Revista Forum cultural, anul II, nr. 1, martie 2002 (4)

În zilele de 14-15 ianuarie 2002, urmînd tradiţia Zilelor Eminescu, ajunse la a XXXIII-a ediţie, a avut loc la Botoşani decernarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" pe anul 2001. Ajuns la a Xl-a ediţie, acest premiu se acordă unui poet român în viaţă pentru Opera Omnia, iar Premiul Naţional pentru debut editorial, purtînd tot numele lui Eminescu, a ajuns la ediţia a IV-a.- Iniţiat în 1991, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" este acordat de Primăria Municipiului Botoşani şi, în urma unor nominalizări făcute de-a lungul anului precedent prin sondaje în diferite medii culturale şi sociale, un juriu naţional alege laureatul din cei cinci poeţi nominalizaţi, validînd astfel valoarea naţională a acestui premiu. Pentru anul 2001 au fost nominalizaţi următorii poeţi: Ilie Constantin, Gabriela Melinescu, Emil Brumaru, Cristian Simionescu şi Mircea Dinescu. Juriul, format din: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Daniel Dimitriu, Ion Pop şi Cornel Ungureanu, a decis acordarea premiului poetului Emil Brumaru. (Emil Brumaru a publicat următoarele cărţi: Versuri, 1970; Detectivul Arthur, 1970; Julien Ospitalierul, 1974; Cîntece naive, 1976; Adio, Robinson Crusoe, 1978; Dulapul îndrăgostit, 1980; Ruina unui samovar, 1983; Dintr-o scorbură de morcov, 1998. Decernarea a avut loc în ziua de 15 ianuarie 2002 în sala mare a Teatrului „Mihai Eminescu" din Botoşani, în cadrul unui spectacol de gală, în prezenţa unui numeros public spectator. Premiul a fost înmînat de primarul municipiului Botoşani, Eugen Simion Egner, Mircea Martin din partea juriului şi poeta Constanţa Buzea, laureata ediţiei precedente. în cadrul aceluiaşi spectacol a fost decernat şi premiul pentru debut. în urma nominalizărilor (Cristian Pohrib, Adrian G. Secară, Adrian Sângeorzan, Mihai Goţiu şi Răzvan Tupa), juriul, alcătuit din Mircea Martin, loan Holban, Dan Cristea, Mirca A. Diaconu şi Al. Cistelecan, a hotărît acordarea premiului următorilor poeţi: Cristian Pohrib, pentru cartea Durerea de-a mă privi în oglindă, Editura revistei „Convorbiri literare", 2001 şi Răzvan Tupa, pentru cartea Fetiş, editura Semne, 2001. Manifestările au inclus şi alte momente dedicate aniversării poetului Mihai Eminescu. Astfel, în ziua de 14 ianuarie, la Grupul Şcolar Vorona, scriitorii invitaţi au participat la inaugurarea unui bust Eminescu, realizat de Aristotel Vasiliu, bust instalat în holul liceului. De asemenea, tot la Vorona, a avut loc o şezătoare literară oferită de scriitorii invitaţi. Seara, la Galeriile de artă „Ştefan Luchian" din Botoşani, a avut loc retrospectiva de grafică Constantin Dracsin şi prezentarea cărţii Poezii şi desene de Constantin Dracsin, carte apărută la Editura Axa din Botoşani, în îngrijirea lui Gellu Dorian. La Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu" Botoşani a avut loc decernarea premiilor anuale şi vernisarea unei expoziţii de carte, iar la Muzeul Judeţean, expoziţia de filatelie, numismatică şi cartofilie, organizată de Asociaţia judeţeană a numismaţilor şi filateliştilor Botoşani. A doua zi, pe 15 ianuarie, la Memorialul „Mihai Eminescu" din Ipoteşti sau desfăşurat mai multe acţiuni culturale, lansări de carte, recitaluri, vizitarea muzeului, discuţii. Au fost prezenţi la Botoşani: Mircea Martin, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Daniel Corbu, Indira Spătaru, Marius Chelaru, Dan Bogdan Hanu, Nichita Danilov, George Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Mircea A. Diaconu, Cezar Ivănescu, Vasilian Doboş, Carolina Ilinca, Cristian Pohrib, Răzvan Tupa şi alţii.

Cu această ocazie a fost editată şi prezentată antologia Zece poeţi români (laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" 1991-2000), antologie îngrijită de Gellu Dorian.

Printr-un concurs de împrejurări, în anii 1971 - 1974 mă aflam proaspăt numit în funcţia de director al Muzeului Judeţean de Istorie. Muzeul avea colecţii valoroase de arheologie, o bogată colecţie etnografică şi doar câteva lucrări originale de artă plastică. Instalat într-o clădire cu 4-5 odăi, unele dintre acestea situate la subsol, muzeul de atunci era o grămadă de piese, unele dintre ele valoroase, sortite unei distrugeri sigure, în timp. Având ca antecedente încercări de realizare în şcoli, a unor colecţii muzeale şi promiţându-mi-se că voi primi un local corespunzător, mi s-a cerut să alcătuiesc un plan tematic pentru o nouă expoziţie de bază, fiind avertizat că se cerea un muzeu adevărat şi nu unul de „hârburi". Pentru muzeul adevărat se aflau teancuri de fotografii ale unor activişti fruntaşi, membri ai primelor Gospodării agricole colective şi GAS-uri care se distinseseră prin raportări false de producţii de cereale, lapte, ouă, carne. Unele dintre aceste poze purtau pe spate inscripţionări de tipul: "Tineret bovin din GAS Mileanca".

Pe baza unui morman de fişe, eu alcătuiam un plan tematic pentru acel « muzeu virtual » care avea puţine şanse de realizare. Mă apropiasem, prin 1972, de unii dintre arheologii care aveau şantiere în judeţ şi căpătasem convingerea că o mare bogăţie de valori ale trecutului se aflau la tot pasul în judeţul nostru.

Aici făcuseră descoperiri importante savanţii Grigore Ştefănescu şi loan Simionescu, pe la sfârşitul secolului al XIX -lea şi începutul celui de al XX-lea, apoi Vasile Pârvan, C.S. Nicolăescu-Plopşor, Hortensia Dumitrescu, N.N.Moroşanu, iar de puţin timp se încheiaseră săpăturile de la "Ţuguieta" - Truşeşti, conduse de profesorul dr. docent Mircea Petrescu - Dîmboviţa, după cele întreprinse de profesorul Ion Nestor, elev al lui Vasile Pârvan, Ia Corlăteni. Abia se încheiaseră săpăturile la cetatea getică de la Stânceşti determinată ca atare, în urma unor cercetări de suprafaţă întreprinse de arheologii Anton Niţu şi Nicolae Zaharia. Săpăturile de la Stânceşti conduse de Adrian Florescu au fost recunoscute ca importante de chiar cel care până atunci se opusese recunoaşterii existenţei vreunei cetăţi geto-dacice în afara lanţului carpatic: articolul „Dacii din Moldova" apărut în „Steaua" şi semnat Constantin Daicoviciu însemna o mare victorie.. îşi încheiase cercetările la Medeleni"- Cucorăni, Silvia Teodor, iar Dan Teodor continua cercetările prin săpătură, la Fundu - Herţii, acolo unde, mistuit de curiozitate, încercase, înainte de război, să dezlege misterele „redutei" Paul Verona, om de ştiinţă şi proprietar.

La Miorcani, săpa în necropola de tip Sântana de Mureş, arheologul ieşean de obârşie botoşăneană, Ion Ioniţă, iar lângă oraş, la Hudum, un întreg colectiv, din care fâceau parte Nicolae Zaharia, cu soţia sa Emilia, ambii foşti profesori la Botoşani, Victor Spinei şi Rodica Popovici. La Ripiceni, continua cercetările prin săpătură, doctorul Alexandru Păunescu, dezvelind complexe arheologice de a căror valoare ştiinţifică abia acum ne dăm seama, când vedem pe „Dyscovery" turme de mamuţi păscând. Ceva mai târziu, Vasile Chirica îşi înfigea cazmaua la Mitoc. Mă fascinau rezultatele remarcabile ale acestor cercetători. Unii din ei, aveau să ajungă specialişti cu înaltă calificare, cu titluri ştiinţifice şi ranguri universitare. Contactul cu această lume făcea să crească în permanenţă mormanul de fişe, iar încrederea mea în ceea ce reprezintă valoarea adevărată a instituţiei muzeale să se consolideze.

Reuşisem să întocmesc un plan tematic doar pentru partea de istorie veche, eschivându- mă sub pretextul lipsei de spaţiu să atac noi capitole. Unele din exponatele originale propuse pentru muzeul "virtual" îmi fuseseră „suflate" cu un an înainte de Muzeul Naţional de Istorie, abia înfiinţat la Bucureşti în Palatul Poştelor de pe Calea Victoriei, prin Decret prezidenţial. Aşa s-a întâmplat cu acea captură scitică din aur, numită „tezaurul de la Stânceşti", cu o mare cantitate de monede ştanţate, din tablă de argint, din vremea lui Petru şi Ştefan Muşat, primele emisiuni monetare din Moldova, descoperite la Corlăteni, etc.

Mentalitatea cu privire la adevăratul muzeu începea să se schimbe. La nivelul Direcţiei Muzeelor erau criticate aşa-numitele "muzee de mucava", potemkiniste. Dar la judeţe, "culturnicii" mergeau în virtutea unei inerţii anacronice, pe făgaşul cunoscut. într-o bună zi am fost am fost chemat la Comitetul judeţean de partid şi mi s-a comunicat , că în scurt timp va avea loc în judeţ o vizită a „celui mai iubit fiu al neamului" şi că eu va trebui să procur de unde ştiu "buzduganul lui Ştefan cel Mare" care să-i fie oferit în timpul vizitei. Pentru aceasta primeam delegaţie, bani pentru cheltuielile de deplasare, împuterniciri. Refuzul meu i-a iritat încât am plecat de la acea întâlnire, terfelit, fără delegaţie, complet dezorientat.

