Vârstele revistelor de cultură din România, multe la număr în zilele noastre, încep să fie din ce în ce mai mari, mai rotunde. Unele îşi numără vârstele în ani, altele în numere de apariţie. Revista "Hyperion" împlineşte acum 150 de numere de la apariţie. Revista a fost înfiinţată în luna ianuarie 1983, sub denumirea de "Caiete botoşănene", ca supliment al revistei "Ateneu" din Bacău. Revista se realiza în exclusivitate la Botoşani, însă cum pe atunci nu era voie să apară o nouă publicaţie literară, s-a găsit stratagema unui marsupiu în altă revistă. Gestaţia a durat şapte ani, "Caiete botoşănene", chiar şi aşa ascunsă, reuşind să se impună prin materialele de calitate publicate, prin câteva anchete de răsunet la acea vreme, cum a fost "Cultura poetului tânăr", sau prin rubrica de cercetare eminescologică "Eminescu in aeternum". Cum s-a ajuns la acceptarea acestui titlu? Lucian Valea, care a primit coordonarea revistei, a cerut mai multor colaboratori să propună un titlu. S-au adunat vreo douăzeci de propuneri, printre care şi "Hyperion". Nu a fost acceptat de către secţia propagandă a PCR Botoşani, preferându-se denumirea neutră, cuprinzătoare, de laborator cenaclier "Caiete botoşănene". Revista apărea lunar. A apărut fară întrerupere până în decembrie 1989, când, prin libertatea oferită cuvântului scris şi iniţiativelor, primul număr al revistei a fost editat la Botoşani în ziua de 24 decembrie sub denumirea de "Hyperion". Până la acea dată revista împlinise 84 de numere. De atunci până în prezent s-au mai adăugat, cu apariţii lunare, sporadice, trimestriale, cu posibilităţile financiare existente, încă 66 de numere. Egida revistei a avut-o dintotdeauna Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Botoşani, până în 1996 şi cu sprijin financiar doar pentru tipar, iar din 1997 revista apare ca obiect de activitate al Fundaţiei Culturale "Hyperion", păstrându-şi denumirea de "Caiete botoşănene", cât şi egida Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani. Până în 2000 revista a apărut şi în colaborare cu Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Botoşani. însă sprijinul financiar nu vine de la nici o instituţie locală, cum ar fi Consiliul Judeţean sau Primărie, aşa cum se mai întâmplă în alte judeţe. Fondurile sunt adunate dintr-o subvenţie doar pentru tipar, parţial, de la Ministerul Culturii şi Cultelor, dar şi de la un sponsor permanent, pe care doresc să-l menţionez aici, cu mulţumirile de rigoare, SC ELECTRO-ALFAINTERNAŢIONAL Botoşani. Sume mici mai adunăm şi din publicitate, vânzare sau donaţii.
Apariţia trimestrială este justificată din mai multe puncte de vedere. Apărând la Botoşani, cu un potenţial de colaboratori redus, păstrând ridicată ştacheta valorică, revista îşi adună portofoliul din întreg spaţiul cultural românesc, în aşa măsură ca rubricile să fie acoperite la nivelul cerut. Timpul a dovedit că apariţia trimestrială acoperă cel mai bine tipărirea. Asta ţinând cont că revista nu are o redacţie cu redactori plătiţi sau colaboratori care să fie atraşi de un anume interes pecuniar. Cu toate aceste greutăţi, de portofoliu şi de atragere a colaboratorilor valoroşi, în lipsa unor fonduri speciale, revista s-a impus în rândul revistelor de cultură din România. Difuzarea ei, ca peste tot, este deficitară. Dar şi aşa, revista ajunge în toate judeţele ţării, la importantele puncte de impact, cum ar fi Direcţiile pentru Cultură, muzee, unele librării sau chiar chioşcuri.
De doi ani de zile, revista are o subredacţie la New York. Asta nu înseamnă un avantaj material, ci unul de difuzare, de popularizare, cât şi un câştig prin atragerea unor nume retrase din spaţiul literar românesc, trăitoare în America, nume care au acceptat colaborarea văzând calitatea bună a revistei.
O menţionare a colaboratorilor de-a lungul timpului este binevenită aici. De la început revista i-a atras, pe lângă realizatorii ei principali - Lucian Valea, Dumitru Ţiganiuc, Dumitru Ignat, Emil Iordache, subsemnatul - şi pe unii din importanţii scriitori români, ca D. R. Popescu, Vasile Ignea, Laurenţiu Fulga, loan Alexandru. Constantin Noica, Petru Creţia, Sergiu Adam, Eugen Simion, Aurel Dumitraşcu, Călin Vlasie, Dan David, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Liviu loan Stoiciu, Traian T. Coşovei, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Spiridon, Mircea A. Diaconu, Alexandru Pintescu, Mihai Ursachi, Nicolae Breban, Valeriu Stancu, Daniel Corbu, alţii şi alţii. Traducători importanţi au colaborat în paginile revistei noastre cu lucrări excepţionale, ca Aurel Mircea Buiciuc, Emil Iordache, Micaela Ghiţescu, Irina Mavrodin, Mircea Ivănescu, Irina Horia, Emanoil Marcu, Jean Grosu, toţi cu o diversitate de traduceri din literaturile lumii. Şi scriitorii botoşăneni şi-au găsit locul în paginile revistei de-a lungul anilor: Dumitru Ţiganiuc, Lucia Olaru Nenati, Dumitru Ignat, Alexandru Bardieru, Constantin Dracsin, Dumitru Necşanu, Neagu Marcel Ciucaşu, Maria Baciu, Dorin Baciu, Valerian Ţopa (Augustin Eden), Constantin Bojescu, Victor Teişanu, Stelorian Moroşanu, Nicolae Corlat, Emanoil Marcu, Dan Lungu, Cristian Bădiliţă, Dan Sociu, Horaţiu loan Laşcu, Gabriel Alexe, Lucian Alecsa, Mihai Marciuc, Lucreţia Andronic, Eugen Hruşcă, Mircea Oprea, Nicolae Căruntu, Costel Zăgan, Ionel Bejenaru, Arina Ulm, Florentin Florescu, Vlăduţ Scutelnicu, George Luca, Andreea Agachi, Lucian Băleanu, Petruţ Pârvescu, Vasili Clem, Constantin Iftime, Viorel Ilişoi, aproape toţi cei ce scriu şi trăiesc în acest spaţiu. Revista a fost şi este deschisă debutanţilor, aşa încât cei ce-au dorit să publice şi au convins prin scrierile lor au publicat în paginile revistei noastre. La toate acestea pot fi adăugate colocviile şi recitalurile organizate de-a lungul anilor. E mult, e puţin? Rămâne la latitudinea
dumneavoastră, dragi cititori, să apreciaţi.
Aşezarea getică întărită de la Cotu-Copălău
Descoperită relativ recent1, aşezarea getică întărită de la Cotu, comuna Copălău, situată pe moşia satului medieval dispărut Jorovlea (sau Juravlea)2, nu prezintă o mai mică importanţă decât fortificaţiile cunoscute anterior în această zonă, de la Stânceşti, Dersca, Ibăneşti sau Stăuceni. Amplasată la marginea abruptului existent între Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei, fortificaţia exercita o bună supraveghere asupra acestei zone (foto 1), atât de expusă raidurilor şi
încercărilor de infiltrare din partea unor populaţii intrusive, în speţă celor scitice. Pe baza puţinelor materiale fragmentare, culese în urma unor recunoaşteri de suprafaţă, fortificaţia a fost încadrată iniţial în sec. IV-III ant. Chr., mai ales prin analogii cu materiale descoperite la Cotnari- Iaşi. Sondajele arheologice pe care le-am efectuat aici, în anii 1985, 1988 şi 1990 (foto 2), au avut ca rezultat sporirea materialului documentar, pe de o parte, iar pe de alta, obţinerea unor
observaţii stratigrafice care atestă existenţa unei faze mai vechi, anterioară secolelor IV-III ant. Chr. în prima sa fază, fortificarea consta doar în buna alegere a locului, apărat natural de pante abrupte pe trei din laturile sale, iar pe cea de-a patra, porţiunea de platou aleasă pentru aşezare, fiind apărată de o viroagă naturală, la care s-au adăugat unele amenajări sumare. Materialele arheologice descoperite până în prezent aparţin fazei a doua, prima fiind documentată prin resturi de palisadă sub pământul care s-a folosit la construcţia valului din faza următoare (foto 3). Pe timpul cât a fost folosită fortificaţia de pământ din cea de-a doua fază (sec. IV-III ant. Chr.), situaţia se prezintă asemănător cu cele petrecute la Stânceşti3 şi Ibăneşti4, unde se constată o singură distrugere a fortificaţiei, prin incendiere, datorită, posibil, aceloraşi evenimente.
Pe parcursul campaniilor de săpături, întreprinse între anii 1985-1990, s-a descoperit o cantitate apreciabilă de fragmente ceramice provenite, toate, din acelaşi nivel de locuire, dar aparţinând unei largi game de forme deja cunoscute5, pe lângă unele tipuri şi variante noi.
Potrivit descoperirilor de până acum, ocupaţiile principale ale locuitorilor acestei aşezări au fost agricultura şi creşterea animalelor. într-o mică groapă, aflată în apropierea locuinţei 1, s-a descoperit un otic din fier, asociat cu două figurine antropomorfe (din care una fragmentară)6, modelate sumar din lut şi arse la cuptor, întregul inventar fiind legat de practici magico-religioase caracteristice vechilor popoare de agricultori. De îndeletniciri de natură agricolă şi pastorală sunt legate şi câteva fiisaiole descoperite pe parcursul săpăturilor.
Starea oarecum prosperă a
locuitorilor este dovedită de fragmentele unor vase de import, de
provenienţă grecească, atestând legături economice cu lumea
din afară. Este vorba de o amuletă-pandantiv, lucrată pe un
fragment de amforă de Thassos, descoperit în preajma locuinţei 1, de
fragmentul unei guri de amforă de Mende, descoperit în preajma
locuinţei 2 şi de alte fragmente atipice, provenind de la amfore
nedeterminate de culoare roşie, descoperite pe parcursul cercetărilor
(foto 4). Fragmente din lupe de fier şi urme de zgură dovedesc
lucrarea locală a uneltelor necesare.
Abundenţa materialelor ceramice descoperite până în prezent dovedeşte că acestea erau lucrate pe loc, în cea mai mare parte. în proporţie copleşitoare, ceramica era lucrată cu mâna. Distingem în cadrul acesteia, o primă categorie, ceramica de uz comun, din pastă grosieră, uneori poroasă, alteori compactă, bine frământată, dar conţinând cioburi pisate. Câteva fragmente, care se îmbină, provin de la un vas cu diametrul de peste 60 cm şi cu pereţi groşi de 4 cm. Acel
vas se afla în locuinţa nr. 2, la nivelul de călcare al acesteia şi se folosea, probabil, pentru păstrarea unei rezerve de apă sau
pentru cereale. Chiupul a fost lucrat cu îngrijire şi este bine ars, având culoarea cenuşiu-cărămizie. Din aceeaşi categorie mai face parte un vas mare, cu diametrul de 49 cm în zona gâtului, având grosimea pereţilor de 1,5 cm, cu gura evazată, iar la locul de îmbinare a gâtului cu corpul vasului prezintă un brâu aplicat, cu crestături oblice, distanţate şi proeminenţe orientate în sus, sub forma unor urechiuşe. Foarte multe fragmente ceramice descoperite aparţin tipului de vase sub formâ de clopote, lucrate dintr-o pastă de o consistenţă şi o compoziţie diferite, toate însă conţinând cioburi pisate.
Există şi tipuri de
castroane şi străchini, dintre care, una, lucrată cu mâna,
documentează reproducerea vasului grecesc lucrat la roată, numit lekane.
Cănile sunt mai puţin reprezentate, iar tipsiile şi capacele
s-au mai întâlnit în zonă la Cucorăni, Stânceşti şi
Ibăneşti. Tigaia este un tip ceramic nou, cele trei fragmente pe care
le-am descoperit la Cotu încă nu-şi găsesc analogii în alte
săpături. Singura tigaie descoperită înn 1913, la Sfăntu
Gheorghe, se deosebeşte ca formă şi este considerată drept
imitaţie după o piesă grecească7. Tigăile
fragmentare de la Cotu sunt lucrate dintr-o pastă compactă,
conţinând nisip, dar şi cioburi de vase pisate. Au picioruşe
(probabil trei la număr), iar unul dintre fragmente este prevăzut cu
o coadă scurtă, cu o proeminenţă-apucătoare, de
formă plată. Culoarea fragmentelor diferă, de la negru la brun-cărămiziu
şi cenuşiu, datorită arderilor succesive pe care le-au suferit.
Toate exemplarele prezintă lustru la exterior.
Fusaiolele bitronconice, bine cunoscute în mediul getic, s-au descoperit şi ia Cotu, Acestora li se adaugă o fusaiolă de formă ovală şi una sferică. Alte două piese, care, datorită formei asimetrice, nu pot fi socotite fusaiole, ci mai curând piese de podoabă (mărgele) au avut alte întrebuinţări. O piesă de formă elipsoidală , goală în interior, cu 6 orificii mai mici decât bila ceramică aflată în interior şi care produce acel zornăit când se agită obiectul, care i-a şi dat numele de zornăitoare, a fost descoperit în locuinţa 2. A avut, desigur, întrebuinţarea pe care o au şi astăzi obiecte asemănătoare lucrate din alte materiale, folosite ca jucării.
Continuarea săpăturilor arheologice în zona platoului va aduce, desigur şi alte mărturii referitoare la modul de existenţă a geto-dacilor în acest spaţiu, precum şi despre cultura lor, încă insuficient cunoscută în această parte a ţării.
1. P. Şadurschi, O.L.Şovan, în Hierasus, VI, 1986, p. 33-39; idem, în Symposia Thracologica, 7,1989, p. 284285; idem, în Arheologia Moldovei, XVII, 1994, p. 169-181; Alex. Păunescu şi colab., Repertoriul arheologic aljudeţului Botoşani, 1, 1976, p. 72.
2. V. Nădejde şi I. Ţiţu, Dicţionar geografic al judeţului Botoşani, laşi, 1 885, p. 143; N.Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, DPCN, P74, p. 529. Nota 6 menţionează mutarea schitului Juravlea la Coşula în anul 1811. La o mică distanţă (aproximativ 0,5 km) spre sud-est de platoul fortificaţiei, s-a identificat locul unei biserici şi a unui cimitir medieval, având cruci de piatră cioplite sumar, care, potrivit informaţiilor primite de la prof. M. lacob şi de la locuitorul N. Ceplinschi, prezentau rudimente de inscripţii. Informaţia ne-a parvenit prea târziu. între timp, locul fusese
terasat şi plantat cu livadă. în timpul cercetărilor de suprafaţă şi a săpăturilor efectuate între anii 1985-1990 s-au descoperit şi în zona fortificaţiei fragmente ceramice feudale, aparţinând secolelor XVIII-XIX.
3. A.C. Florescu şi S. Raţă, în Suceava, 1969, p. 11.
4. P. Şadurschi şi Em. Moscalu, în Hierasus, VII-VI1I, 1989, p. 183-1999.
5. Emil Moscalu, Ceramica traco-getică, Bucureşti, 1983.
6. P. Şadurschi şi O.L. Şovan, în comunicarea prezentată la Sesiunea de rapoarte a Institutului de tracologie, la Oradea, 1986; rezumatul în Symposia Thracologica, 4, 1986, p. 80; P. Şadurschi şi S. Băltuţă, Figurinele antropomorfe la geto-daci şi unele ritualuri etno-folclorice la români, comunicare publicată în rezumat, în Symposia Thracologica, 6, 1988, p. 180.
7. I.H. Crişan, Ceramica daco-getică, Bucureşti, 1969, p. 192-193.
Câteva mărturii ale Războiului de Independenţă a României în colecţia Secţiei de istorie modernă a Muzeului judeţean Botoşani
Aniversarea a 125 de ani de la Proclamarea Independenţei de Stat a României se constituie într-un bun prilej de evocare a câtorva mărturii de cinstire şi de suflet al acestui important eveniment istoric românesc.
Astfel, prezenţa globală a botoşănenilor în Războiul Neatârnării Ţării este surprinsă de o litografie, de dimensiuni relativ reduse (13,5/10 cm), excelent păstrată, care redă pătrunderea Batalionului 1 Botoşani, din regimentul 16 Dorobanţi, regiment alcătuit din fii fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi,în reduta Griviţa 1 de la Plevna, în istorica zi de 30 august 1877. Imaginea , deosebit de clară, impresionează prin numeroase detalii, fiind cu mult peste ilustraţia reprodusă în albumul Armata română în războiul pentru independenţă 1877-1878, apărut în 1972, în sensul includerii tuturor elementelor de desen realizate de autor, chiar dacă nu putem preciza numele acestuia. Mai mult, ilustraţia în cauză din albumul citat este trunchiată, contrafăcută, în măsură să minimalizeze rolul regimentului botoşănean, probat cu atâtea documente de arhivă ca fiind în centrul coloanei de atac. în mod cert, privitorul are în faţă o ameţitoare privelişte a asaltului dorobanţilor noştri botoşăneni, cu scări şi cu faşine, care se confirmă şi prin clasicele versuri ale lui Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. De ce nu, imaginea oferită de litografie n-ar avea echivalent în versurile Dorobanţului lui George Coşbuc: Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid, Inimoşi s-azvârl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid. In fundalul litografiei este plasat un vajnic purtător al drapelului românesc, care încearcă să-şi croiască coridor printre vrăjmaşi.
Dincolo de valoarea documentară, litografia este purtătoarea unui înalt mesaj patriotic, mesaj transmis atâtor generaţii. Menţiunea de pe verso-ul cartonului pe care este aplicată , Premiu pentru tragere în ţintă. Anul 1882 August 8. Dat d-lui sublocot din C.III Alexandru Mihăilescu, demostrează limpede acţiunea~i binefăcătoare asupra conduitei civice, patriotice, ostăşeşti. Valorificată muzeistic, litografia menţionată şi-a găsit materializare într-o fotografie fundal, de mari proporţii, care compune Momentul 1877 în expoziţia de bază a Muzeului judeţean Botoşani, accentuându-i încărcătura emoţională.
La rându-le, două Diplome ale Societăţii Veteranilor, frumos cromolitografiate, de dimensiuni relativ mari (35/50 cm), dincolo de calitatea unor frumoase piese muzeistice, probează o activitate rodnică a veteranilor de la 1877/1878 din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, provenienţa lor ţinând de acest din unnă judeţ. Prima fusese conferită lui loan Ţambric, din comuna Darabani -Dorohoi, admis ca membru al Societăţii de la 1 mai 1912, în timp ce a doua diplomă îi fusese conferită lui Gheorghe Filip, din comuna Brăeşti-Dorohoi, admis ca membru al Societăţii de la 1 octombie 1912. Această din urmă diplomă, păstrată în ramă de către urmaşii săi. avea agăţate în partea superioară a ramei patru decoraţii: Crucea Trecerea Dunării, Apărătorilor Independenţei în Războiul 1877-1878, Medalia Comemorativă Rusă, Medalia Carol I. Ambele diplome au intrat în posesia noastră prin donaţia unor urmaşi ai deţinătorilor de drept. Una dintre ele este expusă în expoziţia de bază.
Colecţia Secţiei de istorie modernă a Muzeului judeţean Botoşani include şi partitura muzicală Viaţa e un vis (Das Leben ist ein Traum), vals pentru piano, cu dedicaţia In amintirea vitejilor ofiţeri şi soldaţi români căzuţi pe câmpul de luptă în războiul 1877-1878, autor fiind muzicianul
Carol Decker, la rându-i, de obârşie botoşăneană, editată de Jean feder.
Între piesele medalistice, cinstind Războiul Neatârnării României se disting Medalia Comemorativă a Independenţei şi Medalia Carol Davila. Prima este realizată după macheta gravorului Kullrich şi este bătută în bronz, având un diametru de 85 mm, fiind o excelentă lucrare artistică. Pe aversul medaliei este imprimată efigia lui Carol I, reversul încadrând o femeie reprezentând România, în mâna dreaptă ţinând o cunună de lauri, mâna stângă fiind rezemată pe un scut pe care sunt redate simbolurile celor patru provincii din stema României. Figura femeii este completată, de o parte şi de alta, de anii 1877-1 878, precum şi de un piedestal pe care este imprimat anul 1881, în stânga. Intervalul dintre cercurile acestui medalion şi marginea medaliei este gravat cu episoade din Războiul de Independenţă, cum ar fi: podul peste Dunăre de la Turnu Măgurele, vederea unor oraşe din dreapta Dunării, ca Şiştov, întoarcerea armatei victorioase şi primirea ei de către populaţie cu buchete de flori etc.
A doua medalie este bătută în memoria ilustrului medic Carol Davila, comandant al ostaşilor în alb, în Războiul Neatârnării. Ea a fost realizată după macheta sculptorului francez André Lavrillier, cu ocazia împlinirii unui veac de la naştere, în 1828, în bronz patinat, cu diametrul de 80 mm. Aversul medaliei redă bustul generalului doctor Carol Davila. Reversul conţine o reprezentare alegorică a unei femei cu o coroană de lauri pe cap, ţinând în mâna dreaptă bastonul cu şarpele încolăcit, emblema medicinei, iar cu mâna stângă strânge un bolnav. în fundal, o perspectivă cu aşezăminte spitaliceşti. O legendă semicirculară în partea de sus, continuată în partea de jos, în câmpul liber al medaliei, cuprinde 14 cuvinte: 1828, Centenarul Davila 1928, Medicină, Farmacie, Chimie, Serviciul Sanitar Militar şi Civil, Şcoala Veterinară, Orfelinate şi Azilul Elena Doamna.
Cele câteva mărturii muzeistice prezentate, dintre multe altele, dincolo de semnificaţia fiecăruia în parte, captează interesul vizitatorilor, transmiţându-le cuvenitul mesaj patriotic, al dragostei pentru Neam şi Ţară.
După cum se ştie, cel mai mare incendiu din istoria Botoşanilor este considerat a fi cel care a avut loc la 3 iunie 1887, când în numai câteva ore au ars aproape în întregime un număr important din clădirile şi dughenile negustorilor situate în zona centrală a oraşului, inclusiv biserica Uspenia.
Biserica Uspenia, ctitorită de Elena Rareş în anul 1552, a fost afectată, flăcările producând stricăciuni importante la acoperişul clădirii şi la cele două turnuri, inclusiv în interiorul bisericii. în această biserică, numită de localnici catedrală, cu mult înainte de a i se recunoaşte oficial această titulatură în 1903, era depozitată arhiva proprie, cărţi şi odoare bisericeşti, precum şi arhiva Protoieriei Botoşani. Cele două arhive au fost salvate din calea focului şi datorită intervenţiei localnicilor, autorităţilor şi pompierilor şi pot fi studiate de cei interesaţi; de aceea ne-am propus în rândurile următoare să prezentăm doar câteva documente din aceste arhive salvate, păstrate astăzi la Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale, documente prin care se poate lesne reconstitui atmosfera şi panica care a cuprins Botoşanii în vara anului 1887.
Este acest eveniment un moment tragic din existenţa bisericii Uspenia, pe care îl rememorăm mai ales pornind de la considerentul că de numele acestui sfanţ lăcaş este strâns legat şi numele poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, botezat aici în ianuarie 1850, lucru consemnat şi în mitrica bisericii din anul respectiv. Se pare că această legătură dintre poet şi catedrala Uspenia nu a fost întâmplătoare, din moment ce se reia peste timp în acest an 1887, când tot aici, în Botoşanii loviţi din greu de marele incendiu s-a votat, după multe discuţii, un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi, asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centrul oraşului afectate în mod serios de incendiul amintit.
Primul document pe care-1 supunem atenţiei este telegrama Protoiereului jud. Botoşani, Lăzărescu, din 5 iunie 1887(foto 1), prin care se tăcea cunoscut Mitropoliei Moldovei că Botoşanii sunt de 12 ore în flăcări, catedrala şi turnurile sunt arse, dar că arhiva protoieriei şi obiectele de cult din interior au fost deranjate, dar scăpate.1
Deşi redactarea firească pentru un astfel de act este lapidară, telegrafică, realizăm astăzi, peste ani, dimensiunea adevărată a dezastrului pe care l-au produs flăcările bisericii şi zonei din împrejurimi în acel iunie 1887.
Un alt document care ne dezvăluie tragismul situaţiei şi care îl completează pe cel citat mai înainte este raportul cu nr. 38/14 iunie 1887 pe care epitropii bisericii catedrale Uspenia îl înaintau Protoieriei judeţului Botoşani (foto 2), deosebit de cuprinzător şi elocvent prin conţinutul său chiar şi pentru un necunoscător al istoriei locale, care oferă multe amănunte legate de incendiu: miercuri la trei a curentei (luni) Iunie pe la orele două p.m. un incendiu, teribil nutrit de un vânt puternic au prefăcut în ruine, mare parte din oraşul nostru Botoşani. Nici chiar biserica noastră, catedrala urbei şi a judeţului Botoşani cu patronul Adormirea Maicii domnului (pronumită Uspenia) nu a fost cruţată. Focul a distrus acoperământul de pe biserică şi de pe ambele turnuri; iar clopotele au căzut jos înlăuntrul turnului2
După aceste imagini sugestive, autorii raportului ne oferă destul de multe date privind istoria bisericii de la ctitorirea ei, inserând cu mare precizie reparaţiile (foarte puţine de altfel) efectuate de-a lungul timpului şi ne informează că în anul I 810 un alt incendiu, dar nu de aceleaşi proporţii, distrugea clopotniţa din lemn aflată la intrarea din curtea bisericii, motiv pentru care s-a reconstruit alta din piatră şi cărămidă alipită de biserică cu un pridvor mare şi altul mai mic, lucrare care se finalizează la 15 august 18191 lucru consemnat şi de inscripţia de la intrarea în biserică.
Tot din raport aflăm apoi un lucru care ne îndreptăţeşte să afirmăm că biserica românească a fost ocrotită de autorităţile administartive şi de cele bisericeşti, respectiv Mitropolia, din moment ce lucrări mai ample de reparaţii ale catedralei Uspenia se efectuau în anul 1877, când România era angrenată cu întreg potenţialul uman, material şi militar în Războiul de Independenţă. La anul 1877 s-au zugrăvit păreţii pe dinăuntru şi s-au mărit ferestrele care erau mici, apoi s-au tencuit şi văruit pe afară, reparându-se şi acoperământul de table de fer albe, cu care era acoperită biserica.4
În continuare aflăm din raport despre bucuria de care au fost animaţi locuitorii Botoşanilor la aflarea veştii că problema catedralei Uspenia care fusese afectată de incendiu a fost dezbătută în şedinţa Consiliului de Miniştri de la Sinaia din 5 iunie 1881, prezidată de însuşi regele Carol I şi când s-a hotărât necesitatea acordării unui ajutor pentru reparaţia bisericii; Oraşul Botoşani întreg şi în special noi Epitropii şi poporănii acestui sfânt lăcaş suntem foarte
recunoscători pentru această lăudabilă şi patriotică deciziune a înaltului guvern, luată în privinţa reconstruirii bisericii care este catedrala Botoşanilor,5
Faptul că aceste lucrări erau absolut necesare ne-o spun tot autorii raportului respectiv, care prezintă şi valoarea pagubelor produse de incendiu, care atingea cifra de 100.000 - 120.000 lei noi, iar raportul-în sine ne convinge cu atât mai mult cu cât descrie amănunţit starea bisericii după incendiu: acum după incendiu biserica prezintă un aspect foarte trist, acoperişul şi turnurile stricate, iar toaca şi clopotele nu mai pot chema pe credincioşi la rugăciune şi ea (biserica) parcă stă plângând şi ne cere ajutorul nostru pentru a deveni iarăşi
în splendoarea care a avut-o timp de trei secole şi jumătate!"
Totodată prin raportul respectiv, în care se menţionează şi faptul că au ars cele 15 binale închiriate şi 5 case de locuit ale personalului bisericii, epitropii cer aprobarea de a deschide liste de subscripţie pentru a ajuta la reconstrucţia acestora.
Finalul raportului este deosebit de elocvent pentru că ilustrează dragostea de care au fost animaţi autorii săi - respectiv epitropii şi printre ei şi poporănii - în toate acţiunile pe care aceştia le considerau necesare atât pentru reconstrucţia bisericii şi facerea vestmăntăriei cu cheltuiala statului...cât şi pentru construirea din nou a caselor absolut trebuitoare pentru preoţi şi ceilalţi clerici ai acestei biserici catedrale ...a unui oraş mare ca Botoşani.7
Este şi aceasta o dovadă în plus că biserica a avut un loc important în viaţa de zi cu zi a românilor, dar mai cu seamă în viaţa lor spirituală, în păstrarea credinţei, fiinţei şi identităţii noastre naţionale.
Încheiem aici prezentarea celor două documente cu un succint comentariu al textelor respective, semnalându-le ca surse de informare pentru cei interesaţi, întrucât acestea vin să completeze alte informaţii, cunoscute deja, privind marele incendiu din vara anului 1887, care a lovit atât de puternic oraşul Botoşani.
1. Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale, Fond Parohia bisericii Uspenia. ds. 2/1 887, f. 10.
2. Ibidem,f.11
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Ibidem, f, 12.
6. Ibidem.
7. Ibidem, f. 13.
Documente inedite privind istoria căii ferate botoşănene
dr. Octavian-Liviu Şovan
Fără îndoială că devenirea României moderne din a doua jumătate a sec. XIX, cu toate avatarurile sale, s-a materializat în funcţie de diverşi factori, economici, politici, teritoriali etc. Pornindu-se pe drumul modernizării capitaliste, în statul român, ca şi în teritoriile româneşti de sub stăpânire străină, se trece la o intensă activitate constructivă, privind diverse utilităţi publice de mare anvergură - porturi, depozite, silozuri, şosele, căi ferate, gări, sedii ale unor instituţii importante ale statului etc., cu importante eforturi financiare care, deseori, au prilejuit împrumuturi masive pe piaţa de capital a Europei, în special germană şi franceză.
Un loc important în această operă de modernizare a ţării l-a avut trecerea la construcţia accelerată de căi ferate, vitale în dezvoltarea economică. Şi dacă prima linie ferată din România, Bucureşti - Giurgiu, se construieşte în 1869, în nordul-estul Moldovei, prima linie ferată, pe distanţa Botoşani-Vereşti, şi gara actuală din Botoşani, construită în stil neogotic, se inaugurează în 1871 (foto l).Ceea ce caracterizează istoria devenirii căii ferate botoşănene, timp de aproape un secol şi jumătate, este rezolvarea doar parţială a planurilor de extindere a reţelei feroviare, în detrimentul dezvoltării economice a zonei, ceea ce a dus la rămânerea în urmă din toate punctele de vedere, până în ziua de astăzi. Şi dacă unele dintre proiecte s-au amânat din cauza primului război mondial, al doilea război a prilejuit şi distrugerea unor poduri peste Prut, ca cel de la Rădăuţi - Prut (foto
2), nerestaurat nici până în prezent, dar se pare, cu perspective imediate în acest sens.
Una din liniile ferate care au stat în atenţia autorităţilor române încă dinainte de pi imul război mondial a fost cea de pe traseul Dângeni-Rădăuţi (Prut), a cărei construcţie, după cum vom vedea într-un inedit document pe care îl prezentăm mai jos, a început în 1916, dar a fost abandonată imediat, din cauza începerii ostilităţilor militate, în august acelaşi an. De-abia după circa şapte decenii, proiectul a fost reluat şi executat parţial, pe traseul Dângeni-Săveni, traseu pe care, după o scurtă perioadă de funcţionare, astăzi nu se mai circulă.
Unul din episoadele care sunt reliefante pentru eforturile de realizare a dezideratului obsedant, inclusiv pentru autorităţile comuniste, de realizare a unei reţele de căi ferate complete pe teritoriul judeţului Botoşani, îl constituie încercarea conducerii comuniste a fostului raion Săveni, în anul 1957, de a convinge autorităţile centrale, printr-un memoriu în stilul caracteristic epocii, de necesitatea relansării construcţiei căii ferate de pe linia Dângeni-Rădăuţi (Prut). Că nu s-a putut obţine, la vremea respectivă, reluarea construcţiei, este cert, documentul ne prilejuieşte însă, în afară de informaţii preţioase despre istoria acestei căi ferate şi o radiografie completă a realităţii economice triste din anii '50 a unei părţi însemnate a actualului judeţ Botoşani, adusă
ca argument în favoarea dezideratului expus de autorităţile locale.
Ceea ce dorim să mai evidenţiem este faptul că documentul a intrat în posesia noastră de la cel care, la vremea respectivă era - după cum se poate observa şi din adresa de înaintare a memoriului amintit, către Ministerul Căilor Ferate (foto 3) preşedintele Sindicatelor C.F.R. din România. Vasile Bâgu, personaj important în ierarhia comunistă a vremii şi care era de loc din Vornicenii Botoşanilor, fiind o perioadă şi deputat de Săveni în Marea Adunare Naţională.
Activist cu vechi state de serviciu în cadrul Partidului Comunist Român, participând la Congresul de constituire al acestuia, în 1921, prieten cu Gheorghe Cristescu, Vasile Bâgu s-a remarcat prin participarea la conducerea Grevei din 1933 de la CFR Griviţa, unde lucra ca vopsitor de vagoane, a semnat din partea PCR pactul celor patru partide în vederea declanşării
actului de la 23 august 1944, iar după 1945 a condus Sindicatele CFR din România (vezi foto 4, de la Congresul Confederaţiei Generale a Muncii, din ianuarie 1945, pusă la dispoziţie de acelaşi V. Bâgu, în care, la prezidiu, pot fî observaţi Vasile Luca, generalul Rădescu, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu). Exclus din partid de Gh. Gheorghiu-Dej, împreună cu generalul I. Doncea, fost primar de Bucureşti şi veteran al războiului civil din Spania, pentru deviaţionism, a fost reprimit de N. Ceauşescu, cu care se cunoştea din timpul detenţiei în închisori. Ceea ce este demn de remarcat la acest personaj al istoriei comuniste este talentul ieşit din comun de povestitor, talent care 1-a impus în acţiunile propagandistice comuniste (vezi foto 5, în care îl putem vedea pe V. Bâgu vorbind la o adunare a ceferiştilor la sala Giuleşti - în stânga lui fiind Chivu Stoica şi Cercali Constantin).
Fără îndoială, specialiştii de la instituţiile care se ocupau cu istoria PCR au avut grijă să consemneze mărturiile, verbale şi documentare, ale vechiului ilegalist şi credem
că acestea, cândva, vor contribui substanţial, la scrierea adevăratei şi tenebroasei istorii a PCR. Probabil că vor fi utile şi cele câteva, aflate în posesia noastră, dar iată că, tangenţial, documentele prezentate aici reuşesc să contribuie la ilustrarea unui crâmpei din istoria economică a colţului nord-estic al Moldovei. Iată documentul:
COMITETUL RAIONAL DE PARTID COMITETUL EXECUTIV RAIONAL SĂVENI SĂVENI
Raionul Săveni este amplasat la graniţa de răsărit a ţării, fapt care a tăcut ca regimul burghezo- moşieresc, în scopuri tactice, să nu dezvolte reţeaua de căi de comunicaţie, ceia ce a dus la rămânerea în urmă din punct de vedere economic, cultural şi social a raionului nostru.
În prezent în raionul Săveni există o singură şosea împetruită pe o lungime de circa 50 km, şosea care în timp de ploaie, ninsoare şi desgheţ, devine impracticabilă atât din cauza traseului cu multe rampe cât şi datorită faptului că cea mai mare parte a traseului este în dembleu, din care cauză în timpul iernii este în permanenţă înzăpezită, iar circulaţia este practic întreruptă.
Primăvara, la topirea zăpezilor, terasamentul acestei şosele se înmoaie, iar din cauză că circulaţia nu se poate întrerupe complect, fiind singura arteră care leagă comunele din raion cu staţia CFR Ungureni, aceasta este supusă distrugerii, necesitând în fiecare an reparaţii capitale care costă circa 4 milioane lei.
Acest drum ar necesita următoarele lucrări tehnice pentru ca circulaţia să fie normală în orice anotimp: ridicarea pantelor, care ajung până la 15% şi tăierea dembleurilor, lucrare care ar costa cca. 50 milioane lei.
Restul drumurilor din raion sunt drumuri de ţară nepetruite care în timpul ploilor şi a desgheţului devin complect impracticabile, izolând comunele din raion de sediul raionului.
Din totalul de 13 comune care compun raionul Săveni, numai 4 sunt aşezate pe traseul şoselii mai sus arătate, restul comunelor au legătură cu raionul prin drumuri de ţară.
Faţă de măreţele sarcini ce ne sunt trasate de documentele celui de al doilea Congres al P.M.R. în vederea îndeplinirii celui de al doilea plan cincinal, privind obţinerea unei producţii sporite de cereale marfa, reducerea preţului de cost, ridicarea productivităţii muncii, pe calea transformării socialiste a agriculturii şi a ridicării nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii din raionul Săveni, construirea unei căi ferate pe terasamentul existent Dângeni-Săveni-Rădăuţi-Prut devine o necesitate imperioasă.
Terasamentul acestei linii este construit încă din anul 1917, este bine întreţinut, necesitând numai operaţii parţiale. Linia ferată după terasamentul actual Dângeni-Rădăuţi - Prut ar deservi următoarele localităţi din raionul Săveni:
Comuna Hăneşti, cu o populaţie de de 3662 locuitori. In acerastă comună funcţionează o moară comercială pentru grâu cu o capacitate de producţie de 48 tone în 24 ore, o secţie de GAS Manoleasa şi alte unităţi comunale. In prezent comuna Hăneşti se află la o distanţă de 6 km faţă de cea mai apropiată gară, în viitor faţă de noul terasament ar fi la o distanţă de 2 km.
Comun a Vlăsineşti, cu o populaţie de 4775 locuitori. în această comună funcţionează o secţie de GAS Manoleasa şi 3 întovărăşiri agricole. Comuna Vlăsineşti se află la o distanţă de 15 km faţă de gara Ungureni, faţă de terasamentul noii linii ferate se află la o distanţă de 0,500 km.
Comuna Săveni, reşedinţă de raion, are o populaţie de 6459 locuitori. în raza acestei comune funcţionează următoarele unităţi: un SMT, una G AC. un URCC, un ICR, un Agevaccoop, una întreprindere regională - 8 mai - cu 18 unităţi de producţie, uzina electrică, una bază CRR, ICS Recolta, ICL, una bază ORACA şi alte unităţi raionale şi comunale.
Comuna Săveni se află la o distanţă de 12 km de Gara Ungureni iar faţă de terasamentul noii linii ferate la o distanţă de 0,200 km.
Comuna Ştiubieni are o populaţie de 4062 locuitori. în această comună funcţionează următoarele unităţi economice: GAS Ştiubieni, 2 întovărăşiri agricole, o întreprindere piscicolă care produce anual 4 vagoane peşte. Comuna Ştiubieni se află la distanţa de 12 km de gara Ungureni, iar faţă de terasamentul noii linii ferate la distanţa de 2 km.
Comuna Drăguşeni are o populaţie de 3859 locuitori. în această comună funcţioneazxă o secţie a GAS Ştiubieni, 5 întovărăşiri agricole şi alte unităţi comunale. Comuna se află la o distanţă de 23 km de Gara Ungureni, iar faţă de terasamentul noii linii ferate la distanţa de 0,500 km.
Celelalte comune din raion se află la o distanţă de terasamentul noii linii ferate ce variază între 10-50 km faţă de staţia CFR Ungureni.
Traseul acestei linii ferate leagă şi raionul Darabani deservind următoarele localităţi:
Comuna Coţuşca cu o populaţie de ... locuitori (date necunoscute pentru conducerea raionului Săveni - n.n. O.L.Şovan) . In această comună funcţionează următoarele unităţi economice: GAS Coţuşca, SMT Coţuşca, 2 întovărăşiri agricole şi alte unităţi comunale. In prezent comuna Coţuşca se află la distanţă de 8 km faţă de Gara Dorohoi şi 45 km de Gara Ungureni. Faţă de terasamentul noii linii ferate, comuna Coţuşca se află la distanţa de 1 km.
Comuna Crasnaleuca, cu o populaţie de ... locuitori, se află la distanţa de 83 km faţă de Gara Dorohoi, iar faţă de terasamentul noii linii ferate la distanţa de 7 km. în această comună funcţionează o secţie de GAS Coţuşca şi o GAC şi 2 întovrăşiri agricole.
Comuna Mileanca are o populaţie de ... locuitori. în prezent se află Ia o distanţă de 38 km faţă de staţia CFR Dorohoi, iar faţă de terasamentul noii linii ferate la distanţa de 6 km. în această comună funcţionează 2 întovărăşiri agricole şi un sector zootehnic dezvoltat al GAS Coţuşca.
Comuna Bivol are o populaţie de ... locuitori. în acesastă comună funcţionează GAC şi 2 întovărăşiri agricole. Această comună se află la distanţa de 38 km faţă de Gara Dorohoi, iar faţă de noua linie ferată la o distanţă de 0,500 km.
Comuna Păltiniş are o populaţie de ... locuitori. în această comună funcţionează o GAC şi 2 întovărăşiri agricole. Această comună se află la distanţă de 45 km faţă de Gara Dorohoi, iar faţă de terasamentul noii linii ferate la distanţa de 6 km.
Comuna Horodiştea are o populaţie de ... locuitori. în această comună funcţionează una GAC şi 3 întovărăşiri agricole. Această comună se află la distanţa de 57 km faţă de staţia CFR Dorohoi, iar faţă de noua linie ferată la distanţa de 6 km.
Comuna Darabani, care este şi centru de raion are o populaţie de ... locuitori. în această comună funcţionează un SMT, 4 secţii a întreprinderii Lupta pentru pace Dorohoi, una GAC, un URCC, un Agevacoop, un ICS Recolta şi alte instituţii cu caracter raional şi comunal. Comuna Darabani se află la distanţa de 40 km faţă de Gara Dorohoi, iar faţă de terasamentul noii linii ferate la distanţa de 10 km.
Comuna Miorcani are o populaţie de ... locuitori, în raza acestei comune se află şi cariera de nisip Qarţos care garantează o exploatare de circa 50 ani şi care carieră care o importanţă deosebită pentru economia naţională, nisipul fiind de calitate excepţională. în prezent acest nisip se transportă cu mijloace de transport auto pe distanţa de 64 km. Faţă de terasamentul noii linii ferate, această carieră se află la distanţă de 1,500 km. în timp de toamnă şi iarnă din cauza şoselelor care devin impracticabile transporturile de nisip nu se mai pot efectua din care cauză lucrările în carieră încetează.
Comuna Rădăuţi-Prut are o populaţie de ... locuitori. în raza acestei comune funcţionează o GAC, 2 întovărăşiri ag. şi una bază CRR. Comuna Rădăuţi-Prut se află la o distanţă de 63 km faţă de Gara Dorohoi, faţă de noua linie ferată se află la distanţa de 0,200 km.
În prezent în lipsa acestei linii ferate unităţile economice din raionul Săveni, în cursul anului 1955, au efectuat următoarele cheltuieli:
|
Denumirea întreprinderii |
Transport |
Penalizări |
Duble manipulări şi perisabilităţi |
|
S.M.T. Săveni |
250.000 |
30.000 |
20.000 |
|
GAS Hăneşti |
652.000 |
14.000 |
43.000 |
|
GAS Ştiubieni |
720.000 |
9.000 |
52.000 |
|
întreprinderea 8 mai |
586.000 |
40.000 |
10.000 |
|
U.R.C.C. |
977.000 |
156.000 |
297.000 |
|
Combustibilul |
180.000 |
24.000 |
84.000 |
|
Regiunea de sfeclă |
1.279.000 |
52.000 |
287.000 |
|
I.C.S. Recoltă |
320.000 |
- |
- |
|
Baza de recepţie |
208.000 |
- |
68.000 |
|
Şantier construcţie |
500.000 |
58.000 |
90.000 |
|
Total |
5.672.000 |
383.000 |
951.000 |
Suma de 5.672.000 reprezintă sume achitate de întreprinderile din raionul nostru pentru transporturi. Construirea liniei ferate Dângeni-Rădăuţi-Prut ar permite dezvoltarea economică a raionului şi în special a agriculturii, prin însămânţarea unei suprafeţe mai mari de sfeclă de zahăr, plante oliaginoase şi tehnice, în consecinţă volumul acestor transporturi în viitorii ani ar creşte cu circa 30%, deci ar însemna suma totală de lei 7.372.000. La aceste venituri se mai adaugă şi suma de lei 2 milioane ce s-ar încasa probabil din transporturi de persoane a populaţiei din comunele din raionul Săveni.
În total unităţile CFR ar încasa numai pe raza raionului Săveni, anual circa 9.373.000 lei. în calculele făcute de noi s-au prevăzut numai cheltuielile de transport din raza raionului Săveni. La aceste sume se mai adaugă şi cheltuielile de transport efectuate de unităţile din raionul Darabani, care în cel mai rău caz ar fi de egală valoare cu ale raionului Săveni excluzând din acestea transporturile de nisip de la cariera Miorcani pe care nu le putem evalua, dar care se ridică la sume destul de importante.
În prezent în raionul Săveni transporturile se efectuează cu mijloace auto şi în mică măsură cu mijloace hipo. Din cauza drumurilor cu multe pante şi rampe care la cea mai mică ploaie devin greu practicabile, se produce mijloacelor auto o uzură de peste 50% faţă de un drum nonnal. Aceasta înseamnă o pagubă importantă pentru economia naţională, care nu poate fi acoperită prin încasarea cheltuielilor de transport arătate mai sus. Din cauza uzurii mari a localelor, întreprinderile de transport auto acceptă cu greu a efectua transporturi pe acest traseu, fapt care dăunează economiei raionului nostru.
Aceste pagube ar putea fi înlăturate prin construirea noii linii ferate. Tot prin construirea acestei noi linii ferate s-ar putea evita şi celelalte cheltuieli inutile ca penalizări, duble manipulări, perisabilităţi, care, conform situaţiei noastre însumează lei 1.334.000 şi care sumă grevează în mod nefavorabil asupra preţului de cost şi a rentabilităţii întreprinderilor.
Comitetul raional de partid şi Comitetul Executiv al Sfatului Popular Raional, în urma unei analize adânci a situaţiei economice a raionului, împreună cu toţi factorii interesaţi, ţinând cont şi de cerinţele venite din mase, pentru a traduce în fapt directivele celui de al doilea Congres al PMR, propune construirea liniei ferate pe traseul Dângeni-Săveni-Rădăuţi-Prut, construire care va contribui la dezvoltarea economică a acestor 2 raioane , în special în dezvoltarea agriculturii şi la ridicarea nivelului social, material şi cultural al populaţiei ţinută în întuneric de regimurile burghezo-moşiereşti.
COMITETUL RAIONAL DE PARTID COMITETUL EXECUTIV RAIONAL
O carte cu valoare inestimabilă - Evanghelia din 1834
Tipărită în limba română, cu caractere chirilice, cartea pe care o prezentăm mai jos are titlul Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, a apărut la 9 niai 1834 şi se află în posesia bisericii Sf. Voievozi din Botoşani. Este realizată la tipografia Sf. Mănăstiri Neamţ, pe hârtie manuală filigranată, in zilele hinecredinciosului Domn şi împărat Nicolae Pavlovici - a toată Rusia şi cu blagoslovenia şi ajutorul Preasfinţitului Mitropolit al Sucevei şi Moldovei - Veniamin, precum reiese din foaia de titlu. Multă vreme a servit cultului religios la vechea bisericuţă din lemn, fiind primită ca dar de la Mitropolitul Veniamin Costachi în 1834.
Fără îndoială, cartea are o valoare istorică, culturală şi artistică deosebită, dată de mai multe elemente, pe care dorim să le prezentăm în continuare.
În primul rând, menţionăm valoarea excepţională a legăturii de carte, care a fost executată manual, evidenţiindu-se astfel aspectul estetic al acesteia (gravura în relief este de o fineţe rară). Se poate constata falţuirea corectă a foilor, faptul că rotunjimea cotorului este echilibrată, curbura transei (aurită) se armonizează cu curbura cotorului. Materialul textil folosit (catifeaua) este specific secolului al XV-lea în legăturile florentine. Ferecătura (3/4 din suprafaţa coperţilor, iar cotorul în întregime acoperit) este din argint. Medalioanele centrale sunt executate în argint aurit.
Se remarcă inscripţii atât pe cotorul cărţii - inscripţionarea anului 1834, luna noiembrie cât şi numele donatorilor (Pomineşte Doamne pe robii tăi Gheorghe, Ecalerina şi fii lor întru împărăţia Ta, 1834). Ferecătura cărţii este caracteristică întregului secol al XVIII-lea şi începutului de secol XIX.(foto 1). O astfel de legătură este denumită de altar, întrucât era destinată încă din sec. XIV Evangheliarelor. Gama formulelor ilustrative este amplificată prin ornamentaţii aparţinând Renaşterii şi Barocului, prin imagini rafinat elaborate. Chenarele prezintă vrejuri stilizate, frunze de acant, palmete, bujori, fiind preluate din miniaturile lui Gavriil Uric. Vegetalele sunt stilizate, fiind redate cu mare fineţe într-o caligrafie dantelată. Medalioanele centrale înfăţişează scene din Noul Testament (învierea - coperta superioară şi Răstignirea -
coperta inferioară). Colţurile chenarelor sunt decorate cu chipul celor patru Evanghelişti şi a patru Prooroci ai Vechiului Testament, în atitudine de scriitori inspiraţi de sus. Personajele sunt tratate frontal, în spiritul îmbinării tradiţiei bizantine în care se simte ecoul artei realiste occidentale, dar şi al tradiţiei autohtone (foto 2). Totul este realizat într-o viziune liniar decorativă scoţând în evidenţă caracterul sacru al imaginii.
Legătura de carte prezintă o cusătură pe cinci sfori îngropate, este cea originală şi în stare bună de conservare.
Scoarţa este realizată din lemn îmbrăcat în catifea, ferecată parţial cu argint. Coperta cărţii este îmbrăcată în catifea roşie, ceea ce îi permite o prezentare luxoasă în maniera legăturilor florentine amintite mai sus. Cotorul cărţii este rotunjit, ferecat în argint şi prezintă cinci registre florale dreptunghiulare dispuse paralel pe înălţimea cotorului. Forzaţul este cel original, din hârtie marmorată - negru cu galben. Şniţul cărţii este decorat prin poleire, prezentând motive florale. Prezintă capital-band.
Blocul cărţii
cuprinde 404 pagini; o analiză globală asupra hârtiei
evidenţiază sfârşit de capitol. Colon-titlul este încadrat între
două elemente decorative, iar liniile de apă caracteristice hârtiei
manuale şi filigranele de diferite forme, prezente îndeosebi în centrul
paginilor.
Pagina de titlu se întinde pe două feţe (faţă-verso) şi prezintă titlul, tipografia şi anul de apariţie al cărţii, frontispiciu, chenar decorativ, iar pe verso este reprezentată icoana înălţării la cer a Domnului, sub care se află scris un imn de slavă încadrat într-un chenar decorativ realizat în tehnica gravurii. Prefaţa cărţii urmează paginii de titlu, aceasta constând dintr-o înainte cuvântare a Arhiepiscopului Teofilact al Bulgariei la sfintele şi dumnezeieştile Liturghii. Sunt prezente: frontispiciul, vignieta finală şi litere ornamentale.
Cerneala de tipar folosită este de culoare neagră şi roşie. La începutul capitolelor sunt prezente frontispicii şi litere decorative, unele stilizate pe fond alb încadrate în dreptunghiuri. Alineatele au prima literă de dimensiuni mai mari şi scrise cu cerneală roşie. Sunt prezente vigniete la
numerotarea paginilor (colon-cifrul) s-a realizat în partea superioară a ramei paginilor (în dreapta). în interiorul cărţii se află reprezentate prin tehnica gravurii icoane ale
Sfinţilor Evanghelişti, Linele încadrate în chenare florale (foto 3).
Lucrările sunt executate cu o tehnică de miniaturist şi se supun evident stilului de gravură pentru tipar. Din grafica fină a compoziţiei miniaturale reiese gustul pentru real pe care artistul îl redă în fluiditatea melodică a liniei, exuberanţa plină de dinamism şi muzicalitate. în rezolvarea plastică a ilustraţiilor din blocul cărţii, miniaturistul a optat în favoarea clarităţii imaginii şi a unei expuneri simple şi directe, evitând supraîncărcarea, reţinând cele mai bune sugestii printr-o interpretare selectivă (foto 4). Reţinem că unele decoraţii ornamentale interioare sunt executate de cel ce semnează Teofil Monahul (0: M:).
Şi această carte, ca şi altele aflate în serviciul de cult reprezintă a mare investiţie materială, cu funcţie de tezaurizare, încât creatorii lor, deopotrivă cu comanditarii, erau conştienţi de valoarea lor culturală. Valoarea artistică se îmbină şi susţine valoarea metalului preţios. Ea deţine remarcabile însuşiri sub aspectul raportului formei şi decorului. Ornamentaţia are valoare decorativă dar şi funcţională, deoarece redă imagini legate de text pe care îl completează şi îl explică.
Sfânta Evanghelie poate fi contemplată - şi este - ca o operă de artă, dar privită în ansamblu, toate însuşirile ei se concretizează într-un singur discurs supraestetic, neechivoc şi coerent: cel teologic.
ISTORIC
Zona Botoşanilor reprezintă teritoriul cuprins între Şiret Şi Prut, situat în extremitatea nord-estică a ţării, învecinându- se la sud cu judeţul Iaşi, la vest cu judeţul Suceava, iar la nord şi est limita fiind marcată de graniţa cu U.R.S.S.
Zona Botoşanilor cuprinde de fapt mare parte din Câmpia centrală a Moldovei. Relieful este reprezentat în partea nordică printr-o zonă deluroasă a depresiunii Jijiei cu coline domoale ce nu depăşesc 200 m altitudine. Spre est se întinde o zonă de câmpie în lungul Prutului, iar spre vest, zona de terase înalte de pe malul stâng al Şiretului, cu înălţimi mai mari de circa 300 ni, culminează în sud-vest cu prelungirea nordică a culmei Dealului Mare, care atinge atitudinea maximă de 593 m1.
Părţile coborâte ca altitudine şi mai plane din lungul culmei Şiretului, Şeaua Bucecea, au oferit din foarte vechi timpuri condiţii prielnice pentru aşezări omeneşti, au jucat rolul unei porţi de vie circulaţie omenească între ţinuturile de munte şi cele de câmpie".
Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul zonei Botoşanilor, au dovedit o continuitate începând din paleolitic şi până în feudalism3. Popularea constantă a teritoriului dintre Şiret şi Prut este motivată de condiţiile prielnice vieţii umane, oferită de relieful cu terase joase, apă la dispoziţie şi pădure mai piiţină (ţinut de stepă şi silvostepă). Astfel, complexele de mamut, coarne de reni, unelte din silex, ateliere de prelucrarea silexului de la Ripiceni-lzvor, resturile faunistice de la Darabani aparţin paleoliticului, dovedit şi în staţiunile Mitoc, Ghireni, Ştefaneşti, Dorohoi, Flămânzi. Uneltele descoperite la Truşeşti şi Drăguşeni, ceramica şi obiectele de cult descoperite la Truşeşti, Drăguşeni, Corlăteni şi Hăneşti marchează neoliticul pe aceste locuri.
Cultura Cucuteni este bine reprezentată la Drăguşeni. Horlăceni, Crasnaleuca etc. Numeroasele descoperiri din epoca bronzului (unelte, ceramică şi alte materiale) de la Broscăuţi, Ştefaneşti şi Miorcani, remarcabil fîind depozitul de unelte şi arme de bronz de la Ilişeni, comuna Santa Mare, documentează procesul închegării triburilor proto-trace. Cele aproape 100 puncte arheologice, între care şi cetăţile de pământ de la Stânceşti, Dersca şi Cotu-Copălău, sunt mărturii care demonstrează perioada de cristalizare a civilizaţiei traco-getice din prima epocă a fierului.
Împrejurimile oraşului Botoşani sunt bogate în materiale aparţinând secolului I î.e.n. - 1 e.n. (Stânceşti, Cătămărăşti, Răchiţi, etc) şi perioadei carpice, corespunzătoare provinciei romane Dacia. Populaţia dacoromână, care după retragerea Imperiului evoluează pe întreg cuprinsul teritoriului fostei Dacii, este bine documentată arheologic şi antropologic în numeroasele aşezări şi necropole tip Sântana de Mureş de pe cuprinsul judeţului, dintre care amintim: Dealul Cărămidăriei - Botoşani, Nichiteni, Hăneşti, Miorcani. Migraţia slavă găseşte aici o populaţie autohtonă aflată într-un stadiu superior de civilizaţie. Toate aşezările aparţinând secolelor VI-VII, cât şi celor următoare descoperite pe întreg cuprinsul judeţului (cum ar fi cele de la Ripiceni, Cucorăni, Lozna), conţin materiale aparţinând populaţiei autohtone dacoromâne, în asociaţie cu materiale ale migratorilor.
Fortificaţiile de pământ din secolele VII-XI de la Fundu-Herţii, Baranca, Dersca, Şendriceni, Tudora ş. a. - atestă lupta dârză a românilor împotriva valului târziu de popoare în migraţie. în legătură cu drumurile care legau regiunile nordice ale Europei de zona mediteraneană, cât şi partea occidentală de cea răsăriteană se pun şi începuturile oraşului Botoşani, pe la mijlocul secolului al XlV-lea (1439)4. Cercetări recente confirmă aceasta prin descoperirea la Hudum, în apropierea Botoşanilor, a numeroaselor produse meşteşugăreşti, de provenienţă orăşenească. Şi în secolele următoare, negudstorii români cât şi străini, vor străbate vechile drumuri ce trec pe aici, după cum neo dovedesc obiectele, monedele descoperite, dar şi privilegiile comerciale date negustorilor bistriţeni, polonezi sau braşoveni. într-un astfel de document5 se menţiona pentru prima dată Dorohoiul (1407), loc în care se plătea vamă pentru comerţul cu Lehia încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Pentru secolele XVI şi XVII-XVIII, documentele6 menţionează numeroase aşezări pentru zona studiată.
Secolul al XIX-lea marchează o etapă nouă în dezvoltarea aşezărilor din zonă. Ca urmare a intensificării producţiei agricole, îmbunătăţirii situaţiei ţărănimii, începutului de dezvoltare a industriei, apar târguşoare şi se dezvoltă târgurile existente. Toate acestea au dat impuls aşezărilor, îndesirii lor.
Populaţia din zona Botoşanilor s-a ocupat încă din cele mai vechi timpuri cu agricultura şi creşterea vitelor, existând dovezi ale cultivării primitive a plantelor şi a creşterii animalelor încă din neolitic.
I. ROLUL LĂICERELOR ŞI SCOARŢELOR ÎN CASA ŢĂRĂNEASCĂ
În acest cadru larg istoric, economic şi geografic se situează una dintre preocupările de bază ale ţărăncilor din Moldova, ţesutul.
Una dintre trăsăturile esenţiale ale producţiei ţărăneşti în domeniul textilelor este bogăţia lor deosebită în ţara noastră. Pretutindeni, ţesăturile de casă ocupă un loc foarte important, funcţional şi decorativ în interiorul casei ţărăneşti. în unele părţi ale ţării noastre, mai strâns legate de lumea bizantină şi cea a Orientului Apropiat, datorită unor condiţii istorice particulare, textilele de casă au dobândit o strălucire şi bogăţie suplimentară. în această ultimă situaţie sunt: Oltenia, Moldova şi Banatul.
Meşteşugul ţesutului, demonstrat în ţara noastră încă din preistorie7, este cunoscut şi în zona Botoşanilor încă din neolitic. Săpăturile arheologice efectuate la Ţugueta-Truşeşti8, Drăguşeni, Corlăteni, au scos la iveală fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut. Dacă ţesutul apare, prin descoperirile amintite, documentat din neolitic, resturile sau urmele de ţesături sunt puţine - ceea ce face dificilă, chiar imposibilă urmărirea etapelor de dezvoltare a ţesăturilor în timp. în 1955, la Oboroceni - Paşcani9, sau descoperit într-un vas cu monede imperial - romane din secolul I-II e.n., două fragmente de ţesătură în două iţe, din fire de in, a căror fineţe atestă că în acea perioadă prelucrarea firelor de in se făcea cu pricepere.
În urma săpăturilor arheologice efectuate la Suceava10, pe platoul din faţa Cetăţii de Scaun, cu morminte datând din secolul al XV-lea până în primul sfert al secolului al XVI-lea, s-au scos la iveală numeroase fragmente de ţesături din care se lucrau cămăşile. În foile de zestre", sunt menţionaţi termeni legaţi de ţesăturile de casă; lăicere, scoarţe, macate etc. În lucrarea sa Agricultura din judeţul Dorohoi , Ion Ionescu insistă asupra dezvoltării ţesutului în fostul judeţ Dorohoi ca meşteşug casnic de bază al ţărăncilor de aici - menţionând că ele ţes nu numai pentru îmbrăcăminte, ci şi pentru împodobirea casei cu scoarţe şi lăicere. În Monografia judeţului Dorohoi, autorii, vorbind despre traiul sătenilor, amintesc faptul că în camera de curat sunt multe scoarţe pe pereţi, ţesute de ţărăncile din partea locului. Meşteşugul ţesutului s-a dezvoltat pe măsura trecerii timpului, ajungându-se la realizări deosebite. în Moldova s-a ţesut mult, cu măiestrie, cu migală şi pricepere, atât pentru îmbrăcarea casei cât şi pentru îmbrăcămintea trupului. Interiorul ţărănesc atât de simplu şi de practic, cu mobilier extrem de redus şi legat organic de construcţie, a căpătat căldură şi frumuseţe prin împodobirea lui cu lăicere şi scoarţe.
Casa ţărănească din zona Botoşanilor se încadrează atât prin materialul de construcţie, cât şi prin dispoziţia planului şi structura sa, în tipul comun zonei de dealuri şi câmpie din nordul ţării. Locuinţa ţărănească tradiţională din zona Botoşanilor, cu o arhitectură care folosea ca materie primă lemnul, avea un plan simplu compus din două camere, cu tindă la mijloc. Dintre acestea, camera de locuit, casa, camara, se află totdeauna în stânga tinzii, iar camera de curat, cas'cea mare, se află în dreapta. Dimensiunile camerelor sunt aproape aceleaşi în toată zona. Ele variază la camera de locuit între 3/4 m - 3/5 m şi între 4/5 m - 5/6 m. pentru camera de curat. Interiorul camerei de locuit se remarcă printr-o simplitate deosebită. Sistemul de încălzit compus din vatră şi cuptor şi horn. până în secolul al XIX-lea, iar mai târziu 'din vatră cu cuptor, horn şi sobă, se află în colţul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele casei. în continuare, urmează patul din scânduri pe pari bătuţi în pământ, apoi colţul cu laiţe şi colţul cu blidar. Masa folosită era rotundă, cu picioare scurte, nu avea loc fix, iar după ce se servea mâncarea era de obicei scoasă în tindă sau pe prispă. în felul acesta, interiorul camerei rămânea totdeauna gol. Pe pereţi se aflau păretare şi lăicere din lână. Aceleaşi lăicere se aflau pe pat şi pe laiţe.
Camera curată avea mobilier la fel de simplu ca şi cel din camera de locuit, cu menţiunea că spre deosebire de aceasta, aici se afla o masă dreptunghiulară cu picioare înalte, plasată de obicei în colţul cu laiţe sau la mijloc, lângă geam, în cazul când existau două paturi. Camera aceasta nu avea sobă, ea servea ca loc de păstrare a lucrurilor mai de preţ din casă. Pe pereţi erau scoarţe, pe paturi şi pe laiţe se aflau lăicere ţesute cu alesături, iar deasupra lăzii cu zestre, care se afla la capătul patului, erau clădite scoarţe, lăicere, perne, plapome etc. în unele case, clidul ajungea până la tavan, în funcţie de hărnicia gospodinelor.
În zona Botoşanilor, ca şi în restul Moldovei şi a ţării noastre, pregătirea ţesăturilor ce împodobesc casa constituie, în primul rând, preocuparea de bază a mamelor. La căsătorie, în zestrea unei fete. lăicerele şi scoarţele au rolul de bază, numărul lor constituind o adevărată mândrie, atât pentru mamă, cât şi pentru mireasă, atunci când se joacă zestrea (în ziua nunţii, zestrea miresei este luată de la părinţii fetei şi transportată la casa mirelui: când se scoate din casă, vorniceii joacă fiecare scoarţă, lăicer, pernă sau alte obiecte din zestre). După căsătorie, tânăra nevastă nu va înceta să producă pentru căminul ei, atât ţesăturile de uz, care se distrug mai repede în timp, cât şi cele care sunt destinate să îmbogăţească încă interiorul casei. Ţăranca de aici foloseşte orice prilej de a-şi împodobi casa şi valorifica talentul către meşteşugul ţesutului.
Ţesăturile din gospodăria ţărănească a zonei Botoşanilor pot fi clasificate, având la bază două criterii. După materia primă din care sunt confecţionate, deosebim ţesături din fibre vegetale: in, cânepă, bumbac şi cel din fibre animale: lâna. în prima categorie intră ştergarele, feţele de masă, feţele de pernă, prostirile de pus pe culme sau la pat. Din cea de-a doua categorie fac parte: păretarele, lăicerele şi scoarţele.
Clasificate după criteriul funcţionalităţii - ţesăturile se împart în ţesături de uz practic (ştergare, feţe de masă, păretare, lăicere) şi ţesături ocazionale (scoarţe, prosoape). Iniţial, toate ţesăturile din gospodărie au avut un rol practic, chiar şi acelea prinse pe pereţii încăperilor, dat fiind faptul că ele izolau interiorul casei de frigul de afară. Abia pe parcurs, aceste ţesături au primit un rol ornamental. Dintre ţesături neam oprit în lucrarea de faţă asupra scoarţelor, deoarece acestea au valoare decorativă însemnată.
În ansamblul scoarţelor româneşti se pot desprinde câteva note mai deosebite ale celor realizate în Moldova. Unele dintre ele privesc proporţiile şi forma scoarţei, iar altele materialele şi procedeele tehnice. în sfârşit, o ultimă categorie de caracteristici de interes artistic privesc gama coloristică şi concepţia decorativă care dau originalitate şi valoare estetică deosebită scoarţelor de aici. Se pot aminti în acest sens dimensiunile mari ale scoarţelor (4-5 in lungime cu lăţimea variind între 0.90-1,50 m), comparativ cu alte zone (Maramureş, Banat). Dimensiunile mari ale scoarţelor sunt legate direct de proporţiile şi dimensiunile încăperilor. Trebuie menţionată ca o caracteristică de bază a scoarţei moldoveneşti, faptul că în mai multe exemplare se poate surprinde etapa de trecere de la lăicer. Suntem în fapt în faţa celui dintâi tip de scoarţă, cel arhaic, local. Al doilea tip de scoarţă, caracterizată prin mai multe chenare, reprezintă o transpunere locală a concepţiei covoarelor orientale. Sub raportul cromatic şi al concepţiei ornamentale, scoarţa din Moldova prezintă de asemenea, unele note particulare.
Arborele vieţii, sub diferite variante cu adânci sensuri simbolice constituie motivul principal. Modul în care este tratat, stilizarea lui până la schematizare, constituie originalitatea scoarţelor moldoveneşti atât de bogat ilustrată prin exemplare aflate în colecţia Muzeului judeţean Botoşani.
Motivul solar, care constituie cel mai frecvent şi cel mai vechi ornament al artei de pe teritoriul ţării noastre, încă din preistorie, este frecvent folosit în ornamentica artei moldoveneşti.
Coloritul vegetal se înscrie pe aceeaşi linie de păstrare a tradiţiei, care dă un caracter aparte scoarţelor şi lăicerelor. Folosirea plantelor pentru vopsire este un procedeu foarte vechi, particular Evului mediu, transmis lumii ţărăneşti. El se întâlneşte pretutindeni la noi. Particulare Moldovei , sunt anumite nuanţe obţinute prin coloritul vegetal (brunul, verdele şi galbenul).
Bogăţia zonei Botoşanilor în lăicere şi scoarţe, diversitatea ornamentală şi compoziţională a acestora, calităţile remarcabile ale coloritului, ne-au determinat să constituim colecţia Muzeului judeţean Botoşani (începând din anul 1968), încercând să subliniem şi câteva dintre cele mai interesante trăsături particulare ale acestor ţesături. Aceste trăsături esenţiale se regăsesc în colecţia de scoarţe prezentate în lucrarea de faţă, fapt care ne îndreptăţeşte să considerăm că scoarţa din zona Botoşanilor este una dintre cele mai reprezentative pentru arta populară românească de la est de Carpaţi.
* Apărută în 1976, teza de doctorat a cercetătoarei Angela Olariu (Paveliuc), Arta populară din zona Botoşanilor (trei volume), s-a impus prin singularitatea sa pentru zonă şi prin utilizarea investigaţiei de teren. Întrucât exemplarele cărţii, puse în vânzare de Muzeul judeţean Botoşani s-au epuizat de mult, până la apariţia unei noi ediţii, având în vedere specificul publicaţiei noastre, de punere în valoare a patrimoniului cultural al judeţului nostru, edit şi inedit, am crezut de cuviinţă că este util să republicăm în întregime, cu acordul autoarei, această valoroasă lucrare, pentru folosinţa celor interesaţi de extraordinarele valori culturale existente în nordul Moldovei (n.n. - O. L Şovan).
1 .Victor Tufescu, Dealul Mare Hârlău, Bucureşti, p. 12.
2. Idem, p. 132-133.
3. N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, E. Zaharia, Aşezări din Moldova de la paleolitic până în secolul al XVlIl-lea, Bucureşti, 1964.
4. Grigore Ureche şi Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei, Craiova, 1934, p. 20.
5. C.C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1971,p.223.
6. M . Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol I (1374-1437); II (14381456), 1031 -l 932; idem. Documente de la Ştefan ce! Mare, Iaşi, 1948; idem. Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517-1527), Iaşi, 1943; Documenta Romaniae Historica, Seria A, vol I—II, Bucureşti, 1975.
7. Istoria României, vol I, Bucureşti, 1960, p. 32.
8. Adrian Florescu, Şantierul arheologic de la Truşeşti, în Arheologia Moldovei, vol. IV, Bucureşti, 1966, p. 125.
9.I. Vlad, Cercetări asupra ţesăturii găsite în vasul de monede de la Oboroceni, în Arheologia Moldovei, IV. Bucureşti, 1966, p. 133.
10. Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române, sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1970, p. 1 12-1-112.
11. Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, voi. XXII, p. 314, 325, 327, 328.
12. Ion Ionescu, Agricultura română din judeţul Dorohoi, 1885, p. 498.
13. Monografia judeţului Dorohoi, Editată de Banca naţională a Dorohoiului, Dorohoi, 1938, capit. VI, p. 79.
14. Paul Petrescu, Motive decorative celebre. Bucureşti, 1971, p. 9.
PATRIMONIU IMOBIL
Privire recentă asupra unui monument: biserica ştefaniană a Mănăstirii Popăuţi (2)
Schela montata in naos şi prelungita în turlă a facilitat observaţiile directe la sistemul de boltire şi la tamburul turlei. în urma măsurătorilor pe care le-am efectuat, a rezultat că înălţimea totală a turlei, măsurată din cheia bolţii şi până la baza tamburului este de 10,65 m; precizăm că la această măsurătoare este posibilă o eroare de ± 1-5 cm., ca urmare a modului de măsurare, prin adiţie, permis de tronsoanele schelei. Semnificativă pentru modul de execuţie al tamburului este adaptarea, în fond dificilă, necesitând o mare precizie şi atenţie la zidire, la cerinţa
zugravului de a se crea o suprafaţă relativ vizibilă pe toată înălţimea mare a turlei. Întrucât măsurătorile au evidenţiat că diametrul interior variază constant pe înălţime, de la 3,40 m, la baza tamburului, la 3,20 m, această dimensiune fiind măsurată la înălţimea de 8,50 m, este o evidenţă că tamburul are o dezvoltare verticală interioară tronconică şi nu cilindrică, după cum se credea. Spre partea superioară a tamburului sunt variaţii semnificative ale diametrului interior în aceeaşi secţiune, la înălţimea de 8,50 m măsurându-se următoarele dimensiuni : 3,25 m, pe direcţia nord - sud, 3,22 m, pe direcţia est - vest şi 3,20 m pe direcţia nord - vest / sud - est. în zona mediană a turlei, generând o bună iluminare a primei jumătăţi a acesteia, sunt plasate, pe direcţiile cardinale, patru ferestre, care, deşi înguste, au o dezvoltare verticală importantă. Astfel, fereastra nordică are dimensiunile 0,42 m x 1,60 m. Pentru a spori luminozitatea interioară şi efectul optic simbolic al inelului de lumină, zidarul Popăuţilor a creat, sub ferestre, glafuri foarte înclinate, cu înălţimea de 1,50 m, de o dezvoltare poate unică în arhitectura moldovenească a sec. al XV - lea. în penumbra de la partea superioară a tamburului, prin efectul de impunătoare înălţime creat de aceasta, tabloul Pantocratorului pare plasat, parafrazându-l pe Sorin Ullea, în cele mai de sus înălţimi.
De sub stratul consistent şi opacizat al depunerilor pe decoraţia turlei, testele de curăţire locală superficială efectuate de restaurator au evidenţiat existenţa picturii pe toată înălţimea tamburului şi necesitatea stringentă ca tencuiala suport să fie fixată şi consolidată, în zonele ample (peste 1/3 din suprafaţa totală) friabilizate, sfărâmicioase, supuse macerării şi desprinderii. Pe verticală, de sus în jos, sondajele au reliefat următoarea succesiune iconografică: Pantocratorul, bandă ornamentală, bandoul Puterilor Cereşti: Serafimi şi Heruvimi, două registre suprapuse de arhangheli în sinaxă, dintre care al doilea dezvoltat între ferestrele turlei, registrul profeţilor, registrul apostolilor, iar la baza tamburului, un chenar floral pictat cu aur, asociabil grafic celui plasat peste primul registru cu sfinţi din altar şi naos. Suprapunerea, la pictarea al turlei, a două registre cu sinaxe de arhangheli este probabil unică, individualizând şi sub acest aspect, pe lângă cele remarcate de Sorin Ullea, programul iconografic al Popăuţilor. Având de pictat una dintre cele mai înalte turle ale epocii, artistul de la Popăuţi are meritul de a fi gândit excepţional spaţiul interior al tamburului, dublând registrul arhanghelilor, scenele ajungând la înălţimea de circa 5 m şi ocupând jumătate din înălţimea totală a decoraţiei tamburului. Această rezolvare compoziţională conferă şi importante valenţe tematice.
Traseele de cedare echilibrare, vizibile la interiorul bisericii, concretizate într-o anumită orientare şi dispunere a fisurilor şi crăpăturilor periculoase, evidenţiază că mecanismul spaţial de avariere - degradare este cel regăsibil la monumentele de epocă. Modelul tipic de avariere constă dintr-un ansamblu de dislocări ale volumelor structurale (cu angrenarea suprastructurii), dislocări dispuse pe direcţiile principale, longitudinală şi transversală, ale maselor de material. Aceste trasee de fisurare, materializate în zonele cu slăbiri ale suprastructurii (fereastra plasată în axul diafragmei vestice de închidere, ferestrele din axul absidelor laterale ale naosului, din axul absidei estice şi golurile de uşi din pereţii pronaosului - dintre care cel nordic a fost înfundat, ulterior, cu zidărie subţire între ancadramentele din piatră) au secţionat construcţia în cel puţin şase blocuri mari, rigide, cu tendinţe independente de evoluţie, volume structurale solidarizate fizic prin elementele de închidere de la partea superioară: arce şi bolţi, la rândul lor angajate în tendinţa de dislocare.
Degradările vizibile la examinarea vizuală, de detaliu, a turlei, constau din fisuri sau fascicule de fisuri la arce, pandativi şi tambur şi sunt concentrate în zonele estică şi vestică, aspect care evidenţiază că, pe traseul longitudinal de cedare, dislocările au angajat materialul structural de o parte şi de alta a axei longitudinale, rezultând o fâşie friabilizatăde lăţime variabilă, dezvoltată practic pe întreaga înălţime a bisericii.
În zona estică a turlei naosului sunt vizibile, de jos în sus, mai întâi crăpătura de la cheia arcului dublou, această fractură, de cca. 1-1,5 cm, fiind corespondentă celei din arcul dublou vestic. Se regăseşte apoi o fisură curbă, dezvoltată la îmbinările arc - pandantivi, poziţionată simetric faţă de cheie. Această fisură, cu deschiderea de 2 3 mm, evidenţiază tendinţa de deplasare - tasare a arcului dublou. Seria efectelor mecanice ale reechilibrărilor structurale continuă prin crăpăturile din lunetele arcelor -piezişe, intersectând, în dezvoltarea lor ascensională, arcele piezişe şi pandantivul mic estic. Apărate la cca. 70 cm de naşterea estică a arcelor piezişe, cele două crăpături se intersectează la partea superioară a pandantivului estic şi continuă în tambur, până la înălţimea ferestrei, dezvoltându-se relativ vertical, la cca.50 cm de fereastră. La îmbinarea dintre arcele piezişe, pandantivii mici şi tambur este foarte vizibilă o fisură circulară, dezvoltată în plan orizontal.
De o amploare mai redusă, modelul de fisurare din zona estică a turlei se regăseşte şi în cea vestică, degradările fiind concentrate pe verticala ferestrei. Reluând în discuţie mecanismul de avariere, se poate concluziona că în lunetele arcelor piezişe, în arcele propriu-zise şi în pandantivii mici se întâlnesc zone afectate care îşi pot pierde accidental stabilitatea.
Observaţiile directe privitoare la aderenţa frescei din turlă de suportul din zidărie au constat din verificări acustice, prin lovirea foarte uşoară a tencuielii pe circumferinţa feşei de separare dintre bandoul puterilor cereşti şi registrul arhanghelilor, la circa 8,65 m de baza tamburului. Sunetele specifice obţinute indică faptul că fresca este desprinsă de pe suport pe toată circumferinţa şi marchează practic existenţa punctuală a plinului. Aspectele puse în evidenţă, asociate şi cu existenţa zonelor de exfoliere a tencuielii, cu macerarea acesteia şi a zidăriei portante în zona mediană, expusă fenomenului de îngheţ - dezgheţ, indică o stare precară de conservare şi instabilitatea pronunţată a stratului suport al picturii. Intervenţia de consolidare, pentru a stopa desprinderile şi prăbuşirea unor suprafeţe mari de frescă din turlă este, prin urinare, imperioasă.
Un alt vector important al stării de degradare, cu accente grave la nivelul turlei, la pictura acesteia cât şi asupra bisericii în ansamblu este umiditatea. Acumularea umidităţii a determinat şi accentuat continuu degradările, atât cele structurale, produse în special de migraţia ciclică a umidităţii şi de gelivitate, cât, mai ales, cele, ireversibile, asupra picturii murale interioare în frescă. Umiditatea este, de departe, principala cauză de degradare a picturilor murale, accentuează Paolo şi Laura Mora1. Aceiaşi autori precizează: Conţinutul maxim de apă ce poate fi tolerat într-un zid, este de cca. 3 - 5%. '
Excesul de umiditate are cauze multiple, catalogate de unii autori ca fiind umiditatea de exploatare din aerul interior şi umiditatea de echilibru, ca urmare a higroscopicităţii materialelor de construcţie (...), umiditatea provenită din condensarea vaporilor, în urma atingerii limitei de saturaţie a vaporilor în procesul de difuzie prin elementele de construcţie şi care-şi are originea în greşeli de alcătuire sau în exploatarea neraţională a clădirilor3. Umiditatea în proporţie mărită realizează multiple degradări de tipul: eroziune, mediu propice florei, degradare prin cristalizarea sărurilor, eflorescenţele de săruri, exfolieri, ovalizări, umflături, facilitând desprinderile, asocierea fenomenelor ciclice de gelivitate.
Influenţând negativ evoluţia clădirii în ansamblu, umezeala a produs efecte foarte grave la turla bisericii, datorită unui cumul de condiţii favorizante. Astfel, ferestrele actuale ale turlei, fară părţi mobile, sunt montate într-un ancadrament de piatră, iar glaful inferior oblic, de o înălţime comparabilă cu cea a ferestrei, are pantă foarte accentuată, mărind, prin urmare, viteza de şiroire. Existând un singur rând de geam, iar ancadramentele fiind ineficiente termic prin natura materialului, temperatura suprafeţelor interioare este foarte scăzută în perioada friguroasă, acumulându-se condensul. La aportul de apă liberă din condens, se adaugă apa de infiltraţie din precipitaţii, prin neetanşeităţile ferestrelor. Prezenţa cotidiană a şiroirilor în perioadele reci şi frecvenţa ridicată a debitele semnificative de infiltraţie, conduc la efecte sub toate cele patru ferestre şi la glafurile laterale ale acestora, unde degradările tencuielilor sunt de o gravitate extremă, panta glafului determinând creşterea vitezei apei libere şi accentuând efecte ca cele de eroziune, desprinderi de material, sau creşterea importantă a masei volumului de tencuială.
O altă cauză a menţinerii stării accentuate de umezeală a materiei turlei şi, local, a altor zone ale arcelor şi bolţilor, o constituie infiltraţia apei, facilitată de starea tehnică actuală a acoperişului în ansamblu şi de lipsa învelitorii peste treptele bazei duble a turlei.
Consideraţiilor deja cunoscute4, referitoare la alcătuirea acoperişurilor multiple ale ctitoriilor ştefaniene, le adăugăm observaţia, ce se desprinde din studiul tablourilor votive păstrate5, că şi peste ambele baze ale turlelor (în cazul Popăuţiior, dublă bază stelară), existau învelitori. Renunţarea, în cazul bisericii Sfântul Nicolae Popăuţi, cu ocazia restaurării din anii 1900, la învelitorile peste treptele bazei turlei şi aplicarea unor glafuri din dale de piatră, care urmau să asigure etanşeitatea şi protecţia la umiditatea de infiltraţie, a reprezentat o altă eroare tehnică, determinând profunde implicaţii asupra structurii. Practic, în timp, apele din precipitaţii şi fenomenele ciclice de îngheţ - dezgheţ şi-au asociat efectele distructive, producând pierderea completă a
etanşeităţii giafurilor, apariţia pe lespezi a unor zone cu contrapante sau alveole, având ca efecte conducerea şi menţinerea apei în masa zidăriei, macerarea sau dislocarea unor cărămizi din zidăria aparentă, acumularea de apă şi transferul spre interior a umezelii.
O altă rezolvare dată prin restaurarea din perioada menţionată, este şi placarea exterioară a turlei (bazele şi tamburul) cu o cărămidă foarte densă, dură, întrucât este bine arsă, utilizându-se ca liant cimentul, după cum au evidenţiat sondajele practicate la pereţii bisericii. Rosturile zidăriei sunt uniforme, înguste (0,5 cm) şi umplute cu mortar. Această anvelopă creată de restaurator a accentuat semnificativ impermeabilitatea, diminuând difuzia şi determinând acumularea apei în volumul de zidărie. Fenomenele de transfer hidric prin suprafaţa interioară pictată a turlei s-au accentuat foarte mult, accelerând degradările.
Turla în ansamblu (cu accentuarea fenomenelor, după cum am evidenţiat, la ferestre şi ancadramente, întrucât acestea constituie punţi termice), are rezistenţa la transfer termic diminuată, ca urmare a grosimii relativ reduse a peretelui, a materialului de zidărie compact şi a apei acumulate. în perioada friguroasă se produce o răcire accentuată a suprafeţei interioare a turlei, la valori sub temperatura de rouă, determinând condensul. Petele de umezeală şi depunerile aderente, consistente, dense, umede, cu uşoare proprietăţi de liant, sunt foarte extinse ca suprafaţă, efectele foarte grave concentrându-se pe zona nordică nord - vestică a turlei.
Pe fondul argumentaţiei de detaliu prezentate, o primă concluzie imediată care se impune este că evoluţia factorilor de degradare la nivelul turlei, cu precădere, dar şi în ansamblul bisericii, poate să facă ineficiente lucrările de restaurare a picturii deja realizate în naos. O a doua consecinţă logică a întregii argumentaţii este aceea că lucrările de consolidare a frescei din turlă sunt de primă necesitate pentru protejarea monumentului, avându-se în vedere starea critică de conservare a acesteia. Concomitent cu lucrările interioare de fixare de suport şi consolidare, este imperioasă realizarea etapei Ide consolidare / restaurare, constând din executarea unui acoperiş corespunzător ca model arhitectural şi siguranţă funcţională.
În lipsa lucrărilor de consolidare şi prin prelungirea duratei de expunere neprotejată a construcţiei la umiditatea de infiltraţie şi la fenomenele asociate, se poate ajunge la situaţia de neacceptat, ca factorul uman, prin erorile tehnice acumulate în timp şi prin pasivitatea actuală, să devină principala cauză a efectelor distructive de amploare, provocate materiei originale.
1 Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot, Conservarea picturilor murale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pag.171.
2 Ibid., p. 172.
3.Dinu Ştefan Moraru, Eugeniu Dimitriu - Vâlcea, Umezeala in construcţii şi combaterea ei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1969, pag.210.
4 Privind modul specific în care erau acoperite bisericile lui Ştefan cel Mare (acoperişul multiplu), cităm observaţiile pertinente şi argumentate ale lui Dumitru Năstase, din lucrarea Istoria artelor plastice în România, vol. I, cap. Arta in Moldova de la mijlocul sec al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Arhitectura, pag. 312-313: In lipsa acoperişurilor originare, care nu s-au păstrat, numeroase documente iconografice, dintre care cele mai importante sint imaginile din tablourile votive, dovedesc că bisericile moldoveneşti de tip triconc au avut, în epoca lui Ştefan cel Mare şi în veacul următor, acoperişuri înalte, de o formă specifică. De fapt, fiecare parte a clădirii era învelită separat, pronaosul cu un acoperiş în patru ape, iar absida - ca şi turla - cu căciuli conice. Streşinile erau late, pantele învelitorilor repezi şi arcuite concav, iar în jurul bazelor turlei coame şi vârfuri ascuţite formau cunună. [...] Acest acoperiş a accentuat considerabil una din cele mai specifice trăsături ale arhitecturii moldoveneşti religioase - verticatisniul; fiind compus din elemente distincte, ce pot fi îmbinate sau dispuse separat, el a permis degajarea bazei (...) turlei; el urmăreşte cu exactitate traseul zidurilor, individualizând volumele absidelor şi punând în evidenţă jocul maselor arhitectonice. (Sublinierile în text îmi aparţin, D. A.) De remarcat, în sensul verticalismului, şi accentul pus, la Popăuţi, pe înălţimea turlei.
5 Includem aici - ca foarte important, pe considerentele amplasării apropiate, a execuţiei în aceeaşi perioadă a edificiilor, precum şi a arhitecturii lor similare - pe cel din biserica Sfântul Nicolae Domnesc, Dorohoi (foto, detaliu din tabloul votiv).
Funcţia de târg medieval. Târgul Botoşanilor, ca şi meşteşugurile favorizate de existenţa pieţei de schimb au cunoscut o înflorire constantă până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Documentele care se mai păstrează oferă date despre viaţa economică şi organizarea administrativă abia cu începere din veacul al XIV-lea, dar stadiul lor de evoluţie - reflectat de aceste date - precum şi consemnarea documentară a vechimii iarmarocului51 justifică ipoteza transformării satului, cel mai târziu în veacul al XIV-lea, în oraşul dăruit cu privilegiul de primă importanţă al târgului anual.
Importanţa pieţei de schimb, care a justificat apariţia în veacul al XVIII-lea a târgului nou, deosebit de târgul vechi, a crescut în continuu. în jurul anului 1740, la Botoşani se ţineau patru iarmaroace pe an, în timp ce la Iaşi se ţineau doar trei52. In 1763, călătorul austriac Hacquet menţionează că bâlciul din Botoşani este mai frecventat decât oricare alt oraş din Austria, iar în 1782 un călător polonez arată că la Botoşani se ţine în fiecare săptămână târg de vite şi de cai, la care ar fl putut veni şi negustori din Polonia53. în 1828 un călător străin, Maximilian Friedrich Thielen, după ce arată că Botoşanii... face un comerţ foarte viu, care se întinde până la Brody, Berlin şi Leipzig, adaugă: Iarmarocul de aici este dintre cele mai vizitate din întreaga Moldovă5*. în 1853 sunt menţionate opt iarmaroace pe an şi un târg săptămânal miercurea55.
Înfiinţarea şi evoluţia târgului au fost condiţionate de dezvoltarea activităţii meşteşugăreşti, de separarea meşteşugurilor de agricultură şi de intensificarea schimbului de produse. Ca şi pentru celelalte oraşe ale
Moldovei, distrugerea majorităţii documentelor ne împiedică să avem date precise asupra evoluţiei meşteşugurilor, cel puţin până în veacul al XVII-lea, dar stadiul lor de organizare, surprins cu precădere în veacurile XVII şi XVIII, permite constatarea unei îndelungate existenţe. O dovadă indirectă a prezenţei meşteşugarilor moldoveni în veacul al XV-lea se găseşte în opoziţia arătată negustorilor braşoveni, care făceau concurenţă pieţei interne: la 19 decembrie 1435, Ştefan voievod se adresează tuturor şoltuzilor şi pârgarilor din toate târgurile ce sunt în ţara noastră, spunându-le că s-au jeluit negustorii braşoveni că nu-i lăsaţi să-şi vândă mărfurile lor mărunte56.
Faptul că existenţa şi evoluţia meşteşugurilor româneşti nu poate fi analizată exclusiv în graniţele dovezilor documentare scrise este dovedit, la Botoşani, de mărturiile concrete ale unei activităţi de construcţie ce se desfăşoară pe parcursul sec. XV-XVIII (dacă ţinem seama doar de elemente certe de datare a unor clădiri, în lipsa reperelor pe care le-ar putea oferi cercetările arheologice), fără să se fi păstrat o singură menţiune anterioară veacului al XIX- lea cu privire la meşteşugul sau organizarea zidarilor, pietrarilor şi dulgherilor. Pentru bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare şi Elena Rareş, ca şi pentru curtea domnească de Ia Popăuţi - încă necercetată arheologic* - se poate presupune existenţa unor şantiere dependente exclusiv de comanda domnească şi a vârfurilor feudale, dar singură dezvoltarea pe o perioadă îndelungată a meşteşugurilor amintite, în cadrul comunităţii orăşeneşti, poate explica: execuţia reţelei subterane de pivniţe boltite, pe două nivele (unele cu bolţi de piatră), din zona de târg, reţea databilă cel mai târziu în veacul al XVIII-lea** ; deplina stăpânire a celor mai variate sisteme de bolti re - rezultat al acumulării de experienţă - vădită la refacerea în zidărie a vechilor biserici româneşti de lemn, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi în primele decenii ale celui următor; ridicarea unor monumentale locuinţe de zid la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi desăvârşirea sistemului de execuţie a caselor cu soclu de
zidărie adăpostind pivniţe boltite şi locuinţa cu schelet masiv de lemn îmbrăcat în tencuială, dintre care unele sunt databile cu certitudine în veacul al XVIII-lea; în sfârşit, măiestria sculpturilor în piatră ce se păstrează cu precădere la pietrele de mormânt armeneşti din veacul al XVIII-lea, dar ale căror motive sunt interpretate cu egală virtuozitate până către mijlocul veacului următor.
Considerăm ca atare că o îndelungată şi complexă evoluţie a precedat diversificarea meşteşugurilor botoşănene constatabilă documentar în veacul al XVIII- lea în domeniul prelucrării pieilor (cizmari, ciubotari, şelari, blănari, cojocari), după care urmează prelucrarea produselor agricole şi animale (mori, scaune de carne, săpunari), a lemnului (teslari şi dulgheri) şi meşteşugul ţesăturilor (croitori, băibărăcari)57. Atunci când Mihail Racoviţă (1707-1709) s-a pregătit pentru luptă în timpul conflictului dintre Petru I şi Carol al XlI-lea, el a cerut meşterilor din Botoşani să lucreze căruţe şi să facă potcoave pentru cai38, ceea ce dovedeşte existenţa caretaşilor şi a fierarilor, însăşi denumirea Rotăreni, pe care o purta în veacul al XIX-lea mahalaua bisericii Sf. loan, arată dezvoltarea meşteşugurilor aferente producţiei de căruţe. Diversificarea şi calitatea produselor meşteşugăreşti din Botoşani este demonstrată şi de faptul că, în 1761, Ia târgul anual din Suceava era rezervat locul negustorilor ce veneau cu marfa de la Botoşani şi Roman59.
Documentele publicate de Nicolae Iorga consemnează de asemenea meşteşugul celor implicaţi în diferite acte emise de oraş: Vasile Funar, Pantelii şi Chira, croitori (1723); Tănase Hagi bărbierul ot Botoşani (1737); Toader şi Nicula, blănari; Moisa casap (1741); Necula căldărariul (1764, 1765); Ioniţă faclieru (1781) ; Toader soponaru (1781)60. La 29 mai 1819, Iani lăcătuş se îndatoreşte a face giupănului Lucă sin David Goilav ... patru gratie de fier cu flori, cum i-a placé dumisale, obloane de fier şi gratii sade, pitrecute una într-alta6l.Este cea mai veche menţionare documentară a meşteşugului feroneriei în Botoşani, dar frumoasele uşi îmbrăcate în fier ce se păstrează la biserica armenească Sf Treime(1795) şi la clopotniţa bisericii Sf. Ilie (aceasta din urmă uşă purtând data de 1812) arată încă o dată că vechimea practicării unui meşteşug nu poate fi stabilită numai pe bază de consemnare scrisă.
Întregirea imaginii meşteşugurilor botoşănene este ajutată de vechile denumiri ale uliţelor, care reflectă gruparea - fie a breslaşilor, fie a acelor meşteşugari, în număr relativ mic, care nu erau constituiti în breaslă62 . Iată, câteva denumiri de uliţe consemnate documentar: uliţa căsăpiei (1794); uliţa tălpălarilor (veacul al XVIII- lea); uliţa mindirigiilor (1873); strada Vărăriei (1 874); strada Hârbarilor (olari) – azi str. Maramureş (1871); uliţa hărbăriei în mahalaua armenimii către pârău (1873) 65. In veacul ai XVIII-lea, tălpălarii erau grupaţi în Târgul Nou, în timp ce blănarii se aflau în Târgul Vechi66.
Diversificarea şi înflorirea meşteşugurilor continuă în veacul al XIX- lea: din cele 63 de bresle existente în 1832, 43 sunt de meşteşugari67 . În 1845, când Botoşanii se situau printre primele cinci oraşe ale Moldovei, imediat după Iaşi şi înainte de Galaţi, Roman şi Bacău, 30% din populaţia oraşului o constituiau meşteşugarii şi peste 34% negustorii68. Însăşi componenţa primei case obşteşti, aleasă în 1825, este concludentă pentru importanţa meşteşugurilor: dintre cei şase membri ai casei sau eforiei, patru sunt negustori şi doi sunt meşteşugari - Tudorachi Bacal-Başa şi Andronic Zaharie, iar în intervalul 18361847, lista alegătorilor pentru eforie cuprinde 109 negustori şi meşteşugari69. în 1891, existau peste 40 de categorii de meşteşugari, printre care şi meşteşuguri de lux ca: argintari (6), alămari (5), croitori de dame (92), croitori de bărbaţi (82), legători de cărţi (2) etc70.
În veacul al XVI-lea, meşteşugarii moldoveni s-au organizat în frăţii, puternic influenţate de biserică şi conduse de un vătaf; o astfel de frăţie a tinerilor a existat la Botoşani, apărând în documente din 1690 şi 1716 cu numele de breaslă71. Abia în veacul al XVIII-lea există dovezi despre organizarea meşteşugarilor în forma superioară a breslelor, care asigura membrilor ei monopolul de producţie şi desfacere a mărfurilor pe piaţa locală, urmărind concomitent respectarea regulilor de comportare socială, fie sub aspectul prescripţiilor religioase (sărbătorirea praznicului de ziua sfântului patron al breslei, întreţinerea bisericii de breaslă), fie sub aspectul raporturilor de convieţuire socială (ajutorul reciproc în caz de boală sau de moarte, respectul faţă de bătrâni, respectful cuvenit ierarhiei în breaslă, jurisdicţia). în Moldova, breslele se aflau sub protecţia înaltelor instanţe bisericeşti, ale căror acte erau confirmate de domnie.
NOTE
51. Vezi nota 8.
52. Istoria României, vol III. Bucureşti, 1964, p. 373.
53. Ştefan Dragomir, Contribuţii la cunoaşterea luptei târgoveţilor botoşăneni împotriva rânduielilor feudale şi pentru cârmuirea târgului la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Din trecutul judeţului Botoşani, 1974, p. 179, nota 1.
54. A. Gorovei, op. cit., p. 53.
55. Marele dicţionar geografic la României, vol. I, p. 566.
56. C.C.Giurescu, op. cit., p. 110.
* Între timp, cercetările arheologice efectuate au dovedit existenţa unui orizont anterior epocii ştefaniene (n.n. - O.L.Şovan),
** Prin anii '90, surpări naturale au scos la iveală o serie de tuneluri şi probabil pivniţe, în curtea bisericii Popăuţi (n.n. - O.L.Şovan).
57. Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu (=Meşteşugurile), Bucureşti, 1969, p. 175, 77,264,266,269,271,273,275,276,277.
58. A. Gorovei, op. cit., p. 17.
59. Istoria României, vol. III, p. 372.
60. N. lorga, Studii şi documente, VII, p. 121-126,129, 144.
61. Ibidem, p. 146.
62. Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile, p. 294-295.
63. A. Gorovei, op. cit., p. 60.
64. Istoria României, III, P. 365.
65. Arhivele Statului Botoşani.
66. Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile, p. 294-295.
67. A. Gorovei, op. cit., p. 311 -313.
68. Istoria României, III, p. 983.
69. Ştefan Dragomir, op. cit., p. 182.
70. V. Nădejde şi I. Ţiţu, op. cit. p. 48-49.
71. Istoria României, III, p. 837; A. Gorovei, Monografia, p. 310. Conform N. Grigoraş, breasla era a tinerilor armeni şi se afla sub ascultarea unui vatav; tinerii plăteau o cotizaţie stabilită în funcţie de starea materială, precum şi o serie de taxe din care se alimenta fondul breslei - vezi Instituţii feudale, p. 403.
SUMAR
CRONICA
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
Paul ŞADURSCHI, Octavian-Liviu ŞOVAN
Aşezarea getică întărită de la Cotu-Copălău(sec. IV-III ant.Chr.)……………. ……3
PATRIMONIU MOBIL
Ionel BEJENARU
Câteva mărturii ale Războiului de Independenţă a României
în colecţia Secţiei de Istorie modernă a Muzeului judeţean Botoşani…………………..6
Stela GIOSAN
O pagină din istoria Botoşanilor - incendiul din 1887 văzut de contemporani…………8
dr. Octavian-Liviu ŞOVAN
Elena AGHINIŢEI
dr. Angela OLARU
PATRIMONIU IMOBIL
Privire recentă asupra unui monument: biserica ştefaniană a Mănăstirii Popăuţi .....23
dr. Eugenia GRECEANU
Ansamblul urban medieval Botoşani (3).......................................................................... 29
