bun gust, cu multă migală şi trudă, dar mai frumoasă este linia orizontului, acel evantai de piscuri estompate pe albastrul cerului ...

De la Mestecăniş am coborât în Iacobeni, am trecut prin satul Argestru, oraşul Vatra Dornei, iar la Cândreni am lăsat maşina şi am început să urcăm Ouşorul. Am urcat numai printr-o pădure de molid, de la altitudinea de 800 de metri până la peste 1.600 de metri şi ne-am oprit în golul alpin din vârful muntelui. Ajunşi aici, Condrea ne-a arătat o serie de roci negre ce ne-au încurcat şi pe noi. Ne aşteptam să găsim gresii eocene şi, de fapt, am găsit cuarţite negre. Este adevărat că semănau cu fragmente de cauciuc. Arătăm şi îi explicăm că acestea sunt nişte roci silicoase vechi în care există ceva oxizi de mangan ce colorează roca în negru lucios, pe scurt nişte pietre negre ce n-au nimic comun cu cauciucul. Bietul om se uita la noi nevenindu-i să creadă ce-i spuneam, el explicându-ne că încă din fragedă copilărie, de pe vremurile când umbla cu oile pe păşune ştie de la oameni învăţaţi că pe Ouşorul există cauciuc. Colectăm probe, şi-l rugăm pe el să ne aducă tot ce crede că este mai semnificativ pentru a fi analizate, iar rezultatele urma să le prezentăm tovarăşului secretar cu probleme economice. Condrea tot nu era convins, dar nu avea altă soluţie decât aceea de a se grăbi pentru ca să ajungem şi la Bâtca Rea. Coborăm la maşină, mergem şi trecem Mestecănişul, adică trecem din valea Bistriţei în valea Moldovei, ne întoarcem din nou în amonte, trecem prin comuna Fundu Moldovei, satul Botoş şi ne oprim la Deluţ. Rugăm pe şofer să se întoarcă şi să ne aştepte pe Obcina Ursului, la badea Ion Ţăranu, unde vom veni şi noi şi unde vom rămâne peste noapte.

După ce am traversat pârâul Orata, am urcat pe Obcina Deluţ, şi ne-am îndreptat către Bâtca Rea de sub muntele Botoş, păşind printr-o frumoasă pajişte alpină. Am mers pe un covor verde ornat cu flori multicolore din flora spontană caracteristică sfârşitului de mai: primule, gălbenele, genţiene colorate în albastru de Voroneţ, toporaşi cu parfumul lor specific, panseluţe delicate, căldăruşe, bulbuci, iar ca o curiozitate, am descoperit şi un pâlc de narcise sau zarnacadele graţioase şi plăcut mirositoare.

Ajunşi la Bâtca Rea, Condrea ne arătă o serie de săpături vechi şi o sumdenie de fragmente de minereu cu pete albastru verzui, caracterisicile cuprului. Noi cunoşteam de multe aceste mineralizaţii, le probasem, le analizasem, citisem tot istoricul lor şi toate rezultatele lucrărilor de aici, efectuate în secolul trecut de către Casa Manz, de sub ocupaţia austriacă. Totuşi am colectat din nou probe, i-am explicat amicului Condrea că această zonă este în atenţia noastră şi că deocamdată nu interesează economic, ceea ce o să arătăm şi în raport.

Am luat-o încet şi destul de obosiţi către badea Ion Ţăranu, pe un drum greu, prin pădure, prin mlaştini şi printre stânci. Nu mai vorbea nimeni, mergeam în şir indian. Deodată auzim cântând un cocoş. Oare este o realitate? Stăm în loc şi aşteptăm poate se repetă şi n-a trecut mult timp şi din nou cocoşul a cântat. Ne întoarcem pe o cărăruie în dreapta şi după un dâmb, aproape de un izvor, găsim o casă cu un geam, o poiată şi în spate sub o stâncă o şandrama, un fel de şură dărăpănată. În jurul geamului şi al uşii atârnau şiraguri de bureţi uscaţi sau în curs de uscare: hribi, vineţele, gălbiori, râşcovi, iuţari etc. Ne uităm pe fereastră şi vedem în casă o sobă cu plită, un pat lângă sobă, o măsură pe care erau câteva ulcele, un ceaun şi o strachină. Pe perete era o icoană şi un calendar ortodox. Ne tot mirăm şi ne tot întrebăm cine trăieşte în pustietatea aceasta şi iată că vedem o babă înaltă şi rufoasă, ducând în spate o sarsana cu iarbă. Era slabă, nepieptănată şi plină de noroi. Îi dăm bună ziua şi o întrebăm dacă locuieşte aici. Ne-a răspuns afirmativ, apoi ne-a spus că s-a lepădat de bărbat de la vârsta de 25 de ani şi că s-a retras la coliba aceasta, fostă proprietate a unui unchieş de-al ei, care locuia aici numai vara când venea cu turma de oi. Ne-a mai spus că are trei găini şi un cocoş, o capră, că ţine găinile în pod ca să nu le prindă vulpea sau uliul şi că adăpostul caprei este făcut solid, că mai cultivă o parcelă cu cartofi şi că îşi aduce mălai toamna din satul Valea Stânei. Fânul pentru capră îl păstrează în şură.

-De când stai aici?

- De mult, de aproape treizeci de ani!

- Nu te temi de lupi sau de alte sălbăticiuni, fiindcă vedem că nu ai gard la casă?

- Întotdeauna am rămas în voia Domnului care totdeauna m-a păzit. El are grijă de mine.

- Cu ce hrăniţi capra, dar găinile?

- Adun toată vara fân de pe unde pot şi de unde am voie, iar găinile le hrănesc cu cartofi fierţi, cu iarbă şi cu alte buruieni pe care ştiu că ele le mănâncă.

- Ce faci iarna, care pe aici pare fără sfârşit?

- Uitaţi-vă, toată ziua îmi adun lemne şi vreascuri pe care le pun pe foc. Stau la gura sobei şi mă încălzesc.

- Nu-ţi este urât? Nu te iau gândurile?

- M-am obişnuit.

- Ce-o să faci când vei fi bătrână şi n-o să mai poţi aduna lemne şi iarbă?

- Cred că nu o să ajung acele vremuri că are Dumnezeu grijă de mine.

Ne-am luat rămas bun de la bătrână şi ne-am văzut de treburile noastre. Pe drum, impresionaţi de întâlnirea cu pustnica, ne tot întrebam ce-i oferă viaţa acestei femei atât de izolată? Întreb pe amicii mei dacă au văzut adăpostul caprei, dacă au văzut oblonul de la geam? ... Toate făcute pentru a se apăra de fiare. Curiozitate!? Şi încep să le povestesc cum am cunoscut, cu doi ani în urmă, un caz asemănător. Ne rămăsese necartat pârâul Gârbele, un afluent pe stânga răului Moldova, ce-şi varsă apele între satul Colacul şi comuna Breaza, un pârâu destul de lung ce părea că nu se mai termină. Am început cartarea într-o dimineaţă de septembrie. Cum s-a făcut ziuă, ajutat de către Dan Ciotă şi doi oameni de teren, am tot cartat şi am tot urcat pe pârâu, am ieşit din sat, am intrat în pădure, urcuşul devenea din ce în ce mai greu, mai stâncos şi plin de cascade. Intrasem într-o zonă neumblată şi greu accesibilă, când într-o poiană ne apare în faţă o casă aplecată într-o parte, cu o singură fereastră şi văruită cu alb. Ne uitam să vedem pe cineva, observăm că avea un petec de pământ cultivat cu cartofi, iar în casă n-am reuşit să vedem nimic din cauza unor jaluzele făcute din pânză de sac. Mai stăm şi ne mai uităm, când iată că apare o bătrână ca de pe altă lume, cocoşată şi fără dinţi, care a rămas cu gura căscată uitându-se la noi. Ne priveşte lung şi nu ne spune nici un cuvânt. I-am dat bună ziua şi nu ne-a răspuns, apoi s-a repezit la noi şi cu gesturi curioase ne-a arătat cum mistreţii i-au distrus cartofii. Încerca să vorbească şi scotea nişte sunete onomatopeice de te îngrozeau şi tot ce încerca ea să ne spună erau numai onomatopee. Nu ştiu de ce, dar ne-a fost frică şi silă să intrăm în casă. I-am urat bătrânei multă sănătate şi am început coborâşul grăbiţi să nu ne prindă noaptea prin această singurătate. A doua zi ne-am interesat în comuna Fundu Moldovei de baba de la izvoarele pârâului Gârbele şi ni s-a spus că este huţulcă, că nu ştie româneşte, că este bolnavă de nervi şi că are un fiu care lunar îi duce alimente, chibrituri, gaz, săpun şi toate cele necesare unui trai amărât. Ea se instalase într-o casă părăsită, care pe vremuri este locuită numai vara de către păstori.

Dar să vă mai povestesc un caz oarecum asemănător cu acesta. În comuna Rădăuţi Prut din judeţul Botoşani, trăia pe când lucram şi eu pe acolo, o femeie refugiată din Basarabia, pe nume Marusia, care dormea în aceeaşi încăpere cu porcii. Se întreţinea din creşterea porcilor. Ocupase o casă părăsită de către evrei şi se instalase în ea cu şapte,opt porci. Îşi făcuse un pat aproape de tavan, pe patru pari bine consolidaţi în pământ, încât Marusia dormea sus în pat şi porcii jos, aşa că iarna se încălzea cu căldura emanată de către aceste fiinţe rău mirositoare. Din când în când vindea câte un porc şi-şi cumpăra alimente pentru ea şi porumb sau cartofi pentru grohăitori. Era înaltă, slabă, la vreo 45 de ani, prost îmbrăcată, un fel de sperietoare ca acelea ce se pun în lanurile cu floarea soarelui pentru a alunga ciorile.

Tot mergând şi tot povestindu-le ba de huţulca de la izvoarele Gârbelor, ba de Marusia de pe malul Prutului am ajuns la casa de pe Obcina Usului. Obosiţi ne-am aşezat pe prispă să ne odihnim. Era pe înserate şi la altitudinea de peste 1.200 de metri, nopţile sunt răcoroase şi fermecătoare. În faţa casei, într-un pâlc de mesteceni, doi cuci cântau. Cucul, această pasăre solitară şi curioasă, cu cântecul ei legat de inima poporului român. Vine pe meleagurile noastre de Sfântul Gheorghe când natura toată a reînviat, sămânţa este pusă în pământ şi toţi aşteaptă vara. Cucul depune oul în cuiburi străine şi după ce îşi vede puii mari, pe la începutul lunii iulie, nu-i mai auzi glasul, îşi părăseşte perechea şi, fiecare pe cont propriu, se îndreaptă către delta Nilului unde stă până-n primăvara următoare. Puii, după ce le cresc penele şi sunt apţi pentru a pleca, prin luna octombrie o iau şi ei din loc şi se duc pe drumul parcurs de părinţii lor atât de vitregi, care i-au părăsit încă golaşi, şi-n cuiburi străine. Cine le-a arătat drumul? Cine i-a îndrumat? Numai Dumnezeu.

Badea Ion ne-a poftit la masă. Eram atât de obosiţi că ne trecuse şi pofta de mâncare. Totuşi am mâncat lapte cald cu mămăligă.

Ion Ţăranu, proprietarul casei, era un om înalt, voinic, bine legat, de aproape 60 de ani, totdeauna în iţari, cămaşă şi bundiţă, cu plete, mustaţă şi sprâncene albe. Era şi el un fel de solitar. Şi-a construit o casă mare şi frumoasă pe vârful Obcinei Ursului, la altitudinea de peste 1.200 de metri şi la adăpostul unor stânci gigant. Casa avea parter şi etaj. Etajul era făcut şi aranjat numai pentru trecători şi întârziaţi prin zonă, fie la cules de fructe, fie la vânătoare sau cum eram noi, căutători de zăcăminte. La etaj erau trei camere luminoase, mobilate cu paturi, mese şi scaune făcute din lemn de paltin sculptat, iar pe pereţi, pe lângă icoane se găseau tot felul de coarne de ţap, colţi de mistreţi, cocoşi de munte împăiaţi şi tot felul de bibelouri făcute numai din daltă. Pe jos erau piei de lup sau de mistreţ. Mai avea şi o vioară, construită de un unchieş de-al lui, destul de reuşită. El se căsătorise cu o femeie de Breaza, care a acceptat să trăiască alături de soţul ei departe de sat, departe de comună. Erau buni gospodari, aveau 12 vaci cu lapte, păsări şi porci. De la drumeţii care treceau vara, din Valea Moldovei în Valea Bistriţei şi poposeau la Obcina Ursului, totdeauna ei au avut de câştigat. De exemplu, ani în şir directorul de la gospodăria de stat Bucium de lângă Iaşi, îşi petrecea concediul de odihnă împreună cu familia la badea Ion, unde aducea 100 kilograme de vin, roşii, vinete, pepeni etc. Tot ce nu se găsea la munte.

Mâncând noi lapte cu mămăligă, mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută pe meleagurile acestea, pe care le-am povestit-o.

Mă găseam cam pe la 25 martie 1954 tot la badea Ion, unde era obiceiul ca-n ajunul Bunei Vestiri să se adune toată cetina uscată, crengile uscate, vreascurile, gunoaiele şi să li se dea foc. A strâns şi badea Ion o grămadă imensă de vreascuri şi când s-a înnoptat şi i-a dat foc, foc ce ridica flăcări de doi-trei metri. Stăteam în casă şi citeam la lampă, când el mă chemă afară şi-mi spune:

- Îi auzi?

- Da.

Pe toate crestele din jurul casei urlau lupii, schelălăiau şi clănţăneau, unii mai bătrâni cu glasuri răguşite, alţii mai tineri urlau de răsunau văile, te înfiorau, te îngrozeau ...

După masă ne-am urcat la etaj pentru a ne odihni. Aici am găsit peste tot buchete de muşeţel uscat, buchete de pojarniţă şi busuioc frumos mirositoare, creând o atmosferă plăcută de basm. Totul era făcut pentru oameni obosiţi, dornici de odihnă, aşa că în câteva minute am trecut şi noi în lumea viselor. A doua zi cum a răsărit soarele, ne-am sculat, ne-am îmbrăcat, ne-am dus la izvorul din grădină şi ne-am spălat, ne-am bărbierit, am revenit în casă şi am servit câte o cană-două, de lapte fierbinte. Am mulţumit gazdelor şi am coborât la maşină şi de aici ne-am îndreptat spre Rădăuţi. Am traversat comuna Fundu Moldovei, am luat-o la stânga, pe drumul strategic, pe Valea Sadovei, am trecut Obcina Feredeu, apoi Obcina Mare, Obcina Cacica şi după trei-patru ore de mers ne-am văzut în oraşul Rădăuţi. Un oraş bucovinean, aşezat în zona colinară, bogat, frumos şi destul de curat. Ne-am prezentat la raionul de partid, la tovarăşul secretar cu probleme economice, care ne aştepta curios să ştie ce-am făcut. I-am arătat eşantioanele colectate de pe Ouşorul şi de la Bâtca Rea, de faţă fiind şi Condrea. Tovarăşul secretar părea nemulţumit.

- Cum tovarăşi nu este zăcământ de cauciuc pe Ouşorul? Şi nici aur la Bâtca Rea?

- Nu există, cauciucul n-are nimic comun cu cuarţitele negre de acolo, pe care le-am probat cu tovarăşul Condrea. Cauciucul este produsul unui copac şi se poate prepara şi sintetic.

- Lăsaţi-o baltă oameni buni, auzi cauciuc în copac! Dar cu aurul de la Bâtca Rea?

-La Bâtca Rea există o mineralizaţie slab cupriferă cu ceva plumb şi zinc. Noi o cunoaştem bine, am probat-o, am analizat-o, am cartat-o şi este în continuare în atenţia Comitetului Geologic.

- Cum, n-are aur?

- Nu are.

- Tovarăşi, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut, deşi cu părere de rău trebuie să vă spun, cu rezultate neaşteptat de rele. Mie îmi place să o spun omului în faţă, adică fără nici un rezultat ... dar aşa-i la noi nu-i ca la alţii ... Acum vreau să vă conduc şi să vă arăt cel mai important monument istoric din Rădăuţi şi din ţară. Ieşim şi facem câteva sute de paşi şi tovarăşul secretar ne arată monumentul.

- Acesta este monumentul, puteţi să-l vizitaţi.

- Care? Biserica lui Bogdan I?

- Da. El se ferea să pronunţe cuvântul biserică.

- Intraţi, aveţi voie să o vizitaţi.

- O cunoaştem, este ridicată de Bogdan I, cel venit din Maramureş şi în ea există câteva pietre funerare puse de Ştefan cel Mare la mormintele primilor Muşatini. A fost mărită şi repictată de Alexandru Lăpuşneanu. Aţi ştiut?

- O, sunt multe lucruri de spus, dar n-avem noi timp pentru aşa ceva, suntem tare ocupaţi cu probleme economice. Am moştenit de la burghezie numai sărăcia şi prostia, pe care luând lucrurile de la rădăcină, trebuie să le înlăturăm şi să ridicăm nivelul economic până vom reuşi să concurăm cu cel de la Moscova. Nu glumim tovarăşi, vorbim foarte serios, acestea sunt planurile şi hotărârile noastre. Până atunci, muncă, răbdare şi tutun şi să ştiţi că am rămas foarte supărat de contribuţia dumneavoastră. Nu-i cauciuc, nu-i aur. N-avem ce să mai facem, tot înainte tovarăşi, aşa cum ne-a învăţat marele nostru Lenin. Puneţi umărul tovarăşi, să refacem ţara distrusă de criminaţii fascişti şi legionari. La muncă tovarăşi! Demascaţi tot ce este putregai şi încă o dată nu fiţi plângăreţi.

L-am salutat şi am plecat să ne vedem de treburile noastre.

Şcoala Secundară de fete gr. II obţine oficial titlul de Liceu din anul 1928, şi ne reamintim faptul că Regina Elisabeta, cu pseudonimul Carmen Sylva, era patroana unităţii încă din anul 1908; de aceea şi şcoala secundară a purtat acest titlu tot timpul. În lucrarea Liceul „Mihai Eminescu” din Botoşani - file de centenar se afirmă în mod eronat că, în anul şcolar 1924-1925, această unitate devine liceu Tip C, cu opt clase.¹⁶⁴ Acelaşi lucru îl susţine şi profesorul Carp în Istoria Învăţământului liceal din Botoşani.¹⁶⁵ Adevărul este cel prezentat de Gabriela Leonardescu, în a sa Monografie din 1937.¹⁶⁶ Astfel, precizează autoarea, prin ordinul nr. 14471, din 3 septembrie 1928, primit de la Inspectoratul Şcolar al Regiunii a XIII-a Iaşi, şcoala secundară de fete gr.II din Botoşani devine Liceu tip C. Urma deci să se aplice şi aici prevederile noii legi a văţământului secundar.

Repartizarea pe specialităţi şi cadre a orelor, în anul de învăţământ 1928-1929,este prezentată în anexa nr. 9 a lucrării.

În cursul anului şcolar s-au derulat mai multe inspecţii în liceu, dar bucuria cea mai mare a fost prilejuită de vizita făcută de ministrul, de atunci al învăţământului, dr. C. Angelescu.

Astfel, inspectorul general Focşa asistă la caligrafie pe prof. Aspazia Chersin, pe care o găseşte bine şi mai face, în actul încheiat, pe 21 ianuarie 1928, aprecierea că localul este curat şi bine îngrijit.¹⁶⁷ Alte inspecţii a realizat în liceu inspectorul secundar Alexandru Băleanu, care face, în special unele recomandări, în urma asistenţelor făcute la examenul clasei a VII-a, la obiectul istorie, predat de d-na Mitescu, şi la clasa a III-a, la geografie, la aceeaşi profesoară (pe 18 iunie 1929.¹⁶⁸

La sfârşitul anului, din cele 424 de eleve înscrise, au promovat 369; au rămas repetente 26 şi s-au retras un număr de 29. La examenele particulare s-au înscris 98 eleve, dintre care doar 39 au fost promovate.¹⁶⁹

Comitetul şcolar a acţionat pentru trecerea datoriei din împrumutul făcut pentru cumpărarea localului din Bulevardul Eminescu, de la Banca Poporului, ce percepea o dobândă foarte mare, la altă instituţie de credit şi anume la Camera de Comerţ, ce percepea doar 15% dobândă anuală.

În vacanţa de vară, profesoara Natalia Mitescu, directoarea şcolii, şi-a prezentat demisia, pentru motive familiare, la 8 august 1929, în locul ei fiind desemnată profesoara Elena Haralamb. Pentru prima dată Liceul “Carmen Sylva” funcţionează cu numai 7 clase bugetare, în anul 1929-1930, nemaiavând clase paralele extrabugetare ori de tranziţie. Învăţământul acum începe să suporte tot mai mult efectele economice şi sociale ale crizei din anii 1929-1933. Cu toate că România nu a falimentat economic, zguduirile provocate de criză au fost foarte puternice. Din păcate, crizei economice avea să i se asocieze şi una politică, latentă, dar nu mai puţin profundă. La originea ei, s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat pe propriul său fiu, Mihai şi a devenit Regele Carol al II-lea.¹⁷⁰

În situaţia de criză, pentru apărarea drepturilor învăţătorilor şi a profesorilor din învăţământul secundar, s-a constituit „Federaţia corpului didactic”, secţiunea Botoşani, în urma Congresului desfăşurat în ziua de 23 martie 1930, în Aula Liceului „Laurian”. Au participat reprezentanţii „Asociaţiei profesorilor secundari” şi ai „Asociaţiei învăţătorilor” din judeţul Botoşani. Moţiunea dezbătută şi aprobată, cu privire la salarizare, s-a înaintat primului ministru, ministrului Instrucţiunii şi Ministerului de finanţe.¹⁷¹

Toată perioada crizei economice este confruntată cu mişcări sociale, la care se solidarizează şi cadrele didactice. Ele au protestat, în presă şi în întrunirile organizaţiilor profesionale din care făceau parte, în audienţele cerute şi de cele mai multe ori aprobate, la rege, guvern şi minister. În 1933, la Congresul Federaţiei Corpului didactic, desfăşurat în ziua de 19 martie, în sala Ateneului Român, V. Ţoni, reprezentantul judeţului Botoşani, în cuvântul său a arătat că „şcoala nu mai poate fi la cheremul politicianismului mercenar şi păcătos”; el solicită, mai departe „întregirea legală a salariilor”.¹⁷²

La un alt Congres al Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Botoşani, din vara anului 1933, în raportul cu privire la frecvenţa şcolară se arată că, potrivit anchetei pe ţară relizate în 1932, asupra învăţământului românesc primar, din 3.155.248 copii înregostraţi, între 7-16 ani, numai 2.022.462 erau înscrişi în şcoală, rămânând „fără nici o atingere cu şcoala”, deci în afara ei, 1.132.786 copii.¹⁷³ Se trăgea un semnal serios de alarmă, în legătură cu ştiinţa de carte.

Erau efectele sociale ale crizei, în planul şcolii, din care se va ieşi greu şi, va lăsa urme serioase, în ce priveşte analfabetismul, în România interbelică şi chiar după.

Noua directoare a liceului numită prin decizie ministerială, cu 15 septembrie 1929, profesoara Elena Haralamb, va fi aleasă, în octombrie 1931, cu unanimitate de voturi, apoi confirmată şi de minister prin ord. 179.657, numită pe o durată de 3 ani. Reconfirmată Elena Haralamb a condus liceul timp de 8 ani de zile, fiind mult apreciată de colege. Despre colectivul didactic sew afirma răspicat faptul că “în sânul său domneşte cea mai desăvârşită armonie”.¹⁷⁴

În această vreme, Şcoala normală de fete „Despina Doamnă”, din Botoşani, este pe punctul de a se desfiinţa; de aceea, unele cadre didactice şi-au cerut din vreme transferul la Liceul “Carmen Sylva”. Astfel, preotul Sotir Simionescu vine la religie, Gabriela Leonardescu, vine pe orele de filosofie şi limbă română, pe catedre libere. Sunt şi alte mişcări de cadre pe catedrele devenite vacante sau rămase libere în urma unor detaşări, transferări sau pensionări.

În zilele de 27 şi 28 martie 1931, sunt asistate la lecţii, de către inspectorul de specialitate Dimitrie Birlad, profesoarele Leontescu – la o lecţie de psihologie, la clasa a VI-a.

Inspectorul a consemnat faptul că „exemplele date de eleve (insistându-se îndeosebi asupra stărilor sufleteşti din viaţa de şcoală) au fost amănunţit şi inteligent analizate”.

La d-ra Sibi Charlotte, de asemenea, face observaţia, în procesul-verbal, că la clasa a VI-a „a fost o lecţie izbutită” şi laudă uşurinţa de a vorbi; o lecţie condusă cu pricepere pedagogică „nu învăţată, dar înnăscută”… „cu rară îndemânare a evocat, cu ajutorul textului, toată viaţa socială, psihologică, literară, curtea şi moravurile secolului. Pe nesimţite, pagina de carte devenise, pentru toate elevele, reprezentarea caracteristică a secolului al XVII-lea. La realizarea acestei evocări a contribuit şi uşurinţa şi abilitatea de a vorbi a D-şoarei profesoare (lecţia despre La Bruyère)… Rezultatul căutat de d-ra profesoară a fost pe deplin ajuns. La d-ra Sibi s-a precizat siguranţa şi îndemânarea profesorului – înnăscut, nu făcut”. Într-o altă asistenţă, inspectorul C. Botez o recomandă pentru obţinerea gradului definitiv (30 octombrie 1934).¹⁷⁵

Potrivit normelor, în timpul anului şcolar în unitate s-au efectuat mai multe inspecţii generale şi speciale, ultimele în vederea obţinerii definitivatului. În activitatea extraşcolară, ca şi altădată, prin tradiţie, au fost organizate manifestări pentru sărbătorirea patronului şcolii, precum şi a şi a zilelor naţionale.

Încadrarea liceului pe anul şcolar 1929-1930 se prezintă astfel:

Comitetul şcolar s-a ocupat, cu succes, de decontarea sumelor împrumutate la bancă şi a avut cu ce să procure mobilier nou, să repare pe cel vechi, încă folosibil, să întreţină în internat, în mod gratuit 3 eleve lipsite de mijloace băneşti. S-a procurat un număr important de cărţi pentru bibliotecă, cheltuindu-se pentru aceasta 10.000 lei, şi s-a cumpărat material didactic în valoare de 20.000 lei.¹⁷⁶

În urma alegerilor din 6 aprilie 1930, preşedinte, cu unanimitate de voturi, a fost ales colonelul Matei Placa. În internatul liceului, de care se ocupa Comitetul şcolar, pe lângă cele 10 burse ale statului (pentru care ministerul vira suma de 60.000 lei anual), acesta a găzduit în acest anul şcolar respectiv un număr de 35 eleve. Şi aceasă instituţie a fost dotată cu mobilier şi cazarmament specific nou, precum şi cu paturi, noptiere, mese, scaune, veselă etc.¹⁷⁷

La 15 septembrie 1930, conform Regulamentului se deschide noul an şcolar desfăşurându-se fără întrerupere, până la închiderea lui. Orarul liceului cuprinde activităţi de la 8 la 13, ca şi în anul precedent, numai în câteva după-amiezi se realizau ore de ansamblu coral şi educaţie morală, potrivit indicaţiilor şi recomandărilor ce erau primite de la minister.

O activitate nouă ce începe a se permanetiza este cea legată de expunerile şi demonstraţiile în legătură cu apărarea împotriva gazelor toxice de luptă, realizate cu elevele, de către specialişti din oraş, repartizaţi pe şcoli şi licee. În rândul cadrelor didactice, remarcăm încadrarea maestrei de muzică, profesoară definitivă, Valentina Mihăilescu, iar pe orele de limbă franceză, rămase disponibile prin pensionarea profesoarei Mascany, este încadrată profesoara Charlotte Sibi, fostă titulară la Şcoala Comercială de fete.¹⁷⁸

La sfârşitul anului şcolar, statistica rezultatelor este următoarea: la cursul inferior (clasele I, II, III) s-au înscris 142 eleve, au promovat 136 şi au rămas repetente 3; una s-a retras; la cursul superior (clasele IV, VII) au fost înscrise 169 eleve; au promovat 156 şi au rămas repetente 11; de asemenea, două eleve s-au retras. Din cele 311 eleve ale liceului, un număr de 55 au locuit la internat, celelalte fiind externe. Elevele particulare au obţinut şi ele rezultate bune: la cursul inferior s-au prezentat 33, promovând 19, celelalte au rămas repetente ori s-au retras; la cursul superior s-au înscris 69, din care au promovat 47, iar 22 au rămas repetente ori nu s-au prezentat la examenele programate.¹⁷⁹

Printre manifestările extraşcolare cu caracter cultural-artistic, s-au remarcat cele dedicate sărbătoririi zilei de naştere a M. S. Regelui Carol al II-lea, apoi 50 de ani de la naşterea scriitorului Mihail Sadoveanu, precum şi patronului şcolii, Carmen Sylva. S-a participat apoi la “Ziua sădirii pomilor” (4 mai), la ferma Şcolii normale de fete, unde s-au întâlnit toate şcolile din oraş; aici s-au realizat demonstraţii practice şi s-a sădit un mare număr de pomi.

Anul următor,1931-1932, începe pe 2 septembrie şi se încheie în ziua de 31 mai. Acum s-a pensionat, după o activitate de 41 de ani, profesoara de matematică Eliza Gheorghiu, directoare între anii 1904-1907 şi apoi preşedintă a Comitetului Şcolar, între anii 1922-1928. Pentru activitate prodigioasă şi îndelungată, a fost decorată cu “Răsplata muncii, pentru 25 de ani în serviciul statului” şi cu “Meritul cultural pentru şcoală” în grad de cavaler, clasa a II-a. Era răsplata morală a statului pentru munca neobosită, responsabilă, desfăşurată cu elevele, pe baza unei inteligenţe superioare de a avea şi o instrucţie solidă în acelaşi timp.

Pe catedra rămasă vacantă a venit prin detaşare, de la Soroca, profesoara de matematică Elena Ţâmpoc, cu ord. ministerului nr. 24.082/1931. Pe data de 1 ianuarie 1932 se pensionează şi distinsa profesoară de limbă franceză Eugenia Nicolau, născută Savinescu, cea care a pus temelii puternice noii şcoli secundare de fete, înfiinţată în 1887, fiind, cum s-a mai arătat, prima directoare.¹⁸⁰

Tot în această vreme iese la pensie, după 45 de ani de muncă, profesoara Aglae Theodor, distinsa şi valoroasa profesoară de istorie, cea care a condus cu o deosebită pricepere, în calitate de director, şcoala, între anii 1893-1903. Numele celor trei profesoare, ieşite acum la pensie, după ani ne muncă grea, dar încununaţi de succese la catedră şi-n viaţa publică a oraşului, au servit mereu ca demne exemple de dăruire profesională, de patos şi sacrificiu, pentru cadrele didactice din oraş, care au îmbrăţişat această „meserie”.

Manifestările extraşcolare sunt dominate de comemorarea, la 31 ianuarie 1932, a generalului Berthelot. Profesoara Mascany, într-o expunere emoţionantă, a relevat, în faţa elevelor, rolul pe care generalul l-a avut în refacerea şi modernizarea armatei române, în iarna anului 1916-1917. S-au realizat, de asemenea, pe parcursul anului şcolar unele vizite, printre care evidenţiem cea de la Biserica Sf. Nicolae-Popăuţi şi Sf. Gheorghe. S-au făcut apoi deplasări de documentare la Fabrica de Lumânări, la cele de ulei, teracotă şi bere, din Botoşani, etc.¹⁸¹

Comitetul şcolar a desfăşurat alegeri, în ziua de 25 mai 1932, adunarea generală proclamând aleşi pe domnii N. Blebea, N. Dembrovschi, I. Romanescu, dr. Goldhamer, membri, şi H. Vasiliu, cenzor. Din partea corpului didactic au fost aleşi Pr. S. Simionescu, G. Leonardescu, ca membri, şi M. Mascany, cenzor. Cu toate că, şcoala şi-a desfăşurat activitatea în plină criză economică, datorită modului cum a lucrat Comitetul Şcolar, s-a putut face faţă cu succes tuturor cheltuielilor.

Pentru deschiderea anului şcolar 1932-1933, s-a realizat un serviciu religios, în ziua de 15 septembrie, a doua zi începând şi cursurile şcolare ce au continuat până la 15 iunie 1933. Potrivit ordinelor ministerului, perioada 15-20 iunie trebuia folosită pentru excursii şi drumeţii. Orarul şi programele analitice s-au modificat prin trecerea liceului la durata de şcolarizare de 8 ani. În această situaţie, s-au realizat lecţii şi-n după-amiaza unor zile.

Sunt edificatoare rezultatele obţinute la examenele de admitere din sesiunea iunie 1932, pentru clasa I. Comisia, în componenţă cu Elena Haralamb, preşedintă, Ana Horga membră, pentru limba română, şi Elena Ţimpoc, pentru matematică. Din comisie au mai făcut parte A. Băităncel, institutor şi Eufrosina Botescu. S-au înregistrat medii între 9 şi 9.60 de către 6 eleve; 13 medii între 8 şi 8.66 şi 24 medii între 7 şi 7.66. Rezultate foarte bune s-au obţinut şi în sesiunea din toamnă.

Începând cu acest an, s-a înfiinţat postul de bibliotecară, remunerat, persoana încadrată având în gestiune şi materialul didactic. Acest post a fost ocupat, cu data de 1 februarie 1932, de d-şoara Georgeta Aslan, cu bacalaureatul obţinut la Paris.

Tot acum se înfiinţează biblioteci pe clase, conduse şi administrate de eleve, sub supravegherea profesoarelor de limbă română. În timpul anului, s-au realzat unele excursii, dar pe distanţe mici,din lipsă de fonduri; o deplasare s-a făcut la Fabrica de Sticlă din Lespezi, sub conducerea profesoarei Margareta Cadelcu, titulara catedrei de fizică şi chimie; aici elevele au observat, în detaliu, procesul întreg de obţinere a sticlei.

S-au sărbătorit, cu fastul cuvenit, zilele naţionale şi unele cu specific, precum „Ziua copilului şi a mamei”, „Ziua cărţii”, „Ziua sădirii pomilor”. Pe clase, au fost realizate şezători, programelor fiind întocmite de eleve. Cu aceste ocazii, au fost puse în valoare talente care în alte situaţii nu se puteau evidenţia. La indicaţia ministerului, au fost comemoraţi B. P. Haşdeu şi pictorul Nicolae Grigorescu. Cu această ocazie, s-a remarcat talentul şi priceperea noii profesoare de muzică Valentina Mihăilescu.¹⁸²

S-au evocat, de asemenea, în alte zile, 500 de ani de la moartea Voievodului Alexandru cel Bun.

Pentru stimularea interesului pentru citit, în 1932 se înfiinţează în liceu „Societatea de lectură”, având ca membre toate elevele cursului superior, sub preşedinţia profesoarei de limbă română Gabriela Leonardescu.¹⁸³

Impresionantele piese ale necropolei de la Mihălăşeni, observate cu prilejul diferitelor expoziţii itinerante, au stârnit un interes aparte arheologilor, semnalându-le de timpuriu deosebita lor importanţă. După 17 ani de la finalizarea cercetării integrale a necropolei de tip Sântana a fost publicată o monografie amplă, însoţită de o ilustraţie pe măsură. De la prima vedere, tentaţia specialiştilor este de a o compara cu o altă mare necropolă, din perioada romană târzie, descoperită la Bârlad-Valea Seacă (judeţul Vaslui), datorită proporţiilor, tematicii, modului riguros de realizare. Dar între cele două cimitire, descoperite în zona Moldovei, există alături de puncte comune şi diferenţe (privind ritul şi ritualul funerar, numărul de morminte, tipologia obiectelor), care în final determină o completare reciprocă.

De dimensiuni apreciabile (354 pagini informaţionale şi 390 de planşe), volumul este rezultatul prelucrării unui material arheologic bogat cantitativ şi mai ales calitativ, obţinut în urma a şase campanii de săpături sistematice (1983-1988). După numărul mormintelor descoperite (520), necropola de la Mihălăşeni (jud.Botoşani) se situează a doua în ierarhia obiectivelor de acest gen, din ţara noastră, după cea de la Bârlad-Valea Seacă (547). Însă, ambele funizează informaţii preţioase despre o perioadă de timp, frământată de apariţia popoarelor migratoare în spaţiul dacic, de după retragerea aureliană (275 d.Hr.) şi până spre finalul secolelor IV-V, când se produc mari schimbări în raportul de forţe ale zonei, prin invazia hunică după 375 d.Hr. şi dispariţia unor triburi de pe scena politică.

Monografia necropolei de la Mihălăşeni face parte dintr-o serie nouă, de trei volume (celelalte două sunt dedicate aşezărilor de la Cotu-Copălău şi Stânceşti – judeţul Botoşani, semnate de nume prestigioase din arheologia românească, precum M. Ignat, O. L. Şovan, pentru primul sit şi A.Florescu, M. Florescu, pentru al doilea), iniţiată de muzeul botoşănean, sub numele de Bibliotheca Archaeologica „Hierasus”. Monographica.

Din start menţionăm strecurarea unei greşeli redacţionale, în titlul cărţii, de pe coperta principală (s-a omis litera h, din termenul Cernjachov, dar care apare în celelalte situaţii), fapt care nu trebuie să afecteze modul excelent de realizare al acestei cărţi.

Structura voluminoasei lucrări, semnată O. L. Şovan, este compusă din opt capitole, o prefaţă (semnată de cercetătorul dr.I. Ioniţă, de la Institutul de Arheologie Iaşi), un rezumat consistent, în limba franceză (de 104 p), o listă de prescurtări, bibliografia (cu lucrări în limbi străine), indicele general al numelor şi planşelor, foarte numeroase (390 în total şi un plan general al cimitirului de la Mihălăşeni, de proporţii mari), excepţional realizate (împărţite pe planuri generale – la scară mică, desene cu inventarul fiecărui mormânt în parte şi „reconstituiri” ale portului feminin).

Asemenea celuilalt volum, cu descrierea necropolei de la Bârlad-Valea Seacă şi acesta are prefaţa semnată de I. Ioniţă, unul dintre cei mai importanţi cunoscători ai fenomenului cultural Sântana de Mureş-Cerneahov. Cu aprecieri favorabile, demne de laudă, această lucrare este recomandată ca un bun şi valoros instrument de lucru, un reper de seamă pentru toate cercetările ulterioare.

Primul capitol este rezervat Introducerii, care semnalează condiţiile propice de trai (soluri bogate şi reţele de apă), din Câmpia Moldovei, care au permis pe lângă autohtoni şi aşezarea în masă a populaţiei migratoare, aspect demonstrat de multitudinea descoperirilor din secolelle IV-V d.Hr., printre care şi situl de la Mihălăşeni, limitat geografic de Podişul Central Moldovenesc (la sud), de Podişul Sucevei (la vest) şi de râul Prut (la nord şi est).

Potrivit autorului, necropola a fost identificată întâmplător, cu prilejul unor lucrări administrative (drenarea unui şes), în 1982, când s-au depistat trei morminte de înhumaţie (cinci vase fiind recuperate din inventarul lor). Metoda de lucru s-a bazat pe secţiuni paralele (56 în total), care au cercetat o suprafaţă de 8700m², din care au rezultat 520 de morminte (incluzându-le şi pe cele din 1982). Datorită condiţiilor dificile ale terenului (nivelul ridicat al pânzei freatice, scurgeri de pământ aluvionar), metoda de săpătură s-a adaptat zonei.

Specific acestei perioade, cimitirul de la Mihălăşeni aparţine unui amalgam de populaţii, a cărei influenţă şi proporţie etnică se poate observa în inventarul mormintelor (cunoscut fiind faptul că purtătorii culturii Sântana erau dacii, romanii, goţii, sarmaţii, taifalii, vandalii etc.). La doar 50 de metri de marginea estică a necropolei au locuit cei înmormântaţi acolo, într-o aşezare care însumează cca. 30 ha (conform spuselor autorului). Finalul primului capitol este rezervat mulţumirilor aduse specialiştilor din ţară şi din străinătate (Germania), pentru sprijinul acordat la terminarea monografiei. Trebuie apreciată colaborarea româno-germană, care a permis îmbunătăţirea calităţii acestei lucrări.

Corpusul descoperirilor este tratat în capitolul II, împărţit în cinci subcapitole: morminte, gropi, lăcaş de cult, platforme de incinerare şi obiecte de strat. După ce sunt menţionate câteva precizări, referitoare la scările folosite pentru desenarea obiectelor, termenii de specialitate utilizaţi în text (cei desemnaţi pentru stabilirea intensităţii procesului de incinerare şi în cazul tipologiei pieselor), se trece la descrierea celor 520 de morminte (429 de înhumaţie şi 91 de incineraţie) şi a gropilor (din 27 găsite, doar 22 sunt contemporane necropolei, restul aparţinând altor epoci), cu conţinut variat (fragmente ceramice, oase de animele, cărbuni). În partea sud-vestică a cimitirului s-a identificat un lăcaş de cult, cu temelia din piatră, amenajat din lespezi de gresie. De formă dreptunghiulară, acesta este orientat NE-SV, dimensiunile sale: 6,8x8 m. Pe latura nord-vestică a construcţiei de cult (cu adâncimea temeliei de 0,50-0,60 m) s-a găsit M50. Nu prezenta urme de incendiere. În privinţa platformelor de incineraţie, aflate în zona estică a necropolei, forma lor era dreptunghiulară, făcute din lespezi, orientate VNV-ESE. Puternic arsă, prima platformă prezintă urme de lipitură, ca urmare a reparaţiilor succesive, datorate intensei utilizări. De asemenea, sub ea s-a descoperit M166. Întrucat, la cercetarea ambelor platforme nu s-au găsit decât resturi sporadice de cărbuni, de la rugul funerar, autorul a tras concluzia că utilizatorii le curăţau cu grija, după folosire.

În afara obiectelor descoperite în inventar, în timpul săpăturilor s-au găsit sporadic (în stratul secţiunilor şi în gropi) 130 de piese diverse, din perioade de timp diferite (neolitic, bronz şi secolul IV): vase (căni, oale, castroane, pahare, cupe), obiecte de port (fibule, catarame, pandative, mărgele), obiecte de toaletă (piepteni), obiecte casnice (cuţite, fusaiole), arme (vârfuri de săgeţi şi o sabie), toate specifice culturii Sântana, în vreme ce categoria uneltelor meşteşugăreşti (cuţite din silex, o daltă de marnă, un fierăstrău şi o seceră din bronz), se încadrează epocilor neolitic şi bronz.

Capitolul III cuprinde Tipologia inventarului funerar, al celor 520 de morminte de la Mihălăşeni. Conţinutul lor se ridică la 3522 de obiecte, ce au fost grupate în nouă categorii: a) accesorii vestimentare; b) obiecte de toaletă; c) obiecte de podoabă; d) pandative, amulete, clopoţel; e) obiecte de uz casnic; f) obiecte diverse; g) recipiente de sticlă; h) recipiente de lut; i) ofrande alimentare.

Prima categorie (accesorii vestimentare) conţine fibule şi catarame. Totalul fibulelor (155) fiind împărţite de autor pe materiale de fabricaţie, astfel că: 117 sunt de bronz, 27 de argint şi 11 de fier. Toate au fost incluse în opt tipuri, din care unele cu variante: fibule cu piciorul înfăşurat, cu semidisc, cu portagrafă fixă, cu buton etc. Din cele 69 de catarame: 31 sunt de bronz, 7 de argint şi 31 de fier. Ele eu fost încadrate în şase tipuri, cu variante: catarame cu veriga circulară, cu veriga ovală, cu veriga rectangulară ş.a.

Din a doua categorie (obiecte de toaletă) fac parte pieptenii, cutitaşele de toaletă şi o pensetă. Cei 91 de piepteni au fost executaţi din coarne de cerb şi încadraţi în cinci tipuri cu variante: piepteni cu mâner semicircular, cu mâner trapezoidal, bilaterali etc. Cuţitaşele (7 exemplare), sunt răspândite doar în prima fază a necropolei de la Mihălăşeni, fiind din bronz, cu vârful şi tăişul ascuţite. S-a găsit doar o pensetă, din tablă de bronz (de regulă sunt rare).

Cea de-a treia categorie (obiecte de podoabă) include mărgele, medalioane, verigi de tâmplă şi inele. Cele 1604 mărgele au fost realizate din sticlă, carneol, chihlimbar, calcar, piatră, os, lut, coral etc. Dintre ele cele mai multe erau mărgelele din sticlă (1165) de formă sferoidală, discoidală, inelară, cilindrică, bitronconică, spiralată; mărgelele de coral (319) de formă cilindrică; mărgelele de carneol (80) şi mărgelele de chihlimbar (14) de formă discoidală, sferoidală. Deosebite şi puţine sunt medalioanele (5 exemplare), din sticlă (3) şi metal (2). Destul de rar întâlnite în această cultură sunt inelele (3), ovale, din plumb (probabil de origine romană, potrivit autorului) şi verigile de tâmplă (4), care au fost lucrate din sârmă subţire, de argint şi bronz.

A patra categorie (pandative, amulete, clopoţel) ne dezvăluie din titlu conţinutul ei, prezenţa a 76 de pandative şi amulete, din scoici, colţi de animale (mistreţ), coarne de cerb şi cele de tip căldăruşă (27), din fier şi bronz. Chiar dacă nu au fost incluse printre obiectele desemnate acestei categorii, autorul tratează şi existenţa a 15 tuburi de os, confecţionate din femure de pasăre. Clopoţelul din bronz era decorat cu trei grupe de cercuri concentrice. Potrivit lui L.Şovan, acesta este de factură romană, dar cu o largă răspândire în teritoriile locuite de dacii liberi şi de sarmaţi.

Categoria a cincea (obiecte de uz casnic) este destinată acelor de cusut, fusaiolelor, amnarelor şi cuţitelor din fier. Cele trei ace erau din bronz, fiind dotate fiecare cu câte o urechiuşă. În inventarul mormintelor de la Mihălăşeni s-au găsit 84 de fusaiole, de lut, de forme bitronconice, sferoidale, cilindrice etc. Amnarele sunt prezenţe sporadice pentru cultura Sântana, din cele 9, doar unul fiind de tip clasic (după model roman). Cele 47 de cuţite completează lista obiectelor de uz casnic.

Conţinutul categoriei a şasea (obiecte diverse) este foarte variat (107 piese): verigi (bronz şi fier), aplici din bronz, cuie fier, un împungător os, trei pumnale din fier.

Categoria a şaptea (recipiente de sticlă) cuprinde 20 de exemplare de sticlă, din care doar jumătate au fost clasificate tipologic (pahare conice şi cilindrice), restul găsindu-se în stare de pulbere sau sub forma unor fragmente minuscule.

Penultima categorie (recipiente de lut) este cea mai voluminoasă, întrucât conţine 1219 vase întregi şi fragmente, specifice acestei perioade, dar şi multe alte fragmente atipice. Ceramica descoperită în această necropolă a fost împărţită de autor, după cum urmează: 1.vase din pastă grosieră lucrate cu mâna (24 de exemplare, cu variante: oale, căni, pahare); 2.vase lucrate cu mâna, din pastă fină cenuşie (două vase: un opaiţ şi un vas miniatural); 3.vase lucrate cu mâna, din pastă zgrunţuroasă (15 exemplare, cu variante: oale şi căni); 4.vase din pastă fină, lucrate la roată (708 recipiente, din pastă fină, cenuşie, uneori cu angobă neagră, împărţite în tipuri şi variante: cupe cu picior, oale, căni, ulcioare, amforete, pahare, cupe, castroane şi supiere); 5.vase lucrate la roată, din pastă zgrunţuroasă (436 exemplare, împărţite pe tipuri şi variante: amforete, castroane, oale); 6.vase de import romane (34 de vase, clasificate pe tipuri şi variante: căni, amforete, amfore, castroane).

Ultima categorie (ofrande alimentare) redă preferinţele comunităţii respective pentru ofrandele funerare, care includeau oase de animale (de la ovicaprine, taurine, porcine, găini domestice, peşti), coji de ouă (de la găini domestice), descoperite în interiorul a 136 de morminte (122 de înhumaţie şi 14 de incineraţie); statistică uşor de observat din tabelul 1, care însoţeşte afirmaţiile autorului.

Interesant de remarcat că, pentru prima oară într-o necropolă de tip Sântana de Mureş-Cerneahov, este identificat obiceiul depunerii boabelor de soc (specia Sambucus Nigra), în inventarul funerar a două morminte de înhumaţie (M130 şi M137).

Cronologia relativă şi absolută a necropolei este subiectul capitolului IV. Pentru stabilirea cronologiei interne, a necropolei de la Mihălăşeni, L.Şovan a întocmit o diagramă a incidenţelor dintre seriile tipologice de obiecte, descoperite în câteva morminte. Diagrama a inclus 93 de serii tipologice (alese din 134 de morminte), printre care: nouă tipuri de fibule, opt tipuri de catarame, două pentru pandativele prismatice, mai multe tipuri pentru fiecare categorie ceramică etc. Plecând de la succesiunea incidenţelor seriilor tipologice de obiecte, din diagrama aleasă de autor, s-a determinat desfăşurarea în timp a pieselor, chiar de la primele serii folosite de populaţia înmormântată în această necropolă. În funcţie de durata utilizării acestor serii/tipuri de obiecte, autorul a deosebit trei faze distincte, în cronologia necropolei: faza I, caracterizată prin prezenţa exclusivă a anumitor tipuri de obiecte din 19 morminte; faza a II-a, conţine doar obiecte singulare din 52 de morminte, iar faza a III-a, include doar serii exclusive de obiecte, din 63 de morminte. Cele 134 de morminte erau orientate V-E, iar lipsa aproape totală a inventarului din cca.100 de morminte, din afara celor selectate iniţial, pare să indice şi existenţa unei a IV-a faze, posibil contemporană fazei III şi chiar parţial fazei II.

În urma analizei meticuloase a diagramei, L. Şovan a stabilit limita cronologică inferioară a acestui cimitir la sfârşitul secolului III/început de IV, un rol important în luarea acestei decizii avându-l un grup redus de populaţie vandalică, care a întemeiat o mică aşezare în zonă (fiind cei îmormântaţi în prima fază a necropolei), iar contactele cu autohtonii şi lumea romană, par să indice originea etnică a celor îngropaţi în celelalte faze ale cimitirului de la Mihălăşeni. În privinţa limitei cronologice superioare, acelaşi arheolog a situat cimitirul amintit în ultimul sfert al secolului IV/început V.

După numărul de morminte, autorul a precizat că faza I a fost cea mai scurtă ca durată (explicaţie datorată numărului mic al grupului germanic), urmată de fazele a II-a şi a III-a (ultima fiind caracterizată printr-un număr mai mare de morminte, decât faza mijlocie).

Problema Riturilor funerare este abordată în capitolul V, care specifică din debutul său, raportul dintre cele două rituri practicate la Mihălăşeni, astfel că din totalul celor 520 de morminte, 429 sunt de înhumaţie (82,5%) şi 91 de incineraţie (17,5%).

În cadrul celor două rituri (înhumaţie şi incineraţie) s-au folosit mai multe variante care, potrivit autorului, se regăsesc frecvent în aria culturii Sântana de Mureş-Cerneahov. În cazul incineraţiei se întâlnesc trei categorii de morminte: în urnă (27), în urnă cu capac (44) şi în groapă cu capac (20). Potrivit poziţionării celor 91 de morminte de incineraţie, într-o zonă izolată (NV necropolei), L. Şovan le consideră (pe seama diagramei amintite) că aparţin fazei de început a cimitirului (adică populaţiei germanice). Adâncimea lor variază între 0,25-0,80 m. Din cele 71 de urne, 62 erau oale, lucrate la roată, din pastă zgrunţuroasă. Majoritatea urnelor erau depuse cu gura în sus, dar s-a constatat şi obiceiul aşezării lor cu gura în jos (M10, M15, M67, M174 şi M273). Capacele urnelor erau din fragmente de vase (posibil provenind din spargea lor, în urma unor ospeţe cu caracter ritualic), având rolul de a proteja resturile cinerate.

În funcţie de gradul de incineraţie aplicat (slab, mediu sau puternic), se poate vorbi de la morminte cu oseminte puţine, până la cele cu conţinut osteologic impresionant (1000 de fragmente în M256). Pe lângă oase, în mormintele de incineraţie se depuneau cărbuni, cenuşă, fragmente ceramice sau bucăţi de pământ ars.

Studiul antropologic a stabilit prezenţa copiilor, inclusiv de vârste mici, a bărbaţilor şi femeilor adulte în mormintele de incineraţie de la Mihălăşeni.

Mormintele de înhumaţie (429) erau orientate, majoritatea lor, pe direcţiile N-S şi V-E, cu unele deviaţii (151 de morminte orientate N-S; 27NE-SV; 87 NNE-SSV; 20 NNV-SSE; 47 VNV-ESE; 20 NV-SE; 36 V-E, dar şi altele, cu orientări ce se detaşează clar de cele menţionate). În planul necropolei se observă că, majoritatea mormintelor orientate V-E, VNV-ESE şi NV-SE (de regulă fără inventar), se află situate în zona nord-estică a cimitirului şi datează din ultimele faze, motiv pentru care autorul le consideră creştine. În aceeaşi zonă a „creştinilor” s-au găsit însă şi morminte cu orientare păgână (N-S, NE-SV etc.), fapt ce indică, conform aceluiaşi autor, o coabitare creştino-păgână. Orientările N-S şi E-V sunt cele mai întâlnite în arealul cultural de tip Sântana de Mureş-Cerneahov.

Adâncimea mormintelor de înhumaţie variază între 0,25 – 2,40 m. Gropile mormintelor erau rectangulare, ovale, trapezoidale. Interesante de semnalat sunt pragurile din pământ cruţat (cu înălţimi între 0,10 – 0,40 m), lăsate pentru depunerea vaselor şi ofrandelor alimentare, în zona craniului, în stânga sau în dreapta defunctului. Autorul atrage atenţia asupra unui posibil caz singular de înmormântare, din cadrul necropolelor de acest tip, fiind vorba de M369, care se deosebeşte prin amenajările speciale (cu praguri pe fiecare latură, peste care s-au depus lespezi de piatră fasonate), care aduc cu ale unui mormânt de tip „cistă”, din lumea romano-bizantină de la sud de Dunăre.

Majoritatea scheletelor erau aşezate pe spate şi cu mâinile pe lângă corp, însă există şi mici excepţii de la această regulă. Din cele 429 de morminte, s-au descoperit trei cu înmormântări duble (M20-un bărbat matur şi copil; M131-o adolescentă şi un bărbat adult şi M431 – bărbat adult şi un nou născut, acest mormânt fiind şi singurul din cele trei, nederanjat). Trebuie specificat că cimitirul de la Mihălăşeni include şi cinci morminte cenotaf.

Capitolul VI ne oferă amănunte despre Ritualurile funerare, ce indică o varietată interesantă de practici funerare. Astfel, pornindu-se de la credinţa comună majorităţii religiilor, că există o viaţă ulterioară morţii, decedatului i se aşezau o serie de obiecte folosite în viaţă, cu scopul necesităţii lor în „lumea de dincolo”. În cazul mormintelor de incineraţie, pe lângă accesoriile vestimentare şi podoabe, s-au descoperit şi alte obiecte, specifice ritualului epocii: cuţitaşe de toaletă, fusaiole, piepteni trecuţi prin foc, cuţite, fragmente de la pahare de sticlă ş.a. Un alt aspect al practicilor funerare îl constituie depunerea de ofrande alimentare, ale căror resturi osoase (de la ovicaprine, taurine, găini domestice) au fost găsite în două feluri: trecute prin rugul funerar (situaţie întâlnită în patru morminte) sau depuse direct pe/ori lângă fragmente cinerare din morminte (fapt regăsit în şase morminte). Din cele analizate de autor, se desprinde ideea că locuitorii respectivi nu aveau preferinţă pentru o ofrandă anume şi nici pentru un tip special de incineraţie (în funcţie de vârstă sau sex).

Asemenea mormintelor de incineraţie, şi cele de înhumaţie sunt caracterizate prin prezenţa obiectelor, depuse lângă cel decedat. Astfel, alături de accesoriile vestimentare şi de podoabe, s-au mai găsit diferite vase de lut, piepteni, pahare de sticlă, cuţite din fier, fusaiole, ace de cusut, arme etc. Rolul recipientelor din lut şi sticlă, în cadrul acestui ritual, era de a asigura defuncţilor alimentele şi băuturile necesare. Pieptenii s-au depus atât la femei, cât şi la bărbaţi. În categoria armelor intră cele trei pumnale din fier, care se numără printre puţinele obiecte cu caracter războinic (alături de cuţitele purtate la brâu), din inventarul funerar al necropolei de la Mihălăşeni. Ruperea sau îndoirea acestor arme pare să indice un ritual germanic (al vandalilor), fapt oarecum confirmat de analiza antropologică a unuia dintre decedaţi (care are trăsături nordice).

Ofrandele alimentare ocupă un loc aparte şi în inventarul mormintelor de înhumaţie, preferindu-se carnea, peştele şi ouăle, iar mai nou boabele de soc (unicat pentru necropolele de acest tip). Au fost descoperite ofrande în 123 de morminte, din cele 429, iar ca specii dominante se disting ovinele şi caprinele (în 73 de morminte), găina domestică (în 31 de morminte), bourul (în 29 de morminte), mistreţul (în 18 morminte), calul (în 6 morminte) etc. Ofrandele erau depuse în vase sau pe fundul gropii.

La un singur mormânt (M271) s-a observat în totalitate un alt ritual, nespecific acestei culturi, răvăşirea scheletelor, prin deshumarea parţială sau totală a defuncţilor. Există situaţii uşor neclare în această necropolă, unde unele schelete erau înhumate fără anumite părţi ale corpului sau la copii nu s-au mai găsit unele oase (poate datorită acidităţii solului sau a rozătoarelor). De multe ori, oasele deshumate nu mai erau reînhumate. Această ultimă practică este foarte veche, fiind cunoscută şi în mediul germanic, dar nu numai, perpetuându-se până târziu, în epoca modernă.

O mare parte din cele 27 de gropi, descoperite în cimitirul de la Mihălăşeni, s-au folosit în scopuri ritualice, fragmentele ceramice şi oasele de animale arse, din interiorul lor, par să indice (potrivit autorului) unele semnificaţii purificatoare. Descoperirea mai multor gropi, în preajma mormintelor, sugerează legătura lor ritualică.

În capitolul VII sunt incluse Obiceiurile de port, rezultate în urma prezenţei numeroaselor accesorii vestimentare, a obiectelor de podoabă, a pandativelor şi amultelor din inventarul necropolei. Dacă ne raportăm la cele două rituri, bineînţeles că, în mormintele de incineraţie se observă o pondere redusă a acestor obiecte (din motive clare), în timp ce în mormintele de înhumaţie proporţia lor este covârşitoare.

Din analiza completă a defuncţilor şi ale obiectelor de port ale acestora, autorul a constatat, printre altele, că fibulele au fost purtate îndeosebi de femei, cu vârste de peste 18 ani. De asemenea, portul fibulelor duble (de-o parte şi de alta a toracelui) este o caracteristică exclusiv feminină. În prima fază a necropolei numărul fibulelor este redus (atestat doar în 10 morminte), comparativ cu fazele următoare.

Cataramele, spre deosebire de fibule, n-au fost găsite deloc în prima fază a acestui cimitir. Dacă fibulele erau purtate de regulă de femei, în cazul cataramelor proporţia este egală (bărbaţi-femei). Răspândirea ambelor tipuri de piese, în inventarul funerar, este pe larg redată în tabelele ce însoţesc textul.

Obiectele de podoabă, pandativele şi amuletele prezintă o diversitate mai mare, inclusiv în cazul mormintelor de incineraţie (unde mărgelele ocupă locul dominant). În cele de înhumaţie se disting, pe lângă mărgele, inelele, verigile de tâmplă, medalioanele de sticlă, pandativele sub formă de căldăruşă şi pandativele prismatice de os (cele două tipuri de pandative fiind purtate la brâu). Majoritatea acestor obiecte au fost purtate de persoane cu vârste de peste 18 ani, în general femei (colierele de mărgele fiind apanajul persoanelor mai vârstnice). Potrivit lui L.Şovan destinaţia tuburilor din femure de pasăre nu era cea obişnuită (pentru ace de cusut), ci pentru păstrarea unor substanţe. Şi în cazul acestor tipuri de piese, în tabelele însoţitoare sunt oferite multe detalii.

Ultimul capitol, VIII, concentrează informaţia întregii monografii, în 15 pagini de Concluzii, completate şi de două tabele cu structura antropologică a scheletelor.

După o integrare a necropolei de la Mihălăşeni, printre altele, din arealul culturii Sântana de Mureş-Cenrahov, autorul face o trecere sumară a numărului de obiecte descoperite în inventarul celor 520 de morminte şi explică pe scurt procedeele în privinţa stabilirii cronologiei relative şi absolute a acestui cimitir, datat în limitele sfârşitului de secol III/început de IV-sfârşitul secolului IV/început de V.

Principala noutate a concluziilor o constituie datele legate de apartenenţa etnică a locuitorilor, înmormântaţi în această necropolă. Unele materiale ceramice (supiere cu umărul ridicat, cupe cu picior) alături de elemente de port (cheia de bronz, pandativele prismatice de os, cuţitaşele de toaletă, pieptenii cu mâner trapezoidal) şi arme (săbii şi pumnale), indică prezenţa unor triburi germanice (vandali şi goţi), ai căror reprezentanţi au fost îngropaţi în prima fază a necropolei.

Dacă în multe cimitire de acest tip latura etnică dominantă este cea locală (dacică), atestată prin ceramica lucrată la mână, cu forme tradiţionale, şi la roată, din pastă fină, cenuşie, la Mihălăşeni situaţia este alta, întrucât lipsesc aceste forme ceramice tradiţionale, făcute la mână şi la roată, fapt explicat de autor, prin numărul mic al dacilor liberi din acea zonă. Elementele sarmatice din inventarul necropolei sunt puţine (vasul afumătoare din M146, unele obiecte de port), fapt care limitează prezenţa acestei populaţii în zonă, în ciuda numărului mare al acestora, în partea nordică a Moldovei.

La toate aceste aspecte, autorul recunoştea că nu se pot trage concluzii doar din analizarea inventarului funerar, mai ales dacă pornim de la ideea strictă a practicării ritului incinerării de către daci şi populaţiile germanice, iar a înhumării de sarmaţi şi o parte din goţi. Dacii liberi au folosit înhumaţia doar la copii, chiar dacă dinspre lumea romană erau influenţe de generalizare a ritului de înhumare.

Dacă pentru prima fază a înmormântărilor de la Mihălăşeni tipul antropologic dominant este cel nordic, pentru fazele următoare majoritatea caracteristicilor indică tipul mediteranoid, care însă nu permite distingerea clară a etniilor, fapt probabil datorat şi procesului de aculturaţie. La toate acestea se adaugă şi strânsele legături cu lumea romană.

O. L. Şovan a încercat în diverse moduri, bazându-se pe analizele antopologice ale scheletelor de la Mihălăşeni, prin analogii variate, cu necropolele din ţară şi străinătate, să „lumineze” rămurişul etnic al celor ce-au fost înmormântaţi în acest cimitir, a cărui treime este acoperită de indivizi, din trei grupe de vârstă:0-7 ani, 8-14 ani şi 15-18 ani. De remarcat că, cel mai important aspect este legat de prezenţa atât a obiceiului păgân, cât şi a celui creştin, în cadrul aceleiaşi necropole. Ritualul creştin pare să fie susţinut şi de lăcaşul de cult, ce aminteşte de locul ocupat de cultul morţilor în ideologia creştină. Probabil, această întrepătrundere etnică şi spirituală, observată nu doar cu acest prilej şi reflectată prin intermediul ritului şi ritualului funerar, menţine acel miraj al cercetării vestigiilor, ce poartă amprenta culturii Sântana de Mureş-Cerneahov.

La final, credem că avem de-a face cu o lucrare de excepţie (foarte bine structurată, documentată şi cu observaţii complete asupra tipologiei inventarului), semnată de unul din cei mai prestigioşi arheologi, a cărui dorinţă, putere de muncă şi rigurozitate, au făcut posibilă apariţia acestui volum, o „călăuză” pentru viitoarele cercetări arheologice.

[1] Secondat de Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi Gheorghe Dănilă.

FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (14)