Se impunea să le prezint şefilor mei o autoritate ştiinţifică recunoscută care să-i „capaciteze", să-i convingă despre adevăratul muzeu. De aceea le-am spus că proiectul de plan tematic pentru noul muzeu ar trebui să aibă o viză, o aprobare din partea unui for ştiinţific recunoscut, cum ar fi Institutul de arheologie de la Iaşi. Directorul de atunci al acestui al acestui institut (prof. dr. docent Mircea Petrescu - Dîmboviţa) era perceput în lumea activiştilor ca o persoană deosebit de autoritară. Severitatea acestui profesor universitar, director al Institutului de arheologie şi în acelaşi timp director al Muzeului de Istorie a Moldovei, era arhicunoscută. Ca atare, propunerea mea a fost considerată un fel de autocondamnare şi s-a aprobat pe loc. Cu prilejul unor examene, ce-i drept dificile, şi a unor vizite pe care acesta le făcuse pe şantierele arheologice din judeţ, unde se aflau arheologi de sub conducerea sa, eu îmi făcusem o altă imagine despre profesor. Şefii nu ştiau că directorul de institut de cercetări împinsese alături de mine la rabla de microbuz pe care o avea pe atunci muzeul, când urcând dealul Cerviceştilor, în drum spre Fundu - Herţii, i s-a oprit motorul.

Cu planul de amenajare a muzeului, ordonat într-un dosar cu şină, propunând vitrine, podium-uri diferite, texte de prezentare pe încăperile clădirii promise, m-am prezentat întruna din zile la Iaşi. Fără dificultăţi, am fost primit de directorul Institutului de arheologie şi după ce-mi ascultă păsul, referindu-se la planul tematic îmi zice: Lasă-l aici, să-l vadă şi ceilalţi arheologi şi vino peste o săptămână, să-l discutăm!. Am rămas cumva mirat întrucât cunoştea personal, destul de bine judeţul, de puţin timp îi apăruse pe atunci celebrul volum "Aşezări din Moldova de la paleolitic la secolul al XVIII-lea" pe care-1 scosese în colaborare cu soţii Zaharia şi în care se aplicau pentru prima dată în ţara noastră principiile geografiei istorice. Condusese personal săpăturile de pe "Ţuguieta - Truşeşti", unde cercetase exhaustiv, după modelul Hăbăşeşti, o aşezare cucuteniană, cu fazele A şi B.

Am revenit după o săptămână cu oarecare frică dar profesorul m-a primit amabil, cu întregul colectiv de cercetători şi primele sale cuvinte mi-au risipit orice temeri: - ,Mă băiatule, Botoşanii sunt un Eldorado pentru arheologia românească"! Discuţia a continuat într-o atmosferă plăcută, distinsă, vizând fiecare piesă în parte, modul de etalare, s-au făcut propuneri pentru completarea unor lacune, s-au sugerat piese de mobilier şi modalităţi originale de prezentare a materialelor, cum ar fi macheta fortificaţiei de pământ de la Fundu - Herţii, etc.(va urma)

După cum bine se ştie, biserica Mănăstirii Sfântul Nicolae Domnesc Popăuţi a ajuns într-o stare de conservare inacceptabilă, dat fiind faptul că de la ultima restaurare (18971906), nu s-a mai făcut nimic important în acestă privinţă.

O nouă restaurare, absolut necesară, implica întocmirea unei documentaţii, mai ales şi pentru faptul că de la restauratorul Băicoianu nu s-a păstrat nimic scris, pentru a şti în ce a constat acea intervenţie nefastă pentru monument, iar această documentaţie a trebuit să înceapă cu cercetarea arheologică, neîntreprinsă în mod serios de nimeni până în toamna anului 2000. Prin lucrările de cercetare arheologică, începute de arheolog dr. Maria Voica Puşcaşu, s-a identificat existenţa unei necropole în interiorul şi exteriorul bisericii, incluzând şi un nivel mai vechi decât actuala ctitorie voievodală şi a unor elemente importante referitoare la structura, pavimentul bisericii şi la casele domneşti.

1. Necropola.

În interiorul prestigioase biserici (1496), necropola descoperită recent este alcătuită din mai multe morminte care se desfăşoară în pronaos pe trei nivele de înhumare: primul, cel mai în adâncime, este dat de patru morminte din pronaos şi unul din absida nordică a naosului, care fac parte împreună din cimitirul existent

Foto 2

înainte de fundarea bisericii, asupra cărora vom reveni; al doilea nivel de înmormântare este marcat de cinci morminte cu cripte boltite din cărămidă, unul cu criptă realizată din cinci lespezi de piatră şi alte morminte fără lăcaşuri zidite, iar al treile nivel este dat de înmormântări mai târzii ale unor simpli slujitori ai bisericii: călugări sau preoţi slujitori.

Din cele şapte morminte de copii de aici, două au avut cripte, iar din totalul de şase cripte, patru nu pot fi decât ale mitropoliţilor greci, foşti egumeni ai acestei mănăstiri în perioada 1750-1815 şi din care numai una a fost zidită pentru o înhumare în poziţia pe scaun. Două din acestea au fost găsite intacte, nederanjate de înhumări mai noi sau de profanatori, şi ambele amplasate sub pragul uşii sudice de intrare: este vorba de o criptă de 2,70 m lungime, a unui mitropolit (foto nr. 1), identificat doar prin importante urme vestimentare - textile şi neferoase - fără a i se fi descoperit numele şi de cea mai importantă criptă, cea alcătuită din cinci lespezi, a unei fetiţe, probabil fiică de domn, decedată la aproximativ 10 ani, criptă în care au fost găsite podoabe de aur :12 nasturi (bumbi), cercei şi 19 monede cusute pe veşmânt (foto nr.2), în faţă şi datate în perioada 1517-1526 ( Ludovic al Ungariei).

În exteriorul bisericii, prin sondajele arheologice executate, s-a localizat cripta mitropolitului Inochentie Burghele Iliupoleos (1815-1840), (foto nr. 3), ultimul ierarh proistos al acestei mănăstiri, figura cea mai importantă din întregul şir de stareţi, moldovean din Iaşi şi

numit de către Veniamin Costachi iubitul meu frate întru Hristos.

Această criptă, de mărime neobişnuită (2,90/1,55 m), a fost parţial distrusă şi profanată şi totuşi, s-au mai găsit câteva monede contemporane înhumării şi mai vechi, un fragment din piatra funerară, osemintele şi obişnuita cărămidă, care se aşeza sub capul călugărilor la înmormântare, cu inscripţia "+ 1840 ghenar. 13 Inochentie Mitropolit Iliupoliei proestos Sf. M(ă)n(ăsti)r(I) Popouţii • Botoşani - săvârşit în vârstă de 72 ani " Tot în exteriorul lăcaşului s-a putut constata existenţa a numeroase alte cripte ale unor demnitari locali, înmormântaţi în acest cimitir de prim interes pentru târgoveţii din Botoşani şi care a ajuns să se extindă pe o suprafaţă importantă, de multe hectare. Interesant este şi faptul că în acest cimitir au fost descoperite un număr neobişnuit de mare de morminte cu copii decedaţi la vârsta inocenţei, (va urma)

În toamna anului 1997, în timpul cercetării unui tumul (T. I) la Ripiceni (jud. Botoşani), punctul "La Trei Movile", a fost descoperit un complex arheologic mai deosebit, care va face obiectul notei de faţă. Este vorba despre o groapă, numerotată pe teren cu cifra 1, descoperită în manta, la 10,5 m SSE de reper (centrul actual al movilei), la o adâncime de 1,05 de suprafaţă tumulului şi 3 m, prin raportare la punctul de reper, groapă în care au fost descoperite resturi osteologice provenite de la doi cai. Trebuie precizat că această groapă se situa în afara limitelor movilei primare a tumulului - tumul care a fost ridicat în mai multe etape de construcţie -, fiind deci mai nouă decât aceasta Groapa nr. 1 era marcată în partea superioară de o pată de pământ puternic ars, de culoare cărămizie, amestecat cu cărbuni, de formă aproape ovală (2,95 x 1,60-1,70 m), orientată SE-NV. La adâncimea de 0,45-0,50 m s-a dat de fundul camerei, care avea un contur trapezoidal, de lăţime însă mai mică şi cu laturile scurte arcuite (2,95 x 1,10-1,30 m). întrucât în zona respectivă a movilei, pământul era foarte afânat credem că iniţial groapa a avut şi în partea superioară o fonnă trapezoidal ă, prăbuşirea în decursul timpului a pereţilor lungi ai camerei determinând conturul oval al acestei părţi a complexului din momentul descoperirii.

