Revista Forum cultural, anul II, nr. 2, iunie 2002 (5)

Pe 4 martie, Lucian Valea ar fi împlinit vîrsta de şaptezeci şi opt de ani, însă s-a brodit ca pe 4 aprilie anul acesta să se împlinească un deceniu de la moartea sa. Pe neaşteptate, acum zece ani, a venit vestea de la Bistriţa că Lucian Valea nu mai este. Din acel moment a început să se adune clipă de clipă uitarea peste memoria acestui scriitor al cărui destin a primit cele mai dure lovituri pe care le-ar fi putut primi un tînăr de geniu, cum a fost numit poetul la vîrsta de 17 ani, cînd publica prima carte, Mătănii pentru fata ardeleană. La un an a urmat a doua carte, Întoarcerea lîngă pămînt. Însă peste uitare

a venit şi devastarea „operei" lui Lucian Valea. Prin ..opera " sa se înţelege ceea ce a izbutit să agonisească poetul în decurs de o viaţă: o bibliotecă exemplară, cu valori rare şi colecţii complete de carte, manuscrise, documente, corespondenţă, cărţi publicate, tot ceea ce putea constitui acum materialul pentru un memorial Lucian Valea, la Sîngeorz Băi, locul de naştere, Bistriţa sau Botoşani. Dar din toate n-a mai rămas nimic. Totul s-a părăduit, risipit prin diverse biblioteci din Suceava, Bistriţa sau aiurea. Pînă cînd şi corespondenţa a fost vîndută. Aceste gesturi n-au fost o dovadă de iubire, respect din partea urmaşilor, ci dimpotrivă.

Visul lui Lucian Valea, după întoarcerea din exilul intern la care a fost supus după cei patru ani de detenţie politică de către comunişti, a fost acela de-a publica zece cărţi. A izbutit acest lucru, dacă e să luăm în calcul şi piesa de teatru pentru copii Iovan Iorgovan. A scris cărţi de poezie, de memorialistică, de istorie literară, cărţi pentru copii. După închisoare s-a stabilit la Bacău, la catedra de literatură de acolo. De acolo au urmat Darabanii şi Suceava, ca din 1969 să se stabilească la Botoşani, dînd culoare unui loc în care chiar nu se întîmpla nimic, deşi prin zonă mişunau scriitori ca Alexei Rudeanu şi Ion Murgeanu, Radu Cadelcu (Cornel Fotea) şi Dorel Schor, Alexandru Bardieru şi Dorin Baciu. Intrau în scenă pe atunci Dumitru Ţiganiuc şi Dumitru Ignat, Lucia Olaru Nenati şi Constantin Dracsin. Toţi erau adunaţi în jurul Cenaclului literar „Mihai Eminescu" şi al suplimentului literar-artistic al ziarului „Clopotul", girat de Nicolae Cântec şi prezentat grafic ireproşabil de loan Negrea şi Aurel Agripa Mocanu. Era o adevărată revistă de literatură la acea vreme de dezgheţ literar. Şi Lucian Valea, întors printre visele sale literare, adunînd în jurul lui pe mai tinerii poeţi Dumitru Necşanu, Constantin Bojescu, Neagu Marcel Ciucaşu, George Luca, Eugen Apetre, Val. Guraliuc, subsemnatul şi alţii, a redebutat, în 1972, cu o excelentă carte de poezie, Întoarcerea lui Don Quijote, la Ed. Cartea Românească. Au urmat: Vocile (1975), Singurătate în Itaca (1978), Groapa cu lei (1979), Autoportret în timp (1983), Oameni pe care i-am iubit (1977), Coşbuc. în căutarea universului liric (1980), Pe urmele lui Coşbuc (1986), Un lungan c-un geamantan (1981). În manuscris i-a rămas o carte refuzată de cenzură, predată prin anii '80 editurii Cartea Românească, Generaţia amînată. Un manuscris care trebuie recuperat şi publicat, deoarece în acea carte, Lucian Valea rememorează cele mai importante momente ale Cercului de la Sibiu, ale grupării Albatros şi ale mişcării Criterion, momente de mare importanţă în istoria literaturii române. De asemenea, ştiu că exista la o editură din Timişoara, pe la începutul anilor '90, o antologie din întreaga poezie a lui Lucian Valea, cu o prefaţă de Al. Călinescu. Nu se mai ştie nimic de ea. Cartea de referinţă a istoricului literar Lucian Valea este Viaţa şi opera lui Coşbuc, în două sau trei volume. Pînă la dispariţia sa, cartea s-a aflat la Editura Dacia din Cluj, într-o fază foarte avansată. Nu s-a mai întîmplat nimic de atunci pînă acum. Doar părăduirea documentaţiei, părăduirea bibliotecii personale şi aşa mai departe. Abia acum, la Editura Timpul din Iaşi, prin grija fiicei lui Lucian Valea, Oana Valea, apare primul volum din această lucrare de referinţă dedicată vieţii şi operei lui Coşbuc. Lucrarea de o viaţă a celui ce-a trudit să demonstreze marea valoare literară a celui căruia fals i s-a pus emblema de „poet al ţărănimii". Demonstraţiile lui Lucian Valea îl aduc pe poetul George Coşbuc în linia de vîrf a poeziei româneşti.

Ce fac acum cei ce nu vor să-1 uite pe Lucian Valea? Propun mai multe lucruri dedicate memoriei poetului care a trăit mai mult de 25 de ani la Botoşani, scriindu-şi întreaga operă aici, şi anume: o stradă din Botoşani să-i poarte numele, instituirea unui concurs literar de istorie literară, editarea poeziei lui Lucian Valea, repunerea lui într-un circuit de valori, acolo unde îi este locul, loc acum lăsat în conul de umbră al indiferenţei, al ignoranţei şi al, mai ales, lipsei de respect. Ce-a însemnat Lucian Valea pentru acest spaţiu, într-o perioadă cînd nu puteai face nimic, asumîndu-ţi riscul libertăţii şi iubirii faţă de adevăratele valori, cînd într-un Botoşani mohorît şi sechestrat ca întreaga ţară de veghea securiştilor comunisto- ceauşişti nu puteai decît asculta lîngă caloriferul rece „Europa liberă", comentată apoi la „Macul Roşu" sau la o ciorbă de burtă, ce-a însemnat prezenţa acestui om liber, sfidînd ideologia nemernică de atunci, nu este deloc greu de imaginat - o dizidenţă de care apoi n-a făcut tapaj, un exemplu de rezistenţă prin cultură, o întrezărire mereu a speranţei că libertatea va veni. Libertatea a venit, el a mai gustat doar doi ani din ea. A murit pe neaşteptate,

înmormîntat fără glorie într-un cimitir greco-catolic din Bistriţa, uitat acolo sub spuza pirului şi buruienilor, părăsit într-o posteritate neiertătoare.

Odată predat dosarul cu noul muzeu, documentaţia avizată pentru noua unitate judeţeană, se instituise un anumit calm. Dar liniştea era doar aparentă. în clădirea fostei Camere de Comerţ şi Industrie din perioada interbelică, imediat după război se instalase aparatul de partid comunist. Aici au funcţionat comitetele raional, apoi cel judeţean de partid (P.M.R. apoi P.C.R.), Sfatul popular raional, apoi Consiliul popular judeţean Botoşani sub conducere dictatorială de partid. Sub ultima formă de conducere, imediat după reorganizarea administrativ - teritorială din 1968, s-a construit o clădire specială, nouă, care să adăpostească aparatul judeţean de partid şi de stat. în această clădire proiectată de arhitectul Porumbescu s-au mutat, pe rând, Secţiile Comitetului judeţean al P.C.R. şi direcţiile Consiliului popular judeţean, încât la fosta Cameră de comerţ şi industrie mai rămăsese doar Comitetul pentru cultură şi artă, devenit Comitet pentru cultură şi educaţie socialistă şi se mai oploşise la parter, cu titlu provizoriu, Direcţia drumuri şi poduri a Consiliului popular judeţean. Instituţiile şi aparatul de partid şi de stat erau impuse unor continui prefaceri şi schimbări neaşteptate. Vechiul prim secretar, Ghinea, care se dovedise intransigent cu Teatrul din Botoşani pentru promovarea unui repertoriu neadecvat, întrucât nu şi-a găsit alte piese pe care să le pună în scenă decât Doi tineri din Vorona (sic!) şi Revizorul

lui Gogol, fusese avansat ca activist al C.C. Venise, în locul său, la Botoşani, Petre Duminică, rotat de la Bucureşti. Acesta, studiind problemele în care se înţepenise vechiul aparat, şi-a exprimat dorinţa să viziteze clădirea propusă pentru muzeu judeţean şi să i se prezinte intenţiile de amenajare. Această clădire era tocmai fosta Cameră de comerţ şi industrie rămasă disponibilă.

Într-o dimineaţă de iulie, în 1975, la sediul muzeului nostru, aflat atunci pe Calea Naţională la nr. 251, se prezintă un inspector al Comitetului pentru cultură, care-mi face cunoscută intenţia primului secretar. Iritat de faptul că vestea nu m-a entuziasmat, cum se aştepta, mi-a spus că lucrurile nu trebuie luate în uşor şi că această vizită, care trebuie să aibă loc a doua zi, necesită oarecari pregătiri. I-am spus că vizita se va consuma în clădirea părăsită, pe care urma să o primim şi pentru aceasta, aveam pregătit un plan tematic, un releveu al construcţiei şi chiar schiţe cu detalii pe încăperi. Dar nu despre asta era vorba, peste numai o oră va sosi aici vicepreşedintele Comitetului pentru cultură, iar dânsul, activistul, vrea să vadă scaunul pe care va sta acesta. I-am răspuns că rămâne la latitudinea vicepreşedintelui să-şi aleagă un scaun din cele 5-6 pe care le aveam, problema dotării cu mobilier fiind şi aceasta de viitor. Deşi nu mă arătasem îngrijorat, nici surprins, de cele două vizite care se profilau, eram totuşi preocupat de modul în care trebuiau prezentate problemele muzeului judeţean în formare. După discuţia cu vicepreşedintele, am stabilit că pentru vizita tovarăşului prim secretar trebuia să pregătesc planul clădirii cu detaliile de amenajare, alcătuit de arhitectul Goga de la Decorativa - Bucureşti şi planul tematic întocmit de mine, în colaborare cu cercetători de la Institututele de istorie şi arheologie din Bucureşti şi Iaşi. În caz de nevoie, obiectele de muzeu puse în discuţie, puteau fi văzute în depozit.

L-am tot aşteptat pe tovarăşul Duminică, o săptămână, cu permanenta prezenţă a vicepreşedintelui (tovarăşul viciu, cum îi spuneam noi în glumă). Cum scoteam nişte registre, dosare sau hârtii, pe birou, eram admonestat să le strâng, imediat, întrucât trebuie să intre prim secretarul, care este anunţat şi acesta îşi va face impresia că în muzeu este dezordine... Spre sfârşitul unei zile de lucru, primim telefon să ne deplasăm la clădirea în cauză, spre care a pornit şi persoana mult aşteptată. Aceasta venise cu o asistenţă redusă la câteva persoane, între care se afla preşedintele Comitetului pentru cultură şi educaţie socialistă, membru al Biroului Comitetului judeţean de partid. Prim secretarul părea un om blajin, era zâmbitor şi printre picături, făcea glume chiar. Când am terminat prezentarea, m-a întrebat în cât timp va putea deveni acest muzeu o realitate. I-am răspuns că din punct de vedere tematic şi al pieselor de muzeu, în bună parte restaurate, suntem gata, dar ne lipsesc fondurile... Important este să ai obiectele, fonduri îţi dăm noi..., dar ce-ai zice dacă ţi-am da altă clădire? Mi s-a întunecat în faţa ochilor. Mi-am închipuit că n-am fost destul de convingător în prezentare şi că nu mai primim clădirea. Am îngăirriat că deja s-au iăcut unele cheltuieli cu reparaţia clădirii şi acoperişului, cu proiectarea expoziţiei, cu releveul acestei construcţii, s-a plătit studiul pentru panotarea încăperilor şi proiectarea mobilierului. Am vrut totuşi să aflu ce clădire mi se oferă în schimb. -Îţi dăm vechea Prefectură, ai ce pune în ea ? Credeam că-i o glumă. Acolo funcţiona de puţin timp Comitetul municipal de partid şi Consiliul popular municipal Botoşani. Tocmai asta-1 deranja. Cei de la municipiu dispuneau de un spaţiu mai arătos decât cei de la judeţ. Cum nu-mi închipuisem aşa ceva? I-am răspuns că lipsa unui spaţiu cu adevărat adecvat şi îndestulător, ne-a impus să ne limităm la prezentarea doar a istoriei vechi a României, oprindu-ne la formarea poporului român şi a limbii române, că mai avem materiale şi pentru evul mediu, partea de istorie modernă şi contemporană, că ne vom intensifica eforturile şi vom face în scurt timp noi achiziţii etc., etc... Dar vezi, treaba asta trebuie făcută repede... Stă o clădire frumoasă la discreţia câtorva funcţionari, pentru care se întreţine şi se încălzeşte un spaţiu prea mare... toate astea costă... Şi ei ce fac? Fac noi cheltuieli ! Au schimbat pardoseala înlocuind mozaicul cu marmură la parter, nu mai pot de bine, în timp ce la Comitetul judeţean spaţiul este restrâns, clădirea a fost prost construită, tâmplăria s-a curbat şi când bate vântul se produce curent... Este frig iar când plouă, curge apa prin tavan! Vă mutaţi imediat şi faceţi acolo muzeul ! Dar repede !...

N-am mai avut nici timp, nici cum să mai spun ceva. în două săptămâni ne-am mutat într-o clădire căreia a trebuit să i se măsoare din nou, toate spaţiile, încăpere cu încăpere, să i se facă reparaţii, instalaţie electrică nouă, o altă instalaţie de încălzire mutând caloriferele de pe pereţii destinaţi expoziţiei, etc... A trebuit să suportăm două ierni fără încălzire, timp în care adaptam planul tematic aprobat al noului spaţiu... Noul plan de amenajare muzeistică a localului era semnat de arhitectul Grigore Gârlea, domnul Grig, cum îi ziceam toţi. Persoană

simpatică, ne ajuta să adaptăm planul vechi, noului local.

Muzeul a obţinut în plus, posturi de muzeografi, împărţindu-ne din nou sarcinile. Dar progresele nu erau observate şi nici înţelese dinafară. în şedinţe eram criticaţi că nu se vede încă nimic. Abia în 1977 a fost trimisă o echipă de la centru să ne ajute. Acea echipă venea cu sarcina să organizeze întreg spaţiul ca expoziţie permanentă a istoriei contemporane sub pretextul că aceasta este rezultatul întregii dezvoltări. A spus-o chiar reprezentantul acelui grup, la prima întâlnire, când, adresându-ni-se şi numindu-ne stimaţi colegi ne-a cerut să înţelegem că istoria contemporană reprezintă chintesenţa întregii noastre dezvoltări. Prezentând istoria actuală, vie, prezentăm, cu alte cuvinte întreaga evoluţie economică, socială şi politică a societăţii noastre... etc., etc. Ni s-a spus că am comis greşeli în repartizarea spaţiului, întrucât am repartizat istoriei contemporane cele mai meschine încăperi, că nici circuitul nu este corespunzător, deci totul trebuie luat de la capăt. Am replicat spunând că timp de doi ani am fost lăsaţi fără ajutor, că noi am făcut totuşi ceva cu seriozitate, că am consultat pentru aceasta specialişti, am depistat şi achiziţionat noi materiale, că am adaptat tematica deja aprobată pentru clădirea anterioară noilor spaţii şi am delimitat încăperile destinate unor perioade şi unor anumite momente ale istoriei, materialul selecţionat a fost prins în planul tematic aprobat, încât nu este vorba de o reîmpărţire a spaţiului în întregime, ci numai de spaţiul aflat în plus, necuprins în planul anterior. Am fost de acord să schimbăm circuitul de vizitare pentru etaj numai, încât ultimele încăperi, destinate manifestărilor contemporane, să dispună de spaţii corespunzătoare, largi.

Acceptându-se acest punct de vedere, s-a trecut la completări tematice şi chiar la etalarea exponatelor. Echipa sosită să ne salveze a plecat, iar noi a trebuit să continuăm lucrul primind materiale noi din teren, alcătuind texte de prezentare, expunând obiecte tridimensionale, material fotografic, texte, lucrând laolaltă cu muncitorii, graficienii şi literiştii de la Decorativa. Participau în ultima fază chiar directorul Direcţiei Muzee din Consiliul Culturii şi arhitectul, împreună cu graficianul care proiectaseră expoziţia.

