I.
Metodologia
Elaborǎrii Dr. Ion Ghinoiu
Publicarea
atlaselor lingvistice, urmată îndeaproape de cea a atlaselor
etnografice, s-a declanşat ca o reacţie firească
faţă de procesul de uniformizare a limbilor şi
tradiţiilor locale semnalat cu îngrijorare
încă din secolul al XIX-lea în ţările vest europene. După
editarea primelor atlase lingvistice, aveau să apară numeroase
atlase etnolingvistice (Franţa, Spania, Elveţia, Italia), de
cultură populară (Suedia), etnografice (Austria,
Germania, Suedia, Polonia, Elveţia, Belgia şi altele), istorico-culturale
(fosta URSS), etnologice (fosta Iugoslavie). Atlasul Etnografic
Român (AER), manuscris alcătuit din peste 1000 de
hărţi etnografice color grupate tematic în cinci volume[1] este imaginea reală a culturii populare
la cumpăna mileniilor. Aflat în plin proces de publicare[2] , atlasul umple un mare gol de informare
privind societatea rurală contemporană supusă unui rapid
şi profund proces de transformare. Informaţiile de teren
înregistrate de la 18000 de subiecţi din 600 de sate pe baza unui
chestionar de 1200 de întrebări sunt valorificate sintetic, prin simboluri cartografice desenate pe
hărţi, şi in extenso,
prin publicarea unui corpus de Documente
Etnografice Româneşti (DER)[3] . Din seria Sărbători şi obiceiuri au apărut deja patru
volume[4]. În comparaţie
cu alte lucrări de acest tip publicate în străinătate, AER are
cea mai bogată şi mai variată tematică, iar textele
introductive şi legendele hărţilor sunt publicate în trei
limbi de circulaţie internaţională (engleză,
franceză, germană). În România cântecul de lebădă care anunţase în
Occident criza culturilor populare şi necesitatea de a le salva prin
publicarea atlaselor etnografice a fost auzit de specialişti mult mai
târziu. Ideea cartografierii culturii populare a preocupat pe mulţi
specialişti români. George Vâlsan vorbea
de o geografie a basmului, Dumitru
Caracostea de o geografie a folclorului, iar Traian Herseni de rezultatele ştiinţifice care ar
rezulta din corelarea hărţilor unui atlas etnografic cu cele ale
atlaselor lingvistice, istorice, antropologice, demografice, sociologice. Cel
care a pus-o în mişcare a fost Romulus
Vuia, pe vremea când conducea un grup de etnografi la Institutul de
Istoria Artei al Academiei Române (1960-1963). În anul 1963 acesta este
transferat împreună cu sectorul său de etnografie la Institutul de
Folclor, care devine actualul Institut de Etnografie şi Folclor
„Constantin Brăiloiu”. Conducerea sectorului şi
atlasului etnografic a fost preluată, în timp, de Romulus Vulcănescu, Ion
Vlăduţiu, Paul Petrescu şi Ion Ghinoiu. Într-o perioadă de peste trei decenii,
marcată de dezbateri teoretice şi metodologice specifice marilor
lucrări, cu multe reuşite, dar şi cu momente de grea
cumpănă, colectivul de etnografi a parcurs distanţa care
separa o mare făgăduinţă de faptul împlinit, realizarea
unei arhive de documente de istorie orală şi, pe baza acesteia, a
Atlasului Etnografic Român (AER). Recuperată între timp,
întârzierea publicǎrii are şi unele avantaje: asimilarea
experienţei pozitive a ţărilor care şi-au publicat deja
atlasele etnografice şi folosirea tehnicilor moderne de cartografiere
computerizată. Pentru culegerea materialului de teren s-au fixat, între anii 1967 şi
1969, tematica generală a atlasului şi un chestionar exhaustiv
experimentat în zona ”Porţile de Fier” (judeţele
Mehedinţi şi Caraş-Severin), în satele Măneciu-Ungureni
(jud. Prahova), Păuneşti (jud. Vrancea) şi în mai multe
localităţi din nordul Olteniei. În anul 1972 se publică 20 de
chestionare: Aşezări,
Gospodărie, Locuinţă, Agricultură, Creşterea
animalelor, Pomicultură şi grădinărit, Cultivarea
plantelor textile, Vânătoare, Mijloace de transport, Creşterea
viermilor de mătase, Creşterea albinelor, Alimentaţie,
Meşteşuguri, Instalaţii tehnice, Obiceiuri la naştere,
Obiceiuri la nuntă, Obiceiuri la moarte, Obiceiuri legate de
ocupaţii, Obiceiuri calendaristice şi Alte obiceiuri. După aplicarea acestor chestionare în 70 de
sate din Oltenia şi Muntenia de vest, s-a hotărât reducerea
numărului de întrebări şi adăugarea chestionarelor de Artă şi Port popular. În anul 1976 se publică forma
restructurată a Chestionarului AER, cu 1200 de întrebări şi
peste 3000 de subîntrebări. Din motive practice, acesta a fost
împărţit în opt fascicole: Aşezare
- Gospodărie, Locuinţă - Interior, Ocupaţii,
Meşteşuguri - Instalaţii tehnice populare, Port popular,
Artă populară, Obiceiuri calendaristice şi Obiceiuri familiale. Chestionarul a
surprins prezenţa fenomenelor etnografice la două momente de
referinţă ale secolului al XX-lea: anul 1900 şi perioada
efectuării cercetării de teren (1972-1982). Chestionarul cuprindea întrebări deschise, care
dădeau subiecţilor intervievaţi posibilitatea să
răspundă fără a fi influenţaţi în vreun fel de
culegători, şi întrebări
închise care le solicita să-şi încadreze răspunsul
într-una sau mai multe variante propuse. Al doilea instrument de lucru al atlasului, reţeaua de
localităţi în care urma să se aplice chestionarul, a fost
elaborat după numărul şi repartiţia populaţiei
şi aşezărilor rurale consemnate la recensământul din 15
martie 1966. Din mai multe variante propuse s-a optat, în final, pentru o
reţea de 536 de localităţi. Gradul de reprezentare al
aşezărilor rurale în reţeaua atlasului a fost de aproximativ
un sat din 20. S-au ales sate reprezentative pentru diferite domenii ale
culturii populare şi sate cu rezonanţă deosebită pentru
istoria şi cultura locală şi naţională. Multe au
acoperit aşa-numitele zone albe, necercetate la acea vreme de etnografi.