Umplutura gropii era formată din pământ bătătorit, cu urme puternice de arsură, cărbuni şi câteva aşchii din silex. Cărbuni şi pământ ars au fost sesizate şi pe fundul camerei, unde s-au aflat, aparent în neorânduială, oase provenite, aşa cum arată analiza osteologică, de la doi cai. Acestea nu prezentau semne de ardere; doar pe unele porţiuni păstrate de la vertebre şi pe un maxilar superior s-au sesizat urme de culoare violacee, ceea ce ne îndeamnă să credem că resturile au fost depuse după stingerea rugului din groapă, dar într-un moment când focul încă mai mocnea. în plus, situaţia din momentul descoperirii ne determină să afirmăm că, înainte de a fi aşezate/aruncate în groapă, corpurile celor două animale au fost ciopârţite. Datorită acidităţii ridicate a solului, care a "măcinat" oasele de dimensiuni mai mici, nu se poate spune dacă în groapă au fost depuse toate părţile celor două animale sau, cum ni se pare mai plauzibil, a fost realizată o selecţie. în acest sens, trebuie precizat că pe fundul gropii s-au aflat toate membrele posterioare şi anterioare ale celor, doi cai, aflate în cea mai mare parte în conexiune anatomică, ambele mandibule, însă şi porţiuni din vertebre, coaste, occipitale, maxilare superioare.

Deasupra gropii, la 5-10 cm, spre centrul ei, au fost descoperite două pietre şi fragmentele unui vas a cărui formă nu a putut fi reconstituită (ceaşcă?), din pastă neagră, cu slip brun-cărămiziu pe suprafaţa exterioară, cu degresant din cioburi pisate şi rare bucăţi de calcar, ce poartă un decor incizat, cu triunghiuri haşurate. în vasul ce prezintă pe suprafaţa exterioară urme de arsură (funingine), s-a aflat un os de animal. Un mic fragment de la acest recipient a fost descoperit pe fundul gropii, printre oasele celor doi cai. Judecând după tehnica de fabricare şi după decor, vasul descoperit se poate atribui sfârşitului Bronzului mijlociu sau, eventual, Bronzului târziu (primei sale părţi?). Este posibil deci ca şi groapa cu resturile de cai să dateze din aceeaşi perioadă.

Groapa 1 se poate interpreta fie ca o înmormântare rituală a unor animale preţuite în cadrul comunităţii, fie este vorba despre o ofrandă, în" care caz, complexul respectiv ar trebui legat de un mormânt anume. în porţiunea de movilă cercetată, în afara Gr. 1 s-au mai descoperit două morminte, din care unul (M 2), de tip Jamnaja, în relaţie probabil cu cea mai veche movilă a tumulului, iar celălalt (M 1), de bărbat (30-35 ani), chircit pe stânga cu bustul în jos, orientat ENE-VSV, înzestrat cu un vas- borcan depus în dreptul capului, de atribuit, judecând după caracteristicile ceramicii, fie sfârşitului Bronzului mijlociu (etapei finale a culturii ceramicii cu multe brâie, cf. periodizării lui E. Sava), fie Bronzului târziu (culturilor Sabatinovka sau Srubnaja). Dacă într-adevăr, complexul cu cai este o ofrandă şi dacă fragmentele de vas descoperite deasupra sa i-au aparţinut, atunci el nu poate fi legat decât de M 1, situat de altfel în apropiere,- la 6 m spre vest de Gr. 1. Adăugirea de pământ observată în profil, depusă peste movila iniţială a tumulului, ar putea fi şi ea în legătură, conjectural, cu cele două complexe.

Oricum, Gr. 1 din T. I de la Ripiceni nu îşi găseşte deocamdată analogii printre descoperirile epocii bronzului făcute în movilele din Moldova. La est de Prut în schimb, oase de cai (mai frecvent cranii, copite şi membre), uneori chiar schelete întregi însoţesc în mai multe rânduri înmormântări tumulare, începând chiar din epoca eneolitică. Ele au fost descoperite fie pe nivelul antic de călcare în apropierea mormintelor primare, fie s-au aflat deasupra acoperişurilor lor sau chiar în umplutura gropilor (pentru o trecere în revistă a celor mai vechi complexe de acest tip, (v. ALEKSEEVA / SMAGLU 1985, 16-17). înmormântări de cai întregi cunoaştem doar de la Bastanovka (T 4: SMAGLU / CERNJAKOV 1970, 75), pe nivelul antic de călcare, în legătură cu morminte eneolitice sau Jamnaja şi Glinnoe (M 43/T. 1), în camera funerară a unei înmormântări catacombă din Bronzul timpuriu (TOSCEV 1998, 53, fig. 2/11-12). Pentru culturile "tumulare" din Bronzul mijlociu şi târziu (cultura ceramicii cu multe brâie, Sabatinovka) sunt de asemenea menţionate numeroase descoperiri de oase de animale în camere funerare, însoţind resturi osteologice umane, sau uneori chiar morminte de animale (DERGACEV 1986, 131, 185; SAVA 1992, 143), însă din păcate de puţine ori sunt precizate speciile cărora le-au aparţinut. Nu este lipsit de importanţă poate, faptul că mai spre est, dintre triburile Bronzului mijlociu şi târziu, cele Srubnaja au acordat o importanţă cu totul deosebită sacrificiilor de animale, existând chiar tumuli "de ofrandă" speciali, în care s-au găsit oase de animale depuse în gropi sau pe aşternuturi vegetale (ROMASKO, 1993, 80-81, 85). Unele caracteristici de confecţionare şi decorul în triunghiuri haşurate de pe fragmentele de vas descoperite deasupra Gr. 1 ne-au determinat să căutăm analogii pentru complexul nostru şi mai spre nord, în aria culturii Komarow. Şi, într-adevăr, în T. V de la Bukowna (în Podolia) s-a descoperit o înmormântare a doi cai, cu paralele la Ripiceni, atribuită acestei culturi (SVESNIKOV 1967, 50).

În vederea reconstituirii cât mai exacte a Casei memoriale Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în primăvara anului 1976 se efectua, sub conducerea lui P. Şadurschi, un sondaj arheologic, pentru dezvelirea temeliei vechii case a Eminovicilor. Cu această ocazie s-au descoperit resturile unei locuinţe dacice de suprafaţă datând din sec. EL-III d. Chr., inclusiv fragmente dintr-o amforă romană.

În 1979, au fost începute săpăturile de salvare ale acestei aşezări, care au continuat şi în toamna anului 1980, de către un colectiv format din dr. Ion Ioniţă de la Institutul de Arheologie din Iaşi şi Octavian Liviu Şovan de la Muzeul judeţean Botoşani. Urgenţa era determinată de proiectele de amenajare a Complexului memorial.

În cursul celor două campanii de săpături au fost efectuate patru secţiuni şi mai multe casete, însumând o suprafaţă totală de aproape 400 mp, în care s-au descoperit materiale sporadice din epipaleolitic, o aşezare dacică din sec. H-III şi resturi de locuire din secolele XEX-XX, provenind din curtea căminarului.

Din aşezarea dacică au fost dezvelite total sau parţial cinci locuinţe şi două gropi cu resturi menajere. Una dintre locuinţe era îngropată în sol, fiind de tip

semibordei, de formă rectangulară (3x4 m) şi adâncimea medie de 0,50 m de la nivelul antic de călcare. Celelelte patru erau locuinţe de suprafaţă, din nuiele şi lut. Inventarul aşezării era format în special din ceramică (vase lucrate cu mâna, din care nu lipsesc ceştile tronconice şi borcanele, decorate uneori cu brâuri şi butoni în relief şi vase lucrate la roată din pastă fină cenuşie, oale, castroane, fructiere şi căni, ornamentate câteodată cu motive realizate în tehnica lustrului). Menţionăm şi un fragment din partea mobilă a unei râşniţe (catillus),. lucrată din rocă locală şi o fusaiolă din lut ars. Un loc important îl ocupă ceramica de import şi menţionăm amfora romană descoperită în 1976, care a putut fi restaurată.

Amfora, înaltă de 0,50 m, a fost lucrată din pastă dură, nisipoasă, de culoare roz- gălbuie, cu urme de ardere secundară şi avea buza inelară, gâtul scurt, evazat spre bază, fundul inelar cilindric şi torţi ovoidale, cu nervură mediană exterioară (foto 1 ). Ea aparţine unui tip cu analogii în complexele de locuire de la Barboşi-Galaţi¹ Cucorăni,² ca şi în zona nord - pontică, la Ilurat ³ şi Tiritake.⁴ fiind datată cu monede de la Claudius II Gothicus (268-270) în secolul III. d Chr.⁵

Lucrată în ateliere din zona orientală a Imperiului, amfora descoperită la Ipoteşti probează, alături de altele, numeroase, descoperite pe teritoriul judeţului Botoşani, legăturile comerciale intense cu lumea romană.

În ceea ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice, semnalată de altfel şi în apropiere, prin descoperirea altor aşezări, în punctul La luncă (300 m sud de Ipoteşti) sau la Cucorăni, în punctele Vatra satului şi Medeleni.

Nu putem încheia aceste rânduri fără a aminti şi de descoperirile din sec. XIX, provenienţa lor fiind din casa familiei Eminovici. între materialele recoltate semnalăm monede (între ele un exemplar din prima emisiune românească de la 1867), resturi de cahle şi vase de factură românească. Destul de numeroasă este însă şi ceramica provenind din ateliere din centrul şi apusul Europei (celebra ceramică de Birmingham şi vase de îmbuteliat apa minerală etc). Amintim şi de faptul că pe traseul uneia dintre secţiuni, a fost descoperită şi o pivniţă, din aceeaşi perioadă, sub actuala construcţie folosită pentru spectacole în aer liber.

Evident că, dată fiind importanţa descoperirii, ca şi contextul în care a fost făcută, este necesară continuarea săpăturilor arheologice şi valorificarea ştiinţifică, prin publicarea în revistele de specialitate, ca şi restaurarea şi expunerea materialelor descoperite în Complexul memorial de la Ipoteşti.

