FORUM CULTURAL

versiunea originală aici

anul II, nr. 3, septembrie 2002 (6)

SUMAR

CRONICA

Dana Petrariu.............................................................................................................................. 1

Zilele europene ale patrimoniului

Gellu DORIAN............................................................................................................................ 3

Eminescu2002

RESTITUIRI

dr. Lucia OLARU NENATI...................................................................................................... 4

Oameni ai energiilor luminate

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

dr. Octavian-Liviu ŞOVAN........................................................................................................ 7

Un portret imperial roman la Mihălăşeni

Protosinghel Luca DIACONU................................................................................................... 9

Noi descoperiri arheologice la Mănăstirea Sf. Nicolae Domnesc Popăuţi Botoşani (3)

Cătălin HRIBAN....................................................................................................................... 12

Cercetări arheologice la Biserica armenească Adormirea Maicii Domnului din Botoşani

PATRIMONIU MOBIL

Stela GIOSAN........................................................................................................................... 15

Fonduri familiale armeneşti

Ionel BEJENARU..................................................................................................................... 17

Istoria unui bust - bustul poetului Mihai Eminescu

Steliana BĂLTUŢĂ.................................................................................................................. 19

Ceramică de secol XIX din Transilvania în patrimoniul Secţiei de etnografie Botoşani

PATRIMONIU IMOBIL

Dumitru AGACHI.................................................................................................................... 20

Privire recentă asupra unui monument: biserica ştefaniană a Mănăstirii Popăuţi(l)

dr. Eugenia GRECEANU........................................................................................................ 24

Ansamblul urban medieval Botoşani (2)

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

ZILELE EUROPENE ALE PATRIMONIULUI

Dana Petrariu

Şi anul acesta se vor desfăşură în România manifestări culturale generate de Zilele Europene ale Patrimoniului (ZEP).

Aceste evenimente culturale au rolul de a sensibiliza opinia publică faţă de problema păstrării patrimoniului cultural naţional care se înscrie între valorile culturale ale continentului nostru. în această zi se permite accesul gratuit la monumente şi muzeele care participă la ZEP şi în mod deosebit a acelor zone care nu sunt în mod obişnuit deschise pentru public.

Din 1991, Consiliul Europei acoordonat organizarea ZEP împreună cu Uniunea Europeană. Aceste evenimente culturale sunt menite să îi apropie pe cetăţenii Europei între ei, cât şi a crea o relaţie cît mai directă cu patrimoniul lor cultural. Acest eveniment anual, la care din 1992 a aderat şi România, se desfaşoară în luna septembrie şi atrage cetăţenii din 46 de ţări membre ale Consiliului Europei.

Dimensiunea europeană aevenimentului se reflectă prin tema aleasă de fiecare ţară care pune în valoare complementaritatea patrimoniului său cultural în contextul continental sau influenţe ale altor culturi europene care îmbogăţesc patrimoniul cultural al fiecărei ţări.

Tema propusă pentru anul acesta: Asociaţiile, organizaţiile nonguvernamentale în serviciul monumentelor.

Alegerea acestei teme a fost motivată de faptul că în ultimul deceniu, când sistemul politic, social şi economic s-a schimbat, în România, rolul asociaţiilor cetăţenilor, ale societăţii civile creşte în ponderea rezolvărilor responsabile ale problemelor practice ale comunităţii. Realitatea ultimilor ani relevă că administraţia centrală nu are şi nu va avea capacitatea de a susţine integral financiar restaurarea patrimoniului cultural arhitectural şi artistic. în schimb, acesta are posibilitatea de a încuraja asociaţiile să contribuie efectiv la lucrările de conservare - restaurare şi punere în valoare a patrimoniului cultural.

În acest sens, punerea în evidenţă a activităţii asociaţiilor nonguvernamentale ca factor important pentru conservarea patrimoniului va avea un efect încurajator, va constitui un exemplu cu efect multiplicator.

	ZIUA EUROPEANĂ A PATRIMONIULUI
	PROGRAM -14 septembrie 2002
Orele 10	- Colocviu: "Rolul organizaţiilor nonguvernamentale
Muzeul judeţean	în salvarea şi protejarea monumentelor istorice"
Botoşani
	Participă: organizaţiile şi fundaţiile cu scop cultural:
	"Ştefan Luchian", "Hyperion", "Orpheus", "Grigore Antipa", "Botoşani-2001",
	"Nicolae Iorga", "Agata", "Cultul Eroilor", "Mihai Eminescu", "Nicoară",
	"Raluca Iuraşcu", "Tiberiu Crudu", "Octav Onicescu", "Armonia", "Datina"
	Moderator: Dana Petrariu, director D.J.C.C.P.C.N. Botoşani
	Proiecţie de diapozitive: "Botoşanii care se duc "
	Prezintă: prof Gheorghe Stanciu
	- Expoziţie de arheologie: "Contribuţia arheologică
	botoşăneană la îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional"
Orele 10.30	- Târg al meşterilor populari din judeţul Botoşani
Centrul vechi	(Cordăreni, Vorona. Mihăileni,Vf. Câmpului, Truşeşti, Stăuceni,
oraşului Botoşani	Mihai Eminescu, Bucecea, Corni, Dorohoi)
	- Expoziţie de desene realizate de Elena Pădurariu "S.O.S. Centrul vechi"
	- Prezintă: Corneliu Filip.
	- Prezentarea proiectului de reabilitare a Centrului vechi.
	- Prezintă: prof Ion Ilie, viceprimarul municipiului Botoşani,
	ing. Adriana Zăiceanu, director general al Primăriei Botoşani
	şi arh. Doru Manolescu
Orele 11,30	- Vizită la "Casa Ciomac Cantemir- exemplu de implicare a unei
Fundaţia culturală	fundaţii culturale în restaurare, amenajarea şi valorificarea unui monument
"Ştefan Luchian"	şi promovarea imaginii unei personalităţi: Ştefan Luchian".

Orele 12	- "Memoria unui vechi album" - expoziţie de gravuri
Fundaţia naţională	semnate de Marcel Olinescu cu imagini din Botoşanii anului 1927;
pentru dezvoltare	- Lansarea lucrării "Istoria unui monument: Campania
comunitară	de mitraliere a Căpitanului Grigore Ignat- In atac -
Librăria "Agata"	Autor Ionel Bejenaru. Prezintă prof. Virgil Vântu.
Orele 13	- Inaugurarea sediului Societăţii Culturale "Orpheus"
Monumentul	- Spectacol artistic susţinut de ansamblul "Botoşanca"
Eroilor	al societăţii culturale "Orpheus".
	Conducător artistic: prof. Constantin Moroşanu
Orele 16,30	- Pelerinaj la Mănăstirea Popăuţi.
Orele 20	- Serată muzeală: "în vizită la... Nicolae Ior ga"
Pietonalul Unirii	îşi dau concursul: Irina Mititelu şi Florin Aioniţoaei, actori ai
	Teatrului "Mihai Eminescu" Botoşani şi cantautorul Vasile Asiminic es ei
	- Vizionarea filmului "Nicolae Iorga şi Botoşanii"

EMINESCU 2002

Gellu Dorian

Zilele Eminescu au fost iniţiate la Botoşani în 1969, la împlinirea a 80 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Desfaşurându-se în câte două ediţii anuale, una în ianuarie, dedicată aniversării naşterii poetului şi alta în iunie, dedicată comemorării morţii poetului, numărul acestora se adună, anul acesta, la 68 de ediţii. Ediţia de anul acesta din iunie s-a desfăşurat pe distanţa a trei zile, începând cu 14 iunie, când au avut loc următoarele manifestări culturale: Simpozionul Eminescu - Carte, Cultură, Civilizaţie şi lansarea volumului IV din Studii Eminesciene, momente organizate de Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu Botoşani; în Tabăra Codrii de Aramă de la Agafton a avut loc jurizarea creaţiilor literare sosite la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul..., ediţia a XX-a, în timp ce la Galeriile de artă Ştefan Luchian a fost vernisată expoziţia de pictură a pictorilor Aurelian Antal şi Doina Delia Isac, cât şi lansarea cărţii Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii de Lucia Olaru Nenati. Prezentările au fost făcute de Valentin Ciucă şi George Muntean. La orele 16,00 în aceeaşi galerie a fost lansată seria de poezie a Editurii Dacia din Cluj, Poeţii urbei, cuprinzând cărţile poeţilor botoşăneni Gellu Dorian, Un poet la New York, Dumitru Ignat, Radiografia îngerului, Lucian Alecsa, Asupra căderii şi Nicolae Corlat, Bucuria.. La mănăstirea Agafton a avut loc inaugurarea lucrării de sculptură Eminescu, aparţinând lui I. Olteanu, acţiune urmată de un recital de poezie susţinut de actorul Florin Aioniţoaie.

Ziua de 15 iunie a debutat la Memorialul Ipoteşti, în Amfiteatrul Laurenţiu Ulici, cu evocarea cinematografică Ipoteştii în arta

cinematografică, moment dedicat aniversării a zece ani de la înfiinţarea Centrului Naţional de Studii Mihai Eminescu - Memorialul Ipoteşti.

Pe 15 iunie, în amfiteatrul în aer liber, a avut loc decernarea premiilor celei de a 20-cea ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretarea Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul.... Juriul, alcătuit din reprezentanţi ai editurilor şi revistelor din România şi Germania implicate în organizarea concursului, a acordat următoarele premii: Premiul Horaţiu loan Laşcu al Asociaţiei Scriitorilor Iaşi şi al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova a fost acordat poeţilor Ştefania Hăncescu Ţugui pentru volumul Veşmântul de aer, Ed. Cronica şi Valentin Radu, pentru volumul înapoi în Arcadia,Ed. Paralela 45: la secţiunea debut în volumm Premiul Editurii Eminescu, şi al revistei Arca, poetului Andrei Peniuc din Bucureşti; Premiul revistei Cartea Românească şi al revistelor Poesis, Unu şi Luceafărul, poetului Alexandru Ovidiu Vintilă din Suceava; Premiul Editurii Junimea şi al revistelor Cronica şi Dacia literară poetului Toma Ursărescu din Bârlad; Premiul Editurii Dacia şi al revistei Porto-Franco poetului Ovidiu Gligu din Reşiţa; Premiul Editurii Convorniri literare şi al revistelor Poezia, Convorbiri literare, APLER şi al Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş poetului Alexandru Bîcu-Coflescu; Premiul Editurii Mirador şi al revistei Poesis poetei Laura Pteancu din Arad; Premiul Editurii Axa şi al revistelor Hyperion, Ateneu şi Semne poetului Emil Neghină din Sibiu; Premiul Editurii Dionysos din Germania şi al revistelor Hyperion, Ateneu şi Semne poetei Laura Toma din Galaţi; Premiul Editurii Parnas şi al revistelor Bucovina literară, Lumină lină şi Familia poetei Florentina Tomiţă din Botoşani; Premiul Editurii Emia şi al revistei Vatra Românească poetului Liviu Ofileanu din Hunedoara; Premiul Editurii Geea şi al revistelor Intertext şi Antiteze Poetului Danie! Dumitru Marin din P.ucureşli; Premiul Editurii Cronica şi al revistei Cronica poetului George Laurenţiu Bragadireanu Popa din Bucureşti.

La secţiunea interpretare critică a operei eminesciene s-au acordat următoarele premii: Premiul revistei Convorbiri literare - Constantin Mihai din Râmnicu-Vâlcea; Premiu I revistei Cronica - Gabriel Berceanu din Călăraşi; Premiul revistei Dacia literară - Ion Ticalo din Suceava; Premiul revistei Hyperion - Alina Stoleru din Fălticeni şi Premiul revistei Porto-Franco - Ilie Torsan din Bucureşti.

În continuare a avut loc un recital al poeţilor laureaţi, lansarea plachetei de versuri Antologia laureaţilor ediţiei a XIX-cea Porni Luceafărul..., lansarea cărţilor laureaţilor ediţiei precedente: Cristian Pohrib, Ovidiu Ivancu, Dumitru Palade, Vasile Leac, Angela Ribinciuc, Ştefan Agachi, Oana Raluca Topală, Cristian Dimofte, Cezara Elizescu.

Premiul Hyperion i-a revenit poetului Adrian Alui Gheorghe pentru volumul îngerul căzut, Ed. Timpul. 2001.

În cursul zilei a mai fost vernisată expoziţia de artă plastică cu lucrările realizate în Tabăra Naţională de Artă Plastică - Ipoteşti. Seara au avut loc spectacolele A fost odată, susţinut de elevii Liceului Textil Botoşani şi Spectacolul extraordinar Made in Romania susţinut de trupa de teatru a Centrului European Bucureşti, spectacol realizat de Dan Puric.

Au fost decernate Premiile Teiul de Aur şi Teiul de argint, oferite de către Editura Geea. Preşedintelem juriului a fost poetul Cezar Ivănescu.

Ţinutul Botoşanilor este celebru prin pleiada de personalităţi intrate în conştiinţa naţională şi universală. Dar toate acestea s-au realizat în alte zări, după ce-au plecat din Botoşani. însă aici au trăit şi oameni care şi-au asumat destinul de-a rămâne în acest loc, deşi ar fi putut trăi în metropole consacrate, făcând aceasta în mod conştient spre a ridica obştea locală către marea cultură, atât cât le-a stat în putinţă, ca să şteargă cât mai mult acele diferenţe, prăpăstioase şi mult clamate, dintre centru şi provincie, să scoată, prin dinamismul lor neobosit şi superior, Botoşanii de pe lista locurilor unde nu se întâmpla nimic, ridicându-1 către o viaţă culturală de invidiat. Prin atitudinea şi faptele lor ei preced şi chiar conştientizează cu mai mult de un deceniu ceea ce s-a numit conceptul

de localism creator, formulat în deceniul 4 al secolului trecut de către marele profesor Al. Dima şi salutat cu entuziasm de către Mircea Eliade. Ei suferă, însă, în posteritate, reversul acestei condiţii de animatori locali: quasianonimatul, deşi efortul lor nu a fost mai prejos decât al celor plecaţi de aici către scena mare a naţiunii, deşi calităţile lor i-au pus, nu o dată, în centrul stimei şi preţuirii celor din jur, ba chiar au demonstrat că, prin meritele şi prin charisma lor irezistibilă, ar fi putut accede uşor ia poziţii sociale invidiabile, chiar pe plan naţional, dacă i-ar fi intreresat politica ori alte pârghii de propulsare, existând o sumedenie de probe în sprijinul acestei aserţiuni.

Asemenea oameni au propagat, imediat după Marea Unire din 1918, un climat energetic special, un adevărat focar cultural şi de conştiinţă naţională aici, la Botoşani, animaţi fiind de idealul consolidării prin cultură şi spiritualitate a acestei uniri teritoriale. Antrenând în jurul lor forţe culturale din tot nordul întregit prin unire, din Bucovina istorică, din Basarabia, întreţinând legături de suflet şi de informaţie cu mediul cultural al întregii ţări, într-un efort conştient de sincronizare, ei au situat Botoşanii într-un con de lumină al acelui timp, ce poate fi numit dimineaţa aurorală a destinului istoric românesc, începutul celei mai faste perioade a istoriei noastre, din toate punctele de vedere, epoca interbelică. Numele acestor oameni sunt numeroase, ei constituind o adevărată grupare de idealişti ai vremii: Constantin Iordăchescu, Tiberiu Crudu, Emil Diaconescu, Dumitru Furtună, N. N. Răutu, preot Toma Chiricuţă, Constantin Oprescu, A. I. Gheorghiu, I. V. Luca şi alţii, pentru care nu ar ajunge tomuri întregi spre a le descrie şi aprecia faptele aşezate la temelia propăşirii culturale a acestui ţinut. Dacă despre Tiberiu Crudu ori Dumitru Furtună s-au mai făcut demersuri de iluminare a activităţii lor meritorii (precum cele realizate prin osârdia lui Gh. Macarie), fără a o epuiza însă în toate semnificaţiile sale în plan naţional, despre ceilalţi se ştie mult prea puţin de către opinia publică actuală, deşi cercetătorii istoriei locului, precum Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru şi alţii şi-au făcut datoria, în a consemna aspecte din activitatea lor.

Poate cel mai spectaculos exemplu de discrepanţă dintre meritele şi valoarea sa şi recunoaşterea şi preţuirea lor postumă, chiar locală, nu numai naţională, îl oferă personalitatea lui Constantin Iordăchescu. Arealul său de manifestare care îi dă dreptul la această preţuire este vast şi monografierea lui depăşeşte posibilităţile unui articol, reclamând spaţiul unei cărţi. Până când Dumnezeu ne va ajuta să dăm la lumină o astfel de carte, ne mărginim aici la a spicui doar ceva din această consistentă substanţă. Acela pe care Ştefan Ciubotaru îl numeşte, pe bună dreptate cea mai proeminentă figură a învăţământului primar botoşănean din toate timpurile, prin activitatea sa profesională, culturală şi socială,...omul care a înmănunchiat toate atributele dascălului local Constantin Iordăchescu, nu a fost numai atât, deşi acest statut încă ar fi suficient ca să-i aşeze numele pe frontispiciul unei şcoli, străzi sau statui, aici, la Botoşani. El a fost mult mai mult de atât: a fost unul dintre cei mai talentaţi, harnici şi virulenţi jurnalişti de conştiinţă ai locului şi nu numai, legându-şi numele, alături de Emil Diaconescu şi alţi tineri cu ochi luminaţi, de prima revistă apărută imediat după război (la 5 ianuarie 1919), nu doar la Botoşani, ci în toată această parte de ţară, Junimea Moldovei de Nord, aceasta apărând cu o lună înaintea Însemnărilor literare ieşene (2 februarie 1919), considerată a fi fost prima trezire literară după fumul negru al războiului şi bubuitul tunurilor care înăbuşiseră orice mişcare literară ², drept care G. Topîrceanu salută confratern iniţiativa jurnalistică botoşăneană. El a mai fost autorul primei cărţi dedicată cinematografului din România, Cinematograful şi educaţia, în 1912, pe când aceiastă artă, încă fără componenta ei sonoră, abia apăruse în ţară şi la Botoşani, căreia-i detectează, vizionar, atât virtuţile enorme cât şi consecinţele negative. El este fondatorul primului muzeu botoşănean, dedicat lui Nicolae Iorga, cu care, de altfel, a fost în legătură şi pe care 1-a apreciat entuziast adesea în articolele sale. El este colecţionarul competent care a donat Academiei române un stoc de obiecte culturale inestimabile ce formează astăzi acolo, un fond documentar intitulat Donaţia C. Iordăchescu, Botoşani.

El a fost şi un extraordinar dinamizator al vieţii obşteşti a breslei didactice botoşănene, legându-şi numele de Revista şcolii, pe care a condus-o mult timp, considerată la un moment dat, cea mai bună publicaţie didactică din ţară, dar şi de propăşirea Casei Corpului Didactic botoşănean, a altor instituţii şcolare, dar şi pe plan naţional, fiind liderul necontestat al asociaţiei judeţene a acestei bresle, ca şi reprezentantul ei pe plan naţional, peste măsură de apreciat în această ipostază, fiind şi un orator neegalat, reuşind să impună prin campaniile sale de apărare a drepturilor oamenilor şcolii, chiar unele texte normative generale, nu fără pătimiri, precum aceea de-a apare între baionete, pe banca acuzaţilor, nevinovat, la tribunal. El a contribuit substanţial la întărirea organizaţiei naţionale a personalului didactic, până la a deveni, la vremea aceea, a doua forţă de breaslă pe ţară.

El este şi autorul unei prime Istorii a Românilor în date, a uneia din primele Sinteze a cunoştinţelor de bacalaureat, lucrare valoroasă şi utilă, epuizată rapid în două ediţii, deşi el nu era profesor, ci institutor, precum şi a unei piese de teatru în versuri, Bon de talpă, o satiră a corupţiei veşnic actuală, plină de savoare şi ritm, încă nejucată pe vreo scenă. El este acela care a dat semnalul energic al reconsiderării lui Macedonski încă din timpul vieţii acestuia, publicându-i la Botoşani şi Bucureşti scrisorile de recunoştinţă şi uşurându-i astfel sfârşitul, drept care a fost salutat cu entuziasm de Gala Galaction ca un pionier al preţuirii marelui poet; el a tranşat primul, în mod corect şi modern astăzi, şi cunoscuta chestiune literară a epigramei contra lui Eminescu.

El a fost autorul unei prime micromonografii a lui Macedonski, printr-un serial publicistic început la Botoşani şi continuat îndelung la Bucureşti, în Adevărul literar şi artistic, unde a fost aproape trei ani colaborator permanent, prioritatea fiindu-i recunoscută parţial în domeniu de către istoricii literari de mai târziu ai lui Macedonski, precum Tudor Vianu sau Adrian Marino, care-i citează numele în studiile lor şi în istorii literare academice, împreună cu dr. A. Bortkievici, un intelectual rus refugiat, Iordăchescu este autorul unui corpus masiv de traduceri din marea poezie rusă, credem că prima de această dimensiune, apărută tot publicistic, atât la Botoşani cât şi la Bucureşti, în aceeaşi prestigioasă publicaţie. Printr-un alt serial publicat tot în revista bucureşteană, el aprofundează primul şi consecinţele şi semnificaţiile literare ale exilului pe pământul românesc a celor doi mari poeţi ai lumii, Ovidiu şi Puşkin.

Dar numele lui se leagă constant şi de promovarea personalităţii eminesciene prin multe modalităţi. Astfel, el este cel care a publicat pentru prima dată cunoscuta mitrică de la Uspenia în Adevărul literar şi artistic, tratând în mod peremptoriu chestiunea mult disputată a locului şi datei naşterii lui Eminescu, drept care numele lui este citat de 5 ori în cartea Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, la bibliografia de referinţă. în revistele botoşănene ale timpului şi nu numai, el scrie în repetate rânduri despre Eminescu, ducând o adevărată campanie pentru cinstirea cuvenită a poetului şi lansând ideea unei preţuiri memorialistice a acestuia aici, la Botoşani, după modelul dat de ieşeni prin transformarea Bojdeucii lui Creangă în instituţie muzeală, primul muzeu literar din ţară. El publică, primul, textul extras din interogatoriul poetului în faţa instanţei juridice ieşene, în chip de nouă dovadă asupra locului şi datei de naştere a poetului, declarate de poetul însuşi. în ziarul botoşănean Ştirea, Iordăchescu publică un articol din care se revarsă întreaga lui indignare faţă de actul demolării casei de la Ipoteşti din 1924, în genere, faţă de lipsa de preţuire cuvenită a poetului la Botoşani: Ipoteşteni şi Botoşăneni! In ziua când se va comemora împlinirea a 40 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, puneţi strajă la intrarea satului ca să nu pătrundă în el oaspeţi străini, dacă nu vreţi să vă plesnească obrazul de ruşine! Textul este semnalat şi republicat de către impenitentul eminescolog Leca Moraru de la Cernăuţi în Făt Frumos, însoţit de următorul comentariu: Cuvintele acestea oare nu le-ai rostit dta, die C. Iordăchescu, şi pentru autorii mormanului de moluz delà conacul Ipoteştilor?

Adăugând la lunga listă doveditoare a preocupărilor acestui om cu vocaţia pionieratului pentru propagarea efigiei eminesciene şi contribuţia sa, alături de Emil Diaconescu, marele istoric ieşean şi martir politic de mai târziu, la apariţia numărului festiv al revistei Junimea Moldovei de Nord din 1919, deosebit de complex, consistent şi valoros, conţinând şi elemente de prioritate în aria eminescologiei naţionale, vom conchide că Iordăchescu este, alături de Tiberiu Crudu, şi un prim militant al instituţionalizării muzeale eminesciene la Botoşani.

Dar dincolo de toate aceste lucruri, enumerate incomplet în fuga condeiului, se degajă altceva, poate mai important decât toate acestea. în afară de ceea ce s-a scris în legătură cu Eminescu în Junimea Moldovei de Nord şi în Revista Moldovei şi chiar dincolo de ceea ce au făcut animatorii şi colaboratorii acestor publicaţii, C. Iordăchescu, Tiberiu Crudu şi ceilalţi, ca fapte concrete, active, pentru luminarea şi aprofundarea personalităţii eminesciene, pentru cinstirea şi propagarea acesteia, deziderate pe care le-au îndeplinit atât cât s-au priceput şi cât le-a stat în putinţă, a existat atunci un lucru mai profund şi poate, mai important: o anume prelungire afină a modului de gândire eminescian, a atitudinii iui în faţa vieţii şi lumii, a ceea ce se numeşte azi, sintetic şi expresiv, Weltanschauung, a marilor probleme de conştiinţă individuală, culturală şi naţională, la modul cum le-a abordat Poetul;

acea neodihnă creatoare mereu îndreptată spre un ideal, care a fost mereu al colectivităţii, al datoriei, al binelui general, epurat totalmente de orice interes ori strategie personală, de orice clientelism şi meschinărie, de orice dorinţă de parvenire şi, mai ales, de absenţa totală a compromisului ca manifestare de conduită. Mai mult decât propagarea literei eminesciene, acei oameni ai energiilor luminate (termen folosit de Iordăchescu) şi prin ei, acele instituţii culturale care au fost revistele şi întemeierile lor, au propagat spiritul eminescian, chiar şi atunci când nu se pomenea nicăieri, în mod expres, numele lui sau vreo sintagmă amintitoare de el.

Păstrând proporţiile şi mutatis mutandis, ei, oamenii, şi ele, instituţiile create şi dinamizate de ei, au fost ceea ce în viaţa religioasă se numeşte biserica vie a lui Hristos, biserica din suflete, ei au edificat o biserică vie lasică a lui Eminescu, în Botoşanii acelui timp şi au propagat-o prin cititorii lor adulţi până în straturile capilare ale societăţii. De aceea ei n-ar trebui lăsaţi să mai rămână în uitare şi nerecunoştinţă de către cei de azi, căci la gloria şi substanţa tradiţiei acestui loc cultural fabulos se adaugă şi cei care şi-au îngropat aici existenţa, rămânând şi făptuind în Botoşani lucruri de valoare, nu numai cei care s-au ridicat de aici, desăvârşindu-şi opera în alte zări.

Una din cele mai cunoscute staţiuni arheologice din România, necropola din secolele IV-V d.Chr. de la Mihălăşeni, a intrat deja în circuitul ştiinţific prin câteva studii şi expoziţii în ţară şi străinătate (Germania, Italia), care au dezvăluit doar câteva din secretele sale.

Dezvelită în şase campanii de săpături, între anii 1983-1988, necropola a dat la iveală o uriaşă cantitate de vestigii şi informaţii care, studiate timp de două decenii, au permis descifrarea unei părţi a realităţilor istorice din sud-estul Europei din vremea respectivă. Este tocmai perioada începuturilor marilor migraţii, care vor aduce pe teritoriul actual al României triburile migratoare ale sarmaţilor, vandalilor sau vizigoţilor, stăpânitori temporari ai ţinuturilor est-carpatice.

Unul din aspectele evidenţiate în urma studierii materialelor arheologice descoperite în necropolă îl reprezintă înalta tehnologie a meşterilor olari locali care au reuşit să creeze din lut ars adevărate şi uneori unice obiecte de artă, în total fiind descoperite în necropolă peste 1200 de vase de diverse forme şi mărimi: castroane, oale, căni, cupe, castroane cu trei torţi etc., cu decoraţii din cele mai diverse, realizate mai ales în tehnica lustrului, moştenire a civilizaţiei dacice precedente. Prezentăm aici una dintre aceste capodopere, care pe lângă forma

desăvârşită şi unică deocamdată în spaţiul sud-est european, mai probează şi legăturile spaţiului de la est de Carpaţi cu lumea romano- bizantină a secolelor IV-V d. Chr.

Este vorba de un vas descoperit în mormântul 175, mormânt care a aparţinut unui bărbat adult şi în care a fost descoperită o adevărată comoară alcătuită din 18 obiecte: o fibulă de bronz, o cataramă de argint, un pieptene de os, un cuţit din fier, un pahar de sticlă cu pereţii groşi lucrat după toate probabilităţile la un atelier de la Komarovo, din R. Moldova sau unul similar din zonă şi mai multe oale, castroane şi chiar o cană de import, romană. Vasul despre care am amintit este un castron cu trei torţi în forma cifrei 8 şi a fost lucrat la roată din pastă fină cenuşie, cu caneluri late oblice pe umăr şi fund inelar, fiind o realizare aparte prin eleganţa formelor şi fineţea execuţiei. Vasul a fost decorat de olarul artist cu trei figuri aproape identice ale unui împărat roman, incizate pe partea superioară a castronului, în spaţiul dintre torţi, la egală distanţă de acestea, fiind înscrise în interiorul a două cercuri concentrice, realizate cu un compas. Una dintre figuri s-a păstrat în întregime, a doua numai pe jumătate, iar din cea de-a treia a rămas doar un segment din cercul în care a fost înscrisă imaginea.

Acest lucru se datorează faptului că vasul a fost descoperit în stare fragmentară, unele fragmente aflându-se pe fundul gropii dreptunghiulare a mormântului, altele în umplutura gropii iar o parte din ele în afara gropii, la nivelul antic de călcare, pe o suprafaţă de aproximativ 2m². Acest fapt s-a datorat unui obicei păstrat în zonă încă din epoca bronzului, acela al deshumării mormintelor, care avea un efect distructiv, uneori şi asupra inventarului descoperit în morminte. Este de altfel unul din obiceiurile păgâne păstrate în cutumele creştine până în ziua de astăzi şi care se manifestă prin obiceiul deshumării mortului la 7 ani, chiar în zona Botoşanilor.

Revenind la castronul cu trei torţi şi la figurile incizate pe acesta, menţionăm că, după caracteristicile coafurii, îmbrăcămintei şi podoabelor, figura reprezintă chipul unui împărat roman, şi a fost copiată în manieră liberă de pe o monedă romană din a doua jumătate a secolului IV d. Chr., a cărei identitate nu am putut-o afla, cu toate eforturile depuse.

Menţionăm că portretul este unicat în cadrul culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, cultură în care se încadrează necropola de la Mihălăşeni. Fără îndoială, gestul artistului olar de la Mihălăşeni, trăitor în urmă cu 16 secole, de a reproduce prin desen pe argilă figura unui împărat care stăpânea la mii de km depărtare este cu totul remarcabil, dar nu de mirare, având în vedere numeroasele mărturii privind influenţa romană în zonă, manifestate prin importurile de mărfuri, construcţiile de lăcaşuri de cult, precum şi prin diversele ritualuri ale creştinismului incipient.

3. Structura şi pavimentul bisericii

Fundaţiile bisericii sunt pe măsura stilului deplin evoluat al arhitecturii moldoveneşti¹, în care se încadrează acest monument: 2 m adâncime şi aproximativ 2,80 m lăţime, cu decroşul de fundare, în interior şi exterior, de aproximativ 0,35-0,40 m, realizat după terenul puţin în pantă pe direcţia vest-est, dar care, la absida sudică, în partea ei vestică, rămâne cu un decroş în minus de aproximativ 5 cm; nu prezintă în structura lor fisuri care să necesite lucrări de consolidare.

Referindu-mă la pavajul din interiorul bisericii trebuie să arăt că s-au descoperit sub diaconicon, catapeteasmă şi Sfânta Masă, mici porţiuni din pardoseala iniţială: cărămizi smălţuite de formă romboidală (foto 1), de diferite culori - verde, maron, ocru şi galben - şi urme de mortar ale acestui pavaj dislocat şi refolosit în trei rânduri, cu ocazia ridicării nivelului de călcare, lucru observat clar în Sfântul Altar şi pe soleea acestuia. Cu ocazia decapării şi coborârii nivelului cu 0,40 m mai jos s-a identificat şi locul de amplasare a vechiului iconostas şi anume sub grinda de stejar care prelungeşte linia vestică a pereţilor absidiolelor procomidiarului şi diaconiconului, unindu-i. Odată găsit acest loc, indicat şi de scenele picturii murale, am deplasat catapeteasma actuală 0,50 m spre est, aşezând-o acolo unde îi era locul.

Cât priveşte exteriorul bisericii, am arătat într-un foarte sumar articol ² , în baza datărilor şi cronologiei picturii exterioare moldoveneşti făcută de către Sorin Ulea ³, că acesta a fost pictat în

timpul lui Petru Rareş în anul 1533, ca al treilea monument cu program iconografic exterior după Sf. Gheorghe Hârlău (1530) şi Probota (1532). însă acum, după înlăturarea totală a molozului din jurul sfântului lăcaş, care ocupă o suprafaţă însemnată, ce avea o rază de aproximativ 7 m jur-împrejur şi de o grosime ce descreşte de la 1 m la est până la 0,70 m la vest, au apărut noi dovezi care confirmă, odată în plus, cele susţinute mai înainte:

a) o importantă cantitate de fragmente de frescă pictată şi o mică parte reprezentând pictura vestimentară aurită, provenită din tabloul votiv din interiorul bisericii, scoasă din groapa unei posibile pivniţe dispărute, de la nord de biserică;

derapantă (foto 2), cărămidă smălţuită şi calupuri de cărămidă de diferite forme pentagonale (foto 3), ascuţite etc., cu care era realizată ornamentaţia exterioară bisericii;

c) printr-o dislocare a molozului, făcută cu maximă atenţie sub directa supraveghere a subsemnatului, s-au recuperat fragmente de discuri ceramice smălţuite, de diferite mărimi, care reprezintă aceleaşi modele ca cele ce ornează exteriorul bisericii în prezent, cu deosebirea că restauratorul a comandat modelele vechi în oglindă şi toate de aceeaşi dimensiune, ceea ce a favorizat monotonia şi rigiditatea acestui fel de ornare;

d) o altă piatră funerară (foto 4) cu dimensiunile 115 cm lungime, 52 cm lăţime şi 18 cm grosime, probabil a unui copil şi cu o inscripţie marginală slavonă greu de descifrat din cauza stării proaste de conservare. Pe mijloc este împodobită cu acelaşi model de palmete ornamentale ca şi în cazul expus mai sus. Analizând cu atenţie tot acest material rezultat din decaparea amintită, conchidem:

1) în 1533 a fost pictată întreaga suprafaţă exterioară a bisericii, acoperindu-se chiar ornamentaţia cu discuri ceramice şi soclul ei, lucru care nu a fost cunoscut până în prezent;

2) restaurarea de la 1900 a fost într-adevăr cu totul barbară, deoarece s-a distrus întregul parament al bisericii, îndepărtându-se pe o adâncime de 10-15 cm întreaga ornamentaţie exterioară. Dacă prin cercetarea arheologică întreprinsă până acum şi prin degajarea molozului din jurul bisericii au fost scoase la lumină documente şi urme de mare importanţă, care clarifică mulţumitor spaţiul sacru, în ceea ce priveşte spaţiul

Continuarea lucrărilor de consolidare- restaurare de la Biserica armeană Adormirea a făcut necesară efectuarea cercetării arheologice a monumentului, necesitate ignorată până în momentul de faţă. Săpăturile au fost desfăşurate de un colectiv de arheologi girat de către Muzeul de Istorie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional Moldova din Iaşi.

Cercetarea arheologică a fost planificată a se desfăşura în naos şi pronaos , prin intermediul a două secţiuni, cu suprafaţa totală de 27,6 m, la care s-a adăugat un sondaj de mică suprafaţă, efectuat în capela sudică. Cercetarea a avut drept scop clarificarea, din punct de vedere arheologic şi istoric, a etapelor de

construcţie şi reparaţie a construcţiei actuale, a regimului de fundare a acesteia, ca şi existenţa, eventuală, a unor edificii anterioare.

În forma actuală, biserica datează de la 1826, conform pisaniei publicate de N. Iorga: Biserica Sfintei Marii, care fusese clădită cu vreo 300 de ani în urmă, acum, cu atotputernicia lui Dumnezeu, s-a înnoit, lăsându-se zidurile cele vechi şi adăugându-se cu turn şi clopotniţă, cu cheltuiala poporenilor din Botoşani, cu sârguinţa cea mare a dumisale Ştefan Goilav, la 1826, iunie 21. Data, prea precisă, a construcţiei bisericii vechi, nu poate fi luată în considerare ca atare. în 1669, misionarul catolic Luigi Maria Pidou găseşte o biserică armeană la Botoşani, iar această biserică poate fi edificiul ale cărei ziduri au fost înglobate în construcţia de la 1826. Există şi două atestări mai vechi ale unei biserici armene la Botoşani, dar care nu pot fi atribuite cu certitudine edificiului studiat, anume la 1457, într-o enciclică a catolicosului armean Aristakes şi la 1551, în Cântecul de Jale al Iui Minas Tokatţi.

Consideraţii de ordin istoric şi arhitectonic

Prima dintre aceste referinţe este la Botoşani ca parohie aflată sub jurisdicţia arhiepiscopului armean din Liov.. A doua este menţionarea bisericii din Botoşani printre lăcaşurile de cult distruse din ordinul lui Ştefăniţă Rareş în timpul persecuţiilor acestuia contra armenilor din Moldova. Data 1350 ca prima atestare a unei biserici armene la Botoşani este neverosimilă, atâta vreme cât nu se bazează decât pe o tradiţie din prima jumătate a secolului al XIX-lea, preluată ca atare de autorii moderni dar neverificată de nici o altă sursă.

Forma în care se înfăţişează acum biserica nu lasă nici o îndoială asupra atribuirii acesteia începutului de secol XIX. O sumară investigaţie de parament făcută asupra zidurilor decapate de constructori a dus la concluzia că arcele care separă interiorul bisericii în pridvor, pronaos şi naos, împreună cu pilaştrii care le susţin, se constituie într-o fază de construcţie ulterioară zidurilor bisericii. Aceasta este dovedită atât de lipsa totală de ţesere între pilaştri şi pereţi, cât şi de maniera complet diferită de construcţie a celor două elemente, pereţii fiind zidiţi din piatră de carieră (calcare de diferite tipuri) cu mortar de var cu mult nisip, de culoare cenuşie şi cu fragmente de cărămidă, pilaştrii şi arcele sunt zidite exclusiv din cărămidă cu mortar de var de culoare albă. In aceeaşi ordine de idei, ar trebui menţionată disproporţia dintre dimensiunile naosului şi pronaosului şi bolţile celor două încăperi, care par prea largi în raport cu înălţimea cheilor de boltă. Faptul că aceeaşi situaţie este întâlnită şi la cele două capele permite o datare simultană a construcţiei capelelor (ori, cel puţin, a celei sudice), a pilaştrilor, arcelor şi probabil, a cupolelor naosului şi pronaosului, întrucât pe feţele estice ale pilaştrilor ce separă naosul de pronaos se află pisanii ce poartă data de 1826, la fel ca şi o mică inscripţie din cadrul uşii ce dă în capela sudică, datarea bolţilor, a capelei sudice (şi, probabil, a celei nordice), a clopotniţei şi a turlei ar trebui fixată la această dată. în acest caz, elevaţia bisericii, cel puţin până la planul de naştere al arcelor dintre naos şi pronaos, ar trebui datată ca ante-1826. Aceluiaşi moment 1826 ar trebui să îi aparţină golurile ferestrelor şi cele ale uşilor dintre naos şi capele, judecând după structura zidăriei de finisare.

Rezultatele cercetării arheologice

Caseta A

Săpătura a debutat în naos, cu excavarea casetei A, plasată în jumătatea sudică a naosului şi acoperind sfertul sud-estic al acestuia, având dimensiunile de 5,20/3,80 m. Excavarea casetei A a avut drept scop verificarea fundaţiei zidăriei existente în zona celor două uşi ale capelei sudice ca şi a colţului sud-estic al naosului, obţinerea unui profil stratigrafie longitudinal coincident cu axul bisericii şi a unuia transversal pe demarcaţia dintre naos şi podiumul altarului. Nivelul 0 de referinţă al săpăturii a fost considerat baza podiumului altarului. Sub stratul de pietriş compactat servind ca suport pentru pardoseala de ciment a fost descoperit un strat nivelat de moloz (lipitură de lut cu nisip şi mici fragmente de tencuială), care purta amprentelor traverselor unei pardoseli de scânduri. în interiorul acestui strat de moloz, la o adâncime de 0,25 m, a fost descoperit un complex arheologic constând în lespezi de piatră de dimensiuni variate şi cărămizi, aranjate sub forma unei pardoseli pe un start suport de nisip şi lut. Complexul prezenta urmele unei intense expuneri la temperaturi ridicate, cărămizile având suprafaţa vitrificată, lespezile înroşite iar stratul suport copt la roşu, aceste fapte conducând la concluzia că ar reprezenta resturile unei instalaţii de încălzire databile post-1826.

Nivelul de construcţie 1826 a fost surprins la adâncimea de 0,40 m, sub forma unei benzi de mortar de var, lipite de zidul sudic, având o grosime maximă de 8 cm. La o adâncime de 0,60 m a fost descoperit decroşul de fundaţie al zidurilor existente (ante-1826), cu o lăţime medie de 30 cm. Fundaţia ante-1826 era aşezată, 20 de cm mai jos, pe structură de zidărie de piatră de o factură complet diferită. Degajare acestei structuri a permis identificarea ei cu o fundaţie ce mai păstra resturi infime ale elevaţiei suportate, elevaţie care fusese sistematic demantelată. De pe suprafaţa acestei structuri de zidărie a fost răzuit un strat de aproximativ 10 cm de moloz de piatră şi mortar, din interiorul acestuia fiind recoltate câteva zeci de fragmente de frescă (intonaco, scliviseală şi strat de culoare aderent). Stratul de moloz corespunzător demantelării acestei structuri este foarte consistent şi este separat de stratul asimilabil nivelului de construcţie al bisericii ante-1826 de o nivelare de pământ cenuşiu cu fragmente de mortar de var, cărămidă şi piatră, în casetă au fost descoperite un număr de 11 morminte, dintre care patru erau reînhumări. Cu excepţia mormântului M7, toate celelalte au fost, din nefericire, complet lipsite de inventar. Din inventarul mormântului M7 au fost recuperate un nasture globular şi un fragment de ţesătură cu fir metalic, ambele atipice.

Lipsa inventarului din morminte, ca şi amestecul produs de multitudinea de gropi de mormânt, care au scos din context tot materialul ceramic, au constituit un handicap major pentru încercarea de datare a complexelor descoperite. O surpare masivă a peretelui secţiunii, în colţul nord-vestic al acesteia, provocată de tasarea proastă a umpluturii unui mormânt şi de vibraţiile cauzate de lucrările din zonă, a împiedicat adâncirea săpăturii dincolo de suprafaţa pământului viu. Talpa fundaţiei a fost atinsă, astfel, doar la capătul estic al casetei A.

Caseta B

Pentru verificarea fundaţiilor în zona pilastrului sudic dintre naos şi pronaos a fost deschisă caseta B, cu dimensiunile 2/3,80 m. în aceeaşi zonă se află fereastra sudică a pronaosului, care a fost construit peste locul unei deschideri anterioare, ale cărei urme sunt foarte vizibile. Caseta B a fost excavată şi cu scopul de a urmări complexele stratigrafice majore identificate în caseta A şi de a extinde profilul stratigrafie longitudinal cu un tronson în pronaos.

Decroşul de fundaţie al zidurilor existente a fost surprins în aceleaşi condiţii ca în caseta A. Structura de zidărie anterioară fundaţiei ante-1826 a fost identificată şi în caseta B. Deşi fundaţia ante-1826 foloseşte ca bază aceeaşi structură, cele două nu sunt coaxiale, astfel încât în caseta B fundaţia ante- 1826 se află în surplombă deasupra structurii mai vechi. Fundaţia pilastrului sudic dintre naos şi pronaos este complet separată de fundaţia zidului sudic, cu o structură diferită şi săpată la o adâncime mai mică. în colţul de N-E al casetei au fost descoperite, la adâncimea corespunzătoare nivelului de demantelare al fundaţiei vechi, trei lespezi de piatră sugerând o pardoseală. în caseta B au fost descoperite două morminte, săpătura fiind oprită din cauza apropierii prea mari de schela de susţinere a arcului dintre naos şi pronaos.

Caseta C

Pentru verificarea relaţiei, la nivelul fundaţiei, dintre zidăria capelei sudice şi zidul estic al naosului a fost practicat un sondaj în colţul nord-estic al capelei, cu dimensiunile 1/1 m. în urma săpăturii s-a constatat discontinuitatea, continuată la nivelul fundaţiei, dintre zidul estic al capelei şi zidul sudic al naosului. A fost descoperit, la 0,40 m adâncime, un pavaj de lespezi de piatră, parte (probabil) din trotuarul care înconjura biserica ante-1826. Concluzii

În urma cercetării arheologice desfăşurate se pot afirma următoarele:

- biserica Adormirea Maicii Domnului, în forma ei actuală, datează de la 1826, fiind rezultatul reconstruirii unui edificiu de cult mai vechi;

- acest edificiu de cult poate fi identificat, fără dubiu, cu biserica armeană menţionată de misionarul catolic de la 1669; construcţia acesteia poate fi datată oricând între 1551 şi 1669; pe acelaşi loc a existat o construcţie mai veche, care a fost, cu certitudine, o biserică, aşa cum o dovedesc mormintele săpate de sub nivelul de demantelare a acestei construcţii; fragmentele de frescă, împreună cu masivitatea fundaţiei concură în a dovedi că biserica veche, (ante 1551), era o construcţie solidă, de zid, iar nu de lemn, conform părerii încetăţenite până acum;

- forma ciudată pe care o are, în plan, fundaţia bisericii vechi ar sugera faptul că naosul acesteia (şi tot interiorul), s-ar afla în exteriorul bisericii actuale, la sud de aceasta, pintenul care se extinde din fundaţia bisericii vechi spre nord fiind, de fapt, fundaţia unui contrafort;

- dezafectarea acestei biserici nu poate fi datată decât în anul 1551, al persecuţiilor antiarmeneşti ale lui Ştefăniţă Rareş;

- deşi a fost constatată prezenţa unui foarte sporadic strat de arsură sub nivelul de demantelare al bisericii vechi, aceasta nu a fost incendiată, dovada fiind fragmentele de frescă fără nici o urmă de incendiu, ci a fost demolată sistematic din ordin domnesc, iar materialele refolosite la construcţia celor două biserici ortodoxe ridicate de Elena Rareş în 1551 şi 1552;

Perioada scursă între momentul demolării bisericii vechi şi cel al ridicării bisericii atestate la 1669 a fost durata cel puţin a uneia sau a două generaţii. în acest timp terenul a continuat să fie folosit ca cimitir, mormintele care străpung nivelul de demantelare al bisericii vechi sau taie parţial fundaţia bisericii demantelate fiind străpunse de rădăcini groase de arbori, în poziţie verticală;

-lipsa inventarului din morminte (excepţia M7 se poate explica prin vârsta fragedă a decedatului) contrastează cu ritualurile de înmormântare practicate în majoritatea cimitirelor de secol XVI-XVIII cercetate arheologic. în acest context se poate emite ipoteza continuităţii unui cimitir armenesc în jurul bisericii Adormirea Maicii Domnului în toată perioada ante- 1551 - jumătatea sec. al XIX -lea;

Deşi există tentaţia de a data construcţia bisericii vechi ante - 1457, eventual în timpul lui Alexandru cel Bun, nu pot fi găsite temeiuri pentru a data construcţia mai devreme de 1500, anul expediţiei regelui polon Jan Albert în Moldova, când târgul Botoşanilor este prădat şi folosit drept câmp de luptă. Faptul că nu a fost evidenţiată o depunere medievală consistentă anterioară nivelului de demantelare a bisericii vechi ar impune chiar o vârstă mult mai mică a edificiului la momentul demolării, împingând data construirii până în liniştita a doua domnie a lui Petru Rareş, după jafurile din 1529 şi 1538. Această datare s-ar apropia astfel de anul 1526 propus de pisania lui Ştefan Goilav; - o mai mare precizie în datarea vechii biserici nu va putea fi obţinută decât prin extinderea cercetărilor în exteriorul bisericii ante-1826, în capela sudică şi la exteriorul acesteia.

Printre categoriile de documente pe care le deţine Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale şi care conţin informaţii privind prezenţa armenilor pe meleagurile Moldovei de nord sunt şi cele constituite în fondurile familiale.

În cele ce urmează dorim să prezentăm două fonduri ale unor familii de armeni, Aritonovici şi Manea, nume cunoscute foarte bine, atât de membrii comunităţii armene dar şi de cetăţenii români din judeţele Botoşani şi Dorohoi, cu care au convieţuit în bună înţelegere, ba mai mult, au reuşit să se integreze prin participarea directă în rezolvarea tuturor problemelor cu care s-a confruntat în timp societatea românească în general în această zonă.

Fondul familial Aritonovici cuprinde documente diversificate prin conţinut care oferă celor interesaţi date importante despre această familie de armeni veniţi în zona Botoşanilor din Bucovina, unde, după anul 1800 devin proprietari de moşii (cum ar fi Bivol, Hăneşti, Grămeşti) sau ocupă diferite funcţii la curtea domnească. Argumentez această afirmaţie cu hrisovul lui Scarlat Alex. Callimachi V.V. din 1814, prin care se recunosc drepturile şi meritele lui Hie Aritonovici biv. Căpitan de Darabani.

Treptat, membrii familiei Aritonovici renunţă la calitatea de supuşi austrieci, solicitând împământenirea lor în Moldova. Dovada cea mai elocventă că au reuşit să se integreze total în societatea civilă românească este făcută prin numărul mare de documente ce fac parte din fondul amintit şi care vorbesc despre donaţiile făcute unor instituţii româneşti - localuri

de şcoală şi primării în comuna Bivol (în 1903 şi 1905) de către soţii Ilie şi Ecaterina Aritonovici sau donaţii băneşti pentru diferite scopuri. Semnificativ în acest sens este donaţia unei sume de bani făcută de Ecaterina Aritonovici în 1906 Societăţii de binefacere Vatra Luminoasă - Bucureşti, patronată de regina Elisabeta, care mulţumeşte personal printr-o adresă însoţită de o carte poştală ilustrată cu semnătura autografă : Vă mulţumesc din tot sufletul şi cu toată bucuria pe care o datoresc pentru darul cel frumos... iar adresa glăsuieşte şi ea: ...suntem adânc mişcaţi de sentimentele atât de caritabile de care sunteţi animată faţă de nenorociţii orbi şi dragostea cu care le acordaţi mărinimosul dvs. sprijin, ne încurajează a urmări cu deplină încredere realizarea sublimei meniri, destinată acestei instituţiuni.

Tot o scrisoare de mulţumire adresează Societatea Junimea din Cernăuţi în 1914 pentru cele două tablouri donate de Carmen Aritonovici.

O altă categorie de documente din acest fond se referă la alte generaţii de urmaşi ai lui Ilie şi Ecaterina Aritonovici, respectiv la copii şi nepoţii acestora; Maria Margareta, căsătorită cu un membru al familiei cavalerului Zadurovici (1881), proprietar de pământ în judeţul Dorohoi (Grămeşti), tot armeni din Bucovina; Stefania Manuşica, căsătorită cu dr. A. Manea, o familie notabilă de armeni, foarte cunoscută în oraşul Botoşani şi cei doi băieţi, respectiv Neculai şi Valentin Aritonovici. Aceste documente sunt constituite din acte de stare civilă sau de studii pe care aceştia le urmează la prestigioase instituţii de învăţământ gimnazial sau superior din Iaşi, Cernăuţi, Dresda şi Strasbourg.

Mai mult de atât, Valerian Aritonovici va deveni un cunoscut agronom, autor de memorii şi studii statistice privind agricultura în România postbelică, cu accent în special pe posibilităţile de export ale produselor agricole româneşti.

Prin căsătorii, familia Aritonovici se va înrudi cu familiile N. Enăşescu, proprietarul moşiei Culiceni-Tureatca şi Goilav (Valerian Goilav a fost o bună perioadă de timp preşedinte al comunităţii armeneşti din Botoşani) sau cu membri ai familiei Prunkul din Bucovina.

Studenţi fiind, descendenţii lui Hie şi Ecaterina se vor integra în societăţi sau asociaţii ale studenţilor români din Austria, cum ar fi Fundaţia Pumnuleana, militând pentru drepturile sau ajutorarea materială a tuturor românilor aflaţi la studii în străinătate.

O mare parte din documentele fondului respectiv, care se încadrează cronologic între anii 1800-1951 se referă la transferul de bunuri mobile şi imobile care au aparţinut în timp membrilor acestei familii şi constau din hotărnicii, acte de vindere, schimb, testamente etc.

Intenţionat am lăsat la sfârşit prezentarea unui document total diferit prin conţinutul său de restul documentelor din fondul amintit şi anume, Memoriul şi suplimentul privind drepturile civile şi politice ale armenilor din Moldova, tipărit la Iaşi în 1855, care are ca anexă o listă a hrisoavelor domneşti slobozite armenilor de domnii Principatului care se păstrează în mâinile lor (ale armenilor) afară de cele pierdute în timpul războaielor, începând cu anul 1700, anexă din care doresc să citez un scurt fragment: - armenii au fost folositori cămării gospod; folositori alişverişului, agriculturii, industriei şi comerţului; plecaţi spre plata către stat a birului; au drept de proprietate asupra pământului şi în sfârşit, au drept de judecată la divanul domnesc fără amestecul dregătorilor de ţinut în pricinile lor.

Cel de-al doilea fond familial, Manea, cuprinde documente care se încadrează cronologic în perioada 1861-1891 şi ne oferă informaţii despite membrii familiei Manea, medici, jurişti, administratori şi apoi proprietari de moşii, membri de marcă ai comunităţii armene din Botoşani, care s-au implicat (unii şi ca epitropi ai comunităţii) direct, în rezolvarea problemelor cu care s-au confruntat armenii acelei perioade din zona de nord a ţării, dar au făcut tot ce le-a stat în putere să-i integreze în societatea română, ba mai mult, să se sprijine reciproc atunci când situaţiile o cereau.

Edificatoare în acest sens sunt documentele care atestă participarea comunităţii armene din Botoşani la Societăţile de binefacere, de ajutorare a elevilor sau cetăţenilor din Botoşani lipsiţi de orice posibilităţi de întreţinere; ajutorul dat Liceului de băieţi A.T.Laurian din Botoşani începând cu anul 1879, atât cu banii necesari pentru reparaţii capitale, cât şi prin închirierea provizorie a unor case proprietate a comunităţii armene situate în apropierea liceului, absolut nece.şare .pentru desfăşurarea cursurilor şcolare, aceasta în timp ce Andrei Manea, absolvent al Facultăţii de ştiinţe juridice din Viena era epitrop al comunităţii armene. în această calitate, A. Manea justifică cheltuielile făcute în acest sens, sau pentru reparaţiile şcolilor şi bisericilor armeneşti şi pentru ajutorarea celor ce au suferit de pe urma incendiului care a devastat o mare parte a centrului oraşului Botoşani în 1887.

Multe din documentele fondului Manea se referă la modalitatea de rezolvare a problemelor de administrare sau transmitere de bunuri proprietatea lor (moşii, imobile, velniţa de la Dumbrăveni, proprietatea fraţilor Goilav) sau ale altor familii de armeni, Ciolac, Ciomac, Marinovici, acesta din urmă preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie în anul 1886, de care s-a ocupat în mod special avocatul Andrei Manea ( inclusiv pentru unele moşii situate în afara graniţelor ţării - cele ale familiei Makrinitti din Grecia, care deţinea proprietăţi şi în judeţul Dorohoi, la Teioasa, com. Păltiniş).

Exemplificăm din multitudinea acestor documente pe cele care evidenţiază preocuparea de care a dat dovadă A. Manea în calitatea sa de avocat al Măriei Garabet Ciolac (născută Boldur-Lăţescu) privind executarea prevederi lor din testamentul tatălui ei referitor la întreţinerea localurilor de şcoală şi primărie din comuna Hudeştii Mari, jud. Dorohoi, cărora le făcuse diferite donaţii în bani sau suprafeţe de teren, prevederi care se prelungesc aproape 15 ani (1884-1894).

Aceleaşi atente preocupări în rezolvarea în limita legilor aflate atunci în vigoare, le manifesta A. Manea pentru probleme de administrare a moşiei Epureni, com. Ungureni, arendată de familia Manea şi apoi devenită proprietatea acesteia.

Ca o concluzie ce se desprinde din cele de mai sus, este aceea că informaţiile documentare se constituie în dovezi care atestă nu numai simpla prezenţă a armenilor în zona de nord a ţării, respectiv în judeţele Botoşani şi Dorohoi, dar şi integrarea lor în societatea românească de aici, cu implicare directă în rezolvarea tuturor problemelor cu care aceasta se confruntă la momente diferite: menţionăm în acest sens faptul că în lista contribuabililor la construirea Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, inaugurat în 21 decembrie 1914 se află, alături de nume de români şi nume de familii de evrei sau de armeni - inclusiv Aritonovici şi Manea, creatoarele celor două fonduri documentare aflate în arhivele botoşănene, sau ale celor cu care acestea se vor înrudi în timp, cum ar fi; Ciolac, Ciomac, Goilav, Kapri, Prunkuk ş.a.

În 1889, la un congres al studenţimii române, desfăşurat la Ploieşti, studentul de atunci Corneliu Botez, botoşănean, scriitorul şi consilierul juridic de la Curtea de casaţie de mai târziu, autor al unor importante contribuţii documentare eminesciene, avea să propună aşezarea în Botoşani a bustului ridicat în memoria Luceafărului poeziei româneşti, Fondurile necesare s-au strâns prin subscripţie publică. Relevăm, în acest sens, şi contribuţia la strângerea lor a unor societăţi culturale, între care Ateneul Român din Botoşani.

În septembrie 1890 a fost convocat, la Botoşani, Congresul studenţilor universitari români din Bucureşti şi Iaşi, cu care prilej urma să fie dezvelit bustul Poetului. Acesta era opera marelui sculptor Ion Georgescu şi fusese turnat în bronz, la Paris, de către Martin. La solemnitate erau prezenţi circa 600 studenţi universitari, acreditaţi ai unor organe de presă, oameni de cultură, oficialităţi botoşănene, societăţi culturale locale, un numeros public. Cu acest prilej, ziariştii veniţi la manifestare au editat un ziar comemorativ Eminescu şi un altul Gazeta gazetarilor.

La temelia piedestalului pe care se afla bustul a fost pus un pergament (care, pesemne, zace încă acolo), cuprinzând numele membrilor comitetului de iniţiativă, al autorului bustului, data dezvelirii.

La 11 septembrie 1890, în faţa vechii Şcoli primare de băieţi Marchian, la dezvelire, era prezentă o mare de oameni. Cei prezenţi au sosit aici după o frumoasă defilare, începută în parcul Vârnav, într-o ordine impresionantă - patru călăreţi, muzica militară, şcolile primare, Şcoala de meserii, Liceul A.T. Laur ian, delegaţia liceelor Sf. Sava şi Matei Basarab, delegaţia Conservatorului de Muzică, delegaţia Societăţii pentru învăţătura poporului român, delegaţia junimii medicale, delegaţia Asimilarea, delegaţia Asociaţiunii generale a studenţilor români din Iaşi, Comitetul studenţilor pentru ridicarea bustului lui Eminescu, delegaţia studenţilor din medicină, delegaţia Societăţii Unirea, delegaţia Societăţii Tinerimea Română, delegaţia Societăţii presei, alte delegaţii de cluburi, numeroşi cetăţeni botoşăneni. Mai multe estrade fuseseră amenajate în preajma bustului.

La tribună se perindă mai mulţi vorbitori, pentru a-1 omagia pe genialul poet al neamului nostru. între ei, V. Lateş, Grigore Ventura, Scipione Bădescu, Tony Bacalbaşa, Panait Muşoiu, Ştefan Stîncă, Barbu Ştefanescu - Delavrancea. Studenţii C. Vasiliu şi Teodor se disting prin interpretarea creaţiei eminesciene, îndeosebi Glossa şi împărat şi proletar. De altfel, versurile primei strofe a Glossei sunt gravate şi pe soclu.

Întreaga solemnitate a fost o reuşită deplină. Presa din ţară va consemna evenimentul în detaliu. Erau doar prezenţi aici şi N. Tine, de la Revista literară, Rădulescu Niger de la Revista tinerimii, D. Teleor de la Constituţionalul, S. Petreaha de la Naţionalul, N.A. Bogdan de la Era nouă (Iaşi) ş.a.

Generaţii după generaţii au rămas cu imaginea acestei vibrante manifestări dedicate, aici, la Botoşani, Luceafărului. Liceean atunci, Henric Sanielevici scria: De pe soclul cel înalt, poetul, căruia marmura albă îi scotea bine la iveală fruntea de geniu, asemănătoare cu a lui Goethe, largă, înaltă şi boltită ca cerul - se uita pierdut în visări măreţe, la grădina bogată şi artistică din jurul tăcutului palat al unui vechi boier, moldovean (n.n. Casa Manolachi Iorga, actualul sediu al Secţiei de etnografie Botoşani).

Ulterior , bustul a fost amplasat în alt loc. Şi nici nu se putea găsi altul mai bun ca parcul Vârnav (azi parcul Mihai Eminescu), unde domină mereu, cu geniul său, conştiinţa noastră românească, chiar de vreme trece, vreme vine.

Ceramica a fost şi va rămâne mereu, peste timp, o mărturie a civilizaţiei umane. Bogăţia şi frumuseţea pieselor aparţinând culturii Cucuteni impresionează şi astăzi prin formele, cromatica şi decorul elaborat.

Olăritul, ca meşteşug, a cunoscut o evoluţie şi o continuitate în diferite centre din România, ajungând la înflorire până în prima jumătate a sec. XX. Acesta a fost pragul care a marcat momente ulterioare de revenire şi dispariţie a unor centre, rămânând puţini meşteri olari care au mai avut curajul să ducă mai departe acest meşteşug aflat la concurenţă cu industria porţelanului care a acaparat pieţele. Cu toate acestea, în case ţărăneşti sau în colecţii particulare şi muzeale s-au păstrat piese de olărie de o frumuseţe unică. Realizate de meşteri artişti, vasele modelate, pictate, smălţuite şi unele fiind chiar datate, rămân valori de necontestat.

Secţia de etnografie a Muzeului judeţean Botoşani deţine, alături de miile de piese de mare rezistenţă cu valori colecţionate de pe raza judeţului, o serie de vase de ceramică realizate de meşteri saşi

din zona Sibiului. Ele provin de la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Dorohoi, unde, în urmă cu zeci de ani, au fost achiziţionate sau donate pentru a alcătui o secţie de etnografie. Având în vedere reorganizarea muzeelor de după 1968, aceste piese au fost transferate la Muzeul judeţean Botoşani.

Din păcate, respectivele piese nu au avut fişe de identificare, însă, folosind metoda comparaţiei (ţinând seama de pastă, cromatică, decor, formă) am putut determina faptul că au fost confecţionate în zona oraşelor Braşov şi Sibiu, probabil de către saşi, dar nu este exclusă nici contribuţia meşterilor olari unguri sau români. Este îndeobşte cunoscut că în această parte a ţării, încă din evul mediu, meşterii erau grupaţi în bresle Aceste organizaţii aveau obiceiurile, însemnele breslei, marca breslei şi statutele lor.(Barbu Slătineanu, Studii de artă populară, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972). La Saschiz pare a fi fost un centru de olărie albastră pe la 1780-1850 (E. Sigerus, Siebenbiirgische-Săchsische Topfelwaren, Osland, 1919, Sibiu), ca şi la Rupea.

Barbu Slătineanu, referindu-se la ceramica de Braşov, pictată, afirma că albastrul este de multe ori foarte închis şi gros. Românii, de altfel, spun acestui albastru negru. Smalţul în regiunea Braşovului este subţire... Mai toată această olărie era lucrată cu cornul, instrument obişnuit mai mult la români.

Despre ceramica din zona Sibiului, acelaşi cercetător afirmă : ... pare sigur că cea mai mare parte din aceste vase au fost făcute chiar în Sibiu, care, pe vremuri, avea olari. Vasele, de un colorit mult mai viu, pe un fond

alb sclipitor, sunt pictate cu galben, verde , albastru, maro şi câteodată în liliachiu, fondul de angobă albă are o nuanţă uşor trandafirie sau gălbuie.

Avem deci toate motivele să credem în originea transilvană a acestei ceramici aflată în depozitele Secţiei de etnografie. Trebuie precizat că unele motive decorative sunt de influenţă austriacă sau ungurească (cerbul, păsări, pomi stilizaţi, flori). Dacă ne referim la

utilitatea acestor vase, putem afirma că ele foloseau pentru decorarea interiorului, pentru lichide sau pentru dus mâncarea la câmp. Ajunsă în Moldova şi folosită în case, apoi intrată în colecţiile muzeale, această ceramică este o mărturie care completează informaţiile despre ceramica transilvană a sec. XX şi este un model de comparaţie pentru ceramica din aceeaşi perioadă din alte zone ale României.

Demersul pe care îl întreprindem de câtva timp, de urmărire a stării tehnice a bisericii cu hramul Sf. Nicolae, Popăuţi, s-a constituit ca unul de observaţie sistematică, realizată, începând cu anul 1999 şi concretizată în analize tehnice, însoţite de fotografii care evidenţiază tipologia degradărilor şi avariilor active sau remanente.

Biserica Mănăstirii Popăuţi, monument istoric şi de arhitectură important pentru judeţul Botoşani, făcând parte din patrimoniul istoric şi cultural naţional, este ctitoria Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt - 3 septembrie 1496. Atât biserica mănăstirii cât şi turnul - clopotniţă sunt monumente pentru care este asigurat regimul legal de protejare, întrucât se regăsesc în Lista monumentelor din judeţul Botoşani (listă agreată de Ministerul Culturii şi Cultelor, D.M.I. şi avizată C.N.M.A.S.I.), la poziţia 07 - B - 083 şi sunt înscrise la numărul 27, în Anexa IU. 1. K. din Legea Nr. 5/2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III a- zone protejate.

Zidirea bisericii s-a făcut în ultima parte a domniei lui Ştefan cel Mare, când stilul moldovenesc de edificare şi decorare a bisericilor era deplin conturat. Parcurgerea interiorului edificiului ortodox evidenţiază zonele funcţional - liturgice ale spaţiului sacru, nartex, naos cu turlă, altar, delimitarea pronaos - naos, iniţială prin diafragmă, a fost remodelată în timp, rezultând o arcadă amplă care descarcă pe doi pilaştri masivi. Delimitarea estică naos - altar este cea cunoscută, prin iconostas. Pronaosul este acoperit cu o cupolă pe pandantivi, al cărei intrados este prelucrat cu nervuri ceramice dispuse după configuraţia bolţii gotice în formă de stea. Edificiul are fundaţie amplă din zidărie de piatră, diafragme rectangulare şi curbe realizate din lespezi de piatră şi cărămidă de epocă, arce, bolţi şi turlă din zidărie de cărămidă. Turla naosului descarcă pe structura specific moldovenească a arcelor piezişe solidarizate între ele prin intermediul pandantivilor mici, ansamblul menţionat fiind susţinut de arcele dublou. Arhitectura bisericii se dovedeşte a fi o prelucrare originală, în forme specific moldoveneşti, ale influenţelor răsăritene şi ale celor de filiaţie apuseană.

Altarul este delimitat în plan de absida semicirculară la interior şi de două absidiole laterale conţinute în volumul zidăriei de contur, cea nordică, proscomidiarul, şi cea sudică, diaconiconul. Absida estică este acoperită cu o semicalotă sferică, flancată spre vest de două arce late, alăturate, dintre care unul triumfal, estic, asigurând legăturile structurale la partea superioară a zonei altarului şi trecerea între altar şi naos. Toate suprafeţele zidăriei altarului, cele ale intradosului concii şi arcelor, au decor pictat. Legătura optică naos - altar se realizează prin pictura „de factură monumentală", având în centru pe Maica Domnului cu pruncul în braţe, cea atotstâpânitoare (Platytera), înconjurată de câte doi îngeri îmbrăcaţi ca diaconi. In zona mediană a absidei, sub un brâu de medalioane cu serafimi, au fost plasate, de la stânga la dreapta, scene ale frizei Patimilor: învierea, împărtăşirile apostolilor (plasate simbolic de o parte şi de alta a ferestrei din axul absidei), apoi Cina cea de taină şi Spălarea picioarelor. Registrul inferior, delimitat de friza Patimilor printr-un frumos brâu floral pictat cu aur,

conţine Liturghia arhierească. Sondajele de curăţire a picturii, realizate în ultima perioadă de restauratori, au repus local în valoare, printre altele, eleganta caligrafiere chirilică de pe filactere, solemnitatea gesticii personajelor, brâul fitomorf (vezi foto), etc. Palmetele în succesiune, rafinat pictate cu aur, de frumuseţea unui chenar de manuscris, reliefează sobrietatea şi rafinamentul decoraţiei menită a marca atributul domnesc al ctitoriei. în contrast negativ, pe stratul pictural sunt vizibile degradările evolutive, depozitele de săruri dezvoltate ca efecte ale umidităţii de capilaritate şi a celei rezultate din alterarea regimului normal higrotermic. Biodegradarea foarte accentuată în altar (prezentă în întreaga biserică) afectează iremediabil pictura.

Pentru argumentarea locului, importanţei şi semnificaţiei de excepţie a picturii al fresco originare, care constituie decoraţia murală interioară a bisericii, preluăm în continuare textul autorului Sorin Ulea: Primul ansamblu de pictură posterior celui de la Bălineşti este cel de la Popăuţi, biserică ridicată de Ştefan cel Mare în anul 1496. Este foarte probabil că şi această biserică a fost zugrăvită îndată după terminarea construcţiei. Caracteristica principală a sistemului decorativ al ansamblului de la Popăuţi constă în faptul că zugravul, aplicând cu fidelitate schema moldovenească tradiţională, aşa cum apare ea la Voroneţ sau Sf. Ilie, a adoptat, totodată, toate inovaţiile importante introduse de Gavril ieromonahul la Bălineşti, ca de pildă friza Patimilor în locul scenelor compartimentate şi reprezentările sinoadelor ecumenice în decoraţia pronaosului, în acelaşi timp însă zugravul de la Popăuţi a realizat el însuşi o importantă inovaţie de ordin decorativ.

Având de zugrăvit o biserică de plan treflat, de felul celor din grupul Pătrăuţi - Sf. Ilie, dar sensibil mai mare şi mai înaltă, reprezentând tipul deplin evoluat al arhitecturii moldoveneşti, zugravul a vrut să dea registrului Patimilor o amploare mai mare, corespunzătoare cu dimensiunile sporite ale spaţiului interior al acestui monument. Renunţând la registrul al treilea de sus, care la Milişăuţi sau Sf. Ilie prezenta scene din viaţa lui Iisus, el a sporit pe socoteala acestuia înălţimea registrului Patimilor. Totodată, pentru a nu exagera înălţimea acestui registru, el a plasat deasupra-i un brâu de medalioane (cu serafimi în altar şi cu busturi de sfinţi în naos). Această inovaţie a zugravului de la Popăuţi a jucat un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a picturii moldoveneşti. [...] Şi astfel, atât registrul lat al Patimilor, care încinge pereţii ca un imens rotulus de aproape doi metri înălţime, cât şi brâul de medalioane de deasupra, vor constitui caracteristica dominantă a decoraţiei altarului şi naosului bisericilor din veacul al XVI-lea.

Dacă Gavril ieromonahul rămâne, prin creaţia sa de la Bălineşti, adevăratul înnoitor al sistemului de decoraţie interioară a bisericilor moldoveneşti din secolele XV-XVI, zugravului de la Popăuţi îi revine meritul de a fi încheiat opera predecesorului său, fixând acest sistem, în ce priveşte altarul şi naosul, într-o formulă definitivă.

Promptitudinea cu care zugravul de la Popăuţi a sesizat necesitatea de a aduce sistemului decorativ tradiţional unele modificări menite să ţină pictura murală moldovenească în pas cu dezvoltarea arhitecturii, arată că acest zugrav înţelegea foarte bine şi urmărea să pună în evidenţă funcţia monumentală a picturii de zid. Aceeaşi concepţie estetică se manifestă cu limpezime şi în maniera sa de a picta. Participând la aceeaşi viziune stilistică a înaintaşilor săi (în special a celui de la Sf. Ilie), dar de un laconism încă mai pronunţat decât al acestuia, zugravul de la Popăuţi duce simplificarea limbajului grafic, atât de specifică pictorilor moldoveni din secolul al XV-lea, la ultimele sale consecinţe, realizând o îndrăzneaţă şi foarte personală stilizare a formelor (ajungând chiar, uneori, prin exagerare, la schematism).

Aspectele semnificative ale istoriei bisericii sunt cele două intervenţii importante, cu afectarea sistemului structural al construcţiei (pe lângă altele care au vizat, spre exemplu, pictura: spălarea frescelor din 1927 a condus la pierderea coloritului viu, de epocă). O primă intervenţie care a marcat ireversibil monumentul, cu pierderea unei importante cantităţi de materie originară şi documente iconografice inestimabile (tabloul votiv este unul dintre acestea), a constituit-o desfacerea diafragmei masive transversale (legătură spaţială importantă), desfacere despre care unele surse bibliografice precizează că s-a realizat în timpul domniei lui Mihai Racoviţă (1752). Soluţia constructivă iniţială cu perete masiv transversal, străpuns central de un gol de uşă de dimensiuni normale, perete dispus între pronaos şi naos, a fost utilizată la bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, explicând durabilitatea în timp a acestor edificii, cu preluarea corespunzătoare a sarcinii excepţionale seismice. O a doua intervenţie asupra edificiului, cu consecinţe dramatice, a constituit-o restaurarea din anii 1900, după soluţia arhitectului Al. Băicoianu.

Critica soluţiei de restaurare Băicoianu se regăseşte, în formă uşoară, la Eugenia Greceanu, notând, ca eşec al restaurării, înfrumuseţarea, artificială, după opinia noastră fără suport în epoca ştefaniană. Mult mai vehement este Gheorghe Curinschi Vorona, care precizează că, în lucrarea de restaurare, Al. Băicoianu nu s-a putut elibera de sub influenţa procedeelor promovate de Lecomte du Noiiy, deşi a fost unul dintre puţinii care au combătut, în texte scrise, orientarea lucrărilor lui du Noiiy. Al. Băicoianu a modificat, după opinia aceluiaşi autor, paramentul din vremea lui Ştefan cel Mare, introducând materiale aparente, îmbrăcând zonele de piatră brută cu piatră făţuită şi înlocuind decoraţia de ceramică smălţuită cu piese noi. Ca urmare, imaginea monumentului a căpătat un caracter rigid, neobişnuit pentru vremea în care a fost realizat.

Plecând de la demonstraţiile pe temă ale lui Sorin Ulea, cercetările recente ale protos. Luca Diaconu, susţinute cu argumentele săpăturilor arheologice şi de notaţiile din 1887 ale lui Alexandru Papadopol Calimach, au argumentat existenţa (cel puţin fragmentară) a picturii exterioare la biserica Popăuţilor. întreaga decoraţie murală exterioară pictată a fost dislocată la „restaurare".

Pe lângă înstrăinarea de modelul iniţial, pe care restaurarea incriminată a produs-o, soluţia aleasă de restaurator a avut şi profunde implicaţii structurale. Introducând în decorarea exterioară plăcile de talie, subţiri, a fost necesară fixarea acestora de zidăria suport cu un mortar foarte dens, bogat în ciment. S-a obturat astfel circulaţia hidrică interior - exterior, acumulându-se constant apă în masa zidăriei, efectele vizibile la interior fiind desprinderea frescei de suport şi depozitele de săruri (din evaporaţie) dezvoltate pe suprafeţe mari.

Pe toate laturile zidite ale altarului există zone, de diferite înălţimi (înălţimea medie este de cca.40 cm), unde zidăria este vizibilă, după ce straturile de finisaj s-au distrus. Vizual se constată calitatea remarcabilă a zidăriei originare. Aprecierea că materialul ceramic aparţine epocii ştefaniene este argumentată de faptul că blocurile zidăriei continuă sub fresca asupra căreia nu s-a intervenit. Zidăria, cu rosturi de mortar de 2,5 - 3 cm grosime, este alcătuită din cărămizi arse cu dimensiunile 290 x 130 x 55 mm. La examinarea zonelor de zidărie impresionează precizia lucrării: materialul este dur (practic nu rămân urme la o incizare obişnuită), zidăria este plană, cărămizile au feţele regulate, plane, muchiile rectilinii, iar abateri dimensionale sunt greu de sesizat. Este surprinzătoare rigoarea geometrică a zidăriei originare.

Traseele de cedare - echilibrare vizibile la interiorul bisericii, concretizate într-o anumită orientare şi dispunere a fisurilor şi crăpăturilor periculoase, evidenţiază că mecanismul spaţial de avariere - degradare este cel regăsibil la monumentele de epocă. Modelul tipic de avariere constă dintr-un ansamblu de dislocări ale volumelor structurale (cu angrenarea suprastructurii), dislocări dispuse pe direcţiile principale, longitudinală şi tansversale ale maselor de material. Aceste trasee de fisurare, materializate în zonele cu slăbiri ale suprastructurii (ferestrele din axul diafragmei vestice de închidere, din axul absidelor laterale ale naosului, din axul absidei estice şi golurile de uşi din pereţii pronaosului - dintre care cel nordic a fost înfundat, ulterior, cu zidărie subţire între ancadramentele din piatră) au secţionat construcţia în cel puţin şase blocuri mari, rigide, cu tendinţe independente de evoluţie, volume structurale solidarizate fizic prin elementele de închidere de la partea superioară: arce şi bolţi, la rândul lor angajate în tendinţa de dislocare.

Cap. I. ISTORICUL ORAŞULUI MEDIEVAL

Alegând din bogatul material bibliografic referitor la Botoşani doar datele semnificative pentru evoluţia structurii urbane, se constată că istoria oraşului medieval a fost determinată de:

a) aşezarea la zona de contact între podişul înalt împădurit şi câmpia din marea depresiune a Prutului de mijloc, fapt care a făcut ca Botoşanii să constituie o excelentă piaţă de schimb, atât pentru produsele Agricole, cât şi pentru comerţul cu animale;

b) aşezarea la intersecţia drumurilor care uneau principalele reşedinţe domneşti ale Moldovei: Şiret, Suceava, Hârlău, Iaşi;

c) aşezarea la un punct de legătură favorabilă cu marile drumuri comerciale ale Moldovei medievale (fig.l), respectiv: -Drumul tătăresc, de-a lungul Nistrului, care lega Liovul de portul genovez de la Caffa (Crimeea) prin Hotin, Dorohoi, Iaşi, Tighina, Cetatea Albă, având o ramificaţie către Suceava-Cernăuţi, ce se desprindea la Botoşani; - Drumul moldovenesc sau drumul Şiretului, care, prin Cernăuţi şi Şiret, făcea legătura cu centrele genoveze de comerţ de la Chilia, Cetatea Albă şi Caffa, precum şi cu principalul centru de comerţ cu Levantul care va deveni, începând din veacul al XIV-lea, portul Galaţi; - Drumul Liovului, care se desprindea din drumul Şiretului, făcând legătura prin Şiret şi Cernăuţi cu Liov, Cracovia şi Danzig; - Drumul mare al Dorohoiului, legat prin Hotin cu Cameniţa şi prin Cernăuţi cu Sniatin, ajungând la Botoşani prin Brăeşti, Leorda şi Cătămăreşti; - Drumul Hârlăului, care unea Hârlăul cu Iaşi, trecând prin Cotnari, Berleşti şi Budăiul Frânceşti; - Drumul cel mare împărătesc: Iaşi, Scânteia, Vaslui, Bârlad, Galaţi. ¹

Având legături directe cu Dorohoi, Cernăuţi, Şiret, Suceava, cu Iaşi - pe văile Sitnei, Miletinului şi Jijiei - şi cu Ştefăneşti (care, până în veacul al XVH-lea, a fost principal vad de trecere a Prutului şi un târg important, legat direct de Cameniţa, Soroca şi Iaşi), Botoşani şi-a menţinut importanţa comerţului de tranzit şi după căderea sub turci a Chiliei şi a Cetăţii Albe, datorită orientării acestui comerţ către Galaţi, care, dintr-un simplu sat de pescari la începutul sec. al XV- lea, va cunoaşte o spectaculoasă şi continuă ascensiune: în 1840, Galaţi era cel mai important centru de comerţ internaţional, vehiculând mai mult de jumătate din totalul de 100 milioane de piaştri, cât totaliza importul şi exportul Moldovei ².

Toţi factorii enumeraţi mai sus au impus funcţia dominantă a aşezării medievale care, până în veacul al XVIII-lea, a fost aceea de târg, cu rolul de principal centru de schimb şi - concomitent - centru de meşteşugari. Puterea centrală a favorizat dezvoltarea economică a târgului, lăsând în folosinţa târgoveţilor întreaga suprafaţă a oraşului, traversată de drumurile comerciale, şi rezervându-şi ca reşedinţă incinta izolată de la Popăuţi.

Datele obligate ale reţelei de drumuri au impus dezvoltarea aşezării pe un teren lipsit de apărare; ca atare, Botoşanii au fost mereu pustiiţi de năvăliri şi războaie, neexistând până în prezent cunoştinţe despre un sistem defensiv al oraşului sau cel puţin al unei porţiuni din oraş. Singurul refugiu posibil - în afară de pădurile din împrejurimi - a fost oferit de o vastă reţea de drumuri boltite, dezvoltate sub vatra însăşi a târgului, precum şi de incinta fortificată a curţii domneşti - apoi a mănăstirii - de la Popăuţi.³

Despre începuturile organizării orăşeneşti a Botoşanilor, cu alte cuvinte despre data când satul cu meşteşuguri înfloritoare, dezvoltat pe lângă un vechi loc de schimb, a primit de la domnie privilegiul autonomiei administrative şi al dreptului de târg, devenind o comunitate autonomă, dependentă direct de domnie, privilegiată şi închisă, nu se ştie nimic precis, întrucât arhivele oraşului au fost pustiite de nenumărate ori.⁴ Nicolae Iorga a presupus că în vremea lui Ştefan cel Mare Botoşanii trebuie să fie fost încă un sat, care se vedea de la Păpăuţi, dar nu se atingea cu acesta din urmă şi că primirea privilegiilor de oraş ar fi avut loc abia în timpul lui Petru Rareş: Se pare că el dărui noului târg, întemeiat poate cu privilegiu de la el, pentru a ţine iarmaroace, bâlciuri, Doamnei sale Elena...⁵ Această ipoteză este contrazisă de următoarele date:

a)în Letopiseţul anonim al Moldovei, (copie a letopiseţului scris la curtea lui Ştefan cel Mare), Botoşanii sunt menţionaţi în contextul oraşelor prădate şi arse de tătari în 1439 şi 1440: în anul 6947 (1439), noiembrie 28, au venit tătarii şi au prădat până la Botuşani. Şi iar au venit în 6948 (1440) decembrie 12 şi au ars Vasluiul şi Bârladul,⁶Este greu de presupus că prădarea unui simplu sat ar fi meritat din partea cronicarului - aproape contemporan cu evenimentele - aceeaşi atenţie ca şi arderea oraşelor reşedinţe domneşti de la Vaslui şi Bârlad, iar faptul că Botoşanii nu apar ca punct terminus al incursiunii, ci ca oraş devastat, este dovedit de amintirea acestei calamităţi consemnată de Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei: Scrie letopiseţul nostru că în anii 6947 noiemvrie 28 intrat-au în ţară oaste tătărească de au prădat şi au ars până la Botoşani şi au ars şi târgul Botoşanilor.⁷

b) Scrisoarea din 1579, ianuarie 8, adresată de Petru Şchiopul neguţătorilor Iioveni şi din celelalte părţi ale crăiei leşeşti, cuprinde afirmaţia cum că cel mai vechi iarmaroc în Moldova a fost cel care se ţine la Botoşani* Ori se ştie că iarmarocul era cu precădere un privilegiu al târgurilor.

Bazat pe aceste menţiuni documentare, Victor C. Nădejde a ajuns, încă din 1895, la concluzia că târgul Botoşanii şi însemnătatea comerţului său datează din vremile cele mai demult ale Moldovei ⁹, ipoteză pe deplin justificată de întâlnirea - condiţionată geografic - a drumurilor comerciale. O opinie similară apare la Constantin C. Giurescu, care consideră că localitatea este anterioară întemeierii statului moldovean independent, la fel ca Baia, Suceava, Şiret sau Hotin.

Date certe pot fi aduse doar de cercetări arheologice sistematice, dar până în prezent acestea au evitat vatra oraşului, cu toate ocaziile optime oferite în ultimii ani de lucrările edilitare şi de noile construcţii efectuate în centrul istoric. Cercetările din aria judeţului au condus la constatarea existenţei unui mare număr de aşezări săteşti în veacul al XIV-lea, care - în a doua jumătate a veacului - încep să graviteze către viitorul centru orăşenesc care vor deveni Botoşanii ". Momentul apariţiei târgului este situat de unii cercetători între sfârşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui următor¹²

Credem că delimitarea acestui interval pentru primirea de către satul Botoşani a privilegiilor orăşeneşti este excesiv de prudentă, pornind în principal de la absenţa documentelor, fapt care nu constituie însă un argument, întrucât este ştiut că cea mai mare parte din documentele slavo-române existente iniţial, precum şi majoritatea arhivelor orăşeneşti, au dispărut din diferite cauze: incendii, năvăliri, răscoale, distrugeri voite etc. . După părerea noastră, bazată pe considerentele geografice şi economice amintite mai sus, târgul-oraş datează din veacul al XIV-lea, fiind precedat de o aşezare de veac XIII. Observaţiile arheologice efectuate până în prezent în afara perimetrului oraşului confirmă această ipoteză, cel puţin pentru zona de vest şi nord-vest a oraşului: în zona fostei bariere Agafton s-a descoperit o aşezare din care s-au cules fragmente ceramice din sec. III-IV şi din perioada feudalismului timpuriu (sec. XI-XIII)¹⁴ ; cartierul Popăuţi vădeşte continuitatea locuirii în perioada sec. XIII-XVIII^l5; în sfârşit, locul denumit La Silişte (platoul situat la circa 2 km spre nord de oraş, la circa 500 m de linia ferată Botoşani-Leorda) prezintă - în afară de continuitatea de locuire constatabilă pentru intervalul sec. Xin-XVHI - şi urmele unei culturi Protodridu, care vădeşte asimilarea culturii materiale slave de către localnici, în perioada sec. IX-X ^l6.

Nu lipsită de interes pentru vechimea oraşului, cu toate semnele de întrebare pe care le ridică, este şi datarea bisericii armeneşti Sf. Maria şi implicit a momentului când armenii se stabilesc în Botoşani.

În 1849, Nicolae Şuţu a afirmat, fără comentarii, că cele mai veche biserici armeneşti din Moldova sunt cele din Botoşani, 1350, şi din Iaşi, 1395 ^l7. în mod surprinzător, această simplă menţionare a anului a fost interpretată ca fiind întemeiată pe textul pisaniei bisericii şi astfel a apărut în bibliografie pisania din 1350 a bisericii armeneşti din Botoşani, amintită- printre ultimele lucrări - de C.C.Giurescu ¹⁸şi Paul Petrescu ^l9. C.C. Giurescu consideră verosimilă data zidirii, având în vedere şi recunoaşterea de către Alexandru cel Bun, în 1401, iulie 26, a episcopului armean Ohanes, cu dreptul episcopal²⁰ şi presupune că centrul comercial al Botoşanilor a fost întemeiat de armeni²¹.

Data 1350 este contestată de Al Papadopol-Calimachi ²² şi - după el - de Artur Gorovei ²³, care pornesc de la ideea că Nicolae Şuţu s-ar fi referit la textul unei pisanii, deşi - după cum am văzut - acesta din urmă nu dă decât o dată a zidirii, care putea fi transmisă prin tradiţie. Textul real al pisaniei, redat în traducere de N. Iorga, consemnează înnoirea în 1826 a bisericii, construită cu vre-o 300 de ani în urmă ²⁴. Este sigur că biserica exista în 1669 ²⁵: ridicarea ei în primele decenii ale veacului al XVI-lea, aşa cum ar reieşi din pisanie (1826- 300=1526), pare să fie împinsă în a doua jumătate a aceluiaşi veac, dacă se ia în seamă cronica armeanului Minas din Tocat, care aminteşte dărâmarea bisericilor armene din Hotin, Şiret, Vaslui, Iaşi şi Botoşani în timpul prigoanei din 1551, sub Ştefan Rareş ²⁶.

Părerea noastră este că tradiţia ridicării primei biserici - de zid sau de lemn - în 1350 ²⁷se întemeiază şi pe existenţa unei evanghelii scrisă la Caffa (Kaffaohat) în Crimeea, în anul 803 al erei armene (1353 e.n.), amintită de Nicolae Iorga ²⁸ şi care nu se mai află astăzi în posesiunea bisericii armene din Botoşani²⁹.

Nicolae Iorga situează în veacul al XIV- lea închegarea coloniei armene din Botoşani ³⁰(punct de vedere preluat şi de Artur Gorovei³¹), bazându-se pe ipoteza întemeierii târgului abia în timpul lui Petru Rareş. Dacă se acceptă însă ipoteza existenţei târgului în veacul al XIV-lea, însăşi afirmaţia lui Nicolae Iorga: acesta era târg şi târg moldovenesc pe acea vreme nu se putea fără armeni³² devine un argument pentru confirmarea tradiţiei conform căreia prima biserică de zid armenească a fost ridicată în 1350, fiind apoi dărâmată în 1551. în acest caz, existenţa în veacul al XIV-lea a coloniei armene din Botoşani ar dovedi atât prezenţa anterioară a aşezării, cât şi stadiul evoluat al economiei târgului, care a determinat pe armeni să se stabilească aici, întrucât orientarea lor preponderentă către negoţ presupune instalarea în centre de schimb constituite - şi nu întemeierea acestor centre.

Datorită aşezării la o răscruce de drumuri - pe care veneau nu numai mărfuri, ci şi armate duşmane - Botoşanii figurează în istoria politică a Moldovei mai ales printr-o nefericită succesiune de războaie şi pustiiri. După cum am văzut mai sus, târgul a fost ars în 1439, în timpul invaziilor tătărăşti favorizate de dezbinarea domnitorilor Iliaş şi Ştefan (14361445) ³³. în 1498, Ştefan cel Mare a distrus la Botoşani restul unei armate turceşti care se întorcea dintr-o expediţie în Podolia şi Galiţia ³⁴. Armatele poloneze au prădat până în târg la Botoşani în martie 1500, pentru a fi apoi înfrânte de Ştefan cel Mare, care i-au dat război la târg la Botoşani. Şi cu vrerea lui Dumnezeu pierdură leşii războiul şi fu izbânda lui Ştefan

Vodă ...Şi multă caznă le făcea moldovenii leşilor, că au pus Ştefan Vodă de au arat cu leşii pre o culme de deal la Botoşani şi au semănat ghindă şi s-au făcut dumbravă mare, de este până astăzi copaci mari³⁵.

Tot polonezii pradă până la Botoşani în 1505 ³⁶, pradă Cernăuţii, Dorohoiul, Botoşanii şi

Ştefăneştii în 1509 ³⁷ şi pradă şi ard până la Botoşani în 1529 ³⁸ şi 1538 ³⁹ . La 18 noiembrie 1561, însăşi târgul devine câmpul de luptă între Despot Vodă, ajutat de trupe ungureşti, şi Alexandru Lăpuşneanu, susţinut de armate turceşti, întrucât acesta din urmă şi-a răspândit pe toţi pedestraşii săi, printre care erau şi 260 de ieniceri turci cu arme persane ... între casele şi curţile oraşului... iar pedestraşii unguri când au aflat că ienicerii, precum şi alţi pedestraşi se află prin curţile din oraş, deşi erau ferecate bine porţile unde se aflau ienicerii, totuşi aceşti unguri ca într-o clipă au sărit peste gardurile curţilor şi după o scurtă luptă au răpus pe toţi ienicerii până la unul⁴⁰.

În 1650, târgul a fost devastat de cazaci şi tătari⁴¹. în 1684, oraşul a fost ocupat de oastea căzăcească sub conducerea hatmanului Kuniţchi ⁴². în 1691, coborâtu-s-au craiul leşesc Sobieţchi cu oşti grele iar în Ţara Moldovii...după cum era învăţat ca să facă rău acestei ţări... de au adus şi pe moscali cu faptele lor...şi au venit craiul cu obuzul pe la Botoşani şi prin Cotnar, până la Târgul Frumos...⁴³.

Ce însemna o asemenea invazie ne-o spune Ion Neculce, vorbind despre turci: Pe acele vremuri (1711) era greu în ţară, nu de bir, ce de alte supărări. Că turcilor le era calea tot prin ţară mergând şi viind de la Hotin. Unii vinea pre la Focşani de mergea pre Şiret, pre la Botoşani..., alţii pre Bârlad şi pre la Iaşi, alţii pre la Prut. Şi ca nişte oşteni păgâni ce era, tot stricăciuni făcea cu fel defel de râsuri şi batjocuri a fete fecioare şi a femei înţălepte ⁴⁴. Semnificativă este şi relatarea din 26 februarie 1675, scrisă de preotul catolic Anton Rossi, a celor petrecute la Baia, unde cazacii au năvălit venind de la Botoşani - cale de o zi - şi au ucis peste 200 de oameni şi chiar preoţi în biserici, luând peste 100 de robi şi 400 de care de pradă ⁴⁵

Botoşanii au avut de suferit şi în veacul al XVIII-lea, în timpul războaielor austro-ruse- turce. în noiembrie 1768, baronul de Tott a găsit populaţia refugiată în incinta mănăstirii Popăuţi, fiind spăimântată de relele tratamente şi de hoţiile spahiilor ⁴⁶ în 1788, o primă luptă între turci şi austrieci s-a dat în jurul oraşului: turcii, învinşi, s-au retras spre Iaşi, dar apoi s-au întors şi au ocupat Botoşanii. O nouă luptă a avut loc şi s-a soldat cu ocuparea oraşului de către trupele austriece, sub comanda colonelului Fabry, la 22 martie 1788 ⁴⁷ Armatele austriece au părăsit Moldova abia după pacea de la Iaşi (29 decembrie 1790)⁴⁸.

Botoşanii au traversat o perioadă de nelinişte şi în 1821, când aici se adunaseră conducătorii Eteriei. Locuitorii au reuşit să izgonească, în cele din urmă, pe eterişti, fără lupte⁴⁹.

Succesiunea invaziilor, luptelor, a devastărilor şi a ocupaţiilor străine se regăseşte la toate oraşele Moldovei, amintirea lor în prezentul studiu fiind necesară doar pentru a explica unele aspecte ale structurii urbane, comune de altfel oraşelor cu o soartă asemănătoare. Adevărata personalitate a Botoşanilor rezultă din istoria economică şi socială a aşezării, determinată de condiţiile naturale prielnice şi de aşezarea pe drumuri comerciale însemnate, fară de care târgurile moldoveneşti nu s-ar mai fi ridicat din cenuşă, cum au fost prefăcute, chiar de la începutul existenţei lor, de năvăliri şi războaie ⁵⁰. Funcţiile majore ale oraşului medieval au fost, până în veacul al XVIII-lea, cele de târg medieval şi de curte domnească.

1. Cecilia Alinescu, Natalia Paşa, Vechile drumuri moldoveneşti, în Anuar de geografie şi antropogeografie, 19141915; Bucureşti 1915, p. 3-43; Emil Diaconescu, Vechile drumuri moldoveneşti. Contribuţiuni în legătură cu luptele lui Ştefan cel Mare pentru ocuparea domniei, Iaşi, 1939; Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XlV-lea, Bucureşti, 1967, p. 55-60.

2. Nicolas Soutzo, Notions statistiques sur la Moldavie, Iaşi, 1849, p. 143.

3. Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Botoşani, f.a. p.47-50.

4. P.P.Panaitescu, Oraşele, în: Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVIII), Bucureşti, 1957, p. 414. Arhivele orăşeneşti moldovene, a căror existenţă este specificată documentar în 1486 (ex officio civitatis Soczawa) si în 1646 (in oppidi archivio), cuprindeau în principal actele privilegiate ale oraşului, corespondenta si registrele de proprietate denumite în Moldova catastif sau catastih - vezi N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. 1. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea. Bucureşti, 1971, p. 319 şi 359-363; Radu Manolescu, Cultura orăşenească în Moldova în secolul al XVI-lea, în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, XX, nr. 1, 1971, p. 69. Aceste arhive nu depăşeau probabil capacitatea lăzilor în care se păstrau actele similare din Transilvania (lăzi ce se pot vedea astăzi), fapt care explică funcţionarea unor staturi orăşeneşti din această ultimă provincie în spaţiul restrâns al unor turnuri de apărare (Sibiu, Sighişoara). Pentru distrugerea actelor care reglementau viaţa oraşelor medievale din Moldova este semnificativ faptul că nu s-a păstrat nici unul din catastifurile târgurilor - consemnate ca obicei în 1584, ca străvechiul obicei în 1602 şi ca vechi obicei în 1618 - vezi R. Manolescu, op. cit., p. 67-69. împrăştierea arhivelor orăşeneşti reiese şi din sarcina primită în 1825 de Manolache Iorga, în calitate de epitrop al Botoşanilor: cu ocazia adunării pentru alegere de epitropi buni, ţinută în martie 1825 în casa lui Alecu Ralet, de o dată s-au hotărât ca să-s adune docomenturile risipite şi să-s pue în lada târgului (s.n.-E.G), ce s-au încredinţat în mâna dumisale Manolachi Iorga, ca la un cinstit bătrân şi vechi târgoveţ - vezi N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 266-267.

5. N. Iorga, Inscripţii botoşănene, Bucureşti, 1905, p. 6-7.

6. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVl publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P.P.Panaitescu, 1959, p. 5 şi 15.

7. Grigore Ureche vornicul şi Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie comentată de Constantin C. Giurescu, ediţia a III-a, Craiova, f.a. p. 20.

8. Alexandru Papadopol - Calimachi, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, în Analele Academiei Române, seria a Il-a, tom Vffl, 1885-1886, secţiunea II, p. 100-101; autorul precizează că documentul respectiv, al cărui original se afla în arhiva oraşului Lemberg, a fost publicat de B. P. Haşdeu la Iaşi, în 1862, în periodicul Din Moldova şi apoi în Archiva istorică a României.

9. Victor C. Nădejde şi I. Ţiţu, Dicţionar geografic al judeţului Botoşani (în anul 1891), Bucureşti, 1895, p. 53. Afirmaţia se sprijină pe studiul anterior al lui Al. Papadopol-Calimachi (op.cit., p. 95), care considera că existenţa târgului este dovedită în 1401, când cronicile menţionează Botoşanii printre ţinuturile puse de Alexandru cel Bun sub autoritatea mitropoliei de Suceava.

10. C.C.Giurescu, Târguri sau oraşe, p. 196.

11. V. Spinei, Rodica Popovici-Baltă. Principalele rezultate ale săpăturilor de la Hudum-Botoşani din anii 1970-1972, în Din trecutul judeţului Botoşani, Botoşani. 1974, p. 131.

12. N. Zaharia şi Em. Zaharia, Contribuţii privind rezultatele unor cercetări arheologice în câmpia Jijiei superioare din judeţul Botoşani, în Din trecutul judeţului Botoşani, p. 144.

13. Damian P. Bogdan, Din paleografia slavo-română. în D.I.R., Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 114 şi urm.; Radu Manolescu, Cultura orăşenească, p. 54; N. Grigoraş, Instituţii feudale, p. 363.

14. N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa şi Em. Zaharia, Aşezări din Moldaova. De la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 230.

15. Ibidem, p. 142, 147 - 148, 150, 155 şi 229-230.

16. Ibidem, p. 121, 148, 155 - 156,231.

17. N. Şuţu, op. cit.,p.53, spune, vorbind despre armeni; Ils ont huit églises en Moldavie, dont les plus anciennes sont celles de Botochany bâtie en 1350 et celle de lassy qui date de 1395.

18. C.C. Giurescu, op. cit., p. 90 şi nota 2. Menţiunea pisaniei este în contradicţie cu citarea de către acelaşi autor a cronicarului armean Minas din Tocat.

19. Paul Petrescu, Arhitectura civilă a Botoşanilor, p. 285. Eroarea este amplificată într-un material de popularizare publicat de Vasile Drăguţ, Dealurile şi amintirile Botoşanilor, în Secolul 20, nr. 7-8-9, 1978, p. 116: pisania devine ştirea că în anul 1350 exista în Târgul Botăş o biserică armenească. Nu este de altfel singura lipsă de informare, întrucât în fraza următoare se afirmă că Botoşanii au devenit un apanaj al soţiei domnitorului prin hotărârea lui Alexandru cel Bun. Este cert că veniturile oraşului au aparţinut doamnei începând cu domnia lui Petru Rareş; C.C.Giurescu a formulat cu titlu de ipoteză posibilitatea ca regimul de apanaj al Botoşanilor să dateze din vremea lui Alexandru cel Bun, având în vedere funcţiile de dregători ai doamnei, consemnate în această din urmă domnie, precum şi precedenţa apanajului constituit de Alexandru cel Bun fostei sale soţii, Ringala, în 1421, căreia i-a dăruit veniturile târgului Şiret şi ale Volovăţului (op. cit., p. 196-197). Ipoteza lui C.C. Giurescu s-a metamorfozat la V. Drăguş în hotărârea domnească.

20. C.C. Giurescu, op. cit.,p. 90. Considerăm că argumentul nu este concludent pentru datarea celei mai vechi biserici armeneşti din Botoşani.

21. Ibidem, p. 196.

22. Al. Papadopol-Calimachi, op. cit., p. 102 şi nota 3 : S-a zis că biserica armenească din Iaşi ar fi zidită la 1395, iar cea veche (căci sunt două aicea) din Botoşani la 1350... şi această pretinsă vechime s-a zis că se dovedeşte după inscripţiile de pe acele biserici. în nota 3 se face referire la lucrarea lui Nicolae Şuţu, Notions statistiques...p.52- 53 şi la B.P. Haşdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti, 1868, cu precizarea întemeindu-se pe Principele Şuţu. Se pare, deci, că la B.P. Haşdeu se află originea unei interpretări care a fost preluată - fără a se mai verifica textul Şuţu, dar cu trimitere la acest text - de toţi ceilalţi autori.

23. A. Gorovei, op. cit.,p. 73-74.

24. N. Iorga, Inscripţii botoşănene, p. 24, inscripţia deasupra uşii de intrare pentru bărbaţi: Biserica Sfintei Marii, care fusese clădită cu vreo 300 de ani în urmă, acum, cu atotputernicia lui Dumnezeu, s-a înnoit, lăsăndu-se <totuşi> zidurile cele vechi şi adăugăndu-se cu turn şi clopotniţă, cu cheltuiala poporenilor din Botoşani, cu sârguinţa cea mare a dumisale Ştefan Goilav, la 1826, iunie 21.

25. Ibidem, p. 9; A. Gorovei, op. cit.,p. 73-74.

26. C.C. Giurescu, op. cit., p. 90 şi nota 1. Consemnarea dărâmării bisericilor din Iaşi şi Botoşani ne întăreşte părerea că Nicolae Şuţu nu a dorit să amintească decât vechimea conform tradiţiei, fără pretenţia de a se întemeia pe un document epigrafic.

27. Tradiţie consemnată şi în actele parohiei armene - vezi adresa nr. 25/20.111.1857 a Eforiei comunităţii armene din Botoşani către Departamentul de Kult şi al instrucţiunii publice.

28. N. Iorga, op. cit., p.9, nota 5.

29. In 1977, evanghelia nu se mai afla la Botoşani, fiind luată la episcopia armeano-gregoriană din Bucureşti, după informaţiile primite la parohie. În mod cu totul neobişnuit pentru relaţiile între instituţii, episcopia nu a răspuns la adresa DPCN nr. 9342/1977 prin care s-au cerut precizări referitoare la data exactă a manuscrisului şi la certitudinea că a aparţinut bisericii Adormirea Maicii Domnului (nu la Sf. Treime)*

30. N. Iorga, op. cit.,p. 9-10.

31. A. Gorovei, op. cit., p. 74.

32. N. Iorga, op. cit.,p. 10.

33. Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 420.

34. Marele dicţionar geografic al României, vol. I, 1898, p. 566.

35. Grigore Ureche vornicul şi Simion dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 57.

36. Ibidem, p. 83.

37. Ibidem, p. 86-87.

38. A. Gorovei, op. cit.,p. 5.

39. Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 100.

40. Călători străini despre ţările române, vol.II, Bucureşti, 1962, p. 123-124.

41. Ibidem, vol V, Bucureşti, 1973, p. 452.

42. Marele dicţionar geografic al României, vol. I, p. 567.

43. Ion Neculce, Cronica, vol I-II, Craiova, 1942, p. 133-134.

44. Ibidem, p. 348-349.

45. Diplomatarium Italicum, vol. I, p. 119 - conform datelor obţinute prin bunăvoinţa parohiei bisericii catolice din Botoşani.

46. A. Gorovei, op. cit., p. 47-48.

47. Ibidem, p. 17.

48. Marele dicţionar geografic al României, vol. I, p. 567.

49. Ibidem.

50. Victor Tufescu, Asupra aşezării şi dezvoltării oraşului Iaşi, în Buletinul Societăţii regale române de geografie, tom, LI, 1932, p. 305.

* In urma verificărilor făcute în inventarele bisericilor armeneşti din Botoşani prin anii 1978-1980 de către Oficiul judeţean pentru patrimoniul cultural naţional Botoşani, am constatat şi noi lipsa respectivei cărţi, care, după unele informaţii, a ajuns la catolicosul Bisericii din Armenia (n.n.- O.L. Şovan)

Coperta I - Vas cucutenian de la Drăguşeni – Botoşani

Coperta II - Turnul bisericii Popâuţi - Botoşani

Redacţia

Redactor coordonator dr. Octavian-Liviu Şovan

Redactori

Dana Petrariu, protosinghel Luca Diaconu, Stela Giosan, Ionel Bejenaru, Gellu Dorian

Tehnoredactare Octavian-Liviu Şovan, Mirela Anisie. Botoşani, str. Unirii nr. 10, tel.-fax. 516925, tel. 515173