Uneori se iscau discuţii interesante pe marginea unor materiale. Pe un carnet de membru al Organizaţiei Frontul Plugarilor adus din judeţ, cineva făcuse cu creionul adnotarea plină de tâlc: a cărat apă la comunişti, (voia probabil să exprime ideea a adus apă la moara comuniştilor), parafrazând o cunoscută zicătoare românească. Altă dată, luând în discuţie (liberă) problema deschiderii unui al doilea front de către aliaţi în Balcani în anii 1943 - 1944, se punea întrebarea care ar fi fost urmarea intervenţiei. De faţă erau în afară de muzeografii noştri, ofiţerul de la Miliţia economică şi Dl. Iulian Antonescu, directorul nostru de la centru. Discuţia intrând într-o zonă delicată, a intervenit oportun papaşa asigurându-ne că toate ar fi fost aşa cum le vedem astăzi, doar că domnul ofiţer de la miliţie ar fi ajuns... şerif. Pentru a completa nişte spaţii, domnul arhitect Grig ne mai cerea câte un slogan, iar alteori eram nevoiţi să renunţăm la unele texte. Aşa tocmai în preziua deschiderii oficiale a Muzeului Judeţean de istorie Botoşani, în localul vechii Prefecturi, ne-a fost scos un titlu explicativ din expoziţie, la previzionare, de către Mircea Muşat. Textul se referea la carpi, specificând faptul că aceştia au cunoscut şi romanitatea şi barbaria şi au optat până la urmă în favoarea celei dintâi. Motivul? Să mai lăsăm deoparte bichirismele\ Mie-mi plăcuse textul cu care-şi încheia în 1973, Gheorghe Bichir cartea sa intitulată Cultura carpică, dar a trebuit să renunţ la el. Iaca aşa, păşind pe nisipuri mişcătoare, obţinând uneori neînsemnate victorii, dar suferind şi înfrângeri, în decembrie 1977 aveam să marcăm un moment important în viaţa culturală a judeţului, inaugurând deschiderea Muzeului Judeţean de istorie în actualul său local.

2. Un document arheologic inedit care atestă existenţa bisericii Popăuţi înainte de 1496

În ceea ce priveşte cimitirul mai vechi, deja anunţat mai sus, suntem în măsură să arătăm că cele cinci morminte din pronaosul şi naosul bisericii din primul nivel de înmormântare fac parte din acest cimitir care se întinde cu siguranţă şi în exteriorul bisericii care exista la 1496. Iată dovezile.

Persoanei înhumate din naos i s-a secţionat piciorul stâng, tocmai la săparea şanţului pentru fundaţiile bisericii şi mai mult, cu toate că nu i s-a găsit monedă, ci doar un cuţit la şoldul drept, stratificaţia de profil, neîntreruptă, rămâne argumentul imbatabil că mormântul este mai vechi decât biserica. Primului înmormântat din naos, din această categorie, poziţionat lângă zidul median naos - pronaos, i s-a găsit monedă moldovenească din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), iar grupului de trei înmormântaţi din partea sud- vestică a pronaosului i s-a descoperit piatra funerară a celui mai important dintre ei, care este un vornic de Botoşani, decedat cu patru ani înainte de zidirea bisericii.

Acest mormânt deosebit, a fost deranjat în decursul timpului. Cu toate acestea, s-au mai descoperit fragmente textile din fir aurit sau chiar de aur din vestimentaţie, 24 de nasturi mici şi 5 mari din aur filigranat (foto 1), de factură bizantină, ca şi piatra de mormânt a acestui vornic (foto 2), de maximă importanţă, dislocată din poziţia ei in situ şi ridicată pe cant cu faţa spre nord. De formă dreptunghiulară, având dimensiunile 165,5 cm lungime /67 cm lăţime /28 cm grosime, cu o incripţie funerară în limba slavonă încadrată în chenar marginal, care se desfăşoară pe cele patru laturi, această piatră reprezintă o piesă de înaltă ţinută artistică şi în acelaşi timp de mare importanţă documentar- istorică. Motivele decorative - specifice ultimelor decade ale sec. XV - reprezintă palmete elegant combinate, aliniindu-se perfect tradiţiei deja constituite pentru ornarea acestui tip de piese.

Referindu-ne la scris, trebuie să constatăm că a ieşit la iveală una din cele mai

frumoase pietre de mormânt ale timpului, care se încadrează în şcoala - descoperită de Sorin Ulea - fundată de Gavril Uric¹, cu frumoasa lui scriere, reluată cu o fidelitate uimitoare, de toţi urmaşii săi, fără excepţie... trei secole...ca un fenomen distinct în caligrafia medievală, scrierea moldovenească. Elegantele litere ale inscripţiilor din pisanii, de pe pietrele de mormânt (s.n.), din pictura murală, de pe broderii şi de pe obiectele de orfevrărie şi de lemn descind direct din literele de titlu ale manuscriselor lui Uric şi ale şcolii sale... şi care, a iradiat în ţările ortodoxe vecine, şi cu precădere în lumea rusă. De un rafinament rar întâlnit în cazul unei pietre funerare, literele sunt monumental realizate, având înălţimea de 10 cm, neaglomerate, cu amprenta dominantă a creatorului miniaturist nemţean şi de o asemănare izbitoare care merge până la identitate, de exemplu: co cu cârlig şi cu lumânare aprinsă în mijlocul ei.

În ceea ce priveşte textul inscripţiei, redactat în limba slavonă, este următorul (în traducerea dr. V. Puşcaşu, arheologul care a efectuat săpăturile): Acest mormânt este al robului lui Dumnezeu Nurod vornic de Botoşani care s-a strămutat în aceste lăcaşuri, veşnica lui pomenire, către veşnicele lăcaşuri, în anul 7000. Operând transformarea datei consemnate pe lespedea de mormânt din numărarea anilor de la facerea lumii, în numărul anilor de la naşterea lui Hristos, obţinem anul 1492. Iată deci un nou personaj al istoriei botoşănene, primul cunoscut cu o asemenea funcţie aici.

Astfel, în partea estică a necropolei au fost descoperite, la adâncimea de 0,35, respectiv 0,45 m, două platforme de incinerare, parţial distruse de lucrările agricole. Din platforma 1, orientată VNV - ESE, s-au mai păstrat doar două segmente din colţurile de nord-vest şi est. Platforma avea probabil o formă dreptunghiulară şi a fost construită dintr- un strat gros de lut de circa 4-5 cm depus pe lespezi de mici dimensiuni şi pietre aşezate neregulat la distanţe variabile de 20-30 cm una de alta. La dezvelire fragmentele din platformă se prezentau sub forma unei suprafeţe lucioase plate, puternic arse, cenuşie la suprafaţă şi cărămizie la straturile inferioare, prezentând o reţea de crăpături fine. în câteva locuri s-a observat că au existat două sau chiar trei straturi de lipituri de lut, ceea ce dovedeşte faptul că a fost reparată de mai multe ori de cei care au folosit-o. O reconstituire aproximativă ne permite să credem că platforma 1 avea dimensiunile de circa 3,50/2 m. Menţionăm că sub platforma 1 a fost descoperit un mormânt de înhumaţie (M 166) şi pe platformă fragmentele din partea inferioară a urnelor lucrate la roată din pastă zgrunţuroasă ale mormintelor 161 şi 162.

Din platforma 2, situată la est de prima, s-a pastrat un singur segment compact, de dimensiuni mai mari, orientat se pare pe aceeaşi direcţie aproximativ vestică şi având aceleaşi caracteristici constructive ca şi platforma 1. Menţionăm că pe ambele platforme şi în zona imediat apropiată nu am descoperit decât sporadice urme de cărbune, provenind probabil de la rugul funerar, ceea ce presupune că după fiecare folosire, platforma era curăţată cu grijă de către cei care îşi incineraseră decedaţii.

Modul în care erau utilizate aceste platforme nu se deosebeşte, fără îndoială, de cele folosite de populaţiile din India sau din alte zone din lume, care mai practică şi astăzi incineraţia, chiar dacă nu folosesc şi platforme speciale, ca cele de la Mihălăşeni. Peste aceste platforme se clădeau stive de lemne, folosindu- se deseori diverse răşini aromatice ce ţineau de ritualurile de cult (ca de exemplu în mormântul 419), obicei descoperit de noi şi în necropola dacică de la Stânca-Ştefăneşti. După incinerare, resturi din oasele incinerate erau depuse în cantitate mai mică sau mai mare în urne îngropate sau chiar direct în gropi, unele din morminte având aşa-numite capace, alcătuite din fragmente ceramice, în diverse cantităţi, între aceste resturi cinerare au fost descoperite şi fragmente din diverse obiecte de port ale celor incineraţi. Menţionăm că din totalul celor 520 de morminte descoperite la Mihălăşeni, 91 erau de incineraţie, adică un procent de 17,5 % din totalul mormintelor, din care 27 erau de incineraţie în urnă, 44 în urnă cu capac şi 20 în groapă cu capac.

