FORUM CULTURAL

versiunea originală aici

Anul I, nr. 3, noiembrie 2001 (3)

PROGRAME ŞI PROIECTE CULTURALE PE ANUL 2002

Programul cultural al judeţului propus de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani pentru anul 2002, conceput ca un tot unitar, pornind de la corelarea nevoilor culturale cu oferta, presupune o adresabilitate mai extinsă, cuprinzând toate categoriile sociale, inclusiv grupurile defavorizate şi marginalizate.

Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani va coordona în anul 2002 o ofertă deschisă participanţilor la actul de cultură, propunând toată gama de manifestări culturale, printr-un parteneriat cu şcolile, parohiile, asociaţiile şi fundaţiile cu scop cultural, instituţii profesioniste de spectacol, autorităţile publice locale, O.N.G., sub forma unor spectacole, expoziţii, lansări de cărţi, dialoguri, concursuri, târguri, ateliere lucrative, sesiuni, simpozioane, colocvii.

Având la bază programul de guvernare în domeniul culturii, acţiunile culturale se vor structura pe următoarele coordonate:

- accesul liber şi egal la informaţii;

- patrimoniul cultural naţional;

- creaţia culturală;

- consumul cultural;

- racordarea la cerinţele societăţii româneşti şi ale integrării europene.

Principalele acţiuni se vor referi la evidenţa, cercetarea, conservarea, restaurarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional şi local, la valorificarea tradiţiilor populare legate de meşteşuguri şi obiceiuri, la atragerea unui număr sporit de creatori şi consumatori de cultură din întreg judeţul.

Programele culturale propuse pentru 2002 în domeniul evidenţei, cercetării, conservării şi valorificării patrimoniului cultural naţional:

1	REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI BOTOŞANI	Urmăreşte evidenţa, conservarea şi valorificarea prin activităţi culturale a monumentelor arheologice, situri redactarea computerizată a listei siturilor arheologice din judeţ.
2	MAREA NECROPOLA DIN SEC. IV- V DE LA MIHĂLĂŞENI- BOTOŞANI Autor dr.Octavian-Liviu Şovan	Cercetare, documentare, publicaree.
3	ARHITECTURA TRADIŢIONALA A ZONEI BOTOŞANI (case, biserici de lemn, ratoşe). Autor dr. Angela Olariu	Cunoaşterea zonelor etnofolclorice din judeţ, a elementelor specifice tradiţionale. Constituirea unei baze de date: fotografii, documente etc.
4	"MEMORII IN CĂRĂMIZI" (film documentar/casetă video)	Cunoaşterea monumentelor istorice şi de arhitectură din judeţ, cu comentarii în lb. engleză şi franceză Cbnstituirea unei baze de date: fotografii, documente, comentarii.
5	CONSTITUIREA UNOR COLECTII MUZEALE SĂTEŞTI în localităţile:' Corni, Todireni, Ştefaneşti, Vomiceni, Ungureni, Dersca, Pomîrla, Suliţa	Adunarea unor obiecte de etnografie vechi, reprezentative pentru zona respectivă documente, cărţi, fotografii, organizarea propriu-zisă în spaţii ale căminelor culturale. Mediatizarea lor.
6	CALEA LUI ŞTEFAN VODA- Expoziţii documentare, evocăn, spectacole la monumente şi locuri legate de voievodul Ştefan cel Maie. (Botoşani, Dorohoi, Coşula, Corni, Vorona, Tudora, Ştefaneşti, Dersca)	Marcarea unor monumente istorice prin semne distinctive, mediatizarea rolului personalităţii domnitorului în istoria naţională
7	"BOTOŞANII DE ALTADATA ŞI DE MÂINE"	Organizarea de manifestări artistice: spectacole, expoziţii, ateliere de lucru, concursuri în aer liber- Pietonalul Unirii.

Calendarul principalelor manifestări culturale care vor fi organizate (monitorizate) de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, în trim. I 2002:

1	ZILELE "MIHAI EMINESCU" -Decernarea Premiului Naţional de Poezie şi a premiului pentru debut. 14-15 ianuarie 2002 - Botoşani, Ipoteşti
2	ŞEZATORILE IERNII (Bucecea, Dersca, Dângeni, Mitoc, Mihălăşeni, Truşeşti, Suharău, Conceşti, Păltiniş) februarie 2002
3	SALON INTERJUDEŢEAN DE ARTA NAIVA 21 februarie 2002 (Botoşani)
4	MĂRŢIŞOR DOROHOIAN- Festival naţional de muzică uşoară. 27 februarie - 1 martie 2002 (Dorohoi)
5	PROGRAM DEDICAT ZILEI DE 8 MARTIE 8 martie 2002 (Botoşani)

PATRIMONIU IMOBIL

Biserica Roset

Elena Ibănescu

Biserica Roset este o ctitorie boierească a marelui vornic Constantin Ruset, din perioada orientării păturii culte din ţările române către cultura apusului. A fost înălţată în 1826, în fosta mahala a Vrăbienilor, în mijlocul unei frumoase grădini. în imediata vecinătate a bisericii, acelaşi Constantin Ruset ctitoreşte la 1855, Şcoala de Psaltichie, care asigura pregătirea cântăreţilor bisericeşti.

Biserica face parte din cele 10 lăcaşe de cult ridicate în Botoşani între 1789 şi 1843, în perioada de apariţie şi dezvoltare a clasicismului, curent reprezentat în Moldova prin creaţii cu pronunţat caracter local, datorită îmbinării schemelor de plan şi a structurilor tradiţionale cu rezolvări de faţadă în care predomină vocabularul clasic al Renaşterii.

