FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul XIII, nr. 4, decembrie 2013 (51)

                     

          

             O primă ediţie de  Opere, în 6 volume, de Lucian Valea, pe baza cărţilor antume şi postume ale scriitorului, dar şi a manuscriselor puse la dispoziţie de către familia sa, apare, după decenii de aşteptări, la Cluj-Napoca, sub îngrijirea bistriţeanului Mircea Măluţ. Din capul locului trebuie precizat că avem de-a face, deocamdată, doar cu integrala volumelor scrise de Lucian Valea şi nu cu o ediţie critică, aceasta rămînînd încă un deziderat pentru viitor. Oricum, dacă ne e permis, presupunem că nişte note şi comentarii din partea criticului Mircea Măluţ, pe marginea fiecăruia dintre cele 6 volume, precum şi selectarea mai multor referinţe critice, ar fi oferit cititorului nefamiliarizat cu literatura lui Lucian Valea, reperele necesare pentru înţelegerea operei şi contextului istoric. Îngrijitorul Operelor se adresează totuşi cititorilor săi cu o scurtă, dar folositoare, notă biobibliografică în deschiderea primului volum, şi cu o alta, de data aceasta ,,sentimentală”, în volumul al doilea. Spre surprinderea noastră din textul biobibliografic lipseşte menţiunea despre prima ediţie a Oamenilor pe care i-am iubit, apărută la Ed. Junumea din Iaşi, în 1977.

           Publicarea  Operelor lui Lucian Valea este fără îndoială, cel puţin pentru noi, un eveniment editorial important.Căci scriitorul năsăudean se numără printre marii nedreptăţiţi ai literaturii române, iar acest efort de reconsiderare critică şi de repunere în circuitul literar, nu înseamnă decît un firesc act de justiţie morală.Valea face parte din generaţia războiului, cînd multe talente literare afirmate sau în curs de afirmare s-au risipit, mai cu seamă sub tăvălugul politic de după 1945. S-a întîmplat ca tînărul poet, pătruns de sincere elanuri patriotice, să considere utilă înrolarea sa într-un soi de rezistenţă pentru cauza Ardealului, care tocmai fusese sfîrtecat de ocupantul hortist. Ca un veritabil ardelean din ţinuturile grănicereşti, Valea s-a lăsat repede contaminat de spiritul civic, asumîndu-şi, precum Goga altădată, o misiune de luptător, cu armele scrisului, aşa cum procedase de fapt o bună parte a intelectualităţii acelor ani. Numai astfel se explică localismul şi energetismul poeziei sale de început, care, din raţiuni socio-politice, cultiva o linie apăsat etnicistă. Poetul se despărţea acum, spre regretul său de mai tîrziu, de curentul cerchiştilor sibieni, unde accentul cădea pe autonomia şi întîetatea esteticului, ca şi pe disocierea, în numele acestui principiu, a valorilor. Despărţirea spirituală de cerchişti n-a însemnat şi ruperea relaţiilor umane. Cu Radu Stanca va păstra, pînă la moartea acestuia, în decembrie 1962, legături de amiciţie literară. De altfel Lucian Valea va aborda, începînd cu Întoarcerea lui Don Quijote, inclusiv balada de tip cerchist, cu parfum din alte vremi, contribuind şi el în acest mod, peste timp, la resurecţia mult agreatei specii lirico-epice.

            Funciarmente, însă, poetul rămîne ataşat unui ethos specific Ardealului, în care se îmbină chemări şi atitudini ancestrale, cu puseuri de meditaţie sentimentală despre condiţia noastră efemeră. În cazul lui Valea, tribulaţiile unei existenţe odiseice au lăsat urme adînci, mai ales pe tărîmul creaţiei lirice. Avem prin urmare o poezie a regretelor după anii pierduţi, a irepresibilei nostalgii ardelene şi nevoii de regăsire. Toate acestea l-au condus în direcţia unei lirici intimiste, spre universul domestic, unde ideea de familie acţionează ca un zid de apărare împotriva agresiunilor din afară. De aceea poezia lui Lucian Valea trebuie citită şi judecată în strictă corelaţie cu mediile sociale şi culturale traversate de poet de-a lungul agitatei sale vieţi.

             Dacă primul volum al Operelor înglobează cărţile sale de poezie, cel de-al doilea se referă, din punctul de vedere al memorialistului, la oamenii pe care i-a iubit. Valea nu merge totuşi pe linia memoriilor clasice. El oferă cititorului portrete ale personalităţilor evocate, din care nu lipsesc sentinţe de istorie şi critică literară, observaţii morale şi psihologice, descrieri de climate şi contexte, cu numeroase trimiteri culturale.Primul volum, apărut la Iaşi în 1977, se referă la figuri titanice  ale literaturii şi culturii naţionale, precum Bacovia, Blaga, Călinescu, Rebreanu sau Ion Pillat, cu care Lucian Valea a avut legături spirituale mai mult sau mai puţin strînse. Dar indiferent de cantitatea şi noutatea informaţiilor vehiculate de memorialist, portretele sale sunt de fiecare dată memorabile. Alţi oameni  pe care i-am iubit, al doilea volum memorialistic, evocă personalităţi de plan secund, unii acoperiţi deja de uitare, dar care jucaseră cu folos rolul lor public în agitaţia epocii belice şi postbelice. Obsedat de misionarismul său etnic, înălţător ca dimensiune morală, dar frînînd uneori dezvoltări prioritare spre estetic, autorul aduce în scenă o galerie de eroi, inegali ca voci artistice, însă exemplari pe linia patosului naţional. De la Radu Stanca şi A.E.Baconski, nume rezonante, la cvasinecunoscuţii pentru generaţiile actuale I.V.Spiridon, Dariu şi Ghiţă Pop sau Ion Şugariu, farmecul evocator şi bogata informaţie documentară conduc spre realizarea unei atmosfere de intense trăiri. Estompate de timp, culorile epocii se regenerează sub pana memorialistului, ajutînd la o mai dreaptă estimare a contextului în care s-au consumat atîtea drame şi s-au petrecut atîtea mutaţii, cele mai multe nefericite, în spaţiul culturii şi literaturii româneşti, cu privire expresă la generaţia războiului.

             Date care ţin de psihologie şi educaţie, dar şi de raportarea la tradiţie, precum şi o anumită filosofie de viaţă, vor determina evoluţii diferite pentru personalităţi care, ca scriitori, luaseră startul cam în acelaşi moment. La paralela posibilă între Lucian Valea şi Radu Stanca, poate fi adăugat şi Ştefan Aug. Doinaş, cu care poetul năsăudean se întîlnea, ca debutanţi, în paginile unor reviste literare.

             Volumele 3, 4 şi 5 din Opere însumează valoroasele studii istorico-literare şi critice ale lui Lucian Valea consacrate marelui său înaintaş din Hordou. Om al cetăţii şi consecvent principiilor sale , în care factorul estetic trebuie dublat de o permanentă angajare în spaţiul civic, Valea a resimţit ca pe o datorie de onoare  translarea biografiei şi operei lui George Coşbuc în cadrele actualităţii. După propriile mărturisiri investigarea critică a vieţii şi creaţiei coşbuciene constituia un proiect mai vechi.În 1948 îi destăinuie lui Radu Stanca intenţiile sale, după ce revista ,,Ramuri din Craiova îi publicase un articol despre înaintaşii lui Coşbuc. Dorinţa sa evidentă este de a-i rememora punct cu punct traiectoria vieţii, sub imboldul tuturor documentelor cercetate, aşa încît să-i surprindă strălucirea şi umbrele, ascensiunile şi căderile inerente. Dar mai cu seamă voia să scoată la lumină, pentru a corecta evaluarea poetului, elementele de modernitate ale liricii. Noul monograf nu se mai împacă doar cu efigia literară împămîntenită a autorului Firelor de tort. Mai ales cu unica pecete de poet al lirismului obiectiv aplicată acestuia de Dobrogeanu-Gherea. Valea demonstrează că din poezia lui Coşbuc nu lipseşte vibraţia subiectivă, sursa emoţiilor autentice, cum observaseră înaintea sa, fugar, Goga şi mai ales Ion Pillat. Iar scopul său declarat era deci, conform propriilor afirmaţii, ,,creionarea unui profil modern al poeziei coşbuciene, şi ,,punerea în lumină a naturii lirismului coşbucian”, astfel încît, printr-o lectură neinhibată de vechi prejudecăţi, poetul ardelean să devină,în spirit, contemporanul nostru. Pe fondul unei argumentări solide, toate aceste consideraţii alcătuiesc, pentru Coşbuc, traseul unui destin poetic controversat, de multe ori la discreţia şabloanelor politice, cu ajustări de interpretare străine literaturii. Simpla parcurgere a volumului 3 din Opere, Coşbuc în căutarea universului liric, (prima ediţie la Ed. Albatros, Bucureşti, 1980), dă seamă despre meticulozitatea cercetătorului, care discerne faptele atent şi cu acuitate profesională de necontestat.

             Volumul 4, Pe urmele lui George Coşbuc (reeditarea primei ediţii din 1986, Ed. Sport-Turism), este rodul investigaţiilor la izvoare şi arhive şi constituie o sinteză biografică. Biografia poetului e studiată, cum era şi normal, în strictă conexiune cu atmosfera vremii, în care se intersectau curente şi ideologii literare diverse. Iar biograful, el însuşi ardelean cu vocaţie scriitoricească, se arată a fi pe întregul itinerar cercetat, şi un extrem de lucid judecător literar.

      Opere (5 ) este un tom masiv, de circa 550 de pagini, cuprinzînd Viaţa lui George Coşbuc. E ştiut faptul că Lucian Valea concepuse studiul biografiei coşbuciene în două volume distincte, primul referindu-se la strămoşi şi la perioada transilvăneană, al doilea, la destinul bucureştean al poetului. Destin curmat brusc pe 9 mai 1918, după ce supravieţuise dureros morţii lui Alexandru, fiul său, dispariţiei lui Maiorescu, în fapt legătura sa regăţeană cea mai înaltă, şi răcirii relaţiilor cu vechiul amic şi protector ardelean Ioan Slavici. Din motive pe care nu le discutăm aici, cele două volume despre viaţa lui Coşbuc, încredinţate editurii clujene ,,Dacia, n-au mai fost publicate. Recuperate de familie după moartea lui Lucian Valea (4 aprilie 1992), ele constituie substanţa acestui al 5-lea volum din Opere, care le reuneşte într-o construcţie unitară. Dincolo de rătăcirile dactilogramei iniţiale, important pentru postumitatea amîndurora, biograf şi subiect de cercetare, rămîne apariţia, în fine, a monumentalei contribuţii semnate de Lucian Valea.

             Volumul 6 al Operelor propune lectorului, reproducînd Generaţia amînată, ediţia din 2001, apărută la Ed. Limes din Cluj, ,,biografia unei generaţii şi istoria literară a unei epoci, cum ne avertizează în prefaţă însuşi Lucian Valea. Generaţia amînată, sintagma folosită prima oară de Constantin Stoiciu într-un articol din revista România literară, desemnează scriitorimea anilor 40, numită şi a războiului. Judecaţi adesea greşit, cu unităţi de măsură strîmbe şi în general nedrepte, exponenţii acestei generaţii, unii dintre ei, sînt în continuare marginalizaţi. ,,Din acest sentiment de revoltă şi de ruşine şi nu din orgoliul de-a corecta nişte erori, mai mari ori mai mărunte, de istorie literară, s-a născut această carte. Se poate vedea clar că şi aici Lucian Valea se dovedeşte a fi militantul neobosit pentru elucidarea ndreptăţilor istorice, comise în anii războiului şi după, împotriva Ardealului, ca şi a consecinţelor acestora asupra destinelor unor tineri intelectuali din ,,generaţia amînată. Din acest punct de vedere este tranşant : ,,...dacă această carte  are vreun păcat, pe care sunt gata să i-l recunosc, atunci acela e interesul arătat scriitorilor ardeleni”. Şi mai încolo : ,,E prea multă Transilvanie în carte ? De i s-ar găsi acest cusur, aş socoti că misiunea ei e împlinită. Într-o manieră sclipitoare, Lucian Valea reînvie pagină cu pagină şi oră cu oră deceniile tulburi din jurul războiului, scoţînd la iveală sufocanta zgură proletcultistă şi avatarurile celor care, de frică sau din calcule meschine, au pactizat cu diavolul. O carte a confesiunilor frontale, despre o epocă plină de ipocrizii şi dislocări tragice în cultură şi mai ales în literatură, scrisă, după opinia autorului, fără ură şi părtinire. Lucian Valea a fost, fără doar şi poate, o personalitate complexă, plurivalentă. Inegalabilul peripatetician, omul de vastă şi profundă cultură, şi poetul cu predispoziţii spre cuceritoare sonorităţi muzicale şi-au dat mîna spre a ne oferi adesea texte de maximă armonie clasică.

             Mai mult decît meritorie, iniţiativa bistriţeană a criticului Mircea Măluţ pune la dispoziţia publicului, printr-un gest justiţiar şi etic, spre o mai corectă valorizare, mare parte din opera scrisă de Lucian Valea, într-o viaţă aflată constant sub semnul zbuciumului.

 

 


                

Botoşăneni la al XXX-lea Simpozion Naţional de Numismatică

 

Mihai C.V. Cornaci

                             


      În zilele de 20 şi 21 septembrie 2013,  la Centrul Cultural „Reduta”  din Braşov s-au desfăşurat lucrările celui de-al XXX-lea Simpozion Naţional de Numismatică, denumit „EMINESCU şi BRAŞOVUL”, cu participare internă şi internaţională.

     Manifestarea ştiinţifică s-a dovedit a fi un bun prilej pentru membrii Societăţii Numismatice Române de a-şi sărbători cei 110 ani de la înfiinţare, iar pentru numismaţii braşoveni 35 de ani de rodnică activitate a Secţiei Braşov.

    Al treilea moment aniversar l-a constituit împlinirea a 145 de ani de când trupa de teatru Mihail Pascaly, din care făcea parte şi Mihai Eminescu, a obţinut aprobarea (12 mai 1868) din partea magistratului oraşului Braşov de a da spectacole de teatru în limba română în acest oraş.

     Întregul ansamblu de manifestări a avut ca organizatori Societatea Numismatică Română, Secţia Braşov a S.N.R., Consiliul Judeţean Braşov şi Centrul Cultural „Reduta”.

    În prima parte a zilei de 20 septembrie, lucrările s-au desfăşurat în plen, începând cu Tedeum, oficiat de P.S. Galaction Stângă, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, cu un sobor de preoţi din Protopopiatul Braşov, urmat de cuvântul de bun venit din partea gazdelor şi a organizatorilor, cuvântări de salut din partea invitaţilor şi participanţilor.

     S-a continuat cu lansarea şi acordarea plachetei, medaliei, insignei şi a Diplomei de Excelenţă participanţilor la cel de-al XXX-lea Simpozion Naţional de Numismatică „ Eminescu şi Braşovul”.

    

 

Preşedintele Societăţii Numismatice Române, dr. Viorel Emanuel Petac, a decernat Medalia şi Diploma SEMPER FIDELIS unui număr de 45 de membri ai S.N.R. cu longevitate şi activitate în domeniul numismaticii.

    S-a continuat cu vernisarea celor două expoziţii:

     - expoziţia numismatică generală, în care au expus membrii Secţiei Numismatice Braşov, în spaţiul sălii Arcadia;

     - expoziţia dedicată lui Mihai Eminescu (numismatică, filatelie, literatură, documente, obiecte de artă), organizată în Sala de Consiliu de către colecţionarii Secţiei Numismatice Botoşani (Coriolan Chiricheş, Mihai Cornaci, Nicolae Iosub) precum şi de membrii Clubului Colecţionarilor de Medalii Eminescu de la Cercul Militar Naţional din Bucureşti ( Ştefan Dina, C-tin Dumitrescu şi Gh. Ciutacu).

    Membrii Comitetului Secţiei Numismatice Botoşani au oferit fiecărui participant la Simpozion câte un exemplar de carte poştală ilustrată din ultima editare a Memorialului Ipoteşti—Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu.

    C.P.I. prezintă bustul lui Mihai Eminescu, după fotografia de la Praga 1869, iar pe revers, un citat din Petru Creţia (1-VIII-´ 91) şi cele 4 momente deosebite de la Braşov din 20-21 sept. 2013, consemnate şi întărite prin semnătură de către ofertanţi, aceasta rămânând, cu siguranţă, una din amintirile plăcute de la primul Simpozion Naţional dedicat Poetului.

     În intervalul de timp 11-14, în sala de spectacole a Centrului Cultural „Reduta”, au fost prezentate în plen comunicările programate, având ca moderatori pe d-nii: Mariusz Miellzarek, Viorel Petac şi Zbysek Sustec.

     Între orele 16-19 lucrările Simpozionului s-au desfăşurat pe cele două secţiuni:

     - Antică şi medievală, în sala Arcadia, având ca moderatori pe: Virgil Mihăilescu Bîrliba, Mariana Pîslaru, Radu Ardevan:

     - secţiunea „Eminescu” în Sala de Consiliu, având ca moderatori pe: Valentin Coşereanu, Galaction Stângă  şi Coriolan Chiricheş.

     

 În ziua de 21 septembrie s-a continuat sesiunea de comunicări pe cele două secţiuni, având ca moderatori:

 - secţiunea antică şi medievală pe: Mihaela Iacob, Lilia Dergaciova şi Silviu Purice,

 - Secţiunea „Eminescu” pe: Dorel Man, Vilică Munteanu şi Gheorghe Ciutacu.

     

Au fost susţinute 6 comunicări în plen şi 30 pe secţiuni. S-a remarcat comunicarea: „Moment aniversar~ Mihai Eminescu~ Mărturii braşovene” susţinută în plen de preot dr. Vasile Oltean, de la Muzeul „Primei Şcoli Româneşti”, Braşov, însoţită de scrisori şi documente originale din epocă.

   În programul Simpozionului, membrii Secţiei Botoşani ai S.N.R. au susţinut lucrările:

           Nicolae Iosub: Serbarea de la Putna, ofrande şi medalii realizate;

  Mihai Cornaci, Coriolan Chiricheş: Salcia lui Aurel David şi Salcâmul lui Eugen Rascenco; Ioan Siminicianu: Document olograf al poetului Mihai Eminescu, păstrat într-o colecţie privată.

    Al XXX-lea Simpozion Naţional de Numismatică rămâne marcat în timp şi prin editarea de către organizatori a unei insigne, aunei plachete, a unei diplome şi a unei medalii.

    Dacă primele sunt dedicate Simpozionului, medalia este dedicată celor 110 ani de la înfiinţarea Societăţii Numismatice Române (1903-2013) şi celor 35 de ani de la înfiinţarea Secţiei Numismatice Braşov (1978-2013).

     Machetele celor trei piese numismatice au fost realizate de d-l col (r) ing. Ştefan Samoilă, iar tirajul  a fost executat de firma „S.C. Accesorii Prod. S.R.L.” Oradea.

     Cu siguranţă, se poate face justificata apreciere că, după Simpozioanele Internaţionale de Numismatică din 2008 şi 2011, a Primului Congres Internaţional de Numismatică din România din 2012 şi acum cel de-al XXX-lea Simpozion Naţional de Numismatică, evenimente desfăşurate cu succes şi prin sprijinul primilor „slujitori” ai Minervei dr. Viorel Petac şi ing. Virgil Ioniţă, secţia Braşov s-a statuat ca portdrapel al activităţii numismatice din România.

     În egală măsură responsabil pentru reuşita acestor mari manifestări ştiinţifice este directorul Centrului Cultural „Reduta”, d-l Marius Cristian Cisar, care a asigurat sprijinul logistic şi colaborarea generoasă a întregului colectiv.

                     

 

                          


 

 

 

 

 

PATRIMONIU   ARHEOLOGIC

 

                 Noi decoperiri sarmatice în Nord – Estul Romaniei

 

Maria Diaconescu

 


            Graţie cercetărilor sistematice desfăşurate pe parcursul anilor, dar şi datorită descoperirilor întâmplătoare[1], a crescut numărul punctelor arheologice care semnalează prezenţa sarmaţilor în Moldova,  în zona nord-estică, în special în zona râurilor Prut şi Jijia. Întrucât sarmaţii, populaţie stepică, pendulau în căutare de hrană pentru turmele lor, resturile arheologice se constituie aproape exclusiv din complexe funerare. Triburile nomade de păstori ale sarmaţilor, populaţie de origine iraniană, au intrat în contact cu autohtonii pătrunzând în grupuri mici[2], fapt reflectat în numărul mic de morminte izolate[3] descoperite mai ales în zona de şes. Convieţuirea acestei populaţii de păstori nomazi cu autohtonii se constituie din elementele de cultură materială descoperite în necropole, importante resturi de factură sarmatică găsindu-se alături de cele de origine locală sau romană, dezvăluind influenţa reciprocă  în cultura materială şi în plan spiritual. Sarmaţii şi-au ridicat foarte rar tumuli proprii, dat fiind numărul mic de oameni din aceste comunităţi de păstori. Din acest motiv îşi depuneau decedaţii fie în morminte plane, fie în movile ale unor populaţii mai vechi (morminte secundare), sau profită de unele forme de relief ce apar sub forma unor movile, ca un substitut de tumul (dune de nisip, proeminenţe ale unor terase de râu, telluri preistorice). Pe teritoriul judeţului Botoşani s-au găsit urme sarmatice la Dângeni[4], Răuseni şi Pogorăşti[5], Ştefăneşti [6],Truşeşti[7], Mitoc[8], Albeşti[9], Drăguşeni[10], Broscăuţi[11], Roma[12], Prăjeni[13], Bucecea[14], Avrămeni[15], Hăneşti[16], Manoleasa[17], Conceşti[18] Vlăsineşti[19]. La acestea se adaugă şi noile descoperiri de la Ripiceni, Liveni şi Vorniceni[20] ale unor morminte cu inventar de factură sarmatică, astfel încât descoperirile se cifrează la 24 de puncte arheologice pe cuprinsul judeţului Botoşani (sunt localităţi cu semnalări sarmatice în două sau trei puncte),  mai numeroase în jumătatea de est a acestui spaţiu, concentrate mai ales pe arterele cursurilor de apă (Prut, Jijia, Siret, Ibăneasa, Podriga, Miletin, Başeu). E un fapt constatat că săpăturile sistematice şi de salvare, cercetările de suprafaţă, se completează şi cu descoperiri întâmplătoare ce contribuie la înţelegerea unor fenomene istorice. Este şi cazul celor trei descoperiri mai sus menţionate, şi care fac obiectul acestui articol.

            În anul 1979, la Ripiceni, în incinta Complexului zootehnic al Fermei IAS, la Stâncă, a fost descoperit cu ocazia efectuării unor lucrări de canalizare un mormânt sarmatic (M1),  însoţit de câteva obiecte ce permit încadrarea acestuia. Din neatenţie, muncitorii au distrus jumătatea superioară a scheletului. Au semnalat această descoperire arheologului Al. Păunescu, aflat atunci în zonă, care a realizat cu această ocazie şi o fotografie inclusă apoi între imaginile Muzeului local Ripiceni, dar care nu aduce lămuriri legate de orientarea sau dispunerea inventarului în cadrul mormântului. Materialele descoperite au fost predate Muzeului Judeţean Botoşani, fără o notă sau alte precizări decât cele referitoare la locul descoperirii şi inventarul mormântului. Lotul de piese cuprindea: fragmentele unui vas mic lucrat cu mâna, o fusaiolă, o fibulă de bronz, 197 de mărgele şi doi cercei de bronz.

1.Fragmente de la un vas de mici dimensiuni, fig. 1/1. Vasul era modelat cu mâna din pastă poroasă, miez negru-cenuşiu şi gălbui – roşietic exterior, fund îngroşat, formă bitronconică ce păstrează pe zona diametrului maxim urmele rupturii unei torţi. Dimensiuni: D max. 8,2 cm; D b: 5 cm.

2. Fusaiolă, nr. inv. 17447, fig. 1/2 Este lucrată din ceramică, de culoare cenuşiu-roşiatică, angobată exterior, are formă tronconică, concavă şi cu profil oblic la bază. Dimensiuni: I: 3cm; Db: 4 cm.        

3.Fibulă fragmentată de bronz, fig.1/4. Fragmentele sunt corodate, casante, de culoare verde, este ruptă în mai multe fragmente, cele mai vizibile sunt cele din piciorul înfăşurat, resort şi acul fibulei.

4.Mărgele, 197 bucăţi, fig 2. Deosebim două categorii de mărgele: Cele mai mari erau purtate în salbă, nr. inv. 17061 – 17203, şi cele mărunte inv. 17448 – 17498. Din punctul de vedere al formei, materialului, culorii, există mai multe tipuri de mărgele după cum urmează: 62 de mărgele albastre de sticlă, formă discoidală, cu diametru cuprins între 0,4 – 0,8 cm; 21 de mărgele albastre, de sticlă, formă rotundă, cu dimensiuni cuprinse între 0,8 – 1,1 cm; 13 mărgele albe, mici de sticlă, rotunde, cu diametrul de 0,5 – 0,6 cm; 6 mărgele verzi, rotunde, de sticlă, cu dimensiuni cuprinse între 0,7 – 0,9 cm; 36 mărgele albe, rotunde, de coral, cu dimensiuni cuprinse între 0,7 – 1,2 cm; 7 mărgele albe, tubulare, de coral, cu dimensiuni cuprinse între 0,8 – 1,3 cm; 1 mărgică de coral, verde, tubulară (probabil înverzită ca urmare a vecinătăţii cu piesele de bronz), de 0,9 cm; 47 mărgele mici de sticlă verzuie, cu dimensiuni cuprinse între 0,2 – 0,3 cm; 4 mărgele îngemănate, mici de sticlă, culoare cărămizie, dimensiunea de 1,2 cm.

5.      Cercei, fig. 1/3,  confecţionaţi din sârmă de bronz, corodaţi, se păstrează parţial, au un capăt îndoit, al închizătorii. Dimensiuni: fragment 1 are l: 2,5 cm; fragment 2: are l:2,4 cm.   

            In anul 1993, la Liveni, com. Manoleasa, în punctul Lutărie aflat în marginea satului, a islazului, pe partea stângă a şoselei Liveni-Mitoc, sătenii ce extrăgeau lut pentru treburi gospodăreşti au descoperit un mormânt însoţit de câteva obiecte ce mi-au fost predate ulterior.

Mormântul 1.  Răvăşit de descoperitori, se afla după spusele acestora la cca. 0,60 m adâncime. M1  avea scheletul prost păstrat, găsindu-se puţine oase şi era însoţit de două căni lucrate la roată şi 51 de mărgele de pastă sticloasă divers colorate, alte mărgele fărâmându-se  pe loc.

1.      Cană nr. inv. 1167, fig. 3/2. Este lucrată la roată, din pastă fină, de culoare cenuşie. Are formă bitronconică, buza evazată şi îngroşată, o nervură sub aceasta, umărul rotunjit, fundul inelar, o tortiţă laterală în bandă lată cu o şănţuire longitudinală pe mijloc, prinsă sub buză până deasupra diametrului maxim. Ornamentată cu benzi verticale realizate prin lustruire. Dimensiuni: I: 12 cm; Dg: 7 cm; D max.: 10 cm; Db: 5 cm.

2.      Cană nr. inv. 1166, fig. 3/1. Lucrată la roată din pastă fină, cenuşie. Are o formă accentuat bitronconică, gura strâmtă, buza puţin îngroşată, uşor evazată, fundul inelar, ştirbit puţin de descoperitor. Toarta e prinsă sub buză, în bandă lată, cu o nervură longitudinală. E decorată cu benzi verticale obţinute prin lustruire, de sub buză până pe umăr. Dimensiuni: I: 12,5 cm; Dg: 6,4 cm; D max. :12 cm; Db: 5 cm.

3.      Mărgele nr. inv. 17393-17443, fig. 3/3. Sunt lucrate din pastă sticloasă, sferoidale, divers colorate – roşu, negru, alb, verde. Dimensiuni: Gr: 0,5 cm; D: 0,5 cm.  

    În 1998 alţi cetăţeni au scos din acelaşi loc un al doilea mormânt (M2).

Mormântul 2. Din informaţiile obţinute de la lucrători reiese că mormântul de inhumaţie avea scheletul orientat N-S[21], era întins pe spate, bine păstrat, dar nu a fost recuperat de descoperitori. Inventarul mormântului ce mi-a fost predat cuprindea fragmentele unui vas friabil, fărâmat cu această ocazie, o fusaiolă tronconică, o fibulă din care s-a recuperat doar acul acesteia şi un inel de tâmplă ambele de argint, 86 de mărgele mărunte divers colorate găsite mai jos de genunchi, aceste obiecte fiindu-mi predate ulterior.

1.      Fusaiolă nr. inv. 17205, fig.3/4. Este lucrată din ceramică de culoare cenuşie închis, formă tronconică, cu faţa interioră în profil oblic şi concavă în jurul orificiului. I: 3 cm; D max: 3,5 cm.

2.      Ac. de fibulă, nr. inv. 17444, fig. 3/7. A fost rupt din neglijenţa descoperitorilor de restul piesei care s-a pierdut. Dimensiuni: L: 2,9 cm; Gr: 0,2 cm.

3.      Inel de tâmplă, nr. inv. 17204, fig. 2/6. A fost secţionat în două la degajare, lucrat din sârmă rotundă în secţiune, capetele uşor subţiate. Dimensiuni: D: 2,2 cm; Gr: 0,2 cm.

4.      Mărgele nr. inv. 13908-13993, fig. 3/5. Sunt lucrate din pastă sticloasă de culoare verde, albastru şi roşu. Ca forme predomină cele discoidale, apoi sferoidale. Dimensiuni: D: între 0,2 cm – 0,5 cm.       

Pe teritoriul comunei Vorniceni s-au făcut două descoperiri de morminte sarmatice.

Mormântul 1. În anul 1967, locuitorul E. Jora a observat că în punctul Iaz 2[22], datorită ploilor s-a rupt un mal fapt ce a dus la dezvelirea a două obiecte: o oglindă cu tamga şi un clopoţel de bronz ce erau însoţite de câteva oase (M1). Obiectele aduse de descoperitor, însoţite de o notă completată cu această ocazie la Muzeul Botoşani, au intrat în inventarul instituţiei.

1.      Oglindă cu tamga, nr. inv. 14757, fig. 4/1. Piesa este fragmentată din vechime, dar bucăţile permit reconstituirea. Este realizată dintr-un aliaj alb-cenuşiu, are  formă discoidală, mâner lateral scurt, perforat pentru agăţare, urme de şlefuire pe faţa plată. Decorul în relief sub forma unor nervuri cu un capăt îndoit e organizat în jurul unui triunghi central sugerând o mişcare de rotaţie, un motiv solar. Piesa a fost lucrată prin turnare. Dimensiuni: D: 4,3 cm; Gr: 0,3-0,5cm; l mâner: 1,6 cm.

2.       Clopoţel de bronz, nr. inv. 14758, fig. 4/2. Piesa turtită de greutatea solului a fost întregită cu răşină sintetică, realizată din tablă subţire. Are buza răsfrăntă, perforată la partea superioară pentru a putea fi agăţat, cu două mici găuri  pe cupola agăţătorii.   Dimensiuni: I: 2,2 cm; D: 3 cm.                   Mormântul 2. În ianuarie 2007, cu ocazia exploatării unui filon de nisip de către localnici, pe panta din zona vestică a platoului aşezării cucuteniene de la Pod Ibăneasa,  cetăţeanul Scripcaru Viorel a dezvelit un mormânt sarmatic (M2). Lotul de piese mi-a fost parvenit după ce am fost anunţată de descoperire. Acesta cuprindea: o ceaşcă, fragmente de la un vas friabil de culoare gălbui-roşiatic, o oglindă, un clopoţel, o fusaiolă, câteva mărgele friabile din care s-a recuperat doar una. Scheletul era (după afirmaţia descoperitorului) orientat NNE-SSV în poziţie întinsă pe  spate, cu mâinile pe lângă corp, labele picioarelor sprijinite parcă pe un prag, mai jos decât restul corpului. După gracilitatea oaselor pare a fi aparţinut unei femei tinere, femurul are lungimea de 39 cm, humerusul e de 29 cm.  Craniul nu este deformat, dantura întreagă.

1.      Cană, nr. inv. 17391, fig. 4/6. Vasul este lucrat la roată, din pastă fină, cenuşie, cu urme de lustru, cu gât scurt, arcuit, buza uşor îngroşată, toartă rotundă în secţiune, prinsă de sub buză până în zona diametrului maxim, umărul coborât, corp bitronconic, bombat, rotunjit, fund inelar. Dimensiuni: I: 10 cm; Dg: 6 cm; Db: 4,5 cm; D max: 11 cm.

2.      Oglindă, nr. inv. 17377, fig. 4/3. Are formă discoidală, mânerul rupt din vechime, este uşor albiată pe una din feţe, cu suprafaţa bine lustruită, de culoare cenuşie deschis, e acoperită pe alocuri de o patină verzuie, ceea ce indică un aliaj ce are în componenţă argint şi cupru. Mânerul rupt dovedeşte că obiectul a fost utilizat, nu a fost depus nou în mormânt. Dimensiuni : D: 6,2 cm; Gr: 0,2 cm; l mâner: 1,3 cm.

3.      Clopoţel de bronz, nr. inv. 17378, fig. 4/5. Are formă tronconică, este rupt în partea superioară, dar există şi un mic fragment din urechiuşa de agăţat, perforată la rotund. Dimensiuni: I: 2 cm; D: 2,6 cm.

4.      Fusaiolă, nr. inv. 17390, fig. 4/4.  Piesa e realizată din lut, din pastă semifină, cenuşie, formă tronconică, cu faţa interioră în profil oblic şi concavă în jurul orificiului. Dimensiuni: I: 3 cm; D max: 4,5 cm.

5.      Mărgică, nr. inv. 17392, fig. 4/7. Este realizată din pastă sticloasă, de culoare albă, de formă cilindrică, perforată pe axul longitudinal. Dimensiuni: L: 0,8 cm; D: 0,6 cm.

 

Încadrare culturală

            Cele trei loturi de piese au fost încadrate cronologic şi etnic pe baza inventarului descoperit. Vasele lucrate la roată sunt preluate din mediul carpic[23] ce sunt bine documentate în spaţiul de N-E a Moldovei[24], şi pot fi încadrate în sec. II-III.  Din ceramica sarmatică descoperită s-au păstrat doar câteva fragmente friabile ce provin din M2 de la Vorniceni. Oglinzile discoidale, cu mâner lateral, tamga (cu motiv solar) constituie obiecte hotărâtoare în atribuirea etnică a mormintelor sarmatice,  de asemenea cele două fusaiole tronconice, mărgelele de sticlă multicolore.  Prezenţa obiectelor de podoabă şi toaletă, a vaselor, fusaiolelor, constituie o caracteristică a mormintelor de femei sarmate.

            Piesele amintite în articol aparţin unei perioade pline de frământări, deosebit de complexă în care se accentuează mişcarea unor populaţii dinspre Est spre Vest, fapt ce n-a rămas fără urmări în plan economic, social şi spiritual, reflectată şi în inventarul descoperirilor arheologice de la Est cât şi la Vest de Prut, costatându-se transformări, influenţe reciproce în

cadrul convieţuirii populaţiilor intrusive cu populaţia locală carpo-dacică[25]. Semnalarea acestor grupe de morminte ce aparţin unor comunităţi sarmatice pe teritoriul judeţului Botoşani, evidenţiază o densitate mai mare în jumătatea estică a acestui spaţiu,  aruncă o lumină nouă asupra comunităţilor sarmatice din N-E României. Se pare că n-a fost vorba doar de treceri pasagere ale acestor comunităţi, ci au fost staţionări de durată mai lungă ce au permis influenţe în plan material, spiritual din partea localnicilor şi invers. Astfel se sesisează preluări de obiecte carpice (fibule, ceramică ş.a.), după cum se întâmplă şi din partea sarmaţilor, în sensul că şi obiecte sarmatice intră în patrimoniul carpic (oglinzi, clopoţei). Aceste date arată că pe teritoriul Moldovei contactele nu au fost doar sporadice şi întâmplătoare între carpi şi sarmaţi, constatându-se o aşezare de durată a unor comunităţi sarmate alături de carpi. Observăm astfel că istoria sarmaţilor în N-E Moldovei trebuie privită la dimensiunile sale reale, într-o mai strânsă legătură cu istoria carpilor. 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                  Fig. 1

 

 

 

 Fig. 2

 

 

 

 

Fig. 3

 

Fig. 4

 

 

 

PATRIMONIU MOBIL

 

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (18)

                                            

dr. Valentin Coşereanu

 


 

Odată cu melancolia, eul se converteşte în sine declanşând un sentiment al stării metafizice existenţiale, în căutarea inocenţei copilăriei. Rugăciune525 aduce aminte de ipostaza imitativ-religioasă a copilului, când propria imaginaţie se topea în credinţă şi îi asimila datele fără vreun hiatus. În laboratorul poetic al maturităţii, poetul o actualizează cu simplitate, încât cu greu se poate diferenţia între misterul trecut al inocenţei şi recompunerea prezentului. Poemul Răsai asupra mea…526 reia motivul rugăciunii prin care se speră obţinerea liniştii interioare: redă-mi credinţa […]/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară527.

Revenind la Eros, se dezvăluie şi constanta unei alte teme majore, aceea a finalităţii lumii, fără de care viaţa nu numai că şi-ar pierde orice noimă dar însăşi existenţa ar rămâne de neconceput528. Viaţa însăşi, la rândul ei, ar fi de neconceput fără idealul iubirii, poate cel mai mai adânc sentiment omenesc, fără de care nimic nu se poate înfăptui. Fără ea nu e de a trăi,/ Fără ea omul ca stins se duce529, spune Eminescu despre iubire. Prin consecinţă, acestă afirmaţie ce aminteşte de spusele apostolului Pavel, duce la apropierea acestui sentiment uman de acela al naşterii universului. Amândouă sunt, în egală măsură, enigmatice şi profunde.

O scrisoare din 1879 adresată Veronicăi şi considerată de Rosa Del Conte printre cele mai nobile şi delicate din câte au fost scrise în literatura universală530 este revelatorie, întrucât în ea se vorbeşte despre fatalitatea iubirii; imposibil de explicat, ea nu are nimic în comun cu ceea ce ura la contemporanii săi: Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste/ Ei incearcă să le treacă prin protecţie de fuste531 în speranţa C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră532. Aşadar, iubirea, în înţelesul ei existenţial, are cauze ce ţin de temeiul fiinţei533 şi nu de conveţionalismul superficial.

Combinaţie măiestrită între evidenţa sentimentului şi înclinaţia de a-l descifra, erosul conţine, în optica eminesciană, trăsături universal valabile. Se pot distinge două lumi aparent diferite: pe de o parte iubirea simplă, directă, ce aminteşte de propria idilă adolescentină, pe de alta – iubirea ca izvor al meditaţiei. Tristeţea din finalul poemului Floare albastră este un exemplu grăitor. Poate una dintre cele mai frumoase imagini eminesciene, Ca un stâlp eu stam în lună534, abstrage în ea atât singurătatea celui ramas singur, cât şi a sufletului chinuit de amintirea trecutei fericiri. Se retrăieşte ceea ce a fost simţit aievea. Pe măsură ce timpul trece, gândirea rece se instaurează în sufletul poetului, iar luciditatea stăpâneşte resorturile sale interioare. De aici, poate, atâtea întrebări: Ce e amorul? Ce este poezia? Ce e cugetarea sacră? Omu-i o lumină? Religia? ş.a.m.d. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?535

Relativ la imaginea iubitei, se poate spune că aceasta stă sub semnul predestinării: Căci astfel a fost voinţa sorţii/ Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii/ Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă,/ Ca marmura eternă ieşită de sub daltă536. Într-o imagine pandant, iubita îşi caută ursitul reluând motive din literatura populară: Ca să iasă chipu-n faţă,/ Trandafiri aruncă tineri,/ Căci vrăjiţi sunt trandafirii/ De-un cuvânt al sfintei Vineri537. Fiinţa ei este mai întotdeauna poleită de lumina lunii, dând astfel tonul unei subtile magii. Mai mult decât atât, în ochii ei albaştri/ Toate basmele s-adună538.

La Eminescu, folclorul se recompune, căpătând valenţe noi. Această asimilare creatoare a folclorului individualizează dragostea-vis şi dragostea-pre-simţire. Iubita, a tinereţii icoană fericită539, doarme mângâiată de lumina lunii, iar aşa cum apare nu numai în Luceafărul540, cât mai ales în Călin541, ea se relevă ca un portret ideal: Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri/ Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri;/ Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată/ Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată./ Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,/ Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,/ Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Ce o singură trăsură măiestrit le încondeie;/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Braţul ei atârnă leneş peste margine de pat;/ De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc,/ Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;/ Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri542.

Revin aceleaşi imagini ale iubitei, care este înconjurată fie de trandafiri roşii, fie aruncă ea însăşi în apă petalele aceleiaşi flori simbolice pentru a-şi vedea ursitul; în subsidiar, însă, trandafirul simbolizază naşterea sentimentului iubirii abia-nţelease, dar care, încet-încet, îi cotropeşte sinea. Când zburătorul apare, el nu este descris fizic; este redată doar comuniunea sufletească a celor doi, accentuându-se ideea de mister: încăperile gândirii mai nu pot să le încapă543. Incertitudinea din ipostaza incipientă a iubirii se reflectă în multiple faţete: dragostea-suferinţă, dragostea-aşteptare, dragostea-semn. Numai norocul este cel care lasă un semn vizibil şi explicit al iubirii pământene: de noroc îs umezi ochii544.

În felul acesta, formele erosului dobândesc valenţe simbolistice grave: facerea lumii, visul, armonia cântecului, gândirea profundă şi plânsul. Unele dintre ele iau proporţii de negândit pentru omul comun; facerea lumii implică nebănuite armonii siderale pe care numai poetul le percepe. Visul este împlinirea gândirii vii, iar plânsul ia proporţii neasemuite: Trecerea de la repaos la febră şi de la febră la repaos este o solemnă mişcare de pendul, în umbra căreia, ca un strigăt între ţărmuri, răsună plânsul universal545.

Imaginea iubitei este serafică şi iluzorie, ca o himeră; e reflectată doar în substanţa imaginativă a poetului. În acest fel, ea apare structurată ca un amalgam de realitate topită în vis, dar şi invers, ca un vis pătrunzând cu insistenţă în crudul realităţii, transformând-o: Răsai din umbra vremilor încoace,/ Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!546

E aproape de necrezut cum acest mare poet nu a fost comparat în mod esenţial cu Don Quijotte, alergând obsesiv după himera vieţii lui. Să fie oare altceva poetul – cavaler rătăcitor – cu mintea pierdută după iubita moartă în tinereţe dar devenită prezenţă subiacentă în conştiinţa sa poetică? Iubita are valenţele îngerului, iar imaginea ei este una dătătoare de lumină, înviorătoare ca atmosfera dimprejuru-i, făcându-l pe creator să-şi uite melancolia: Este Ea. Deşarta casă/ Dintr-odată-mi pare plină,/ În privazul negu-al vieţi-mi/ E-o icoană de lumină/ Şi mi-i ciudă cum de vremea/ Să mai treacă se îndură/ Când eu stau şoptind cu draga/ Mână’n mână, gură’n gură547. Strofa are o lumină aparte; sărutatea nu este decât pură amintire, neavând obişnuitele trăsături ce ţin de plumbul gravitaţional al cuplului pământean.

De remarcat faptul că imaginea iubitei nu este prea departe de cea a icoanei Maicii Domnului din colţul unei încăperi a casei ipoteştene. Poetul are aproape aceeaşi devoţiune pentru amândouă. Şi de ce le-ar separa când atitudinea copilului din el nu comportă nici un fel de vinovăţie? După ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm548 [...] o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană/ Unde te duci? Când o să vii?549 Iubirea poetului este îngerească; el adună în sine tot ce-i mai pur din comportamentul uman, descoperindu-şi valenţele unui ascetism prin care să poată accede la iubirea divină: Azi sunt cast ca rugăciunea, şi timid ca primăvara,/ Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu.550 Prin 1877-1879, imaginea preia din atributele icoanei cu chipul Sfintei Marii, îndărătul căreia se ghiceşte chipul divinităţii: În văduvie şi eclipsă/ Eu anii mei îi risipesc,/ Simţind în suflet pururi lipsă/ De chipul tău Dumnezeiesc551. Numai în felul acesta poetul se simte inspirat: Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi552; întocmai ca după rugăciune, inima-mi de-adânc o linişteşte/ Ca răsărirea stelei în tăcere553, pentru cea pe care o numeşte icoana ce-a iubit554.

Singura care poate mântui durerile iubirii este Moartea care vindec-orice rană/ Dând la patime repaos555. Nici măcar Kamadeva, zeul indic, Fiul cerului albastru/ Ş-al iluziei deşerte556, nu i-a adus alinare. Poetul meditează adânc la singurul lucru prin care toţi muritorii trebuie să treacă, anume atotputernicia morţii. Călăuzit de luciditatea gândului, poetului, în numele sfântului, nu-i rămâne decât tăcerea, pentru a auzi cum latră/ Căţelul pământului/ Sub crucea de piatră557, căci e vis al nefiinţei universul cel himeric558; cel mult, el se poate gândi la îngheţul planetar când în sine împăcată reîncep-eterna pace559.

Poate că totuşi poetului îi rămâne ceva ce altor muritori nu le este dat; altfel, cum ar fi spus, după Horaţiu: Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea/ Va scăpa de mormânt560? Dar lui nu-i rămâne decât credinţa în acel farmec sfânt, imposibil de tradus în cuvinte, căci stăpâneşte tot ce-a fost/ Şi tot ce o să vie/ Şi câte nu avură rost/ Şi nu au fost să fie561. Această credinţă, primită moştenire de la părinţii din părinţi, a ştiut să transforme în armonii depline cântecul melancoliei, care, apoi, într-un fluid inexplicabil – s-a făcut vers. Lumile siderale ating corzi pe care numai „desenele” manuscriselor le-ar putea explica, iar muzica acestora, izvorând din firea lor, demonstrează cum cântecul e o cale de comunicare cu infinitul, de expansiune cosmică a eului562 în care Eminescu nu face altceva decât să se simtă inspirat de întâia iubire: O ador, o cânt cum cântă/ Harfa pe o sântă563.

Ceea ce-l deosebeşte pe Eminescu de înaintaşii săi este şi faptul că în structura sa poetică a încorporat ceea ce îndeobşte se cheamă muzica sferelor. Muzicalitatea cosmotică emană din toată fiinţarea lui poetică pe care nu se sfieşte s-o redea în Sărmanul Dionis: O lume întreagă de închipuiri [...] îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. El băga de samă că gândirile lui adesea se transformau în şiruri ritmice, în vorbe rimate, şi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hârtie564. Şi mai departe, după un dialog semnificativ: - Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea. – Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi, zise îngerul serios. […] Odată el îşi simţi capul plin de cântece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă el îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte [...] iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul vis, cânta din arfă un cântec atât de cunoscut... notă cu notă el îl prezicea... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cântecului565.

Poetul se simte stăpânul absolut al tonurilor tocmai pentru că simte în el armonia cântecului. Molatece sau aspre, virile sau plângătoare, notele exclud prin înseşi varietatea lor orice bănuială a clişeului literar. Lira şi harpa nu rămân simboluri abstracte. Abstractă e muzica născută din ele, în sensul purităţii ei absolute, de patos limpede şi înalt.566 Cântecul este ca iubita; o singură condiţie îi este necesară pentru a fiinţa: Trăieşte-mi dar – c-adânc în piept te port!567 Harfa lui, care din pietre durerile le chiamă nu este altceva decât cântec născut din ceruri şi-al mării crunt abis568. Cântecul şi visul sunt indestructibile în laboratorul poetic al geniului, tocmai pentru că poetul – noi – spune El (adică noi, geniile) l-avem din cer569.

Datul acesta, transpus în poezie (N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ [...] Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult570), îl face să confunde murmurul universului tainic, perceput în toată măreţia sa, cu versul său muzical şi armonic. El n-are nimic comun cu atonalitatea: Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,/ Acuşa la ureche-un cântec vechi străbate/ Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,/ Acuş o armonie de-amor şi voluptate/ Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac571.

 

 


 


NOTE


 

 

525 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 360.

526 Ibidem, p. 361.

527 Ibidem.

528 Iosif Cheie-Pantea, Op. cit., p. 63.

529 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 12.

530 Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ed. cit., p. 205.

531 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 137.

532 Ibidem.

533 Iosif Cheie-Pantea, Op. cit., p. 67.

534 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 55.

535 Ibidem, p. 71.

536 Idem, Opere IV, ed. cit, p. 423.

537 Idem, Opere I, ed. cit., p. 72.

538 Ibidem, p. 73.

539 Idem, Opere IV, ed. cit, p. 512.

540 Idem, Opere I, ed. cit., p. 167-181.

541 Ibidem, p. 76-87.

542 Ibidem, p. 79.

543 Ibidem.

544 Ibidem, p. 85.

545 Ştefan Cazimir, Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, ed. cit., p. 102.

546 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 120.

 

 

 

547 Ibidem, p. 106.

548 Ibidem, p. 120.

549 Ibidem, p. 118.

550 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 41.

551 Ibidem, p. 344.

552 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 120.

553 Ibidem, p. 120.

554 Ibidem, p. 22.

555 Ibidem, p. 126.

556 Ibidem, p. 236.

557 Ibidem, p. 92.

558 Ibidem, p. 133.

559 Ibidem.

560 Idiem, Opere IV, ed. cit., p. 518.

561 Ibidem, p. 447.

562 Ştefan Cazimir, op.cit., ed. cit., p. 82.

563 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 467.

564 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 97.

565 Ibidem, p. 107.

566 Ştefan Cazimir, op. cit., ed. cit., p. 79.

567 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 71.

568 Ibidem, p. 172.

569 Ibidem, p. 219.

570 Ibidem, p. 121.

571 Idem, Opere I, ed. cit., p. 96.


 

 

 

 

 

 

Mărturisiri din perioada comunistă – portrete, eseuri şi schiţe (11)

 

Gheorghe Bâgu

 

LA VÂRŞEŢ

 


 

       Terminasem prima etapă a explorărilor pentru lignit din zona Alunu – Berbeşti, astăzi Întreprinderea Horezu, şi lucram în centrală, la raportul preliminar, timp când sunt invitat la directorul geolog care mă aştepta împreună cu colegul Corhea Petre. Mă prezint şi el îmi arată o serie de eşantioane, mai multe fragmente de roci de culoare neagră, şi-mi spune că geologul Corhea le-a adus din zona Vârşeţ, munţii Almaj, judeţul Caraş Severin. Le spargem, le examinăm şi ajungem la concluzia că sunt fragmente dintr-un minereu fero-manganifer, mai precis o sideroză (carbonat de fier) asociată cu o proluzită (oxid de mangan).

Directorul mă întreabă dacă vreau să fac o plimbare până la Vârşeţ, însoţit de Corhea, pentru a cunoaşte zona şi localizarea aflorimentelor şi apoi să întocmim un scurt raport. Îl întreb pe Petrică, aşa îi spuneam noi lui Corhea, dacă a văzut mai multe aflorimente şi în ce sunt localizate. El a afirmat cu tărie că sunt multe iviri de astfel de minereuri negre pe care mi le poate arăta pe teren, apoi faţă de director începe:

-       Nea Gogule, aşa îmi spunea el şi cred că era singurul care mă botezase astfel, dacă vii, îţi asigur masă, cazare, te însoţesc în excursie pe Dunăre, de la Turnu Severin până la Berzasca, iar de aici mergem cu un tren pe linie îngustă până la poalele Vârşeţului.

Stabilim ziua de plecare, 15 august, mă pregătesc, îmi fac bagajele, iau hărţile topografice cu munţii Almaj, busola, ciocanul şi altimetrul şi spun că plec pentru câteva zile într-o zonă necunoscută, în Banat. Era Sfânta Maria, o zi superbă, cu multă lumină şi căldură. Pe Dunăre totul parcă vibra, razele soarelui loveau luciul apei transformându-l într-un imens fluviu de argint viu iar pe sub sălciile plângătoare şi umbroase apa devenea violacee şi plină de mister. Era cald, cald de tot ... Către seară, pe la ora 6 am ajuns la Berzasca, am coborât din vapor şi ne-am îndreptat către camera de oaspeţi. Aici am luat masa, o masă îmbelşugată unde s-a servit peşte, şalău, mreană etc. După ospăţ, Petrică a plecat, eu am rămas singur într-o baracă amplasată într-o mare de verdeaţă, unde iarba crescuse până la fereastră. Când s-a înoptat, m-am culcat şi am adormit în acea dumnezeiască simfonie cântată de mii de greieri care-mi aminteau de copilărie, când citeam despre Lizuca şi Patrocle.

A doua zi ne-am îndreptat către Vârşeţ, am mers circa 40 de km cu un tren pe o linie îngustă, apoi pe o pantă destul de grea şi am ajuns când soarele începuse să coboare şi să se ascundă după creastă. Petrică a dat dispoziţie oamenilor de teren să monteze corturile, le-a indicat şi locul, iar el s-a grăbit să-mi arate câteva aflorismente.

Am observat, de la prima vedere, că ivirile se înşiruie pe acelaşi aliniament şi că sunt legate de o serie de calcare cristaline. Iau busola şi stabilesc direcţia aflorismentelor apoi pe cea a şisturilor şi observ o mare concordanţă. Îi spun lui Petrică că s-a înoptat şi trebuie să ne reîntoarcem la cort iar pe drum îi împărtăşesc părerea mea sinceră: aici există o zonă de perspectivă care se impune a fi cercetată. S-a bucurat mult când i-am spus constatarea mea despre minereul descoperit de el.

La cort am mâncat şi, cum eram foarte obosit, am întins şubele pe pământ, rucasul l-am aranjat drept pernă şi vorba ostaşului „somn de voie”. Când dormeam mai bine, adică către miezul nopţii, Petrică mă scoală speriat, şi-mi spune:

-       Nea Gogule, am visat un vis cumplit, aşa că chiar acum plec şi cobor în Berzasca şi joi mă întorc cu alimente, cu bărdacă de vin şi cu încă doi oameni de teren.

-       Ce ţi-a venit Petrică? Ce ţi-a venit să mă laşi cu nişte oameni necunoscuţi într-o poiană, dintr-o pădure din vârful munţilor, unde până azi nu mi-au călcat picioarele?

-       Plec nea Gogule, nu te supăra, nu mai pot să stau nici un minut, până-n vale o ţin numai o fugă, deci fac 30 de minute, iar acolo am ascuns un vagonet sub un fag, îl iau îl aşez pe linie şi-i dau drumul şi într-o oră sunt acasă. Am un mare of în suflet ... simt că mă pierd, că mă usuc, plec, plec nea Gogule. La revedere!

Petrică era un om de vreo 40 de ani, mic de statură, subţirel, sprinten şi ager, cu un păr negru bogat, totdeauna vesel şi totdeauna optimist. Se căsătorise în Berzasca cu o elevă din clasa a şaptea, bine făcută, durdulie, frumoasă şi numai zâmbet şi numai ochi. El, lipsit de experienţă, neşcolit, fiind provenit dintre muncitori, cu geologia făcută la zi în grup (cum se spune la „clocitoare”) aşa cum se învăţa în „Epoca de Aur”, în colectiv şi dacă nu-ţi puteai însuşi cunoştinţele necesare, profesorii erau de vină şi odată cu ei tot grupul din care făceai parte.

Aşa că Petrică are era un suflet mare, nobil şi de-o bunătate fără margini, a reuşit să absolve şcoala, să devină geolog, chiar doctorand, însă întotdeauna în afara subiectului.

A doua zi, după plecarea lui am luat hârtiile şi doi oameni de teren şi am început cartarea zonei convins fiind că aici este o pâine bună de mâncat, că minereul este de calitate, urmând ca noi să-i determinăn rezervele.

Poiana era splendidă, destul de mare, în formă circulară şi încojurată de o pădure deasă de fagi, situată la altitudinea de 1400 de metri; avea în mijloc un masiv stâncos, format din roci eruptive bazice de culoare neagră şi încrustat cu tot felul de grote enigmatice în care se cuibărise o pereche de corbi. Masiv înconjurat de tufe gigantice de ferigi parcă rămase din paleozoic. Mai exista şi un pâlc de pruni, uitaţi de lume, încărcaţi de fructe coapte, fapt ce m-a surprins şi m-am întrebat cum de la altitudinea de 1400 de metri cresc şi trăiesc pruni care rodesc.

Joi după masă aşa cum a promis, s-a întors Petrică cu încă doi oameni, cu alimente, peşte şi vin pe săturate, am mâncat cu toţii, am băut câte un pahar, apoi Petrică ne-a cântat din muzicuţă până a apărut luna, după care ne-am culcat şi până am adormit mi-a destăinuit ce durerere mare are el în suflet, cum se simte că se înăbuşe, ş-apoi ce credinţă are el în vise, care i se adeveresc.

-       Nea Gogule, nu ştiu ce să mă fac ... mi-am găsit nevasta cu inginerul minier în pat, cu schiofârnogul, cu ologul, ardă-l focul să-l ardă.

-       Şi ce-ai făcut?

-       Ce să fac, nimic, schiofârnogul s-a scuzat şi a plecat, iar eu am dojenit-o, am mers până acolo de-am insultat-o, apoi am iertat-o, că aşa sunt eu, ştii matale ... am doi copii de crescut, ş-apoi ea încă n-are minte, încă nu-i coaptă.

-       Aşa-i, ai dreptate, fetiţa cea mare anul acesta va merge la şcoală, dar despre aceasta poţi să fii şi tu mai bărbat, mai hotărât, vorba aceea mai coboară şi tu milităria din pod.

-       Nu pot nea Gogule, nu pot, nu mă lasă inima.

În seara aceea am hotărât să nu plecăm din Vârşeţ până nu întocmim harta geologică necesară proiectării lucrărilor de exploatare, adică până nu terminăm ceea ce am început. L-am trimis pe Petrică la Bucureşti, cu un scurt raport şi s-a întors cu aprobarea să rămânem până la epuizarea obiectivului geologic. Am lucrat împreună din noapte până-n noapte, până în jur de 15 octombrie, când am terminat. De aici îmi amintesc că umblând noi şi cercetând cu hărţile şi busola în mână, într-o după amiază caldă de septembrie am întâlnit o viperă mare cu corn, ce sta şi se sorea pe o stâncă. Petrică, cu ciocanul, i-a dat o lovitură puternică peste cap şi a omorât-o, dar când ea se mai lupta cu moartea a expulzat din corp 5 pui, cu o lungime de 6-7 centimetri, care cum vedeau lumina zilei o luau la fugă şi căutau să se ascundă. Petrică i-a omorât pe toţi cinci apoi le-a dat foc.

Tot de aici imi amintesc că atunci când ne-am apropiat de terminarea cercetării, în seara zilei de 14 octombrie, când ne întorceam de la muncă spre corturi, odată ce am ajuns în poiană, pe cer, dinspre Dunăre, au apărut nori negri şi grei ce au întunecat totul şi care prevesteau o mare furtună. Petrică îmi spune să ne grăbim să demontăm corturile şi să le instalăm la adăpost. Nici n-a apucat să-şi termine ideea că un vânt puternic, o vijelie sălbatică, ne-a smuls corturile şi le-a aruncat prin fagii de la lizieră. Greu le-am recuperat şi le-am remontat într-o viroagă cu frunzis veşted. N-am mai făcut focul şi ne-am rezumat la slănină cu pâine. A început să plouă torenţial, în valuri – valuri cu stropi reci şi mari, vântul sufla de vuia pădurea şi tot ce trăia se ascunsese prin vizuini şi grote, iar noi înveliţi în şube şi adăpostiţi de corturi ne-am culcat. N-am apucat să dormit bine că un şuvoi mare de apă a inundat văgăuna unde ne înstalasem şi era să ne înece. Am ieşit în ploaie şi ne-am rezemat de copacii uzi. Ploua îngrozitor, se dezlănţuia întreaga natură. L-am rugat pe Petrică să aprindă lanterna şi să-mi spună cât este ceasul. Credeam că ne apropiem de ziuă. Era nouă şi jumătate. Am montat din nou corturile pe un dâmb, am întins toţi sacii de probe drept saltea, ne-am învelit cu şubele şi din nou „somn de voie”. A doua zi ne-am strâns tot echipamentul şi cu toţi oamenii am plecat spre Berzasca şi de acolo mai departe spre Bucureşti.

Ajunşi în Centrală am prezentat directorului geolog hărţile cu toate ivirile de minereu, probele, fotografii ale aflorimentelor şi am promis că cel mult într-o lună de zile îi prezentăm şi proiectul pentru a se putea demara lucrările de început: drumuri, barăci, dinamitiera etc.

-       Treaba asta nu poate fi dată peste cap. Vom merge acolo toţi, vom lucra şi vom verifica harta geologică, vom mai găsi aflorimente şi apoi vom întocmi toţi proiectul. Aşa a procedat: au stat 12 geologi o săptămână şi au văzut tot ce le-am arătat noi, apoi au semnat toţi harta şi am mai completat câte ceva la proiectul nostru. Petrică se uita curios, insistent şi întrebător la mine, iar eu am înţeles ce doreşte şi i-am spus:

-       Tu nu cunoşti proverbul românesc „boii ară şi caii mănâncă”?

Aşa că asta este răsplata celor două luni de zile dormite pe pământ, alergând să întocmim harta geologică necesară proiectului şi mâncând numai hrană rece cu pâine umedă.

Aşa era în comunism, unul muncea şi doisprezece spectatori luau salarii mai mari decât cel ce producea. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, mi s-a încredinţat mie supravegherea şi îndrumarea exploatărilor pe care le-am început în aprilie, anul ce a urmat. Mi-au aranjat un birou şi un dormitor cu tot ce este necesar, mi s-au repartizat două ajutoare, soţ şi soţie, doi oameni competenţi, harnici şi foarte corecţi. Din când în când, mai venea de peste deal şi amicul Petrică, cel ce descoperise zăcământul. Lucrând din aproape în aproape, cu dezveliri şi foraje de mică adâncime, am stabilit prezenţa a trei aliniamente dintr-o înşiruire de lentile minore cu perspectivă economică redusă şi ca un fapt negativ era şi acela că erau triplate tectonic.

Auzind de existenţa a trei aliniamente ce se extind pe o lungime de peste 20 km, a venit directorul general, un mâncău şi un burtos, dezinteresat, sfidător şi ostentativ, care mi-a zis:

-       Măi frate, mâine ne vizitează ministrul. Şi primul secretar al judeţului, aşa că hai să facem o repetiţie ca să ştim şi noi ce ai de gând să prezinţi.

Arăt harta, perspectivele zonei mineralizate, le tot explic apoi directorul se consultă cu inginerul şef, unul făcut, aşa cum se spunea atunci pe puncte, cu patru clase şi şcoala lumii şi cu inginerul şef de la foraj care avea trei clase de liceu şi era doctor la Moscova, coleg de grupă cu ministrul. Când să-i dea diploma de doctor, i-a cerut-o pe cea de bacalaureat şi-a fost nevoit bietul inginer să o ia de la clasa a opta şi să facă liceul la secţia celor avansaţi (cu caracter intensiv) încât într-un an şi-a făcut tot liceul şi şi-a luat şi bacalaureatul.

A doua zi, în prezenţa ministrului şi a primului secretar, am tot explicat şi pînă la urmă am înţeles că primul secretar era chemat ca prin gura lui să afle Ceauşescu, despre marile descoperiri de la Vârşeţ, ministrul nostru fiind total compromis în faţa „Geniului Carpaţilor”. A fost o şedinţă lărgită unde eu am prezentat rezultatele de la Vârşeţ, precizând în mod justificat (am calculat fiecare lentilă) că apreciez circa 10-15 milioane de tone de minereu.

Zice ministrul:

-       Cum mă, cum, trei aliniamente pe 20 km lungime, tu ai calculat numai 10 milioane de tone? După umila mea părere, aici sunt peste 300 de milioane de tone.

Atunci am înţeles că ministrul nu mai are unde să-şi investească banii planificaţi, adică unde să-i arunce.

Procedeul era pe atunci că ţi se planificau fonduri şi tu erai obligat să le consumi, dacă nu-i investeai erai acuzat de incompetenţă sau de sabotaj. El apreciind 300 milioane de tone de minereu atât de necesar industriei noastre, se impune o explorare – exploatare cu lucrări miniere costisitoare. S-a aprobat săparea unei galerii de bază, la o diferenţă de nivel de 300 de metri faţă de creastă, cu profil mare, armată metalic, care să avanseze transversal 2000 de metri. Când am auzit aceasta m-am îngrozit şi am mai încurcat eu lucrurile prin Vârşeţ vreo două-trei luni apoi mi-am cerut transferul şi am plecat definitiv la Câmpulung – Bucovina, fără nici un regret şi fără a mă uita în urmă. După aproape doi ani de zile m-am interesat la colegii care lucrau la Vârşeţ, inclusiv la bunul meu colaborator Petrică Corhea, ce rezerve au pus în evidenţă faţă de cele estimate de noi. Toţi mi-au confirmat că în afara rezervelor calculate de noi nu s-a mai descoperit nimic deşi s-au cheltuit foarte mulţi bani.

Dar să mă întorc la amicul Petrică. Într-o zi frumoasă de sfârşit de septembrie, mă vizitează acasă, în Bucureşti, Petrică cu cele două fetiţe.

-       Am venit, nea Gogule, să-ţi arăt pupezele mele scumpe. Le-a pus să-mi cânte, să-mi spună poezii, apoi le-a caracterizat pe fiecare cu defectele şi calităţile ce le au şi cu cine seamănă. Cea mare seamănă perfect cu bunica, adică cu mama lui, dar pe amândouă, zicea el, le iubeşte la fel ... Le-am servit cu nişte dulciuri. Ele cuminţi, tare drăguţe şi curat îmbrăcate, mâncau şi vorbeau în şoaptă. Când era discuţia mai aprinsă Petrică şi-a adus aminte că a lăsat pe aragaz, un pui la fiert. A luat fetiţele de mână şi a alergat spre casă, apoi mi-a dat telefon şi mi-a spus că din pui s-a ales praful.

Eram la Câmplung şi se apropiau sărbătorile Crăciunului, când sunt chemat de urgenţă la Bucureşti, pentru a lua parte la înmormântarea lui Corhea. Ce se întâmplase? Murise într-un stupid accident de maşină. Seara am mers la priveghi. Într-o căsuţă de la marginea Bucureştiului, apoape de spitalul de boli nervoase „Gheorghe Marinescu”, unde mama sa a fost toată viaţa femeie de serviciu, Petrică, necunoscându-şi tatăl care a murit pe front când el abia se născuse, acum zăcea desfigurat într-un siciriu sărăcăcios, iar la capul său, cu câte o lumînărică în mână, plângeau cele două „pupeze”. Soţia lui îndoliată şi cu o pălărie cu voal stătea de vorbă cu schiofârlogul în cerdac, încât vrând-nevrând, mi-am amintit de blestemul lui Petrică: „Ardă-l focul să-l ardă!”

Mamă-sa nu mai putea vorbi, răcnea răguşit, plângea, se văita şi răspundea confuz şi fără nici o legătură. Mereu se tânguia că singurul ei copil, singurul ei sprijin se duce şi o lasă pentru totdeauna şi iar suspina şi iar răcnea. Nu mai avea voce, îşi pierduse glasul ... A doua zi toţi colegii şi colegele l-au condus la locul de veci pe cel ce a fost Petrică Corhea, descoperitorul minereului negru din vârful Vârşeţ.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!


 

 

Istoria Liceului”Mihai Eminescu” Botoşani (16)

                                                                                     

Mihai Matei

 

Liceul „Carmen Sylva” în timpul celui de-al doilea război mondial şi a urmărilor sale dramatice (1940-1948)


Un moment ce a determinat angajarea efectivă a şcolilor şi liceelor din oraş a fost sărbătorirea zilei de 8 Iunie 1938 „Ziua Restauraţiei”, la care au participat peste 3000 de străjeri şi peste 6000 persoane, ca spectatori. Programul a constat din ridicarea Pavilionului, intonarea mai multor cântece patriotice, exerciţii de gimnastică şi jocuri, demonstraţii de apărare activă şi pasivă. Seara pe terenul „Marchian” a avut loc o şezătoare străjerească, după programul întocmit de prof. cdt. Eugen Isar.235

Comitetul Şcolar în acest an avea următoarea componenţă: N. Blebea-preşedinte, Elena Haralamb-secretară, S. Botez-membră, S. Simionescu-membru, D. Obreja-membru, dr. G. Goldhamer-membru, C. Năzărescu-membru, din comisia de cenzori făceau parte: N. Placa, I. Nechita şi M. Dumitrescu. De asemenea, S. Missir era contabilă şi H. Vasiliu casier. Acest organism a continuat, cu rezultate foarte bune, să sprijine din toate punctele de vedere buna funcţionare a unităţii.

În acest an şcolar încadrarea liceului, cu cadre titulare, stabile se prezenta astfel:


 

Nr. crt.

      Numele şi prenumele

     Specialitatea

        Observaţii

1

      Elena Haralamb

     şt naturii

     director

2

      Pr. Sotir Simionescu

     religie

-

.

      Sabina Botez

     istorie

-

.

      M. Neamţeanu (supl.O. Vasiliu)

     l. germană

   detaşată Fălticeni

5

      Charlotte Sibi

     l. franceză

-

6

      M. Stamatin

     fizică+chimie

-

.

      A. Horga

     l. română

-

8

      Elena Ene

     geografie

-

9

      Fl. Bidnei

     l. română

-

    0.

      El. Ispir

   filosofie+drept

-

    1.

      Fany Kurch

     l. latină

-

    2.

      V. Ungureanu

     l. latină

  -

    3.

      El. Mihăilescu

     l. franceză

-

    4.

      Maria Tilici

     matematică

-

    5.

      A. Chersin (supl. Cr. Muraraşu)

desen+caligrafie

  detaşată Bucureşti

    6.

      El. Chiroiu

      gospodărie

-

    7.

      Adela Petrovici

      ed. fizică

-

    8.

      Valentina Mihăilescu

      muzică

-

    9.

      Maria Bădărău

      lucru

-

    0.

      Dr. V. Vasiliu

      higienă

-

 


Anul şcolar 1939-1940 se deschide şi el în condiţii cu totul deosebite. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial, neutralitatea şi apoi participarea României la operaţiunile militare au creat, de la început, o serie de greutăţi, ca urmare a mobilizării în zona interioară, sau pe loc, cedarea localurilor pentru spitale şi sedii ale comandamentelor, raţionalizarea drastică a consumului alimentar şi refugiul cu tot cortegiul lui de necazuri. Datorită faptului că liceul era încadrat doar cu cadre didactice femei, concentrările nu au afectat direct procesul de învăţământ.

Ca urmare a prăbuşirii Poloniei, refugiaţii din această ţară, vecină cu judeţul nostru, au umplut oraşul Botoşani; evidenţa lor, cazarea, masa şi asigurarea securităţii bunurilor şi vieţii lor au fost preocupări majore ale organelor administraţiei locale şi ale organizaţiilor de caritate.236

Încadrarea liceului nu suferă modificări esenţiale; la limba germană M. Nemţeanu este suplinită de Olga Vasiliu, pe orele libere de ştiinţele naturii este încadrată S. Ţăranu, iar la gospodărie Elvira Chersin, detaşată la Bucureşti, este suplinită de Cristina Muraraşu. De asemenea, profesoara de lucru M. Bădărău este suplinită de Maria Ionescu.237

Lucrurile desfăşurându-se normal, liceul este inspectat în mai multe rânduri. Asfel, pe 27 octombrie 1939 ec. pr. D. Furtună asistă la orele de religie ale profesorului titular pr. Sotir Simionescu. Din procesul-verbal încheiat se constată că a fost comentată lectura “Înfiinţarea Mitropoliilor”. Concluziile finale ale inspecţiei sunt în general pozitive; iată câteva dintre ele: „Profesorul fiind titular, definitiv şi faţă bisericească, fost protoiereu, preot respectat şi foarte cunoscut, are autoritate didactică. Prin personalitatea sa, impune şi suplineşte orice metodă”. Sunt apoi subliniate şi unele părţi slabe ale lecţiei, cum ar fi explicarea mai puţin corectă a unor termeni şi observaţia majoră că nu s-a desfăşurat o oră în manieră didactică şi pedagogică.238

Inspectorul general, reprezentantul Ministerului Educaţiei Naţionale, Aron Demian o asistă la lecţii, pe 8 decembrie 1939, pe profesoara Vera Ungureanu, ce predă latina şi elina. După trei ore concluziile sunt înscrise în proces-verbal; se consemnează că „În cursul zilei de astăzi, d-na Vera Ungureanu a făcut lecţii reuşite, unitare, clare şi atrăgătoare. Am rămas convins că la domnia sa acţiunea de a ţine o lecţie este precedată de o pregătire întreită: a) o pregătire a materiei de învăţământ; b) o pregătire pedagogică; şi c) o pregătire tehnică. Este convinsă că nici cea mai strălucită înzestrare nu poate înlocui truda pregătirii lecţiilor, dacă profesorul vrea să asigure o întâlnire rodnică a spiritului şcolărimei cu materia de învăţământ. D-na Ungureanu ştie că transmiterea cunoşinţelor este nu numai cea mai însemnată, dar şi cea mai grea”... „Are dragoste şi înţelegere faţă de viaţa şi psihologia elevelor, le încurajează şi sfătuieşte. Are răbdare, căci iubeşte elevele şi le doreşte propăşirea. Este plină de stăruinţă şi conştiinciozitate. Are vocaţie şi se identifică cu cariera. O propun elogios, notează inspectorul general Aron Demian, cu calificativul «Foarte Bine», pentru acordarea titlului definitiv în învăţământul secundar”.239

Cu ocazia acestei inspecţii, este văzută şi întreaga unitate, participând şi la alte acţiuni, cum ar fi şi cea de coborâre a Pavilionului Naţional, unde sunt prezente toate cadrele didactice şi toate elevele. Concluziile generale sunt edificatoare în legătură cu modul cum se lucrează în liceu. Iată-le: „La această şcoală principiul vieţii active este practicat de profesori şi eleve. Şcoala este animată de un sentiment de viaţă sănătoasă şi rodnică, de un spirit de iniţiativă, de responsabilitate, de sentimentul de solidaritate care apropie inimile copiilor în comunitatea muncii şi a bucuriei. Viaţa afectivă, în genere se educă prin bune exemple, prin ordinea, disciplina şi desăvârşita curăţenie ce domneşte peste tot, prin bunăvoinţa şi bunătatea ce se desprind din mediul şcolar. Educaţia inimei nu e numai rezultatul lecţiilor, ci este şi efectul directivelor integrate de şcoală. Întregul corp didactic l-am aflat la datorie. Sub conducerea şi îndrumarea pricepută şi destoinică a d-nei directoare Elena Haralamb, s-a creat o atmosferă de perfectă solidaritate colegială, armonie şi spirit de jertfă în sânul corpului didactic, iar şcoala merge pe drumul luminii şi al adevărului.”240

În zilele de 18, 19, 20 şi 21 aprilie 1940 liceul este din nou inspectat de Alex. Trandaf, care, efectuând un control de conţinut, a asistat şi notat cu calificative următoarele cadre didactice: Margareta Stamatin, la fizică, obţine calificativul „Foarte Bine”; Maria Manolescu, la matematică, pentru că a  comis mai multe greşeli, nu este notată, urmând să mai fie asistată, cu alte ocazii; Ana Horga, la limba română, este notată şi ea cu „Foarte Bine, la fel şi Charlotte Sibi, la franceză, obţine „Foarte Bine”. De asemenea, Maria Ionescu, la lucru, Aspazia Chersin, la caligrafie, Sotir Simionescu, la religie, şi Sabina Botez, la istorie, obţin calificative de „Foarte Bine”.

Despre Sabina Botez, inspectorul notează că „dovedeşte o frumoasă pregătire ce depăşeşte cu mult cadrul specialităţii sale şi sufletul pus de domnia sa în activitatea şcolară dovedesc valoarea de foarte bună profesoară”. În continuarea procesului-verbal încheiat, opt profesoare mai obţin calificativul de „Foarte Bine”: Ungureanu, la limba latină, Haralamb, la ştiinţele naturii, Bidnei, la limbă română, Feiga, la limbă latină, M. Ştefănescu, la gospodărie, Vasiliu, la germană, Petrovici, la educaţie fizică, Ene, la geografie. L. Guştiuc, la etică, Sofia Ţăranu, la botanică, obţin şi ele calificative de „Bine”.241

La acest nivel revelator lucrau cadrele didactice şi elevele Liceului „Carmen Sylva”, când pe plan naţional România trebuia să-şi definească poziţia faţă de declanşarea celui de-al doilea război mondial, să ia apoi hotărâri în legătură cu notele ultimative ale guvernului sovietic privind Basarabia şi Bucovina şi, în sfârşit, să schimbe politica externă a României, în sensul apropierii de Germania. Spunem aceasta pentru că liniştea şcolii, viaţa de internat, munca responsabilă a colectivului de profesoare şi eleve va fi marcată serios de marile probleme politice, economice şi militare ale ţării în perioada ce urmează.

Chiar în aceste condiţii, conduserea liceului, Comitetul Şcolar fac demersuri insistente, sprijinite de prefectură, pentru extinderea şi modernizarea spaţiului de şcolarizare. Astfel, un raport, în acest sens cu numărul 2075 din 20 octombrie 1939 este înaintat Inspectoratului Regional al Ţinutului Prut, care răspunde cu adresa nr. 47.478/1939: „Întrucât fondurile actualului exerciţiu sunt epuizate, ajutorul solicitat urmează a se avea în vedere la întocmirea programului de activitate pe exerciţiul viitor”.1 Demersurile ulterioare ale liceului sunt oprite ferm în iulie 1940, când Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi trimite o adresă prin care solicita „măsuri ca să se amâne executarea acestor lucrări (de extindere) până la vremuri mai bune”.242

La 14 aprilie 1940, are loc Adunarea Generală a Comitetuuli Şcolar pentru alegerea reprezentanţilor noului Comitet, care împreună cu delegaţii desemnaţi de adunarea cadrelor didactice formează noul colectiv. Aceştia sunt:

1. N. Blebea, profesor pensionar, preşedinte;

2. Colonel Dafinescu (fost prefect), membru;

3. Octav Papadopol, dirigintele oficiului poştal, membru;

4. Briman, proprietar, membru

5. Sotir Simionescu, profesor, membru;

6. Sabina Botez, profesor, membru.

Cu adresa nr. 38121, din 4 iunie 1940, Inspectoratul Şcolar al Ţinutului Prut, comunică faptul că, Excelenţa Sa D-l Rezident Regal a ratificat constituirea Comitetului Şcolar, adresa fiind semnată de Insp. Grl. Şef Alex. Băleanu.

Aceste acţiuni paşnice ale şcolii sunt tulburate de efectul pe plan local al retragerii trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei. Printr-un ordin primit, şcoala este rechiziţionată de Comandamentul Corpului de Cavalerie, începând cu data de 4 iulie 1940; este eliberată, în 5 septembrie 1940, când urmau să fie efectuate, foarte urgent, lucările de curăţenie, întreţinere şi dezinfecţie,  pentru a se putea deschide noul an şcolar.243

Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au accentuat criza regimului instaurat de Carol al II-lea, care, la 4 septembrie, l-a numit prim-ministru pe Ion Antonescu, iar acesta a cerut şi obţinut puteri depline pentru conducerea statului. Pe 5 septembrie 1940, Antonescu i-a cerut categoric Regelui Carol al II-lea să abdice şi să părăsească ţara, iar pe 6 septembrie Mihai I a devenit rege. Printr-un decret, noul rege îi acordă puteri depline generalului Ion Antonescu,  aşezat acum în funcţia de „Conducător al statului”.

În perioada ce urmează, o vastă corespondenţă are loc între Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi, Biroul Mobilizări, şi Liceul „Carmen Sylva”, între liceu şi Comandantul Cercului de Recrutare Botoşani, prin care se comunicau variantele evacuării instituţiei, iar şcoala raporta, de ce are nevoie pentru acest lucru. Acum, nu a fost nevoie să se plece în refugiu, dar la Botoşani au sosit refugiaţi din teritoriile ocupate, liceul primind eleve la internat şi la cursuri şi a încadrat chiar unele persoane în schema administrativă.

În oraşul Botoşani erau, în 1940, peste 600 de refugiaţi, dar numărul lor creşte treptat, astfel că, în 1941 erau în judeţ 5.625 persoane. De aceştia se ocupau atât autorităţile locale, cât şi societăţi şi asociaţii precum şi persoane particulare, asigurând cazare, masă, securitatea bunurilor lor şi a persoanei acestora. Pentru coordonarea acţiunilor de această natură s-au înfiinţat Oficiul pentru Ocrotirea Socială a Refugiaţilor, la nivel judeţean, şi comitete locale, în oraşe şi comune.244

Cursurile noului an şcolar 1940-1941 au început la 1 octombrie, din cauza gravelor probleme prin care trecea ţara, România fiind acum stat naţional-legionar, cu o dualitate de putere: cea a generalului Ion Antonescu şi cea a lui Horia Sima. Confruntarea dintre cei doi, încheiată cu rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 şi reprimarea ei, a făcut ca Ion Antonescu să devină singurul stăpân al scenei politice româneşti, în fapt funcţionând o dictatură pusă în slujba războiului, contra regimului bolşevic de la răsărit.

Pe data de 18 ianuarie 1941, directoarea liceului şi preşedintele Comitetului Şcolar adresează generalului Ion Antonescu textul unei scrisori, în care se arată că s-au colectat 10.000 lei pentru nevoile ostaşilor români. Scrisoarea se încheia astfel: „Vă rugăm, domnule General, să primiţi asigurarea sincerelor noastre sentimente de devotament, deosebită stimă, şi ne rugăm ca D-zeu să vă ferească de duşmanii care vor pierderea acestei Ţări”.245

Elevele Liceului „Carmen Sylva” nu au receptat şi nu s-au manifestat în nici un fel faţă de aceste tulburătoare evenimente, profesoarele, conducerea şcolii fiind concentrate, ca întotdeauna, pe problemele eduacţiei şi învăţării.

Elena Haralamb, conştiincioasă şi atentă faţă de cerinţele timpului, la 18 ianuarie 1941, solicită Inspectoratului Şcolar Regional Iaşi, Biroul Mobilizări, să i se trimită o copie a Ordinului Marelui Stat Major Nr. 214.028/1940, care se referea la elaborarea şi înaintarea unei lucrări urgente, cu toate că la şcoală nu erau cadre didactice ce urmau a fi concentrate (era nevoie de o informare amplă şi sigură).

Corespondenţa din primele luni ale anului 1941 cu Comandantul Cercului de Recrutare, se referă la modalitatea evacuării instituţiei. În adresa liceului nr. 6912/1941 se arată că „În cazul unei eventuale evacuări, acest liceu ar urma să evacueze arhiva şcolii pe ultimii ani, care va fi depusă în şase lăzi, a căror greutate ar fi de 2000 kg. Volumul lăzilor ar fi de 2 m3. Totodată, se înaintează şi tabelul cu familiile funcţionarilor de la acest liceu, care se vor evacua pe C. F. R., cu bagajele strict necesare (erau 41 bagaje, cu greutatea de 12.300 kg). Se cerea ca vagoanele repartizate pentru acest lucru să fie acoperite.246

Pe 2 mai 1941, Biroul Mobilizări, din cadrul Inspectoratului Regional Iaşi, cu adresa nr. 955, face cunoscut şcolii că ministerul Instrucţiunii a dispus să se treacă imediat la executarea lucrărilor de trimitere a matricolelor şcolare, precum şi a aparatelor de laboartor mai importante şi de valoare. Se indică staţia de destinaţie-Roşiori de Vede şi se preciza: „Veţi lucra cu cea mai mare discreţie, reamintindu-vă din nou că, această lucrare nu trebuie să alarmeze pe nimeni, fiind numai măsuri de prevedere şi de asigurare din timp a bunului public”.247 Pe 12 mai 1941 are loc expedierea lăzilor, pe C. F. R., iar pe 22 mai 1941 directorul Liceului Industrial de băieţi Roşiori de Vede, confirmă liceului „Carmen Sylva” din Botoşani primirea  a 5 lăzi cu arhivă.248

 

 


 

NOTE

235 Idem, filele 9-10-22

236 Idem, fila 24

237 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul “Carmen Sylva”, Dosar 1/1939, fila 273

238 Idem, Dosar 1/1940, fila 241

239 Idem, Dosar 1/1940, fila 199

240 Stela Geosan, Documente botoşănene privind refugiaţii din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia străină, în „Hierasus”, X, 1996, Editura „Chemarea”, Iaşi,1997, pag. 220

241 Viaţa Botoşanilor”, an II, nr. 20, din 1-7 februarie 2001

242 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Dosar 3/1940, fila 53

243 Idem, fila 54

244 Idem, fila 57

245 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Dosar 3/1940, fila 82

246 Idem, fila 113

247 Idem, fila 114

248 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşnai, Fond Liceul „Carmen Sylva”, dosar 3/1942, fila 53 (stat de plată)

                 

              Şcoli publice, şcoli particulare...şcoli în oraşul Botoşani                                               

 

C. Andrei         


            S-au scris şi se vor mai scrie, despre şcoala botoşăneană de dinainte şi de acum,  cărţi, lucrări de referinţă, articole cu valoare ştiinţifică incontestabilă, ce ilustrează preocuparea pentru cunoaşterea începutului şi afirmării în această parte de nord a ţării a dorinţei de cultură.

            Primele menţiuni în hrisoavele domnitorilor Moldovei, Ioan Theodor Calimach, Grigore al-III-lea Ghica, Mihail Şuţu, Alexandru Moruzzi, ne oferă, informaţii, dar şi  îndemnuri, pentru prezent şi viitor, referitoare la şcoală, adresate locuitorilor târgului Botoşani, valabile peste veacuri şi astăzi  ,, … cum a fost şi înainte”; ,, … de a se orândui şi acolo şcoală”; ,, … şcoală pentru învăţătura copiilor”; ,, …toţi copiii să se procopsească cu învăţătura”; ,, … să nu se strice niciodată”; ,, … să rămână neclintită”1 etc.

            Puţin mai târziu este menţionată şi misiunea şcolii, cetăţenii ,, ... să fie vrednici de stima altor naţii, pentru a putea spori buna creştere a tineretului, dorinţa ca limba naţională, ,, ... limba română să devină unică de predare în toate gradele”2 sunt paşi însemnaţi făcuţi până la Legea instrucţiunii publice, care pune bazele învăţământului modern în România, prin înfiinţarea şcolilor primare în fiecare oraş, orăşel şi sat pentru ,, ... a îndestula tânăra generaţie cu munca intelectuală”3.

            În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, în oraşul Botoşani, s-au construit cele mai multe şcoli primare, Liceul Laurian, clădirea Şcolii Marchian, „ ... un edificiu din cele mai frumoase pe care le posedă oraşul nostru”4 a existat interesul şi preocuparea autorităţilor locale pentru încadrarea şi salarizarea cadrelor didactice, închirierea sau construirea de localuri proprii, dotarea cu mobilier şcolar, modernizarea procesului de învăţământ, întreţinerea şi repararea şcolilor, subiecte ce au fost abordate anterior în articole din diferite publicaţii.

În prezentul articol, îmi propun să redau cronologic, aspecte ale învăţământului botoşănean, referindu-mă acum, la şcoala primară, începând cu anii primului război mondial.

Telegrama Ministrului Instrucţiunii Publice I.G. Duca adresată directorilor de şcoli în vacanţa de vară, definea caracterul participării României la primul război mondial ca ,, ... războiul de dezrobire şi de întregire a neamului ... de urgenţă să adunaţi pe toţi elevii şcoalei ... şi să le arătaţi însemnătatea ceasului ce trăiesc, să le spuneţi că România intră în luptă, pentru a pune capăt suferinţelor de veacuri ale fraţilor noştri de peste munţi  şi Bucovina ... să-i faceţi să priceapă bine că se războiesc pentru o cauză dreaptă”5 . În continuarea telegramei se cerea, ca şi copiii în limita posibiliţăţilor să asigurarea izbânda aşteptată.

Mobilizarea cadrelor didactice, a fost exemplară pe front şi în şcoli.

Profesorii şi învăţătorii înrolaţi în unităţile militare de infanterie, vânători şi rezerve au participat în toate marile încleştări cu inamicul. Sublocotenentul Eugen Dimitriu  căzut în luptele de la Sălătuc – Poiana Spânului, jud Argeş în toamna anului 1916, ilustrează, că atunci când este nevoie patria se apără nu numai la catedră , ci şi în primele rânduri de luptători. Gh. Mihalache, institutor în Botoşani, căzut prizonier în luptele din preajma Bucureştiului, internat în lagărul de la Krefold , Germania, împreună cu alţi trei învăţători au scos ,,Abecedarul de la Krefold” pe care l-au folosit la alfabetizarea soldaţilor români din lagăr.  Învăţătorul sublocotenent în rezervă Gh. Panaitescu, scria părinţilor ,,Nu-mi purtaţi grija , sunt fericit că mi s-a împlinit visul ... Sunt mândru că fac parte din primele rânduri ce vor da ochii cu nemţii.”6 Rănit la umăr pleacă în primele rânduri, murind ca un erou în luptele de la Valea Oituzului.

Pe lângă contribuţia generală a poporului român la susţinerea războiului, şcolile secundare şi-au continuat activitatea în condiţiile grele existente atunci în oraş. Unele dintre şcoli au fost transformate în spitale. Comitetele organizate şi formate din cadrele didactice au ajutat la instalarea spitalelor, îngrijirea răniţilor, primirea refugiaţilor. Clădirea Liceului Laurian a fost transformată în spital militar. Cursurile s-au desfăşurat în două camere ale liceului unde elevii primeau îndrumări pe rând, şi la Şcoala Primară de Fete Nr. 2  şi Şcoala Marchian. În şcolile primare israelite de fete şi băieţi, Şcoala Primară de Fete Nr.1, Şcoala Marchian s-au amenajat spitale, cantine ale Crucii Roşii.

 Imediat, după primul război mondial, activitatea şcolară revine treptat la normal. Era de aşteptat ca şcolile să fi avut de suferit, prin neefectuarea lucrărilor de întreţinere, lipseau mobilierul, materialul didactic, învăţătorii care au fost mobilizaţi pe front şi înlocuiţi cu suplinitori. 

Desăvârşirea unităţii naţionale în 1918 a fost omagiată cu mult entuziasm de oficialităţile locale, cetăţenii oraşului, cadrele didactice şi elevii şcolilor secundare. Ziarele, ,, Botoşanii”, ,,Moldova Veche” , apărute simbolic în primăvara anului 1918 subliniau că actul unităţii naţionale decurge din însăşi dezvoltarea conştiinţei naţionale. La fiecare evenimant al unirii, oraşul era pavoazat la ferestre cu covoare şi scoarţe naţionale iar la balcoane flutura tricolorul românesc. După omagierea unirii Bucovinei la România din faţa Teatrului ,,Eminescu”, la care au luat cuvântul şi cadre didactice: I.V.Luca, directorul Liceului ,,Laurian”, C.V.Ficşinescu etc. a fost trimisă o telegramă Preşedintelui Consiliului Naţional Bucovinean, Iancu Flodor în care se arăta, ,,Stâlpii graniţei vitrige ce ne desparte au căzut. Prin glasul dumnevoastră am primit salutul de frate al dulcei Bucovine. De aceea locuitorii oraşului Botoşani, adunaţi pentru a sărbători unirea Bucovinei cu patria mamă, vă roagă să fiţi împrejurul lor pe lângă toată suflarea românească de acolo, mărturisind întreaga fericire şi bucurie înlăcrimată ce ne regăseşte în acest ceas al întregirii.”7 . În perioada premergătoare, când unirea era în desfăşurare, ziarul ,,Botoşanii” din 23 octombrie 1918 evocând intrarea României în război, exprima dorinţa de individualitate şi conducere independentă , ,, ... numai sub imboldul nevoilor neamului românesc”8 . Veste încheierii formării statului naţional unitar român a fost întâmpinată ca o sărbătoare naţională ,, ... după Basarabia, a venit Bucovina iar după Bucovina, iată vine şi Transilvania. Toate trei surori se lipesc de trupul mamei ... iar noi, care am trăit să vedem înfrăţindu-se acest ideal naţional, noi suntem generaţia cea mai fericită a neamului nostru”. 9

După 1918, învăţământul primar continua activitatea în forma existentă anterior, accentul fiind pus pe cunoaşterea, perfecţionarea, dezvoltarea şi aplicarea metodelor didactice,  a teoriilor şi curentelor pedagogice noi, din ţară şi străinătate. ,,Gazeta şcolii” continuată de  ,,Revista şcolii”,  editată şi tipărită la Botoşani prin articolele publicate, dezbaterile pedagogice, avea un rol important în perfecţionarea metodică şi de specialitate a cadrelor didactice, în lansarea discuţiilor pedagogice şi metodice din perioada interbelică. În paginile acestor reviste au publicat articole pentru toate ciclurile de învăţământ cadre didactice de prestigiu, de  o înaltă ţinută pedagogică şi ştiinţifică10. M. Vasiliu, M. Apostol, C. Dimitriu care îndrumau şi conduceau practica pedagogică a elevilor, viitoare cadre didactice pentru învăţământul primar de la Şcoala Normală de Învăţători, ,,M. Eminescu” din Botoşani. Şi din acest punct de vedere fără a greşi, ,,Revista şcolii”, revista de pedagogie a învăţământului interbelic botoşănean poate fi considerată una dintre cele mai apreciate şi căutate publicaţii, ale cadrelor didactice din ţara noastră.

Îşi continuau activitatea instructiv-educativă şcolile primare de băieţi şi de fete nr.1,2,3,4, Şcoala Primară Mixtă Nr.1.

De la la 1 octombrie 1918 în localul închiriat de Primărie unde a fost Şcoala de Meserii se deschide Şcoala Primară Mixtă Nr. 2. Din cele zece şcoli primare, şapte aveau localuri proprii. Datorită lipsei localurilor, pentru un timp, Şcoala Normală de învăţători ,,Despina Doamna”, Liceul Laurian, Şcoala Comercială îşi desfăşura activitate în localurile şcolilor primare, acestea programându-şi cursurile în  localurile altor şcoli primare câte o jumătate de zi.

            În 1920, după aprecierea, Inspectoratului şcolar, înaintat Prefecturii localurile îndeplinesc ,, ...  toate condiţiile igienice, au fost bine reparate, şi au funcţionat în stare de perfectă curăţenie 11. Dintre toate şcolile existente în oraş numai 12 funcţionează în localuri proprii, patru în localuri închiriate pentru care Primăria plăteşte 7.200 lei anual. Şcoala Primară de Băieţi Nr. 4 numită şi ,,Al. Enacovici” şi Şcoala Primară de Fete Nr. 2 ,,Işcăsescu” purtau numele persoanelor care au făcut donaţii. Şcolile primare în 1920 erau încadrate cu 52 de institutori, revenindu-i unui cadru didactic în medie 65 de elevi la clasă.

Unele şcoli primare au o durată de funcţionare scurtă, s-au transformat, au primit alte denumiri. În 1924 erau treisprezece şcoli primare şi două şcoli primare cu curs complement ( cl. V-VII), una de băieţi şi una de fete. 

             Frecvenţa elevilor determină Comitetele şcolare în 1924 să recurgă la amenzi, ,, ... care în cele mai multe cazuri, fiind aşa mici, se risipesc în zadar cu cheltuielile de imprimate” 12.

,,Dacă e ceva bun şi câştigă teren pe zi ce merge în învăţământ, se arată în Raportul Inspectoratului Şcolar pe anul 1924, este năzuinţa spre bine şi ideea de a nu ne încătuşa în forme goale fără baze psihologice, care stăpânindu-ne nu ne păstrează independenţa ce trebuie să avem în activitatea noastră”. 13

            Unele şcoli sufereau iarna din cauza lipsei lemnelor de foc. Şcoala Primară de Fete Nr. 3 , cu opt săli de clasă, adresându-se Primăriei, arăta  că ,, ... suntem în imposibilitate de a mai ţine clase. Mai bine de 30% dintre copii lipsesc, fiind bolnavi din cauza frigului ... Noi nu vrem să închidem şcoala, deoarece avem foarte multă materie de predat14 . La fel era şi situaţia la Şcoala Primară de Băieţi Nr. 2 unde ,, ... copiii sunt expuşi să se îmbolnăvească din cauza frigului, căci pe jos este piatră şi sobe neîncălzite”15 . Inspectorul sanitar constata ,, starea primitivă”16 a claselor şi lipsa instalaţiei de apă.

             Cu toate acestea, o preocupare importantă şi constantă a cadrelor didactice a fost perfecţionarea programelor şi manualele şcolare care trebuiau să răspundă cerinţelor ştiinţifice, pedagogice, şi de redactare tehnică. Un bun manual indiferent de specialitatea lui realizează un bun cetăţean. În acest sens apărea în 1935  la Editura Izbânda din Botoşani, manualul de aritmetică cu ,, ... Întregul material centrat pe programa analitică, clar, judicios, şi metoda expunerii fac din aritmetica d-lor Apostol şi  Ardeleanu, nu numai o carte de cunoştinţe generale, ci şi un minunat tratat educativ”17 Verificat la catedră timp de un an, este propus pentru multiplicare. Orice manual  şcolar trebuie să fie ancorat la elementele sufletului naţional, fiind o carte care la ţară ,, ... o citesc copiii şi o ascultă părinţii”18, permanent înnoit , editat, pentru a fi la zi cu ultimele noutăţi ştiinţifice şi pedagogice, deoarece folosit ani de-a rândul nu mai prezintă interes.

 ,, ... Şcoala verbalistă, teoretică este unilaterală şi infructuasă” 19. Şcoala  trebuie să fie orientată pe cunoştinţe practice, întemeiată pe realitatea existentă care să lase libertate şi iniţiativa cadrelor didactice, să grupeze materia pe unităţi şi centre de interes, să păstreze ce este viabil în programele anterioare.  ,, ... Viaţa modernă nu ne cere capete bine mobilate ci capete formate ...” 20. După opinia cadrelor didactice, înnoirile trebuiesc introduse cu măsură, fiind continuarea progreselor aplicate în cadrul aceluiaşi sistem de învăţământ.

În vederea menţinerii elevilor la şcoală, a îmbunărăţirii frecvenţei, şi pentru  sprijinul familiilor sărace s-au înfiinţat ceainării şi cantine şcolare, preocupare existentă şi în perioada anterioară, continuată în timpul şi după criza economică, până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. 

Consiliul Primăriei la punctul trei al ordinei de zi în şedinţa  din 25 octombrie 1927, avea prevăzut înfiinţarea ceainăriilor la şcolile primare mai întâi, ,, ... sub titlu de experienţă două ceaiuri, unul la Şcoala Primară de Băieţi Nr.3 şi altul la Şcoala Primară de Fete Nr. 2”21 eveniment anunţat locuitorilor oraşului peste două zile în ziarul local ,,Informatorul”.

Într-un articol din ,,Revista şcolii” din 1928 se arăta, ,,... Sunt copii, care vin la şcoală fără să mănânce ceva ... Goi şi flămânzi, palizi la faţă şi supţi de mizerie, sunt incapabili de cea mai mică sforţare intelectuală”.22

Odată înfiinţate ceainăriile se vor extinde treptat şi la celelalte şcoli primare, dovedind  necesitate alimentaţiei copiilor. Încercarea de a înlocui ceaiul cu laptele, mult mai hrănitor şi preferat de copii nu s-a putut realiza din cauza costurilor mai ridicate. Valoarea cheltuielilor erau suportate de Primărie, societăţi culturale, donaţii particulare. Unele şcoli, cum este cazul Şcolii Primare Nr. 2  prin adresa nr. 80 din 29 ianuarie 1935

cer Primăriei, ,, ...  suplimentarea cu încă 10 peste cele 50 porţii repartizate pentru a cuprinde pe toţi copiii lipsiţi de acest aliment.” 23

        La Şcoala Primară de Fete Nr. 2, în 1935 s-a întocmit devizul pentru construirea unei cantine şcolare la subsolul clădirii în valoare de 4.720 lei ,, ... având în vedere că aceasta este situată într-un cartier sărac, şi la cursul complementat frecventează eleve ce vin de la depărtări foarte mari .. înfiinţarea unei cantine ar fi o adevărată binefacere”. 24 Primăria alocă 5.000 lei din fondurile alocate cantinelor şcolare. Cu toate că învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu, nu se putea înlătura analfabetismul ,, ... dacă nu înlesnim, populaţiei sărace măcar acest  învăţământ primar şi n-o ajutăm”25, se arata în şedinţa Consiliului Primăriei din 1936.

,, ... Este atâta lume săracă, care nu numai că nu are încălţăminte, îmbrăcăminte şi cărţi, dar n-are nici ce mînca. Copiii goi, desculţi şi nemâncaţi aleargă ... la şcoală pentru a se adăposti cel puţin de frig şi comitetele şcolare sunt nepunticioase în a-i ajuta”. 26

            Societatea de asistenţă şcolară, colonii şi cantine, înfiinţată în Botoşani de fraţii învăţători, Mihai şi Adrian Gheorghiu şi de T. Tudor, şi-au desfăşurat activitatea timp de zece ani, asigurând servirea ceaiului la ora zece la toate şcolile primare şi grădiniţele de copii din oraş, totalizând în 1941 pesta 600 de copii. Societatea asigura şi alimente pentru cantina Şcolii Primare de Fete Nr. 3 . Cantine şcolare mai funcţionau la Şcoala Primară de Fete Nr. 2 şi Şcoala Complementară de Fete, cu program toată ziua.

            Existau cazuri repetate, în 1936 spre exemplu, ca Primăria după epuizarea fondurilor pentru ceainăriile şcolare, să apeleze sub titlul gratuit, la Fabrica de zahăr Ripiceni pentru 100-200 kg. de zahăr.

             Căminul cultural orăşenesc, în darea de seamă, din 1940 specifică că în anul şcolar 1939-1940 a cheltuit 112.497 lei pentru cantine şi ceainării şcolare, donaţii în  alimente ce au funcţionat la şcolile primare din oraş ,, ... ai căror părinţi sunt lipsiţi de mijloace .27 Primăria plătea în 1945 o parte din cheltuielile pentru ceainăriile şcolare în valoare de 18. 673 lei pentru 2667 pâini, 966 lei costul a 280 kg. zahăr cubic şi 14 kg. de ceai, 6443 lei lui A.Marcovici pentru 170 kg. zahăr şi 5,1 kg. de ceai.

            Cu toate eforturile Primăriei, fondurile alocate învăţământului erau insuficiente, fiind şi o reflectare a situaţiei economice a oraşului Botoşani, care de la sfârşitul secolului anterior se afla într-o decădere economică continuă şi fără posibilitate de a ieşi din situaţia existentă. 28

La sfârşitul anului 1940, existau în oraş 16 şcoli primare: cinci şcoli primare de băieţi,  cinci şcoli primare de fete, două şcoli primare mixte, una de băieţi şi una de fete, două şcoli primare complementare ( curs supraprimar), una de băieţi şi una de fete, două grădiniţe de copii. Din totalul şcolilor primare, 14 şcoli erau de stat, şi două ale comunităţii evreieşti din oraş. Douăsprezece şcoli aveau localuri proprii celelalte îşi desfăşurau activitatea în clădiri închiriate. În şcolile primare de stat funcţionează 14 cantine şi ceainării şcolare, de care beneficiau de  masa şi ceaiul 580 de copii, costurile  fiind suportate de Primărie şi fonduri strânse de Căminul Cultural N. Iorga din Botoşani. La o populaţie de 31. 355 de locuitori cât avea oraşul Bototşani în 1940, populaţia şcolară curs primar şi copii mici, pe sexe şi naţionalităţi se prezenta,  înscrişi: 2.977, 1455 băieţi, 1522 fete; frecvenţi: 2547, 1204 băieţi, 1343 fete; 1945 români, 957 băieţi, 998 fete; evrei 964, 452 băieţi, 512 fete; 12 germani, 3 polonezi, 5 armeni, 1 bulgar, 1 ungur, 45 alte naţionalităţi: 25 băieţi şi 20 fete. 29

Comitetul şcolar la 5 martie 1940  a cumpărat 68 perechi de bocanci  cu suma de 24.490 lei pentru elevii silitori şi săraci din şcoala primară,  distribuiţi în prezenţa primarului cu ocazia unei serbări şcolare.

Şcoala primară continua să acorde importanţă formării îndeletnicirilor şi abilităţile practice elevilor la orele de lucru manual. Primăria plătea în 1941 patru maiştri, un bărbat şi trei femei cu 5.248 lei la şcoala primară de băieţi nr. 2 şi nr. 3 de fete şi băieţi. Şcoala Primară de Fete Nr. 3 care avea şi curs complementar, funcţiona cu trei ateliere , unul de lenjerie, de crotorie, şi ţesut o posibilitate pentru elevii ca să poată să-şi găsească de lucru după absolvirea şcolii. În 1944 se înfiinţează la Şcoala Primară de Băieţi Nr. 2  un atelier de tâmplărie pentru elevii cursului complementar din tot oraşul.


 

NOTE

 

 1.A. Gorovei, Monografia oraşuluiBotoşani,Tipografia Saidam, Fălticeni, 1926, P. 330

 2. Istoria poporului român sub red. Acad. Andrei Oţetea, Bucureşti,1972, p,488.

 3. St. Ciubotaru, Pagini din istoria învăţământului botoşănean, 1759-1948, Ed. Litera, Bucureşti, 1987,  

  p. 23

 4. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, fond Primăria Botoşani, dosar nr. 14/1874, f.52.

 5. Ionel Bejenaru, Patriotism şi umanism- coordonate ale Şcolii Botoşănene în anii participării României la primul război mondial, 1916-1918, ,,Hierasus”, 1983, p.181-182.

 6. C. Iordăchescu, Comemorarea sublocotenentului în rezervă Panait Gheorghe, ,,Revista şcolii”, nr. 11/1930, p.10.

 7. Ziarul,  ,,Moldova veche”, 15 noiembrie1918.

 8. Ziarul, ,,Botoşanii”, 23 octombrie 1918.

 9. Idem, 11 noiembrie 1918.

 10. C.Andrei, Tenindţe de modernizare a învăţământului botoşănean interbelic, Exemple de bune practici din activitatea didactică, Anul III, Nr. 5 vol. 1, 2012, p. 15-17.

 11. Expunerea situaţiei judeţului Botoşani pe anul 1920, a prefectului Petru Irimescu,Tipografia B. Saidman,     1920, p.20.

 12. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, fond Primăria Botoşani, dosar nr. 19/1924, f.21.

 13. Ibidem,f.26.

 14. Idem, dosar nr. 42/1937, f. 14.

 15. Idem, dosar nr. 93/1935, f.11.

 16. Idem, dosar nr. 67/1935 f.16.

 17. M. Enăşescu, O carte bună, ,,Revista şcolii”, nr. 7/1938, p.42.

 18. M.Gh. Clocotici, Manuale didactice, ,,Revista şcolii”, nr.1-2/1942, p.43.

 19. M. Apostol, Programe de învăţământ în lumina cerinţelor actuale, ,,Revista şcolii”, nr. 9-10/1943, p.3.

 20. I. P. Angelescu, Din nou programa străşerismului, ,,Revista şcolii”, nr. 2/1940. p.21.

 21. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, fond, Primăria Botoşani, dosar nr. 31/1927, f. 13.

 22. A. Petrescu, Discuţiile congresului, ,,Revista şcolii”, nr.1-2-3/1928, p.3.

 23. Arhivele Naţionale Direcţia Botoşani, fond Primăria Botoşani, dosar nr. 31/1945, f. 2

 24. Idem, dosar nr.61/1935, f. 55.

 25. Idem, dosar nr.70/1936, f. 82.

 26. Idem, dosar nr. 31/1945, f. 11-12.

 27. Idem, dosar nr. 31/1945, f. 2

 28. C. Andrei, Oraşul Botoşani de la dezvoltare la stagnare economică, Revista ,,Luceafărul”, nr.10/2010,  p. 11-14.

 29. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, fond Primăria Botoşani, dosar nr. 15/1940, f. 76.

 

 

Toponimie botoşăneană*

 Tatiana Rachieru

 

Consideraţii asupra toponimiei botoşănene în general

şi asupra numelor de străzi în special

 


Toponimia reprezintă „o adevărată arhivă, care poate servi istoricilor la reconstituirea unor epoci îndepărtate din trecutul unui popor, epoci, pentru care nu există ale documente”1.

Afirmaţia aceasta îşi justifică valabilitatea deoarece „tot felul de momente din viaţa unei colectivităţi umane: istorice, sociale, economice, politice, psihologice găsesc ecou adesea foarte prelungit, uneori permanent şi definitiv în toponimie”.2

De studiul toponimiei s-au ocupat geografi, istorici, etnologi, lingvişti.

Numele proprii, între care şi cele de locuri aparţin de lexic, toponimia este deci o ramură a lingvisticei.

Numele topice fiind elemente ale lexicului, nu pot „cel puţin principial, să fie studiate cu toată seriozitatea necesară decât de lingvişti”.3

Ca nume topic, Botoşanii intră în categoria celor derivate de la nume de persoană, în cazul de faţă acest nume fiind Botăş. El a fost strămoşul, urmaşii săi au fost primii întemeietori ai satului, care s-a prefăcut mai târziu în târg.

Oraşul este situat în regiune deluroasă, „poziţiunea acestui oraş este foarte frumoasă, fiind înconjurat de păduri şi vii”.4

De pe teritoriul lui începe Dealul Cişmelei spre vest. Dealul Tîrgului se prelungeşte din oraş până pe teritoriul unui sat apropiat, iar ca o prelungire a platoului pe care este situat oraşul o formează Dealul Zosin.

În partea de vest a oraşului curge pârâul Sitna, înspre nord-vest pârâul Dresleuca şi în partea de răsărit pârâul Cacaina.

De-a lungul pârâului Sitna, pe o anumită porţiune albia se lărgeşte, debitul de apă e mai bogat şi locul se numeşte Gîrla lui Prodan5, după numele proprietarului terenului.

În jurul oraşului au existat o serie de iazuri, foste proprietăţi particulare, folosite pentru creşterea peştilor şi care poartă numele foştilor proprietari: Iazul Vasiliu, Iazul lui Gherman6.

Oraşul fiind situat în regiune deluroasă, terenul de la periferie este accidentat, fapt care a dus la crearea unor toponimice de tipul: Groapa Popii, Groapa Albă, în Gropanî, La Moviliţă7 şi altele.

Numărul acestor tipuri de toponimice în oraş este mic comparativ cu situaţia de la sate. La oraşe populaţia este obişnuită cu denumiri oficiale de străzi, alei, pieţe, toponimice de felul acelor menţionate până acum găsindu-se doar în extremităţile oraşului, acolo unde denumiri oficiale nu mai există.

Populaţia ce locuieşte aici, cu un mod de viaţă semirural, dă nume care înlesnesc identificarea locului oricărei ridicături de pământ, păşune sau iaz.

Spre a ilustra voi da următorul exemplu: nu departe de cimitirul Pacea se află un loc căruia locuitorii din apropiere îi spun La Răchiţîcă8. Locul astfel numit este o păşune străjuită într-o parte de câţiva răchiţi.

Toponimice de tipul acesta au luat naştere datorită faptului că oamenii simt nevoia, de ordin practic, să dea un nume şi celui mai neînsemnat loc.

Ele pot fi citate în cazuri rare şi în interiorul oraşului. O parte a pieţii din Botoşani este numită În Găinărie, alta Hulubărie, după specificul a ceea ce se vinde aici.

Abia pe la jumătatea secolului al XVIII-lea găsim în documente relatări despre mahalalele şi uliţele târgului Botoşani.

Documentele arată că Botoşaniul era împărţit în târgul de jos şi târgul de sus.

La 1745 domnitorul Ion Mavrocordat dă o carte a târgoveţilor din târgul de sus din Botoşani pentru a-şi stăpâni locurile de casă9.

Actele pomenesc vechile pieţe sau „târguri”, maidane pentru prăvălii şi pentru vitele celor sosiţi la iarmaroace: Târgul Nou, Târgul Vechi, Târgul Vitelor, Târgul Cailor, Târgul Făinei.

Dintre străzi apar: Uliţa Mare, Uliţa Veche, „celelalte neavând nume deosebite”10.

Doctorul englez Nesle trecând prin Botoşani în 1805, ne lasă o descriere a Uliţei Mari care are „câteva prăvălii aşezate după moda turcească. Negustorul îmbrăcat greceşte, stă pe marginea ferestrei, cu picioarele sub dânsul şi trage din ciubuc”11.

Un alt străin, baronul de Tott, agent francez pe lângă hanul tătarilor, se abate pe la Botoşani în 1768 şi-l descrie ca „unul din oraşele cele mai însemnate ale Moldovei”12.

N.Iorga în Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, 1901 – 1916, publică un număr de „documente botoşănene”. Începând cu 1757 aceste documente mărturisesc existenţa în Botoşani a următoarelor mahalale: Mahalaua Armenilor, Mahalaua Vrăbienilor, Mahalaua Sfântul Necolai, Mahalaua Sfântul Gheorghe, Mahalaua Morăreşti,13 „din gios de podul cel de piatră”, Mahalaua Târgului Nou, Mahalaua Târgului Vechi.

Mahalaua Târgului Boilor pomenită în documente pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, era mahalaua cea mai „excentrică” a Botoşaniului.

În 4 mai 1776 Grigore Alecandru Ghica Voevod dă un hrisov cu privire la piaţa târgului Botoşani: „au măsurat acel loc din colţul gardului de sus al vistiericului al doilea, Constantin Ghenca şi până la gardul lui Pavăl a Anei ...”14.

Acest loc va deveni mai târziu Piaţa Sfântului Gheorghe.

Mare parte din străzile oraşului Botoşani nu aveau nume. Găsim în documente: „Uliţa ce merge spre Sfântul Gheorghe (1786) ... uliţa ce merge spre Târgul Cailor (1779, 1796) ”. Găsim şi câteva uliţi care individualizează anumite caracteristici. Aşa erau: „uliţa căsăpiei” (1794), „uliţa veche” (1742), „uliţa armenească” (1781).

Faptul că în această perioadă uliţele nu aveau nume, e dovedit şi de o însemnare de „câţi fanaragii sînt şi cîte fînare sînt aşezate pe uliţele oraşului Botoşani, octombrie 1833” reprodusă de A. Gorovei în monografia sa.

„Pe uliţa din lemnărie de la Heim ... în rîndul spiţeriei lui Dombrovschi ... pe uliţa lipţcanilor ... în rândul dughenelor blănăriei”.

Regulamentul organic din 1832, prevede obligaţiunea eforiilor de a da nume la toate străzile din oraşe. La punerea sa în aplicare, Botoşaniul era împărţit în şase ceaste sau cvartale cu şapte mahalale:

Ceasta I cu mahalalele Procov şi Murăreşti

Ceasta II cu mahalaua Sfîntul Gheorghe

Ceasta III cu mahalaua Tîrgului Nou

Ceasta IV cu mahalaua Calicimea

Ceasta V cu mahalaua Vrăbieni

Ceasta VI cu mahalaua Piaţa Tîrgului.

Chiar după ce se dau străzilor denumiri oficiale, în acte se menţionează încă mult timp pe lângă numele străzii şi „despărţitura ... proprietatea noastră situată aici în Botoşani în strada Podul Hristoverghi, desp.III ...”15.

Uneori noul sistem de denominaţie nu era aplicat şi se menţiona numai „despărţitura”: „subsemnatul .... domiciliat în Botoşani, disp.IV ...”16 sau „ ... o proprietate în Botoşani, disp I, mărginită la faţă cu uliţa ce trece pe dindosul grădinii caselor domnului Ion Ciolac ...”17.

Aspectul străzilor era dezastruos. A.Gorovei în monografia sa ne relatează faptul că erau printre botoşăneni persoane care îţi mai aminteau despre boierul Cantemir, care pentru a face vizite în oraş înjuga la cupeu boi în loc de cai. Alte persoane îşi aminteau că în copilăria lor, când voia cineva să iasă cu trăsura, trimitea mai întâi vizitiul călare ca să facă recunoaştere pe care anume uliţe este chip de umblat.

Pe la 1834 s-a făcut în Botoşani şi o stradă pavată cu lemn, „uliţa podită”, care în scurtă vreme s-a stricat.

Din raportul eforiei adresat Departamentului aflăm: „care uliţă fiind podită cu scânduri până la un loc, acum cu totul se află stricată şi la vreme de sloată nu numai că trecătorii cu sloboda nu pot umbla, dar cu trăsurile apoi nici cum”18.

Acesta ne aminteşte de „podurile” bucureştene, despre care N.Filimon scria: „deseori se rupea cîte o scîndură tocmai cînd păşeai cu piciorul pe ea şi fără de veste tre trezeai cufundat în noroi până la mijloc, sau te pomeneai cu o mînă scrîntită sau un picior rupt”19.

După aplicarea Regulamentului Organic s-a trecut la o oarecare îmbunătăţire. La 1834 eforia cere Departamentului să mijloacească la domn „ca o sută de locuitori să fie întrebuinţaţi pentru facerea uliţelor şi alte înfrumuseţări ale tîrgului”20.

Încă de la început denumirea străzilor a fost legată de realităţile vremii, oglindind situaţia socială a unor categorii de oameni (strada Calicimii (1869), strada Ţigănimii (1869)), relaţii cu anumite popoare (strada Armenimii (1869), strada Lipovenească (1869), strada Germană (1878) sau meserii existente (strada Mindirigiilor (1869), strada Cizmăriei (1869), strada Stolerilor (1878)).

Existenţa străzilor cu nume de meserii dovedeşte importanţa pe care o aveau diferitele bresle în viaţa economică a oraşului. Documentele dovedesc existenţa în Botoşani a breslei ciubotarilor, cizmarilor, blănarilor. Atunci când documentele lipsesc existenţa unor bresele ne este dovedită de numele străzilor care au fost date după locul unde meseriaşii din breslele respective îşi aveau dughenele.

O dată cu dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste apar şi primele întreprinderi mecanice şi primele instalaţii industriale puse în mişcare de forţa aburului. Această realitate istorico-socială este reflectată cu pregnanţă în toponimia oraşului. În jurul anului 1900 apar în Botoşani străzi ca: strada Fabricilor (1899), strada Moara de Foc (1899), strada Industriei (1889).

După cum am văzut, vechi mahalale ale oraşului erau denumite după nume de biserici. Acest sistem de denominaţie continuă. Strada pe care e situată o biserică va purta acelaşi nume cu ea: strada Sfîntul Dumitru (1869), strada Sfîntul Ilie (1892).

În urma intensificării schimbului dintre oraş şi sat, se măreşte şi numărul drumurilor de legătură. La iarmarocul săptămânal veneau ţărani cu produse din multe sate apropiate. Intrarea în oraş se făcea prin zece bariere denumire după satul sau localitatea din direcţia căreia venea drumul respectiv: Bariera Suliţei (1892), Bariera Dorohoi (1869), Bariera Baisa (1899) ş.a.

Străzile mai primesc denumiri după anumite caracteristici ale lor: Strada Mică (1877), Strada Strîmbă (1878), Strada Scurtă (1888), Strada Rotundă (1878), după natura terenului : strada Humăriei (1869), strada Năsîpăriei (1869).

În linii generale sistemul de dominaţie fixat pînă la 1900 s-a menţinut mult timp.

Străzile ca: strada Muzicanţilor, strada Feredeilor, strada Dubalari existente în documente din 189921 le găsim şi în anul 194222.

Această trăinicie a lor se datoreşte faptului că denumirea este legată de realităţile vremii. Unele din ele au supravieţuit până astăzi: strada Blănari, strada Cărămidari.

Caracteristic însă pentru numele de străzi este schimbarea lor perpetuă. Celor a căror denumire este legată de realitatea administrativ-politică, se vor schimba odată cu realităţile ale căror nume l-au generat. Denumirile străzilor 10 Mai, Regina Maria dispar o dată cu căderea monarhiei. În categoria acestora din urmă intră şi străzile ce poartă denumirea unor personalităţi politice: strada General Antonescu (spre deosebire de cele ce poartă denumirea unor mari personalităţi istorice).

Schimbarea continuă a numelor de străzi într-o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată, ne duce la ideea caracterului evolutiv al numelor de străzi.

La începutul perioadei pe care o studiem, deci pe la 1860, ponderea în numirile străzilor o deţineau numele de meserii şi de biserici. O dată cu dezvoltarea capitalismului apar denumiri caracteristice noii orînduiri. Străzile primesc numele marilor proprietari de magazine, bănci sau întreprinderi (strada V.D.Vasiliu (1924). După 1944 majoritatea străzilor primesc denumiri după personalităţi al căror nume erau legate de ultimele evenimente politice, păstrându-se însă şi o parte a vechilor denumiri.

Astăzi situaţia este alta.

Dintre vechile numiri de meserii s-au menţinut numai câteva (strada Blănari, strada Dubălari, strada Lemnăria Veche). Mare parte din străzile ce purtau numele unor personalităi politice ale timpului au primit denumiri de tipul: strada Albina (fosta stradă Olga Bancic), strada Independenţii (fostă strada Rebeca Birnbaum), Piaţa Poştei (fostă Piaţa Malinovschi).

O serie de străzi au primit numele unor personalităţi al căror nume e legat de oraşul Botoşani: strada N.Iorga, strada Gr.Antipa, strada Octav Băncilă.

Fosta Piaţa Obor transformată în ultimii ani în Parcul Tineretului a primit acest nume, strada L.Catargiu a fost numită strada Teatrului, după edificiul reconstruit aici.

Din cele prezentate iese în evidenţă faptul că toponimia oraşului merge în acelaşi pas cu istoria lui. Spre deosebire de toponimia rurală care se menţine, toponimia urbană este supusă mereu schimbărilor.

Modul cum a luat naştere toponimia unui oraş, factorii care au contribuit la constituirea grupului de denumiri, observaţii asupra diferitelor sisteme de denominaţie sînt probleme care interesează geograful, istoricul şi lingvistul.

 

 

 


        * Lucrarea de licenţă a profesoarei de limba română de la Liceul din Ştefăneşti ne-a fost pusă la dispoziţie de col(r) Timofte Gheorghe. Elaborată în urmă cu câteva decenii, autoarea a folosit în afară de izvoare scrise din arhive şi  studii şi documente publicate până în anii respectivi şi anchete pe teren prin anii 1968-1969,  unde a cules date de la informatori în vârstă (Kogălniceanu Vasile,fierar-60 de ani, Şerban Dumitru, clopotar la Biserica Sf. Gheorghe-63 de ani, Airinei Maria, casnică- 67 de ani, Hriţcu Ana, pensionară-65 de ani, Mihalache Elena, casnică-80 de ani, Airinei Teodor, pensionar-78 de ani ”toţi vechi locuitori ai oraşului”). A fost utilizat şi un catalog al străzilor din Botoşani, existent la Secţia de Gospodărie Comunală a Consiliului Popular. Noi ne-am rezumat să publicăm partea a doua a lucrării, respectiv  studiul propriu-zis al toponimiei oraşului Botoşani, perioada cuprinsă fiind  de la 1869 la 1969.

  1. E.Petrovici, Istoria poporului român oglindită în toponimie, 1964, p.7.
  2. I. Iordan, Toponimia românească, 1963, p.2.
  3. Idem, p.8.
  4. Lahovari, Mrele dicţionar geografic al României, p.563.
  5. Anchetă directă, informator S.3.
  6. Anchetă directă, informator S.1
  7. Anchetă directă, informator S.5
  8. Anchetă directă, informator S.6
  9. A. Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, 1924, p.68
  10. T. Crudu, Botoşanii în 1932, p.21.
  11. N. Iorga, Iscripţii botoşănene, p.12.
  12. Idem, p.11
  13. A. Gorovei, Op.cit., p.54
  14. xxxx
  15. Arhivele Statului Botoşani, Fondul Tribunalului Botoşani, 1892, dosar 1240
  16. Xxxx
  17. A. Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, 1926, p.258.
  18. N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, 1956, p.115
  19. A. Gorovei, Op.cit., p.56
  20. Vezi colecţia de hărţi şi planuri ale oraşului Botoşani.
  21. Arhivele statului Botoşani

 

 

Un nou Repertoriu arheologic al judeţului Botoşani*


 Prof. univ. dr. Vasile Chirica   


Teritoriul actual al judeţului Botoşani este parte integrantă a Câmpiei Moldovei, zonă  geografică deosebit de propice locuirilor umane, prin condiţiile de mediu  foarte favorabile. Putem spune, din acest punct de vedere, că spaţiul geografic al judeţului Botoşani  se constituie ca un adevărat muzeu în aer liber, prin bogăţia campamentelor umane din toate timpurile. Un alt adevăr de netăgăduit este acela că, în acest perimetru geografic al Câmpiei Moldovei există acea permanenţă de locuiri umane, începând cu  Paleoliticul inferior final (materialele arheologice de factură premusteriană,  de la Ripiceni-Izvor) şi pînă în zilele noastre, de multe ori înregistrându-se  suprapuneri de locuiri umane, pe acelaşi loc, din mai multe  culturi arheologice şi perioade istorice.  Bogăţia locuirilor umane, monumentele arheologice încă prezente în peisajul geografic şi istoric al judeţului (movile, Valul lui Traian,  cetăţile geto-dacice etc.), au atras atenţia unor distinse personalităţi ale ştiinţei şi culturii naţionale, începând, poate, cu Al. Odobescu (istoric, scriitor, om politic), care a şi publicat unele obiective de natură arheologică, "pe baza răspunsurilor inteligente ale domnilor învăţători rurali".
             Reluarea cercetărilor arheologice sistematice în unele staţiuni de mare importanţă istorică, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, a reprezentat o nouă perioadă, foarte benefică în ceea ce priveşte descoperirea şi  repertorierea acestor valori istorice naţionale. Putem afirma că această a doua etapă a cercetărilor arheologice pe teritoriul judeţului Botoşani s-a încheiat in 1970, prin tipărirea volumului Aşezări din Moldova. De la Paleolitic până în secolul al XVII-lea, de către N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa şi Em. Zaharia.              O a treia etapă a cercetărilor arheologice perieghetice, în acelaşi areal geografic şi administrativ  a fost constituită de investigaţiile de teren pentru realizarea Repertoriului arheologic al judeţului Botoşani, de către Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, activitate intensă şi complexă, finalizată în anul  1976, prin tipărirea  lucrării.       
             Ultima perioadă, dar şi cea mai bogată în realizări ştiinţifice care depăşesc fruntariile Ţării, este reprezentată de cercetările complexe, pluridisciplinare, întreprinse de neobositul arheolog Octavian-Liviu Şovan.           
              Format la Şcoala istorică şi arheologică  a Universităţii "Al. I. Cuza" şi a Institutului de Arheologie din Iaşi, Dl. Şovan s-a făcut cunoscut lumii ştiinţifice  interne şi internaţionale  prin cercetările arheologice din mai multe situri, dar mai ales  prin săpăturile de mare amploare, desfăşurate în necropola  de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni-Botoşani. Cu ocazia publicării monumentalei monografii arheologice şi istorice, în 2005,  Dl. Oct.–Liviu Şovan a făcut dovada unui deosebit potenţial de cercetare ştiinţifică interdisciplinară, prin valorificarea integrală, exhaustivă, a celor 520 de morminte, cu impresionantul inventar arheologic pus în valoare prin acurateţea şi minuţiozitatea investigaţiilor. Considerăm şi acum că autorului acestei valoroase monografii i s-a făcut o mare nedreptate, fiind lipsit de  un binemeritat premiu al Academiei Române.           
                  Prezenta lucrare, cu adevărat monumentală, reprezintă rodul strădaniilor personale, de  aproape un deceniu, ale acestui modest, dar foarte înzestrat arheolog botoşenean; ea  este extrem de utilă, cum însuşi autorul precizează, prin "creşterea numerică a siturilor arheologice de pe teritoriul judeţului în cele peste trei decenii care s-au scurs de la redactarea Repertoriului publicat în 1976,  ca şi necesităţile presante, actuale, de a rezolva practic obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale, de ex. PUG-urile comunelor şi oraşelor şi de a pune la îndemâna primarilor o situaţie exactă a siturilor arheologice din raza comunelor pe care le administrează".     
                  Nu ne propunem să realizăm o "recenzie" a acestui Repertoriu, exhaustiv în acest moment, al monumentelor arheologice descoperite pe teritoriul jud. Botoşani; dorim doar să evidenţiem faptul că, la fel ca şi acum 37 de ani (cînd am publicat primul Repertoriu arheologic al judeţelor României), judeţul Botoşani este prima mare unitate administrativ-teritorială a României, care publică o lucrare de asemenea  amploare.  Este de la sine înţeles faptul că lucrarea colegului Oct.-Liviu Şovan devine, din acest moment, un model-cadru al oricărei tentative viitoare, pentru muzeele judeţene care încă nu au purces la  împlinirea acestui demers,  sau pentru arheologi înzestraţi cu darul muncii, şi care  vor avea curajul să pornească  la o întreprindere identică. Dl. Şovan este, din acest punct de vedere, un deschizător de drumurri. Printr-o  sârguinţă demnă de toată lauda, colegul nostru a ştiut să îmbine, într-un mod fericit, toate categoriile de informaţii necesare  excepţionalei  evidenţieri a  siturilor arheologice dintr-o zonă geografică extrem de favorabilă locuirilor umane. Dl. Şovan s-a bazat pe informaţiile furnizate de Repertoriul din 1976;  a ştiut să colaboreze cu multe personalităţi locale, iubitoare de trecut; s-a folosit de imaginile satelitare, ori de acelea "culese" de pe GOOGLE, pe care a  învăţat bine  să le folosească;  şi-a  format echipe, chiar şi de moment,  în care a atras specialişti în topometrie şi cadastru; a învăţat să folosească hărţile cadastrale la scara 1:10.000, ale comunelor, dar şi hărţile topografice la sc. 1: 25.000, cu curbe de nivel şi detalii ale peisajului; a făcut şi determinări de coordonate Stereo’70 prin GPS; în final, a creat o "bază de date" proprie judeţului Botoşani, cu realităţile sale arheologice, de importanţă istorică; arheologul Oct.-Liviu Şovan a reuşit o corectă încadrare cronologică şi culturală a tuturor siturilor, prin apelul la cea mai recentă periodizare în domeniu, din noul Tratat de Istoria Românilor, tipărit  sub egida Academiei Române (vol. I-III, Bucureşti, 2010), dar şi prin permanenta  colaborare cu specialiştii în domeniu, de la Institutul de Arheologie şi de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi, cu alţi specialişti de marcă; în sfârşit, autorul Repertoriului a reuşit  să ne ofere o totală şi corectă coordonare a textului cu hărţile oferite, prin cartarea coerentă a tuturor obiectivelor arheologice înregistrate în textul lucrării.    
                Trebuie să mai precizăm un fapt demn de neuitarea tuturor: în anii în care colegii noştri de la muzeele judeţene nu-şi primeau integral salariul, Octavian-Liviu Şovan a  avut harul de a-i convinge pe responsabilii din domeniul îmbunătăţirilor funciare să colaboreze cu Muzeul, prin fonduri aproape nelimitate, puse cu generozitate la dispoziţia cercetătorilor, în vederea efectuării  săpăturilor arheologice preventive; în felul acesta, colegii săi şi-au primit integral lefurile, ba chiar cu unele majorări pentru cercetări arheologice de teren, dar, mai ales, a reuşit să aducă la Botoşani arheologi din aproape toată ţara,  pentru a efectua săpături arheologice sistematice, chiar de amploare, în numeroase staţiuni  preistorice  şi protoistorice, ori în movile, în Valul lui Traian, în cetăţi geto-dacice; o spunem cu mândrie nedisimulată, că în acei ani, judeţul Botoşani devenise un adevărat "şantier naţional" de cercetări arheologice, acoperind aproape toate culturile arheologice şi perioadele istorice. Prin aceleaşi posibilităţi financiare, au fost tipărite numeroase studii, chiar volume, în care au fost valorificate ştiinţific descoperirile arheologice, diseminarea rezultatelor fiind posibilă prin implicarea directă a "coordonatorului" principal al lucrărilor, Dl. Oct.-Liviu Şovan.            
                 Scopul, mărturisit, al impresionantei munci de teren, al valorificării ştiinţifice integrale a "Tezaurului" arheologic al judeţului Botoşani, este consemnat de însuşi autorul lucrării: "Conştient de o serie de realităţi negative în funcţionarea sistemului de protecţie a patrimoniului arheologic din România, am încercat, în baza experienţei  de aproape patru decenii în aplicarea politicilor statului în acest domeniu, să contribuim, în măsura posibilităţilor, la ameliorarea situaţiei neconforme cu politicile generoase, enunţate doar, în legislaţia în vigoare, dar fără rezultatele aşteptate de cei de bună credinţă din sistem ... de a  crea o bază de date de  tip repertoriu şi  sisteme noi informatice pentru evidenţe cartografice digitale, pentru a  pune la dispoziţie o evidenţă exactă a monumentelor arheologice cunoscute, în vederea protejării şi conservării lor în conformitate cu atribuţiile conferite  de Ord. Guv. Nr. 43/2000 (Cap. IV), autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul  protejării patrimoniului arheologic şi nu în ultimul rând de a le oferi cercetătorilor, profesorilor de istorie, studenţilor, elevilor şi tuturor celor interesaţi de realităţile arheologice de pe teritoriul judeţului Botoşani".   
                  Precizăm, în finalul acestor rânduri, că, prin munca extraordinară a colegului Octavian-Liviu Şovan (pentru teritoriul jud. Botoşani) şi a colegului Virgil Băbâi (pentru teritoriul jud. Iaşi), acum se poate iniţia demersul presupus de noi, la realizarea primului Repertoriu arheologic judeţean, în 1976: acela de a se trece la realizarea unor sinteze pe culturi arheologice şi perioade istorice, cu privire la locuirile umane din perimetrul Câmpiei Moldovei,  punând în valoare  sensul muncii noastre, a arheologilor: evidenţierea lucrului mâinilor omului, de la

unealta de cremene,  până la creaţiile artistice de înaltă spiritualitate.  
      


*Textul de mai sus este un cuvânt înainte la volumul amintit,  semnat de unul din coautorii Repertoriului apărut în 1976. Cartea este a patra din seria Bibliotheca Archaeologica "Hierasus" Monographica, editată sub egida Muzeului Judeţean Botoşani, a Institutului Naţional al Patrimoniului şi Direcţiei pentru cultură a judeţului Botoşani, fiind precedată de monografii privind cetăţile getice de la Stânceşti, Cotu Copălău şi necropola goto-vandalică de la Mihălăşeni.  

 



 [1] R. A. Mazilu, Contribuţii la problema relaţiilor sarmato-dacice şi sarmato-romane în lumina descoperirilor arheologice din Moldova, în A.M.M., VII-VIII, 1985-1986, p. 77-83.

[2] Gh. Bichir, Sarmaţii la Dunărea de Jos în lumina ultimelor descoperiri, în Pontica 5, 1972, p. 137-176.

[3] Idem, Cultura carpică, 1973, p. 174.

[4] I. Ioniţă, Noi descoperiri sarmatice pe teritoriul Moldovei, în Arh. Mold., II-III, 1964, p. 311-328.

[5] Idem, Recunoaşteri arheologice în regiunea satelor Pogorăşti şi Răuseni, în Arh. Mold. I, 1961, p. 295-306.

[6] N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, E. Zaharia, Aşezări din Moldova (de la paleolitic până în sec. Al XVIII-lea),1970, p. 281.    

[7] M. Petrescu Dîmboviţa, Santierul Valea Jijiei, în SCIV, III, 1952, p. 83; Idem, Şantierul Truşeşti, în SCIV, IV, 1-2, p.227-228; Idem, Şantierul arheologic Truşeşti, în SCIV, V, 1-2,1954, p.18-19; Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi colab., Truşeşti monografie arheologică, 1999, p.611-626.   

[8] N. Zaharia, Materiale, 6, 1959, p. 20-21, V. Chirica, SCIVA, 4, tom 30, 1979, p. 631-636; O.L. Şovan, V. Chirica, Noi descoperiri sarmatice în Câmpia Moldovei, în Hierasus, 1983, p. 79-88.

[9] O.L. Şovan, V. Chirica, lucr. citată;  Al. Păunescu, P. Şadurschi, Repertoriul arheologic al României, judeţul Botoşani, comuna Albeşti, în Hierasus, V, 1983, p. 220-270.

[10] A. Crîşmaru, Drăguşeni. Contribuţii la o monografie arheologică, 1977, p. 132-143; Idem, Descoperiri sarmatice pe valea Podrigei, jud. Botoşani, în Hierasus, 1981, p. 83-90.

[11] I. Ioniţă, lucr. citată; Gh. Bichir, Pontica, 5, 1972, p. 137-176 şi harta p. 140.

[12] C. Buzdugan, I. Alexoaie, Săpături arheologice într-un tumul din comuna Roma, (jud. Botoşani) în Hierasus VII- VIII, p. 105-115.

[13] N. Ursulescu, P. Şadurschi, Săpăturile din 1985 din necropola tumulară de la Prăjeni (jud. Botoşani), în Hierasus, VI, 1986, p. 15-23; P. Şadurschi, N. Ursulescu, Date istorico-arheologice privind dinamica locuirii în bazinul Miletinului (zona com. Prăjeni, jud. Botoşani) în Hierasus, VII-VIII, 1989, p. 281-299. ierasusHHH

[14] A. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, RAJB, 1976, p. 118; A. Păunescu, P. Şadurschi, 1996, Repertoriu Bucecea p. 85-86.

[15] A. Niţu, Despre unele urme scitice în Moldova, în Materiale I, 1953, p. 9-11.       

[16] N. Zaharia, Em. Zaharia, Contribuţii privind rezultatele unor cercetări arheologice în Câmpia Jijiei Superioare din judeţul Botoşani, în Din trecutul judeţului Botoşani, I, 1974, p. 144

[17] A. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, RAJB, 1976, p. 159-160.

[18] Ibidem, pag. 68

[19] Gr. Foit, Mormintele sarmatice de la Vlăsineşti (jud. Botoşani), în SCIV, 4, 1970, p. 667 – 673; F. Aprotosoaie, Câteva noi puncte arheologice descoperite în zona Săvenilor şi în imprejurimi, în Hierasus 1979, p. 124.

[20] Obiectele din mormintele de la Ripiceni, Liveni şi Vorniceni se află în colecţia Muzeului Judeţean Botoşani.

[21] Orientarea N-S este tipică pentru mormintele sarmatice – Gh. Diaconu, Tîrgşor, 1965, p. 19.

[22] Acest punct se află la cca 400 m de punctul Pod Ibăneasa, unde s-a găsit al doilea mormânt sarmatic.

[23] Gh. Bichir, Unele observaţii cu privire la necropolele de tip Poieneşti din Moldova şi relaţiile acestor necropole cu lumea sarmatică,  în SCIV, XII, 2, 1961, p. 264; idem, Cultura carpică, 1973, p. 83-84, pl. CXXII-CXXXIII.

[24] O.L. Şovan, V. Chirica, Noi descoperiri sarmatice în Câmpia Moldovei, în Hierasus, V, 1983, p. 83.

[25] I. Ioniţă, Sarmaţii în Istoria Românilor, vol. II, 2001, p.671

 

 

 

 

 

 

.