Fără îndoială, am cercetat cu atenţie suprafaţa necropolei, având în vedere cantitatea mică de oase depuse în morminte, pentru a depista eventuale alte urme ale cantităţilor mari de resturi rezultate în urma incinerării şi întrucât nu am găsit nimic, singura concluzie logică la care se poate ajunge este aceea că acestea au fost deversate în apele Başeului, care la vremea respectivă trecea chiar prin marginea necropolei, probabil în cadrul unor ceremonii, asemănătoare celor practicate şi astăzi pe malurile marilor fluvii indiene.

O altă observaţie pe care am putut-o face a fost aceea că aceste două platforme se găseau, în momentul utilizării lor, în afara şi la marginea necropolei, ajungând în perimetrul ei, după încetarea utilizării lor, pe măsura extinderii suprafeţei ocupate în decursul mai multor zeci de ani; cert este că incineraţia, ca rit de înmormântare, a fost utilizată de la începuturile necropolei până în final, împreună cu înhumaţia, chiar în perioada în care au fost şi înmormântări ale creştinilor care, cu cele 100 de morminte descoperite, fac dovada existenţei unei puternice comunităţi într-un mediu păgân prin excelenţă.

Trebuie să menţionăm că, nicăieri, în literatura de specialitate nu am găsit consemnată o descoperire asemănătoare, pentru nici una din epocile istorice în care, diferitele popoare ale Europei au practicat ritul incinerării, fie ei romani, daci, germani sau alte neamuri. Motivul nu poate fi decât o deficienţă de cercetare, întrucât aceste platforme erau situate în afara necropolelor şi nimeni nu a insistat în a face săpături extinse şi în afara perimetrului necropolelor cercetate. Situaţia fericită de la Mihălăşeni s-a datorat suprafeţei mari a necropolei şi duratei mari de funcţionare, care a permis salvarea lor în timp şi integrarea lor în perimetrul cercetat. Şi nu poate fi exclusă, de ce nu, posibilitatea ca aceste artefacte să reprezinte un caz particular, specific numai acestei necropole.

Istoria românească a secolului XIX consemnează, printre altele, trei momente cruciale ale devenirii statului modern: Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859 şi Războiul de independenţă din 1877-1878. Cercetările noastre din urmă cu peste trei decenii ne-au permis să identificăm şi să reconstituim, parţial desigur, destinul de excepţie al unui anonim erou al locurilor noastre, care a participat la toate cele trei evenimente amintite. în afara documentelor de arhivă, o cruce de piatră şi resturi de uniformă păstrate la Muzeul de istorie din Botoşani, documentează din punct de vedere patrimonial existenţa sa, încheiată în 1897 la Dorohoi.

Este cunoscut faptul că, între unităţile militare din cadrul tinerei armate a României, care a pecetluit cu armele independenţa ţării se numără şi istoricul regiment 16 de dorobanţi din Botoşani şi Dorohoi, care a dat grele jertfe pe câmpul de luptă, pierzând peste patru cincimi din efective. Unul dintre militarii înregimentaţi în această unitate şi evidenţiaţi pentru fapte meritorii de curaj şi devotament, a fost şi Stroe Buican, ...fost locotenent în armata română... care a luat parte în luptele de la 1848 din Dealul Spirii şi la războiul de la 1877 contra turcilor, după cum atestă cuvintele gravate în crucea de piatră de la căpătâiul mormântului său (foto 1). O descoperire făcută cu ocazia amenajării, de către forurile locale din Dorohoi, a Cimitirului eroilor avea să aducă astfel prima informaţie despre un ostaş a cărui carieră traversează o perioadă hotărâtoare din istoria ţării. Deshumarea avea să aducă la lumină, pe lângă rămăşiţele osemintelor soţiei depuse într-o pungă pe pieptul eroului (obicei al deshumării şi reînhumării practicat de milenii în zonă şi perpetuat până în zilele noastre), inclusiv un inel de aur, şi resturi din uniforma şi mai ales eghileţii de ofiţer a celui pomenit în lapidara inscripţie (foto 2).

Plecând în obişnuita cercetare a istoricului avid de informaţii, am avut surpriza să aflăm lucruri nebănuite: în primul rând, războinicul de la 1877 avea în spate vechi state de serviciu,

fiind unul din luptătorii de la 1848, din Dealul Spirii.

Este cunoscut îndeobşte că, primul examen al capacităţilor, al potenţialului de luptă al armatei române a fost dat la 13 septembrie 1848, când, trupele turceşti ce trecuseră Dunărea pentru reprimarea revoluţiei au întâmpinat rezistenţa companiei de pompieri comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu (ulterior înaintat general şi cu memorii scrise privind evenimentul, o copie aflându-se în depozitele Muzeului de istorie din Botoşani) şi a unor subunităţi din regimentele I şi II infanterie de sub comanda colonelului Radu Golescu.¹ în rândurile regimentului II care a dat grele jertfe în această luptă s-a numărat şi Stroe Buican. Apartenenţa lui la acest regiment ne este confirmată de Ordinul de zi 176 din 6 iulie 1861 al domnitorului Al. I. Cuza, prin care, în urma inspecţiei făcute acestui regiment, se acordă, drept mulţumire, pentru plăcută stare, a regimentului 2 de linie, dreptul de a purta dragon cu fir unui număr de ostaşi printre care şi sergentului major Stroe Buican.²

Născut la 16 decembrie 1830, Stroe Buican se înrolează la vârsta de 17 ani, în 16 decembrie 1847, ca soldat.³ în anul 1851 este avansat sergent, pentru ca în anul 1868, la 9 august, prin decret al domnitorului Carol I, subofiţerul Stroe Buican din regimentul 2 infanterie să fie înaintat la gradul de sublocotenent. Sunt peste 20 de ani de carieră militară, de acumulare de experienţă în instrucţia trupelor în calitate de subofiţer, care, împreună cu necesitatea de cadre în armata în continuă întărire şi reorganizare aveau să-i aducă gradul de ofiţer.

În această calitate este mutat la regimentul 7 dorobanţi, în compania 19 Başeu, cu reşedinţa la Săveni⁴, unde, la 9 august 1873 este înaintat la gradul de locotenent⁵. în anul 1877, în baza înaltului decret 2195 din 1 ianuarie, cele 8 regimente de dorobanţi existente sunt dublate ca număr⁶ , iar Stroe Buican, aflat la comanda companiei 8 Başeu, din batalionul 2 al regimentului 16 dorobanţi nou creat, pleacă spre Bucureşti în 11 aprilie 1877⁷. Aici participă la acţiunile de apărare a teritoriului românesc până la sosirea trupelor ruse, iar apoi, după trecerea Dunării, la toate episoadele de luptă ale regimentului său.⁸

Fondul de carte veche românească deţinut de biblioteca Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale nu este deloc de neglijat pentru cei ce se ocupă de această componentă de bază a patrimoniului cultural naţional. Acesta cuprinde minee, ceasloave şi cazanii, biblii şi psaltire, panahide, liturghii, chiriacodromioane, precum şi peste 15 titluri de cărţi laice care dovedesc interesul manifestat de locuitorii zonei de nord a ţării pentru cunoaştere şi pentru alte domenii decât cel al literaturii religioase.

Cele mai multe ediţii de carte românească veche aflate în arhivele botoşănene provin de la tipografiile din Moldova, cum era şi firesc (Iaşi, Mănăstirea Neamţ, Rădăuţi), la care se adaugă cărţile tipărite în Transilvania (Braşov, Blaj), Ţara Românească (Râmnic, Bucureşti) şi din afara graniţelor româneşti, multe traduse în limba română.

Din însemnările lor aflăm că unele dintre acestea au aparţinut unor persoane fizice sau unor lăcaşuri de cult, biserici, schituri sau mănăstiri, precum şi modul de provenienţă sau dobândire de către proprietar.

Aşa cum menţionăm mai sus, alături de cartea bisericească de cult, a circulat tot la fel de mult şi cartea cu conţinut laic care abordează diferite domenii de activitate - istorie, geografie, antropologie, fdosofie, matematică, morală, muzică ş.a. - şi acest lucru demonstrează nevoia acută de carte, care a fost procurată indiferent de preţul care trebuia achitat, uneori destul de mare pentru cei ce le cumpărau. Şi cu toate acestea, pe unele exemplare sunt însemnări care ne fac cunoscute nu numai preţul, dar şi dorinţa proprietarului cărţii în perspectiva timpului, privind soarta acesteia, care putea să fie donată unei biserici sau să fie lăsată moştenire unui membru de familie. în anumite situaţii deţinătorul blestema pe cei ce o vor dobândi pe alte căi decât cele drepte şi cinstite.

Pentru cele enunţate mai sus este suficientă o singură exemplificare printr-o însemnare deosebit de complexă de pe un ceaslov tipărit la Iaşi în 1797: Donat de Platon Gheorghiu, fost elev al Liceului A. Başotă din Pomârla prin preot Gh. Constantinescu din Dorohoi 1874.09.26...şi urmează apoi multe date de stare civilă ale copiilor gemeni ai preotului D-tru Găbară din Fântânele, şcolile urmate de aceştia la Universitatea din Iaşi şi Bucureşti între anii 1879-1882.

Cărţile cu conţinut ştiinţific cunosc o circulaţie foarte rapidă, demonstrând interesul românilor, tot mai mare din moment ce acestea sunt prezente în număr impresionant, inclusiv şi ca traduceri, alături de originale, în biblioteca documentară a arhivelor botoşănene. Aducem aici ca argumentaţie, prezenţa în mai multe exemplare în fondul de carte documentară, a lucrării de referinţă a lui D. Cantemir Descrierea Moldovei, dintre care unul este foarte valoros pentru că a fost tipărit la Frankfurt und Leipzig în 1771, iar alte trei exemplare sunt tipărite la Mănăstirea Neamţ în 1825.

Cartea veche străină este şi ea prezentă în fondul amintit mai sus, prin exemplare deosebit de valoroase care includ tipărituri la Roma şi Veneţia (1472), Florenţa (1551), Lwow (1636, 1690), Kiev (1689, 1695), Buda (1812-1830), Viena (1823) şi la Frankfurt (1698, 1771) şi care demonstrează faptul că botoşănenii au ştiut să preţuiască valorile culturale încă de timpuriu şi este un fapt deosebit că au înţeles să aducă în ţară, din spaţiul european, cărţi rare, adevărate valori patrimoniale.

Menţionăm că fondul de carte veche românească aflat în arhivele botoşănene cuprinde peste 40 de titluri de carte editate în perioada 1736-1830, completat de alte câteva zeci de titluri de carte străină editate până în anul 1800, din care am selectat câteva foi de titlu pentru ilustrare. Toate cărţile menţionate mai sus sunt în stare relativ bună de conservare, unele fiind supuse restaurării.

Totuşi, celelalte elemente decorative cu excepţia chenarelor ïà text sunt diferite de la un volum la altul. Astfel, Teoriticon-ul, deşi mai subţire, are 2 frontispiciu la paginile 1 şi 25, cu motive vegetale, are 2 vignete mari la pag. 24 şi 30 şi chenar lat cu motive vegetale, stilizate, pe pagina de titlu. Irmologhion-ul, cu cele 234 de pagini ale sale conţine un singur frontispiciu la începutul Catavasiilor, la pagina 1, cu motive florale şi antropomorfe, iar în restul textului numai bare ornate cu ajutorul cărora se delimitează piesele între ele şi o vignetă la final. Pagina de titlu are chenarul cu motive florale, stilizate, diferit de chenarul celeilalte cărţi.

Pe de altă parte, manualul are o prefaţă de numai două pagini, adresată dascălilor de la Şcoala de Musikie, de Ieromonahul Macarie, pe o filă nenumerotată, plasată după pagina de titlu, în vreme ce, Irmologhion-ul are o introducere de 14 pagini, numerotate cu cifre romane, (chiar dacă sunt legate greşit, în ordinea: I-VIII, XIII, XIV, XI, XII, IX, X). în această prefaţă, acelaşi Macarie explică necesitatea tipăririi unei astfel de cărţi, promisă de el mai înainte, după cum singur afirmă, cum trebuie folosită şi mai ales motivele pentru care trebuie să se păstreze nealterate muzica şi versurile cuprinse de el în carte. Prefaţa începe cu această frază:

„Podoaba şi fericirea unui Neam iubitule vine din paza legilor Strămoşăşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii neamului. Pentru că legile ca nişte izvoară adapă Sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strînsă legătură a dragostii şi a râvnii..., Lucrează şi înmulţesc ştiinţele care atîta de trebuincioase sînt în viaţa oamenilor, încît un neam nebăgători de samă (...) cade în cea mai jalnică nefericire şi să surpă întru adîncul ne simţirii şi a ticăloşiei. "

Dintre cele două tomuri numai Teoriticon-ul are adnotări şi anume la pagina 1, unde unul dintre deţinători a notat cu cerneală albastră în josul paginii, o dedicaţie: „Nepotului meu Costel Andreescu Pentru Biblioteca lui Din zilele de groază când ( ) cari se reclamă

cavalerii civilizaţiei cu biblia la căpătâi, omorând atâţia nevinovaţi şi distrugând atâtea clădiri de cultură. 1 mai. 1946. Bucureşti Prof. Mihail Vulpescu".

Copertele sunt policrome (roz, maron, alb; respectiv maron, negru, alb), confecţionate din hârtie pe carton, fără text. Cotoarele, legate în piele maron, au elemente decorative de culoare neagră, obţinute prin presare, iar Irmologhion-ul are şi colţurile copertei 1 învelite în piele. La manual, pe pagina de titlu, primul „T" din titlu este redat prin litera „Ө" (thita) echivalentul grupului „Th", iar pe cotor, este scris longitudinal, cu majuscule: „TEOPNTIKON", cu primul „I" scris greşit „N" şi al doilea „I" latin. La Irmologhion, pe cotor este scris transversal: „IPMOJIO-ΓION".

Pentru mai multă claritate redăm integral, în continuare, conţinutul translitérât al uneia dintre paginile de titlu:

IRMOLOGHION

sau

CATAVASIERIU MUSICESC Kare

Cuprinde în sine Catavasiile Praznicelor împărăteşti

şi ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Triodului şi ale

Penticostariului, precum să cântă în Sfânta lui Hristos Dumnezeu Biserica cea Mare. Acum

întâiaşi dată Tipărită în zilele Prea Luminatului, şi Prea înălţatului nostru Domn şi Igemon a toată Ugrovlahia 10 GRIGORIE DIMITRIE GHICA VOEVOD întru întâiul an al Domniei Sale.

Cu voia şi Blagoslovenia Prea ot Sfinţitului Mitropolit atoată Ugrovlahia Kirio Kir GRIGORIE. Alcătuită Româneşte pre aşăzământul cistimii celei noao du pre cel Grecesc de smeritul

MA CARIE IEROMONAHUL

Portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureştilor Dascălul şcoalei de Musikie 1823

Din punct de vedere al conservării volumul se prezintă într-o stare relativ bună. Are urme ale unui atac stins de cari, mai ales pe cotoare (găuri de zbor), hârtia este pătată, îngălbenită şi rigidizată datorită pierderii umidităţii specifice, dar nu există pierderi de text, acesta păstrându-se încă perfect lizibil.

Bunele tradiţii ale Teatrului Minai Eminescu din Botoşani, inaugurat în 1914 (clădirea de atunci, cea iniţială, fiind distrusă de bombardament, în 1944) înscriu în perioada interbelică frumoase momente de sărbătorire ale gloriilor teatrului românesc, aici, pe scena botoşăneană, aici, unde le-a fost dat să se producă, nu o dată, Constantin Nottara, Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra au parte de aleasă sărbătorire din partea botoşănenilor, pentru care au jucat, care i-au iubit şi pe care, la rându-le, i-au iubit.

Albumul la care ne referim face parte din darurile botoşănenilor oferite maestrului Tony Bulandra, sărbătorit la Botoşani pentru 30 de ani de teatru, fiind iniţiat şi întocmit, prin străduinţa lui Ramiro George Neculau, cunoscut avocat botoşănean, fondatorul şi directorul

ziarului Informatorul, preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor Botoşăneni. A fost recuperat de fratele său, Eugen G. Neculau ( fost ajutor de primar al Botoşanilor, în anii 1922-1926, sub primariatul de bună aducere aminte al avocatului D.D.Hanganu, cum se exprima într- o corespondenţă cu subsemnatul) în 1949, din arhiva fratelui decedat în acel an.

Să mai spunem că, la rândul său, Eugen G. Neculau a condus, mai de unul singur, oficiosul Sămănătorul Botoşanilor,

în anii 1923-1929, când a părăsit Botoşanii pentru totdeauna, stabilindu-se la Bucureşti, nu fără a păstra însă, legături cu oraşul natal, nu fără a-i păstra, pentru toată viaţa, memoria.

Aşadar, la 5 martie 1933, o reprezentaţie festivă, susţinută pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani este omagiul adus de botoşăneni marelui actor român Tony Bulandra. Cuvântul de omagiere aflat în debutul Albumului la care ne referim, cu adresarea Maestre între aleşi, este urmat de sute de semnături ale botoşănenilor - şefi de autorităţi, magistraţi, avocaţi, ofiţeri, preoţi, profesori şi elevi din toate şcolile Botoşanilor, comercianţi şi liberi profesionişti, în fond mai toată suflarea botoşăneană a vremii. îi găsim astfel între semnatari, pe Ion Iacovlov, primarul oraşului, I. Andriescu, ajutor de primar, H. Vasiliu, secretar general al Primăriei, col Pârvulescu, col. Ignătescu, Tiberiu Crudu, profesor, preşedintele Ligii Culturale Botoşani, Ramiro Neculau, avocat, preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor, L. Zava, ziarist, secretarul Asociaţiei Ziariştilor Botoşăneni, maior V. Ioaniţiu, C.M. Ciulei, preşedintele Tribunalului Botoşani, I. Adam, procurorul Tribunalului Botoşani, I. P. Darie, avocat, Ion Missir, Ramiro Savinescu, Raul Prassa, C. Tudor, D. Răutu, D. Mănăstireanu, Iancu Weissman-Suliţa, avocaţi, S.B. Marius, pictor decorator (autor al decoraţiei prezentului album), Eugenia Ciomac, Rozi von Telegdy, V. şi Eugenia Isăcescu, Cezar Retzeanu (cel care scrie - Lui Tony Bulandra, admiraţia noastră selectă şi mai ales omagiu pentru că în teatrul său a jucat, pe lângă atâtea piese cu "conţi", "baroni" şi "marchizi" acea grandioasă dramă românească: "D-ra Nastasia" de G. M. Zamfirescu), Olga Savinescu, director al Şcolii Normale de Fete Botoşani, Olga Gancevici, I. V. Luca, director al Liceului Laurian, Hristofor Deliu, preot V. Gallin, N. Petrache, supraveghetor la Liceul Laurian, Eugenia Dreutel, profesor, Valentina Mihăilescu, profesor ş.a.m.d.

Redăm, pentru nobleţea cuvintelor adresate lui Tony Bulandra, la aniversarea celor 30 de ani de teatru, Cuvântul introductiv al Albumului Maestre între aleşi, aşa cum este, aşa cum a fost pus în pagină.- Cetăţenii oraşului Botoşani ar dori ca prin cuvintele sincere înşirate pe aceste foi de album să-ţi exprime toată admiraţia şi toată recunoştinţa pentru că la braţ cu Thalia, ani în şir, le-ai oferit tot ce-ai creat mai frumos şi mai simţit între pereţii de mucava şi la lumina înşelătoare a rampei. 30 de ani ţi-ai chinuit aluatul sufletului dându-i formele cele mai bizare, dar şi cele mai plastice.

Rol după rol, piesă cu piesă, stagiune cu stagiune, graţie muncei tale perseverente ai adăugat cununei talentului tău, încă o floare de recunoştinţă, de admiraţie. In faţa inepuizabilului talent cu care le-au dăruit zeii şi pe care cu atâta dărnicie V ai risipit ca să ne oferi nouă, clipe de desfătare artistică, ne dăm seama că vorbele sunt prea palide pentru a ne da posibilitatea să-ţi întoarcem din suflet cel puţin o parte din ceia ce ne-ai dat.

Umili spectatori, glasul tău am aşteptat nerăbdători şi apariţia ta ne-a încântat tot mai mult. Iată de ce, acum când suflet lângă suflet, ne-am adunat să te sărbătorim pentru 30 ani de teatru, inima noastră ne este scăldată de o caldă emoţie.

Tony Bulandra - interpretul desăvârşit şi ideal de pe scenă, ai o aniversare surprinzătoare. Noroc că suntem convinşi că sufletul tău, nu numai că va fi veşnic tânăr dar că el va aprinde încă multă vreme focul admiraţiei ce ţi-o prezentăm astăzi.

I. INTRODUCERE

Studiul ansamblului istoric arhitectural al Botoşanilor a fost început în 1975, în cadrul Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional, la cererea expresă a Consiliului popular judeţean, care dorea să dispună de documentarea necesară valorificării oraşului vechi în procesul de sistematizare, orientat - la acea dată - către integrarea armonioasă a elementelor noi într-o structură urbană cu valoare istorică şi artistică unanim recunoscută. Beneficiarul ne-a procurat în consecinţă ridicările topografice la scara 1:1000, executate între 1963 şi 1967, precum şi ridicarea topografică la scara 1:5000, efectuată de Institutul de proiectare judeţean Suceava în 1975. Un ajutor preţios în documentare a fost dat de Arhivele Statului din Botoşani, care au pus la dispoziţie cu deosebită bunăvoinţă fondul de planuri vechi ale oraşului.

Într-o primă formă de circuit intern, studiul a fost încheiat în 1978 în cadrul Muzeului Naţional de Istorie al R.S. România şi a cuprins - conform temei de proiectare aprobată de beneficiar - un ultim capitol cu propuneri de valorificare a ansamblului istoric, menite a constitui date de temă pentru schiţa de sistematizare a municipiului. Un exemplar complet al studiului, însoţit de 7 planşe şi 313 fotografii, a fost trimis Consiliului popular al judeţului Botoşani, Muzeul Naţional de Istorie achitând astfel o obligaţie restantă a instituţiei care angajase lucrarea. Eficienţa datelor concrete destinate restructurării urbane a fost substanţial redusă de o nouă concepţie a schiţei de sistematizare, care a preferat metoda numită "selectivă", prin care se păstrează doar fragmente ale ansamblului istoric, apreciate de la caz la

caz în funcţie de criterii de "valoare deosebită" şi care urmează a fi integrate într-o compoziţie modificată radical sub aspectul reţelei de străzi, al regimului de înălţime şi al densităţii.

Noua viziune a determinat, în ultimii trei ani, restructurarea radicală a părţii de vest şi nord-vest a oraşului; bulevardul Lenin**, remarcabil în trecut prin arhitectura rezidenţială a veacului al XIX-lea, suportă impactul enclavelor contemporane generate de amplasarea unor dense grupări de blocuri-tip pe locul vastelor gospodării cu livezi ce se întindeau între bulevard, parcul Vârnav şi strada cimitirului Pacea; o restructurare similară se conturează, în perspectivă, pentru zona istorică situată la est de strada Cuza Vodă, datorită proiectării unei artere cu şase benzi de circulaţie, mărginită de blocuri-tip, care urmăreşte aproximativ ramurile Căii Naţionale orientate către Dorohoi şi către Iaşi, reunite pe traseul străzii Pictor Grigorescu.

În această situaţie, capitolul propunerilor de valorificare a ansamblului redactat în 1978 a fost înlocuit cu o analiză critică a transformărilor suferite de acelaşi ansamblu după cel de al doilea război mondial, iar în anexă a fost dat repertoriul construcţiilor civile, de cult şi al operelor de artă plastică propuse în 1978 pentru includerea în lista monumentelor istorice. Dintre cele 159 de propuneri, circa 100 au fost acceptate în cadrul analizei efectuate pe plan local, ceea ce constituie desigur un succes, făcând însă obligatorie semnalarea celorlalte obiective şi dintre care unele au dispărut până la apariţia studiului de faţă.***

Cercetarea vechiului oraş Botoşani a beneficiat de o bogată bibliografie istorică, bazată în principal pe studiile şi documentele publicate de Nicolae Iorga¹ Arhitectura civilă a Botoşanilor nu este absentă în literatura de specialitate (ceea ce constituie o excepţie în comparaţie cu majoritatea oraşelor din Moldova şi Ţara Românească), fiind amintită succint de Paul Petrescu² într-un studiu remarcabil prin corelarea modelor stilistice ale veacului al XIX- lea cu contextul istoric al manifestării lor.

Cu toată bogăţia datelor documentare, studiul s-a izbit de obişnuita lipsă a transpunerii lor în planul oraşelor, precum şi de absenţa unor planuri vechi care să permită, de la început, delimitarea vetrei istorice. Ca atare, documentarea de teren a trebuit să fie efectuată în perimetrul - foarte apropiat de cel actual - al planului din 1899³, întrucât ridicarea topografică din 1872, făcută de inginerul Ştefan Emilian, se păstrează doar în parte⁴. Speranţa găsirii unui plan din 1860, trezită de semnalarea lui Nicolae Stoicescu⁵, s-a dovedit neîntemeiată la cercetarea dosarului respectiv⁶, care cuprinde doar corespondenţă privind achiziţionarea unei hărţi a oraşului "efectuată de d. geometru Ludovic Udriţchi" şi care se încheie cu constatarea că "planul rădicat de geometru Udriţchi este numai pentru a recunoaşte hotarele tolăcăi de primprejurul târgului, dată dupe hrisov împâşunarea vitelor orăşanilor, iar nici de cum pentru locul din lăuntrul oraşului ocupat de zidiri şi îngrădituri"⁷ în sfârşit, planul celor cinci judeţe ale Moldovei, întocmit în 1790 sub conducerea lui Hera von Otzellewitz, nu poate fi luat ca bază de delimitare a vetrei decât prin corelare cu cartarea generală a datelor istorice.