În ansamblul acestui grup de biserici româneşti, atât de valoroase sub raportul istoriei, al urbanismului şi al creaţiei artistice, acest lăcaş de cult se detaşează în calitatea de unicat.

Planul bisericii este alcătuit din absidă semicirculară, naos boltit a vela, încadrat de abside, pronaos acoperit cu boltă în leagăn, pridvor închis boltit a vela. Arhitectura exterioară prezintă abside înglobate în masa de zidărie, rezalite dreptunghiulare bine marcate şi decorate cu frontoane triunghiulare. Foarte expresivă în cadrul plasticii monumentale a edificiului se prezintă clopotniţa ridicată

deasupra pronaosului,cu care face corp comun, apărând în exterior ca un turn

interpus între naos şi exonartez. Camera clopotelor, având pe fiecare faţă câte o fereastră largă, încadrată de 2 pilaştri cu fronton triunghiular, este încoronată de un acoperiş în formă de bulb ridicat pe o bază octogonală.

Privită în perspectiva timpului, biserica Roset reprezintă o mărturie concludentă a tendinţei burgheziei botoşănene spre o cultură proprie şi preocuparea acesteia în asimilarea culturii europene a vremii.

lor, loc de popas şi de odihnă pentru călători şi negustori.

Cercetările au scos la iveală un număr impresionant de asemenea ratoşuri, existente în secolul al XIX-lea în zona etnografică a Botoşanilor (teritoriul situat între Şiret şi Prut), numărul acestora fiind cu mult mai mare fată de alte zone ale Moldovei. Merită amintite ratoşurile din Rădăuţi-Prut, Păltiniş, Darabani, Hudeşti, Cristineşti, Fundu-Herţei, Ibăneşti, Pomârla, Dersca, Văculeşti, Brăieşti, Sarafineşti, Corni, Răuseni, Nichiteni (Coţuşca), Mileanca, Cucorăni, Săveni, Suliţa, Dracşani, Flămânzi ş.a.

Apariţia şi dezvoltarea unor târguri (Săveni, Darabani) în sec. XVIII şi XIX favorizează înfiinţarea unor ratoşuri. Alteori, procesul a fost invers, târgul a apărut la intersectia unor drumuri comerciale unde exista deja un ratoş, în jurul căruia se grupau casele şi astfel lua naştere nucleul viitorului târg. Un exemplu în acest sens ar fi apariţia fostului târg Rădăuţi-Prut, înfiinţat încă de la 1772, de Sandu Sturza, la drumul ce vine din geos de la Ştefăneşti, pe malul Prutului în sus şi trece către Lipcani şi Hotin.{ Nicu Filipescu-Dubău, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891, p. 290).

Vorbind despre arhitectura ratoşelor, se poate .spune că, în general, pentru construcţia acestora, începând din sec. XIX, se folosea mai mult cărămida. Există nişte mărturii documentare, care atestă şi prezenţa unor ratoşe din lemn. Catagrafia averii banului Ienache Vârnav, făcută în 1825, aminteşte de un asemenea ratoş. Unu ratoşu di lemnu lipit şi tencuit şi acoperit cu stufu au făcutu la Rotunda (Liteni) cu două odăi şi o cămară şi cu pivniţă de lemnu şi ogradă împregiuru de nueli (N.Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol.22, Buc. 1911, p. 291).

Din informaţiile culese pe teren, ratoşul de la Răuseni ar fi fost de asemenea construit din bârne, încheiate în cleşte, pe temelie de piatră. Deosebit de interesantă şi specifică Moldovei, este arhitectura ratoşelor din cărămidă. Clădiri masive, de format dreptunghiular, cu pereţi groşi de de 50-60 cm, pe temelie de piatră, cu acoperişurile în patru ape, din şindrilă sau tablă, cu uşi rezistente lucrate din stejar, planul acestor clădiri era cam acelaşi, cu mici modificări, de la un ratoş la altul. Interiorul cuprindea un culoar central pe care circulau în sens unic carele negustoreşti, lângă intrare aflându-se de obicei încăperile destinate odihnei călătorilor şi locuinţei hangiului, în rest, spaţiul cuprindea o hală mare, loc de adăpost pentru carele cu mărfuri şi animale. Ratoşele aveau tavan doar deasupra încăperilor mici. în hala mare se vedeau stâlpii de stejar ce susţineau grinzile pe care era construită şarpanta acoperişului. Sub ratoş se găseau de obicei pivniţele (beciuri) boltite, spaţioase, destinate păstrării vinurilor şi alimentelor.

Catagrafia averii postelnicului Iancu Cănănău din ţinutul Botoşanilor alcătuit în 1821, vorbeşte despre ratoşul de la Corni (dispărut după 1976) ca fiind un ratoş de cărămidă, cu şase odăi, şindrilit şi cu pivniţe de piatră, încăpătoare de 12 vasă (ibidem, p. 413).

Mărturii preţioase despre ratoşul de la Sarafineşti , aflat în apropiere, ne-au rămas de la Nicolae Iorga, care scria în 1939: în aceeaşi tradiţie de interesante ziduri, se întâlnesc în această regiune ratoşuri (rathaus), care serveau drept adăpost, şi din care dăm unul dintre cele mai caracteristice, care s-a păstrat din fericire (în Tezaurul de artă botuşănean - Vălenii de Munte, 1939, p. 12).

Din păcate, astăzi mai există în zona Botoşanilor doar două asemenea clădiri - la Săveni, unde adăposteşte Muzeul orăşenesc şi la Dersca, în care există un restaurant. în ambele cazuri s-a intervenit pe parcurs, modificându-se arhitectura iniţială. Două ratoşe au dispărut recent, după 1976 cel de la Corni şi după 1990 cel de la Tudora. Păcat! Aceste ratoşuri au o istorie a lor, mai puţin cunoscută, dar deosebit de interesantă, legată de evenimente istorice, de oameni impotanţi ai vremurilor trecute.

Să amintim doar că la sfârşitul lunii august 1864, la ratoşul din Flămânzi (construit de Teodor Mustaţă în 1804), a fost arestat împuternicitul guvernului, trimis să supravegheze aplicarea măsurilor privind împroprietărirea. Organele locale care erau potrivnice actului de împroprietărie afirmau că reprezentantul Bucureştiului era deghizat şi că se găsea în momentul arestării în mijlocul locuitorilor.

La Hanul Nou, construit pe temeliile unui ratoş mai vechi, aflat pe Şleahul Dorohoi - Botoşani, a poposit şi domnitorul Mihail Sturdza, care venea de la Mihăileni.

Într-unul din ratoşele din zona Botoşanilor s-au odihnit, fără să se cunoască, sub acelaşi acoperiş, Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi, în seara de 25 oct. 1863, când primul pleca la Berlin, iar celălalt se întorcea din străinătate (C. Botez), Şi câte alte lucruri deosebite nu s-ar putea spune despre aceste interesante zidiri, aşa cum le numea marele istoric N.Iorga.

Una din numeroasele surprize pe care ni le-a oferit cunoscuta de acum necropolă de la Mihălăşeni-Botoşani a constituit-o,

fără îndoială, lăcaşul de cult, apărut chiar din prima campanie a săpăturilor întreprinse aici, în perioada 1983 -1988.

În partea sud-vestică a necropolei, în zona de înmormântări a primei faze a necropolei, a fost descoperită temelia unei construcţii, din lespezi de gresie nisipoasă mai mari sau mai mici, aduse probabil din malurile Prutului aflat la circa 5 km spre est . Temelia, de formă dreptunghiulară a fost deplasată parţial de alunecările de teren produse de ridicarea nivelului pânzei freatice, ca urmare a colmatării albiei majore a râului Başeu şi de deplasarea unei mari mase de pământ datorată pantei destul de accentuate a terenului pe care se afla necropola . Orientarea era pe direcţia NE - SV, iar dimensiunile iniţiale de 8 x 6,8 m. Adâncimea la care a fost săpată groapa temeliei era de 0,50 - 0,60 m faţă de nivelul actual de călcare a solului iar grosimea temeliei era de 10 - 15 cm. Nu s-au descoperit resturi de chirpic ars sau alte elemente care să ateste distrugerea construcţiei prin incendiere.

Pe segmentul dinspre nord-vest a temeliei a fost descoperit ceea ce noi am considerat ca fiind mormântul 50, din care s-au mai păstrat o calotă craniană incompletă, fără partea posterioară a occipitalului şi fără temporale. Din masivul facial era prezent un fragment din jumătatea stângă a bolţii palatine (regiunea molarilor), iar mandibula era reprezentată doar printr-un fragment din ramul vertical stâng. Aceste fragmente osoase proveneau de la un bărbat de vârstă matură avansată (60 ani). Alături de acestea au mai fost descoperite şi câteva fragmente osoase provenind de la un taurin.

Datarea acestei construcţii se poate face cu destulă dificultate. Pe de o parte având în vedere faptul că în interiorul ei nu a fost descoperit nici un mormânt ar putea indica faptul că ea a fost folosită într-o fază mai veche a necropolei, dar în acelaşi timp ne putem pune întrebarea dacă la vremea respectivă, comunitatea păgână de aici, redusă numericeşte simţea nevoia construirii pentru oficierea unor ritualuri funerare a unei contrucţii de dimensiuni aşa de mari. De aceea considerăm că datarea acestei construcţii se poate face cu o oarecare probabilitate într-o perioadă târzie a necropolei. Temelia a fost îngropată la circa 0,30 m faţă de nivelul de călcare antic. In imediata apropiere a extremităţii nord-estice a temeliei, în interiorul construcţiei la adâncimea de 0,50 m a fost descoperit un ac de bronz cu cap (Rollenckopfnadel) aparţinând foarte probabil perioadei bronzului târziu în acelaşi timp descoperirea rămăşiţelor mormântului 50 pe temelie, care cu certitudine a ajuns aici din imediata apropiere, dintr-un mormânt care a fost distrus datorită deshumării ulterioare, face dovada că această construcţie nu este ulterioară necropolei.

Considerăm că dimensiunile foarte mari ale construcţiei, cu o suprafaţă de circa 55 m indică prezenţa unui lăcaş de cult folosit de membrii comunităţii locale care şi-a înhumat morţii aici. Menţionăm că o astfel de construcţie a mai fost descoperită pe teritoriul necropolei de la Maslomecz (voievodatul Zamojskie) din Polonia şi a fost folosită de către membrii păgâni ai comunităţii şi există posibilitatea ca şi la Mihălăşeni să se fi întâmplat acelaşi lucru, dar noi considerăm că mai convingătoare este ipoteza folosirii acestui lăcaş de cult de către membrii comunităţii creştine de aici, argumente în acest sens fiind destul de multe.

În legătură cu existenţa lăcaşurilor de cult de la est de Carpaţi s-a avansat ideea că n-ar fi exclus ca locuinţa Al, descoperită în aşezarea de la Nicolina - Iaşi, datată în aceeaşi epocă, să fi fost destinată tocmai acestui scop. O asemenea eventualitate nu poate fi exclusă, având în vedere şi alte descoperiri similare de la est de Carpaţi, neputând fi exclusă probabilitatea de a fi utilizate de către creştini.

De altfel, o organizare incipientă a bisericii creştine în această parte a Europei, cu ritualurile ei specifice, folosite mai întâi în Imperiu, nu putea exclude utilizarea în cult a bisericilor, după modelul celor din sudul Dunării. Evident că ele nu puteau fi decât de mici dimensiuni şi construite din lemn sau chirpici. Acest fapt este confirmat şi de informaţii antice scrise, care vorbesc despre practicarea cultului creştin chiar şi în corturi, după cum ne arată Fericitul Ieronimus, că "armata roşcată şi blondă a geţilor înconjoară corturile bisericilor" (Hieronymus, Epistole, CVII, 2, XXII, 679, col. 87 în F.H.D.R., II, p. 187). Este posibil ca termenul "cort" să însemne totuşi o extrapolare uzitată frecvent pentru lăcaşurile de cult în termenii bisericeşti folosiţi de clericii vremii.

Izvoarele scrise consemnează în secolul IV d. Chr. o realitate istorică de netăgăduit în ceea ce priveşte spiritualitatea creştină pe teritoriul fostei Dacii. Pentru spaţiul est-carpatic răspândirea credinţei creştine a fost facilitată şi de faptul că după anul 332, în urma înfrângerii goţilor de către Constantin cel Mare se încheie un tratat de pace stipulând că, în calitate de foederaţi, aveau şi obligaţia de a asigura - printre alte condiţii - şi libertate pentru creştini. Izvoarele scrise vorbesc despre existenţa în zona râului Buzău (Musaeos) a unor biserici în "sate" şi "oraşe" unde slujeau preoţi cum ar fi Sansala şi Guththicos .

Este bine cunoscută şi activitatea episcopului got Ulfila, care a tradus şi Biblia în limba gotă. Istoricul Filostorgiu scria că Ulfila a fost hirotonisit episcop pentru "toţi creştinii din ţara getică". De aceea nu este de mirare că misionarii creştini a\i pătruns până departe în nord, întemeind comunităţi creştine numeroase precum cea de la Mihălăşeni şi care au utilizat în practicarea cultului un lăcaş special construit pentru aceasta.

Încă din prima jumătate a secolului III, clarificarca dogmelor prin contribuţia primilor "părinţi" ai bisericii, Tertullianus, Cyprianus, Hypolitus, Clemens şi Origenes şi precizarea ritualului religios au pretins un loc stabil pentru desfăşurarea cultului. Istoria arhitecturii consemnează că, încă din jurul anului 200 adunările comunităţii şi exercitarea cultului aveau loc în locuinţele unor credincioşi, care erau denumite "domus ecclesiae", la Quirqbize, în Siria de Nord, un asemenea lăcaş fiind adăpostit într-o casă rurală. Acest tip de locuinţă adaptat cultului a fost folosit în Imperiu până către anul 400, paralel cu apariţia unei arhitecturi eclesiastice monumentale. Acest lucru ne aminteşte de spaţioasa locuinţă de la Nicolina - Iaşi, care ar fi putut îndeplini acelaşi rol.

Oricum, construcţia descoperită în necropola de la Mihălăşeni aminteşte de locul ocupat în ritualul creştin de cultul morţilor ce a determinat încă din vremea lui Constantin cel Mare edificarea unor săli destinate slujbelor comemorative şi banchetelor funerare. Este cunoscut faptul că în "cadrul unor preocupări minime pentru aspectul plastic, aceste săli aveau forme dreptunghiulare în plan, fiind atestate şi în diferite provincii europene ale Imperiului roman".

Orientarea pe axa nord-est-sud-vest a acestui lăcaş este explicabilă prin legătura genetică a creştinismului din această zonă cu cea din provinciile orientale ale Imperiului. La Troesmis şi Callatis au fost descoperite bazilici de tip sirian, care aveau orientarea altarului spre sud, datate, ca şi majoritatea edificiilor de cult din Scythia Minor, în a doua jumătate a secolului IV.

Oricum , mai convingătoare decât toate este prezenta în necropolă a celor exact 100 de morminte creştine (din totalul de 520 de morminte de incineraţie şi înhumaţie), atestând o comunitate numeroasă, care, evident, şi-a construit aici un lăcaş pentru practicarea cultului.

Intrat în colecţia Muzeului Judeţean Botoşani, manuscrisul la care ne vom referi se înscrie în tezaurul culturii româneşti, completându-1 cu o scriere necunoscută, valoroasă prin atributele sale.

Prefaţa manuscrisului ne dezvăluie principalele sale coordonate -autori, datare, loc: Această sfântă carte ce spune pentru sfintele locuri a sfântului Ierusalim şi a toată Eparhia sau tălmăcitu de pre limba grecească pre limba moldovenească de Angheluţă vel armaş şi s-au scris în Ţarigrad la satu la Curucişme fiind cu a triia mazilie a Măriei Sale lui Ion Mihai

Racoviţă Voievod la Vele atu 7226 martie 8. Şi am scris-o eu Ion sin Gheorghie Racliş.

Atât tălmăcitorul, Angheluţă vel armaş, cât şi autorul transcrierii, Ion sin Gheorghe Racliş sunt menţionaţi de Constandin Sion în Arhondologia Moldovei cu menţiunea că la familia ultimului notează: Rascliş. Moldoveni de la Botoşani; acolo au fost un preot iconom...¹

Manuscrisul datează, aşadar, din 1728, când domnea Mihai Racoviţă, ce păstorise de trei ori în Moldova şi de două ori în Muntenia, an în care se afla la Ţarigrad, la a treia mazilire, începută în septembrie 1726, când lua sfârşit ultima sa domnie în Moldova. Fără a face loc detaliilor, să menţionăm rostul acestui domn, ce se trăgea dintr-un neam de boieri pământeni, în condiţiile dificile de domnie ale începutului

epocii fanariote, mai ales prin uşoara aplecare la tradiţiile pământului românesc, la soarta ţărănimii, fapt care nu scapă cronicarului contemporan: Iară altă nimica niciun fel de angărie n-au mai scos, şi li era tuturor săracilor mai cu o odihnă, că fieştecine ştia cât bir are a da într-un an³ După cum, cele trei maziliri exprimă adversităţile pe care Mihai Racoviţă lea întâmpinat, tipice, de altfel, epocii, relaţiei dintre Domn şi ţară, mai ales sub semnul luptei pentru putere, faţă da care boierimea nu putea fi indiferentă.

Manuscrisul de faţă redă printr-un text bogat în detalii lăcaşurile Ierusalimului, aidoma unei călătorii pe un foarte râvnit itinerar al epocii. Mult spaţiu este acoperit, ilustrând armonios cromatic, textul, de ilustraţii, lucrate exemplar, de foarte bună condiţie (originale ? copiate ?), în culori vegetale, vii, cu o intrusitate nealterată, la peste 250 de ani de când datează manuscrisul. întrevedem un loc al acestor desene în istoria artei româneşti. Oricum, ele au o notă de acurateţe, dar şi de surprindere fidelă a lăcaşului redat, încât aproape fac inutil, sub raport informaţional, textul.

Ne vom rezuma la doar câteva exemple, pentru a reda conţinutul descriptiv al scrierii: Iară începătura cetăţii sunt palaturile proorocului David şi iaste cu turnuri mari şi are şi tunuri şi aice zice că proorocul David au scris Psaltirea într-acestu turnu şi iaste despre apus la Ierusalim şi acumu o stăpânescu turcii. (Desenul redă Casele împăratului şi proorocului David).

... Şi de desuptul Sfintei Golgote este besearica Sfântului prooroc loan Botezătorul şi iaste crăpătura pietrii unde au fost capul lui Adam... - (Desenul redă Pentru besearica cinstitului prooroc loan Botezătorul).

... Şi mai sus de Ghevsimanie iaste muntele măslinilor de unde s-au înălţat Domnul Isus la ceruri şi au fostu întâiu o besearica prea frumoasă şi un necredincios au stricat-o şi iaste acum numai Sfântul altarie cu boltă de piatră... (Desenul redă Muntele măslinilor).

Exemplele pot continua, nota unor reuşite descrieri ale locurilor, legendele care le însoţesc păstrându-se până în final, încheiat de autor astfel: Slavă lui Dumnăzău celui ce ne-au ajutai după început de-am ajuns şi sfârşitul, formulă consfinţind ducerea la capăt a unei opere, satisfacţia autorului fiind surprinsă şi de un desen floral de sensibilitate.

Partea a doua a manuscrisului cuprinde o învăţătură creştinească, o variantă, nu departe însă de întrebarea creştinească pe care o tipărise la sfârşitul secolului al XVI-lea Coresi, prima carte românească tipărită de acesta. Ea decurge, lucru ştiut, sub forma unui dialog, între dascăl şi ucenic: Dascălul: Eşti tu creştin ? Ucenicul: Sunt cu dorul Domnului nostru Isus. Dascălul: Ce lucru iaste creştinul ? Ucenicul: Iaste ucenic lui Dumnăzău de vreme ce s-au botezat. Crede şi arată precum ştie credinţa lui.

Dascălul: Ce socoteşti tu să fie Isus ? Ucenicul: Iaste adevărat Dumnăzău şi adevărat om.

Dascălul: Care iaste sămnul creştinului ? Ucenicul: Iaste sămnul sfintei cruci care să face punând mâna în frunte şi în pieptu şi deoparte şi de alta zicând In numele tatălui şi a fiului şi a sfântului duh Amin ...

Manuscrisul pe care succint l-am prezentat este păstrătorul unei frumoase limbi române, limba vechilor cazanii, cu uşoare regionalisme moldoveneşti, lucru explicabil dacă avem în vedere cum sunt autorii, oricum o contribuţie, un argument care susţine permanenţa limbii noastre, marile disponibilităţi de cuprindere, de exprimare.

Epoca din care provine manusacrisul este una de pionierat cultural, textele cuprinse se înscriu în literatura noastră română veche, care nu a fost scutită nicicum de vicisitudini, care iau frânat sau barat căile mai rapide de materializare, de prezenţă în cultura europeană, dominaţia străină răsfrângându-se nu doar pe plan politico-militar, ci şi cultural.

În concluzie, nu am făcut decât să reliefam virtuţile de valoare ale unui manuscris românesc inedit de la 1728, cercetarea ulterioară va da cu siguranţă întreaga sa măsură, aşezându- 1 la locul cuvenit, ca un act de trebuinţă, ca o contribuţie la sporirea patrimoniului cultural al poporului nostru.

^{1. C. Gane,
Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed.}

^{Junimea, Iaşi, 1972.}

^{2. Constantin S
ion, Arhondologia Moldovei, Ed.}

^{Minerva, Buc. 1973, p.
16 şi 230.}

^{3. N.Iorga,
Istoria Românilor, vol. VII, Buc. 1938, p.}

Patrimoniul Casei Memoriale Nicolae Iorga Botoşani s-a constituit în timp, prin mijloacele specifice activităţii muzeistice (achiziţii,donaţii, ransferuri), înregistrându-se în prezent o creştere patrimonială considerabilă.

Într-un muzeu memorial, caracteristica de bază a patrimoniului său este marea lui diversitate. Din acest punct de vedere, Memorialul Iorga nu face o excepţie. Se găsesc aici bunuri culturale ce aparţin mai multor domenii, după cum urmează: istorie, artă decorativă, carte, numismatică, medalistică, artă plastică ş.a.

Ne vom referi în cele ce urmează la fondul de carte. Am făcut această alegere deoarece acest fond - modest la început - are meritul de a sta la baza constituirii patrimoniului muzeal , fapt confirmat de arhiva muzeului care relevă existenţa , în 1967, a bibliotecii " Nicolae Iorga ce a funcţionat în clădirea memorialului înainte de 1971 - anul inaugurării primei expoziţii permanente .

Obţinut printr-un transfer de la Biblioteca Judeţană " Mihai Eminescu" fondul de carte Iorga s-a completat ulterior cu o donaţie importantă aparţinând fiului savantului, Mircea Iorga. Au urmat apoi , după 1980, mai multe transferuri de la Biblioteca Academiei Române (din fondul de rezervă).

În ce priveşte achiziţiile de carte, înainte de1990, se realizau cu dificultate. Noutăţile editoriale de specialitate erau procurate fie direct de la autor, fie cumpărate de muzeograf din salariul acestuia .

În ultimii zece ani, actualizarea fondului de carte s-a realizat în mod constant, întrucât suma alocată achiziţiilor de carte este relativ mică, titlurile noi de carte Iorga, anual nedepăşind cifra zecilor .

Atunci când descriem fondul de carte se impune a face distincţia între cartea veche, ediţiile bibliofile, şi cartea curentă , din care fac parte reeditările actuale însoţite de aparatul critic aferent.

De asemenea , merită să menţionăm valoarea expoziţională şi memorială pe care unele dintre aceste cărţi o deţin, pe lângă valoarea lor documentară. între acestea se află Istoria Moldovei pe 500 de ani, autor fiind postelnicul Manolache Drăghici, (fratele bunicii istoricului ), apărută la Iaşi, în 1857, la Tipografia Institutului Albinei. Cartea prezintă un ex libris cu stema Moldovei şi şoimul muntean reunite pe acelaşi steag, semn al apartenenţei familiei domnitorului Al. I. Cuza. O altă carte, datată în 1838, în grafie chirilică, este o traducere din limba franceză, aparţinând Elenei Drăghici (bunica istoricului ). Pe pagina de titlu se află inscripţionată ştampila Societăţii Ştiinţifico-Literare Armonia, Hârlău, 1876 .

Susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural naţional sunt şi cele două lucrări manuscrise , aparţinând lui Nicolae Iorga , deţinute de muzeul memorial : Cugetări (ediţia din 1911) şi Catapeteasma ruptă-n două (drama istorică) .

Unele cărţi pot căpăta o valoare expoziţională , fiind folosite în reconstituirile de epocă realizate de noi în timp. Un exemplu elocvent sunt cele două volume din Letopiseţele Moldovei, ediţiile din 1846 şi 1852, cărţi citate de Iorga în O viaţă de om, aşa cum a fost, ca făcând parte din biblioteca familiei. Despre Mihail Kogălniceanu, îngrijitorul ediţiilor menţionate, N. Iorga spunea în opera citată că este "introducătorul meu în trecutul Moldovei noastre" . Prezenţa acestor cărţi în biblioteca familiei se datora lui Alecu Cănănău - evocat şi acesta în paginile memorialistice - rudă cu familia Callimachi, prezent în casa Zulniei Iorga, ca şi în alte familii botoşănene unde ducea darul cărţilor ca pe un "prinos sufletesc".

De remarcat este şi contribuţia donaţiilor de carte în ultimii ani, care au dus la creşterea patrimoniului muzeal. între acestea merită cu prisosinţă toată recunoştinţa noastră familia donatorilor ing. loan I. Zaharia şi regretata prof. Eugenia Zaharia, autorii mai multor donaţii de carte şi obiecte, constituite într-o colecţie muzeală ce poartă numele donatorilor.

Legat de această ultimă donaţie, facem cunoscut faptul că posibilităţile de documentare ale muzeului au crescut şi s-au diversificat. Astfel, pe lângă carte Iorga deţinem şi alte genuri, cum ar fi: beletristică, literatură de călătorie, albume de artă, ghiduri pliante, hărţi turistice din ţară şi din străinătate.

În încheierea prezentării de faţă ne exprimăm regretul pentru lipsa unui calculator care să ne permită prelucrarea informaţiilor culturale în sistem computerizat. în schimb, încercări reuşite de valorificare a patrimoniului muzeal - şi altfel dcât expoziţional - s-au realizat, anul acesta, în cadrul manifestărilor muzeale dedicate împlinirii a 130 de ani de la naşterea istoricului, prin editarea unui minialbum intitulat Iorga în iconografie, realizat de Asociaţia Culturală "Nicolae Iorga" şi casa memorială, cu sprijinul Primăriei Botoşani, a Memorialului Ipoteşti şi a Camerei de Comeri, Industrie şi Agricultură Botoşani. Despre această realizare vom reveni cu amănunte în numărul viitor.

Anul Eminescu ne-a prilejuit împlinirea unor strădanii de un deceniu, visul realizat aducându-ne mari satisfacţii. Pas cu pas, am dobândit mici victorii, care, în final, au dus la câştigarea bătăliei, Biblioteca Eminescu căpătându-şi statutul şi locul cuvenit în peisajul cultural botoşănean.

Concepută şi alcătuită din pasiunea unui bibliofil bucureştean, actualmente cetăţean de onoare al Botoşanilor - Ion C. Rogojanu - Biblioteca Eminescu a ajuns definitiv în posesia Bibliotecii Mihai Eminescu - via memorialul Ipoteşti - în 1992.

Cuprindea pe atunci, cam 2000 de volume: toate ediţiile operei Poetului, tipărite din 1884 până în 1990, în România şi în străinătate, publicistică cuprinzând inedite eminesciene, exegeza eminesciană cu multe exemplare având şi însemnări ale autorilor, ediţii bibliofile, cărţi rare din sec. XIX, colecţii din acelaşi secol ale revistelor Convorbiri literare, şi Familia, două ediţii ale almanahului România Jună (Viena, 1884 şi 1888), revista Bukarester Salon (Viena, 1884), ediţii vechi de literatură folclorică românească etc.

Biblioteca Judeţeană a solicitat Primăriei municipiului Botoşani acordul pentru înfiinţarea unui fond documentar Eminescu, iar pentru donator, ca o recompensă morală pentru serviciul adus comunităţii, prin îmbogăţirea patrimoniului său cultural, acordarea titlului de cetăţean de onoare.

Dar, şi la noi, ca şi altundeva aiurea în lume, parcă s-a creat o tradiţie: orice faptă bună trebuie împiedicată. Cine nu e capabil să înalţe ceva durabil şi valoros - respectiv un monument de cultură în cazul nostru - trebuie să demoleze ce-a realizat altcineva, dar toate cele rele trec, şi ancheta Comisiei culturale a Consiliului municipal, ca şi opinii autorizate au readus lucrurile pe făgaşul lor normal.

Acţiuni de popularizare a acestei donaţii au avut succesul scontat, trezind interesul: articole în presa botoşăneană şi pe plan naţional, expoziţii la sediul Bibliotecii judeţene, omagiind Zilele Eminescu, la Muzeul Naţional Cotroceni, la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Biblioteca Ion Creangă din Chişinău.

Ca urmare, prin Dispoziţia nr. 125 din 4 iulie 1994, Primăria municipiului Botoşani a acceptat donaţia bibliofilului Ion. C. Rogojanu, aceasta constituind nucleul pentru înfiinţarea Bibliotecii Eminescu, ca filială a Bibliotecii judeţene. Pe rând, după demersuri repetate, am obţinut spaţiul corespunzător şi susţinerea financiară necesară desfăşurării activităţii, a achiziţionării de noi publicaţii eminesciene (carte, periodice, fotocopii) şi dotării cu mijloace moderne pentru prelucrarea şi centralizarea informaţiilor legate de viaţa şi opera Poetului - apărute în ţară şi străinătate, editării Bibliografiei Donaţiei Ion C. Rogojanu (Botoşani, Ed. Geea, 1995) şi Catalogului Fondului documentar Eminescu - Donaţia Ion C. Rogojanu (Cluj-Napoca, Clusium, 2000).

19 decembrie 1997 este data oficială a intrării Bibliotecii Eminescu din Botoşani în rândul instituţiilor de referinţă pe plan naţional.

Simpozionul naţional Eminescu - carte - cultură - civilizaţie, reuneşte anual personalităţi din ţară şi de peste hotare şi, prin comunicările prezentate, contribuie la aprofundarea cunoaşterii vieţii şi operei poetului nostru naţional, facilitând schimbul de informaţii la nivel internaţional, revista Studii eminoscologice aflându-se deja la al treilea volum (vol. I - 1999, voi. 2 - 2000). Un pas important în activitatea acestei biblioteci a fost realizarea (15 sept. 2000) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată şi Estetică a Facultăţii de Litere a Universităţii Al.I. Cuza din Iaşi, a Laboratorului de Cercetare Eminescologică condus de prof. univ. dr.Ioan Constantinescu.

Nu-i putem uita în final nici pe colegii noştri a căror activitate a contribuit la popularizarea acestei biblioteci, neprecupeţind nici un efort pentru a-şi face datoria: Marinela Raţă şi Cornelia Viziteu (directori Biblioteca judeţeană Botoşani), Mărioara Glasberg, Mariana Grosu şi Iulian Moldovanu (bibliotecari).

Legea 422/iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice

Titlul IV, capitolul I (extras) Obligaţiile şi drepturile proprietarilor de monumente istorice

Art.38. - (1). în scopul protejării monumentelor istorice, proprietarii şi titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra monumentelor istorice sunt obligaţi:

a) să întreţină, să folosească şi să exploateze imobilul numai cu respectarea prevederilor prezentei legi şi a Obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, conform art. 16;

b) să asigure paza monumentelor istorice şi să ia măsuri pentru apărarea împotriva incendiilor;

c) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi primarul oraşului sau al comunei respective, despre orice modificări sau degradări în starea fizică a monumentelor istorice deţinute şi aflate în teriroriul unităţii administrativ-teritoriale;

d) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, precum şi primarul oraşului şi al comunei respective despre descoperirea întâmplătoare a oricăror construcţii, elemente de construcţii, a unor piese de inventar fix ori mobil sau a unui vestigiu arheologic necunoscut anterior, asigurând păstrarea descoperirilor în condiţiile legii, până la sosirea delegatului instituţiei de specialitate, dar nu pentru mai mult de 15 zile;

e) să asigure, în condiţiile legii, accesul specialiştilor desemnaţi de Ministerul Culturii şi Cultelor sau de direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, în vederea constatării stării de conservare sau pentru efectuarea de cercetării, inclusiv arheologice, de expertizare a monumentelor istorice şi pentru operaţiunile de evidenţă;

f)în cazul în care solicită descărcarea imobilului de sarcină arheologică, să finanţeze săpătura şi cercetările arheologice aferente;

h) să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, precum şi a oricăror lucrări, conform prevederilor legale, numai de către perosane fizice sau juridice atyestate în acest sens şi să prevadă în contracte condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în avizele de specialitate;

j) să permită, pe baza prevederilor contractuale, executarea intervenţiilor asupra monumentelor istorice deţinute, în cazul în care acestea sunt iniţiate şi finanţate de persoane juridice abilitate în condiţiile prezentei legi; k) să permită montarea şi să întreţină însemnul şi sigla Monument istoric;

1) să obţină avizul direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional şi să asigure pe propria răspundere condiţii corespunzătoare de vizitare, fotografiere, reproducere şi publicitate în cazul în care, la solicitarea lor, proprietarii introduc monumentele istorice în circuit public;

m) să comunice direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, orice schimbare a titularului dreptului de proprietate, de administrare sau a altor drepturi reale, după caz, asupra monumentelor istorice;

(3) Cu privire la înstrăinarea, închirierea sau concesionarea imobilelor monumente istorice proprietarii acestora au următoarele obligaţii;

a) să înştiinţeze în scris direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană, despre intenţia de a înstrăina monumentul istoric, în vederea exercitării dreptului de preempţiune al statului, sau, după caz, al unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile prezentei legi;

b) să notifice viitorului proprietar, chiriaş sau concesionar, regimul juridic al monumentului istoric pe care îl deţine, precum şi Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric;

c) să înştiinţeze în scris direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană, despre schimbarea proprietarului sau a administratorului în termen de 15 zile de la data încheierilor contractelor, potrivit legii, şi să transmită acesteia o copie de pe acte;

Art. 41. - (1). Pentru stimularea protejării monumentelor istorice, proprietarii persoane fizice care realizează pe cheltuială proprie, integral sau parţial, lucrări de întreţinere, reparare, conservare, consolidare, restaurare, punere în valoare, precum şi programe şi proiecte culturale beneficiază, în condiţiile legii, de reducerea cu minimum 50% a cuantu7murilor impozitelor şi a taxelor aferente acestor lucrări cuvenite begetelopr locale.

(2) Cheltuielile efectuate în condiţiile prevăzute la alin. (1) sunt deductibile din baza de impozitare pe venitul global timp de 5 ani, în cuantum annual de 20% din valoarea acestora.

Art. 42. - (1) Proprietarii de monumente istorice sunt scutiţi în totalitate de plata impozitului pe clădirile care sunt monumente istorice, cu excepţia spaţiilor în care se desfăşoară activităţi economice sau comerciale, potrivit legii.

(2) Pentru suprafaţa ocupată la sol de construcţiile care sunt monumente istorice nu se plăteşte impozitul pe teren.

(3) Potrivit legii, consiliile locale pot reduce impozitul pe suprafeţele neconstruite ale terenurilor cu regim de monument istoric, în funcţie de suprafaţa afectată şi de perioada punerii monumentelor istorice la dispoziţie publicului pentru vizitare, precum şi instituţiilor specializate pentru cercetare.

Art. 43. - (1) Sunt scutite de la plata taxelor de timbru persoanele fizice sau juridice care dobândesc prin moştenire un bun imobil clasat ca monument istoric, utilizat ca locuinţă sau pentru activităţi necomerciale, şi care se angajează în scris la direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional în al cărui teritoriu de competenţă se află bunul imobil în cauză să execute, în termen de 12 luni, lucrările de restaurare şi consolidare stabilite prin documentaţie tehnică aprobată şi avizată în condiţiile legii.

(2) în situaţii justificate şi cu avizul direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, termenul prevăzut la aln. (1) poate fi prelungit o singură dată cu încă 12 luni.

(3) în cazul neândeplinirii în condiţiile şi în termenele prevăzute la alin. (1) şi (2) a obligaţiilor asumate de proprietar la dobândirea bunului, precum şi în cazul înstrăinării bunului înaintea efectuării sau încheierii lucrărilor de consolidare sau restaurare, taza de timbru se recuperează prin direcţia generală a finanţelor publice, pe baza notei de constatare a direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

(4) Prevederile alin. (l)-(3) se aplică' şi celor care dobândesc prin donaţie un bun imobil clasat ca monument istoric.

(5) înstrăinarea eu titlu gratuit sau oneros către stat sau către unităţile administrativ-teritoriale a monumentelor istorice este scutită de plata taxelor de timbru.

Art. 44. Proprietarii de monumente istorice sunt scutiţi de plata taxei de autorizare a intervenţiilor executate, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, asupra monumentelor istorice deţinute, în cazul în care utilizează bunul imobil numai pentru activităţi necomerciale sau, în mod direct, numai pentru locuit.

Art. 45. Proprietarii imobilelor din zona de protecţie a monumentelor istorice beneficiază de reducerea cu 50% a taxelor de autorizare pentru lucrările pe care le finanţează şi care sunt necesare pentru păstrarea integrităţii fizice şi a cadrului construit sau natural al monumentelor nistorice, astfel cum sunt ele reglementate prin documentaţia de urbanism sau de amenajare a teritoriului, aprobată pentru zona de protecţie respectivă, sau prin avizul direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

Coperta I - Vas cucutenian de la Drăguşeni - Botoşani. Coperta II - Biserica Mănăstirii Coşula - Botoşani.

Redacţia: dr. Octavian-Liviu Şovan - redactor coordonator; Dana Petrariu, Elena Ibănescu, protosinghel Luca Diaconu, Ionel Bejenaru, Violeta Damaschin, Silvia Lazarovici: tehnoredactare - Octavian-Liviu Şovan, Botoşani, str. Unirii, nr. 16, tel.-fax. 516925