Pentru impulsionarea cercetărilor interdisciplinare, au fost alese
şi localităţi deja anchetate de lingvişti, sociologi,
antropologi. Proporţional cu întreaga populaţie rurală
consemnată la recensămânmtul din 15 martie 1966, au fost anchetate
şi 60 de sate cu minorităţi naţionale: bulgari, cehi
(pemi), croaţi (caraşoveni), germani (saşi, şvabi),
maghiari, secui, ruşi (lipoveni), sârbi, slovaci, tătari, turci
şi ucrainieni. Ţiganii, care şi-au declarat etnia la
recensământul luat ca referinţă sub 1 % din totalul
populaţiei României, nu au fost cercetaţi. Minuţios pregătită,
cea mai vastă campanie de teren pentru înregistrarea documentelor de
istorie orală s-a desfăşurat în anii 1972-1982. În raport de
tema anchetată, culegătorii au selectat subiecţii după
profesie, vârstă, sex. Expuşi la riscuri de tot felul,
culegătorii, în majoritate femei, au dus până la capăt cea mai
grea operaţiune a Atlasului, campania de teren. Au fost experimentate două metode de anchetă: omul şi satul, un culegător
pentru aplicarea întregului set de chestionare, procedeu utilizat în 70 de
sate din Oltenia şi Muntenia de vest, şi omul şi tema, câte un specialist pentru fiecare temă a
chestionarului. În prima variantă, susţinută de Romulus
Vulcănescu, un sat din reţea trebuia cercetat de un singur
specialist, în a doua, susţinută de Paul Petrescu, de şapte.
Cu dezavantajele sale, soluţia a doua a
fost generalizată la nivel de ţară. Pentru a scurta
perioada de anchetă, s-a apelat la trei cercetători de la
Institutul de Ştiinţe Socio-umane de la Craiova şi la mai
mulţi etnografi de la muzeele judeţene. Au fost intervievaţi
peste 18000 de subiecţi cu profesii şi vârste diferite, mulţi
născuţi în secolul al XIX-lea, şi s-au completat patru milioane file de
chestionar. Cele peste 6 000 de chestionare completate pe teren, la care se
adaugă 150000 de fotografii, desene, schiţe ş.a.,
alcătuiesc cea mai bogată arhivă etnografică din România.
Multe din informaţiile consemnate pe teren au dispărut din peisajul
etnografic. De aceea, documentele de istorie orală tezaurizate în Arhiva
Atlasului Etnografic Român alcătuiesc o imensă sursă de
documentare pentru cercetările viitoare de etnologie, antropologie,
dialectologie, psihologie, istorie socială şi alte discipline. Prelucrarea şi cartografierea materialului au fost
realizate în perioada 1982-1989 şi, sporadic, până în anul 2005 de
către membrii colectivului de atlas din Institutul de Etnografie şi
Folclor şi de cei trei colaboratori din Craiova. În marea lor
majoritate, legendele hărţilor sunt tipologii ale fenomenelor cartografiate.
Tipurile şi subtipurile, variantele şi subvariantele fenomenelor
cartografiate sunt consemnate pe hărţi prin semne colorate. Data la
care se referă materialul cartografiat este consemnată în titlul
hărţilor şi, de multe ori, într-un paragraf special al
legendelor, intitulat Dinamica,
prin trei culori: albastru pentru începutul secolului (1900), verde pentru
perioada la care s-a făcut ancheta (1972-1982) şi roşu pentru
realitatea etnografică rămasă neschimbată la cele
două momente de referinţă. Fiecare planşă a atlasului este o conexiune
tematică alcătuită din una sau două hărţi,
legenda tradusă în trei limbi de circulaţie (engleză,
franceză, germană), fotografii, desene şi schiţe ale
fenomenului cartografiat. Pentru a fi citită simultan, în oglindă,
tema este expusă pe două pagini: harta, titlul şi legenda în
limba română pe pagina pară, iar titlul, legendele traduse în limbi
străine şi ilustraţia
pe pagina impară. Materialul a fost cartografiat de autori pe hărţi la
scara de un milion (480 / 620 mm), apoi la scări cartografice mai mari
şi cu dimensiuni mult mai mici: un milion şi jumătate,
două şi trei milioane. Formatul Atlasului, este dat de harta
României la scara de două milioane. Pentru elaborarea hărţilor
de autor a fost folosită harta bază a Atlasului
Naţional de Geografie adaptată pentru uzul cercetătorilor
etnografi. Atlasul etnografic îmbină perfect cartografia
tradiţională cu cea modernă, computerizată. Atlasul umple un mare gol de informare privind societatea
rurală aflată într-un rapid proces de transformare.
Informaţiile înregistrate pe teren sunt redate pe hărţi prin
simboluri cartografice şi, sub formă de documente de istorie
orală, de un corpus de Documente Etnografice Româneşti (DER)
din care au apărut primele cinci volume. Aceste lucrări tezaur, AER
şi DER, împreună cu Fişa de sat completată de
cercetători la data anchetei, prefigurează realizarea unui mare
proiect naţional de monografii etnofolclorice ale aşezărilor
anchetate. Atlasul etnografic a reprezentat şcoala unde s-au format
numeroşi specialişti ai culturii populare. Contribuţia
colectivului de Atlas la precizarea domeniului de cercetare al etnologiei
româneşti, la perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de lucru
pe teren a fost decisivă pe parcursul întregii perioade totalitare.
Spiritul cercetărilor interdisciplinare a fost întreţinut de
pregătirea universitară a colectivului de etnografi de
formaţie filologică, geografică, istorică, sociologică
şi altele. Mediul pluridisciplinar şi accesul direct la realitatea
vie, înregistrată pe teren, avea să se concretizeze în zeci de
volume de etnologie, inclusiv o Introducere în etnologie,
dicţionare tematice privind Arta populară, Obiceiurile de
peste an, Panteonul românesc şi, în curs de publicare, Taxonomia
culturii populare. Perioada celor trei generaţii de etnografi care au elaborat Atlasul etnografic este
una din cele mai bogate şi mai frumoase pagini din istoria etnologiei
româneşti. II. Peisajele (Civilizaţiile) Etnografice În
România sunt două categorii de peisaje: naturale, cu
vegetaţie spontană (pădurea, păşunea alpină,
Delta Dunării), şi culturale, dezvoltate pe solurile
defrişate de pădure, desecate de ape, desţelenite de vegetaţia
spontană. Soluţiile de câştigare a existenţei, de la
culesul din natură, pescuit şi vânătoare până la
cultivarea şi recoltarea roadelor cu metode moderne, au generat diferite
moduri de viaţă: agrar, pastoral, pomi-viticol, piscicol. Prin dăinuire istorică, acestea au
devenit peisaje sau civilizaţii etnografice cu elemente inconfundabile privind habitatul (satul, gospodăria,
casa, cimitirul), mijloacele de
câştigare a existenţei (agricultura, creşterea animalelor,
albinăritul, vânătoarea, pescuitul, transportul,
meşteşugurile, instalaţiile tehnice populare,
alimentaţia), manifestările
artistice (portul popular, arta populară) şi manifestările spirituale
(sărbătorile şi obiceiurile calendaristice, obiceiurile la
naştere, căsătorie şi înmormântare, mitologia). La începutul secolului al XX-lea
peisajul etnografic păstrează elemente semnificative ale
civilizaţiei lemnului şi
lutului. Cu peste două milenii în urmă, pe vremea lui Homer,
actual teritoriu al României era aproape în întregime acoperit cu
păduri. Vremuri îndelungate s-a dezvoltat aici o civilizaţie a lemnului ale cărei forme originale
supravieţuiesc în zonele carpatice şi subcarpatice. Pădurea
oferea omului, direct sau indirect, adăpost, îmbrăcăminte,
hrană (fructe, ciuperci, plante comestibile, vânat, peşte, miere
şi altele). Până la începutul secolului al XX-lea puteau fi
întâlnite locuinţe şi construcţii fără nici un cui
de fier, în timp ce la stânele carpatice doar ceaunul şi alte câteva
unelte erau confecţionate din metal. În marea invazie de obiecte, unelte
şi maşinării industriale, leagănul copilului şi
sicriul continuă să fie construite la sate numai din lemn. Vechimea
peisajului forestier şi cunoaşterea însuşirilor ascunse ale
lemnului, fără de care nu era posibilă metamorfozarea lui
artistică, au generat mai multe zone specializate în prelucrarea
utilitară şi artistică a lemnului: Maramureş, Munţii
Apuseni, Ţinutul Pădurenilor, Mărginimea Sibiului, Oltenia de
nord, Bucovina, Ţara Vrancei.
Dintre obiectele lucrate în lemn de artiştii ţărani
vândute prin târgurile, bâlciurile şi
iarmaroacele româneşti sunt căucele olteneşti cu coada
arcuită, terminată adesea într-un cap de cal stilizat,
pistornicele, lingurile, blidarele, lăzile de zestre, furcile de tors,
tiparele de caş, crucile, icoanele pe lemn şi altele. Culesul plantelor şi
fructelor de pădure care cresc spontan în natură, completează
şi astăzi necesarul de hrană al oamenilor, iar farmacopeea
populară utilizează sute de plante pentru alinarea
suferinţelor şi vindecarea bolilor.
Treptat, calităţile de mamă
bună s-au estompat, astăzi fiind cunoscută mai mult ca
reprezentare malefică, femeie bătrână şi
antropofagă, patroană a duhurilor rele care populează
spaţiul pe timp de noapte. Slută şi urâtă, boceşte
prin păduri pentru a ademeni călătorii. Ia chip de animal
(iapă, bivoliţă, vacă), de femeie cu păr lung
despletit sau împletit şuviţe care cad din cap până la
călcâie precum şerpii. Adesea, apare îmbrăcată în
scoarţă sau muşchi de copac. Poate fi înaltă cât casa
şi căpiţa de fân sau mică cât un iepure, frumoasă ca
o zână sau hidoasă ca un monstru. Pedepseşte (sperie, ia
glasul, poceşte) femeile care torc în ziua de marţi, bărbaţii
care fluieră sau cântă prin pădure şi-i trezesc copiii,
tăietorii de lemne care nesocotesc regulile pădurii, pe cei care
culeg fructele de pădure (mere şi pere sălbatice, alune) în
ziua de Probejenie (6 august). Copiii Mumei Poădurii săi sunt
urâţi şi plângăcioşi, vorbesc greu, după mulţi
ani de la naştere, motiv pentru care aceasta încearcă să-i
schimbe cu copiii femeilor din sat. Între om şi arbore este o legătură
tainică, greu de descifrat. În anumite contexte rituale şi ceremoniale
pomul îl poate înlocui şi adăposti simbolic pe om, îi poate deveni
frate, soră, soţie. Ziua dedicată divinităţii
vegetale, reprezentată frecvent de un arbore, este 1 mai, numită Arminden în Transilvania, Banat,
Bucovina şi Moldova, şi 23 aprilie, Sângiorz în Muntenia şi Oltenia, Rusalii în Ţara
Lăpuşului. Obiceiurile specifice acestei zile sunt împodobirea cu
ramură verde, substitut al zeului vegetaţiei, a stâlpilor
porţilor şi caselor, împlântarea în mijlocul satelor a unei
prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg
curăţat până spre vârf de crengi şi împodobit cu cununi
de flori şi spice de grâu. În Moldova se organizau petreceri
câmpeneşti unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu
amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor
şi vitelor de boli, în special de ciumă: “Frunză verde
de pelin, / Iată-ne la Arminden, / Beau mesenii şi
mănâncă, / Şi de ciumă nu li-e frică!“. Obiceiul
prinderii ramurii verzi sau împlântării Pomului de Mai a fost influenţat
de tradiţia inspirată din episodul omorârii copiilor de Irod
relatată în Noul Testament. Conform legendelor populare, după ce
Irod ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor mergând din
casă în casă, în speranţa că unul dintre ei ar putea fi
Domnul Iisus, a pus seara, ca semn, o ramură verde la locuinţa unde
a ajuns şi de unde urma să înceapă a doua zi măcelul.
Pentru a-l înşela pe Irod şi a-l salva pe Iisus, oamenii au pus în
timpul nopţii ramuri verzi la toate casele.
Ursul, numit în zilele lui de sărbătoare Moş
Martin, ar fi fost om, morar sau păstor în satul său. După ce
s-a metamorfozat în urs, acesta ar fi păstrat sentimente şi preocupări
umane: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui
(bârlogul) din pădure, îşi construieşte adăpost pentru
iarnă, prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă
a anului etc. Un singur lucru a uitat să facă: aprinderea focului.
În tradiţiile populare ursul este mai degrabă folositor decât
dăunător: influenţează în bine Ursitoarele la
naşterea copilului; pruncii unşi cu untura lui cresc voinici
şi sănătoşi; copilul bolnav de sperietoare se vindecă dacă se afumă cu păr
de urs; bărbatul călcat de
ursul dresat în cadrul obiciului Călcatul Ursului, nu-l mai durea
spatele peste vară. La înmormântarea oamenilor, în nopţile de
priveghi, şi la moartea şi renaşterea anului (Anul Nou)
apăreau fantastice spirite ascunse sub măştile de urs. Adesea,
dinţii moşului erau purtaţi de oameni ca talismane. În
paralel cu marea extindere a civilizaţiei lemnului şi lutului, în
Delta şi Bălţile Dunării şi pe afluenţii
săi s-a dezvoltat peisajul
etnografic piscicol. Abundenţa peştelui, păsărilor de
baltă, a stufului se reflectă în ocupaţia principală a
oamenilor (pescuitul), în sistemul de alimentaţie al oamenilor, în
utilizarea stufului ca material de construcţie, în mijloacele de
transport pe apă, în folclorul, obiceiurile şi credinţele
legate de apă şi de peşte. Deşi s-a restrâns neîncetat
prin înaintarea terenurilor arabile în zonele inundabile din lungul
Dunării şi râurilor importante, peisajul piscicol, material şi
spiritual, este încă bine conservat. Un exemplu îl oferă Calendarul popular care numeşte
ziua din 17 martie Ziua Peştelui.
În această zi, când se zbate peştele în apă înainte de
depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit,
ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud
(Transnistria, Tulcea, Brăila, Galaţi).
Românii
au găsit ingenioase soluţii de construire la repezeală a
podurilor şi podeţelor peste ape. Procedeul simplu şi eficient
de
a tăia un copac lung şi a-l sprijini pe cele două maluri ale râului pentru a obţine o punte de
picior este întâlnit şi astăzi în majoritatea satelor de munte,
deal şi podiş. Între trecutul apei cu luntrea şi podul
adevărat a fost o fază intermediară,
podul umblător, o podişcă sprijinită pe câteva
luntre mişcată de la un
mal la altul. Podul plutitor, numit de popor corabie,
supravieţuieşte până spre zilele noastre. El deservea nevoile locale de transport ale
sătenilor şi putea fi
uşor demontat în caz de pericol. Cârmaciul acestei corabii era podarul. Acesta trecea de pe un mal pe
altul al râului oamenii
plecaţi la munca câmpului, carele
încărcate cu bucate şi fân, vitele la păşunat. Nu
este exclus ca peste râurile care
taie chei, cu văi abrupte şi adânci, să fi existat, aşa cum spun legendele, poduri din piei de animale. După unele povestiri culese din zona etnografică a Muscelului, domnitorul legendar întemeietor de ţară, Negru
Vodă, fiind nevoit să se
retragă din faţa tătarilor în Cetăţuia de pe Valea Dâmboviţei, întinde peste apă
un pod din piei de bivol. Resursa
fitogeografică pe baza căreia s-a dezvoltat peisajul pastoral sunt
păşunile şi fâneţele naturale. Mai târziu, la acestea
s-au adăugat, plantele furajere cultivate de om. Pentru folosirea
eficientă a păşunilor şi fâneţelor aflate la mare
distanţă de sat, uneori la sute de km, oamenilor le-a fost mai
uşor să deplaseze acolo vitele decât să transporte acasă
nutreţul. Departe de casă, ei au construit adăposturi
specifice (odăi, sălaşe, stâne, surle, bordeie, ţarcuri,
oboare), drumuri ale oilor şi ale sării, fântâni etc. În Evul mediu
păstorii carpatici se mişcau cu turmele spre Marea Neagră
şi ţărmurile Adriaticii, spre Pusta Ungară şi Stepele
Kubanului. Mişcările de
du-te-vino ale turmelor între munte şi câmpie, pe trasee fixate
din vremuri imemorabile, au fost numite Drumuri
ale oilor. Ciobanii ridicau de-a
lungul drumurilor cruci de piatră pentru orientarea turmelor si aprecierea distanţelor prin zilele şi săptămânile de
mers. Păstorul era un om umblat care ştia cum merge lumea, scotocitor
şi hotărât în orice clipă la descălecări, oricât de îndrăzneţe şi oricât de
îndepărtate. Adesea, aceşti cutreierători pe alte meleaguri aduceau în ţară veşti
despre armatele turceşti
şi tătărăşti care se pregăteau să atace Ţările Române.
Vechimea
ocupaţiei este atestată de folclorul pastoral (literar, muzical,
coregrafic), de numărul mare al sărbătorilor şi
obiceiurilor pastorale (Ziua Lupului, Filipii, Martinii de Iarnă, Nunta
Oilor, Focul Viu, Sântilia etc.), de fondul lingvistic traco-dac conversat de
creşterea animalelor (baci, căciulă, ţap, stână,
ghioagă, ţarc, strungă, brânză, gălbează,
căpuşă).
Prima
mulsoare a turmei de oi, urmată de o frumoasă petrecere
câmpenească în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau în altă zi de la
sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, este numită Sâmbra Oilor sau Măsurişul Oilor. În această zi se
măsoară şi se crestează pe răbojul de lemn laptele
de la oile fiecărui sâmbraş (proprietar) după care i se
calculează cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei,
numită Alesul sau Răscolul. Pentru a obţine o
cantitate de lapte cât mai mare, proprietarii îşi păşunau,
îşi păzeau şi îşi mulgeau fiecare oile. Din primul lapte
al stânei se prepara un caş care se împărţea între
proprietarii oilor.
Ciobanii
alcătuiau grupuri sociale de 15–20 de oameni, desprinse şi izolate de
comunităţile săteşti care trebuiau să facă faţă tuturor vitregiilor naturii.
Viaţa singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii
de la poalele munţilor se întrerupea brusc la Sântilie (20 iulie), la
mijlocul sezonului pastoral, când
proprietarii oilor şi nevestele
ciobanilor urcau la stâne pentru miţuirea
mieilor (tunderea
mieilor fătaţi primăvara). Oile şi berbecii se
tundeau în sat, înainte de urcarea lor la păşunea alpină, iar
mieii la stâne, la miezul verii pastorale. Era o activitate practică dar
şi o întâlnire mult aşteptată de ciobani cu soţiile
şi drăguţele lor. Dacă la stânele din Mărginimea
Sibiului şi Ţara Oltului de la nord de Carpaţi femeia conducea,
ca băciţă, treburile stânei, pe latura sudică a
munţilor acestea erau excluse din ori ce activitate legată de
creşterea oilor. Ciobanii nu aveau voie să coboare în sat şi
nici să fie vizitaţi de parte femeiască până la Sântilie.
În unele zone (Zăbala, jud. Covasna) ciobanii tineri coborau în sate la
Sântilie ca să-şi bage
drăguţele în horă. Cu o zi înainte de Sântilie făceau
cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuţă de caş frumos
modelată, simbol al afecţiunii şi intenţiei de
căsătorie.
Cealaltă
divinitate, lupul, îşi pedepseşte sau îşi ajută
şi el credincioşii. Acesta
vede şi sfâşie dracii la Bobotează, sperie sau alungă
bolile grave ale copiilor. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a
cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, primul
alăptat al copilului se făcea, până acum câteva decenii,
printr-un aparat în formă de cerc, confecţionat dintr-o falcă
şi piele de lup, numit gură de lup. Pe arii relativ extinse,
copiii grav bolnavi erau numiţi Lupu după un alt ritual decât cel
creştin. Nu se spuneau rugăciunile obişnuite de alungare a
Satanei, dar se efectuau diferite practici magice: introducerea copilului de
trei ori pe gura iei moaşei şi scoaterea acestuia pe la poale,
înhumarea terapeutică a copilului prin introducerea acestuia pe o
gaură săpată în pământ şi scoaterea, printr-un mic
canal, pe altă gaură şi altele. Frecvenţa în
antroponomastica românească a numelor de Lupu, Ursu şi derivatele
lor, confirmă importanţa acestei practici în obiceiurile de la
naştere. Satele
peisajului etnografic agrar, cu
ocupaţia dominantă a locuitorilor cultivarea plantelor, se
găsesc în zonele de câmpie (Câmpia Română, Câmpia Jijiei, Câmpia
Tisei) şi în podişurile joase (Dobrogea, Podişul Getic,
Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei). Un obicei frecvent în
peisajul agrar contemporan este paparuda, zeiţă pluviometrică
invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele
caniculare ale verii. Rolul ceremonial şi ritual al zeiţei
pluviometrice Paparuda era jucat de o fetiţă sau o fată
nemăritată, de un băieţel sau un flăcău, o
femeie gravidă. Întotdeauna aceasta îmbracă costumul specific din
frunze de boz, brusture, mai rar în frunze de alte plante, la o fântână
sau pe malul unei ape (râu, pârâu, lac, iaz). Uneori, îşi
împodobeşte capul cu flori sau coroniţe din flori. În
admiraţia alaiului său, Paparuda joacă, se desfată
şi este întâmpinată cu bucurie pe la casele din sat. Ceremonialul
cuprinde trei secvenţe rito-magice: naşterea
Paparudei: alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru,
Paparuda; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din
frunze de boz, brusture sau din alte plante; îmbrăcarea cu costumului
vegetal, de obicei pe trupul gol; desfătarea
zeiţei: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi
ceata acesteia pe uliţele satului pentru a vizita fântânile şi
gospodăriile oamenilor; dansul executat de Paparudă pe o melodie
simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin
bătaia palmelor; udarea Paparudei şi alaiului său cu apă;
primirea darului (alimente, bani, vase de lemn); moartea şi ritul funerar: dezbrăcarea măştii
vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată (râu,
pârâu, lac, fântână); depunerea în apă a măştii vegetale;
scalda rituală a membrilor care au alcătuit ceata.
De civilizaţia agrară sunt strâns legate două
arhetipuri ale genezei: lutul şi aluatul. Aluatul, materie sacră
din care femeia prepară pâinea şi colacul, este, precum lutul, un arhetip al genezei. Între tehnica
confecţionării oalei din lut şi prepararea pâinii şi
colacului din aluat sunt paralelisme tehnologice şi spirituale evidente:
eliberarea spiritului grâului din sămânţă şi a spiritului
pământului din trupul Pământului prin tăiere, zdrobire,
pisare, râşnire, măcinare; adăugarea apei
pentru obţinerea lutului şi aluatului;
frământarea şi dospirea materiei în prefacere, lutul şi
aluatul;
modelarea chipurilor, forme de oale şi colaci care poartă numele
unor reprezentări mitice (Arhangheli, Crăciunei, Mucenici,
Bradoşi etc.); însufleţirea chipurilor modelate prin
ardere sau coacere în cuptor sau sub ţest. Scoase din cuptor, pâinea
(colacul) şi oala sunt animate, au viaţă, şi, ca urmare,
pot substitui divinitatea şi omul în numeroase obiceiuri şi
practici magice. În vremurile biblice Dumnezeu a modelat din lut chipul
omului, aşa cum omul neolitic modelase din lut şi aluat chipurile
lui divine. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia (omul) suflând viaţă
asupra ei, femeia neolitică şi-a animat divinitatea din lut
(figurinele, vasele) şi din aluat (pâinea, colacii) arzându-le în
cuptor.
Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, atestat din
neolitic până astăzi, este oala din lut. În graiul popular oala
şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de
comparaţie pentru trupul şi sufletul omului. Oala are gură,
buză, gât, burtă, toartă, mănuşă, mână,
picior;
când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună
răguşit; fecioara este asemuită cu oala
nouă, neîncepută, fata greşită cu oala dogită,
iar femeia bătrână cu hârbul şi oala hodorogită. În peste
140 de proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de
lut, oala este termen polivalent de comparaţie pentru om. Oala este un
important agent ritual manipulat de persoane iniţiate:
vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf în
cetele de căluşari etc. Aruncată în fântână sau în râu în
zilele caniculare ale verii devine mesagerul oamenilor pe lângă
divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei
la prima scaldă a copilului, moaşa realizează transferul magic
al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la
noul născut; spargerea oalei curate, neîncepute, de
nănaşă repara la căsătorie necinstea fetei greşite şi altele.
Oala poate adăposti însă şi spiritele potrivnice omului. De
aceea, în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât
stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântatului
de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice etc. oalele stau întoarse
cu gura în jos pentru a opri cuibărirea spiritelor malefice. În cele mai
multe sate româneşti, după scoaterea mortului din casă, se
sparge o oală pe locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt.
Vechimea obiceiului este atestată de zicala I s-a spart oala, sinonimă cu verbul a muri. Lutul este, după
lemn, a doua materie primă preferată de ţăran pentru a fi
prelucrată artistic. Ceramica smălţuită, produsă
astăzi în centre renumite ca Hurezu, Oboga, Corund, Baia Mare,
Rădăuţi, încântă iubitorii de frumos prin căldura
culorilor şi motivele ornamentale străvechi.
În peisajul pomi-viticol
s-au dezvoltat meşteşugurile de prelucrare a lemnului
(dogăritul sau văsăritul pentru confecţionatul butoaielor
şi putinilor), un sistem caracteristic de alimentaţie, au
apărut obiceiuri şi tradiţii specifice. Cele mai interesante
sărbători şi obiceiuri dedicate culturii viţei de vie se
grupează la începutul lunii februarie. În această
perioadă a anului, între viţa de vie şi urs apare o tainică
legătură exprimată de zicala
care compară vinul bun cu puterea ursului. Sărbătorile comune ale
ursului şi viţei de vie de la începutul lunii februarie (Martiniide
Iarnă, Ziua Ursului, Arezanul Viilor) se suprapun peste două
bioritmuri naturale: în pădure fată urşii, iar în butucii
viţei de vie şi în tulpinile pomilor fructiferi din podgorii
şi livezi începe se pune în mişcare seva. Cu două-trei
decenii în urmă, în unele aşezări din sudul României se
desfăşura în ziua de 1 februarie se desfăşura un
ceremonial bahic de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul
Viilor. În dimineaţa zilei bărbaţii mergeau la plantaţiile
de viţă de vie, de obicei în săniile trase de cai. Ajunşi
în câmp, fiecare proprietar îşi tăia de la viţa sa câteva
corzi din care îşi făceau cununiţe pe cap şi
cingători la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată
toamna şi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o
înălţime. Acolo, în jurul flăcărilor, se mânca, se bea,
se juca, se sărea peste foc şi se stropea vin peste
jărăgaiul încins. Seara, bărbaţii se întorceau în sat cu
făclii aprinse în mână şi continuau petrecerea pe grupe de
familii.
Peisajul turistic, în plin
avânt, găseşte, în sânul peisajelor etnografice de veche
tradiţie (forestier, piscicol, pastoral şi agrar) excelente
condiţii de dezvoltare.
Spre
deosebire de Crăciun, Baba Dochia moare şi renaşte la
echinocţiul de primăvară. Luna martie se deschide cu Zilele
Babei, timp ritual de nouă zile, egal cu durata urcuşului Dochiei cu
oile la munte, unde moare împreună cu turma din cauza unui ger
năprasnic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră,
apar astăzi ca nume topice în maio multe masive carpatice: Ceahlău,
Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic. Dar, moartea
Babei Dochia la echinocţiul de primăvară este urmată de
naşterea Pruncului Dochia.
Începând din luna martie, divinităţile feminine ale Calendarului
popular se grupează în trei generaţii: zeiţe-fecioare (Floriile,
Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele), zeiţe-mumă (Maica Precesta,
Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului) şi zeiţe-babă (Sf. Vineri, Sf. Varvara, Dochia). Un obiect cu valoare
rituală legat de Baba Dochia este Mărţişorul, un calendar
simbolic confecţionat din două fire colorate în alb şi
roşu (iarna şi vara), la care se ataşează un obiect
artizanal. La începutul secolului al XX-lea mărţişorul se
făcea cadou copiilor, fete şi băieţi, în dimineaţa
zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Şnurul
mărţişorului se purta legat la mână, uneori prins în
piept sau la gât până la o anumită sărbătoare a
primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden) sau până
la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi când se agăţa
pe ramurile înflorite. Se spune despre cei care primeau
mărţişorul că nu vor fi pârliţi de soare pe timpul
verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca
florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi
şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. Obiceiul a fost
atestat în toate teritoriile locuite de români. Pe arii extinse din Transilvania,
Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei şi sudul
Dobrogei luna echinocţiului de primăvară şi a Anului Nou
agrar se numea, în Calendarul popular, Mărţişor.
Panteonul
carpato-dunărean are elemente comune cu cel greco-roman, dar şi cu
cel mesopotanian, sumerian, egiptean, indian. Legătura tainică a
spiritualităţii carpato-dunărene cu India antică avea
să fascineze marile spirite româneşti: Eminescu, Brâncuşi,
Eliade. Adesea, pe pământ carpatic, unii zei indieni îşi
îndeplinesc atribuţiile avute în vechea Indie: zeul Universului, Shiva,
este identificat în colindul de Crăciun Siva, zeul pluviometric Rudra în
ceremonialul Paparudei, zeul morţii, Yama, în unele credinţe
şi expresii româneşti (a da iama în păsări, în
vite, cu sensul a da moartea)
şi altele. Cu 2–3 milenii înainte să strălucească
culturile Greciei şi Romei antice, în bazinul inferior al Dunării de
Jos înfloreau culturile neolitice Criş-Starčevo, Precucuteni,
Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia şi multe altele. Purtătorii lor
aparţineau unor societăţi agrare lipsite de fortificaţii
elaborate şi arme de luptă. Erau meşteri neîntrecuţi în
prelucrarea lutului şi, probabil, înclinaţi spre meditaţie,
însuşire ilustrată de statuetele din lut numite Gânditorul de la
Hamangia. Rolul principal în aceste societăţi îl jucau femeile.
Dovezile de neolitizare a omului paleolitic
sunt peşterile carpatice în care acesta se adăpostea.
Frecvenţa peşterilor din România locuite de om creşte foarte
mult în paleoliticul superior şi scade în neolitic. Acestea sunt
repopulate în perioada de trecere la epoca bronzului şi în prima
epocă a fierului. În ele s-au descoperit altare, sanctuare (Fundul
Peşterii de la Bozioru), vestitele cranii de Homo sapiens fosilis, strămoş îndepărtat al omenirii
care a trăit în Carpaţi, în paleoliticul superior (Peştera
Cioclovina, Peştera Muierilor, Peştera Baia de Fier), urme ale
paşilor omului de Cro-Magnon imprimaţi în lut fosilizat
(Peştera Izbuc), surprinzătoare picturi de culoare neagră,
care aparţin neoliticului (Peştera Polovragi, Peştera Muierilor, Peştera Vaideei, Peştera
Limanu) şi de culoare roşie (Gaura Chindiei) datată cu
aproximativ 11 000 ani î.H. La Cuina Turcului, s-a descoperit cea mai veche
cultură arheologică din Europa care, după datările de
radio-carbon ale faunei, florei, pieselor de schelet uman şi resturilor
arheologice descoperite, se derulează, între mileniile XI–IX
î.H., cultură numită Romanellian. Prin această cultură
preistorică, confirmată de cea de la Schela Cladovei – Lepenscki
Vir, datată în mileniile VII–VI î.H., de Criş-Starcevo,
Precucuteni, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia ş. a., alătură
spaţiul carpato-dunărean arealului de zămislire a vechilor
civilizaţii de pe Terra. Sărbători şi obiceiuri familiale Efectuarea
obiceiurilor, actelor rituale şi practicilor magice la naşterea
copilului garantează că trecerea sufletului din preexistenţă, de la celula
ou la făptura om, în existenţă,
de la leagăn la mormânt, se realizează fără pericole
deosebite. Moaşa,
reprezentantă a moşilor şi strămoşilor în linie
paternă, pricepută în probleme de ginecologie, a fost
înlocuită, pe la mijlocul secolului al xx-lea, de persoane şi
instituţii sanitare specializate. Aceasta pregătea psihic şi
ajuta femeia la naştere, răspundea de igiena, sănătatea
şi viaţa mamei şi nou-născutului. Moaşa efectua
scaldele rituale ale copilului şi lăuzei, asigura prin gesturi,
acte rituale, formule magice integrarea noului venit în spiţa de neam a
tatălui şi în obştea satului. În a treia noapte de la
naşterea copilului, când veneau ursitoarele, zeiţe ale destinului,
moaşa le punea pe masă ofrande şi obiecte cu valoare
simbolică. Se credea că ursitoarele strigă sau cântă
afară, la fereastră, sau în casă, la căpătâiul
copilului, în jurul mesei. Ele sunt asemuite cu trei zâne surori care, în
timp ce ursesc, torc firul vieţii: cea mare ţine la brâu furca de
tors, cea mijlocie învârte fusul, iar cea mică taie cu foarfecele firul
vieţii. Întrucât femeile nasc astăzi la maternitate, ursitoarele sunt
aşteptate, uneori, la spital de mama copilului sau acasă de o rudă
apropiată, de obicei de soacră.
Legământul juvenil legat până la
moarte de puberi (9–4 ani) în zilele de Sântoader, Moşii de
Vară, Mătcălău sau la altă dată, pe criterii de
prietenie, sex şi afinitate sufletească, se desfăşura, cu
sau fără martori, între doi copii (două fetiţe sau doi
băieţi), sau pe grupe mari, 10–20 de fete şi
băieţi laolaltă. După încheierea solemnă a
legământului copiii îşi spuneau toată viaţa surată, vere, fârtate,
şoală (verişoară). Până la moarte, ei se
comportau unul faţă de altul ca adevăraţi fraţi
şi surori: se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme
ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se
căsătoreau cu sora sau fratele suratei sau fârtatului, se ajutau
şi se apărau reciproc până la sacrificiul suprem. La moartea
suratei sau a fârtatului, sora sau fratele de legământ purta doliu
şi, local, împlinea un ritual de dezlegare la mormânt, în ziua
înmormântării. Obiceiul este atestat, cu variante şi
diferenţieri zonale, la românii de pretutindeni. La
adolescenţă, tinerii intrau în două importante instituţii
premaritale: ceata de feciori
pentru băieţi şi şezătoarea
pentru fete. Zilele
săptămânii favorabile pentru peţit, logodit şi cununie
sunt joia şi duminica. Nunţile sunt interzise în posturile de peste
an (paşte, crăciun, sântămăria şi sânpetru), între
crăciun şi bobotează, în prima săptămână
după paşte, în ziua crucii
şi în zilele de post. În zonele predominant agrare din sudul româniei
nunţile se fac mai ales toamna, după strângerea roadelor şi
fermentatul vinului în butoaie, în zonele pastorale (sudul transilvaniei)
sezonul preferat pentru nunţi este iarna. Durata nunţii s-a redus
treptat, de la o săptămână (începea joia şi se încheia
miercurea din săptămâna următoare), la trei zile
(sâmbătă, duminică şi luni), la două zile
(sâmbăta şi duminica), la o zi (duminica) şi, uneori, la o
masă festivă.
În finalul
nunţii, după Masa mare sau Ospăţul nupţial,
după amenajarea camerei nupţiale şi taina nunţii,
urmează, a doua zi de dimineaţă, explozia de bucurie
exprimată, în sudul României, de alaiul Rachiului roşu şi de
Jocul găinii. Simbolul fetei înainte de nuntă şi din timpul nunţii,
mărul, este înlocuit,
după consumarea actului nupţial, de găină, simbol al fetei nuntite. Găina poartă
în pântece oul, tânăra
nevastă casa copilului (uterul
fecundat); oul adăposteşte puiul,
casa copilului fătul.
Ţăranul
îşi schimbă reşedinţa din lumea de aici în lumea de
dincolo fără traumele sufleteşti ale
orăşeanului. Sunt necesare două condiţii: să fie
pregătit pentru marea trecere şi să i se facă obiceiurile
după toate canoanele. Lucrul obişnuit pe care îl face
ţăranul când porneşte la drum, într-o călătorie mai
scurtă sau mai lungă, se laie (se scaldă, se
îmbăiază) şi apoi se îmbracă cu haine de sărbătoare.
La fel face pleacă şi în postexistenţă este scăldat
şi gătit cu hainele cele mai bune. Dacă rudele îi greşesc
ceva în timpul ceremonialului funerar şi dacă el însuşi nu se
pregăteşte cum se cuvine pentru plecare, există riscul
rătăcirii: va fi plecat de aici şi nu va ajunge niciodată
dincolo. Pericolul întoarcerii de unde a plecat vizează, în primul rând,
rudele şi pe cei apropiaţi, motiv pentru care aceştia
respectă cu mare stricteţe obiceiurile de înmormântare. Cartea
românească a morţilor
cuprinde texte sacre
de iniţiere a sufletului mortului pentru drumul mitic, transmise pe cale
orală, prin cânt, de un cor feminin în momente şi locuri
semnificative ale ceremonialului funerar. Spre deosebire de Cartea egipteană a morţilor
care a fost scrisă pe papirus şi a dispărut ca obicei, Cartea
românească a morţilor, nescrisă vreodată, dar
cântată la fiecare înmormântare, se păstrează, parţial,
în unele sate din Oltenia şi Banat. Mesajele sunt adresate mortului,
zeiţelor destinului (Zorile), soţului postum
(bradul, suliţa, steagul). Zeiţa Morţii apare în
ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaica, vulturul)
şi de zeiţă cu chip de om (Zâna Bătrână, Moartea,
Maica Precesta, Maica Irodia). Apar ghizi providenţiali (lupul, vulpea, vidra), vameşi binevoitori, repere personificate
de orientare (salcia împupită, mărul înflorit), personaje
psihopompe (calul, cerbul) şi, în final, în lumea de dincolo, rudele
mortului. Versurile hexa- sau octosilabice, cu predominarea clară a
celor hexasilabice, par a fi rămas împietrite, precum versetele cioplite
pe sarcofagiile antice. Sonorităţile lor melodice contrastează
cu deznădejdea lugubră a bocetelor propriu-zise. Tărâmul
suferinţelor după moarte, Iadul, cultivat de religiile indo-europene
şi creştine, lipseşte din peisajul descris de cântecele
româneşti de înmormântare.
|