Colecţia de manuscrise a Direcţiei Judeţene a Arhivelor Statului Botoşani este formată din 82 u.a. care datează din secolele XVII-XX şi sunt scrise în limbile română, franceză, germană şi rusă. Prin conţinut, acestea abordează o mare varietate de probleme care prezintă interes pentru cercetătorii din mai multe domenii de activitate: istorie, filozofie, filologie, artă plastică, muzică şi nu în ultimul rând, medicina, în special cea naturistă. De la bun început facem precizarea că, deşi colecţia respectivă, în raport cu cele similare, existente la alte direcţii, nu este prea mare, considerăm că aceasta merită o prezentare mai detaliată, datorită informaţiilor documentare complexe pe care le oferă cercetării

În cele ce urmează, ne vom opri în mod deosebit asupra manuscriselor religioasè, care ni s-au părut interesante nu

numai datorită conţinutului, dar şi datorită însemnărilor pe acestea care completează sfera de documentare. Acestea cuprind: 6 manuscrise cărţi de slujbă, 5 manuscrise care se referă la vieţile sfinţilor, 5 codice miscelanee, 15 condici bisericeşti şi mănăstireşti, 3 pomelnice şi 14 manuscrise diferite. Dintre acestea, am considerat necesară prezentarea a doar câteva, care se remarcă printr-o serie de elemente de excepţie.

1. Evanghelia scrisă de ieromonahul mănăstirii Neamţ, Irinarh, datată la 22 decembrie 1827, este un manuscris în limba română, dar care pare să fi fost scris peste un text slavon care a fost decolorat iniţial, lucru ce ni se pare demn de remarcat pentru cei interesaţi, mai ales dacă avem în vedere (după însemnarea autorului) şi faptul că este un manuscris voluminos (421 file), pentru a cărui scriere autorul a avut nevoie de un an şi câteva luni; S-au început a să scrie acest lucru la anul 1826 mart 20 şi s-au încheiat la anul 1827 dec. 22 de mine smeritul ieromonah Irinarh la S fân ta mănăstire Neamţu.¹

2. Arhieraticon (Liturghia Sf. Ion Gură de Aur), este un alt manuscris religios datat 12 februarie 1852, despre care însemnarea de la sfârşitul lui glăsuieşte: aceasta este făcută de părinţii din munţii Athonului (Athos - n.n.) şi s-au adus aice de ieroarhimandritul Epifanie Andronescu, de la mănăstirea Vorona din judeţul Botoşani.²

3. Octoihul pe opt glasuri Polieleu şi Catavasier,este un manuscris alcătuit la Negreşti (Neamţ) şi este datat 12 martie 1784, necompactat, cu 112 file, cu două însemnări deosebit de interesante, din care una scrisă în limba română: şi am scris eu Ion Botezatul în zilele prea înălţatului Domnul nostru când am învăţat la glasuri în sat, în Negreşti cu dascălul Niculăiţă, în Ţin. Neamţului, şi alta în limba latină; Per me scriptus est hic liber loanem Botezat ex Transilvania in pago Negreşti in anno 1784 et finitus 8 die martie proxima ... , iar o altă mână a adăugat ulterior, catavasii şi polieleu şi a semnat Ego loannes Szillagy Scripsi.⁴

4. Manuscrisul datat la 1792 mai 21, are 17 file şi cuprinde slujba Sf. loan cel nou de la Suceava şi are o însemnare care ne desluşeşte autorul: Mă rog să primească biserica de la mine, nevrednicul Athanos preot. Se pare că a aparţinut unei biserici din Botoşani, din moment ce pe prima filă are aplicată pecetea Botoşanilor datată 1834.

Ultimele două manuscrise religioase din categoria cărţilor de slujbă, Sinaxarul pe 12 luni (1841) şi Triodul (1840) sunt incomplete şi fără însemnări privind autorii sau locul în care au fost scrise. ⁵ Alte 5 manuscrise oferă celor interesaţi informaţii despre vieţile sfinţilor, sfaturile date de aceştia din pustnicii sau culegeri de rugăciuni pentru sfinţi, aşa cum este cea scrisă de schimonahul Vasilie stareţul, de la schitul Poiana Mărului din Ţara Românească pe manuscrisul cu numărul de inventar 34, care, prin însemnarea de pe primele două file oferă informaţii privind circulaţia sa: această cărticică a Aftanasiei Monachiei au fost, iar acum am dat-o monahului Paisiei spre pomenirea mea...⁶. Se cunoaşte că Paisie a fost stareţ la mănăstirile Secu şi Neamţ şi cel ce a ctitorit şcolile de caligrafi de la Cernica şi Căldăruşani.

Un alt manuscris deosebit prin conţinut ni s-a părut cel inventariat cu nr. 49 şi intitulat: Mărturii doveditoare de la dreptul Sit de la prooroci de la Isus Navi şi de la înţeleptul Solomon asupra celor ce cred şi filosoficesc că pământul se învârteaşte iar soarele şi luna stau pe loc, copiat la Mănăstirea Vorona în 1852 şi a aparţinut tot acesteia, conform însemnării de pe ultima filă: Epifanie ierodiacon pisar sau logofăt al mănăstirii Vorona, 1852,⁷

Aşa cum afirmam, multe din aceste manuscrise sunt scrise după ce au fosat traduse, cum este cazul celui cu titlul Cuvinte şi învăţături folositoare la călugări.... din cea grecească s-au tălmăcit la a noastră limbă moldovenească de loan Beldiman la anul 1815, a cărui scară (cuprins) este urmată de un frumos eseu dedicat talentului, dar şi cu o justificare a eventualelor greşeli făcute la traducere sau scriere de către autor.

Din cele 5 codice miscelanee, care cuprind diferite istorioare datate de autorii lor între anii 1753-1834 şi care provin de la vestite şcoli de caligrafi - menţionată des fiind cea de la Şerbeşti (Neamţ) - fiind aproape în totalitate ilustrate cu imagini elocvente privind conţinutul sau cu frumoase şi bogate ornamente, toate în culori vegetale, ne vom opri asupra unuia, inventariat la nr. 66. Este un hronograf voluminos (241 file), scris în limba română cu litere chirilice, legat în piele cu scoarţe de lemn, scris de Constantin Saidacarul, feciorul popii de la Mogoşoaia şi cuprinde 18 istorioare bogat ilustrate din care enumerăm: Viaţa şi învăţăturile prea înălţatului Arghirie; Istoria Troadei; Istoria marelui împărat Constantin; Istoria lumii', Istoria lui Mihail împăratul Rusiei ş.a., cu menţiunea că la începutul, dar şi pe parcursul lor sunt desenaţi eroii principali sau diverse scene ale poveştilor respective, însă înfăţişarea şi costumaţia personajelor sunt ale contemporanilor autorului (costume româneşti - boieri sau domnitori).

Acest manuscris are numeroase însemnări marginale, care evidenţiază circulaţia şi preţul său foarte ridicat sau care descriu unele evenimente istorice: Mehmet cu soţul Pahomie care fusese creştin şi s-au răzvrătit, în anul 6803 luat-au Ţarigradul în zilele lui Constantin, fratele lui loan Paleologul, luându-l sultam Mehmet în cursul anilor de la zidirea lumii (6961 ) iar de la hristos 1453 în luna mai 22 zile într-o marţi dimineaţă: şi au ţinut creştinii Ţarigradul ani 1135. ⁹

O categorie distinctă a manuscriselor religioase o constituie condicile bisericilor şi mănăstirilor, care cuprind izvodurile de cheltuiele ale acestora. O categorie aparte o constituie protocoalele (în limba germană) bisericilor din Rogojeşti şi Mihăileni pe Şiret, care cuprind şi circularele primite de la Consistoriul din Cernăuţi (1780-1794). La acestea se mai adaugă şi condicile privind personalul mănăstirilor şi notările anuale făcute de superiori, din care menţionăm cele 3 condici ale mănăstirii Agafton sau verificările făcute de mitropolitul Sofronie Miclescu, unde printre călugăriţe figurează şi cele trei surori ale Ralucăi Eminescu, şi anume Olimbiada, Fevronia şi Sofia Iuraşcu.¹⁰

A doua mare categorie a documentelor o constituie manuscrisele laice, care sunt în număr de 7 u.a. şi pot fi catalogate în funcţie de conţinutul lor ştiinţific - geografice, medicale sau economice - ultimele cuprinzând condicile de venituri şi cheltuieli ale unor moşii din judeţul Botoşani şi varia. "

Din această categorie de manuscrise laice se detaşează prin conţinut Cartea ghicitoare a lui Martin Zadeca din 1769, completată cu un Zodiac pe 12 luni (ilustrat la fiecare zodie cu simbolurile cunoscute) şi cu multe descântece şi reţete de doftorii, scrisă la 1805 după o carte ce fusese tipărită la Moscova.¹² Tot reţete medicale găsim la sfârşitul manuscrisului cu nr. inv. 54, datat 1800: Reţetă pentru câteva doftorii ce s-au găsit în hârtiile doftorului Permetie din Suedia după moartea sa. ¹³

Tot din această grupă de manuscrise cu un conţinut diversificat putem să enumerăm câteva titluri sugestive: Adunare de flori sfătuitoare pentru filozofi; Istoria unirii de la Florenţa între catolici şi ortodocşi; Dovedire împotriva latinilor care pleacă în China pentru a propovădui pe Hristos (1800); Muzică psaltică; Culegere de poveşti adunate de Ecaterina Ene; 359 istorioare tipărite la Moscova în 1787 şi în limba română la 1789; Floriana şi Florin, manuscrisul unei nuvele, autor fiind V. Eftimiu, datată 11-12 august 1914, Lyon.

Facem menţiunea că prezentarea noastră a avut în vedere doar manuscrisele în limba română sau cele traduse din alte limbi, lăsând specialiştilor deschisă poarta cunoaşterii mai în amănunt şi a celorlalte 4 manuscrise greceşti, 9 ruseşti şi unul în limba franceză. Fondul respectiv are ca instrument de evidenţă inventarul numărul 15 şi este înregistrat în Registrul General de Arhivă sub nr. 68 şi s-a constituit de-a lungul timpului prin donaţii sau achiziţii din anticariat sau direct de la persoane fizice.

Lista documentelor.

I.D.J.A.N. Botoşani,colecţia manuscrise, inv. nr. 1.

2.1bidem, inv. Nr. 51.

34. Ibidem, inv. Nr. 39, filele 84,88.

5. Ibidem, inv. Nr. 30,42.

6 - 8. Ibidem, inv. Nr. 8,34,49.

9. Ibidem, inv. Nr. 66, fila 70.

10. Ibidem, inv. Nr. 13, 16, 19-20.

11. Ibidem, inv. Nr. 11, 17,23,37.

12. Ibidem, inv. Nr. 54,64.

Oamenii adună o viaţă, dar vine şi timpul când trebuie să decidă ce se va întâmpla după ei cu avutul lor. Dacă cele agonisite sunt valori materiale, preocupările în cauză sunt mai simple şi mai evidente. Rudele se vor bucura sau vor fi mai puţin mulţumite. în cazul comorilor spirituale, cărţi, exemplare de artă, discuri de muzică bună, cd-un etc, cred că e bine ca destinaţia pendulând între individual şi social să încline spre a doua cale. De valorile spiritului trebuie să se bucure câţi mai mulţi iubitori de cultură. Atunci, pasiunea şi strădaniile tale vor avea un rost sub soare, ca şi efortul tău material, care de cele mai multe ori este enorm, imposibilde exprimat în cuvinte. Numai pasiunea pentru cultură generează colecţii, pentru că cei dăruiţi unui domeniu au nevoie de cât mai multe mijloace de lucru: îndrăgindu-le, se amplifică interesul şi plăcerea spirituală.

Încă din anii de liceu mi-am format o mică bibliotecă de literatură.În anii de profesorat, cu interesul sporit în urma absolvirii Facultăţii de filologie - Secţia română-istorie şi cu mijloace materiale mai bune, biblioteca de literatură română şi străină s-a tot mărit, prin dobândirea majorităţii volumelor apărute. S-au adăugat volume de scrieri istorice, filosofice şi, cu cel mai mare interes şi satisfacţie, volumele de artă plastică şi muzică. în domeniul artelor plastice, predilecţie faţă de pictură şi, în special, pentru albumele de artă, color. Din ţară şi din import, din Franţa, Italia, Elveţia mai ales, ele formând o veritabilă comoară a frumosului artistic, unele din volumele colecţiei mele de cărţi.fiind rarităţi, şi nu numai în oraşul nostru.

Îndemn prietenii cărţilor, îndeosebi pe cei tineri, ca în limita posibilităţilor materiale, să aibă o bibliotecă proprie.Vor avea prin ea un univers intelectual şi

afectiv nebănuit, pornind de la interesul şi înfrigurarea însoţită de emoţii pentru a găsi cartea dorită, la bucuria aflării ei şi a dispunerii în grupul potrivit din bibliotecă, la revelaţia conţinutului care conferă ceasurilor de lectură satisfacţii intelectuale şi delicii spirituale elevate, încât uneori terminând cartea o strânge la piept ca pe un copil drag şi o săruţi cu încântare şi recunoştinţă, la utilitatea de a avea în cărţile tale instrumente proprii de lucru pentru studiu şi elaborarea de lucrări, la bucuria de a oferi cărţile tale spre lectură unor prieteni, care le caută şi le respectă. Cărţile sunt unii dintre cei mai buni prieteni, pentru că ne oferă exemple de viaţă, atât de necesare pentru formarea noastră profesională şi umană, nu ne supără, nu ne ceartă, nu cer nimic de la noi decât să le preţuim şi să le iubim.Totuşi ne cer ceva! Să nu le uităm şi să reluăm lectura unora dintre ele,după un anumit timp.Vom descoperi atunci idei, situaţii, personaje, trăiri, care ne-au reţinut mai puţin odinioară încât impresia noastră asupra cărţii se va împlini cu spor de informare şi satisfacţie. Şi ve-ţi vedea cât de bine ne simţim în biblioteca noastră, asemeni unui preot brahman, meditând în templul său, atunci când după orele de muncă şi zbucium diurn, ne retragem în lumea liniştită şi spirituală a cărţilor.

Pasiunile mele s-au întrupat şi într-o colecţie de picturi, realizate de artişti de importanţă naţională şi pictori valoroşi din Botoşani. Pasiunea pentru muzica cultă a determinat formarea unei colecţii de discuri cuprinzând majoritatea compoziţiilor tuturor marilor creatori ai lumii. Cândva mă bucuram, şi de o colecţie de porumbei de rasă şi violete de Parma. Florile sunt pe cale de a le redobândi !

Colecţia cea mai de preţ şi care nu s-a restrâns niciodată a fost şi este mulţimea prietenilor, majoritatea fiind din rândul foştilor mei elevi. Ne leagă seriozitatea, frumuseţea tratării atente şi bucuria fiecărei revederi.

Am găsit cu cale ca fiecărei colecţii să-i confer o destinaţie socială, dezinteresată (colecţia de discuri va înnobila şi facilita activitatea viitoare a unei studente din Botoşani, studentă la clasa de pian a Conservatorului din Bucureşti).

Prietenii mei, cărţile, mulţi şi dragi, aproape şase mii, vor lua calea, conform actului oficial de donaţie, către Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu din Botoşani. Vor fi dispuse în două camere din secţia Colecţia Mihai Eminescu, camere precizate în actul de donaţie şi în care vor apare menţiuni scrise, ca şi pe fiecare volum, Donaţia Laura şi Aurel Dorcu. în cazul construirii unui local propriu, colecţia donată de mine va căpăta o cameră corespunzătoare. Cărţile vor putea fi consultate numai în bibliotecă.

Cred că nu greşesc folosind un titlu din Malraux, spunând cu justeţe şi modestie; cărţile noastre au purces pe O cale regală în viitor!

Secţia de „Colecţii speciale " a Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescusituată pe strada Cuza-Vodă, va împlini, în curând, 5 ani de la organizarea sa. După parcurgerea mai multor etape, astăzi, secţia adăposteşte trei dintre cele mai valoroase fonduri ale Bibliotecii Judeţene: Fondul documentar jMihai Eminescu", unic în ţară, fondat de domnul Ion C. Rogojanu şi inaugurat în decembrie 1997, Fondul de donaţii şi Fondul tradiţional de carte şi periodice vechi, cu corolarul ei: cărţile de patrimoniu.

Cele mai multe dintre aceste cărţi de patrimoniu sunt lucrări tipărite în limbile engleză, franceză şi germană, în secolele al XVII-lea şi al XVIH-lea, aşa cum este, de exemplu lucrarea lui Jacob tsoemens, intitulata „Theosophische Send-Schreiben", apărută la Amsterdam, în 1658. Scrisă în limba germană, cu caractere gotice, lucrarea este un gen de jurnal care parcurge anii 1618-1651 şi este tipărită în format „de buzunardeşi are 470 de pagini. Conţine litere ornate, frontispiciu la primul capitol şi o pagină de titlu cu ilustraţie deosebită. Tot din secolul al XVII-lea, biblioteca mai deţine o ediţie

a ,Noului Testament" tipărită la Paris, în anul 1693.

O altă lucrare deosebit de valoroasă este un exemplar din ,JDescrierea Moldovei" a lui Dimitrie Cantemir, apărut în 1825. Alături de aceasta se află o serie de cărţi de cult, tipărite în limba română, cu caractere chirilice, la Viena, în 1823: Irmologhion", „Oeoritikon", Evangheliar". Toate aceste cărţi bisericeşti sunt tipărite în două culori (negru şi roşu) pe hîrtie groasă, cu chenare pe fiecare pagină şi frontispicii de capitole. Ele conţin şi lucrări sau fragmente din lucrări de muzică bisericească, precum şi importante colecţii de periodice literar-artistice, (Convorbiri literare, Revista fundaţiilor regale), de istorie (Revista istorică, Studii şi cercetări de istorie veche) şi ştiinţe (Natura, Revista de chirurgie). Analele Parlamentare, Analele Academiei Române, redate cu notele din scara diatonică arhaică. Cîteva lucrări de patrimoniu, editate înainte de anul 1830, se mai regăsesc, de asemenea, şi în donaţia domnului Ion C. Rogojanu (Biblioteca Eminescu).

În Fondul tradiţional cei interesaţi pot regăsi şi alte valori documentare cum ar fi colecţia ,documente privitoare la istoria României"- de Eudoxiu Hurmuzaki (DIR), Bibliografia Românească Veche (BRV), alte lucrări de istorie, de drept şi istorie a dreptului, Buletinul Curţii de Casaţie, Analele statistice ale României, Recensămintele populaţiei, se numără şi ele printre titlurile cel mai des solicitate.

Deosebit de valoroase pentru noi sunt şi cele aproximativ 200 de lucrări şi periodice apărute la Botoşani sau referitoare la istoria şi personalităţile judeţului nostru ori cuprinzând opere ale acestora din urmă.

Fondul de donaţii, reorganizat şi el după recentele lucrări de restaurare a secţiei, cuprinde un număr de circa 9000 de volume. Dintre donatorii ale căror biblioteci, strânse cu sacrificii în ani lungi, se păstrează în cadrul secţiei noastre de Colecţii speciale enumerăm doar cîţiva: Anda Boldur, Demostene Botez, Lucian Groza, Dumitru Corbea sau acad. Alexandru Graur. Puse în valoare în cadrul unei expoziţii permanente, deschisă şi vizitării şi accesului liber la raft, aşteptăm ca acest fond de carte să aibă un impact mare asupra locuitorilor oraşului nostru, care vor găsi argumente suficiente pentru un plăcut sentiment de mândrie, poate. Ele vin în completarea Fondului Eminescu şi a Fondului Iorga, titanii botoşăneni, ambele fonduri constituite tot pe baza unor donaţii, în completarea lucrărilor despre Botoşani şi botoşăneni despre care pomeneam mai sus, încercând să constituie începutul unui fel de „Galerie a oamenilor de seamă " botoşăneni. Pentru că aceste biblioteci particulare pot vorbi despre cei cărora le-au aparţinut şi despre timpul în care au fost constituite, la fel de bine ca o carte de istorie.

Biblioteca Judeţeană vă invită să treceţi pragul secţiei sale de Colecţii speciale şi să descoperiţi comorile adăpostite de aceasta. Se pot organiza vizite de documentare cu elevii, precum şi alte activităţi precum: lecţii deschise, şedinţe de cenaclu, serate literare. Pentru acestea din urmă secţia poate pune la dispoziţia cadrelor didactice spaţiul sălii de lectură şi dotarea existentă.

Pe fabulistul Gheorghe (George) Nikitaki, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, apărut sub egida Academiei R.S.R şi a Institutului de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii Al.I.Cuza din Iaşi, ni-1 indică în două rânduri: primo, între colaboratorii jurnalului ieşean Steaua Dunării: secundo, între colaboratorii revistei ieşene Ateneul român, cu precizarea fabulist pe urmele lui Al Donici, la paginile 64 şi, respectiv 811. în rest, alte istorii ale literaturii române, dicţionare literare şi enciclopedice, antologii de fabule, apărute în ultimele decenii, nu-i acordă nici o menţiune măcar, consfinţind o uitare totală, poate prea nedreaptă. Nici mai vechea Istorie a literaturii române (1941) a lui George Călinescu nu-1 consemnează, acoperindu-1, în cel mai bun caz, într-o formulă generală: apoi vin fabuliştii, căci acest gen a crescut ca troscotul şi nu e poet care să nu fi scris fabule (p.249). Pe această linie îşi dezvoltă şi Ion Rotaru observaţia: aproape că nu există scriitor român cât de neânsemnat şi nu există scriitor român oricât de mare care să nu fi scris fabule, de la Barbu Paris Mumuleanu, Gr. Pleşoianu, Costache Facca, C. Bălăcescu, C.D. Aricerscu. G. Creţianu, ardeleanul Andrei Mureşanu, până la moldovenii Al. Hrisoverghi, D. Guşti, N. Istrati, D. Ralet, Gh. Nicoleanu, Iraclie Porumbescu, Gh. Tăutu, C. Negri, V. Bumbac, C. Negruzzi şi însuşi Vasile Alecsandri (Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 284).

Cum perioada cea mai fertilă a activităţii literare a lui Gheorghe Nikitaki s-a consumat, nu fără ecou, în anii Unirii Principatelor, scontam pe o evidenţiere în studiile consacrate literaturii momentului. Din păcate, cu mici excepţii - Nicolae Rauş în studiul Literatura şi arta Unirii din lucrarea Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor Române 1859, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, aminteşte la p. 466 pe T. (de ce T.?) Nichitaki între poeţii Unirii - lipseşte.

Încercarea de a-1 redescoperi pe poetul Gheorghe Nikitaki are ca punct de plecare recenta achiziţie a unui caiet cu manuscrise ale poeziilor sale - 66 la număr - intrat în posesia Muzeului judeţean Botoşani (nr. inv. M 2032/1980) şi achiziţionat de la Rodica Demetriu, din Botoşani, strănepoată a poetului. în afara unor informaţii vagi (Gh.Nikitaki - ieşean, cu asendenţi în Muntenegru, având o fiică, Eliza, măritată cu bunicul Rodicăi Demetriu), n-am putut culege nici de la ofertantă alte datre despre poet şi activitatea sa. Versurile incluse în caiet datează dn anii 1858-1859, autorul consemnând în finalul lor data şi locul creaţiei (în majoritatea cazurilor la Iaşi, dar şi la Valea Chiliei, Ciolăneşti) şi însoţindu-le, uneori, cu o semnătură autografa. Totodată, autorul menţionează în subsolul unor file, de regulă, locul publicării - când este cazul - poeziei respective.

Între poeziile din caiet., predomină fabula, genul preferat al autorului, dar este prezentă şi poezia patriotică, pastelul, balada ş.a. în paginile jurnalului ieşean Steaua Dunării, Gh. Nikitaki semnează poemele Răsunetul României (nr. 46, 4 martie 1859) şi Impresia îmbrăţişării militarilor munteni cu moldoveni ( nr. 76, 15 aprilie 1859), ale căror manuscrise le conţine şi caietul menţionat, ca dealtfel, şi a unor fabule, apărute în aceeaşi publicaţie ieşeană: Vulpoiul şi ariciul (nr. 44, 2 martie 1859), Leneşul (nr. 51,11 martie 1859), Cerbul şi ariciul (nr. 102, 18 mai 1859), Catârul şi măgarul (nr. 180, 18 mai 1859), Vulpoiul judecător (nr. 199, 2-3 octombrie 1859).

Călăuzit, ca o întreagă generaţie literară, de idealuri unioniste (notăm şi poemele Imn la alegerea Domnului Alezandru Ioan I peste ambele principate, Marş naţional, România,

aflate în manuscris), Gh. Nikitaki abordează, la rându-i genurile literare en vogue în epocă, cu un pronunţat caracter moralizator. A. D. Xenopol, în Istoria Românilor din Dacia Traiană, voi. XIII (Ed. Cartea românească, Bucureşti, f.a.), reliefa această tendinţă generală: Literatura, atât ca proză cât şi ca versuri, adică producerea frumosului prin grai, trebuia să îmbrace la români mai ales mantia patriotică. Această mantie se colora însă deosebit: când cu plângerea soartei prigonite a românului, când cu revolta contra ei şi biciuirea prin arma ironiei, în satiră şi fabulă, a relelor lăsate de trecut, când cu avânturi ale inimei şi deschiderea ei către speranţe îmbucurătoare (p. 99).

Pe Gh. Nikitaki îl găsim însă prezent în vechile antologii şi studii consacrate fabulei româneşti, în a doua jumătate a secolului XIX. Astfel, în Fabule române, alese, adunate şi publicate de G. Petrini (Iaşi, 1868) sunt incluse fabulele Leneşul, Vulpoiul şi ariciul, două din fabulele cele mai cunoscute ale lui Nikitaki. Spre a rămânre în timp, în apropiere, consemnăm apariţia, în 1869, la Focşani (Tipografia

H. Goldner) a volumului Fabule. Ca un crez poetic, autorul notează, în prefaţă: Fabulele ce public acum sunt rodul unei porniri naturale, de copilărie, în contra relelor ce aşi fi vrut să critic făţiş ...

Începând cu Vulpoiul judecător şi terminând cu Gânsacii deputaţi, volumul însumează, în cele 128 pagini, 95 de fabule, doar 8 din ele fiind mai vechi, din anii 18581859 (se află şi în caietul manuscris), majoritatea datând dintr-o perioadă anterioară. Tot G.S. Petrini îi atribuie lui Nikitaki aceleaşi fabule. Leneşul şi Vulpoiul şi ariciul, în ediţia a II-a a Colecţiunii de fabule române ( Iaşi, Tipografia Goldner, 1880), după cum o făcuse şi A. Gorjan mai înainte, în 1874, în a sa Colecţiune de fabule române din cele mai alese.

În studiul lui Th. D. Speranţia Fabula în genere şi fabulişti români în specie (Lito-tipogr. Carol Gobi, Bucureşti 1892) referirile la G. N. Nikitaki sunt mai dense. Ele includ date biografice (Gh. N. - născut în 1838, vechi slujbaş, fost subprefect, membru în comitetul permanent; astăzi trăieşte în Bacău), fabule (Lupul tânăr şi oaia, Doi gusgani, Lupul şi vulpea, Şarpele şi şoarecele), selectate din volumul fabulistului apărut în 1869, precum şi unele aprecieri critice (subiectele sunt credinţele populare, - execuţia nu corespunde cu bunătatea ideii; Gh.N. schimbă animalele şi păstrează împrejurările; - toate subiectele duc aproape la aceaşi morală).

Cristu S. Negoescu, în Studiu asupra fabulei cu o culegere de fabule române (Bucureşti, 1898), în cele câteva ediţii de Fabule şi fabulişti, îl înşiruie pe Nikitaki între autorii genului, într-o ierarhie cu D. Guşti, D. Ralet, N. Istrati, exemplificându-i creaţia cu Lupul şi vulpea.

Hotărât, creaţia literară a lui Gh. Nikitaki nu se distinge prin virtuţi deosebite, autorul rămânând un poet minor. Chiar dacă drumul de aici până la uitare nu a fost prea lung, considerăm că în anii de pionierat ai literaturii române originale, într-un timp când această literatură însoţea, chiar pregătea marile momente ale istoriei neamului, angajând o pleiadă de scriitori mari şi mici, este de natură să ne conducă la întrebarea: de ce uitat, totuşi ?

Suvenire

Precum raza cea frumoasă, faţa grabnic îşi o pierde

Precum toamna de pe arbori, pică jos frunza ce verde

Tot aşa zilele mele, pe văzute se strecor

Şi spre locul de vecie, pe simţite ele zbor.

întrebaţi cele steluţe, care ştiu ce pătimesc,

Cercetaţi-o şi pe lună, care ştie ce simţesc

Ispitiţi-1 şi pe soare, pentru câte-am suferit

Chiar natura care ştie traiul meu cel amărât.

Căci steluţele v-or spune, că adesea mă vedea

Luna iar în multe rânduri, lângă draga mă privea

Apoi soarele-ntru una, tânguind m-au auzit

Şi natura-n lăcrimare, mii de ori, o am trezit.

Iaşii, 1859februarie 21

În ansamblul scoarţelor româneşti, se pot desprinde câteva note, mai deosebite ale celor realizate în Moldova, incluzând şi zona etnografică a Botoşanilor. Unele dintre ele privesc proporţiile şi forma scoarţei, iar altele, materialele şi procedeele tehnice. în sfârşit, o ultimă categorie de caracteristici de interes artistic privesc gama coloristică şi concepţia decorativă care dau originalitatea şi valoarea estetică deosebită. Se pot aminti în acest sens, dimensiunile mari ale scoarţelor (3-5 m lungime cu lăţimea variind între 0.90-1,50 m) comparativ cu alte zone (Banat, Maramureş). Ca o caracteristică de bază a scoarţei moldoveneşti (şi a celei din zona etnografică a Botoşanilor) este faptul că, la multe exemplare se poate surprinde etapa trecerii de la lăicer la scoarţă Suntem de fapt, în faţa celui dintâi tip de scoarţă, cel arhaic, local. Al doilea tip de scoarţă, caracterizată printr-o compoziţie unitară, cu décor central, delimitat de unul sau mai multe chenare, reprezintă o adaptare locală a covoarelor orientale.

Sub raport cromatic şi al concepţiei ornamentale, scoarţele din Moldova prezintă câteva note particulare. Arborele vieţii sub diverse variante, cu adânci sensuri simbolice, constituie motivul principal. Modul în care este tratat, stilizat până la schematizare, constituie originalitatea scoarţelor moldoveneşti, atât de bogat ilustrată prin exemplare aflate în colecţiile Muzeelor etnografice din Botoşani, Iaşi, Bucureşti ş.a. Motivul solar, care constituie eel mai fracvent şi mai vechi ornament al artei de pe teritoriul ţării noastre încă din preistorie, este frecvent întâlnit şi în ornamentica scoarţelor moldoveneşti. Coloritul vegetal se înscrie pe aceeaşi linie de păstrare a tradiţiilor care dă un caracter aparte scoarţelor şi lăicerelor, în special, specifice Moldovei fiind nuanţele de brun , verde, galben, negru, obţinute din diverse plante, prin procedee transmise din generaţie în generaţie.

Bogăţia zonei Botoşanilor în lăicere şi scoarţe, diversitatea ornamentală şi compoziţională a acestora, calităţile remarcabile ale coloritului ne-au permis, ca în urma cercetărulor întreprinse între anii 1968-1979 să constituim o bogată şi valoroasă colecţie ce a stat la baza organizării actualului Muzeu etnografic din Botoşani, colecţie îmbogăţită ulterior prin strădania colegilor etnografi. Trebuie făcută precizarea că asemenea scoarţe de valoare din zona Botoşanilor fac parte şi din colecţiile Muzeului etnografic al Moldovei din Iaşi.

O astfel de scoarţă provine din localitatea Mândreşti şi este cu adevărat un document , fiind datat în 1861, aşa cum se poate observa şi în fotografia anexată. Este o piesă de mare valoare estetică şi se află la loc de cinste în sălile Muzeului amintit din Iaşi. Se remarcă decorul floral, stilizat, alcătuit dintr-un chenar în unda apei, de dimensiuni reduse, specific scoarţelor moldoveneşti. în câmpul acestei scoarţe apărând motivul arborelui vieţii, într-o formă completă foarte interesantă, rădăcinile fiind implantate în ghivece de ceramică , întâlnite în zonă. Pasărea - suflet completează motivul pomului vieţii amplasat distinct în câmpul scoarţei amintite. La valoarea şi frumuseţea acestei piese contribuie şi coloritul vegetal cu nuanţe potolite de verde, brun şi galben care se armonizează perfect cu fondul de culoare neagră. Această scoarţă, ca şi multe altele aflate în colecţiile muzeelor etnografice

din Botoşani, Iaşi, Bucureşti ne îndreptăţesc să considerăm zona etnografică a Botoşanilor printre cele mai bogate din Moldova şi în textile de interior de mare valoare.

Muzeul din Dorohoi deţine în patrimoniul său una din cele mai valoroase colecţii entomologice din ţară - colecţia prof. Ion Nemeş - care cuprinde aproximativ 105.000 exemplare de fluturi din 4800 specii şi 1100 forme, colectaţi din toate regiunile ţării sau obţinuţi prin schimb din alte părţi ale globului. Mai mult de 250 specii sunt noi pentru fauna României, iar 18 specii şi forme sunt noi pentru ştiinţă.

Un loc aparte, privit mai ales din punctul de vedere al vizitaorilor, îl are colecţia de lepidoptere exotice, colecţie inclusă între obiectele cu valoare de tezaur ale muzeului.

Sub aspect morfologic, fluturii exotici prezintă o mare diversitate în forma şi dimensiunile aripilor, ca şi în desenul şi coloritul acestora. Sunt insecte ce fac parte din ordinul Lepidoptera. După cum ne arată numele ştiinţific, aripile fluturilor, membranoase, sunt acoperite cu solzi (în limba greacă lepis - solz, pteron - aripă). Ei se hrănesc cu nectarul din flori, pe care îl aspiră cu ajutorul trompei, care, în repaus stă răsucită în spirală. Se înmulţesc prin ouă, care se dezvoltă cu metamorfoză. Din ou iese o larvă (popular omidă), care se hrăneşte cu frunze şi după ce năpârleşte de mai multe ori, mărindu-şi volumul corpului, încetează să se mai hrănească şi se fizează de un suport. în această fază

imobilă se numeşte pupă sau crisalidă. După 12-15 zile (uneori şi mai mult), din pupă apare fluturele care începe să zboare, căutânduşi hrana. Fluturii exotici din regiunile tropicale şi ecuatoriale prezintă o serie de particularităţi proprii speciilor din aceste regiuni.

Răspândirea speciilor de fluturi este influenţată de factori ecologici, paleografiei, geomorfologici şi biologici. în decursul erelor geologice, datorită acţiunii factorilor paleogeografici şi geomorfologici, s-au delimitat mai multe regiuni biogeografice, care grupează plante şi animale caracteristice. Cea mai bogată şi frumoasă faună de lepidoptere din lume o întâlnim în regiunea neotropicală, care acoperă America de Sud şi cea Centrală (aproape jumătate din numărul speciilor de

fluturi identificaţi pe glob trăiesc în junglele de nepătruns ale Amazoniei). Viaţa acestor fluturi este scurtă şi plină de pericole. De aceea, fluturii exotici prezintă cele mai ingenioase mijloace de apărare, dintre care unele ne uimesc prin ineditul lor.

Mijloacele de apărare criptofllactice se bazează pe homocromie şi mimetism, prin care fluturii şi larvele lor copiază atât culoarea cât şi forma diferitelor părţi verzi sau uscate ale plantelor sau a diferitelor obiecte din jur. Recordul în arta camuflajului îl deţine fluturele- frunză, Kallima inachus Bsdv. Din regiunea indo-australiană (fluture care se regăseşte şi în colecţia I.Nemeş). Când se odihneşte, aripile anterioare şi cele posterioare reproduc forma largă a unei fruze eliptice, completată cu o codiţă. Culoarea de bază este aceea a frunzei uscate, moarte, dar asemănarea merge până la detalii. Desenul ventral (foto 1) prezintă pete asemănătoare cu atacul diferiţilor paraziţi vegetali, precum şi nerviaţia frunzei.

Pentru a supravieţui, unii fluturi şi-au pierdut solzii de pe aripi, devenind fiinţe invizibile (aparţin familiilor Danaide, Ithomidae, Pieridae). Deoarece sunt totali transparenţi, mediul natural devine vizibil şi fluturii sunt dificili de observat.

Fluturii morţi aparţin familiei Danaide (genul Danaus, Euplea etc.) şi trăiesc în regiunea indomalaeziană. Zborul adulţillor este lent şi cadenţat, aparenta lor slăbiciune fiind justificată de mijloacele lor de apărare. Când sunt atacaţi se prefac morţi, eliminând din

toracele lor picături de lemolimfa toxică, necesară pentru îndepărtarea agresorului.

De o rară frumuseţe sunt fluturii de azur din jungla amazoniană. Printre florile ce cele mai bizare culori, cum sunt misterioasele orhidee, cu miresme senzuale, zboară fluturi coloraţi chiar mai frumos decât o floare. Privirea călătorului care străbate aceste ţinuturi este atrasă irezistibil de apariţia celebrilor fluturi Morpho (foto 2), care strălucesc în soarele tropical ca nişte stele albastre. în timp de repaus, aceşti fluturi îşi mişcă în permanenţă aripile. Prin reflectarea luminii solare se produc nişte irizaţii asemănătoare unei oglizi reflectoare,orbind şi în acelaşi timp îndepărtând duşmanul.

Tot în colecţia de lepidoptere exotice a profesorului Nemeş se găsesc şi specii deosebit de rare, cum ar fi: Chrysiridia madagascariensis, Papilio victoriae, Papilio urvileanus, Papilio poseidon etc. Fluturii paradisului din Madagascar (Chrysiridia madagascariensis Less.) sunt specii nocturne care etalează prin aripile lor culorile curcubeului. Coloritul lor remarcabil se datorează atât pigmenţilor de natură chimică, cât şi fenomenului de interferenţă a luminii. Această specie este endemică pentru Madagascari (foto 3).

Superlativul frumuseţii în lumea fluturilor îl reprezintă însă splendidele ornitiptere, care zboară deasupra luxuriantei vegetaţii din jungla regiunii australiene. Aceste papilionide minunate, care au atras atenţia primilor exploratori, ating uneori dimensiuni foarte mari, motiv pentru care au fost denumite fluturii- pasăre.

Fluturii joacă un rol important în natură şi în viaţa omului. Datorită faptului că se hrănesc cu nectarul florilor, ei contribuie prin procesul

de polenizare la menţinerea şi perpetuarea plantelor cu flori. Deoarece ei servesc şi ca hrană diferitelor animalle, reprezintă o verigă a lanţurilor trofice, existente între diferite ecosisteme naturale.

Călătorul care va străbate ţinuturile tropicale şi ecuatoriale va rămâne plăcut surprins de frumuseţea şi diversitatea fluturilor. Numeroase surprize îl vor întâmpina la tot pasul şi va rămâne adeseori uimit de neaşteptatele forme, culori şi obiceiuri ale fluturilor pe care-i întâlneşte şi care arată căile originale prin care specia a supravieţuit mediului, de regulă ostil, în care trăieşte.

Neobositul căutător, Nicolae Iorga, făcea cunoscute lumii în 1908 două descoperiri senzaţionale. Urcând în podul bisericii Mănăstirii Coşula, a avut şansa să descopere manuscrisul unei copii din anul 1816 a unei traduceri româneşti anonime a Istoriilor lui Herodot, făcută în Moldova pe la mijlocul secolului al XVII-lea şi în acelaşi timp, în podul pridvorului bisericii a găsit şi a privit uimit resturile unei fresce.

Pentru a înţelege importanţa descoperirii, amintim că biserica a fost construită în anul 1535, reproducând formele structurale şi de plan ale bisericii Sf. Cruce din Pătrăuţi, Bucovina şi a fost acoperită la interior şi în exterior (între 1537-1581) - aliniindu-se astfel celebrelor biserici din Bucovina, parte componentă a patrimoniului mondial, care au înlocuit decorul obţinut anterior în arhitectura moldovenească prin folosirea materialelor aparente - piatră brută cioplită, cărămidă smălţuită şi divers colorată - cu zone etajate de pictură executată în frescă.

Ceea ce este important de ştiut este faptul că asemenea fresce au fost executate la comanda ctitorului nu numai la bisericile din Bucovina, ci şi în restul teritoriului Moldovei. Dacă opreliştile puse de autorităţile habsburgice pentru repararea bisericilor româneşti din Bucovina au constituit - paradoxal - şansa lor de a păstra peste secole, mesajul şi frumuseţea picturilor murale unice în lume, lipsa acestor interdicţii în Moldova a dus la degradarea şi dispariţia totală a acestora.

Biserica mănăstirii a fost construită de marele vistiernic Mateiaş Coşolvei, după cum reiese din pisania ce se păstreză deasupra uşii de intrare, în limba slavonă: " Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea sfântului Duh a binevoit dumnealui Mateiaş marele vistiernic şi a zidit hramul Sfântului Nicolae la Mănăstirea sa pe Miletin; s-a început la 23 aprilie şi s-a săvârşit în acelaşi an, anul 7o43, septembrie 8 zile." A fost construită cu ziduri masive din piatră şi cărămidă, cu planul triconc, având turla pe naos, cu pronaos şi altar, caracteristici ale arhitecturii moldoveneşti din secolul al XVI-lea. Pronaosul este separat de pridvor de un zid gros, iar de naos de un arc masiv. Pe naos, pe un sistem dublu de arce se înalţă o cupolă cilindrică. Peste altar, bolta are formă cilindrică cu baza pe trei contraforţi mici. La exterior, biserica este decorată cu arce şi ocniţe în două registre.

Arhondaricul este o construcţie cu un singur nivel, în plan aproximativ pătrat, faţada principală având un cerdac deschis şi o porţiune zidită. A fost construit în 1848, după cum o

arată pisania acestei clădiri, inscripţionată în chirilică la intrare. Trapeza şi cuhnea mănăstirii (foto 1) au fost o construcţie cu parter şi pivniţe, astăzi păstrându-se doar pivniţele. Casa egumenească este o construcţie masivă din piatră şi cărămidă, cu pivniţe, parter şi etaj, de formă aproximativ pătrată, faţada principală având un pridvor închis şi datează din sec. xvm, ca şi clopotniţa, care a fost refăcută la începutul sec. XX. Turnul înalt de 7 metri, în plan pătrat, are două registre şi cupolă tip clopot. Primul registru are în partea de apus uşa de acces în interior, iar al doilea are 4 ferestre mari în stil bizantin şi ocniţe sub cornişă. Nu putem să nu amintim zidul de incintă, realizat pe trei laturi din cărămidă şi ridicat pe fundaţie

de piatră.

Reparaţiile executate între anii 18561858 au refăcut chiliile, au reacoperit biserica, au adăugat şi un pridvor, permiţându-se astfel păstrarea, deasupra uşii de intrare, a unui fragment din fresca exterioară, cea descoperită de N. Iorga (foto 2). Fresca interioară a fost acoperită cu prilejul reparaţiilor amintite mai sus, de o pictură în ulei, fără virtuţi artistice deosebite, ceea ce a permis de altminteri conservarea sa.

Desfiinţarea mănăstirii a avut repercusiuni importante asupra construcţiilor iniţiale sau adăugate în decursul timpului: în anii interbelici a dispărut corpul de chilii, iar trapeza în anii '60, funcţionarea unui spital şi a altor instituţii până în anii '70 a desăvârşit starea deplorabilă a întregului ansamblu.cei câţiva cm pătraţi decapaţi cu circa două decenii în urmă, au permis observarea unei picturi strălucitoare, concurând cu succes pe cea din Bucovina, având specificul ei coloristic (galbenul de Coşula) şi având avantajul prospeţimii conservate de un secol şi jumătate prin protecţia stratului de pictură în ulei.

Evident este în această situaţie folosul restaurării complete a acestei mănăstiri

pentru cultura română, pentru sufletul celor ce preţuiesc arta, şi, nu în ultimă instanţă, pentru turismul din această zonă a ţării!

Apărută sub egida Consiliului Judeţean Botoşani şi a Muzeului Judeţean Botoşani, sub redacţia lui Octavian-Liviu Şovan, publicaţia Hierasus XI, însumând, cu acest număr, doar studii dedicate istoriei vechi şi arheologiei, înscrie contribuţii valoroase relativ la trecutul istoric al locurilor Botoşanilor, această veche vatră de cultură şi civilizaţie românească.

Sub semnătura Măriei Diaconescu, luăm act de Plastica antropomorfă cucuteniană din colecţiile muzeelor din judeţul Botoşani, act binevenit, autoarea concluzionând în finalul studiului asupra valenţelor credinţelor magico- religioase ale vremii.

Constantin Iconomu şi Octavian-Liviu Şovan semnează un articol interesant privind noile descoperiri arheologice din cultura Corlăteni-Chişinău de la Mihălăşeni, unde, cu ocazia săpăturilor efectuate în necropola din sec. IV-V, aparţinând culturii Sântana de Mureş- Cernjachov, s-au descoperit şi alte nivele de locuire (paleolitic, bronz târziu, Hallstatt şi sec. I-IId.Chr.).

Virgil-Mihăilescu - Bârliba şi Paul Şadurschi propun cercetătorilor aplecaţi spre numismatică studiul Câteva monede inedite din colecţia Muzeului de Istorie din Botoşani. Şi pentru că nu doar vecinătatea ne leagă de Republica Moldova, subliniem studiul Noi aşezări de tip Sântana de Mureş - Cernjachov pe teritoriul Republicii Moldova, semnat de arheologii Ion Vlasenco şi Alexandru Popa din Chişinău.

Dan Teodor, cunoscutul cercetător ştiinţific din Iaşi, semnează studiul Aşezarea întărită medievală timpurie de la Dersca- Botoşani, rod al unei mai vechi preocupări al domniei sale.

Hierasus XI include şi două valoroase studii interdisciplinare - Studiul antropologic, paleodemografic şi paleopatologic al scheletelor din necropola de la Mihălăşeni (jud. Botoşani) datând din sec. IV-V d. Chr., studiu semnat de cercetătorul ştiinţific Dan Botezatu de la Centrul de cercetări biologice din Iaşi şi Studiul materialului arheozoologic provenit din aşezarea datată în sec. III d. Chr. de la Suharău, judeţul Botoşani, studiu purtând semnăturile prof. univ. Sergiu Haimovici de la Univ. Al.I.Cuza din Iaşi şi prof. Aurelia Ungurianu din Botoşani şi care se referă la materialele descoperite într-o mai veche săpătură arheologică efectuată de Paul Şadurschi.

Acelaşi Alexandru Popa, prof. univ. din Chişinău, semnează, în finalul volumului, două recenzii privind două volume de excepţional interes pentru arheologia europeană, tipărite în Germania.

Ţinuta grafică a lucrării este de asemenea de reliefat, purtând aceeaşi emblemă a unei edituri de marcă, aşa cum s-a dovedit a fi AXA din Botoşani.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici