Revista Forum cultural, anul I, nr. 2, septembrie 2001, (2)

Oraşele din nordul Moldovei s-au remarcat încă de la începuturile lor, prin caracterul multietnic al populaţiei. Alături de români, au venit şi s-au aşezat, mînaţi de întâmplări vitrege sau dorinţa de a găsi un loc cât mai propice preocupărilor lor, armeni, evrei, lipoveni, polonezi, austrieci, greci şi mulţi alţii, care au găsit aici locul unei depline şi neîngrădite afirmări.

Vestit târg medieval, aşezat pe "marele drum moldovenesc", care făcea legătura între Liov şi Chilia şi între Marea Baltică şi Marea Neagră, Botoşanii nu puteau lipsi din rândul aşezărilor vizate de noii veniţi. Astfel, din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, când încă se contura ca târg, în Botoşani se aşează aromânii, care vor întemeia o puternică şi prosperă colonie, cu un remarcabil rol în viaţa oraşului timp de câteva secole.

Din secolul al XVII-lea, dar cu precădere din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în Botoşani şi în mai multe localităţi ale ţinutului se aşează evreii care, în scurt timp devin principalii comerciali şi industriaşi ai Botoşanilor.

Là începutul secolului al XVIII-lea se aşează în Botoşani lipovenii, veniţi din cauza persecuţiilor religioase din regiunile Volgăi şi Donului. Legaţi de economia rurală, ei au rămas, în mare parte agricultori, practicând cu talent, mai ales grădinăritul. Tot atunci, părăsesc Galiţia o parte a ucrainenilor, stabilindu-se în ţinuturile Dorohoiului şi Botoşanilor. Puţini la număr, ei au fost asimilaţi de români, locuind şi astăzi în câteva localităţi, precum Cândeşti, Hlipiceni şi Avrămeni, unde se remarcă prin spiritul gospodăresc şi tradiţiile păstrate cu vigoare şi prospeţime.

Din vremuri greu de precizat sunt prezenţi în viaţa Botoşanilor rromii, din rândul cărora s-au ridicat vestiţi lăutari care au animat petrecerile botoşănenilor în urmă cu peste un secol. Grecii reprezintă ultimul grup etnic aşezat la Botoşani. Veniţi prin anii '50 din cauza evenimentelor politice din ţara de origine, ei s-au repatriat în mare parte, astăzi comunitatea fiind reprezentată de un număr infim de membri.

Semnificativă pentru Botoşani a fost buna înţelegere dintre populaţia majoritară românească şi cei veniţi să se aşeze alături de ea. Toleranţi şi concesivi, românii au permis noilor veniţi să se afirme pe toate planurile, să-şi construiască biserici şi şcoli, să-şi aibă propriile organizaţii profesionale şi să- şi manifeste solidaritatea etnică. Acest fapt a făcut ca totdeauna să existe o bună înţelegere între locuitorii oraşului, arareori consemnându-se divergenţe care însă, n-au degenerat în conflicte interetnice. Această atmosferă a avut ca efect implicarea profundă a etniilor în viaţa oraşului pe care au dinamizat-o şi potenţat-o permanent. Fără ele, multe din edificiile, instituţiile şi personalităţile Botoşanilor n-ar fi existat şi în mod sigur, Botoşanii nu ar mai fi fost ceea ce este.

Acum, când, eu excepţia rromilor, etniile botoşănenc sunt tot mai neînsemnate, evocarea rolului lor în viaîa oraşului se constituie într-o modalitate de a releva faptul că în orice timp, atunci când oamenii vor, este posibilă convieţuirea, indiferent de religie, rasă şi alte bariere pe care le evocă spre binele tuturor.

"Armenii s-au stabilit în ţările româneşti din cele mai vechi timpuri. Primele colonii armeneşti din Moldova au fost anterioare apariţiei Principatului Moldovei" (N. Iorga).

Negustorii armeni foloseau calea de tranzit spre Mărea Neagră prin Moldova. Astfel ei făceau marele comerţ dintre Apus şi Orient, dinspre Lemberg prin Moldova spre Crimeia. Popasurile negustorilor cărăuşi între aceste puncte comerciale au devenit localităţi, mai întâi târguri, apoi oraşe: Suceava, Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Roman, etc.

Pe la jumătatea secolului al XIV-lea micile colonii armene şi-au construit biserici care au fost conduse de preoţi aduşi din Armenia.

Istoricul N. Suţu în "Notions Statistiquees sur là Moldavie - 1849" scria: "Armenii au biserici în Moldova dintre cele mai vechi, cea din Botoşani datează din 1350, iar cea din Iaşi din . 1395". Aceste afirmaţii sunt susţinute şi de V. Mestugian în "Istoria armenilor din România", ed. 1926. Până în 1828, când s-a făcut o reparaţie capitală a Bisericii Sf. Maria, a existat o pisanie scrisă în limba armeană, care atesta data întemeierii bisericii - 1350.

Că armenii au ridicat biserici în Moldova încă din secolul XIV, o dovedeşte şi faptul că pe data de 30.VII.1401, printr-un hrisov, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, aprobă înscăunarea unui episcop armean la Suceava (Horhanes). La începutul secolului XVI această biserică, fiind din lemn, a ars. Pe acest loc s-a zidit biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului în 1530.

Biserica a avut de la întemeiere şi până în prezent trei reparaţii capitale: 1712, 1828, 1910. În prezent Biserica Sf. Maria se află în stare precară. Au apărut încă cu 3-4 ani în urmă, fisuri în zidăria exterioară şi în zidurile interioare, fisuri ce se măresc din ce în ce mai mult. Noi am încercat cu puţinele mijloace financiare ce le avem, să subzidim un strat de beton armat în jurul bisericii.

La ora actuală suntem preocupaţi cu repararea acoperişului, pentru care avem aprobare. În Biserica Sf. Maria se oficiază slujbele religioase când vine preotul Torcam Mandalion de la Suceava. De fiecare dată la slujbele religioase participă 40-50 de credincioşi, mulţi dintre ei români - mai ales că familiile de armeni în majoritatea lor sunt mixte.

În ceea ce priveşte biserica Sf. Treime, din documentele oficiale rezultă că a fost zidită în anul 1795, însă din mărturiile transmise din generaţie în generaţie, armenii comunităţii noastre vorbesc că pe acest loc a existat o mănăstire datată din anul 1575. Această mănăstire a suferit modificări esenţiale, odată cu reparaţia capitală din anul 1795.

La 12.V.1991 s-a prăbuşit turnul mare al bisericii, antrenând în cădere şi o parte a zidăriei. La lucrările de conservare a acestei biserici a contribuit hotărâtor părintele protopop Gheorghe Ursache, paroh al Bisericii ortodoxe din Geneva, donându-ne suma de 300.000 lei în anul 1992. Biserica la ora actuală este nepracticabilă.

În secolele XVIII-XIX, numărul armenilor din Botoşani se ridica la 1.500-2.000 suflete. Scăderea numărului populaţiei armeneşti din Botoşani a avut loc după cele două războaie mondiale. Astfel, după primul război mondial au rămas 500 suflete, iar după cel de-al doilea război mondial, erau doar 150 enoriaşi ai Parohiei armene Botoşani. In prezent numărul lor este de 65-70 suflete.

Necesitatea reparării acestor biserici este impusă în mare măsură de importanţa lor istorică şi arhitecturală. Ele constituie o mărturie istorică a vechimii oraşului Botoşani. Ar fi un mare păcat şi posteritatea nu ne-ar ierta-o, dacă le-am lăsa să se dărâme. în prezent suntem puternic preocupaţi pentru a obţine fonduri necesare reparării Bisericii Sf. Maria şi a o face funcţionabilă. în faza următoare, sperăm să avem posibilitatea să facem reparaţii capitale la Biserica Sf. Treime.

Este una din cele mai vechi biserici de lemn din judeţul Botoşani. Asemănător celorlalte lăcaşe de cult din zona Botoşanilor, este aşezată cam la mijlocul satului, în jurul ei, timp de sute de ani, până la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost cimitirul satului. Toate crucile de pe vechile morminte au dispărut de mult.

Conform tradiţiei, această biserică ar fi fost ridicată la începutul secolului al XV-lea, când satul era închegat. Ţinând seama de proporţii, de formă şi materiale din care a fost realizată aceasta, este o replică perfectă a bisericii de la Volovăţ - Putna a lui Dragoş-Vodă, construită între 1352-1353.

Biserica este joasă, iar interiorul delimitează încăperile specifice cultului ortodox; naos, pronaos, altar şi pridvor adăugat la corpul bisericii probabil mai târziu. Intrarea în biserică se face printr-o uşă grea de stejar ghintuită, având drept încuietoare un simplu zăvor de lemn cu răglituri. Icoane de lemn înnegrite de vreme împodobesc catapeteasma care separă altarul de restul bisericii. Ferestrele sunt foarte mici, zăbrelite cu gratii, două din ele luminând stranele, una este situată în partea de apus spre pronaos, iar o a patra se află în altar.

Tradiţia spune că biserica a fost iniţial ridicată în "Dumbrava cea înaltă", fiind strămutată la 1821 în sat. Lăcaşul de cult a fost făcut tăindu-se stejari seculari ai unei păduri bătrâne care se întindea până lângă sat. De pe deal, unde a fost la început construită, a fost adusă jos în mijlocul satului, pentru că în acea singurătate de sub poala Dumbrăvii înalte a fost prădată de tâlhari.

Acoperişul enorm, străjuit de două cruci metalice, a fost refăcut în urma ultimelor restaurări, tot cu şindrilă, păstrându-i-se astfel distincţia şi farmecul acestui frumos monument istoric, rod al creaţiei meşterilor populari din zona Botoşanilor

Botoşanii, atestat documentar ca târg la 1439 a avut, începând din Evul Mediu statutul de însemnat centru comercial, de tranzit şi meşteşugăresc printre târgurile de frunte ale Moldovei. Importanţa sa comercială se explică prin aşezarea la intersecţia a două importante drumuri comerciale medievale cu caracter internaţional: cel ce cobora de la Marea Baltică prin Polonia până la Marea Neagră, traversând Moldova de la Nord la Sud, iar al doilea, cel ce venea din Centrul Europei prin Transilvania, Suceava şi continua, fie în jos spre mare, ori traversa Prutul către Rusia sau ţinuturile tătărăşti de la nordul Mării Negre.

Devenind astfel un important centru de schimb de produse agroalimentare şi meşteşugăreşti, această principală funcţie va duce la dezvoltarea sa edilitară şi arhitecturală.

Zona centrului vechi comercial se va contura treptat pe parcursul unui secol, detaşându-se în special după 1858 şi 1887 prin regimul de înălţimi: clădiri cu două şi chiar trei nivele, cu faţade frumos şi variat decorate.

După incendiul din 3 iunie 1887 care a mistuit o porţiune din oraş şi implicit din ansamblu, a urmat refacerea rapidă a zonei centrului comercial şi a determinat unificarea fronturilor de clădiri, realizarea unor faţade reuşite arhitectonic, care vor defini astfel conturul actual al zonei. Se pare că pentru refacere, pe lângă arhitecţii locali, au fost aduşi şi specialişti străini, în special din imperiul Austro-Ungar. cu care Botoşanii făceau comerţ

De remarcat este faptul că acest ansamblu comercial a fost ridicat pe o structură subterană de târg, cu pivniţe boltite suprapuse, datând chiar din sec. XVI. Acestea au adăpostit timp de sute de ani mărfurile târgului, constituind concomitent şi loc de refugiu al populaţiei în timpul năvălirilor străine. Aceste pivniţe au funcţionat până în epoca noastră în condiţii de perfectă uscare, datorită unui ingenios sistem de răsuflători amenajate în grosimea zidurilor care asigurau ventilaţie fiecărui nivel, indiferent de adâncime. In secolul nostru această reţea de pivniţe a fost părăsită ca funcţie de depozitare, străzile şi curţile au fost acoperite cu îmbrăcăminţi asfaltice impermeabile, s-au introdus reţele de apă şi canalizare, gurile de aerisire au fost înzidite, ceea ce a dus la creşterea umezelii şi prăbuşirii de bolţi.

Din punct de vedere arhitectonic, centrul vechi comercial se prezintă ca un front paralel de clădiri, cu o continuitate remarcabilă, de o profundă unitate în diversitate şi faţade de o excepţională varietate. Tipul general de plan este cel în formă de L, cu latura scurtă a dughenelor aşezate spre vad, accesul facându-se prin curtea interioară. în curte, atât clădirile cu parter cât şi cele cu etaj, prezintă arhitectură cu cerdace, balcoane de lemn şi geamlâcuri. Faţadele dinspre stradă, destinate a atrage atenţia cumpărătorilor şi menite a exprima rangul social al negustorilor sau meşteşugarilor, părăsesc forma tradiţională şi reflectă toate curentele de influenţă apuseană care au fost succesiv adoptate de societatea moldovenească.

Centrul vechi Botoşani, unul din puţinile centre comerciale care se mai păstrează, redă o imagine clară şi completă a ceea ce a fost urbanismul românesc din secolul trecut şi reflectă un aspect citadin evoluat care merită să fie conservat ca atare.

Din momentul în care am fost numit stareţ al Mănăstirii Sfântul Nicolae Domnesc "Popăuţi" Botoşani, în iulie 1996, mi-am înţeles clar datoria faţă de această atât de importantă ctitorie voievodală a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. În primul rând, am cercetat cu mare atenţie pereţii acestui monument, atât în interior, cât şi la exterior. Cel mai mult m-a afectat starea extrem de gravă în care se afla întregul ansamblu de pictură. Deşi de o foarte mare importanţă, şi teologică şi estetică, a fost în asemenea măsură lăsat să se degradeze, încât nu era numai umed, ci pur şi simplu îmbibat de umezeală.

Ca urmare a acestei umezeli, s-a desprins şi a căzut din turla bisericii o mare bucată de frescă. Am semnalat de îndată situaţia aşa de primejdioasă a frescelor D.M.I.-ului. Ca urmare au sosit reprezentanţii D.M.I., s-au întocmit şi semnat acte, dar nu s-a făcut aproape nimic. Am încercat singur să- mi dau seama ce se întâmplă şi din acest motiv am îndepărtat o porţiune de aproximativ 2 mp din pavajul de protecţie din axul de est al bisericii, plus alte trei porţiuni de aceeaşi suprafaţă din dreptul diaconiconului - unde existau infiltraţii masive în zid - în dreptul absidei de sud, precum şi în dreptul portalului de nord. în mod surprinzător, am dat peste un strat de moloz de circa 1 m grosime, compus din fragmente de frescă pictată, precum şi din fragmente de discuri şi de cărămidă smălţuite. E important să subliniez că aceeaşi frescă am găsit-o şi în mici porţiuni nrinse încă de soclul bisericii.

Concluzia ce se desprinde din cele constatate este că biserica, pictată în interior din porunca lui Ştefan cel Mare în 1497, a fost zugrăvită în întregime şi în exterior cândva mai târziu. Întrebarea este când anume ?

Hotărâtoare pentru a răspunde la această întrebare este constatarea, necunoscută până în prezent, făcută încă din anul 1887 de Alexandru Papadopol Calimach şi anume că deasupra portalului de intrare în biserică se afla imaginea Sfântului Nicolae, patronul lăcaşului¹. Această simplă constatare ne ajută să stabilim anul în care a fost executată pictura exterioară a monumentului.