Datele privind construcţiile civile ridicate în Botoşanii sfârşitului de veac XIX au fost completate prin bunăvoinţa mai multor botoşăneni de baştină, dintre care amintim pe Eugen Neculau, Elena Pintea şi Anton Trancu, iar finalizarea textului destinat publicării a beneficiat de observaţiile şi sugestiile istoricilor Ioan Caproşu, Nicolae Stoicescu şi Panait I. Panait, cărora le aducem şi pe această cale mulţumirile noastre.

NOTE

* Apariţia studiului doamnei dr. Eugenia Greseanu în 1981 a fost fără îndoială un eveniment editorial remarcabil pentru întregirea cunoştinţelor privind civilizaţia urbană din România Efectuată la comanda organelor politico- administrative locale pentru o nouă restructurare urbanistică care nu a mai fost pusă în practică decât în mică măsură, studiul a ajuns de fapt să conţină şi o enumerare istorică a multora dintre monumentele oraşului, eliminate din peisajul oraşului de concepţiile arhitecturale ale vremii. Repunem în circulaţie acest studiu, cu acordul autoarei, cu gândul utilităţii lui, neuitând să consemnăm de fiecare dată şi cu regret distrugerea iremediabilă a numeroaselor capodopere arhitectonice amintite, în intervalul celor peste două decenii care s-au scurs de la apariţie. Fără să mai publicăm şi prefaţa semnată de prof. dr. Horian Georgescu, la acea vreme director al Muzeului de Istorie al României, vom relua textul în întregime, notele noastre fiind consemnate cu asterisc (n.n. - O.L.Şovan)

** Actualul bulevard Eminescu.

*** Omnipotenţa organelor de partid se reflecta şi prin repetatele ordine pe care le primeam în acea vreme direct de la primul secretar al judeţului, de a scoate sau introduce diverse imobile pe lista monumentelor istorice (întocmită la Oficiul judeţean pentru patrimoniul cultural naţional), în funcţie de diverse interese.

1. Nicolae Iorga, Documente relative mai ales la Botoşani şi împrejurimi, din colecţia d-lui AL Callimachi, în Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Bucureşti, 1903, p. 209-286 şi 648-677; idem, Documente botoşănene, mai ales din colecţia d-lui Gr. Goilav, fost senator, în Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, partea DI, Bucureşti, 1904; idem, Inscripţii botoşănene, Bucureşti, 1905; idem, Breasla blănarilor din Botoşani, Bucureşti, 1911.

2. Paul Petrescu, Arhitectura civilă a Botoşanilor,în Studii şi cercetări din istoria artei, secţia artă plastică, tomul 16, 1969, nr. 2, p. 283-297.

3. Planul topografic al oraşului Botoşani cu numirile noi a străzilor. Aprobate de Ministerul de Interne cu oficia nr. 23.904 din 20 octombrie 1899, scara 1:6000, în Arhivele Statului Botoşani, Colecţia de planuri, hărţi, schiţe, inventar 515.

4. Planului topograficu alu urbei Botosiani redicată prin inginerulu hotarnicu Ştefan Emilian, 1872, scara 1:1000, în Arhivele Statului Botoşani, Colecţia de planuri, hărţi schiţe, inventar 125. Conservarea parţială este cu atât mai regretabilă cu cât planul este însoţit de admirabile vignete ale pricipalelor clădiri ale oraşului.

5. N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 149, nota 152.

6. Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul Lucrărilor Publice, dosar 177/1860.

7. Ibidem, adresa Ministeriului din Lăuntru, anul 1863, luna martie, 19, Secţiunea Municipală, Nr. 7504, Bucureşti, către Ministerul Agriculturei, Comerţului şi al Lucrărilor publice.

8. Biblioteca Academiei R.S.R., cota H 456-DIX a-1790.

recenzii

dr. Florentin Burtănescu

Acad. M. Petrescu-Dămboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, Truşeşti. Monografie arheologică, (au mai colaborat: Z. Maxim-Kalmar, L. Tarcea, F. Monah, S. Haimovici, M. Cristescu, G. Miu, G.I. Stan), Bucureşti-Iaşi (Editura Academiei Române / Complexul Muzeal Naţional "Moldova-Iaşi), 1999, 812 p., cu 429 figuri în text şi indice.

Aşteptată cu deosebit interes de către cercurile ştiinţifice de la noi şi din străinătate, după aproape 4 decenii de la încheierea lucrărilor de şantier, monumentala lucrare pe care o prezentăm pe scurt aici, priveşte rezultatele săpăturilor arheologice efectuate de un colectiv de cercetători, coordonaţi de acad. M. Petrescu-Dîmboviţa (din care au mai făcut parte ca şi "executanţi principali" M. Florescu şi Adrian C. Florescu; 1951-1959, 1961) în staţiunea de pe înălţimea "Ţuguieta" de la Truşeşti (com. Truşeşti, jud. Botoşani). Atenţia a fost focalizată, cum era şi firesc, asupra aşezării eneolitice din acest punct, ce aparţine culturii Cucuteni, fazele A şi B, "cea mai mare a acestei civilizaţii de pe teritoriul României, care a fost investigată integral prin săpătură" (p. 19), însă au fost prezentate în amănunt şi necropolele Noua şi sarmatică găsite cu prilejul săpăturilor. Demn de observat este faptul că prezentarea detaliată a săpăturilor şi a materialului arheologic, care s-a dorit exhaustivă, în

acord şi cu caracterul dezvelirii sitului, este însoţită nu doar de consideraţii şi comentarii ample, pertinente şi riguroase privind diferitele aspecte ale culturilor arheologice descoperite aici, ci şi de inserarea unor utile rezultate ale cercetării interdisciplinare (analize statistice şi matematice ale ceramicii, pedologice, arheobotanice, arheozoologice, antropologice), ce au fost incluse într-o parte separată a monografiei.

După un scurt Cuvânt înainte (p. 1112), o prezentare a cadrului fizico-geografic (p. 13-17) şi un succint istoric al cercetărilor, în care a fost integrată şi prezentarea strati grafiei aşezării preistorice (p. 19-22), miezul primei părţi a monografiei Truşeşti include descrierea complexelor şi materialelor arheologice legate de staţiunea Cucuteni A şi B de pe Ţuguieta (p. 23-552).

Pentru început sunt prezentate cele 98 de locuinţe (93 din faza A şi 5 din faza B) şi 62 de anexe ale aşezării Cucuteni (M. Petrescu- Dâmboviţa, A.C. Florescu, p. 23-186), urmate de interesante consideraţii asupra planului aşezării eneolitice, amenajările interioare ale locuinţelor (un loc aparte revenind construcţiilor de cult, unicate prin particularităţile de formă), toate văzute în contextul mai larg al problemelor puse de aceste aspecte pe întreg arealul civilizaţiei Cucuteni-Tripolie (M. Petrescu-Dâmboviţa, p. 186-198). Rezultatele săpăturilor de la Truşeşti sunt astfel prilej şi argumente pentru readucerea în discuţie a unor teme ca: poziţia, tipurile şi modul de sistematizare a aşezărilor Cucuteni-Tripolie, funcţionalitatea locuinţelor (de locuit, ateliere pentru ceramică, de cult), structura internă a locuinţelor (cu una, două, sau mai multe camere, cu etaj), platformele locuinţelor cucuteniene, tipurile de cuptoare, estimări paleodemografice şi paleosociale.

Într-un capitol aparte, redactat de M. Florescu (p. 198-222), sunt descrise cele 196 de gropi identificate în perimetrul sitului cucutenian, care au îndeplinit diferite funcţii (menajere, de scos lut, de cult). Interesante sunt două gropi de tip "fântână", adânci, (G. 168 şi 181a), despre care autoarea capitolului înclină să creadă că au servit unor ritualuri, fără a exclude şi o altă explicaţie a prezenţei lor (p. 221).

Aşezarea din faza Cucuteni a beneficiat de un sistem defensiv simplu, respectiv un singur şanţ de apărare, săpat în zona cea mai accesibilă către aşezare (v. descrierea şi consideraţiile, la p. 222-231, redactate de A.C. Florescu şi M. Florescu).

Un capitol consistent este dedicat prezentării impresionantei cantităţi de material arheologic descoperit în legătură cu cele două aşezări cucuteniene (din fazele A şi B), material care constă din unelte, arme, obiecte de uz casnic din silex, piatră, os, corn şi lut (M. Florescu, p. 231-265), ceramică (cel mai dens subcapitol: M. Petrescu-Dâmboviţa, p.266-495), plastică antropomorfă şi zoomorfa (M. Petrescu-Dâmboviţa, p. 496-539), alte obiecte din lut ars (conuri, phalloi, jucării, tablete, mărgele, mese miniaturale, rytha, protome: M. Petrescu-Dâmboviţa, p. 539-549).

Ceramica cucuteniană a fost prezentată, în mod exhaustiv, pe faze (A şi B), şi în cadrul fiecăreia, pe specii (cu decor adâncit, pictat, nedecorată-de uz comun, respectiv, specia pictată şi nepictată), cu indicarea pe cât posibil şi a procentajului fiecăreia. Pentru a detalia, la fiecare dintre speciile ceramice detectate au fost incluse consideraţii privind tehnica pastei şi propuse clasificări în funcţie de formă şi repertoriul motivistic. O atenţie aparte a fost acordată ceramicii "C" (p. 470). Pentru aşezarea Cucuteni A, pornind de la premisa că asocierea diferită a celor trei categorii ceramice în complexele închise ar putea indica prezenţa mai multor etape de locuire într-o staţiune unde, stratigrafie, s-a surprins doar o singură etapă Cucuteni A, s-a încercat analizarea statistică a ceramicii, cu ajutorul computerului, rezultatele fiind publicate în partea a II-a a monografiei sub semnăturile Z. Maxim-Kalmar şi L. Tarcea (p. 647-673). Publicarea completă a ceramicii Cucuteni de la Truşeşti-Ţugueta, i-a permis prof. M. Petrescu-Dâmboviţa să treacă în revistă principalele probleme ale acestei categorii de inventar din aşezările Ariuşd-Cucuteni -Tripolie de pe întreaga arie de manifestare a acestui complex cultural şi să reţină unele concluzii privind denumirea complexului, originea "aspectului" Cucuteni, periodizarea complexului, prezenţa şi explicaţia variantelor regionale, semnificaţia unor motive decorative, tehnologia ceramicii, legăturile cu alte arii culturale (p. 472-495). în ceea ce priveşte aşezarea Cucuteni A de la Truşeşti, se afirmă încadrarea sa "mai curând, în subfaza A3 decât A2, cum a fost susţinut anterior" (p. 551). în schimb, prin caracteristici, aşezarea de fază B de la Truşeşti, aparţine subfazei B2 sau B2a, după clasificarea lui A. Niţu (p. 454, 552).

Prelucrarea automată a datelor oferite de ceramica Cucuteni A şi B de la Truşeşti, analizată pe complexe a oferit câteva rezultate interesante (v. Z. Maxim-Kalmar şi L. Tarcea, p. 670-673; la p. 648-656, şi fig. 419- 422,424, un util catalog al formelor şi decorului ceramicii din fazele Cucuteni A şi B). S-au identificat astfel modalităţile şi direcţiile de extindere a locuirii, ca şi elementele de sistematizare a aşezării (v. şi planurile locuinţelor din etapele de locuire surprinse, de la fig. 425-428) şi s-au surprins trei etape de locuire a aşezării din faza Cucuteni A şi una din faza târzie, B. Din dispunerea locuinţelor şi caracterul unitar al ceramicii s-a dedus că aşezarea Cucuteni A de la Truşeşti a aparţinut unei comunităţi care evoluează "lent şi paşnic", pe parcursul câtorva generaţii (circa 300 de ani), trecerea de la o etapă la alta fiind lină (p. 667, 670). Pe baza materialului ceramic s-a ajuns la concluzia că prima etapă se apropie cronologic de aşezările de la Bodeşti şi Cucuteni (subfaza A3), a doua etapă de Hăbăşeşti (Cucuteni A4), iar ultima, întreruptă de un incendiu, de aşezarea de la Drăguşeni (A4). Cronologic, deci, aşezarea de la Truşeşti "se află în secvenţa cronologică A3, cu legături în A4, şi care reprezintă un aspect regional din nord-estul Moldovei". Este identificată şi o specie aparte, denumită Truşeşti, individualizată "prin decorul adâncit pe fondul vaselor, în tehnică negativă, şi cu efect pozitiv, prin pictarea cu brun..."(p. 673).

În capitolele IV-VII sunt prezentate descoperirile post-eneolitice făcute pe "Ţuguieta": movila 1 (M. Petrescu-Dâmboviţa, p. 553-555), cimitirul Noua II (plan şi probabil cu morminte săpate în mantaua movilei 1; în total 127 morminte de înhumaţie: M. Petrescu- Dâmboviţa, p. 557-609), mica necropola sarmatică (15 morminte de înhumaţie plane, datate în sec. III.d.Hr.: M. Petrescu-Dâmboviţa, p. 611-626), alte descoperiri (epoca bronzului, Hallstatt, La Tène, sec. M-IV). Cele două necropole (Noua şi sarmatică) beneficiază de o tratare completă, ce include catalogul mormintelor şi inventarului funerar (ceramic şi neceramic), precum şi de încercarea de stabilire a locului acestora într-un context cultural mai larg.

Următoarele două capitole (VIII şi IX), întocmite de M. Florescu, prezintă pe scurt, rezultatele unor săpături şi sondaje efectuate în zona Truşeşti (Truşeşti-Movila din Şesul Jijiei" - aşezare Noua I şi II, căreia îi corespunde parţial necropola de pe "Ţuguieta", şi Hallstatt- ul timpuriu; "La Capac"- aşezare Noua II, şi de tip Hallstatt târziu; "Pe Cuha"- sec. IV d.Hr.) (p. 633-642) şi pe cele ale unor cercetări de suprafaţă efectuate de colectivul şantierului Truşeşti, pe teritoriul comunei şi în regiunile învecinate (Albeşti, Durneşti) (p. 643-645).

În partea a doua a monografiei, au fost inserate rezultate ale cercetărilor interdisciplinare ce vin să completeze datele arheologice obţinute prin săpăturile de pe "Ţuguieta" în încercările de reconstituire a unor aspecte privind evoluţia aşezării cucuteniene, condiţiile de mediu (soluri, floră, faună) existente în perioada funcţionării acesteia, structura populaţiei în perioada de utilizare a necropolei Noua n. Pe lângă studiul matematic şi statistic al ceramicii şi plasticii cucuteniene redactat de Z. Maxim-Kalmar şi L. Tarcea, amintit deja, au mai fost publicate note privind solul în zona movilei 1 (după explicaţii date de N. Bucur, p. 675), amprentele de plante din aşezarea Cucuteni A (F. Monah, p. 677-678) şi rezultatele analizelor materialului arheozoologic din situl aparţinând aceleiaşi civilizaţii (5. Haimovici, p. 679-682).

Un interesant şi complex studiu priveşte rezultatele analizei efectuate de M. Cristescu şi G. Miu pe resturile osteologice umane provenite din necropola Noua de pe "Ţuguieta" (p. 683-695). Rezultatele analizei antropologice pe seria de la Truşeşti, coroborate cu cele obţinute pe material din Moldova şi Transilvania au condus la încheierea că triburile care au lăsat această civilizaţie de la sfârşitul epocii bronzului se caracterizau printr-o destul de mare variabilitate a caracteristicilor tipologice, trăsătură explicată fie prin diferenţierea zonală a populaţiei locale, fie, în cazul Moldovei, printr-un amestec al populaţiei locale cu cea estică, amestec petrecut în procesul de formare a acestei civilizaţii (p. 695).

Lucrarea mai include Abrevierile bibliografie (p. 697-700), o bogată Bibliografie (p. 701-716), un rezumat consistent (întins pe 41 de pagini) în limba franceză (p. 717-759) şi un excelent şi foarte util Indice (p. 761-812), redactat după criterii metodologice riguroase de G. I. Stan.

Ilustraţia prezentă în text şi nu separat, cuprinde atât fotografii cât şi desene. Planşele ce redau materialele arheologice sunt însoţite de explicaţii privind complexele în care au fost descoperite.

Monografia arheologică a staţiunii de la Truşeşti-"Ţuguieta", pe care am prezentat- o foarte succint aici, este cea mai amplă şi completă întocmită vreodată asupra unui sit preistoric din sud-estul Europei. Ea a necesitat, după riguroasele campanii de săpături, o muncă uriaşă de sistematizare şi prelucrare a datelor şi materialelor rezultate şi, mai mult, o competenţă în a le integra în sistemele culturale vaste (în spaţiu şi timp) din care au făcut parte. în felul acesta, lucrarea este, în opinia noastră, una de certă referinţă în eforturile de reconstituire a civilizaţiei Vechii Europe.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici