FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul XIV, nr. 2, iunie 2014 (53)

 

Redacţia

Redactor coordonator

dr. Octavian-Liviu Şovan

Redactori

Dănuţ Huţu, dr. Ioan Ignat, Gellu Dorian, dr. Aurel Melniciuc, Mihai Cornaci Tehnoredactare

Octavian-Liviu Şovan, Maria Spătaru Botoşani, str. Unirii nr. 10, tel.-fax. 516925, tel. 515173 www.cimec.ro.revista-Forum-cultural-Botosani

SUMAR

CRONICA

Gellu Dorian

ZILELE EMINESCU – IUNIE 2014.............................................................1

Maria Diaconescu

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Consideraţii privind uneltele de piatră din aşezarea cucuteniană de la Vorniceni, jud

Botoşani................................................................................................ ..............................3

PATRIMONIU MOBIL

dr. Valentin Coşereanu

Eminescu – realitate şi sublimare poetică(20)………………………….. .……...…. ..15

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din perioada comunistă - portrete, eseuri şi schiţe (13)……....………. 22

Tatiana Rachieru

Toponimie botoşăneană(3)...........................................................................................25

Mihai Matei

Istoria Liceului „Mihai Eminescu” Botoşani(18)........................................................30

Mihai C. V. Cornaci

O medalie dedicată Patriarhului Teoctist……….. …………………………………….43

RECENZII

dr. arhitect Eugenia Greceanu: Octavian Liviu Şovan, Repertoriul arheologic al

judeţului Botoşani, Botoşani, 2013, 499 p..................................................................... .45

Anul XIV, nr. 2, iunie, 2014(53)

F o r u m c u l t u r a l

 

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ BOTOŞANI

CRONICA

ZILELE EMINESCU – IUNIE 2014

Gellu Dorian

Dedicate comemorării a 125 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, manifestările de anul acesta, incluse în programul general al Zilelor Eminescu, au cuprins mai multe acţiuni organizate de instituţiile de cultură botoşănene. Astfel, manifestările au început cu simpozioane şi sesiuni de comunicări dedicate vieţii şi operei poetului naţional, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, unde a avut loc Seminarul
„Eminescu şi noi”, coordonat de prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu şi conf. univ. dr. Claudia Costin de la catedra de filologie a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, precum şi la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani.
”.
Scriitorii invitaţi la manifestarea „Poeţi români la Eminescu acasă. 125 de ani de posteritate eminesciană”, organizată de Fundaţia Culturală „Hyperion-C-B.” Botoşani în parteneriat cu Primăria Municipiului Botoşani, s-au deplasat în ziua de 14 iunie la Joldeşti, Vorona, unde a avut loc o întâlnire cu publicul voronean. Seara la Biserica Uspenia, în Centrul Istoric al Botoşanilor, poeţii invitaţi au susţinut un recital poetic. Ziua de 15 iunie a inclus mai multe manifestări, la Ipoteşti şi Botoşani, decernări de premii, vernisaje, recitaluri de poezie în aer liber, un salon stradal al cărţii de poezie. Adrian Naidin a susţinut un recital muzical, iar formaţia Melos, două concerte în aer liber, în Centrul Istoric şi Parcul „Mihai Eminescu

REZULTATELE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE

„PORNI LUCEAFĂRUL…”

ediţia a XXXIII-a, 15 iunie 2014, Botoşani

Juriul celei de a XXXIII-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene

„Porni Luceafărul…”, format din: Liviu Apetroaie, ed. Junimea Iaşi, Cassian Maria Spiridon, Ed. Revistei „Convorbiri literare”, Ed. Timpul, revista „Convorbiri literare”, Călin Vlasie, ed. Paralela 45

Piteşti, Nicolae Tzone, Ed. Vinea,
Bucureşti, Daniel Corbu, Ed. Princeps Multimedia, rev. „Feed back” Iaşi, Gavril Ţărmure, Editura Charmides, Bistriţa, Valentin Ajder, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, Liviu Ioan Stoiciu, rev. „Viaţa Românească”, George Vulturescu, rev.
„Poesis”, Satu Mare, Lucian Vasiliu, rev.
„Dacia literară”, Iaşi, Marius Chelaru, rev.
„Poezia”, Adrian Alui Gheorghe, rev.
„Conta”, Piatra Neamţ, Vasile Spiridon, rev. „Ateneu”, Bacău, Sterian Vicol, rev.
„Porto franco”, Galaţi, Ioan Moldova, rev.
„Familia”, Oradea, Ioan Radu Văcărescu, rev. „Euphorion”, Sibiu, Lucian Alecsa, rev. „Hyperion”, Botoşani, Gellu Dorian,
rev. „Ţara de Sus”, secretariat Nicolae Corlat, avându-l ca preşedinte pe Ion Pop, în urma lecturării lucrărilor sosite în concurs, a decis acordarea următoarelor premii:
SECŢIUNEA CARTE PUBLICATĂ:
Premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România - poetului Vlad A. Gheorghiu, pentru cartea fratele mut. la nord apa e curată , ed. Paralela 45, 2013;Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova poetului Virgil Botnaru, pentru cartea Return to Innocence, Casa de pariuri literare, 2013.
SECŢIUNEA MANUSCRISE:
Premiul Editurii Paralela 45 şi al revistelor „Viaţa Românească” şi „Euphorion”” - poetei Maria Pilchin, din Chişinău; Premiul Editurii Junimea şi al revistelor
„Vatra” şi „Dacia literară” – poetei Hristina Elena Popa, din Târgu Mureş;Premiul Editurii Timpul şi al revistei „Convorbiri literare” - poetei Ioana Codruţa Tudoriu, din Brăila; Premiul Editurii Vinea - poetei Irina Lucia Mihalca, din Bucureşti; Premiul Editurii Princeps Multimedia şi al revistei „Feed back” – poetului Ştefan Lujinschi, din Piatra Neamţ; Premiul Editurii Charmides şi al revistelor „Verso” şi „Infinitezimal” - poetei Alexandra Vatamanu, din Botoşani;Premiul Editurii Eikon – poetei Carmen Nicoară, din Cluj; Premiul revistei „Familia” – poetei Cristina Maria Botâlcă, sat Gruiu, jud. Ilfov; Premiul revistei „Argeş” – Andra Elena Rotariu, din Piatra Neamţ; Premiul revistei
„Poesis” – poetei Alexandra Eugenia Zorilă, din Botoşani; Premiul revistei
„Poezia” – poetului Ionuţ Bogdan Cărăuşu, din Botoşani; Premiul revistei
„Conta” – poetei Otilia Iuliana Oniciuc, din Botoşani; Premiul revistei „Ateneu”
– poetei Irina Maria Stoleru, din Botoşani; Premiul revistei „Porto Franco” – poetei Anada; Premiul revistei „Ţara de Sus” – poetului Vlăduţ Ionuţ Creţu, din Botoşani.
SECŢIUNEA INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE:
Premiul revistei „Convorbiri literare” – eseistei Irina Hăilă, din Botoşani; Premiul revistei „Dacia literară” – eseistei Olivia Mădălina Gheorghiu, din Botoşani; Premiul revistei „Poesis” – eseistei Diana Maria Lupuleac, din Botoşani; Premiul revistei „Hyperion” – eseistei Diana Nanu, din Bălţi, R. Moldova; Premiul revistei
„Poezia” – eseistului Daniel Sascău, din Bacău; Premiul revistei „Porto franco” –

Iuliana Caraghin, din Bacău.

Manifestările de la Botoşani şi Ipoteşti, dedicate omagierii a 125 de posteritate eminesciană, au inclus în programul lor şi decernarea a încă două premii importante. Astfel, Premiul pentru traducere şi promovarea operei eminesciene în străinătate,a fost acordat cercetătoarei italiene Gisele Vanhese,
pentru cartea „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate, Ed. Timpul, Iaşi, 2014, carte apărută iniţial în limba franceză la Editions Universitaires de Dijon, şi Premiul EMINESCU – 125, acordat poetului Ion Pop, pentru întreaga operă poetică.

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Consideraţii privind uneltele de piatră din aşezarea cucuteniană de la

Vorniceni, jud Botoşani

Maria Diaconescu

Una dintre categoriile de obiecte utilizate în diferite activităţi practice este cea reprezentată de uneltele de piatră1, realizate din diferite roci, mai mult sau mai puţin dure. Pentru confecţionarea uneltelor s-au folosit în primul rând materia primă locală, principala sursă fiind rocile rulate din albiile râurilor din zonele apropiate, sau extrase din cariere mai îndepărtate, în special rocile de o duritate mai mare, funcţie de necesităţi şi resurse.
Studierea materiei prime din care sunt realizate uneltele ne permite aprecierea zonei, a surselor din care au fost extrase, a distanţelor ce au fost parcurse în căutarea, procurarea sa. Aşa cum rezultă din cercetările arheologice, unele comunităţi s-au specializat în extragerea şi prelucrarea rocilor, în realizarea uneltelor, o parte din membrii obştii perfecţionându- se în confecţionarea uneltelor de piatră şlefuită, nu doar pentru aşezarea căreia îi aparţineau, ci şi pentru alte colectivităţi mai mult sau mai puţin apropiate, în special pentru cele mai sărace în resurse. Uneltele asfel produse erau transmise pe calea schimburilor intertribale, prin deplasarea către aşezările mai depărtate în cadrul aceleeaşi arii culturale, cele mai multe astfel de obiecte făcându-se din roci locale (diferite tipuri de gresii şi marne), mult mai uşor de procurat din albiile şi terasele râurilor, în cazul nostru Prut şi Jijia. Acest fapt este sugerat şi de diferenţele ce există între aşezările

1 Desenele pieselor au fost realizate de Ciupu Marcel-Sebastian, absolvent al Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti.

cucuteniene, în ceea ce priveşte numărul şi calitatea pieselor, acestea fiind printre cele mai variate obiecte din punct de vedere tipologic. In centrele de prelucrare a acestui gen de piese se găsesc „in situ”, atât unelte de piatră şlefuită de diverse dimensiuni, în stadii diferite de prelucrare, cât şi materia primă din care urmau să fie lucrate, aşchii rezultate din prelucrare, lespezi şi eboşe – prima etapă de prelucrare a materiei prime, aratând că acestea se lucrau pe loc. Cunoaşterea acestui gen de obiecte permite reconstituirea vieţii economice, sociale, evidenţierea unor trăsături tehnologice, funcţionale, tipologice. Uneltele se realizau din roci diverse, însă erau preferate cele de duritate scăzută - marne, silicolite, argilite, explicată prin folosirea resurselor locale, dar şi prin faptul că acestea se lucrau mult mai uşor.
Pe baza pieselor aflate în diferite stadii de prelucrare pot fi stabilite şi etapele parcurse în confecţionarea acetui gen de unelte. Erau căutate mai ales pietre cu dimensiuni şi forme apropiate de ceea ce se dorea a fi realizat, după care prin cioplire era înlăturat surplusul, stabilindu- se în mare forma piesei. Urma şlefuirea totală sau parţială, finisarea ţinând cont după caz şi de necesitatea ataşării, fixării într-o coadă pentru mânuirea piesei.
Utilajul litic şlefuit şi perforat păstrează de-a lungul existenţei civilizaţiei Cucuteni aceleaşi trăsături tradiţionale, remarcate încă din Precucuteni. Constatând diferenţele ce există între uneltele cu profilul calapod, plan-convex, profilul
asimetric şi simetric, cucutenienii optează tot mai mult pentru realizarea uneltelor cu gaură de înmănuşare, a celor cu profil simetric, întâi în faza A-B şi apoi în faza B (D. Boghian, 1996, p. 277-342; idem,
2004, p. 93).
Numărul total al uneltelor de piatră şlefuită se ridică la 102 obiecte, categoria cea mai numeroasă de unelte, arme de piatră cioplită şi şlefuită aparţine pieselor neperforate, cele mai multe de dimensiuni mici şi mijlocii şi puţine de dimensiuni mari. După profilul longitudinal distingem două categorii de unelte cu tăiş: asimetrice
- plan-convexe, şi simetrice – biconvexe.
Piesele aflate într-un stadiu incipient de prelucrare - eboşe, piese cu început de găurire, şlefuire, arată că cei din staţiune îşi confecţionau singuri uneltele şi poate procedau la schimb cu alte comunităţi. Unelte de piatră s-au găsit atât în locuinţe, gropi cât şi în spaţiul dintre acestea. In ceea ce priveşte materialul din care s-au confecţionat, la Vorniceni constatăm utilizarea unei game destul de diverse de materiale: gresie silicioasă, cuarţoasă, marnă calcaroasă, şi argiloasă, opal, silex. Tipul petrografic folosit în această aşezare corespunde în linii generale cu cel din alte aşezări cucuteniene (D. Boghian, 1996a, p. 277-
3421; Mantu et alii, 1995, p. 119-125; Muraru, 2000, p. 59-62; Cotoi, Grasu,
2000, p. 28 ). Constatăm faţă de faza precedentă creşterea numărului uneltelor realizate din roci cu duritate mai mare, de origine vulcanică, din zona munţilor Harghita, Călimani, Gurghiu – bazalt,
andezit, mai greu de prelucrat, de extras şi
de adus de la distanţă, însă de o calitate superioară2. Intrebuinţarea rocilor vulcanice arată necesitatea creşterii rezistenţei uneltelor, căutările meşterilor pentru găsirea de soluţiilor optime de utilizare în condiţii de siguranţă şi performanţă. Ingroşarea părţilor laterale a permis perforarea bidirecţională, axul de perforaţie fiind paralel cu cel al tăişului, în

2 Determinările petrografice au fost făcute de ing.

geolog Gh. Zaharia.

cazul topoarelor-ciocan. Dimensiunea orificiului este mai mică pe o parte faţă de cealaltă, fapt ce oferă o mai mare siguranţă în mânuirea piesei întrucât coada uneltei nu mai iese din lăcaşul ei în momentul utilizării. In ceea ce priveşte extragerea şi prelucrarea silexului, cea mai mare cantitate de silex provine din carierele de pe cursul mijlociu al Prutului, de la Rădăuţi-Prut, Mitoc, Liveni, Ripiceni, Ştefăneşti, aflate la o distanţă mică de aşezarea Vorniceni, la cca 20-40 km Se constată însă şi prezenţa unor unelte de silex volhyno-podolian şi balcanic ajuns aici probabil pe calea schimburilor (de culoare gri cu striaţii şi galben-miere). Legat de zăcămintele de silex de pe malul Prutului, Nistrului, pe lângă celelalte unelte realizate din acest material, ne referim aici la topoarele de silex: două piese au fost descoperite în locuinţe, o piesă într-o groapă menajeră, passim un fragment de ciocan – ceea ce corespunde de altfel limitei cronologice în care s-a constatat prezenţa topoarelor de silex şi anume în faza A-B a culturii Cucuteni, problemă ce a fost mult dezbătută de cercetătorii acestei civilizaţii (A. Florescu,
1959, p. 79-103; Vl. Dumitrescu şi colab.
1954, p. 542; V. Spinei, 1971, p. 79-141).
Din categoria uneltelor cu tăiş, şlefuite, ţinând cont de cele patru repere (funcţionalitate, aspect general, profil longitudinal şi secţiune transversală), topoarele sunt printre cele mai importante piese, atât ca număr cât şi ca utilitate practică. Acestea sunt caracterizate prin faptul că totdeauna secţiunea longitudinală în zona tăişului are forma de V, iar partea de mijloc e îngroşată simetric (E. Comşa,
1972, p. 245-262). S-au descoperit 49 de piese ce pot fi încadrate în această categorie, din care 39 de bucăţi sunt topoare de piatră propriu-zise, 4 topoare de silex, 5 topoare-ciocan cu gaură de înmănuşare şi un aşa-zis topor de minerit. In afara celor enumerate anterior pot fi adăugate alte 17 piese al căror grad de fragmentare este destul de ridicat. Un fragment de topor-ciocan are gaura de
înmănuşare de mari dimensiuni, ceea ce sugerează o piesă redutabilă.

Topoarele şlefuite au formă dreptunghiulară, trapezoidală, cvasitriunghiulară, cu profil longitudinal biconvex sau plat iar secţiunea transversală este ovalizată, uşor rotunjită sau rectangulară. Lungimea acestora este cuprinsă între 19 cm şi 4,6 cm, iar lăţimea este între 7,5 şi 2,8 cm, grosimea între 2,5 cm – 0,7 cm. Aceste unelte au fost realizate din roci sedimentare, din diferite varietăţi de calcar, gresii, marnă, opal. Utilizarea topoarelor la tăiatul, cioplitul copacilor a condus la deteriorarea pieselor, atât în zona proximală cât şi în cea distală. Diferitele categorii de topoare descoperite pot oferi date referitoare la evoluţia acestui tip de unelte, a preocupărilor cucutenienilor de a-şi perfecţiona permanent uneltele, Pl. 1/1,3-9: Pl. 2/2,47; Pl. 3/1,4. La Vorniceni s-au găsit două eboşe, ale unor piese abia schiţate dar neterminate, Pl. 2/1; Pl. 6/1, un topor de tip vălătuc, Pl. 2/5.

Topoarele – ciocan sunt puţine, fapt datorat rarităţii materialului – roci de natură vulcanică, din care sunt realizate şi care este greu de extras şi de prelucrat, a duratei mari de execuţie, a dificultăţilor întâmpinate la realizarea lor cât şi datorită utilizării pe o scară tot mai mare a uneltelor de cupru. Aceste unelte erau utilizate în diferite activităţi gospodăreşti, pentru sfărâmat, zdrobit, bătut, despicat, folosite alteori ca arme sau ca piese de prestigiu (D. Boghian, 2004, p. 95; D. Monah, 1997, p. 80). Perforarea perpendiculară, bidirecţională se realiza cu ajutorul unor tije tubulare de os, lemn, trestie, ajutaţi şi de nisip şi apă, prin practicarea unor mişcări rotative repetate, acţiune ce se solda uneori cu eşec piesele fracturându-se înainte de finalizare. Operaţiunea cerea anumite abilităţi, efort susţinut finalizat cu adăugarea unei cozi de lemn ce uşura mult mânuirea acestei unelte. Astfel de topoare-ciocan s-au găsit încă din Precucuteni (D. Boghian, 1996, p.

309, fig.XXIII/3-10), iar în faza A-B, la
Traian Dealul Fântănilor au fost semnalate
22 de topoare perforate, din care unul singur întreg (Bem, 2007, 178, fig. 377/13-
17). Din această categorie în aşezarea sus amintită s-au găsit cinci piese. Se remarcă un topor-ciocan fragmentar Pl. 5/7, realizat din rocă eruptivă, din bazalt negru, masiv, robust, perforat transversal, cu tăişul convex. Celelalte piese s-au făcut din calcar Pl.5/1, granit, Pl. 5/3.
Prezenţa topoarelor de silex neperforate, în aşezarea pluristratificată de la Vorniceni, ce au fost realizate din silex din carierele de la Prut, Nistru, confirmă utilizarea acestui material în faza A-B a culturii Cucuteni, influenţate de penetraţia triburilor estice – purtătorii ceramicii impropriu denumite Cucuteni C (E. Comşa, 1972, p. 245-272), şi de purtătorii civilizaţiei Gumelniţa (Vl. Dumitrescu,
1961, p.95-103) şi ulterior de către cei din epoca bronzului. La Vorniceni deosebim două categorii de tropoare de silex: topoare cioplite integral şi care n-au fost şlefuite, Pl. 4/8 şi topoare cioplite în întregime, cu desprinderi mai mari sau mai mici şi apoi şlefuitePl. 4/6-7. Toporul de silex descoperit în Gr. 37, Pl. 4/7, este de tip pană, formă cvasidreptunghiulară, ceafa dreaptă, tăişul mai mic decăt al cefei, cioplit integral, şlefuit mai ales în zona tăişului e similar celui descoperit passim, tot pe teritoriul com. Vorniceni,( inv.
16751), (Fl. Burtănescu, 202, p. 444). Intre topoarele de silex de la Vorniceni este o piesă de epoca bronzului, descoperită passim, Pl. 5/4. Are formă triunghiulară, de forma literei A, muchia ascuţită, tăişul convex şi păstrează o porţiune şlefuită, foarte mică, pe una din feţe.
O altă categorie de unelte, apropiate ca formă de topoare, folosite la tăierea şi prelucrarea lemnului sunt teslele, folosite prin percuţie directă, la fel ca şi topoarele. Definitoriu pentru încadrarea în această categorie de artefacte este profilul longitudinal asimetric, iar transversal, plan-convex. Acestea au tăişul dispus transversal faţă de axul longitudinal al cozii. Forma celor mai multe piese este
trapezoidală, muchia de obicei dreptunghiulară, cu colţurile rotunjite, tăişul arcuit, părţile laterale faţetate, suprafaţa şlefuită. Lungimea acestor artefacte se încadrează între 9,5 – 5 cm, lăţimea ajunge la 6,5 – 3,5 cm, grosimea între 2 – 0,9 cm, Pl. 1/2; Pl.2/6; Pl.3/2, 6-7; Pl. 4/1, 2-3, 5. Funcţionalitatea acestor piese se leagă atât de prelucrarea lemnului cât şi de folosirea lor drept săpăligă sau chiar drept aratru.
In categoria pieselor cu tăiş se încadrează şi dăltiţele, din care la Vorniceni s-au găsit 9 piese. Aceste piese se caracterizează prin forma dreptunghiulară alungită şi mai rar trapezoidală sau cvasitrapezoidală, înguste, iar în raportul lungime-lăţime găsim lungimea de cel puţin trei ori sau mai mare, faţă de lăţime. Piesele au secţiunea longitudinală simetrică, secţiunea transversală biconvexă, slefuite pe feţele late. Lungimea se încadrează între 6 - 14 cm, lăţimea de 2,4 -3,3 cm, grosimea de
0,8 -1,5 cm, Pl. 2/3; Pl.3/3; Pl.5/5.Aceste unelte au fost utilizate în operaţiuni de cioplit, netezit, scobit lemnul, (Crîşmaru,
1977, 102, fig. 70/2).

Râşniţele şi frecătoarele/ zdrobitoarele ocupă un loc de frunte în inventarul litic de la Vorniceni. În fiecare locuinţă s-au găsit una sau mai multe râşniţe. De asemeni s-au descoperit râşniţe în gropi, unele în stare foarte bună. Numărul acestora depăşeşte de 100 bucăţi, de dimensiuni şi forme variate (rectangulare, alungite, elipsoidale) şi au servit în diferite activităţi casnice: pentru realizarea uneltelor de piatră, silex, pentru polizat, ascuţit, la măcinarea cerealelor, transformarea în degresant a fragmentelor ceramice, măcinarea pigmenţilor. Erau confecţionate din pietre de râu, din gresie silicioasă, calcaroase, nisipoasă, cu o singură parte activă, folosite împreună cu piesele adiacente lor – frecătoare/zdrobitoare.Deosebim în această categorie de unelte două tipuri de râşniţe:

„fixe”, (masive, cu gardină) şi mobile –
cele mai multe, cu suprafaţa ovalizată. O
râşniţă fixă, cu gardină s-a găsit în L11, iar în L17 râşniţa era masivă, dar spartă. Multe dintre aceste artefacte au fost utilizate intens. In Gr. 38 – de ofrandă, alături de alte obiecte s-au găsit şi patru râşniţe de calitate, cu o faţă netezită, aproape nefolosite şi alte trei bucăţi mai mici. Gruparea mai numeroasă în unele locuinţe indică un anumit tip de ocupaţie legat fie de prelucrarea silexului, fie de cea a coarnelor de cerb. Râşniţele de mână, de dimensiuni reduse au fost lucrate din gresii nisipoase sau conglomerate având o formă mai mult sau mai puţin precisă, alungite, ovale. In L13 s-a descoperit o râşniţă alungită,Pl.8, cu suprafaţa bine determinată, plană, capetele rotunjite, înălţate cu 1,5 cm mai mult faţă de suprafaţa activă, asemănătoare cu cea de la Hăbăşeşti (Vl. Dumitrescu, 1954, p. 259, fig. 24/1,5-8).
Dintr-o categorie de unelte apropiate ca utilitate de râşniţe sunt nicovalele de piatră. La Vorniceni, în L8, s-au găsit trei astfel de piese, din calcar, de formă ovală, cu suprafaţa netezită dar cu porţiuni afectate datorită folosirii lor ca suport la cioplirea uneltelor de silex, piatră. Nicovala mai mare avea lungimea de 30 cm, lăţimea de 23 cm şi grosimea de 14 cm.
Din acelaşi material din care s-au făcut râşniţele, din roci de natură sedimentară – gresii silicioase. Din roci mai dure s-au făcut frecătoare, zdrobitoare, Pl. 6/3-4; Pl. 7/3-4, ce foloseau la mărunţit sau zdrobit coloranţii minerali, boabele de cereale, fragmentele ceramice. Acestea au forme diverse – alungite, triunghiulare, pătratice în secţiune, sau sferice, suficient de masive pentru a-şi îndeplini rolul .

Lustruitoarele, Pl. 6/5-9; sunt realizate în general din galeţi. Forma acestora indică modul în care erau ţinute în mână, aveau formă ovală, rotundă, rectangulară, trapezoidală, cu marginile rotunjite. Pe suprafaţa acestora, urmare a utilizării lor, se observă un anume lustru.

Piesele abrazive erau în fapt pietre de şlefuit, ascuţit. Se realizau din gresii nisipoase, cu granulaţii diferite, sau chiar marnă pentru piese fine, delicate. Aveau o formă alungită, asemănătoare cutelor din ziua de astăzi. Au suprafaţa netedă, altele sunt şănţuite tocmai urmare a operaţiunilor de ascuţire. Intre piesele de la Vorniceni atrage atenţia o piesă foarte asemănătoare cu cea de la Ruginoasa, cu o formă romboidală, puţin asimetrică Pl. 6/9. O altă piesă interesantă, Pl. 7/1, a fost descoperită în Gr. 33. Este din bazalt, are formă aproape rotundă, şănţuită pe margine

pentru desprindere, tăiată cu precizie. Are o suprafaţă plată, cealaltă puţin bombată şi a fost utilizată pentru polizat, ascuţit, netezit.
Utilajul litic prezintă o diversitate evidentă, păstrând pe parcursul evoluţiei acestei civilizaţii unele trăsături ce şi-au dovedit viabilitatea fără însă a exclude permanente căutări, inovaţii ce probează folosirea eficientă a resurselor locale, dar şi specilizarea meşterilor locali în extragerea, prelucrarea şi confecţionarea diferitelor unelte de roci.

BIBLIOGRAFIE

BEM C. , 2007,Traian Dealul Fântânilor fenomenul Cucuteni A-B, Târgovişte
BOGHIAN D., 1996, Consideraţii asupra utilajului litic al comunităţilor Precucuteni- Cucuteni-Tripolie, în Cucuteni aujourd’hui, p. 277 – 342.
BOGHIAN D., 2004, Comunităţi cucuteniene din bazinul Bahluiului. Suceava. BOGHIAN, D., 2008, Di alcune fonti di materia prima per l’ustensileria litica delle

comunita del complesso cultural Precucuteni-Cucuteni, în Cucuteni tesori di una civilta preistorica dei Carpazi, p. 93-70, Iaşi.

BURTĂNESCU Fl., 2002, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut,
Bucureşti.
Cotoi O., Grasu C., 2000, Unelte din piatră şlefuită din eneoliticul Subcarpaţilor

Moldovei, Piatra Neamţ.

COMŞA E., 1972, Date despre uneltele de piatră şlefuită din epoca neolitică şi epoca bronzului de pe teritoriul României, în SCIV, 23-2, p. 245-272.
CRÎŞMARU A. , 1977, Drăguşeni. Contribuţii la o monografie arheologică, Bacău. DUMITRESCU VL. Şi colab., 1954, Hăbăşeşti, Bucureşti.
DUMITRESCU Vl., 1961, K voprosu o kremenâh toporah v Moldove, în Dacia, V,
1961, p. 95-103.
MANTU C.-M., M. ŞTIRBU, N. BUZGAR, 1995, Consideraţii privind uneltele de piatră, os, corn din aşezarea cucuteniană de la Scânteia (campaniile 1985-1990), în Arh. Mold., XVIII, p. 115-132.
MURARU A., 2000, A Petrographic Survez of the Lithic Material, în S. Marinescu-

Bîlcu, A. Bolomey, Drăguşeni. A Cucutenian Community, p. 59 – 62, Bucureşti-Tubingen.

MONAH D., 1997, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni – Tripolie, Piatra
Neamţ,
RĂDULESCU D., ANASTASIU N., 1979, Petrografia rocilor sedimentare, 1979, p.
147-149.
SPINEI V., 1971,Topoare de silex din Moldova, în Memoria Antiquitatis, III, p. 79-
141.

 

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu- realitate şi sublimare poetică(20)

Substanţa cerului este descrisă indirect, prin intermediul stelelor, dar şi a prezenţei imaginare a unui Dumnezeu atotputernic: în ceruri(le) de stele în care s-aprind candelabre639 domneşte un zeu scăldat în cerul a mii de rugăciuni640. Arareori, aşa ca în Venere şi madonă, cupola cerească pare să se laicizeaze, pusă fiind în relaţie cu ideea de generaţie. Astfel, generaţia dinaintea lui Eminescu, surprinsă ca o lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii, făcea parte Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei641. Nu sensul temporal predomină însă aici, ci natura şi adâncimea credinţei. În general, substanţa cerului este ideatic-religioasă; asemeni îngerilor, stelele capătă atitudini ce-şi trag sevele din folclor: Iar doi îngeri cântă-n plângeri […]/ Şi se sting ca două stele,/ Care- n nuntă, uşurele/ Se cunun căzânde jos642.

Adesea, imaginile poetice eminesciene se constituie drept comuniuni ideale între cer şi pământ: pe de-o parte, piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare643, iubitul, întocmai ca aflat sub într-un cer întors, cufundându-se în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte644, iar pe de altă parte ceru-i câmpie senină/ Cu râuri de lapte şi flori de lumină, iar norii cei negri par sombre palate/ De luna regină pe rând vizitate645. Câteodată, imprecaţii dramatice, ca cele din Mortua est!, translează în miezul bolţii

dr. Valentin Coşereanu cereşti eternitatea morţii, plină de cele mai adânci misteruri: Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii eterne646 (s.a.) În structura solidă a poemei Luceafărului, cerul şi marea vor fi entităţi similare: Un cer de stele dedesubt/ Deasupră-i cer de stele şi vor deveni încet, încet, sursele primare ale luminii iscate din lumină, care, izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul647.

Corespondenţa cer – pământ (apă) exprimă o dualitate absolut necesară care revine Luceafărului ca un dat existenţial în sine. Dualitatea elementelor în cauză (care, în fapt, sunt una) este dată de o altă necesitate: întocmai ca soarele şi luna, ele nu pot trăi separat, pentru că numai împreună dau viaţă universului. Luceafărul, deşi călăuzeşte singurătăţi, nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul,648 ci se întoarce în locul lui menit din cer649 pentru a-şi revărsa lumina lui binefăcătoare. În unirea celor două entităţi complementare apar câteodată imagini de o transfigurare de-a dreptul apocaliptică: iubita tinereţii, moartă, este o dulce întrupare de- omăt650, care se-nalţă în slăvile cerului, dar care nu-i încă înger. De aceea, poate, imaginile pregnante ale dezastrului: Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă/ Şi apele cu spaimă fug în

pământ şi seacă –/ Părea că-n somn un înger ar trece prin infern651.

Pornind de la credinţa populară că fiecare dintre semeni poartă cu sine un înger păzitor, dualitatea înger-copilă este sugerată de umbra acesteia, când la picioarele Madonei fata îşi murmură rugăciunea de credinţă: umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă- ngenunchiată652. Spre mijlocul poemului apare

„certitudinea“: O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază653. Imaginile sunt în exclusivitate ca cea a umbrei copilei moarte, iar verbul „a părea“ deţine accentul principal: Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină654. În acelaşi poem, comparaţia ia locul părelnicului: Eşti ca îngerul fidel/ Ce pe cel care iubeşte ar veghia-n eternitate655. Finalul variantei de tinereţe (decembrie 1869) are forma cu mult mai plină şi mai închegată: înger eşti din paradis/ Şi mă tem privind la tine… căci ţi-o jur: nu m-aş mira/ Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai sbura/ Privind lumea cea profană cum se pierde în abis656.

Cum trăsătura definitorie a îngerului este zborul, poetul găseşte chiar Locul aripelor, numai că tot în stilul imaginativ al picturilor prerafaelite şi ale Renaşterii. Locul aripelor albe se simte numai în zborul invers al îngerului căzut întâmplător pe pământ: Locul ciunt unde aripa se-nalţă albă c- argintul/ Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit,/ Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul/ Te-ai uitat… şi-n lumea asta ca copilă te-ai trezit657. Poetul însuşi se simte la maturitate ca îngerul căzut şi izgonit din raiul tinereţii: O rai al tinereţi-mi, din care

stau gonit!/ Privesc cu jind la tine asemeni lui

Adam658.

Dualitatea cer-pământ (apă) este laitmotivul prozei fantastice; fie că este vorba de lacul din lună, ori de cel pământean, de cerul senin sau cel înnoptat, aceste două elemente apar întotdeauna în indestructibilitatea lor: Se făcuse noapte. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumuri659, ca apoi, într-o variantă la aceeaşi nuvelă (Cezara), Oceana, duhul blând al nopţii, să treacă prin apa din lac şi apa zugrăvea săltând încet volburi elastice660. Explicaţia clară a raţiunii poetice din această dihotomie se găseşte în Memento mori: Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane/ Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer661.

Pe portativul aceloraşi sublimări poetice intră neîndoielnic alte senzaţii şi stări care dau întregului alte note de împlinire a lirismului: somnul, somnolenţa şi visul. Un adevăr axiomatic rezumă subiectul la câteva cuvinte: Eminescu este un poet pentru care visul există662. (Facultatea de a visa, aidoma gândirii, e la Eminescu primordială şi universală663.) În poeziile de început, aşa cum este Din străinătate, Eminescu asociază visul cu poeticul, ceea ce arată că ele trăiesc în simbioză. Visări misterioase, poetice şoptiri664 amintesc de copilărie, de natala vâlcioară şi de dorul lui nebun pentru ele, dor care-i va rămâne poetului neştirbit pentru tot restul vieţii. În somn, romanticii cad ca într-o altă trezie, mai grea, mai originară, în care sufletul îşi recâştigă unanima substanţă665.

Când în Sărmanul Dionis, Eminescu spune: În faptă lumea-i visul sufletului nostru666, el exprimă un adevăr esenţial despre sine, dar şi despre lume: şi această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. [...] e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis?667 Punctul nodal al acestei raţiuni este dat de accesul la nemarginile regatului gândirii, care se face prin vis şi somn668. Visul capătă valenţe multiple: în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie – spre exemplu – un colorit sumbru: Vis de răzbunare negru ca mormântul669; în La Heliade, unul serafic: Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce670, sau în Amorul unei marmure unul inocent: Ca visul pe-un copil671. Mai mult decât atât, proiectat în urmă, trecutul nu este nimic altceva decât: Visuri trecute, uscate flori/ Ce-aţi fost viaţa vieţii mele672, aşa încât, erotica eminesciană, în întregul ei, e o necurmată ţesere şi destrămare de visuri673.

Dar ce e, în ultimă instanţă, visul eminescian? Un instrument al evadării din realitate, al fanteziei atotputernice? Un drum spre miezul realităţii? O realitate în sine şi pentru sine? Desigur, e pe rând fiecare din acestea, dar mai presus de toate o structură polifonică ale cărei note se cer precizate, spre a fi apoi restituite întregului cu un sentiment mai viu al valorii lor distincte.674 În operă totul visează şi se visează, iar visul omenesc nu poate fi altceva decât o parte infinitezimală a celui cosmic. Atunci când în Epigonii se referă la înaintaşii săi, poetul se cufundă ca într-o mare de visări dulci şi senine675. Aşadar, visul

nu-i un simplu cuvânt între altele, el este o stare care face parte integrantă din structura poeziei, impunându-i viziuni de o frumuseţe aparte, dureroase câteodată, aşa cum se întâmplă în Mortua est! spre exemplu: Un sunet de clopot în orele sfinte,/ Un vis ce îşi moaie aripa-n amar676.

Visul tinde să ia proporţii atât de reale încât să depăşească realitatea însăşi. Când în proza Umbra mea, poetul spune visam amândoi unul şi acelaşi vis, care nu era decât o repetare magică a vieţei noastre fără dorinţe (s.n.)677, el nu face altceva decât să întărească afirmaţia de mai sus. Visul nu devine absurd, ca la Kafka, dar tinde să invadeze realitatea şi să ia proporţiile unei noi realităţi malefice: Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mişcătoare ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Şi pe rază se scobora o femie îmbrăcată într-o haină lungă şi albă... era maica mea... Ea mă discântă şi din pieptul meu ieşi o turturică albă ce s-a pus la mama-n braţe... Eu singur rămăsesem rece şi galben pe groapă, cum fusese mama; şi mi se părea că eu nu mai sunt eu, ci că sunt turturică... Pe braţele mamei m-am schimbat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu nişte aripioare de puf de argint. Raza cea de aur se suia cu noi... am trecut printr-o noapte de nouri, prin o zi întregă de stele, pân-am dat de-o lume de miros şi cântec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestimate, cu flori de lumină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, şi de jur

împrejur sânţi în haine albe ca şi mama şi împregiurul capului lor strălucea de raze. Ei povesteau, cântau cântece de prin vremile de pe când nu era încă lume, neci oameni, şi eu îi ascultam uimit...678 Visul-poveste este o împletire fericită, tocmai pentru că povestea ne scoate din durata obiectivă şi, ca visul, ne mântuie de orice coerciţii, ne introduce într-o lume mirifică în care legile spaţiului, timpului sau cauzalităţii sunt anulate în favoarea libertăţii totale a spiritului ce-şi crează, el, propriile legi679.

Calea de acces în noua realitate este regăsită în starea de somnolenţă, care trece uşor în reveria visului visat cu ochii deschişi. E o imagine predilect eminesciană: Câte nopţi eu cugetata-mi pân’ se-nvăluie gândirea,/ Pân’ ce visele-i gigantici se uscau în nălucire680. Sau, ca imagine aparent domestică, în faţa focului, pe-o sofă roşă, […] somnu-i cald, molatic, lin681. În atmosfera aceasta de dulce blândeţe somnorală, Eminescu o poate invoca pe iubită în voie, şi-o imaginează venind, iar visul devine aproape realitate: Şi apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci/ De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte682. Din copilăria ipoteşteană, provin şi ecourile mărturisirii de credinţă de mai târziu: Odată-n viaţa-i muritorul vede/ În visul său un chip aşa d-ales!683.

Somnul învăluie fiinţa, împletindu-se în gândurile sale: Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele/ Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit684. Încet, încet, totul se topeşte ca în ceaţa densă a unei văi, până când nu se mai aude nimic. Se subînţelege însă că de dincolo, din lumea

treziei poetului, gândirile îl urmăresc, ca o continuare a ideilor în planul nedesluşit al viselor. Dintre toate, se mai aude încă orologiul ticăind ca greier bătrân şi răguşit, ca mai apoi să tacă şi a mamei rugăciune – / La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune685. Basmele povestite de Raluca în somnu-mi mă urmează,/ Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac, căci tot ce-a fost cu-o clipă mai înainte realitate în visele din somnu-mi s-adun să se îmbine,/ Fac nunţi de patru zile şi de patru nopţi pline686. Simbiotic, imaginea iubitei are aceleaşi atribute: sub genele-i închise ea are o lume de visuri […] Ea doarme astfel trează687.

În lumea somnului, totul pare a fi o nouă realitate: În vis mă arde soare şi cerul e văpaie,/Pe lac barca-i împinsă de valuri care merg,/ Iar undele-i uimite, profunde şi bălae/ Reflectă-n ele ţărmii – se-ntunecă, se şterg,/ În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătae/ Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg

– / Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută– /

Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută688.

Somnolenţa amestecată cu visul este, de fapt, un stadiu specific pentru starea poetică

– o a doua natură. Clipele acestea sunt predilecte creaţiei (implicit imaginaţiei), căci nimic nu-i mai plăcut ca într-un ceas gândeşti la viaţa toată, atunci când n-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; [...] Să stai visând la foc, de somn să picuri şi să visezi la basmul vechi al zânei Dochii689. Atunci, În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri690. Iubita este motivul principal al visării: Răsai din umbra vremilor încoace,/ Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!691 Atunci când poetul se imaginează într-o atmosferă bucolică împreună

cu iubita, fericirea-vis se derulează într-un cadru natural izolat: Vom visa un vis ferice/ Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratece izvoare,/ Blânda batere de vânt692. Fericirea celor doi îndrăgostiţi îşi găseşte împlinirea în spaţiul oniric: O, priviţi-i cum visează/ Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei îşi sunt aşa de dragi!693

Singurătatea petrecută în visare pare a fi idealul eminescian de căutare a liniştii râvnite. În Luceafărul se simte mai pregnant decât în restul operei starea de vis a noii realităţi, căci fata de împărat, în povestea ei de dragoste cu luceafărul nopţii, trebui de el în somn/ Aminte să-şi aducă694, provocând în felul acesta noua realitate a somniei.

Visul lui Eminescu este un vis stăpânit cu luciditate: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopţii întunerec – înstelatul rege maur – /Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc […] Mergi tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,/ Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos695. Mai mult, Eminescu se obiectivează într-atât, încât descrie mecanismul întreg al stării: Atuncea focu-mi spune povestea – a mai frumoasă./ Din el o aud astfel cum voi să o aud (s.n.)/ Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit./ Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,/ O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.// Astfel gândirea- nşiră o mie de mărgele – / Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;/ Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele/ Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit696.

Câteodată imaginile sunt explicite, aproape povestite. Altădată însă ele par mai degrabă imagini ale desenelor lui Goya: Somnul aduce-n lume copii lui nătângi697. Poetul, beat de a visului lungă magie698, aduce somnia în categoria somnului-plumb, a somnului morţii: O stinge a privirei tale faclă,/ Închide ochii tăi... aşa, aşa;/ Ce bine e să dormi adânc în raclă,/ Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva699.

Se poate decela şi o posibilă sinonimie între lumea visului şi lumea creaţiei, în care poetul ia locul demiurgului: Eu vecinic treaz (s.n.), din visu-ţi voi face o viaţă700, un demiurg în puterea căruia stau înseşi visurile: Iar visurilor mele le poruncesc să treacă./ Iar ele ochii-albaştri asupra mea şi-i pleacă701. Altădată, lucrurile capătă contururi nefireşti: Se clatin visătorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos702. Or, mai explicit, în Geniu pustiu, într-un colţ al camerei lui Toma Nour, dormeau una peste alta câteva sute de cărţi, visând fiecare din ele ceea ce coprindea703. În felul acesta, se aduce în prim-planul descrierii interiorul în care sunt înglobate rosturile şi resorturile interioare ale esenţelor.

Făcând parte din aceleaşi categorii ale sublimării, zborul şi plânsul sunt dominantele specifice etapei de maturitate artistică, avându- şi izvorul în suferinţa cauzată de prematura moarte a iubitei. Întocmai ca în viziunea religios-folclo-rizantă – înălţarea iubitei la cer este o imagine emblematică, dominată de ideea şi viziunea morţii.

În fapt, zborul este o pendulare între

vis şi moarte. În poema Din străinătate, atunci

când poetul vorbeşte de presupusa sa moarte, care-i va da gheţoasele-i fiori, el se vede zburând În visuri fericite […] către nori704. La fel, în Mortua est!, în care se găsesc aceleaşi reverberaţii ale morţii şi unde asocierea se face cu aripile îngerilor, care nu sunt altceva decât sugestii ale zborului; umbra copilei transformată subit într-o umbră albă şi pură zboară spre înalturi Cu-aripi ridicate la ceruri pornită705.

Ideea că zborul este simbolizat prin imaginea aripilor şi că acestea trimit mai degrabă la îngerul morţii este accentuată şi într-o poezie care ţine de perioa-da vieneză (Împărat şi proletar), epocă relativ târzie faţă de perioada creaţiilor de inspiraţie ipoteşteană: Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite,/ Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des706. Din textele subsumate temei zborului, semnificative sunt imaginile zborului-plutire spre haosurile lumii abisale: O pasăre pluteşte (s.n.) cu aripi ostenite707.

Zborul-vis, zborul-plutire/levitaţie este preponderent apanajul epocii pomenite mai înainte. Întocmai ca ceasurile din tablourile lui Dali, Din noaptea vecinicei uitări, […] toate curg708, iar poetul ar vrea ca iubita să se înalţe într-un zbor diafan, lin. Iubirea însăşi este starea de plutire narcotică, din care iubiţii nu pot ieşi niciodată: Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă709, Iar prin cerul meu cu raze pluteşti îngere rosalb710; De mult sburai tu în lumi senine/ De nu iubiai711.

Anii înşişi se mişcă în versuri ca păsările cerului: Sburat-au ani ca stoluri lungi pe şesuri712, se spune într-o variantă la Trecut- au anii… Încet se deplasează şi luna, tocmai

pentru că în esenţa ei este de sorginte melancolică: S-aud cum blânde cad/ Izvoarele- ntr-una;/ Alunece luna,/ Prin vârfuri lungi de brad (s.n.)713. Dar nu numai luna, ci şi Stelele curg – raze din ele lin pică714. Totul este mişcare: Stelele-n cer mişcă auritele zodii715, lumina însăşi călătoreşte în spaţiul intergalactic Ca amintirea din trecut/ Încet încet se suie716. Cântarea însăşi sboar-amorţită ca un glas de vânt717, stelele curg încet la vale718, norii trec lunecând pe ceruri719. Zborul păsărilor generează un impuls imitativ: Între nouri şi- ntre mare/ Zboară păsări călătoare,/ Cum nu pot şi eu să zbor,/ Să mă iau pe urma lor?[…] Că m-aş duce ltot m-aş duce,/[…] Peste undele în spume,/ Peste mare, peste lume./ Şi-aş vedea cum trec cu toate,/ Rânduri-rânduri arătate:/ Înnegrirea malurilor,/ Strălucirea valurilor,/ Stolul rândunelelor,/ Tremurarea stelelor720.

Hyperion este proiecţia visului împlinit al zborului: Şi s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare721. Metamorfozele lui Hyperion se petrec sub regimul visării: Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă […] Ea trebui de el în somn/ Aminte să-şi aducă722. Există în Luceafărul aceeaşi imagine a plutirii line: Venea plutind în adevăr723; Şi pas cu pas pe urma ei/ Alunecă-n (s.n.) odaie724; Uşor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei725; Am coborât cu-al meu senin (s.n.)726; Şi se tot duce… s-a tot dus727.

Numai că aceleaşi aripi, însemn esenţial al zborului-plutire, devin în poem un cutremur nervos şi o concentrare de sine, căci hotărârea de-a cere Demiurgului nemurirea este o faptă de ordinul celor care transgresează însăşi imuabila ordine a universului. De data

aceasta, zborul lui Hyperion are măreţie: Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe728. Timpul se concentrează şi el: Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe729. Pe Luceafăr îl trag în urmă încă fire impalpabile ale sentimentului pământean: El zboară, gând purtat de dor,/ Pân piere totul, totul730, dar pe

măsură ce înaintează în spaţiu, depărtându-se

de pământ, coordonatele sunt cu totul schimbate, Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte731. Mai mult decât atât: Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe732.

NOTE

639 Ibidem, p. 304.

640 Ibidem, p. 374.

641 Ibidem, p. 29.

642 Ibidem, p. 13.

643 Ibidem, p. 54.

644 Ibidem.

645 Ibidem, p. 37.

646 Ibidem, p. 38.

647 Ibidem, p. 176.

648 Ibidem, Opere I, p. 181.

649 Ibidem, p. 178.

650 Ibidem, p. 95.

651 Ibidem.

652 Ibidem, p. 51.

653 Ibidem.

654 Ibidem, p. 464.

655 Ibidem.

656 Ibidem, p. 465.

657 Idem, Opere I, p. 488.

658 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 276.

659 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 132.

660 Ibidem, p. 151.

661 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 126.

662 Ştefan Cazimir, op. cit, ed. cit., p. 47.

663 Ibidem.

664 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 6.

665 I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Ediţia a

IV-a, Prefaţă de Petru Poantă, Ediţie îngrijită de

Dan Damaschin, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 29.

666 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 93.

667 Ibidem, p. 95.

668 Iosif Cheie, Op. cit., p. 41.

669 Idem, Opere I, ed. cit., p. 15.

670 Ibidem, p. 17.

671 Ibidem, p. 22.

672 Ibidem, p. 26.

673 Ştefan Cazimir, op. cit., ed. cit., p. 55.

674 Ibidem, p. 47.

675 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 31.

676 Ibidem, p. 37.

677 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 139.

678 Ibidem, p. 187.

679 Iosif Cheie-Pantea, Op. cit., p. 70.

680 Manuscriptum, nr. 1(82)/1991, Anul XXII,

Număr special Eminescu – Poezii inedite, ediţie de

Petru Creţia; p. 71.

681 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 42.

682 Ibidem.

683 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 78.

684 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 82.

685 Ibidem.

686 Ibidem.

687 Ibidem, p. 84.

688 Ibidem, p. 85.

689 Idem, Opere I, ed. cit., p. 119.

690 Ibidem.

691 Ibidem, p. 120.

692 Ibidem, p. 75.

693 Ibidem, p. 101.

694 Ibidem, p. 171.

695 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 110.

696 Ibidem, p. 81-82.

697 Ibidem, p. 83.

698 Ibidem, p. 167.

699 Ibidem, p. 184.

700 Ibidem, p. 313.

701 Ibidem, p. 386.

702 Ibidem, p. 409.

703 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 181.

704 Idem, Opere I, ed. cit., p. 8.

705 Ibidem, p. 37.

706 Ibidem, p. 61.

707 Ibidem, p. 114.

708 Idem, Opere I, ed. cit., p. 230.

709 Ibidem, p. 234.

710 Ibidem, p. 294.

711 Ibidem, p. 486.

Mărturisiri din perioada comunistă-portrete, eseuri şi schiţe (13)

Gheorghe Bâgu

De pe malurile Prutului

Prin anii 1957-1959 lucram în nordul Moldovei. Ne stabilisem sediul în orăşelul Dărăbani, de unde cercetam în comuna Păltiniş un zăcământ de sulf, la Ivăncuţi un zăcământ de gips, în zona Rădăuţi Prut Miorcani un zăcământ de nisip alb cuarţos iar între Ripiceni şi Stânca-Ştefăneşti urmăream stabilirea rezervelor de calcare pure necesare fabricării zahărului. La Rădăuţi, la Ivăncuţi şi la Stânca-Ştefăneşti cercetările noastre se extindeau până dincolo de fâşia de graniţă, unde aveam acces cu aprobarea Comandamentului de Grăniceri, aşa că în iernile geroase, când îngheţa Prutul, puteam trece la fraţii noştri basarabeni.
De la Dărăbani, mergând spre Rădăuţi – Prut treceam prin pădurea Buleandra, apoi printr-o plantaţie de duzi, de unde intram în comuna Păltiniş, o comună mare, frumoasă, cu oameni gospodari. Din această comună am avut un coleg de liceu, Ion Bobu, filolog şi talentat poet, care în perioada comunistă a fost întemniţat timp de opt ani şi trecut prin reeducarea de la Piteşti, fapt ce i-a cauzat moartea.
Mergeam în continuare printr-o comună numită Horodiştea, iar de aici, de pe dealul care treceam înainte de a coborî către Rădăuţi-Prut îţi apărea în faţă un meandru enorm, o buclă de aproape opt km, pe care o făcea Prutul, şi tot de aici se vedea, înspre soare-răsare, peisajul basarabean în toată splendoarea, grandoarea şi pitorescul lui.
În timpul topirii zăpezilor sau după ploi abundente, bucla (meandru) se închidea şi Prutul se revărsa pe tot şesul Rediului, transformându-l într-o mare de apă murdară, învolburată şi sinistră ce te
înfricoşa. După ce parcurgeai încă un km ajungeai la Rădăuţi-Prut, un fost orăşel evreiesc, astăzi aproape pustiu, cu o stradă lată pe marginea căreia au fost plantaţi plopi canadieni.
Casele erau tip vagon, lipite una de alta, acoperite cu carton asfaltat, neîngrijite, unele dărâmate, altele stând să cadă. În cele rămase în picioare, soioase şi înnegrite de vremuri s-au oploşit acei concetăţeni fără ocupaţie şi fără adăpost, adică ţiganii borfaşi, trântorii, chiulăii şi beţivii satelor. Nu exista lumină electrică aşa că în lunile de toamnă totul se cufunda într-un întuneric de smoală şi dacă mai şi ploua nu-ţi venea să ieşi din casă. Nu rămâneau decât frunze moarte şi praf pe care vântul îl îngrămădea pe sub garduri sau prin uşile caselor când le spulbera şi le muta pe şesul ţintirimului de la Rediu. Noaptea, care părea interminabilă, citeam şi lucram la lampă. Nu exista dispensar medical, nici doctor. Pe stânga Prutului, în Basarabia, la Mămăliga, Sărăuţi şi Lipscani se vedeau luminile electrice şi se auzeau difuzoarele, de la care am desluşit o melodie pe versurile lui Vasile Militaru.
Primăvara şi vara, după ora opt dimineaţa, se vedeau ţăranii basarabeni, în grupuri de câte 10-12, bărbaţi şi femei, cu sape şi hârleţe în spate, plecând la munca câmpului.
Cum ajungeau la locul ce trebuia lucrat se aşezau pe jos, tot în grup, pentru a mânca ceva, apoi când soarele ardea bine se hotărau şi ei să treacă la treabă. Aşa-i în colectiv, totul la grămadă: „ziua trece, leafa merge”.
În anul 1959 a fost o iarnă grea şi a îngheţat Prutul. În seara de 13 ianuarie a aceluiaşi an, la Sărăuţi şi Lipscani se auzea
un zgomot de petrecere. Fanfarele cântau de răsuna valea, se auzeau chiote, clinchete de clopoţei şi tălăngi, strigături şi urături: se sărbătorea anul nou pe stil vechi. La noi aşa ceva era interzis. În noaptea de anul nou nici un copil n-avea voie să iasă din casă, pe străzi era o linişte de mormânt, toată lumea era obligată să sărbătorească în familie, unde la miezul nopţii ascultau cuvântarea tovarăşului prim secretar al Republicii Populare Române. În Basarabia, parcă era mai multă libertate, la noi vorba aceea: eram mai catolici decât Papa. Îmi amintesc că la Dărăbani, în Vinerea Patimilor din postul Paştelui se organiza bal, unde eram şi eu invitat şi obligat să merg cu soţia şi să dansez iar în sâmbăta Învierii Domnului se făceau şedinţe de analiza muncii. Aceasta a fost trista realitate. Nu este de mirare că şi în Bucureşti, Adrian Păunescu organizează cenaclul Flacăra în noaptea de Înviere, apoi îndemna tinerii să meargă cu magnetofoanele şi casetofoanele deschise prin biserici pentru a strica liniştea şi a distruge credinţa. Oameni ce şi-au bătut joc de tot ce are naţiunea mai sfânt, iar astăzi cu neruşinare fac caz de patriotism în parlament. Dar să revin la subiect.
Cum Prutul era îngheţat l-am trecut şi am coborât până în marginea satului Sărăuţi de unde am urmărit cu mult interes şi cu o uşoară invidie, modul cum se desfăşura dincolo de Prut, această mare sărbătoare. Am privit şi am analizat ore întregi, comentând cu drag toate urăturile, strigăturile şi jocurile basarabenilor care sunt asemănătoare cu cele practicate de mine în copilărie şi adolescenţă. Este drept că suntem foarte aproape şi că facem parte din aceeaşi zonă etnografică şi că doar Prutul ne desparte. Înainte de război între Lipscani şi Rădăuţi-Prut exista un pod mare de fier, ce făcea legătura între aceste două orăşele, la acea vreme înfloritoare economic. Astăzi a mai rămas ca o mărturie a urgiei războiului şi a urii dintre oameni, podul rupt în două, ce stă de o parte şi de alta a apei amintindu-ne de unitatea noastră naţională.
Totul era identic ca la noi şi totul îmi crea o stare de nelinişte sufletească şi de amar când auzeam cântecele şi urările de pe stânga Prutului. Am revăzut jocul caprei de la noi: un cap de capră din lemn, frumos împodobit cu hurmuz şi oglinzi era completat cu câteva blănuri sub care intra un flăcău care juca aplecat, imitând în ritmul muzicii zburdălnicia caprelor. Era un joc plin de haz însoţit de strigături referitoare la capră:
„Capra noastră cea fudulă/S-a-necat c-o barabulă”. Cel ce făcea pe ursul intra într-o blană cu cap de urs, i se dădea un par să-l ţină între labe şi era purtat de către un ursar care-i striga: „joacă, joacă, măi, Martine/ Că-ţi dau pâine cu măsline”. Ursul mormâia puternic şi vrând-nevrând se agăţa de par şi începea să ţopăie, în timp de ursarul îi cânta:
Cîţi copii ai măi ţigane Şaisprezece măi cucoane Doi la oi, doi la boi
Doi la tetea suflă-n foi Doi în car, doi sub car Doi călare pe-un măgar Şi Ciulică şi Mitică
Şi Maftei şi Doroftei Stau la foc că-s mititei Mânca-i-ar tata pe ei.
Jocul căluţilor era mai stilat şi mai frumps. Unul sau chiar mai mulţi dintre cei mai distinşi flăcăi, încălecau pe cai de lemn, ornaţi cu panglici, mărgele, cureluşe şi lănţişoare şi jucau după cum le cânta fanfara. Alţii, mascaţi, sau cei mai mici nemascaţi, cântau colinde pe la ferestre. I-am tot privit şi admirat până către miezul nopţii iar gândul mă ducea departe în trecut, când şi pe la noi, de anul nou era mult belşug şi era multă bucurie iar pe străzi era un adevărat carnaval moldovenesc.
De la Rădăuţi-Prut urci cam cinci km şi intri în comuna Miorcani, o comună frumoasă în care se vede şi astăzi curtea şi casa familiei Pillat I Pilat, poetul care a scris printre alltele: Satul meu, Eternităţi de-o clipă, Biserica de altădată, Amăgiri şi în colaborare cu Perpessicius a
tipărit „Antologia poeziei de azi”. A tradus numeroase lucrări din limba franceză.
Pe acest drum, pe care-l băteam săptămânal, îmi amintesc că în timpul verii, până la jumătatea lunii octombrie, zeci de popândăi îmi tăiau calea în munca lor de a aduna seminţe, spice de grâu, boabe de porumb, pe care le depozitau în hambarele lor subterane. Tot aici am văzut o lupoaică care născuse pe marginea unui lan, într-un tufiş, patru pui. Erau drăguţi şi inofensivi şi au fost luaţi de un şofer să-i crească. Toamna târziu, nu s-a mai înţeles cu ei, deveniseră sălbatici şi stricători, răi, agresivi şi nerecunoscători, aşa că i-a lichidat.
Mergând mai departe, tot la vale, ajungeai la satul denumit Cotul Miculinţi, un sat mic, uitat de lume, aşezat pe un deal înconjurat de apele Prutului. Cum am ajuns aici, trei femei desculţe, cu fustele rupte şi zdrenţuite, ne-au spus că ne aşteaptă de două zile pentru ca să le luăm porcii deoarece n-au cu ce să-i mai hrănească, ne-au luat drept colectori de la O.R.A.C.A. (o întreprindere de colectare a animalelor).
Aproape de Cotul Miculinţi este comuna Crasnaleuca, unde am zăbovit mai mult la învăţătorul Mihăilescu Darie, care ne-a arătat o colecţie petrografică şi o colecţie de pietre cioplite din paleolitic. Am coborât apoi pe la Mitoc, am trecut pârâul Volovăţ şi ne-am oprit în zona Ripiceni Lehleşti, unde se găseau aflorimente de calcare organogene pe care le-am cercetat şi probat. La Ripiceni a existat până în 1945-1946 cea mai mare fabrică de zahăr din România. A fost demontată şi transportată în U.R.S.S. drept despăgubire de război. De aici am tot privit în stânga şi în dreapta Prutului: Podişul Moldovenesc, ce includea şi pe cel basarabean, fiind aceeaşi unitate geomorfologică, este o regiune de dealuri cu pante domoale asemănătoare, care dau ochiului o impresie de monotonie şi de întindere fără sfârşit. Solurile cenuşii ce se găsesc pe coamele dealurilor ne vorbesc de vremuri îndepărtate când pe aceste
meleaguri erau păduri, precum şi de intervenţia milenară a omului care a schimbat peisajul silvestru într-unul al culturilor de cereale asociate cu fâneţe şi livezi.
La Păltiniş, Miorcani, Crasnaleuca şi Ripiceni am găsit şi noi aşchii şi silexuri slab şlefuite care aparţin Paleoliticului inferior. Uneltele de silex găsite aici aparţin omului contemporan celui de Heidelberg care a trăit în interglaciarul Midel-Riss. Printre reprezentaţii faunei contemporane cu omul de Heidelberg s-au găsit resturi fosile de elefant antic, de leu, de cal, de animale ce au trăit într-un climat cald şi umed, fapt dovedit de prezenţa gasteropodelor: Valonia, Succiner, Vitrea.
Cărbunii descoperiţi de noi la Ripiceni şi pe stânga Prutului de către Moroşan, provin dintr-o floră de angiosperme în care predominau pinii.
Mergând în aval, Prutul face tot felul de meandre ce înglobează în ele o serie de insule care erau în general cultivate şi care aparţineau toate, fără excepţie U.R.S.S-ului.
Aşa tot uitându-ne şi tot analizând am ajuns la Ştefăneşti, la locul unde Băşeul se varsă în Prut. Când am intrat în fostul orăşel, am rămas impresionat de felul cum arăta acest târg şters de pe faţa pământului în timpul războiului. Strada mare era năpădită de buruieni, dalele de la trotuare au fost scoase şi în locul lor au crescut tot felul de bălării, iar de o parte şi de alta a străzii se observau urmele fostelor case evreieşti. Acesta era aspectul în centru, la periferie şi prin mahalale erau încă case gospodăreşti, îngrijite cu grădini de zarzavat, cu pomi fructiferi şi cu multe flori pe la ferestre şi în cerdacuri. Nu de mult, prin anii 1933-
1935, la Ştefăneşti, trăia cel mai mare rabin din ţara noastră, aşa se spunea pe vremea aceea, şi-mi amintesc că atunci când trecea prin Dorohoi către Burdujeni, era mare sărbătoare, venea lumea de peste tot în întâmpinarea lui. Alţii călări, alţii în trăsuri sau căruţe îl conduceau până la
destinaţie. Era un alai rar şi frumos. Am ţinut mult, ca odată ajuns la Ştefăneşti să merg să văd mormântul marelui rabin, aşa că am trecut şi prin cimitirul evreiesc. Evreii au un deosebit cult al morţilor. Pe unde am umblat şi am avut ocazia să intru într-un cimitir de religie mozaică, am observat multă grijă pentru morminte, multă curăţenie şi mult bun simţ. Am văzut pe valea Moldovei, la Prisaca Dornei, într- un cătun între Câmpulung şi Gura Humorului, un cimitir evreiesc format din
7-8 morminte, cimitir îngrijit de către oameni plătiţi de statul Israel.
Mormântul marelui rabin era curat, sobru, străjuit de o piatră funerară din labradorit negru, lucios cu tentă albăstruie, în interiorul căruia străluceau oglinzi de sidef (feldspaţi) şi pe care era scris cu litere aurite numele răposatului.
Mă gândeam că un om trăieşte cât îşi mai aduc aminte oamenii de el, când l-am uitat toţi atunci intră el în neagra veşnicie. Această piatră poate să dăinuie şi
250 de ani apoi se va supune şi ea şi rabinul aceleiaşi legi ce stăpâneşte universul.
Mergând către Stânca, distanţa dintre Ştefăneşti şi Stânca este de trei km. La ieşirea din fostul orăşel am văzut o
gloată gălăgioasă şi am auzit un ţipăt de femeie disperată şi pe o alta care o lovea cu o scândură. M-am apropiat şi am întrebat pe unul mai retras ce s-a întâmplat. Mi-a răspuns că s-au îmbătat şi că fiica îşi bate mama. Halal! Am ajuns şi în zona care trebuia cartată şi unde am lucrat mai multe zile. Prutul curgea liniştit şi trist, soarele poleia apa în gălbui, iar pe malul celălalt, în U.R.S.S. câţiva cetăţeni păzeau vreo 20 de vaci slabe. Paznicii, îmbrăcaţi cu haine ponosite şi peticite, erau foarte curioşi să vadă ce se întâmplă la noi. Seara am dormit în satul Stânca, la nişte gospodari. După ce am mâncat la o masă sub un nuc, ne-am dus în casă şi obosiţi ne- am culcat. Pe la miezul nopţii am auzit o hărmălaie, lovituri de ciomag, ţipete şi tot felul de insulte. Ce să fie? Ieşim afară, un cer senin înstelat şi o lună plină ce îmbrăca întreaga pajişte într-un voal diafan, argintiu. Întreb pe primul care-mi apare în cale, ce se întâmplă, şi-mi răspunde că din cauza neînţelegerii la împărţitul averii, băiatul îşi bate tatăl şi-i distruge ţigla de pe casă. Altă scenă oarecum identică cu prima, la Ştefăneşti fata îşi bătea mama, în Stânca băiatul îşi bătea tatăl ...

Toponimie botoşăneană (3)

Tatiana Rachieru

STRĂZI CE POARTĂ DENUMIREA UNOR POPOARE

Sub raportul compoziţiei etnice, în oraşul Botoşani pe lângă elementul autohton şi majoritar românesc, trebuie relevat adaosul de armeni, lipoveni, greci, germani, poloni.
Dacă românii au venit în contact cu reprezentanţi ai unor popoare străine, locurile pe unde au trăit aceştia au primit de multe ori numele etnice respective.
Exemple de felul acesta se
găsesc în toponimia întregii ţări: Poiana Bulgarului (Bac.), Comancs (Ag.R.V.), Dealul Grecului (Pi.N.), Codrul Sîrbilor (Bld.), Vadul Turcilor (Tec.), Valea Unguraşului (Dej).1
În oraşe situaţia este asemănătoare. În Botoşani anumite străzi amintesc de faptul că în acest oraş au trăit pe lângă populaţia autohtonă şi
reprezentanţi ai unor popoare străine.
Strada Ar me ană
După unele cercetări, imigrarea armenilor în Moldova şi Ţara Românească a început încă în secolul al XI-lea.2
Conform Pisaniei, biserica armeană din Botoşani e ridicată la 1350, fapt care ne duce la concluzia că la această
dată era în Botoşani un număr de destul de
mare de armeni.
A doua biserică armeană a fost ridicată aici la sfârşitul secolului al XVIII- lea.
Familii de armeni au mai pribegit în Moldova pe la 1418 în timpul lui Alexandru cel Bun, aşezându-se în oraşe ca: Suceava, Hotin, Botoşani. În acest timp li se acordase chiar dreptul de a avea administraţii municipale separate.3
Ocupaţia de bază a armenilor era comerţul şi agricultura.
Războiul dintre turci şi poloni ce aduce multe pagube Moldovei, împiedică mult timp şi câştigul negustorilor din Botoşani care erau
„armeni şi români”.4
Pe la 1530 colonia armenească era întemeiată în Botoşani5. Mahalaua armenilor era menţionată în 1757, 1810 era
„din sus de podul cel de piatră, lângă casa
Frânzăloaie”6.
De existenţa acestei mahalale aflăm şi din statistica făcută în 1820 ce privea toţi supuşii străini din Botoşani:
„Ivan Gogasievici, arman ... şade în casă cu chirie în Mahalaua Armenească. Breasla: tutungiu”7.
Negustorii armeni formează, până la privilegiul de autonomie parţială a Botoşanilor din 1819, unul din grupurile
naţionale ale negustorimii botoşănene. În
1844 găsim în Botoşani şi „şcoala învăţăturii a naţiei armeneşti”8
În 1869 este menţionată în documente strada Armenimii (R.s.t.c.1020,VII). Este strada pe care se află cele două biserici armeneşti şi care este locuită în mare majoritate de armeni.
În 1899 strada se va numi strada Armeană
(I.c.h.p.80). cu acest nume o vom găsi şi în
1942 (I.c.h.p.111).
Astăzi strada poartă numele de strada Sfântul Ilie (S.C.C.). varianta armenească a termenului armean este arman. Dăm spre exemplificare câteva toponimice din zona Moldovei, având această formă: Dealul Armeanului (Bot.Tpl.), Valea Armanului (Bot.Dor), Fântâna Armanului (Dor).
Strada Dr u mul Tătar i l or
Strada, cunoscută din 1869 (R.st.c.344,V) regăsită cu acelaşi nume şi în 1969 (S.G.C.) s-a transmis ca toponimic din vremea când pe lâng oraşul Botoşani trecea vechiul „drum tătărăsc”, ramificaţie a marelui drum transcontinental Marea Neagră – Liov – Marea Baltică.9
Strada este situată în extrema
nord-estică a oraşului.
Strada Ge r ma nă .
Spre sfârşitul secolului al XIX- lea în Botoşa ni se aflau patrusute şaptezeci şi şase familii germane10. Strada Ge r ma n ă este atestată în documente la 1878 (I.c.h.p.19); era situată în apropierea bisericii catolice. Astăzi este inclusă în strada de proporţii mai mari numită strada M. Kogălniceanu.
Strada Grecimii
La începutul secolului al XIX- lea există în Botoşani o Ul i ţă Gr ec e ască care se afla în vechea mahala a

Vr ăbi e ni l or . Faptul îl aflăm dintr-un document din 1801 de la Arhivele Statului Iaşi, în care se vorbeşte de o casă din Botoşani despre care se spune că era situată în M ahal aua Vr ăbi e ni l or şi peste câteva rânduri aceeaşi casă e indicată pe

Ul i ţa Gr e c e asc ă 11.

Existenţa acestei uliţi ne duce la concluzia că în Botoşani erau un număr de familii greceşti, poate urmaşii vechilor negustori care nu rămâneau numai în centrele de la gurile Dunării şi de pe litoral, ce se ridicau şi în susul ţării.
Pe la 1820 există în Botoşani şi Mahalaua Grecimii: „Teodor Bobloc ... are o dugheană de zestre şi un loc sterp în Mahalaua Grecimii.” Breasla: cojocar.12

În 1869 apare în documente strada Grecimii (R.st.c.819, VII). Datele

de mai târziu nu ne mai spun nimic de
existenţa acestei străzi.
Strada Lipovenimii
Din punct de vedere etnic lipovenii sunt ruşi. Ei aparţin sub raport religios unei secte persecutată în timpul Rusiei ţariste. Fiind siliţi să-şi părăsească ţara, s-au stabilit în Moldova, Dobrogea, Bucovina.
Numele şi l-au luat de la întemeietorul sectei Filip Pustowist.13
Primele colonii de lipoveni s- au abătut pe la noi la începutul secolului al XVIII-lea.14
Numărul lipovenilor este şi

astăzi considerabil în Botoşani. Există un cartier locuit în exclusivitate de lipoveni, numit de locuitorii oraşului În Lipovenime.15

Cartierul este situat săre extrema vestică a oraşului, ocupaţia de bază a lipovenilor fiind grădinăritul. În

1869 e semnalată existenţa străzii numită strada Lipovenimii (R.st.c.669,V), în 1888 strada este numită strada Li pove ne asc ă , iar o dată cu construirea bisericii strada se va numi strada Bi ser i c a l i pove ne asc ă (Pl.t.Bot., 1899). Astăzi strada poartă numele Grigore Antipa (S.G.C.)

Uliţa Ji dove asc ă
Inscripţii funerară probează existenţa în Botoşani a unui nucelu de viaţă evreiască încă din jurul anului 1640. Despre o counitate evreiască în Botoşa ni se pomeneşte prima oară în 1723.16
Numărul lor însă fiind mic, unele acte domneşti nici nu pomenesc de existenţa evreilor între ceilalţi locuitori ai oraşului. Ocupaţia lor de bază era comerţul. Treptat ei se integrează în viaţa economică a târgului. Plătesc pentru a se muta în Târ gul F ăi ne i în sus, unde le convenea mai mult datorită faptului că acolo aveau case, fapt care duce la intervenţii ale domniei.
N.Iorga afirmă că la începutul secolului al XIX-lea „evrei botoşăneni ajunseseră în acest oraş un ferment de viaţă economică”.17
Menţiunile evreilor la Botoşani nu încetează. La 1779 găsim pe dascălul din Botoşani , Avram sin Iopăp cu care în Târgul Nou, mai târziu evreii apar pe
Ul i ţa Ve c he , spre Sfântul Gheorghe.18documente din 1794 menţionează pe Colman Jidovul cu casele lui, iar în 1802 alţi doi, care iau pe cinsprezece ani casele lui David Goilav. Când oraşul capătă în 1819 un larg privilegiu de cârmuire prin organele sale, se recunosc „pe lângă tagma boierească .... breasla armenilor şi breasla jidovilor”.19 în
1833 exista şi o Ul i ţă ji dove asc ă .
„... dugheana lui Petcu pe Uliţa jidovească pe la Haim ...”20
Gruparea locuinţelor evreilor
pe o anumită uliţă se încadrează în norma generală existentă încă din evul mediu, potrivit cărora diferitele neamuri erau stabilite pe cartiere sau străzi.

STRĂZI CE POARTĂ NUMELE UNOR PERSONALITĂŢI

De fiecare dată de o localitate istorică este legat numele unei personalităţi, care a pus o piatră în temelia mare a istoriei noastre naţionale. Despre aceştia oameni s-au scris, în amintirea lor s-au ridicat monumente şi tot în amintirea lor s-au denumit străzi.
La Botoşani pe la 1878 întâlnim primele străzi ce poartă numele unor personalităţi legate de istoria veche a patriei (strada Cuza Vodă, strada Mihai Viteazu), iar la 1889 străzi ce poartă numele unor personalităţi literare (strada I.Creangă, strada Anton Pann).
Mai devreme ănsă, la 1869, o serie de străzi au fost numite după personalităţi legate de istoria oraşului Botoşani, cum ar fi boieri, ctitori de biserici, vornici sau ispravnici de Botoşani (strada Anastatie Başotă, strada Roset, strada Vîrnav).
Ulterior numărul străzilor ce poartă numele unor personalităţi s-a mărit. Din numărul total al străzilor oraşului
Botoşani, astăzi 40% intră în această
categorie.

A. Personalităţi a căror nume e legat de istoria veche a patriei:

Strada Alexandru cel Bun (1899, Pl.t.Bot.
1969)
Strada Aprodul Purice (1899, Pl.t.Bot.)
Strada Crişan (1969, S.G.C.)
Strada Cuza Vodă (1878, I.c.h.p. 145; 1969
S.G.C)
Strada Decebal (1899, Pl.T.Bot.)
Strada Dragoş Vodă (1899, Pl.t.Bot.; 1969,
S.G.C.)
Strada Elena Rareş (1942, I.c.h.p.130; 1969,
S.G.C.)
Strada Eremia Movilă (1969, S.G.C.)
Strada Gheorghe Doja (1969, S.G.C.)
Strada Hatman Arbore (1942, T.c.h.p.96;
1969, S.G.C.) Strada Horia (1969, S.G.C.)
Strada Împăratul Traian (1969, S.G.C.)
Strada Logofătul Tăutu (1899, Pl.t.Bot.;
1969, S.G.C.)
Strada Maior Ignat (1942, I.c.h.p.113; 1969, S.G.C.)
Strada Mihai Viteazu (1878, I.c.h.p.55;
1969, S.G.C.)
Strada Moţoc (1899, Pl.t.Bot.; 1969 Strada
Porumbelului)
Strada Muşat Vodă (1969, S.G.C.)
Strada Nestor Ureche (1942, I.c.h.p.169) Strada Nicolae Bălcescu (1969, S.G.C.) Strada Peneş Curcanu (1937, I.c.h.p.458;
1969 S.G.C.)
Strada Petru Rareş (1892, Trib.Bot.,1275;
1969, S.G.C) Strada Popa Şapcă (1969, S.G.C.) Strada Radu Mihnea (1969, S.G.C.) Strada Romano (1891, I.c.h.p.113) Strada Spătar Milescu (1969, S.G.C.)
Strada Ştefan cel Mare (1878, I.c.h.p.246;
1969 S.G.C.)
Strada Ştefan Vodă (1969, S.G.C.)
Strada Ştefăniţă Vodă (1942, I.c.h.p.153;
1969, S.G.C.)
Strada Tudor Vladimirescu (1969, S.G.C.)
fostă Carmen Sylva
Strada Valter Mărăcineanu (1899, I.c.h.p.37;
Strada Vasile Lupu (1880, I.c.h.p.37; 1969, S.G.C.)

B. Personalităţi politice şi istorice Bulevardul V.I.Lenin (1969, S.G.C.) Strada Fr.Engels (1969, S.G.C.)

Strada Gh.Dimitrov (1969, S.G.C.)
Strada I.C.Frimu (1969, S.G.C.) Strada ilie Pintilie (1969, S.G.C.)
Strada Karl Marx (1969, S.G.C. fosta stradă
Regina Maria)

C. Personalităţi literare, ştiinţifice şi

artistice

Strada Alexandru Donici (1942, I.c.h.p.45;1969, S.G.C.)
Strada Anastasie Panu (1889 I.c.h.p.375;
1969, S.G.C.)
Strada Andrei Mureşanu (1942,
I.c.h.p.381¸1969, S.G.C.)
Strada Arthur Stavri (1942, I.c.h.p.157, fostă
Vrăbieni)
Strada Anton Pann (1899, Pl.t.Bot.; 1969, S.G.C.)
Strada A.S.Puşkin (1969, S.G.C. fostă
Sfântul Nicolae)
Strada A.T.Laurian (1942 I.C.h.p.81; fostă
Vultur)
Strada Barbu Lăzăreanu (1969, S.G.C.; fostă
Feredeilor)
Strada Bîrgăuanu (1942 I.c.h.p.186; 1969;
Trandafirilor)
Strada B.P.Haşdeu (1969, S.G.C., fostă
Industriei)
Strada Dobrogeanu Gherea (1969, S.G.C.,
fostă Carmen Sylva) Strada Cronicar Neculce (1969, S.G.C.) Strada Dimitrie Bolintineanu (1969, S.G.C.) Strada George Coşbuc (1969, S.G.C.)
Strada Grigore Antipa (1969, S.G.C., fostă
Biserica Lipovenească) Strada Ion Creangă (1899, Pl.t.Bot.; 1969,
S.G.C.)
Strada I.L.Caragiale (1969, S.G.C.)
Strada I.V.Miciurin (1969, S.G.C., fostă
Sfântul Ioan)
Bulevardul Mihai Eminescu (1899, I.c.h.p.366)
Strada M.Kogălniceanu (1899, I.c.h.p.373)
1969, S.G.C.)
Strada Al.Lahovari (1893, I.c.h.;1969, Luceafărul)
Strada Maxim Gorki (1969, S.G.C.,
fostă Sfântul Dumitru)
Strada Miron Costin (1969, S.G.C.) Strada Nicolae Iorga (1942, I.c.h.p.85;
1969, S.G.C.)
Strada Octav Băncilă (1969, S.G.C., fostă C.Stere)
Strada Potrino (1899, Pl.t.Bot.; 1969
Popa Şapcă)
Strada Petru Maior (1969, S.G.C.) Strada Pictor Grigorescu (1942
I.c.p.301; 1969, S.G.C.)
Strada Simion Bărnuţiu (1899, Pl.t.Bot.; 1969, S.G.C.)
Strada Teodor Speranţa (1942
I.c.h.p.149; 1969 Speranţei)
Strada Vasile Conta (1969, S.G.C.)
cu atâta popor s-au ridicat şi botoşănenii, au mers la isprăvnicie şi au luat administraţia în mâinile lor, ridicând ispravnic pe Petru Vârnav.
Strada Henic (1892, R.st.c.914). a fost proprietarul unei mari farmacii.
Strada Hristoverghi (1878 I.c.h.p.53; 1969, strada Albu Iulis). A fost proprietarul unei dughene, fapt care îl aflăm dintr-o însemnare „de cîţi fanaragii sînt şi cîte fînare sînt aşezate pe uliţele din oraşul Botoşani, octombrie 1833”.
„... pe uliţa dughenelor lui Hristoverghe ...”19. Strada I.Adrian (1899, Pl.t.Bot., strada
Zefirului).
Strada Marchisa (1878, I.c.h.p.44; 1969, S.G.C.)

D. Alte personalităţi

Strada Roset (1869, R.st.c., 1043,VII; 1969, strada
Strada Anastasie Başotă (1869 R.st.c.154 I;
1969, Nicolae Bălcescu). Boier din

Bot oşa ni a ridicat clădirea băii

comunale.
Strada Botăş (1942 I.c.h.p.16; 1969, S.G.C.)
Vechiul strămoş al oraşului de la care vine şi numele oraşului Botoşani.
Strada G. Hasnaş (1899, Pl.t.Bot.;1969, strada Armoniei). A înfiinţat prima hală de carne în Botoşani, lângă biserica Sfântul Gheorghe.
Strada Gherghel (1942, I..h., p.218; 1969, strada Vulturului).
Căminarul Ştefanache ...... şi paharnicul Gavril Istrate în timpul Eteriei au ridicat la luptă armata şi populaţia. Aflându-se în Botoşani de apropierea lui Gherghel şi a lui Istrate
I.C.Frimu). Spătarul Costache Roset este ctitorul bisericii Întîmpinarea Domnului, zidită în 1825.
Strada Vîrnav (1942, I.c.h.p.139; 11969,
strada Viilor). Mulţi din familia Vîrnav îi găsim vornici de Botoşani sau ispravnici20.
Grădina publică din Botoşani despre care G.Galaction spunea: „era singuratică şi cu sînuri înflorite năpădite de soare, cu cosaşi cu pălării de plăieşi ce răsturnau năpăsători otava înspicată”21, era numită Grădina Vîrnav.
Strada V.D.Vasiliu (1923, I.c.h.p.403; 1969, strada Mureş). A fost proprietarul unei mari farmacii care era situată pe strada care i-a purtat apoi numele.

NOTE

1 I. Iordan, Toponimia românească, 1963, p.361
2 D.Dan, Armenii orientali în Bucovina, 1891, p.3
3 A.P.Calimach, Notiţă istorică asupra oraşului Botoşani, 1867, p.10
4 N.Iorga, Inscripţii botoşănene, 1905, p.9

5 Idem, p.10

6 N.Iorga, Studii şi documente, vol.III, p.56
7 A.Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, 1926, p.86
8 N.Iorga, Armenii şi românii: o paralelă istorică, 1913, p.39
9 C.Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, 1967
10 Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, 1898, p.563
11 A.Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, 1926, p.56

12 Idem, p.82

13 I.Iordan, Toponimia românească, 1963, p.277
14 T.Crudu, Botoşanii în 1932, p.89
15 N.Iorga, Istoria evreilor în ţările noastre, 1913, p.21
16 N.Iorga, Inscripţii botoşănene, 1905, p.13
17 N.Iorga, Istoria evreilor în ţările noastre, 1913, p.22
18 A.Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, 1926, p.76
19 A.Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, 1926, p.85
20 A.P.Calimach, Notiţă istorică asupra oraşului Botoşani, 1867, p.43.
21 G.Galaction, Oameni şi gânduri din veacul meu, p.70

Istoria Liceului “ Mihai Eminescu” Botoşani (18)

Mihai Matei

Teoretic, încadrarea liceului nu avea modificări, dar cadrele erau dispersate, deoarece majoritatea acestora erau plecate în refugiu, fie la părinţi, fie la rude sau în alte părţi, încercând să luvreze unde era nevoie. Astfel, Felicia Bidnei, preda limba română la Liceul Comercial din Piteşti, Elena Ene – la Liceul de fete din Câmpulung Muscel, A. Horga a condus o cantină a orfanilor de război din Garnizoana STIRBE, Ch. Sibi, a predat franceza la cursurile preparatoare liceale din comuna Zlatna, Adela Petrovici a predat la Şcoala Primară Mixtă din comuna Bârseşti, judeţul Vâlcea, L. Guştiuc a predat la liceul de băieţi din Slatina etc. Alte cadre didactice au lucrat ca surori voluntare de Cruce Roşie, în diferite spitale.
La 17 octombrie 1944 Liceul informează în scris Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi, că s-a mutat la Piteşti, la Şcolaa Normală de Învăţătoare, din data de
5 octombrie. Ce se întâmplase? La 23 august 1944, a avut loc lovitura de stat prin care România trecea alături de Coaliţia antihitleristă formată din U.R.S.S., SUA, şi Marea Britanie. Apropierea localităţii Cermei de graniţa maghiară, iminenţa unui
atac determină Consiliul Interşcolar Botoşani să ceară, la 7 septembrie 1944, Ministerului aprobarea de retragere a
şcolilor în alte zone ale ţării. Răspunsul s-a primit târziu, pe 21 septembrie 1944, prin Ordinul special nr. 47928 al Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, când armatele maghiare erau deja retrase. Acum directorul Liceului „Laurian”, Bidnei, obţine de la CFR Arad 2 vagoane, cu ajutorul cărora transportă personalul didactic, administrativ şi de serviciu al Liceului „Carmen Sylva”, ca şi a celorlalte licee („Laurian”, Liceul Comercial de fete etc.) la Piteşti, cu un tren de marfă.269
Gheorghe Sinculescu, inspector în Corpul de Control Financiar al Ministerului Educaţiei Naţionale, în baza delegaţiei Casei Şcoalelor, prezent în zilele de 30 şi 31 decembrie 1944, la sediul Liceului “Carmen Sylva”, evacuat în Piteşti, constată că „averea liceului, atât cea salvată în urma invaziei armatei maghiare, în comuna Cermei, judeţul Arad, unde şcoala se afla în refugiu, cât şi cea luată de trupele maghiare în retragere, aşa cum reiese şi din declaraţiile şi piesele de la dosarul în cauză, s-a pierdut.270
Prin dispoziţia ministerului nr.
186569/1944 din decembrie, directorul sau un delegat trebuia să plece, fără familie, la Botoşani, pentru a studia posibilităţile de funcţionare a liceului. Comitetul Eforiei Liceului „Carmen Sylva”, în şedinţa sa din
2 ianuarie 1945, stabileşte ca delegat pe
profesorul Bidnei, directorul Liceului
„Laurian”, căruia i s-a încredinţat şi suma de 20.000 lei, pentru cheltuieli de transport şi întreţinere.
În această vreme Inspectoratul
Şcolar Regional Iaşi, prin adresa nr.
24917/1944 (strict confidenţial), cere liceului să se înainteze, tot confidenţial, recomandat-express, pe adresa personală a semnatarului adresei, un tabel cu toate cadrele didactice, din care să reiasă, în ce partid politic au militat, dacă au activat în vreo organizaţie politică sau paramilitară, legionară, fascistă sau hitleristă, sau „au servit prin orice mijloace scopurilor organizaţiilor dictatoriale, dându-se pentru fiecare, în mod precis, în ce constă învinuirea, indicându-se cazuri concrete şi posibil controlabile”. Directoarea Maria Manolescu a cerut profesoarelor declaraţii scrise din care reieşea că nimeni nu făcut, sub nici o formă, politică sau să fi acţionat în vreun partid. De reţinut este faptul că, de pe acum, se încearcă întocmirea unor evidenţe, înregistrarea unor fapte şi acţiuni cu caracter politic, pentru o viitoare răzbunare, pedepsire şi eliminare a cadrelor didactice, în „noua ordine” ce se înstăpânea.271
La 6 martie 1945 a fost impus, prin intervenţia brutală a Kremlinului, Guvernul Doctor Petru Groza, marcând instaurarea la putere a regimului comunist. El a inaugurat prin politica sa drumul către lichidarea oricărei forme de opoziţie democratică, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, guvernul impus de Vâşinski Regelui se autointitula cu o formulă înşelătoare „de largă concentrare democratică”; în fapt era o schimbare de regim.272 A început lichidarea treptată a oricărei opoziţii democratice şi instaurarea regimului de “democraţie populară”. Ocupaţia sovietică, realizată cu consimţământul Marii Britanii şi SUA, a favorizat această derulare a evenimentelor, resimţite, în toate domeniile de activitate.
În învăţământ, structurile şi conţinutul nu au putut fi modificate imediat, dar presiunile au devenit tot mai puternice, în ciuda eforturilor majorităţii
cadrelor didactice de a menţine tradiţia valoroasă.
Plecarea liceului „Carmen Sylva”
către Botoşani s-a făcut în ziua de 6 aprilie
1945, cu trei vagoane acoperite şi unul
descoperit, împreună cu liceele teoretic
„Laurian” şi Comercial de fete, după ce s- au obţinut autorizaţiile de călătorie C.F.R., de la şeful poliţiei oraşului Piteşti, şi s-au dobândit adeverinţe de vaccin cu ser contra tifosului exantematic ce bântuia la acea dată Moldova. Călătoria a fost plină de peripeţii, greutăţi şi riscuri şi a durat până pe 20 aprilie 1945. Personalul liceului care însoţea zestrea recuperată era format din Helmina Petrache, secretară, N. Petrache, soţul acesteia, Ana Petrache, fiică şi elevă, Ecaterina Sireteanu, supraveghetoare de ordine, Vasile Rotaru, om de serviciu, Dorina Rotaru, soţie şi om de serviciu, Ilie Burceag, om de serviciu, cu soţia Alexandrina, femeie de serviciu, şi cei doi copii ai lor.
În şedinţa Comitetului Şcolar din
30 aprilie 1945, la care participă preot Sotir Simionescu, Sabina Botez şi Maria Manolescu, în procesul-verbal încheiat se consemnează faptul că, la întoarcerea din refugiu, purceii de la internat rămaşi, în valoare de 2.584 lei, nu mai sunt, iar alimentele din magazie, în valoare de
137.731 lei, au dispărut şi ele. Se hotărăşte închiderea acestor conturi, motivul dispariţiei acestor valori fiind faptul că „în această regiune au avut loc operaţiuni de război”.273
Cu privire la starea localurilor, procesul verbal consemnează:274
a) Localul din Strada Unirii etse
deteriorat şi devastat din cauza bombardamentului „unii pereţi şi unele plafoane sunt stricaţi şi, respectiv, căzute”; toate geamurile sunt sparte, acoperişul deteriorat; instalaţia de apă şi canal, cea electrică lipsesc complet; de asemenea, nu mai există nici un fel de mobilier.
b) Localul din Bulevardul Eminescu este deteriorat şi devastat, lipsesc uşile, geamurile, instalaţia electrică şi de apă; în clădire plouă, plafoanele sunt
căzute, mobilierul şi materialul didactic nu mai există.
c) Sala de gimnastică este devastată, toate aparatele lipsesc.
d) Clădirea ce a servit ca bibliotecă este şi aceasta distrusă şi devastată.
Din aceste cauze, pentru o vreme, Liceul „Carmen Sylva” îşi desfăşoară cursurile în cadrul Liceul „Laurian”, dimineaţa. Tot în şedinţa din 30 aprilie
1945, în prezenţa reprezentantului prefecturii şi a ofertanţilor lucrărilor de reparaţii, se ia în discuţie, oferta cea mai favorabilă şcolii. La urmă se hotărăşte ca
lucrările să fie recepţionate, peste 40 de
zile, începând cu 2 mai 1945.275
În ziua de 3 iunie 1945 are loc Adunarea Generală a Comitetului Şcolar al Liceului „Carmen Sylva”, la care participă
45 membri şi unde se aprobă contul de gestiune pe exerciţiul bugetar 1944/1945 şi proiectul de buget pe anul financiar 1945-
1946; se aprobă, de asemenea, cheltuirea
fondului destinat construcţiei, în sumă de
774.753 lei, şi a fondului de rezervă, de
2.068.187 lei, pentru repararea localurilor liceului; se aprobă apoi noile taxe şcolare şi se aleg noi membri ai Comitetului, în următoarea componenţă: E. Grigoriu, Gh. Alexandrescu, Rozner, avocat, Balan, preot, R. Moscovici (Camera de Comerţ), Dumitru Crupenschi. Toţi aceştia sunt membri; C. Apostol este desemnat cenzor. Din partea cadrelor didactice sunt alese, ca membri: S. Simionescu, S. Botez, şi Maria Manolescu. În sesiunea din iunie 1945, s- au prezentat şi reuşit la bacalaureat 23 eleve, iar la cea din octombrie – 4 eleve, deci au luat bacalaureatul 27 eleve (taxa pentru susţinerea bacalaureatului era de
25.000 lei).
Conducerea liceului se conformează ordinelor ministerului, organizând examene pentru elevele particulare, integrale sau parţiale, în perioada 15-30 septembrie 1945, de asemenea, sunt aplicate indicaţiile de a fi înscrise în clasa I, cu precădere, eleve de la ţară.

Statistica elevilor, la sfârşitul anului şcolar 1944-1945276

Înscrişi

Retraşi

Clasificaţi

Promovaţi

Corigenţi

Repetenţi

Din oraş

Din judeţ

Fii de

Înscrişi

Retraşi

Clasificaţi

Promovaţi

Corigenţi

Repetenţi

Din oraş

Din judeţ

intelectuali

com er

meseriaşi

plugari

alţii

cl. I 62

2

49

47

13

-

34

6

7

5

0

5

cl.II 57

2

49

47

2

25

4

4

2

0

cl.II

B 42

1

41

40

1

18

3

0

1

0

cl.III

66

3

63

60

3

3

0

5

3

2

5

cl.IV

71

2

7

69

60

9

0

4

5

6

2

2

cl.V47

-

47

43

0

7

6

0

8l.VI

C

3

7

4

5

2

8

4l.VII

2

1

0

2

7

l. VII

0

0

0

2

6

421

13

408

72

6

14

94

57

5

2

2

2

Cadrele didactice şi elevele participă la manifestările organizate pentru primirea trupelor române în Garnizoana Botoşani, în ziua de 5 septembrie 1945 (şcolile convocate s-au adunat în curtea liceului „Laurian”), s-a participat la un Tedeum, s-a defilat, s-au ascultat diverse cuvântări precum şi programul muzicii militare, acţiunea încheindu-se cu o retragere cu torţe.
În revista „Şcoala nouă”, ce apărea la Bucureşti, se publiccă frecvent articole care popularizau şcoala sovietică, articole ce au contribuit la refacerea învăţământului ce a urmat în ţara noastră. De exemplu, în articolul „Învăţătorul şcolii sovietice”, semnat de un inspector general în Ministerul Învăţănântului, se arăta modul de pregătire a învăţătorilor pentru şcoala sovietică (prin institute pedagogice, ce primeau absolvenţi ai şcolii de 10 ani, cu durata de 2 ani, pentru clasele I-IV,, cursuri de 3 ani pentru cadrele ce predau la clasele V-VII, şi cursuri de 4 ani pentru cadrele care predau la clasele VII-X).277
Într-o circulară, cu conţinut amplu, semnată de Ştefan Voitec, Ministrul Învăţământului, sunt primite dispoziţiile obligatorii ale Ministerului Educaţiei Naţionale. Aceste dispoziţii erau valabile pentru anul şcolar 1945-1946 şi în esenţa lor prevedeau:
- Înfiinţarea gimnaziilor unice
„pe tot cuprinsul ţării”, în special în oraşe şi în centrele rurale, cu condiţia să existe
localul necesar, mobilierul corespunzător şi un corp didactic calificat.
- Sunt indicate norme de comportare pentru profesori, pentru elevi şi directorii de unităţi.
- Sunt, de asemenea, indicaţii de folosire a programelor, manualelor, fondului de cărţi din bibliotecă, modalitatea de întocmire a orarului şi de funcţionare a internatelor.
- Este stabilită structura anului şcolar şi modul cum se face notarea elevilor şi calculul mediilor.
- Se atrage atenţia ca zilele deosebite să fie sărbătorite, „în spirit nou,
democratic” cu o mai largă contribuţie a elevilor şi a profesorilor.278
În anul şcolar 1945-1946, şi-au desfăşurat activitatea un număr de 31 cadre didactice din care: 12 definitive şi titulare,
4 definitive, dar cu titlu provizoriu, şi 15 suplinitoare. Efectivele de elevi, pe clase, se prezentau astfel: casa I A=45 elevi;
clasa I B=47 eleve; calsa a I C=41 eleve;
clasa a II-a A=51 eleve; clasa a II-a B=30 eleve; clasa a III-a A=51 eleve; clasa a III- a B=53 eleve: clasa a IV-a A=50 eleve; clasa a IV-a B=32 eleve; clasa a V-a A=41 eleve; clasa aV-a B=28 eleve; clasa a VI- a=52 eleve; clasa a VII-a=46 eleve; clasa a VIII-a=36 eleve.279
Între timp, Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi280, înaintează liceului mai multe liste cu publicaţiile ce urmau a fi retrase din circulaţie din cauza
cuprinsului lor dăunător, bunelor raporturi dintre România şi Naţiunile Unite”. Lista cuprinde titluri ce-i au ca autori pe N. Iorga, Gheorghe Brătianu, Ion Antonescu, Nechifor Crainic, Mircea Eliade, Simion Mehedinţi etc.
Pe fondul greutăţilor legate de încercarea de a face reparaţiile capitale localurilor şcolii, instalării şi asigurării cu un minimum necesar de mobilier, Consiliul Interşcolar Botoşani, prin adresa nr. 9308 din 2 octombrie 1945, hotărăşte ca toţi elevii şi elevele şcolilor primare şi secundare de orice categorie „să fie obligaţi a lua parte la munca de restaurare a şcoalei proprii, sub supravegherea directă a profesorilor şi sub controlul directorilor respectivi. La şcolile secundare diriginţii şi ceilalţi profesori vor întocmi programe săptămânale de lucru, repartizând munca pe clase, pe serii, pe echipe. Profesorii vor
explica elevilor valoarea muncii de folos obştesc şi etica ei socială în societatea democratică.”281
Acelaşi Consiliu Interşcolar, prin adresa nr. 647 din 2 februarie 1946, arată că la chemarea A.R.L.U.S. invită (convoacă) toate cadrele didactice şi o
delegaţie de maximum 30 de eleve să
participe la reprezentarea filmului istoric
„Lenin” şi o conferinţă despre viaţa sa. Acţiunea va avea loc în Sala Popovici, în ziua de 25 februarie 1946 orele 8.30. Totodată, Biroul Siguranţei de pe lângă Poliţia Oraşului Botoşani, solicită şi primeşte „Tabelul-Nominal” de elevele cursiste din cursul superior de la acest liceu, pentru anul şcolar 1945-1946 (tabelul cuprindea şi rubricile numărul matricol, vârsta şi domiciliul).282
Încadrarea cu personal didactic pe anul şcolar 1945-1946:
eld
Constanţa Crudu
9. Carlotte Sibi - franceză; 15 ore, definitiv, titular
V. Ungureanu - latină, detaşată Timişoara, suplineşte Z.
Biderman
10. Liubovi Guştiuc - filosofie, drept; 15 ore, definitiv, titular
11. Mucică Gheorghiţă - desen, caligrafie, detaşată Craiova, suplineşte A.
Crudu
12. Ecaterina Călinescu - şt. naturii; 15 ore, definitiv, titular
13.Solange Ionescu - latină; 15 ore, provizoriu
14.Vasiliu Victoria - higienă; 15 ore, definitiv, titular
15. Elvira Chiroiu - gospodărie; 20 ore, detaşată Bucureşti, suplineşte
M. Hurduc
16. Adela Petrovici - educaţie fizică; 15 ore, definitiv, titular
17. Valentina Mihăilescu - muzică; 15 ore, definitiv, titular
18. Elena Ştefănescu - lucru; 15 ore, provizoriu
Adunarea generală extraordinară a părinţilor din 24 octombrie 1945, în special a celor care aveau înscrişi copiii în clasele
a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a, pun în discuţie problema înfiinţării de clase extrabugetare, din cauza aglomeraţiei mari
de candidate. Se hotărăşte înfiinţarea acestor clase, părinţii obligându-se a achita suma 8000 lei pentru fiecare elevă, lunar, în afara taxei anuale de 32000 lei, şi totdată să se intervină la minister pentru ca acestea să devină bugetare.
Din cauza afluxului de elevi, se pune acut problema funcţionării liceului şi după-masă, dar lipsea lumina electrică; pentru repararea ei erau necesare
2.000.000 lei. Adunarea părinţilor a hotărât să fie reparate unele săli de clasă de la localul din Bulevardul Eminescu, dar şi aici numai tâmplăria costa 893.000 lei, grupurile sanitare 285.000 lei, plafoanele,
zidăria şi vopsitoria costau şi ele 479.000 lei. Pentru a se colecta noi sume, se aprobă
mărirea cuantumului taxelor şcolare şi se intervine la minister, pentru suplimentarea de fonduri şi pentru trecerea liceului din unitate de tip C în cea de tip D.283 În şedinţa Comitetului Şcolar din 8 martie
1946, se discută problema folosirii sumei
de 5.000.000 lei, aprobată de minister, pentru punerea în funcţiune a localului din Bulevardul Mihai Eminescu (de altfel pentru punerea la punct a tuturor localurilor, inclusiv deschiderea internatului, directoarea Maria Manolescu, solicită, în iulie 1946, ministerului suma de
100.000.000 lei.284 Conducerea liceului raportase Consilierului Serviciului Regional, Departamentul Informaţiilor, la data de 20 iunie 1946, cu adresa nr. 712, că localul din Bulevardul Eminescu nr. 62 avea pagube evaluate la suma de
22.000.000 lei, iar cele de la internat, unde
acum funcţiona liceul, de 12.000.000 lei, Ministerul de Resort alocând pentru ambele obiective suma totală de
10.300.000 lei, cu totul insuficientă, dacă se ţine seama şi de evoluţia explozivă a preţurilor.285
La sfârşitul anului şcolar 1945-
1946 situaţia generală a elevelor se prezintă astfel:

Si t uaţ i a şc ol ară a e l ev e l or , î nv ăţ ământ de zi , la 1 iulie 1946

Clasele I-VIII:
1. Eleve înscrise 603
2. Eleve frecvente 579
3. Eleve promovate 465
4. Eleve corigente 100
5. Eleve repetente 14
6. Eleve retrase 24

Si t uaţ i a ge ne ral ă a el e ve lor particulare, la 1 iulie 1946

Clasele I-VIII

1. Eleve înscrise

72

2. Eleve prezente

72

3. Eleve promovate

22

4. Eleve corigente

39

5. Eleve repetente

11

Această situaţie a fost cerută de Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi, cu adresa nr. 843 din iulie 1946.286
La examenul de bacalaureat din vara anului 1946, s-au prezentat şi au obţinut diplomă la secţia literară 25 din 28, iar la secţia ştiinţifică – 11 din 14.
Liceul Carmen Sylva intra în anul şcolar 1946-1947, cu mari sechele dobândite de pe urma războiului şi
refugiului. În istoria Europei, anul 1947 a fost decisiv, marcând încheierea tratatelor de pace, după cel de-al doilea război mondial, înlăturarea ultimelor obstacole în calea instituirii regimului socialist, de tip stalinist, în ţările aflate în zona de dominaţie sovietică; se materializau, în fapt, înţelegerile realizate în anii 1942-
1943 de Marile Puteri.287
Pentru viaţa tineretului din liceu, menţionăm faptul că, în martie 1947 s-a creat Uniunea Tineretului Muncitoresc, iar în 1948 se va înfiinţa U. A. E. R., organizaţie special creată pentru elevi.288
În ţară, societatea românescă se confruntă
cu o problemă foarte importantă – cea a inflaţiei, nivelul preţurilor cu amănuntul crescând de 8000 ori, faţă de anul 1938, iar costul vieţii – de peste 5000 ori; acum statul a realizat o reformă monetară, care a deposedat de mari sume de bani pe unii cetăţeni, dar şi pe speculanţi.
În acest timp, ţara este confruntată cu o secetă cumplită, în anii 1945-1946, care a generat o penurie de produse de primă necesitate, încurajând specula şi bursa neagră. La aceste lucruri se adaugă epidemia de tifos exantematic, distrugerile războiului, sărăcia, starea deprimantă a populaţiei. După 4 ani de război şi alţi 2 ani de lipsuri şi privaţiuni, populaţia era în bună parte demoralizată, preocupată de problemele materiale ale zilei de mâine.289
Anul şcolar 1946-1947 începea cu
un număr de 635 eleve înscrise, din care
486 în clase bugetare şi 149 în clase
extrabugetare.
Alături de valoroase cadre didactice, cu experienţă şi rezultate, ca Charlotte Sibi, Sabina Botez, Ene Elena, Maria Manolescu, Maria Stamatin, Valentina Mihăilescu, a venit în colectiv o personalitate ce va onora din plin liceul. Este vorba de profesoara Ileana Darie, născută la 5 februarie 1909, în Botoşani, mama fiind învăţătoare, iar tatăl profesor, director de ziar, primar şi prefect al judeţului în perioada interbelică. În toţi anii de şcoală a fost premiantă, bacalaureatul susţinut la Iaşi, a clasificat-o a doua din 79 candidate. Preşedintele
comisiei a fost renumitul geograf Ion
Simionescu.
După studiile liceale, urmează în paralel două facultăţi, cea de litere şi cea de filosofie a Universităţii din Bucureşti, având ca profesor pe N. Iorga, Ovid Densusianu, Tudor Vianu, P. P. Negulescu, Nae Ionescu, C. Rădulescu-Motru. Se încadrează în învăţământ în 1932, la Şcoala normală „Despina Doamnă”, din Botoşani, apoi în perioada 1935-1937 funcţionează la Chişinău, după care vine din nou la Botoşani.
În timpul războiului, a muncit în calitate de Soră Infirmieră voluntară, a Societăţii Române de Cruce Roşie, în Spitalul de Zonă Interioară nr. 215, din oraşul Târgovişte. Anii care au urmat au demonstrat faptul că profesoara Ileana Darie (titulară până la pensie la Liceul
„Carmen Sylva”, Şcoala Medie nr. 2 şi apoi Liceul „Mihai Eminescu”) a fost un dascăl de frunte al învăţământului botoşănean.290
Încadrarea şcolii, în anul de învăţământ 1946-1947, avea 18 cadre didactice titulare şi definitive, din care 2 bărbaţi şi 16 femei, 5 cadre cu statut provizoriu (femei), 15 suplinitori, din care
4 bărbaţi şi 11 femei.
La cererea Inspectoratului Şcolar Regional Iaşi, liceul trimite o situaţie cu apartenenţa politică a tuturor cadrelor didactice şi a personalului administrativ şi de serviciu, la data de 3 iunie 1947, situaţie ce nu se modifică pe parcursul anului şcolar (se înaintează cu adresa nr. 681). Apartenenţa politică exprimată, prin declaraţii semnate, a întregului personal, apartenenţă ce exprimă ataşamentul dobândit prin cultură, de acest ilustru colectiv didactic era:
a) Partidul Naţional Ţărănesc Anton Alexandrescu........... 14 b) Nu fac parte din nici un partid........................................ 13 c) Partidul Social Democrat.................................................. 2
d) Partidul Comunist Român................................................. 2 (oameni de serviciu)
Pe parcursul anului şcolar, s-au
aplicat tot mai mult indicaţiile din
„Îndrumări pentru educaţie, disciplină şi învăţământ”, trimise cu nr. 22226 din 22
ianuarie 1947 şi semnate de Ministrul
Secretar de Stat Miron Nicolescu, care
prevăd sarcini noi pentru diriginţi, pentru directori şi profesori.291

Situaţia statiistică la învăţătură la sfârşitul anului şcolar 1946-194 (din iunie)

Clasele I-VIII, învăţământ de zi

1. Eleve înscrise

649

2. Eleve promovate

498

3. Eleve retrase

15

4. Eleve corigente

108

5. Eleve repetente

22

Situaţia la clasele particulare

1. Eleve înscrise

42

2. Eleve promovate

17

3. Eleve retrase

-

4. Eleve corigente

18

5. Eleve repetente

7

În conformitate cu Ordinul telegrafic nr. 24878/1947, anul de învăţământ 1947-1948, începe pe 29 septembrie, indicându-se, ca până la apariţia situaţiei manualelor valabile să se facă recapitularea materiei sau să se parcurgă materia restantă din anul şcolar trecut. În şedinţa Consiliului Profesoral din
9 octombrie 1947, se prezintă situaţia repartizării orelor, pe specialităţi, aprobată de Inspectoratul Şcolar Regional Iaşi şi
trimisă liceului prin Consiliul interşcolar Botoşani. Tot în această şedinţă, se stabilesc diriginţii şi se prezintă Circulara Ministerului Educaţiei Naţionale, cu privire la educaţia tineretului şi o alta ce cuprindea indicaţii pentru sărbătorirea Săptămânii Prieteniei româno-sovietice.292
La 20 octombrie 1947 se constituie Cercul
A.R.L.U.S. (se amenajează tot acum
„Colţul A.R.L.U.S.”, responsabilă fiind
profesoara de desen A. Drăghici.293
Diriginţii claselor au fost stabilite următoarele cadre:

Repartizarea orelor pe anul şcolar 1947-1948, aprobată de Inspectoratul Şcolar
Regional Iaşi, este următoarea:

Nr. crt.

Numele şi prenumele

Specialitatea

Număr de ore

Ore clasă extrabugetare

Pr. Sotir Simionescu

religie

10

5

I. Cantemir

l. română

18

-

Virginia Hulub

l. română

8

15

Eugenia Dreutel

l. română

-

17

Ileana Darie

l. română

19

-

S. Biderman

l. latină

15

6

Solange Ionescu

l. latină

19

3

El. Ciurlău

l. franceză

12

-

Ch. Sibi

l. franceză

17

-

El. Lupaşcu

l. franceză

-

18

A. Breitenfeld

l. germană

10

-

N. Târnovţev

l. rusă

13

-

S. Botez

istorie

14

-

Janeta Salter

istorie

-

7

Elena Gheorghiu

l. română

11

8

C. Ionescu

geografie

2

istorie 10

El. Ene

geografie

18

-

Elvira Dale

geografie

8

8

V. Munteanu

filosofie

13

-

Maria Manolescu

matematică

10

directoare

N. Melniciuc

matematică

19

-

G. Stamatin

fiz.-chimie

15

-

T. Ştefanovici

fiz.-chimie

17

-

L. Antoniu

fiz.-chimie

-

15

M. Titu

şt. naturii

18

-

Ec. Călinescu

şt. naturii

8

22

El. Donică

şt. naturii

-

5

L. Manoliu

şt. naturii

-

8

A. Drăghici

desen-cal.

14

-

A. Coadă

desen-cal.

-

8

V. Mihăilescu

muzică

18

-

El. Petrovici

muzică

-

6

V. Răutu

ed. fizică

22

-

Elv. Dimitriu

ed. fizică

-

11

Dr. V. Vasiliu

higienă

14

-

Dr. B. Grumberg

higienă

-

10

El. Ştefănescu

lucru

23

-

V. Cehovschi

gospodărie

3

12

În conformitate cu Planul de măsuri adoptat de C. C. al P.C.R., privind înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii, din 29 decembrie 1947, în ziua de 30 decembrie, între orele 12-13 Regele a fost chemat în audienţă la Guvern, după care i s-a prezentat actul de abdicare. Actul este apoi supus dezbaterii Consiliului de Miniştri şi, în aceeaşi zi, Adunării Deputaţilor, unde s-au aprobat propunerile de înfiinţare a Prezidiumului Republicii Populare Române şi alte măsuri, devenite legi.294
La 5 ianuarie 1948, în conormitate cu Ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 327551/1947, transmis prin Consiliul interşcolar Botoşani, pe 4 ianuarie 1948, are loc o şedinţă operativă la Liceul „Carmen Sylva”, unde se însuşesc următoarele măsuri:
a) Îndepărtarea tuturor portretelor fostei familii regale, inclusiv cel al reginei Elisabeta (care, potrivit indicaţiilor, au fost arse).
b) Şcoala având titulatura unui nume regal, s-au scos firmele, urmând a fi înlocuite cu altele care vor avea scris:
„Liceul Teoretic de fete”, Botoşani.
c) Insignele Şcolare de pe braţ au fost schimbate în L.T. de feteBt, în care sens s-a făcut înştiinţare, afişându-se acest lucru.
d) S-a pus în vedere bibliotecarei liceului, prof. Ileana Darie, să scoată şi să depună la cancelarie cărţile care se referă în întregime la un membru al fostei dinastii regale.295
În ziua de 8 ianuarie 1948, într-o
şedinţă a Consiliului Profesoral, se prelucrează o nouă Circulară a Ministerului, care preciza că, diriginţii
trebuie să comenteze cu elevii: abdicarea Regelui Mihai I, Proclamaţia Guvernului şi textul legii prin care România este proclamată „Republică Populară” şi textul legii prin care se instituie Prezidiumul Republicii.
Tot acum, s-a dispus revizuirea manualelor şcolare, scoţându-se portretul regelui şi textele ce vorbeau de monarhie; s-a stabilit ca elevii să consemneze acest eveniment prin redactarea şi afişarea de articole la gazetele de perete ale claselor şi a şcolii.296
Pe fondul sărăciei, al urmărilor foametei şi al distrugerilor ce trebuiau înlăturate, bolile fac ravagii întâlnindu-se, cu prioritate, în colectivităţile şcolare. În şedinţa Consiliului profesoral din 13 februarie 1948, este prezentat Ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale nr.
27548/1948, în asistenţa şi a celor două cadre medicale ale unităţii, stabilindu-se măsuri de combatere a tifosului exantematic, procurarea de lichid insecticid şi a unei pompe, efectuarea controlul corporal zilnic al elevelor, inspectarea gazdelor şi locuinţelor de către colective de cadre didactice şi diriginţi etc.
O altă măsură luată de Consiliul profesoral a fost aplicarea ordinului primit de la Casa Şcoalelor, nr. 19845/1948, prin care Comitetele Şcolare se desfiinţează
atribuţiunile lor fiind girate de comisiuni interimare, formate din directorul şcolii, un membru titular al corpului didactic, propus de Consiliul profesoral, şi doi părinţi ai elevilor”. Murea astfel, cu zile, un organism ce a servit şcoala cum nu se
putea mai eficient, dovadă fiind zestrea materială bogată a liceului, ce a supravieţuit celor două războiae mondiale!
La 13 aprilie 1948 s-a adoptat o nouă Constituţie, după modelul sovietic, ceea ce a făcut să se consolideze regimul
„democraţiei populare” şi tot acum, în februarie, P.C.R. s-a transformat în P.M.R., prin fuziunea cu P.S.D.,
„operaţiune ce completa, sub pretextul realizării partidului unic al clasei muncitoare, înghiţirea socialiştilor de către comunişti”.297
La 3 august 1948 se adoptă legea de Reformă a Învăţământului, relizată şi
aceasta după modelul sovietic, precedată, aşa cum am prezentat documentar, de măsuri cu caracter restrictiv, sub lozinca “defascizării”, trecându-se la epurarea unor profesori (nu a fost cazul liceului de fete), din liceele de prestigiu, interzicerea a numeroase manuale, efectuarea de schimbări în planurile de învăţământ şi-n programele şcolare şi cele educative, blocarea operelor marilor scriitori români şi ai literaturii universale etc.
Anul şcolar 1947-1948 se încheie cu următorul bilanţ:

Nr. crt.

Clasa

Înscrise

Promovate

Retrase

Corigente

Repetente

I A

55

46

5

4

I B

54

45

2

7

I C

52

33

6

13

a II-a A

53

47

1

5

a II-a B

51

49

1

1

a II-a C

23

17

1

5

a III-a A

41

38

-

3

a III-a B

42

25

-

12

a III-a C

41

32

2

7

0.

a IV-a A

48

41

4

3

1.

a IV-a B

41

30

3

6

2.

a V-a A

41

34

3

3

3.

a V-a B

42

37

2

3

4.

a VI-a A

39

36

2

1

5.

a VI-a B

28

23

3

2

6.

a VII-a

60

41

11

7

7.

a VIII-a

44

41

3

-

Aceasta este situaţia la 15 iunie
1948, după sesiunea de corijare din
Situaţia elevelor particulare:
septembrie mai promovează 73 eleve, iar 8 rămân repetente.

Nr. crt.

Clasa

Înscrise

Promovate

Corigente

Repetente

1.

I

3

2

-

1

2.

a II-a

5

3

2

-

3.

a III-a

1

-

-

1

4.

a IV-a

9

-

5

4

5.

a V-a

4

-

3

1

6.

a VI-a

4

-

4

-

7.

a VII-a

4

2

-

2

În sesiunea din toamnă au mai promovat 14 eleve şi au rămas repetente
15.
În volunul al doilea al Istoriei liceului, sunt consemnate treptele parcurse până la venerabila vârstă de 125 de ani, perioadă eroică, dar şi încărcată de
dramatismul luptei cu ideologia comunistă, cu dictatura, încorporată în legi, decrete, instrucţiuni şi regulamente. Peste toate va izbândi munca responsabilă, plină de sacrificii a cadrelor didactice de valoare, a elevilor şi părinţilor.

NOTE

270 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Comitetul Şcolar al Liceului de fete „Carmen Sylva”,

Registrul de procese-verbale al contabilităţii pe anii 1934-1941, procesul-verbal din 30 aprilie 1945

271 Idem, Procesul-verbal din 30 aprilie 1945

272 Idem, Dosar nr. 3/1941 (3 iunie 1945)

273 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul “Carmen Sylva”, Dosar nr. 1/1945, fila 245

274 Florin Diac, O istorie a învăţământului românesc modern, vol II, 1944-1989, Editura Oscar Print, Bucureşti,

2004, pag. 14

275 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Dosar nr. 1/1045, fila 195

276 Idem, Dosar 1/1945, fila 363

277 Idem, filele 2-3

278 Idem, fila 227

279 Idem, fila 18

280 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Condică de procese verbale a

Comitetului Şcolar (proces verbal din 16 decembrie 1945)

281 Idem, proces-verbal, fila 350

282 Idem, proces-verbal, fila 296

283 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Dosar 1/1945, fila 321

284 Florin Constantiniu, op. cit. pag. 442; N. Baciu, Agonia României – 1944-1948, Editura Dacia, Cluj, 1999,

pag. 121

285 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Comitetul Şcolar, Proces-verbal din 1-3 decembrie

1948; la şedinţă particiăî şi delegaţi ai organizaţiiei U.A.E.R., pentru a se pronunţa în aprobarea burselor ce se

acordau elevelor

286 România, viaţa politică în documente, 1947, Arhivele Statului din România, 1994, pag. 11

287 Viaţa”, An. V, nr. 172, februarie 2004, „Ileana Darie-Turuşancu, la 95 de ani”, de Mihai Matei; în „Viaţa”,

An. IV, nr. 122, februarie 2003: „I. D. Turuşancu, la 94 de ani”, de M. Matei

288 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceul “Carmen Sylva”, Dosar 6/1947, fila 180

289 În programul primei zile de „sărbătoare” a prieteniei româno-sovietice se prevedea: intonarea imnului regal, imnul U.R.S.S.; cuvântarea prof. El. Gheorghiu despre “M. R. S. O.-bază a puterii româno-sovietice”, o recenzie,

două recitări, cântece şi dansuri; Internaţionala (nu cred că mai trebuie comentat acest lucru) (n.n. – M.M.)

290 Arhivele Naţionale, Filiala Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Dosar Nr. 6/1947 (proces verbal din 9 octombrie). Cercul A.R.L.U.S. avea următoarea componenţă: Elena Ene-preşedinte, Elena Droeitel-secretara resortului cultural, N. Târnoţev-secretara resortului organizatoric, H. Petrache-secretar cu probleme financiare, O. Buhaciuc-elevă clasa a VIII-a, secretara cercului

291 România, Viaţa politică în documente, 1947, Editura Arhivele Naţionale Bucureşti, pag. 290-293

292 Procesul-verbal este semnat de Maria Manolescu, directoarea liceului, Ileana Darie, bibliotecară, Helmina

Petrache, secretară, şi Vasile Rotaru, om de serviciu

293 Arhivele Naţionale Direcţia judeţeană Botoşani, Fond Liceul „Carmen Sylva”, Dosar nr. 6/1947 (condica de

procese-verbale a Consiliului Profesoral)

294 C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros,

Bucureşti, 1976, pag. 667

O medalie dedicată Patriarhului Teoctist

Mihai C.V. CORNACI

De curând, colecţia de medalii de la Cabinetul de numismatică şi filatelie al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” din Botoşani s-a îmbogăţit cu o medalie, prin actul de generozitate din partea d-rei notar public Lili Bobu.
Medalia vine să completeze
„galeria în metal” dedicată marilor personalităţi botoşănene, existentă în cadrul instituţiei amintite.
Deşi medalia nu este o noutate editorială, apreciem ca oportună sumara prezentare, fiind dedicată unei personalităţi de excepţie a Bisericii Ortodoxe Române, personalitate ce a fost caracterizată de un
rar simţ al conştiinţei şi responsabilităţii în
faţa lui Dumnezeu şi deopotrivă a
contemporanilor.
Pe parcursul anilor de viaţă (1915-2007), puternicul său caracter curat şi nobil a fost mereu conturat de principii creştine, morale şi patriotice de la care nu a abdicat niciodată, păstrându-şi tăria

Medalia propusă spre prezentare, are caracter omagial, asemănătoare cu alte editări, precum:
−1995, 5 martie: „45 ani de arhierie”(B.O.R.);
−1999, 7-9 mai: „100 lei” (B.N.R.) Vizita S.S. Papa Ioan Paul al II-lea în România (emisiune monetară);
convingerilor sale legitime şi drepte, precum şi a idealurilor Bisericii Ortodoxe Române.
În plus, scurta prezentare vine la puţin timp după ce, pe data de 4 mai 2014, a fost sfinţită Casa Memorială „Patriarh Teoctist Arapaşu” din satul sau natal, Tocileni.
Slujba de sfinţire a fost oficiată de
către Înalt Preasfinţitul părinte mitropolit Teofan şi un sobor de preoţi, în frunte cu părintele protopop Lucian Leonte.
În camera din stânga a Casei Memoriale, pe lângă unele obiecte personale se găsesc şi cele17 volume de predici şi meditaţii, reunite în colecţia „Pe treptele slujirii creştine”, volumul „Slujind Altarul străbun” şi mai multe medalii, plachete şi alte distincţii dobândite de P.F. Teoctist în timpul vieţii.

−2007, 9 nov.: „Patriarhul Teoctist” (1986-
2007), editor Patriarhia B.O.R.;
−2010, 19 iunie: „10 lei” B.N.R. (emisiune monetară).
Aversul medaliei prezintă bustul P.F. Teoctist Arapaşu văzut din faţă, în veşmânt de patriarh, purtând pe piept însemnele patriarhale.
Circular, la exergă, este dispus textul: „TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE *90
DE ANI DE VIAŢĂ*”.
Reversul medaliei redă secvenţa din timpul ceremoniei de hirotonire ca episcop-vicar patriarhal cu titlul
„Botoşăneanul”.
În imagine, IUSTINIAN MARINA (Ioan numele de botez, 1901-
1977), al IV-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977), acordând însemnele specifice în noul rang fostului arhimandrit Teoctist (nume primit la Mănăstirea Bistriţa la 6 august 1935).
Superior, în partea dreaptă, pe 7 rânduri orizontale este dispus textul: „55
DE ANI DE LA / HIROTONIA ÎNTRU / ARHIEREU A / PREAFERICITULUI / PĂRINTE / PATRIARH / TEOCTIST”, sub care, crucea de ceremonial.
Semicircular, la exerga inferioară este trecută data de „5 martie 1950”, data ceremoniei de hirotonire în treapta arhieriei.
Ambele feţe au reprezentările şi textele în excizie, cu o prelucrare superioară a imaginilor şi suprafeţelor.
Medalia din tombac, cu ø 56,1 mm., ≠ =5mm. şi o greutate de 93 g., a fost editată de Patriarhia Română într-un tiraj
limitat. Marginea de protecţie (1 x 0,5
mm.) şi acoperirea galvanică (coloarea galbenă) asigură reprezentările reuşite de pe ambele feţe şi le apără de posibili agenţi externi (imprevizibili), conturând piesa cu o notă de subtilă eleganţă şi binemeritată distincţie. Medalia nu este semnată.
Sunt de salutat şi de apreciat astfel de realizări şi editări, când se apelează la
„medalie”, pentru ca, prin memoria nemuritoare a metalului, un eveniment sau un personaj din contemporaneitate să fie transmis generaţiilor viitoare.
Astfel, şi medalia prezentată asigură pentru viitor informaţii compozite (imagine, text) despre două momente importante despre cel ce s-a aplecat spre înalta misiune arhipăstorească la care a fost chemat şi pe care a îndeplinit-o în mod exemplar, cu o pilduitoare conştiinţă a responsabilităţilor de întâistătător.
Asemenea editări vin să confirme recunoştinţa şi veneraţia generaţiilor prezente faţă de Preafericitul Patriarh Teoctist Arapaşu, emblemă de referinţă şi călăuză statornică în dăruirea creştinească şi românească.
A rămas în conştiinţa botoşănenilor şi a tuturor românilor „ca un păstor cu chipul blând şi vocea caldă, un om echilibrat care radia bucurie, linişte lăuntrică şi o infinită bunătate.”

Bibliografie:

- Preot prof. univ. dr. MIRCEA PĂCURARIU. „Dicţionarul teologilor români”. Editura
enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.21-22.
- Consiliul local Stăuceni, Casa memorială PATRIARH TEOCTIST ARĂPAŞU.

RECENZII

Octavian Liviu Şovan, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Botoşani,

2013, 499 p.

dr. arhitect Eugenia Greceanu


Păstrarea valorilor istorice, ascunse în pământ de-a lungul veacurilor, a fost prevăzută în prima lege privind conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, din "Vechiul Regat", aprobată prin Decretul nr. 3226 din 25 aprilie 1913. După Marea Unire, legea cu acelaşi titlu a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 82 din 29 iulie 1919 şi a funcţionat până în
1948. În privinţa monumentelor arheologice, legea prevedea "conservarea staţiunilor sau localităţilor preistorice, clasice, medievale şi în genere istorice, inventarierea lor şi supravegherea tuturor săpăturilor şi căutărilor de monumente",
inclusiv publicarea lor şi a studiilor
rezultate.
Publicarea unui inventar - subînţeles general - al monumentelor istorice, formulată ca un postulat la articolul 6 al Legii din 1919 ("până la publicarea...") a rămas un deziderat până în ziua de astăzi. În 1952, Ministerul Învăţământului a dispus efectuarea unui inventar general, distribuind regiunilor un chestionar detaliat, care urma să fie completat de institutori. Materialul rezultat a fost pus la dispoziţia Comisiei ştiinţifice a muzeelor, monumentelor istorice şi artistice - a Academiei R.P.R. -, care a publicat, după o prelucrare, a cărei organizare nu este cunoscută, Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul RPR, înglobând în acelaşi volum noua lege aprobată prin HCM 661/1955, privind păstrarea şi folosirea "monumentelor de cultură" (denumire preluată desigur de la sovietici), precum şi HCM 1160/1955 privind "declararea de monumente de cultură a unor monumente arheologice, de arhitectură, de artă plastică şi istorice". Volumul publicat de Academie nu are nicio precizare a organizării sau a colaboratorilor care au întocmit lista pornind de la inventarul institutorilor. O singură categorie, monumentele de arhitectură, are autorii precizaţi prin procesele verbale ale Comisiei de avizare a Direcţiei generale a monumentelor istorice, din cadrul Comitetului de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare (CSCAS). Aceşti autori, foşti membri activi ai Comisiunii Monumentelor
Istorice, desfiinţată în 1948, sunt: Horia Teodoru, Ştefan Balş, Grigore Ionescu şi Emilian Costescu. Acelaşi colectiv a redactat şi legea aprobată prin HCM
661/1955, rămasă în vigoare până în 1990, care păstra - miraculos - înţeleapta prevedere a Legii din 1913, conform căreia administraţia locală răspundea de paza şi protejarea monumentelor istorice. Abrogarea acestei legi în ministeriatul lui Andrei Pleşu a declanşat o masivă distrugere a construcţiilor civile din oraşe şi sate.
În consecinţă, nu ştim la cine a apelat Comisia Academiei pentru lista monumentelor arheologilor, care nu are decât opt pagini pentru toată ţara, faţă de cele 126 de pagini ale monumentelor de arhitectură. Carenţa documentării (teoretic, s-a apelat şi la publicaţii, în afara fişelor de inventariere) elimină comentariile, cel puţin pentru regiunea Suceava, care cuprindea la acea dată întregul judeţ Botoşani. Acesta lipseşte din listă şi nu este de mirare, întrucât toată regiunea Suceava figurează doar cu patru poziţii: două monumente arheologice (la Suceava, ruinele de la Câmpul Şanţurilor - şi la Gura Humorului, ruinele "Cetatea") şi două rezervaţii arheologice (la Suceava: "Cetatea de Scaun a Sucevei" şi "Sectorul Curţii Domneşti").
Începând cu anul 1950, în toată ţara s-au declanşat cercetări arheologice sistematice, urmărind descoperirea valorilor istorice naţionale, dar rezultatele lor au fost prezentate în publicaţii de specialitate - reviste şi anuare -, necunoscute centrelor de proiectare şi sistematizare ale oraşelor şi regiunilor.1
Prezentarea cercetărilor arheologice în lucrări destinate publicului interesat de istorie a debutat în 1970 cu volumul Aşezări din Moldova. De la paleolitic până în secolul al XVII-lea, de N. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa şi Emilia Zaharia. După numai şapte ani, judeţul Botoşani, inexistent în lista monumentelor istorice din 1955, ocupă un loc de frunte în publicarea cercetărilor prin
apariţia Repertoriului arheologic al judeţului Botoşani, autori Al. Păunescu, P. Şadurschi şi V. Chirica.
Cele două publicaţii ale anilor '70 au pus în evidenţă bogăţia spaţiului geografic şi istoric al judeţului Botoşani, cu numeroase şi variate monumente arheologice încă prezentate: movile funerare, Valul lui Traian, cetăţi geto- dacice ş.a.
Lucrarea de faţă, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, este, însă, un model-cadru, deschizător de drumuri, întrucât urmăreşte un dublu scop:
1. Evidenţierea bogăţiilor arheologice scoase la iveală prin cercetările efectuate până în prezent, la care autorul a luat parte - în ultimele patru decenii - atât prin participarea la săpături de mare amploare, cât şi prin însuşirea unor tehnici de investigaţie actuale, prin satelit, interpretare cartografică şi informare computerizată. Tot acest efort, însoţit de o cercetare bibliografică exhaustivă, cuprinsă în 14 pagini de bibliografie, pune la dispoziţie - pentru arheologi, istorici de artă, arhitecţi, ingineri şi, în general, intelectuali interesaţi de trecut - imaginea unui ţinut fertil, bogat în aşezări omeneşti şi în fenomene de cultură care au fost măturate periodic de factori orientaţi către jaf şi distrugere.
2. Folosirea cercetării pentru protejarea de distrugere a descoperirilor făcute, definind categoria obiectului cercetat, localizarea sa prin date certe: longitudine, latitudine şi repere topografice precise. Acest al doilea scop, mai rar întâlnit în cercetare, este concis formulat de autor în Introducere, p. 5: "...necesităţile presante actuale de a rezolva practic obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale (s.n.), de exemplu PUG- urile comunelor şi oraşelor, şi de a pune la îndemâna primarilor (s.n.) o situaţie exactă a siturilor arheologice din raza comunelor pe care le administrează, cu marcajul cât mai exact al acestora pe hartă, tocmai pentru a conştientiza răspunderile
pe care le poartă în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare...".
Repertoriul Şovan combină, pentru prima oară, două scopuri înrudite teoretic: descoperirea valorilor culturale şi asigurarea conservării lor, scopuri care, în practică, se ciocnesc violent cu multiple interese de exploatare incultă a teritoriului. Pentru a elimina cel puţin scuza lipsei de date necesare aprecierii elementelor ameninţate, Octavian Liviu Şovan a conceput o fişă de sit, pentru fiecare din cele 1802 obiective arheologice cuprinse în repertoriu (aşezări, necropole plane sau tumulare, fortificaţii sau aşezări fortificate şi - pentru prima dată! - zona centrală a oraşelor medievale). Conform autorului, fişele conţin "informaţiile minime, dar esenţiale pentru evidenţierea caracteristicilor fiecărui obiectiv, pentru a fi utilizate şi de către cercetătorii interesaţi de realităţile arheologice din judeţul Botoşani" (p. 5).
Pentru aprecierea îndeplinirii conţinutului propus, consider utilă exemplificarea printr-o singură fişă de dimensiuni medii: fortificaţia medievală din satul Tudora.

Descoperiri

Localitate: Tudora

Cod RAN*: 39408.02
Cod LMI**: BT-I-s-B-01841

Localizare

Punct (Toponim): La Ocup
Parcela cadastrală: PD123
Long.: 26° 41'32'', Lat.: 47° 31' 36''
Observaţii: extravilan. Fortificaţia are o formă aproximativ patrulateră, cu pante abrupte naturale, lungi de cca 120 m, iar în partea de est s-a observat un şanţ de apărare lung de cca 70 m, cu un val lat de
15 m, cu înălţimea faţă de platou de 3,5 m.
Reper: situat la 2400 m nord-est de cartierul Poeni, pe un deal aflat între pârâul Ocupului la sud şi pârâul Căprioarelor la nord-vest.
Stare de conservare: precară, s-au
efectuat săpături neautorizate.
Factori de risc: naturali
An descoperire: 1970
Descoperitor: Dan Teodor, A.C.
Florescu, Gh. Tănăsachi
Cercetare: periegheză CRA***,
1974

Nr.

crt

Tip

descoperire

Perioada

Cultura

Faza culturală

1

Aşezare deschisă

Eneolitic

dezvoltat

Cucuteni

A

2

Fortificaţie

Medievală

timpurie

Lozna-Borniş

3

Fortificaţie

Medievală

timpurie

Dridu

4

Aşezare

deschisă

Medievală

târzie

Bibliografie****: Teodor 1974, p. 113; Păunescu, Şadurschi, Chirica 1976, p. 278;

Monah, Popovici 1985, p. 157; Monah, Cucoş 1985, p. 157; Popovici 2000, p. 79; Teodor
2001, p. 107-130; Teodor 1997, p. 158.

*RAN = Repertoriul Arheologic Naţional
**LMI = Lista Monumentelor Istorice
***CRA = Colectivul Repertoriului Arheologic
****Autorii sunt nominalizaţi cu anul şi pagina lucrării de referinţă care figurează în bibliografia finală.
Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani introduce o premieră absolută în domeniul localizării pe hartă a patrimoniului studiat. Descrierea metodei folosite apare într-un capitol independent, extrem de tehnic, datorat analistului şi specialistului GIS (Geographic Information System) Bogdan Şandric. Rezultatul este concentrat într-un DVD fixat pe coperta 3, în care cititorul găseşte pentru fiecare dintre obiectivele înregistrate aşezarea pe hartă în cadrul propriului perimetru administrativ, însoţit de suportul geografic al zonei şi de cartarea elementelor de clasare. Invocarea distrugerii prin necunoaştere este astfel eliminată teoretic.
Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani este o lucrare unicat, care pune în lumină fantastica bogăţie istorică a pământului României, pe care călcăm cu nesimţire şi pe care urmaşii "oamenilor noi", modelaţi în comunism, se pregătesc să îl distrugă prin exploatări criminale şi ireversibile. Îi doresc colegului de luptă Octavian Liviu Şovan să apuce ziua când avizarea intervenţiilor de construcţie, infrastructură, exploatare ş.a. va implica protejarea bogăţiilor arheologice ale terenului vizat de lucrări, fără recurgerea la "descărcarea de sarcină arheologică",
formulă fariseică inventată pentru spălarea ruşinii distrugerilor acceptate conştient. Pentru moment, suntem la un Tiefpunkt al protecţiei monumentelor şi ansamblurilor istorice, marcat de cazul Roşia Montană, crimă culturală a cărei evoluţie, începând cu 1995, este admirabil şi detaliat expusă în lucrarea lui Mihai Goţiu, Afacerea Roşia Montană, Cluj-Napoca, TACT, 2013. Nu mă miră susţinerea acestui proiect de către politicieni cu funcţii de conducere, dar apariţia Comisiei Naţionale de Arheologie (Goţiu, op. cit., p. 448) în tabăra apărătorilor "descărcării" prin dinamitare şi cianurare a unui tezaur arheologic dublat de un sit mirific mă face să fiu pesimistă. Dar, ca şi în anii dezolanţi ai distrugerilor ceauşiste, oamenii cinstiţi care îţi iubesc domeniul de lucru vor pune în lumină, în scris, datele valorilor condamnate la dispariţie.
Cel puţin se va şti ce a existat şi cine
sunt autorii distrugerilor.
Îndemnul vremurilor de restrişte, atât de elocvent transmis prin Repertoriul Şovan, rămâne: Fais ce que dois, advienne que pourra!