Moştenită de la înaintaşii săi într-o stare haotică, Sorin Ulea a refăcut integral cronologia picturii murale moldoveneşti a epocii de aur (secolele XV-XVI), ca bază atât pentru dovedirea existenţei şcolii moldoveneşti de pictură, de care nu se ştia nimic până atunci cât şi pentru aprofundatele sale interpretări şi exegeze de teologie, istorie politică şi estetică.

Cât priveşte chestiunea ce ne interesează aici. patriarhul cercetării culturii medievale româneşti, care este Sorin Ulea, a făcut o demonstraţie ce poate fi verificată, dar nu contestată. La primele ansambluri de pictură exterioară: Hîrlău (1530) şi Probota (1532) s-a urmat tradiţia cunoscută potrivit căreia imaginea hramului era întotdeauna plasată deasupra uşii de intrare în biserică, începând însă cu catedrala mitropolitană Sfântul Gheorghe din Suceava, zugrăvită în 1534, Petru Rareş cât şi marele teolog şi episcop Macarie, versat şi în probleme de iconografie şi exegeză iconografică, au părăsit tradiţia: imaginea hramului a fost mutată în interiorul bisericii şi plasată deasupra uşii de intrare din pronaos în naos, iar pe locul principal, deasupra uşii de intrare în biserică, a fost aşezată ca super-hram imaginea ocrotitoare a Maicii Domnului "Îndurătoarea". Această inovaţie ce va fi reluată fară excepţie de toate bisericile ulterioare este rezultatul creşterii spectaculoase a cultului Maicii Domnului, rugată mai adânc şi mai insistent ca oricând pînă atunci, să ocrotească Moldova aflată într-o primejdie mult mai mare decât în vremea tatălui său.

Revenind la datarea ansamblului de pictură exterioară de la Popăuţi, rezultă limpede - din însăşi faptul că imaginea patronului bisericii fusese plasată întocmai ca la Sfântul Gheorghe Hârlău (1530) şi Probota (1532), deasupra intrării în biserică şi nu în interiorul ei, ca la Sfântul Gheorghe Suceava (1534) - că anul zugrăvirii acestei imagini precum şi a întregului ansamblu nu poate fi altul decât 1533.

O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, este şi observaţia importantă a aceluiaşi Sorin Ulea că la bisericile la care piciorul de zidărie dintre cele două ocniţe, sau menoul dintre cele două firide din axul altarului, au fost înlăturate, operaţia a fost făcută pentru a face posibilă amplasarea pe această suprafaţă de zidărie mult lărgită, a uneia din cele două scene obligatorii din punct de vedere teologic: fie Isus pe tron, fie Maica Domnului pe tron, adică scena Rugăciunii (Deisis), fie ambele, suprapuse.

O ultimă remarcă interesantă în legătură cu pictura faţadelor bisericii dc aici este - fapt rar întâlnit în istoria picturii bisericii exterioare moldoveneşti - că nimburile de sfinţi erau acoperite cu aur, după cum se vede limpede din fragmentele de nimburi ce le -am găsit într-o altă săpătură efectuată la 20 m nord de biserică.

Un alt lucru surprinzător, pe care îl observase în 1887 Papadopol Calimach, este că nu numai biserica fusese pictată în exterior, ci şi turnul construit de Ştrefan cel Mare spre nord-vest de biserică. Autorul spune : "Acest turn se vede că a fost şi el zugrăvit cu sfinţi în partea sa de sus ". Suntem în fata unei mici dileme. Ce poate însemna "partea sa de sus"?.Căci tot autorul ne mai spune :"cărămida din care este zidită partea superioară a turnului era în partea ei din afară smălţuită verde şi roşie. Şi astăzi se vede o parte cu colorile sale vii şi frumoase ".Concluzia este în mod evident aceea că sub cornişa turnului existase un brîu de cărămizi smălţuite/ rămânându-ne să înţelegem că imediat silb acest brâu, turnu! fusese decorat cu pictură. Cât de jos cobora pe zidurile sale această podoabă pictată pe care Papadopol o" văzu-se 'în "partea de sus" a turnului e imposibil de precizat. Firesc ar fi însă să- credem că, întrucât avem a face cu un turn militar, asemenea podoabă coborâtă până la pământ putea oricând fi distrusă de atacatori. Ce putem; afirma cu certitudine este că acea pictură în frescă ce-o văzuse Papadopol în partea de sus fusese plasată acolo direct după modelul Turnului ridicat la Bistriţa de Marele Voievod Ştefan (1498) în numele Sfântului loan cel Nou, patronul Moldovei. Şi într- adevăr, tot în "partea de sus" a acestui turn, Petru Rareş a poruncit să fie zugrăvit, în 1529, un vast tablou votiv în care apar portretele lui Ştefan, a fiilor săi Bogdan şi Petru, precum şi a nepotului Ştefaniţă.

Esenţial de reţinut, din cele de mai sus, este că la numărul impresionant de ansambluri de pictură exterioară realizate de Petru Rareş pe teritoriul Moldovei se mai adaugă de acum înainte încă unul: biserica Sfântul Nicolae Domnesc Popăuţi (1533). Iar faptul că acest ansamblu este al treilea la rând după cele de la Hârlău (1530) şi Probota (1532), dar înainte de catedrala mitropolitană Sfântul Gheorghe Suceava (1534) dovedeşte importanţa deosebită pe care a acordat-o domnul acestei biserici şi fără îndoială, târgului Botoşani.

Un sondaj de rutină efectuat de noi la circa 1 km sud de necropola din sec. IV-V de la Nichiteni, com. Coţuşca, avea să ne rezerve o surpriză din cele mai plăcute oricărui arheolog. Este vorba de descoperirea unei piese unice în lumea barbară de la nordul graniţelor Imperiului roman şi anume, de o camee din agat având gravată o figură cunoscută din mitologia grecească, aceea a capului Meduzei.

Valoarea excepţională, în afară de unicitatea ei în Barbaricum este dată de apartenenţa ei la seria marilor realizări ale artei prelucrării gemelor, a pietrelor preţioase şi semipreţioase din antichitate, artă care, deşi considerată minoră, a produs, alături de giuvaergierie, unele din cele mai apreciate produse încă din perioada istorică a înfloririi civilizaţiei vechiului Babilon, cu atât mai mult în timpul vechilor egipteni, în epoca grecească şi apoi clasică romană.

În această artă a gravării pietrelor preţioase, denumită şi gliptică, au rămas nume de artişti celebri ca cel al lui Dioscorides din Egeea, căruia îi sunt atribuite "marea camee a Franţei" şi "marea camee de la Viena", ultima înfăţişând triumful împăratului Tiberiu într- o bătălie de pe Dunăre. Cea mai mare camee din ţara noastră, denumită şi "marea camee a României", este lucrată pe sardonie cu patru culori şi reprezintă apoteoza împăratului Iulian Apostatul şi a soţiei sale Flavia-Elena şi datează din secolul al IV-lea.

Cameea descoperită la Nichiteni face parte din aşa-zisă grupă a pietrelor semipreţioase numită calcedonie şi a fost prelucrată prin gravare şi reprezintă capul Meduzei înconjurat de. şerpi şi cu cunoscutele-i priviri de foc. Meduza, una din cele trei gorgone, fiicele monstruoase ale lui Phorcys şi Ceto, face obiectul uneia din cele mai cunoscute şi apreciate legende ale antichităţii greco-romane. Pe scurt, Perseu, fiul lui Zeus şi al lui Danaë, pleacă la drum însoţit de calul înaripat Pegasus şi, ferindu-se cu un scut de privirea Meduzei, îi taie capul şi transformă, cu ajutorul acesteia, în stană de piatră, mai multe personaje mitologice. Mai tîrziu, zeiţa Atena şi-a împodobit egida cu chipul Meduzei.

Iată aşadar, cum sclipiri ale artei şi mitologiei antice au ajuns şi în nordul Moldovei, întruchipate într-un exemplar unic pentru un teritoriu imens, de la Atlantic şi până în Ucraina, de la limesul nordic roman în Scandinavia. Purtată probabil de o aristocrată aparţinând dacilor liberi de pe actualul teritoriu al judeţului Botoşani (în apropiere, la Stânca-Ştefaneşti a fost descoperită şi dezvelită în întregime o necropolă de 40 de morminte aparţinând acestei populaţii), cameea a fost încastrată la un inel, medalion sau cercel şi pierdută pe dealurile Nichitenilor, în a doua jumătate a secolului III d. Chr. Cameea, care însumează o valoare artistică şi financiară enormă, face cinstc, alături de alte zeci de mii de alte piese arheologice, colecţiilor Muzeului de istorie al judeţului Botoşani.

Cercetările arheologice întreprinse la Biserica "Sf.Nicolae" Popăuţi, care preced lucrările de restaurare a prestigiosului edificiu ridicat de Ştefan cel Mare în anul 1496, au condus la rezultate notabile.

Principalele elemente de cunoaştere obţinute prin amintitele cercetări se referă atât la aspecte ţinând de structura monumentului, cât şi la identificarea necropolei organizate la interiorul şi exteriorul edificiului. Alte observaţii ne permit încă de pe acum să admitem existenţa unui cimitir, care a fiinţat pe acelaşi loc, înainte de construirea bisericii ştefaniene şi, cu mare probabilitate, fac posibilă descoperirea în viitor a edificiului de cult în preajma căruia va fi fiinţat.

Cu acest prilej ne limităm la a zăbovi însă doar asupra unei singure şi importante descoperiri, care aduce date noi privind nu numai istoria monumentului ce ne preocupă, ci şi pe cea a oraşului Botoşani.

Astfel, în aria pronaosului bisericii a fost identificată - dislocată din poziţia sa iniţială - o piatră de mormânt în perfectă stare de conservare. Faţa pietrei este împodobită cu un chenar marginal în cuprinsul căruia se desfăşoară inscripţia funerară, dăltuită cu foarte frumoase caractere slavone. Câmpul pietrei funerare este la rândul său decorat cu trei suprafeţe identice dimensional şi ca motiv decorativ, suprafeţe dispuse în suită continuă ocupând întreaga faţă a lespezii funerare.

Motivele decorative — specifice ultimelor decade ale secolului al XV-lea - reprezintă palmete elegant combinate, aliniindu-se perfect tradiţiei deja constituite pentru ornarea acestui tip de piese.

Cât priveşte textul inscripţiei, redactat în limba slavonă, acesta este următorul (în traducere): 'Acest mormânt este al robului lui Dumnezeu Nurod vornic de Botoşani care s-a strămutat în aceste lăcaşuri, veşnica lui pomenire, către veşnicele lăcaşuri, în anul 7ooo". Operând transformarea datei consemnate pe lespedea de mormânt din numărarea anilor de la facerea lumii, în numărul anilor de la naştereea lui Isus Hristos, obţinem anul 1492.

Până acum necunoscut, vornicul Nurod şi-a exercitat dregătoria la Botoşani înainte de momentul construirii bisericii Popăuţi şi devine astfel, primul personaj cunoscut cu asemenea funcţie aici. Cercetări de arhivă vor încerca să aducă eventuale desluşiri privind identitatea şi originea personajului. Continuarea cercetărilor arheologice, la rândul lor, vor putea identifica şi alte elemente de natură să contribuie la istoria oraşului Botoşani în veacurile evului de mijloc.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici