Revista Forum cultural, anul III, nr. 2, iunie 2003 (9)

Horaţiu loan Laşcu s-a născut în ziua de 8 mai 1964, la Iaşi, într-o familie de intelectuali.

Bunicul său, controversatul eminescolog I. D. Marin, i-a oferit o copilărie plină de cărţi, la Stânceşti, la numai cinci kilometri de Ipoteştii copilăriei lui Mihai Eminescu. în acest mediu prielnic studiului, cititului, dialogurilor lungi cu bunicul său, deschizând ochii în una din cele mai bogate biblioteci din judeţul Botoşani, Horaţiu loan Laşcu a deprins dragostea faţă de poezie, faţă de literatură. Lecturile timpurii i-au conferit lejeritatea viitoarelor discuţii cu prietenii şi mai ales accesul în mai toate literaturile lumii. Şcoala primară o face la Botoşani. Liceul îl începe la Botoşani, ca elev al Liceului pedagogic, secţia filologie. în acest timp debutează în revista Amfitrion din Botoşani, editată de Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu Botoşani. în clasa a Xl-a este transferat la Iaşi. După terminarea liceului devine student al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, Facultatea de filologie. în aceşti ani intră în contact cu grupul de poeţi ieşeni, poeţi care gravitau în jurul Casei Pogor şi al revistei Dialog. Preferă studiului şi vieţii ordonate, boema, care la Iaşi exista din belşug. Se spune că de foarte multe ori amfiteatrul facultăţii ieşene se muta la Corso, unde boemii Iaşului îşi duceau zilele. Atât de mult i-a plăcut lui Horaţiu loan Laşcu această viaţă încât de foarte puţine ori s-a desprins de ea, pentru a-şi căuta un rost mai sigur, rost pe care nu-1 putea, desigur, asemui cu viaţa atât de dulce a boemei. Din această viaţă i s-au tras mai târziu toate ponoasele şi moartea. Dar, pe lângă această ţară a boemei, laşul i-a oferit lui Horaţiu loan Laşcu adevărata deschidere spre poezie. A publicat în Convorbiri literare, sub girul lui Daniel Dimitriu. Revista Cronica i-a oferit cu zgârcenie spaţiu. De altfel, Horaţiu loan Laşcu a publicat foarte rar în presa ieşeană şi aproape deloc în presa din restul ţării. De aceea este atât de puţin cunoscut acum ca poet. Deşi face parte din gruparea nouăzeciştilor, poezia lui se desprinde net de formula adoptată de aceştia, mai ales prin grupurile de la Braşov şi Bucureşti.

După terminarea făcultăţii este repartizat la Şcoala generală din comuna Todireni, judeţul Botoşani, ca profesor de limba şi literatura română. Profesează până în ianuarie 1990, când vine la Botoşani, unde se angajează ca ziarist la cotidianul Gazeta de Botoşani. Profesia de ziarist nu i s-a potrivit de loc, mai ales că redacţia era formată din foştii ziarişti comunişti, majoritatea absolvenţi ai Academiei Ştefan Gheorghiu. În acea atmosferă, dar şi datorită darului său, nu rezistă prea mult. Intră în şomaj şi apoi ca profesor suplinitor la Şcoala generală nr. 6 din Botoşani, unde doar câteva luni a predat limba franceză. Părăseşte şi această slujbă, devenind boemul numărul unu al Botoşanilor. Fără şomaj, fără vreo perspectivă imediată de a se însănătoşi, hălăduie cârciumile botosănene. încearcă să debuteze editorial, câştigând în 1992 premiul Editurii Eminescu, editură care nu-şi onorează premiul, cum va face de altfel şi cu ceilalţi premiaţi la Festivalul de poezie Porni Luceafărul... La acelaşi festival, anul următor obţine premiul revistei Luceafărul, iar în 1974, tot la festivalul de poezie Porni Luceafărul... de la Botoşani, obţine premiul Editurii Padal-Elcom, care, la finele anului respectiv, îi publică primul volum. Este vorba de volumul Înălţarea, pe care l-am construit împreună, în micul meu apartament de pe strada Prieteniei.

Apariţia cărţii, până la urmă, a fost posibilă cu sprijinul poetului Daniel Corbu, un alt păgubos frumos al poeziei române, editor în vogă la acea vreme, cu ateliere tipografice itinerante în tot oraşul Piatra Neamţ. Cartea lui Horaţiu a fost lansată în ziua de 15 ianuarie 1995, în cadrul Zilelor Eminescu, după recitalul poetului Petre Stoica, laureatul Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu pe anul 1994. Volumul înălţarea a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pe anul 1994 pentru debut, astfel Horaţiu loan Laşcu fiind primit în Uniunea Scriitorilor din România cu o singură carte.

După boema de doi ani, timp în care a făcut parte din redacţia revistei Caiete botoşănene, muncă neplătită, revistă pe care în fond o realizam împreună cu el, câteodată cu destulă greutate din cauza lungilor sale absenţe din validitatea muncii cerute de redacţie, Horaţiu Ioan Laşcu este angajat pe postul de referent artă-plastică, artă populară la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Botoşani, devenindu-mi coleg. Aici găseşte mediul prielnic şi slujba pe care o merita şi ştia să o facă. Dar aceeaşi boală îl face de multe ori invalid, de negăsit.

I-am spus să pregătească a doua carte pentru Editura Helicon din Timişoara. A tot pregătit-o. Dar nu mi-a arătat-o niciodată. Cu o lună înainte de-a muri i-am spus i-am spus să-şi pregătească al doilea volum pentru că am posibilitatea să-1 editez la Editura Axa din Botoşani. Şi-a dat girul pentru apariţia cărţii în luna ianuarie 1998. Dar cartea tot nu venea. Urma să mi-o dea în decembrie. Aşa convenisem. Dar n-a mai fost să fie. Prin septembrie s-a internat la Spitalul de psihiatrie Botoşani, la medicul Paul Codreanu, pentru a face un tratament antiepilectic, dar, mi se pare, şi unul de dezalcoolizare. Pe la începutul lunii octombrie, ieşit din spital, părea a începe o nouă viaţă. Avea chef de lucru; mi-a adus toate materialele promise pentru numărul 4 al revistei Hyperion, scrise de mână. Am crezut că lucrurile vor merge bine şi că voi putea colabora în continuare cu el. Dar moartea unui prieten, pictorul Nicolae Cornea, l-a întors iarăşi la vechiul nărav. A murit în ziua de 23 octombrie 1997, la secţia de reanimare a Spitalului judeţean Botoşani Botoşani, după ce intrase în comă în noaptea de 22 octombrie în urma unei intoxicaţii medicamentoase pe fond de alcool. Este înmormântat în cavoul familiei din satul Stânceşti, lângă bunicul său, I. D. Marin.

Horaţiu loan Laşcu a făcut parte din mai multe grupuri de amici şi inamici. La Iaşi, cum am spus, a vehiculat între Casa Pogor, unde îl avea aproape pe Lucian Vasiliu, de la care a învăţat numai lucruri bune, şi Corso, loc plin de caracudişti şi boemi care n-au demonstrat prea multe până acum. Prietenii lui apropiaţi au fost Ovidiu Nimigean şi Iulian Doroftei. La Botoşani s-a împărţit în tot ce putea fi omenesc. A intrat de la început în gruparea Agora din Botoşani, fiind secretarul literar al acestei fundaţii culturale pentru tineret. Aici a contribuit la editarea a patru numere din revista Agora. în acest scurt răstimp a scris puţin, a publicat puţin. A exersat şi în proză, publicând prin reviste câteva fragmente. A urmat cursurile Şcolii de artă din Botoşani. Pasiunea pentru pictură i-a adus câteva satisfacţii.

Poezia lui este străbătută de sentimentul morţii, de cel al inutilităţii, al vinovăţiei, dar şi de un acut sentiment al respectului pentru harul pe care-1 avea în raport cu limba în care scria şi cu literatura din care dorea să facă parte.

Ultima zi a vieţii a fost un chin. L-am văzut cu o zi înainte. După înmormântarea pictorului Nicolae Cornea. Era abătut. Dăduse două telefoane. Fusese refuzat de la celălalt capăt al firului. Obosit, ar fi dorit să se odihnească în acea zi. Nu-şi găsea locul. Nu dorea să se ducă acasă. Ar fi vrut să se ducă la sora lui cea mai mare. Aceasta i-a amânat vizita, fiind, probabil, ocupată. Era mijloc de săptămână. A ieşit din birou, cu promisiunea că se va întoarce. Nu s-a mai întors. Am aflat că, înainte de a intra în comă, a lăsat un bileţel pe biroul său de acasă, pe care îi scria soţiei, să aibă grijă să dea mâncare la pisici şi să nu-1 bocească nimeni. Cartea pe care o pregătea poartă titlul Lacrimă neagră. A apărut în 1998, la Editura Axa.

Prezenţa poetului Horaţiu loan Laşcu în această antologie* este dureroasă pentru mine. Horaţiu ştia despre proiectul meu, despre această antologie. N-am crezut nici o secundă că va fi ultimul intrat în ea, trecător dincolo de Styx în chiar momentele când se culegea prezenta carte. Poemele antologate confirmă un talent de excepţie, un destin frânt, un mod de viaţă în linia sinucigaşă a marilor săi înaintaşi, Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu.

Cercetările întreprinse între anii 1983 - 1988 în necropola din sec. IV-V d. Chr. de la Mihălăşeni au identificat 520 de morminte de înhumaţie şi incineraţie aparţinând controversatei culturi Sântana de Mureş-Cernjachov, oferind un număr uriaş de informaţii care au permis posibilitatea scrierii unor segmente importante ale istoriei sud-estului Europei Din perioada amintită. în afara celor peste 3500 de artefacte reprezentând accesorii vestimentare, obiecte de toaletă şi uz

casnic, podoabe, recipiente de lut şi sticlă etc., au fost descoperite şi diverse materiale arheozoologice, studiate de prof. univ. dr. Sergiu Haimovici, de la Univ. Al. I. Cuza din Iaşi¹, arheobotanice, cercetate de Felicia Monah de la Institutul de Arheologie din Iaşi², precum şi schelete înhumate sau incinerate, asupra cărora s-a efectuat un îndelungat şi minuţios studiu antropologic, paleodemografic şi paleopatologic de către un colectiv de la Secţia de Antropologie a Filialei Iaşi a Academiei Române, condus de cercetător ştiinţific Dan Botezatu.³

Acest studiu a permis şi identificarea unor aspecte paleopatologice, precum anomalii şi dispoziţii rare, osteopatii, odontopatii, dar şi a unor practici paramedicale în premieră pe teritoriul României. Este vorba de identificarea unui schelet al cărui craniu neural prezenta o pierdere de substanţă osoasă în urma unei operaţii de trepanare.

Scheletul despre care amintim aici a fost descoperit în mormântul 215, la adâncimea de 1.30 m, cu orientarea N-S, într-o groapă de formă rectangulară cu colţuri rotunjite. Scheletul, întins pe spate cu mâinile pe lângă corp (foto 1), a aparţinut unei subiect de sex feminin, în vârstă de 10-11 ani (infans II). Vârsta mică nu a permis identificarea tipului antropologic. De altminteri nici sexul nu a putut fi identificat decât pe baza, mai ales, a inventarului arheologic, constând printre altele şi dintr-un pieptene de os şi dintr- un tub de femur de pasăre (considerat până acum ca fiind folosit pentru ace, dar anumite elemente ne-au permis să demonstrăm că de fapt, în principal, erau recipiente speciale utilizate pentru păstrarea de substanţe folosite în practici magico-religioase), folosite de regulă de către persoane de sex feminin. Relieful osos, în general slab conturat la nivelul frontal şi mastoidian a întărit ideea apartenenţei scheletului la sexul feminin. Să mai amintim şi descoperirea a 8 vase de lut, în unul dintre ele şi pe bazin a unor resturi osoase de la un taurin şi de la trei găini domestice, folosite ca ofrande alimentare.

Vârsta acestui schelet a putut fi determinată datorită unor dinţi şi muguri din dentiţia permanentă, prezenţi pe maxilarul inferior în diverse stadii de erupere⁴.

Trepanaţia se prezintă ca o lipsă de substanţă ososasă de formă aproape circulară, cu un diametru de circa 30 de mm, situată la joncţiunea suturii coronare drepte cu cea sagitală, limita internă a lipsei osoase fiind tangentă la sutura sagitală. Conturul orificiului este neted, cu diferenţă minimă între circumferinţa externă şi cea internă de circa 1-2 mm.

Pe versantul parietal al trepanaţiei se constată prezenţa unui ţesut de reparaţie dependent de tăblia externă şi care eburdează deasupra patoului general al craniului sub forma a doi spiculi policlici. Deasupra, pe jumătatea internă a versantului frontal se constată o zonă de cicatrizare perfectă a porţiunii de trepanaţie în care diplaia este acoperită de un ţesut osos compact de neoformaţie. Circumferinţa internă de la nivelul interne este uniformă, fiind întreruptă în două traiecte de fractură rezultate din deteriorarea craniului postmortem.

Din punct de vedere tehnic, este posibil ca trepanaţia să fi fost făcută prin metoda dăltuirii în două faze: în prima fază s-a executat o dăltuire atentă a planului frontal, iar în cea dea doua o percutare ceva mai neglijentă a osului în regiunea parietală, unde se observă încă resturi rămase datorită fracturării părţii osoase prin răsfrângerea acestuia, fără o dăltuire completă împrejur ca în faza anterioară. Acest viciu tehnic al celui care a executat trepanarea trebuie pus pe seama încetării anestezierii subiectului supus operaţiei şi a grăbirii procesului de închidere a plăcii operatorii.⁵

Se pare, după cum sugerează prezenţa unui proces de vindecare osoasă, că subiectul a supravieţuit postoperator peste un an de zile, trepanaţia efectuându-se în scop curativ, ca urmare a unor afecţiuni neuromotorii, legate probabil de o stare epileptică.

Concluzia antropologului este că: suntem în prezenţa singurului caz de trepanare a unui craniu de copil descoperit pe teritoriul ţării noastre, iar după informaţiile noastre destul de bogate, şi asupra singurului caz de trepanare de acest fel din zona balcanică.⁶

Din câte cunoaştem noi, operaţia descrisă mai sus este practicată în alte teritorii, în zone africane sau centro şi sud - americane de exemplu, cunoscute ca aparţinând unor civilizaţii antice extrem de avansate.

Menţionăm că în mormântul de înhumaţie nr. 202 din necropola de la Mihălăşeni, aparţinând unei femei senile (60-65 ani), a fost descoperită, pe lângă alte piese din inventar, pe partea dreaptă a cutiei toracice, o pensetă de bronz, executată din tablă de bronz, rectangulară, îndoită, formând două braţe simple (foto 2). Pensetele apar destul de rar în cadrul culturii, ca şi în nord-vestul Europei şi îşi au originile în secolele anterioare, fiind descoperite atât în cadrul culturii Przeworsk cât şi la est şi sud de Carpaţi, ca de exemplu la Mătăsaru (3 exemplare). Amintim acest fapt pentru că, legat de cazul de trepanaţie amintit mai sus, pensetele au fost considerate ca instrumente folosite în medicină,⁷practic, în operaţiile chirurgicale.

Biserica cu hramul „Cuvioasa Parascheva", din localitatea Ştefăneşti, este cel mai important monument istoric din această aşezare. Lăcaşul a intrat în atenţia Comisiunii Monumentelor Istorice încă din deceniul trei al secolului XX, în Buletinul Comisiunii (1926) apărând şi primul studiu întreprins asupra sa de către G. Balş şi R. Bolomey, însoţitde ilustraţia necesară.

Dealtfel, până în prezent, acesta este singurul studiu dedicat acestei biserici. Câteva completări la istoricul bisericii au fost aduse de către Gh. Pungă (în AIIAI, T. XIV, 1978, p. 282-296 şi T. XVII, 1980, p. 321-344) şi de Ana Dobjanschi şi Victor Simion (Arta în epoca lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1979).

În privinţa momentului istoric în care a fost ctitorită biserica există două opinii: prima, cea susţinută de tradiţia locală, este aceea că biserica ar fi o ctitorie a lui Ştefan cel Mare(1457- 1504) sau a lui Ştefaniţă voievod (1517 - 1527); cea de-a doua, susţinută de către specialişti pe baza caracteristicilor arhitectonice actuale ale construcţiei, afirmă că lăcaşul datează din secolul al XVII-lea.

Un prim element pentru o datare mai exactă şi pentru înţelegerea evoluţiei monumentului până în secolul al XVIII-lea îl constituie informaţia ambasadorului polon Krasinski, care, în 1636, trecând prin Ştefăneşti, consemna că biserica exista, dar era ruinată, atunci cărându-se materiale pentru restaurarea ei. Din această relatare se poate lesne trage concluzia conform căreia ctitorirea bisericii s-a săvârşit într-un moment anterior domniei lui Vasile Lupu, acest domn restaurând (încă din primii ani ai domniei sale!) un lăcaş mai vechi.

Cele două pisanii amplasate deasupra intrării de pe latura de S - singura rămasă practicabilă astăzi, cea de pe latura de N fiind obturată printr-un zid din cărămidă datând dintr-o perioadă foarte apropiată de zilele noastre - indică reparaţii efectuate la biserică în anii 1794 şi 1828. În Catastih de venitul Ştefaneştilor, pentru anii 1793 - 1819, se menţionează că în anul 1811 au fost alocaţi banii necesari pictării catapetesmei acestui lăcaş. în pridvor, deasupra uşii de acces de pe latura de S, este marcată ultima intervenţie majoră asupra monumentului care marchează, după toate probabilităţile, momentul ultimei zugrăviri.

O observare atentă a construcţiei, efectuată - de mai multe ori - în timpul campaniilor arheologice desfăşurate aici au condus la descoperirea câtorva elemente ce ar putea interesa în cadrul întocmirii unui proiect de restaurare.

Astfel, în unghiul dat de forma acoladă a părţii superioare a ancadramentului fostei intrări de pe latura de N, se observă, din interiorul bisericii, câteva slove dintr-o inscripţie în limba slavonă. Piatra ce poartă această inscripţie se află, în mod cert, în poziţie secundară. Ea a fost utilizată la paramentul actualei construcţii doar ca piatră de construcţie, destinaţia ei iniţială, anterioară momentului în care s-a ridicat biserica în actuala formă, fiind aceea de pisanie a vechiibiserici sau piatră de mormânt.

Pe scara de acces spre etajele turnului clopotniţă, scară practicată în peretele despărţitor dintre pridvor şi pronaos şi în peretele de N, până la etajul I, există încastrate în zid două inscripţii - pomelnic, cuprinzând câteva nume dintre care prezintă importanţă cel al preotului Gheorghe - pe prima inscripţie-şi cl al lui Vasile Dascăl, care este prezent atât pe prima cât şi pe cea de-a doua. în secţiunea arheologică săpată pe latura de S a biseicii, la îmbinarea dintre pridvor şi pronaos, a fost găsită o piatră - semn de mormânt - usă la căpătâiul preotului Gheorghe de către Vasile Dascăl în anul 1800. Aceste două personaje au fost deci martore ale reparaţiilor monumentului consemnate în inscripţia din anul 1794. O fereastră de dimensiuni reduse, amplasată în punctul în care scara se înscrie în peretele de N, destinată nu atât iluminării, cât să servească drept punct de observare şi tragere, element specific mai curând secolului al XVII-lea decât sfârşitului celui deal XVIIl-lea, elimină bănuiala că reparaţiile consemnate în anul 1794 ar fi constat şi din rezidirea din temelii a pereţilor pridvorului. Rezidirea turnului - clopotniţă în anul 1794 a început de la cota 0 a etajului I. Acest lucru este dovedit de adosarea de la acest nivel, în colţul de N-E, a unei scări circulare protejată de un zid - tot de formă circulară - construit din cărămidă. Bolta en berceau, care acoperea primul etaj, s-a prăbuşit şi în locul ei s-a preferat executarea unui planşeu din lemn. Urmele boltirii sunt vizibile încă.

Din încăperea de la etajul I al turnului - clopotniţă, în peretele de est, deci cel cu rol despărţitor între pridvor şi pronaos, în jumătatea sudică a acestuia, la nivelul podelei,

se află o deschizătură cu lăţimea de 45-50 cm şi o înălţime de aproximativ 60 cm prin care se pătrunde într-un canal vertical având deschiderea de 60x60 cm, care penetrează miezul zidului în jos, pe o distanţă de aproximativ 1 m. Această fosă conduce la o încăpere, practicată în grosimea zidului, cu lăţimea (E - V) de 0,80 m şi lungimea de aproximativ 2,50 m. Camera, boltită en berceau, are o înălţime maximă de 2,30 m. Rolul acesteia a fost, fără îndoială, acela de tainiţă. Dealtfel, judecând după modalitatea realizării căii de acces spre camera de la etajul I, după faptul că încăperea nu a avut iniţial nici o fereastră (abia cu ocazia restaurării din 1794 primind o deschidere de tip hublou, în peretele de S şi o fereastră dispusă asimetric pe latura de vest - actualmente obturată), trebuie acceptată ideea că această încăpere avea o destinaţie discretă. Astfel de amenajări sunt cunoscute şi în cazul altor construcţii din epocă; un exemplu şi o analogie ar putea să o constituie biserica Barnovschi (cum este cunoscută astăzi) din Iaşi, care are realizată scara de acces spre turla de pe pridvor în aceeaşi manieră, aceeaşi cameră lipsită de posibilitatea iluminării naturale la etajul I şi o fosă pornind de la acelaşi nivel, amplasată însă în colţul de S - V al încăperii, care nu a fost încă explorată. La turnul care marchează intrarea în fosta mănăstire Barnoschi există, de asemenea, o fosă care porneşte de la camera de la ultimul etaj, din colţul de N - E.

Investigaţiile arheologice întreprinse până în prezent la biserica Cuvioasa Parascheva din Ştefăneşti au constat în trasarea şi excavarea unui număr de 4 secţiuni pe latura de N şi a uneia singure pe latura de S a bisericii. Scopul acestora a fost acela de a intercepta elementele care ar putea constitui probe ale existenţei unei biserici mai vechi, de a verifica relaţia dintre pridvor şi restul bisericii, de a depista noi elemente pentru datarea construcţiei actuale.

Singurele elemente certe care atestă o construcţie mai veche pe locul unde se află amplasată actuala biserică au apărut în S1/92 şi S1/93. La adâncimea de 0,60 m pe latura de N şi la 0,55 m pe latura de S faţă de actualul nivel de călcare au apărut cotele maxime păstrate de la nişte pinteni de zidărie. Pentru degajarea lor a fost necesară deschiderea unor casete laterale. Cu acest prilej s-a constatat că zidăria respectivă reprezintă fundaţiile a doi contraforţi. Dimensiunile acestora sunt de 1,20 m pe axul S-N (până la zidul actualei biserici) şi 2,25-2,30 m pe axul V—E.

Adâncimea până la care au fost turnaţi aceştia a fost de 1,90 m de la actualul nivel de călcare. Au fost realizaţi din piatră de carieră înecată într-un mortar, diferit de cel utilizat în fundaţiile construcţiei actuale, din var, cu puţin nisip fin. Rezistenţa acestui mortar este cu mult mai mare faţă de cea a liantului utilizat la construcţia actuală. Restul de fundaţie de pe latura de N păstrează clar urma demantelării. Cu prilejul cercetărilor s-a observat că piatra din aceşti pinteni de zidărie, de talie mai mare decât cea din restul fundaţiilor nu este ţesută cu cea din urmă.

Stratigrafia, îndeosebi cea secţiunilor S2-4/92, a relevat faptul că demantelarea vechiului lăcaş a fost făcută până la 20-25 cm faţă de nivelul de călcare al constructorilor lui din secolul al XVII-lea, pentru aceasta săpându-se la exterior o porţiune care se mai păstrează în profile pe o lăţime de 0,40-0,80 cm. Respectivul şanţ, pe porţiunea păstrată, a fost nivelat cu argilă galbenă. Aceasta nu putea proveni decât de la un şanţ de fundaţie suplimentar, săpat cel puţin la exteriorul vechii fundaţii, cu scopul ca temelia noii biserici să capete o grosime mai mare. Prin urmare, vechea fundaţie a fost înecată, cel puţin la exterior în cea turnată în secolul al XVII-lea. Astfel, există posibilitatea ca fundaţia actualei biserici să fie compusă din două sau trei straturi verticale, cu rezistenţe diferite. Rămâne de verificat dacă fundaţia a suferit o îngroşare şi la interior.

Faţă de nivelul de călcare actual, fundaţiile bisericii au o adâncime de 2,25 -2,30 m. Nivelul de călcare al constructorilor din secolul al XVII-lea, marcat de o lentilă de mortar şi alte resturi mărunte de şantier, corespunzând şi bazei primei asize de elevaţie, se află la o adâncime de 0,60 m faţă de nivelul actual. Trebuie precizat faptul că lentila de mortar ce marchează cota 0 din momentul construcţiei căpăcuieşte o serie de gropi de morminte, care au aparţinut deci cimitirului unei biserici mai vechi. Dealtfel, descoperirile monetare, emisiuni din prima jumătate a secolului al XVI-lea, probează la rându-le acelaşi lucru.

Distribuţia contraforţilor, ale căror fundaţii au fost descoperite, sugerează că biserica din care au făcut parte a putut fi construită în ultimii ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare, după un plan asemănător celui al bisericii mănăstirii Dobrovăţ, fie aceluia al bisericii de la Volovăţ (v. G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în B.C.M.I., 1925). Lipsa unor alţi contraforţi dispuşi pe latura de N (cea mai bine investigată), ar constitui un element de manifestare a rezervei faţă de o datare a acestei biserici în secolul al XVI-lea, aşa cum ar sugera descoperirile monetare de până acum din cimitir.

Perspectiva deschiderii unor secţiuni arheologice la exteriorul bisericii pe laturile de E, S şi V este mult diminuată de densitatea mare a mormintelor în aceste zone, multe din ele mai păstrând până relativ recent semnele de mormânt din secolul al XlX-lea sau de la începutul celui de-al XX-lea.

Pentru completarea documentaţiei arheologice se impun săpături sistematice în interiorul bisericii. Astfel, secţiunile din naos sunt necesare pentru descoperirea eventualelor resturi de fundaţie de la vechea biserică, care, odată descoperite, ar putea oferi informaţii foarte preţioase despre planul vechiului lăcaş, aceasta în cazul în care vechea fundaţie nu formează emplectonul celei actuale.

Secţiunile prevăzute în pronaos este necesar a fi efectuate pentru stabilirea compartimentării vechii biserici, ca şi pentru a identifica modificările pe care, eventual, a putut să le suporte actuala biserică. De asemenea, mormintele ce ar putea exista în interior, ar putea oferi preţioase indicaţii cronologice.

Pentru a se stabili eventualele modificări planimetrice şi de compartimentare, atât a actualei biserici, cât şi a celei care a precedat-o, sunt necesare săpături în pridvor.

Păstrarea profilului longitudinal, continuu, ca şi a celor transversale în fiecare dintre compartimentele bisericii este de importanţă majoră, întrucât, pe baza acestora, se pot stabili cu mai mare grad de exactitate etapele de construcţie/reconstrucţie, intervenţiile majore şi anumite detalii privitoare la tehnicile de construcţie, ca şi nivelurile originale de călcare.

În funcţie şi de cele expuse mai sus, s-ar putea elabora un Proiect de restaurare, în urma aplicării căruia să rezulte un monument ale cărui elemente de expresie arhitectonică şi istorică, din mai multe etape, să fie puse în valoare.

descendenţii acestei prestigioase familii de boieri moldoveni (cărora Gh. Ghibănescu le dedică în 1929 studiul genealogic Başoteştii şi Pomărla) este şi logofătul şi hatmanul Anastasie Başotă, care a înfiinţat încă din 1838 pe moşia sa Pomârla, în satul Vatra, o şcoală pentru 40 de copii de ţărani, care va funcţiona într-o clădire pe care proprietarul moşiei o construise special încă din 1836.

Scopul urmărit ue londaiorui acestei şcoli primare era instruirea gratuită a copiilor de săteni pentru a deveni mai îndemânatici şi să sporească mai mult belşugul pământului

După 1864 s-a înregistrat o substanţială creştere a educaţiei, deşi nu în măsura în care s-a simţit nevoia, prin înfiinţarea a numeroase şcoli de toate gradele, care, în pofida unor greutăţi materiale ivite pe parcurs, au continual să funcţioneze.

Alături de şcolile finanţate de stat continuă să se înfiinţeze sau să funcţioneze şi şcolile înfiinţate de persoanele particulare, proprietarii de moşii cu vederi mai largi în ce p riveşte accesul !a instrucţia publică. Printre aceştia, regăsim nou pe marele logofăt Anastasie Başotă, vare a lăsat prin testamentul său autentificat de Tribunalul Dorohoi în 1869, jumătate din averea sa pentru fondarea unui institut academic care să-i poarte numele.

În acest sens, testamentul în cauză (compus din 25 articole), prevedea printre altele: înzestrarea diferitelor biserici, constituirea de fonduri pentru pensii viagere pentru 30 de persoane de pe moşia sa, întreţinerea tuturor copiilor botezaţi de el până la terminarea studiilor, precum şi înfiinţarea unui institut academic cu titlul Institutul Anastasie Başotă, din cealaltă avere a mea, cât va mai prisosi -compus din toate clasele trebuitoare pentru ca un elev, când va isprăvi studiile în acest institut - să fie primit în oricare universitate europeană pentru învăţătura unei ştiinţe.²

Această şcoală urmează să beneficieze de restul bunurilor mele, constând din 6000 ha teren arabil şi 3000 ha pădure, conacul şi inventarul existent al acestuia de pe moşia mea Pomârla,³ Şi continua testamentul: în acest institut se vor admite numai fii de români, de religie ortodoxă, fără de mijloace de pe moşiile mele Pomârla, Lişna şi Cucorăni, cum şi parte din copii Institutului Gregorian din Iaşi, la a cărui fondare am contribuit şi eu.⁴

Datorită prevederilor sale deosebit de generoase pentru această şcoală, care urma să devină una din importantele şcoli secundare om Moldova, testamentul respectiv a fost primit cu ostilitate de către moştenitorii (direcţi şi indirecţi), care, printr-un şir de procese ce se vor încheia abia în anul 1900, au făcut să tergiverseze împlinirea dorinţei hatmanului Anastasie Başotă, care s-a realizat abia după 10 ani de la moartea sa (epitropia Institutului Anastasie Başotă constituită din D.C. Sturdza, Al. Balş, V. Pogor se judecă timp îndelungat cu nepoţii lui Anastasie Başotă, respectiv Gavril Muzicescu şi fraţii Alexandru, Arthur şi Dumitru Cantacuzino).

Institutul şi-a început activitatea la 18 februarie 1879 cu 22 elevi, avându-1 ca director pe scriitorul Samson Bodnărescu, om de aleasă cultură, care, timp de 23 de ani a condus cu pricepere şi abnegaţie şcoala. Prezenţa acestuia şi a altor cadre didactice de valoare la Pomârla a făcut ca şcoala să fie vizitată în timp de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi tot din acelaşi motiv, aici la Pomârla activează şi se stabilesc în timp o serie de . profesori din Bucovina, cunoscuţi deja de la şcolile din Suceava şi Cernăuţi.

Şcoala posedă de la început internat, locuinţe pentru cadre didactice, cantină şi alte clădiri anexe pentru gospodărirea terenului, precum şi o bogată bibliotecă, un laborator dotat cu aparatură la nivel european, cabinet medical şi farmacie proprie.

În primul an şcolar, obiectele de studiu prevăzute de programă şi în catalog erau: limba română, limba franceză, religia, geografia, istoria, ştiinţele naturii şi agronomia, aritmetica, caligrafia, desenul şi gimnastica.

Institutul a funcţionat de la început şi până în 1906 condus de Epitropia Institutului Anastasie Başotă, conforma testamentului, iar din acest an, administrarea şcolii şi a bunurilor ei deţinute de Fundaţia Başotă este preluată de Casa şcolii. Tot până la această dată, institutul care fusese asimilat cu toate liceele de stat existente, a avut caracter teoretic, funcţionând după programa şcolilor secundare din ţară, iar ulterior i se va adăuga încă un profil, cel agricol, începând din 1938, când liceul devine teoretic-agricol. Paralel cu desfăşurarea cursurilor liceale, la Pomârla s-a desfăşurat o intensă activitate cultural-ştiinţifică, concretizată prin înfiinţarea aici a Societăţii Samson Bodnărescu, editarea revistelor Vatra Başoteştilor şi cea a Asociaţiei foştilor elevi ai şcolii.

Trecând peste greutăţile inerente produse de cele două războaie mondiale, care au însemnat rechiziţionarea clădirilor liceului pentru organizarea unui spital militar, urmată apoi de evacuarea şi de adăpostirea tot aici a orfanilor de război, institutul a funcţionat neîntrerupt aproape 70 de ani, din 1879 până în 1948, când, conform Legii de organizare a învăţământului se transformă în Şcoala medie tehnică agricolă Pomârla.

Dată fiind importanţa instituţiei şcolare respective şi numele foarte cunoscut al fondatorului ei, Anastasie Başotă, care a făcut parte din generaţia influenţată de Gh. Asachi - fapt ce explică stăruitoarele sale preocupări pentru instrucţia şi educaţia şcolară a copiilor din satele româneşti - am considerat absolut necesară prezentarea acestui scurt istoric, înainte de a intra în prezentarea fondului de arhivă şcolară propriu-zisă.

Fondul Liceul Anastasie Başotă a intrat în păstrarea Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale prin două preluări succesive, în 1966 şi respectiv 1994, totalizând 15,60 ml. şi 427 u.a., bine conservate, structurate pe două părţi distincte, în funcţie de organizarea instituţiei creatoare în timp, după cum urmează: 1879-1948, sub denumirea de Liceul Anastasie Başotă Pomârla (272 u.a. şi 8,60 m.l.) şi 1948-1966 sub denumirea de Şcoala medie tehnică agricolă Pomârla (155 u.a. şi 7 m.l.).

Respectând cronologia pe ani şcolari, unităţile arhivistice sunt cotate cu nr. 1 în

de Control din judeţul Dorohoi pentru acestea, precum şi corespondenţa aferentă pentru obligativitatea restituirii de bunuri sovietice conform Convenţiei de Armistiţiu.⁷

Foarte multe documente din acest fond oferă informaţii privind situaţia materială a şcolii cu date exacte privind imobilele şi proprietăţile funciare. Conacul Başotă, unde iniţial şi-a deschis porţile institutul, a ars aproape integral în timpul primului război mondial, iar refacerea sa şi construirea de noi pavilioane necesare pentru buna funcţionare vor fi efectuate în perioada 1929-1946. Amintim că acum şcoala beneficiază de pavilion sanitar separat, care cuprinde farmacia şi cabinetul medical, precum şi un laborator şcolar dotat cu aparatură modernă adusă de membrii epitropiei de la Breslau.

Moşiile Pomârla şi Popeni, care au totalizat o suprafaţă de 6000 ha iniţial şi pădurile Lişna, Călugăriţa şi Pomârla, în suprafaţă de 3000 de ha, cu care fusese înzestrată şcoala de testator, au fost supuse expropierilor legiferate de-a lungul timpului, astfel că, la nivelul anului 1945, liceul mai deţinea 120 ha teren arabil, 15 ha grădină şi livadă şi 2000 ha pădure,⁸ în 1947 deţinea doar 100 ha arabil şi 1797 ha pădure, 20 ha grădină, iazuri şi livadă,⁹ pentru ca în anul 1958, întreaga proprietate a şcolii (acum şcoală medie tehnică agricolă) să totalizeze doar 144,76 ha.¹⁰

O altă categorie de documente sunt cele care consemnează valoarea deosebită a procesului de învăţământ, instructiv-educativ, promovat de şcoală de-a lungul timpului, evidenţiată de seriozitatea cu care s-a făcut aici studierea limbii franceze - plecând de la prevederea testamentară că aceasta va fi întotdeauna obligatorie spre uşurarea învăţăturilor mai departe în străinătate după finitul studiilor din acest institut ¹¹ – scop pentru care s-a angajat un profesor francez, E. Fleury. Acest lucru îl determină pe delegatul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice care, asistând la examenul de la finele anului 1879, să aprecieze elogios munca întregului corp didactic, oglindită de răspunsurile foarte bune ale elevilor examinaţi şi să afirme că Institutul Başotă va deveni în curând o şcoală de model în ţara noastră}¹ Acest fapt a devenit în timp o realitate, fiind dublat şi de ataşamentul deplin al cadrelor didactice, care au funcţionat la această şcoală, având drept călăuză prevederile testamentare ale fondatorului, pentru realizarea scopului propus. Edificator în acest sens este raportul direcţiunii liceului către Minister privind aprobarea perceperii de taxe şcolare minime pe anul 1946: La impunerile taxelor pentru anul în curs am ţinut seama de situaţia grea în care ne găsim noi, cei din nordul Moldovei. Noi neam condus după principiul fixat de donator prin testament că şcoala este creată în scopul de a ridica nivelul cultural al maselor ţărăneşti de pe moşiile sale şi împrejurimi, fără a urmări acumularea de fonduri şi rezerve.¹³

Cinstind memoria fondatorului, foştii elevi ai Liceului Anastasie Başotă, care în timp au devenit personalităţi ale culturii româneşti - şi amintim aici pe câţiva, profesorii universitari, D. Călugăreanu, I. Udrischi, filologul V. Bogrea - au ridicat în anul 1916 în curtea şcolii un bust lui A. Başotă,¹⁴ fiind şi aceasta o dovadă că instituţia şcolară respectivă merită un loc de cinste în istoria învăţământului românesc, ca fiind una din primele şcoli în care fiii de ţărani din Moldova au avut acces la cursurile secundare, aşa cum a dorit fondatorul ei, marele logofăt şi hatman, Anastasie Başotă.

În plină desfăşurare a celui de-al II-Iea război mondial, Asociaţia Generală a învăţătorilor din România - Secţia Botoşani, mai găsea o fărâmă de timp spre a se adresa colegilor învăţători, printr-un apel, la 21 iulie 1943, cu gândul mărturisit de a pune umărul întru întemeierea unui muzeu de etnografie, aici la Botoşani. îi reproducem textul (aflat pe un document din colecţiile Muzeului judeţean Botoşani):

Stimate Coleg,

Mai mult decât la oricare alt popor - şi sub roate raporturile - satul românesc constituie temelia nu numai a neamului, dar şi a statului nostru naţional.

Adevărat rezervoriu de vitalitate a neamului, satul românesc este în acelaşi timp şi depozitarul unui real tezaur de valori spirituale şi materiale, reprezentate prin folclor şi etnografie şi corespunzând noţiunilor de cultură şi civilizaţie, ale căror obârşii coboară adânc în trecut, până în străvechea epocă iliro-tracică.

Tezaurul acesta, în care zac învălmăşite bătrânele noastre tradiţii şi datini, arta noastră populară, cântecele şi jocurile, uneltele noastre vechi, cu care moşii şi părinţii şi-au însăilat vestmintele, şi-au durat casele şi şi-au rostuit gospodăriile, constituie - după expresia unuia dintre marii noştri scriitori - poeţi - cenuşa fierbinte din vechea vatră de cultură băştinaşă, ce ne-a încălzit şi ne-a luminat în toată noaptea zbuciumatei noastre istorii naţionale.

Prin el se lămureşte sufletul neamului nostru; el ne caracterizează rasa şi geniul, dând mărturie despre obârşia noastră măreaţă şi străveche.

De aceea, unul din marile comandamente naţionale pentru orice intelectual român, este acela de a căuta şi afla toate comorile risipite ale acestui scump tezaur şi a le aduna cu grijă şi scumpătate, adâncindu-le înţelesul şi făcându-le să strălucească în lumina marilor învăţături.

Răspunzând unui astfel de comandament, Asociaţia noastră a luat iniţiativa înfiinţării unui muzeu etnografic, aici, în capitala judeţului nostru, pentru că - spre umilinţa noastră - deşi s-a bucurat şi se bucură încă de faima unui oraş cu vechi tradiţii de cultură, oraşul Botoşani nu are până acum o cât de modestă înjghebare de acest fel...

Cu cât ne-a lăsat în urmă în această privinţă târgul mai mărunt al Fălticenilor vecini, se ştie!...

Dar, pentru ca această iniţiativă să-şi poată ajunge scopul, ea trebuieşte îmbrăţişată şi sprijinită cu înţelegere şi râvnă de toţi intelectualii satelor botoşănene, în fruntea cărora se situează, fără îndoială, tot învăţătorii.

Şi dacă un singur învăţător - Ardeleanul Andrei Oroş, din Apahida Clujului - a izbutit să adune o colecţie etnografică de 35000 obiecte, cunoscută sub numele de Colecţia Oroş, şi care e azi comoara cea mai de preţ a muzeului etnografic al Ardealului - se mai poate îndoi cineva de ceea ce vor izbuti să înfăptuiască cei aproape opt sute de învăţători botoşăneni, când se vor devota cu înţelegere şi râvnă acestei iniţiative care este a Asociaţiei lor şi a cărei frumuseţe nu se poate să nu-i ispitească şi să nu-i pasioneze!

Iubite coleg,

Adună cu hărnicie de albină şi azi şi mâine, adună mereu după lista ce-o alăturăm, toate acele lucruri pline de sufletul trecutului, care azi zac risipite şi mute în bezna satelor noastre şi care, mâine, orânduite într-un muzeu etnografic, vor căpăta grai şi vor mărturisi tuturor, că învăţătorimea botoşăneană stă ca întotdeauna, cu o vrednică destoinicie, în slujba marilor comandamente naţionale.

Obiectele adunate, vă rugăm să binevoiţi a le trimite la Şcoala nr. 4 de băieţi, din Botoşani, iar în eventualitatea că unele din ele nu le-aţi putea căpăta în mod gratuit, vă rugăm să ne încunoştiinţaţi, pentru a aviza.

Cu cele mai alese sentimente colegiale.

Semnat de M. Apostol, ca preşedinte şi de I. D. Marin, ca secretar, Apelul face dovada unor strădanii generoase ale învăţătorimii botoşănene, fără îndoială, mult afectată de război, în anii aceia, comportamentul ei, moral, cetăţenesc, naţional, fiind cu atât mai demn de relevat.

Vopsitul

La valoarea lăicerelor şi scoarţelor din Botoşani contribuie în mare măsură coloritul potolit, în nuanţe calde, bine armonizate, rezultat al vopsitului cu coloranţi vegetali menţinut în Moldova mai multă vreme decât în alte zone ale ţării, unde a fost înlocuit cu coloranţi chimici, încă de la mijlocul secolului trecut. Aici s-au folosit mai multe plante, uneori în combinaţii iscusite, obţinându-se nuanţe specifice oarecum Moldovei: brunul închis spre cafeniu, asociat cu verde măsliniu şi cu galben în diferite tonalităţi nuanţate în mod deosebit în vocabularul local. Astfel, tonurile de galben sunt denumite; galben albineţ, galben închis, gălbiniu, gălbior, galben spălăcit, galben roşietic, galben pătat, untdelemniu, alămâie etc. Verdele la rândul lui are o

serie de tonalităţi: verde închis, verde deschis, broticiu, cure chiu. Mai rar faţă de celelalte culori se foloseşte în Moldova roşul, care atunci când apare are nuanţe stinse de vişin iu şi sfecliu. Albastru este culoarea care apare la fel de rar ca şi culoarea roşie, desigur şi datorită faptului că aceste două culori se obţineau prin procedee mai grele, se extrăgeau din plante orientale, mai rar adaptate ţării noastre. în sate, toate femeile ştiau să vopsească singure, vopsitul realizându-se în cadrul gospodăriei.

Pentru obţinerea diferitelor culori culori se cerea pricepere, migală şi cunoştinţe botanice legate de proprietăţile unor plante şi arbori. Plantele se culegeau în anumite anotimpuri, în anumite perioade de dezvoltare.

De la unele plante se folosea rădăcina(ştevia). De la arbori şi arbuşti se lua fie scoarţa (arin, stejar, prun, etc) fie floarea (tei, soc, salcâm, etc), fie fructul (boz, nuc, etc), fie frunza (nuc, drobiţă, etc). Aceste cunoştinţe se transmiteau din generaţie în generaţie. Se foloseau procedee, uneori mai simple, alteori mai complicate, în funcţie de nuanţa ce urma să se dea materialului vopsit.

Toate informaţiile primite în urma cercetărilor de teren, duc la concluzia că există un sistem general de vopsire care consta în culegerea fructelor, florilor şi frunzelor, a coajei de copac, uscarea şi fierberea acestora, obţinerea zemurilor, introducerea tortului în aceste soluţii şi fixarea culorii prin diferite procedee.

Ca mordanţi se foloseau, în zona cercetată, piatra acră²⁰, calaicanul²¹ şi borşul.²²Procedee erau însoţite de credinţe: zeama de colorat se face cu apă neîncepută, adusă dis- de-dimineaţă de la fântână,²³ nu se vorbeşte de mort atât timp cât se vopseşte, că moare culorul ²⁴ înspre sărbători nu se vopseşte că nu iese culorul²⁵

Culoarea neagră se obţinea din: coajă de arin (alnus glutinosa), coajă de stejar (quercus robur),²⁷ coajă de nucă verde (Pulsatilla montana), ²⁸ coajă de arţar (acer campestre)²⁹ coajă de gladiş (acer tataricum), ³⁰ sovârf (origanum vulgare).³¹ Culoarea cafenie spre brun se obţinea din: coajă de nucă (juglans regia),³² frunză de nucă, gutui (xydonia oblonga).³³ Culoarea cea mai des întâlnită în cromatica zonei este culoarea galbenă, care se obţine din coji de ceapă (allium cepa),³⁴ floare de tei (tillia platyphylos),³⁵ laptele câinelui (borago officinalis),⁶drobiţă (genista tinctoria), ⁷coajă de pădureţ ((pirus malus), ³⁸ pojarniţă (hypericum perforatum),³⁹ floare de soc (sambucum nigra),⁴⁰ rădăcină de ştevie (rumes patientia),⁴¹ ioldeală (amestec de urzică cu flori de salcâm).²

Culoarea verde cu nuanţele respective se obţinea din frunză de nuci (j^ug'^ans regia), dediţă (anemone Pulsatilla).⁴³ Culoarea roşie se obţinea din frunză de pădureţ (pirus malus)⁴⁴ şi frunză de sovârf (origanum vulgare), coajă de perj (prunus domrstica).^4>Pentru obţinerea culorii albastre, câţiva informatori au indicat bozul (sanbucus brulus),⁴⁶ fară prea multă certitudine, iar alţii au indicat stânjenelul (iris florentina).⁴⁷

Nuanţarea culorilor este în funcţie de concentraţia colorantului şi de amestecul mai multor coloranţi.

În urma cercetării de teren, s-a putut observa că, în general, procedeele de obţinere a culorilor din plante s-au uitat în mare parte, în raport cu lucrarea lui Tudor Pamfile, Cromatica poporului român, (publicată în 1914) procedeele culese din zona Botoşanilor se mai păstrează până astăzi, în unele sate mai izolate (Oneaga, Coşula, Joldeşti etc). Astăzi se obţin în special nuanţele de galben şi cafeniu. Coloranţii vegetali au fost înlocuiţi cu cei sintetici. Chiar dacă gama cromatică a ţesuturilor s-a îmbogăţit aparent, culorile au devenit mult mai uniforme, puternice, producând chiar discordanţe, faţă de cele vegetale, pastelate, calde şi cu variaţii remarcabile în cadru! aceleiaşi nuanţe.

Pregătirea firelor pentru ţesut

Pentru realizarea ţesăturii propriu-zise, care constă în încrucişarea a două grupe de fire - urzeală şi băteală - sunt necesare o serie de operaţiuni prealabile, care constau în înfăşurarea firelor pe mosoare sau gheme, urzitul, învelitul urzelii şi neveditul.

Tortul trebuie depănat pe mosoare. în acest scop se foloseşte letca, care este alcătuită dintr-un suport de lemn vertical ce susţine o vergea de fier cu o roată (fig. 6). Pe vergea se introduc mosoarele (mosorul). Prin acţionarea roţii cu mâna se învârte vergeaua şi odată cu ea mosorul care trage încet firul de pe vârtelniţă. Vârtelniţa este alcătuită dintr-un suport de lemn, scaun, în care este fixat un ţăruş vertical, fus, pop - ce poartă două bucăţi de lemn prinse în diagonală, aripi. La capătul aripelor se află câte o scândurică crestată pe

margine, fofeză, care are rolul să susţină firele depănate pe vârtelniţă (fig. 7).

Urmează urzitul, care constă în înşiruirea firelor de lână, păr sau cânepă, pe o distanţă are corespunde lungimii viitoarei ţesături. Femeia care urzeşte trebuie să aibă grijă ca firele să se încrucişeze formând crucea la un capăt, iar la celălalt capăt piciorul. Pentru urzit, bătrânele foloseau parii de la gard, cuie bătute în peretele casei, cuie bătute în laiţă sau chiar colţii grapei, pe grapă merge până la 10 coţi.^AH în aceste cazuri cele două fire trase de pe gheme sau mosoare, trecute prin orificiul făcut într-o coadă de ligură sau lopăţlcă de lemn, sunt încrucişate după cuie sau pari. Femeia care urzeşte trebuie să se deplaseze de la un capăt la celălalt al urzitorului.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea întâlnim un alt procedeu. Este vorba de folosirea urzitorului rotund (fig. 8). Acesta este format dintr-un sul de lemn, fus, vergea, inimă, care are fixat un capăt în grindă şi celălalt într-un suport de lemn, scaun. Pe fus sunt fixate două chingi sau stinghii încrucişate, în partea de sus, şi două în partea de jos a urzitorului, fiind paralele între ele. Aceste stinghii susţin razele (scânduri crestate la exterior), pe care se înşiruie firele ce se răsucesc în jurul lor şi sunt trase de pe mosoare, având grijă să se formeze şi de astă dată crucea şi piciorul urzelii. Mosoarele sunt puse de cele mai multe ori în alergătoare, care este un instrument ce constă dintr-un dreptunghi de scândurele, ce are fixat un suport pentru a sta în poziţie aplecată (fig. 9). între laturile paralele ale alergătoarei se fixează sârme sau aţe care susţin mosoarele. Acest instrument a fost folosit încă din timpuri îndepărtate în ţările din sud-estul Europei. ⁹

Urmează învelitul urzelii (pânzei) pe sulul din spate al războiului de ţesut orizontal, stative. Alături de sul se află nodorarul (un băţ legat în imediata apropiere a sulului).

20. Informatoare, Daniliuc Ileana, 76 ani, comuna Corni.

21. Piatră acră = sinonim cu alaun de potasiu, KAL(S0₄)2.H20, substanţă incoloră, cristalină, solubilă în apă caldă, foarte astringentă.

22. Calaican )=sulfat feros (Fe So₄).

23. Produs alimentar lichid obţinut prin fermentarea lactică în apă a tărâţelor de grâu şi secară.

24. Informatoare, Popescu Ecaterina, comuna Dobârceni.

25.Informatoare, Oniciuc Elena, comuna Corni.

26. Informatoare, Avădăni Ruxanda, comuna Flămânzi.

27. Informatoarea Avădăni Ruxanda, din comuna Flămânzi relatează procedeul de obţinere a culorii din coajă de arin: se jupoaie coaja de pe copac şi apoi se pune la fiert, se strecoară printr-o pânză de tort, iar în apa limpede se introduce tortul. Se lasă să fiarbă încetul până capătă culoarea neagră, iar la sfârşit se adaugă puţină piatră acră. In tot timpul fiertului se amestecă mereu ca să nu ardă tortul.

28. Informatoare, Aştefânei Elisabeta, comuna Truşeşti.

29. Tudor Pamfile şi Mihai Lupe ,cu, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1914, pag. 131,133.

30. Informatoare, Popescu Ecaterina, comuna Dobârceni.

31 .Informatoare, Saveta Gh. Olaru, comuna Hăneşti

32. Informator, Anisie V. Gh., Păltiniş.

33.Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, op. cit., p. 131.

34. Ibidem, p. 133.

35. Informator, Chiriţă Gheorghe, comuna Hăneşti, Saveta i. Vitcu, comuna Hăneşti, Maria Aiordăchioaie, Mândreşti, Şurubaru Agripina, comuna Rădăuţi-Prut: se iau coji de ceapă uscate foarte bine şi se fierb pentru a se muia cum trebuie. Se strecoară şi zeama se împietreşte cu piatră acră. In această zeamă se pune lâna pentru colorat şi se lasă până se colorează.

36. Informatoare, Aştefanei Elisabeta, comuna Truşeşti.

37. Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, op. cit., pag. 130.

38. Informator Gh. Chirilă, comuna Hăneşti, Bosânceanmu Aglaia, Bobuleşti, Maria I. Cucu, comuna Ungureni.

39. Informatoare, E. loniţă, Mândreşti.

40. Informator, I.M. Siminceanu, comuna Corni: Pojarniţa, plantă care creşte prin păduri, fâneţe, la marginea ogoarelor, la câmpie şi pe dealuri. Dă o culoare galbenă-portocalie. Cum se vopseşte: se strâng florile, se lasă să se usuce la soare. Când începe preparatul culorii se lasă la apă 2-4 ceasuri. Florile sunt scoase apoi din apă şi sunt lăsate la soare din nnou pentru a se usca. Se pun apoi la fiert. Zeama este împietrită cu piatră acră şi se pun firele care sunt lăsate să fiarbă timp de aproape trei ore. Firele se scot apoi şi se spală.

41. Informatoare, Maria Aiordăchioaie, Mândreşti: Florile de soc se culeg, se fierb, zeama se strecoară, apoi se împietreşte cu piatră acră, în care se vâră firele şi se lasă până se îngălbenesc (se folosesc şi frunzele şi scoarţa de soc).

42. Informatoare, Avădăni Ruxanda, comuna Flămânzi: Toamna se scot rădăcinile de ştevie din pământ după ce floarea s-a uscat. Când femeia vrea să vopsească torturile, se rade pe râzătoare ştevia înzt-un vas care nu cocleşte. Prin fierbere se capătă o culoare galbenă. Pentru a se îngălbeni şi mai mult, rădăcina de ştevie se ia din apă şi se fierbe până se capătă culoarea dorită. După fier, firele se clătesc cu apă rece şi se pun la uscat.

43. Informatoare, I. Vitei din comuna Hăneşti, relatează: Se iau frunzele şi trunchiul de la buruiene, se fierb în apă, se strecoară apoi zeama, dăndu-se buruienile afară şi se împietreşte cu piatră acră. După aceasta se pun firele în lichidul galben şi se fierb din nou, mestecându-se repede. Se obţine o culoare galbenă foarte frumoasă.

44. Informatoare, C. Peşte, satul Mănăstireni, comuna Ripiceni, Rumega Patica, satul Fundul Herţii, comuna Cristineşti.

45. Informatoare, Rumega Patica, satul Fundul Herţii, comuna Cristineşti..

46. Informatoare, Zenovia Mihalache, satul Oneaga, comuna Cristeşti.

47. Informatoare, I.C.Siminiceanu, comuna Corni.

48. Informatoare, Rumega Patica, satul Fundul Herţii, comuna Cristineşti.

49. Informatoare, Daniliuc Ileana, comuna Corni.

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (5)

dr. Eugenia Greceanu

Funcţia de curte domnească

În toate oraşele Moldovei, funcţia de curte domnească a avut o deosebită importanţă în perioada secolelor XVI-XVII, împiedicând - datorită privilegiilor pe care le implica - regresul economic manifestat de unele aşezări după instaurarea dominaţiei otomane.¹⁰³ Adeseori curţile domneşti au fost însă considerate ca factor determinant pentru închegarea unui târg, ceea ce este exagerat, întrucât apariţia curţilor domneşti în oraşe a fost determinată tocmai de avantajele economice oferite de piaţa de schimb şi desfacere a târgului, ale cărei taxe reprezentau un venit însemnat pentru vistierie. Nu este mai puţin adevărat că prezenţa curţii domneşti a stimulat dezvoltarea meşteşugurilor şi concentrarea negustorilor în târgul-reşedinţă (chiar în cazul curţilor locale), îmbogăţind concomitent cultura urbană prin activitatea cancelariei domneşti.

În opoziţie cu opiniile formulate de Al. Papadopol-Calimachi, care privea fiinţa târgului Botoşani dovedită pe la 1401,¹⁰⁴ Nicolae Iorga a emis teoria că a existat mai întâi o curte domnească a lui Ştefan cel Mare la Popăuţi, loc de popas şi de odihnă pe drumul Suceava-Hârlău şi că ridicarea Botoşanilor la rangul de târg se datoreşte voinţei lui Petru Rareş, care a locuit aici ca şi soţia sa Elena şi fiul lor Iliaş al II-lea.¹⁰⁵

Constantin C. Giurescu, apreciind - pe bună dreptate - că Botoşanii trebuie să fie unul din cele mai vechi târguri moldoveneşti, consideră că şi curţile domneşti de la Popăuţi trebuie să fie foarte vechi, ele existând înainte de Ştefan cel Mare, care a ridicat în 1496 biserica Sf. Nicolae, cu rolul unei capele de curte.¹⁰⁶ După cum vom vedea mai departe, analiza structurii urbane a Botoşanilor nu permite - în stadiul actual al cunoştinţelor - constatarea prezenţei unei curţi domneşti în interiorul târgului şi, având în vedere distanţa redusă faţă de Popăuţi, nimic nu ne împiedică să presupunem că sediul curţii domneşti a fost întotdeauna incinta de la Popăuţi. însăşi formulările ce apar în documentele lui Petru Rareş, scrise din târgul Botoşanilor (1528) sau din cetatea noastră Botoşani (1552), ¹⁰⁷ sprijină, după părerea noastră, identitatea incintei - desigur fortificată - de la Popăuţi cu curtea domnească din Botoşani. Această identitate, admisă de Artur Gorovei,¹⁰⁸ a fost pusă sub semnul întrebării de Nicolae Iorga, care a lăsat să se înţeleagă că ar fi putut exista o a doua curte lângă biserica Uspeniei.¹⁰⁹

O primă menţiune documentară a curţii domneşti din Botoşani ar putea fi considerată pomenirea lui Simion vătaful de la Botoşani, într-un act din 1533, martie 8,¹¹⁰dacă - dintre sensurile cuvântului vătaf în lipsa datelor referitoare la funcţia acestui Simion - s-ar alege sensul de comandant al unui grup de curteni sau de slujitori ai curţii.¹¹¹Funcţionarea curţii domneşti din Botoşani este dovedită fără echivoc de hrisovul lui Ştefan Tomşa din 1615 martie 18, prin care dăruieşte ctitoriei sale de la Solea două sate ce au fost ale noastre drepte domneşti, ascultătoare de ocolul şi de curţile noastre din Botoşani. Până la sfârşitul veacului al XVII-lea, aceste curţi sunt menţionate în:

- hrisovul lui Vasile Lupu din 1639 iunie 7, care pomeneşte de popa Ionaşcu de la besearica domnii meale de la curte din Botăşeani..¹¹³,

- două documente din timpul lui Ştefaniţă Lupu (1661 martie 10 şi 1661 mai 25), ambele iscălite, printre martori, de popa Ionaşco de la curtea cea domnească de la Botăşeani} ¹¹⁴

- documentul din timpul domniei lui Antonie Ruset, datat 1678 ianuarie 1, în care este amintit popa Ionaşco de la besearica domniei meale de la curtia din Botăşiani.¹¹⁵

Curtea domnească era încă în fiinţă în 1733,¹¹⁶ dar este probabil că a încetat să funcţioneze foarte curând, având în vedere că în hrisovul din 1752 septembrie 2, prin care Matei Ghica pune în rândul mănăstirilor incinta de la Popăuţi, înzestrând-o cu bucate şi mile, se precizează că biserica Sf. Nicolae rămăsese descoperită şi surpată de zidurile ei, fiind apoi reparată şi împodobită de mama domnitorului. Nici incinta nu era în stare mai bună, din moment ce Matei Ghica au mai înnoit cele surpate şi au îngrădit-o făcând chilii şi alte ce trebuieşte.¹¹⁷ Î n acest interval de aproape 20 de ani se situează deci perioada de declin şi de încetare a funcţiei de curte domnească pe care a avut-o - probabil de la începutul veacului al XV-lea - incinta de la Popăuţi.

Administraţia târgului

Forma de administrare a aşezării a fost determinată de simbioza dintre târg şi curtea domnească, precum şi de faptul că - cel puţin din vremea lui Patru Rareş - târgul a constituit un apanaj al soţiei domnitorului,¹¹⁸ până în prima jumătate a veacului al XlX-lea.¹¹⁹

Organizarea administrativă a târgului (în accepţia de oraş), închegată cu siguranţă în veacul al XV-lea, ne este cunoscută din documentele mai târzii: ocolul Botoşanilor (delimitare a satelor dependente de târg) este menţionat în 1538, 1584, 1589, 1615^l20ş.a. Denumirea de târg apare în documentul din 1588 decmbrie 20, prin care Petru Şchiopul dăruieşte mănăstirii Moldoviţa satul Onţenii, care a fost al nostru drept domnesc şi ascultător de ocolul târgului Botoşanilor}¹²¹

Pecetea oraşului, reprezentând un păun, este păstrată pe documente emise în intervalul 16611780¹²², dar existenţa pecetei este menţionată în documente din prima jumătate a veacului al XVII- lea, care confirmă şi existenţa unei cancelarii a târgului, înzestrată cu dieci. Astfel, un act de zălogire din 1603 iulie 20 se încheie cu formula: Şi spre mărturie s-a pus şi pecetea oraşului la acest zapis. Acest zapis l-a scris însuşi Gheorghe diac din târgul Botoşanilor.¹²³ Cu o formulare similară se încheie şi un act de cumpărare emis de cancelaria târgului în 1604 aprilie 18: Şi la mai mare mărturie se pune adevărata pecete a oraşului pe această scrisoare. Această scrisoare a scris- o Gheorghie din Botoşani.¹²⁴

Existenţa consiliului orăşenesc, alcătuit din şoltuz şi 12 pârgari aleşi de comunitate, este dovedită documentar - la Botoşani - la începutul veacului al XVII-lea, dar cu formulări care arată că această formă de administraţie autonomă funcţiona mai dinainte,¹²⁵ aşa cum reiese din actul de zălogire încheiat în 1603 iulie 20, care este întărit de Macsin şoltuz cu 12 pârgari şi Zberei fost şoltuz (s.n. - E.G.); în 1604 aprilie 18, Macsin şoltuzul cu 12 pârgari din târgul Botăşani dau mărturie pentru cumpărarea unor case.¹²⁶ Activitatea consiliului orăşenesc apare şi în alte documente din veacul al XVII-lea¹²⁷

Prezenţa reprezentanţilor domniei la Botoşani se reflectă în documente de la începutul veacului al XVII-lea: Pătraşcu ureadnic de Botăşani (dregător cu sarcini administrativ-fiscale) este menţionat în două documente din 1803 şi 1604.¹²⁸ Cămăraşul din Botoşani, care administra casa şi apanajul doamnei şi este pomenit de Dimitrie Cantemir,¹²⁹ a fost echivalat ca funcţie cu vornicul doamnei de către Al. Papadopol-Calimachi;¹³⁰ Nicolae Iorga consideră că, începând din timpul lui Petru Rareş, târgul a fost condus din partea domniei de către vornicii doamnei,¹³¹ sau vornicii despre Doamna, dar - pe de altă parte - vorbind de Costin Ciogolea, vomie de Botoşani în 1637, trage concluzia că pe atunci (secolul al XVII-lea - n.n. - E.G.), nu era decât un vornic la Botoşani, ca şi unicul vornic de la Suceava. Nu este singura contradicţie, întrucât în acelaşi text Iorga afirma că Toderaşco Şoldan, vornicul de Botăşeani, amintit în documentul din 1639 iunie 7, este cel dintâi vornic de Botoşani ce cunoaştem.^{132 A}rtur Gorovei preia afirmaţiile lui Iorga, adăugând - fără trimitere - că primul vornic de Botoşani pomenit în documente este Cârstea, în 1592.¹³³

Oricum, este cert că reprezentanţi ai puterii centrale au activat la Botoşani în veacurile XVI şi XVII, deşi capitala ţinutului se afla la Hârlău. în veacul al XVIII-lea, desprinderea ţinutului Botoşani de ţinutul Hârlăului este consemnată documentar în 1751, iar înflorirea economică a Botoşanilor va determina, în 1834, integrarea în propriul ţinut a cea ce mai rămăsese din vechiul ţinut al Hârlăului.¹³⁴

Ţinutul Botoşani a fost condus de doi vornici reprezentanţi ai domniei, care, în 1783, aveau dregătoriile de ban şi paharnic.¹³⁶ Cu timpul, vornicii s-au sunstituit consiliului orăşenesc, sfârşind prin a-1 înlocui cu totul.¹³⁷ Totuşi, vitalitatea şi intensitatea vieţii economice a Botoşanilor a impus reînfiinţarea unei forme de conducere a târgului de către reprezentanţi aleşi de obşte: în urma jalbelor trimise de locuitori la domnie, prin care au cerut cu rugăminte statornicire prive le ghiurilor târgului după luminatele hrisoave,¹³⁸ domnitorul Mihai Şuţu a aprobat, la 15 decembrie 1820, alcătuirea unei case obşteşti, cu şase membri aleşi de obşte,¹³⁹ care a primit denumirea de epitropie. Primii epitropi au fost Anghelachi Climent-în 1823 şi spătarul lordachi Canta- în 1824.

Adevăratele alegeri au avut loc după ce vornicia târgului s-a obligat, la 21 martie 1825, să asigure trii ponturi, prin carte poronciţi: întâi, împuternicire târgoveţilor vechi de a-şi rândui epitropi dintre dânşii, pe aciia ce obştia îi va alegi, din negustorii cinstiţi, cu haractir, cu durere pentru târg şi stare, ca să strângă cu neabatere la interes particular iraturile târgului după hrisoave, cu care să facă drumurile uliţelor şi cele ce după vremi să vor putea cuprinde... necutezănd mai mulţ din boierii de aice, ce sunt şezători de puţănă vremi, a să amesteca la iraturile târgului şi la epitropie.¹⁴¹

Epitropia a funcţionat din 1823 până în 1834, când a fost înlocuită - conform prevederilor Regulamentului organic - cu instituţia sfatului, compus din cinci membri.¹⁴²

Instituţiile administrative, de primă importanţă pentru mecanismul de ordonare a vieţii obşteşti, nu au lăsat urme în structura urbană a oraşului decât cu începere din veacul al XIX-lea, din cauza distrugerilor periodice care au înlăturat vechile sedii ale sfatului care au putut exista. In schimb, compoziţia etnică şi socială a populaţiei, precum şi creşterea ei determinată de evoluţia economică a aşezării au constituit factori tot atât de însemnaţi pentru structura oraşului medieval, ca şi dualitatea târg-curte domnească.

103. Istoria României, II, p. 835.

104. Al. Papadopol-Calimachi, op. cit. p. 95.

105. N. Iorga, Inscripţii botoşănene, p. 6-7.

106. C.C.Giurescu, Târguri şi oraşe, p. 196.

107. A. Gorovei, op. cit., p. 7-8.

108. Ibidem.

109. N. Iorga, op. cit.,p. 9: La Curtea domnească din acest oraş stătea numai preotul bisericii domneşti (Ospenia?).

110.D.I.R., A. Moldova, veac XVI, vol.I, Bucureşti, 1953, p. 351.

111.N. Stoicescu, Curteni şi slujitori, Bucureşti, 1968, p. 234. Un alt sens al cuvântului vatav este acela de şef al unei grupări omogene de meseriaşi, constituiţi în breaslă, fiind eventual sinonim cu staroste - vezi N. Grigoraş, Instituţii feudale, p.394. în acest din urmă înţeles, menţionarea vătafului de la Botoşani în 1533 ar dovedi existenţa organizării breslelor botoşănene la începutul veacului al XVI-lea.

112. D.I.R. A. Moldova, veac XVII, vol. III, Bucureşti, 1954, p. 203.

113. N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 218-219.

114. Ibidem, p. 220-221.

115. Ibidem, p. 224.

116 .Ibidem, VI, p. 274.

117. Ibidem, V, p. 247-248. Nu credem că menţionarea lui Chiriiac Bot iul Curtian şi Toader Stihi Curtian din Botoşani în documentul din iunie 1751 (vezi N. Iorga, Studii şi documente, V. p. 247) justifică interpretarea lui Artur Gorovei privind existenţa curţii din Botoşani la 1751 (conform A. Gorovei, op. cit., p. 7), având în vedere nuanţele şi fluctuaţiile de sens pe care le-a avut termenul de curtean - vezi N. Stoicescu, op. cit.,p. 15-59.

118. C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe, p. 196-197.

119. Până la 1819 sau până şla 1830, conform Al. Papapopol-Calimachi, op. cit.,p. 106.

120.C. C. Giurescu, op. cit., p.197.

121 .D.I.R.A. Moldova, veacXVI, vol. Ill, p. 411.

122. Emil Vârtosu, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în D.I.R., Introducere,. Vol. II, Bucureşti, 1956, p. 480-481. Semnificaţia păunului, simbolizând faptul că veniturile târgului constituiau apanajul doamnei, a fost căutată fie în legătura cu păunii ce împodobeau curţile domneşti, fie în eventuala utilizare a veniturilor pentru cumpărarea podoabelor (conf. C.C. Giurescu, op. cit..p. 196 —197). Credem mai degrabă că alegerea păunului pentru desemnarea feudei doamnei denotă o bună cunoaştere a mitologiei greco-romane, păunul fiind atributul Junonei.

123. D.I.R.A.Moldova, veac XVII, vol. I, p. I 12.

124. Ibidem, p. 139.

125. Pentru organizarea consiliilor orăşeneşti, vezi N. Grigoraş, Instituţii feudale, p. 31 8-348.

126. D.l.R.A.Moldova,veac XVII, vol. I, p. 11 1-112 şi 139.

127.N. Iorga, Studii şi documente, V, P. 220-222.

128. D.l.R.A.Moldova, veac XVII, vol. I, p. 82-83, 111-112, 129, 139-140.

129. Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1973, p. 80: Botoszany. oppidum cum principis coniugi tributarium, cuius proventus singularis ibiconstitutus camerarius dominae principis colligit.

130. Al. Papadopol-Calimachi, op. cit., p. 106.

131. N. Iorga, Inscripţii botoşănene, p. 7.

132. Idem, Studii şi documente, V, p. 218 şi 657.

133. A. Gorovei, op. cit., p. 14.

134. Marele dicţionar geografic al României, vol. 1, p. 562-563.

135. Istoria României, III, p. 694.

136.N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 130.

137. Istoria României, III, p. 676.

138. N. Iorga, op. cit., V. r 267.

139. Ibidem, p. 671.

140. Ibidem, p. 269.

141. Ibidem, p. 267-268.

142. Ştefan Dragomir, op. cit., p. 181-1 83.

O propunere pentru Lista monumentelor - Şcoala Costăchească a satului

Hudeşti

Dumitru Agachi

Pe faţada nordică a construcţiei există montată o placă din marmură cu următoarea inscripţie comemorativă: ŞCOALA COSTĂCHLASCĂ înfiinţată la anul 1861 de către fraţii Teodor Gheorghie şi Iancu Costachi Boldur conformu dorinţei ecsprimată de răposatul lor părinte, generalul Iordachi Costachi Boldur prin testamentul seu.

„Stilul" de redactare a textului, lapidar, însă explicit şi anumite particularităţi de scriere („u" final, grupul „cs") arată indubitabil că însăşi inscripţia are o vechime semnificativă (probabil sfârşitul secolului al XIX-lea, primele decenii ale sec. al XX-lea) şi că informaţiile despre „istoria" construcţiei sunt credibile. însă în interpretarea textului comemorativ o posibilă confuzie trebuie evitată: anul 1861 nu este cel în care a fost construită clădirea, ci anul înfiinţării şcolii, conform dorinţei testamentare a proprietarului, într-o clădire care a aparţinut acestuia.

Prin urmare clădirea este anterioară anului 1861 şi rezultă o durată de utilizare continuă şi intensivă a acesteea de peste 140 de ani. Deducţia privind datarea construcţiei este argumentată şi de considerente arhitecturale. Clădirea nu a fost concepută ca una pentru şcoală; făcând abstracţie de neinspirata (naiva) decoraţie exterioară, adăugată prin realizarea tencuielilor în praf de piatră (la începutul anilor 90) este de remarcat sobrietatea arhitecturii de conac boieresc din prima jumătate a sec. al XDC-lea. Construcţia evidenţiază un program arhitectural dezvoltat în acord cu modelul de locuire al epocii, cuprinzând pivniţa adâncă la care accesul este din exterior, parterul, cu încăperile grupate în jurul amplului salon central şi etajul, probabil destinat locuinţei, cu odăile plasate simetric de o parte şi de alta a holului de mari dimensiuni, suprapus salonului. Cele două caturi ale clădirii sunt bine puse în evidenţă de cerdacul amplu, realizat pe trei laturi ale construcţiei. Precizam într-un alt articol că numărul caselor medievale din municipiul Botoşani este redus. La nivelul judeţului însă, sunt identificabile doar cîteva edificii medievale, şcolii în discuţie asociindu-i-se Casa Egumenească a Mănăstirii Coşula. Şcoala însă, deşi, probabil, nu cu mult mai nouă decât frumoasa casă, astăzi delabrată de prea îndelungata „restaurare", din incinta Coşulei, se prezintă într-o surprinzător de bună stare de conservare. înscrierea clădirii şcolii în modelul medieval, cu variaţii care-i marchează originalitatea - numim, în această idee, cerdacul amplu dezvoltat pe trei laturi ale construcţiei - este evidenţiată de comparaţia cu acele clădiri ridicate cam în aceeaşi perioadă, Casa Manolache Iorga din Botoşani şi menţionata Casă Egumenească. Surprinde, în ce priveşte şcoala, doar masivitatea pilaştrilor dispuşi la parter pentru

susţinerea cerdacului; aceştia, obturând practic ferestrele, contrastează cu arhitectura şi proporţiile echilibrate ale ansamblului. Este posibil ca iniţial şi stâlpii parterului să fi fost din lemn, ca şi cei existenţi la etaj, prin urmare să fi avut o alură mult mai zveltă, accentuând vizual rolul cerdacului ca element central al desenului arhitectural al epocii.

Construcţia, având regimul de înălţime parter şi etaj, are o planimetrie simplă (dreptunghiulară), omogenă şi simetrică după sistemul de axe rectangulare. Aceste caracteristici au conferit o bună conformare antiseismică a structurii de rezistenţă, fapt ce explică comportarea corespunzătoare în timp a construcţiei, cu preluarea solicitărilor excepţionale cauzate de cel puţin 4-5 cutremure majore (1908, 1934, 1940, 1977, 1986). Dimensiunile în plan ale construcţiei, măsurate la exteriorul pereţilor parterului, sunt echilibrate ca ordin de mărime: lungimea 19,60 m, lăţimea 10,85 m.

Din examinarea interioară şi exterioară a edificiului se desprinde concluzia că, în decursul timpului, nu s-au realizat intervenţii tehnice importante de modificare a funcţionalului, iar la edificare s-a respectat viziunea tradiţională de alcătuire (planul, fluxurile şi materialele de construcţie) a unui conac boieresc de început de secol XIX.

Expunerea sudică a faţadei principale, cele două accese în interior, atât pe latura sudică, dar şi de pe cea posterioară, acestea comunicând la interior cu un vestibul amplu (4,10 m lăţime, 9,25 m lungime). Din holul central se asigură circulaţia la etaj şi în cele patru încăperi dispuse simetric. La etaj conformarea planului este aceeaşi cu a parterului, holul amplu comunicând spre exterior cu cerdacul din lemn al faţadei sudice şi cu balconul poziţionat pe verticala mediană a faţadei posterioare.

Balconul, cu balustrada şi trei console frumos lucrate din oţel foijat, reprezintă inserţia (reflectarea) arhitecturii urbane a epocii, întreaga faţadă nordică (expusă spre drum) fiind decorată în acest spirit: cornişă mediană, cornişă amplă sub streaşină, pilastratură discretă, aceste elemente fiind asamblate într-un echilibrat caroiaj.

Construcţia prezintă înălţime semnificativă: la etaj înălţimea măsurată între intradosul planşeului şi pardoseală este de 2,70 m, iar la parter de 3,30 m. Legătura parter - etaj se realizează printr-o scară din lemn, într-o singură rampă, cu înclinare accentuată. Este alcătuită din 19 trepte din dulapi de 3 cm grosime, treptele având dimensiunea de 90 cm x 26* cm, înălţimea între două trepte consecutive fiind de 19 - 20 cm. Subdimensionarea evidentă a scării şi plasarea ei lîngă peretele din stânga al vestibulului, înclinarea accentuată şi atipica interpretare a acestui element arhitectural, ce ar fi trebuit să stea în atenţia meşterului

din vechime, sugerează că scară este o relizare ulterioară. Lansăm ipoteza, bazându-ne pe observaţiile noatre asupra altor construcţii de epocă (inclusiv asupra celor amintite deja), la care legătura parter- etaj se realiza printro rampă exterioară, racordată cerdacului. De altfel, observaţia că scara interioară reprezintă o inserţie destul de recentă este argumentată de existenţa unui element din beton, care bordează golul scării la partea superioară a rampei, pentru a ranforsa golul care a fost practicat în planşeul vestibulului de la parter.

Faţadele vestică, sudică şi estică ale etajului prezintă un dezvoltat cerdac din lemn. Elementele de rezistenţă verticale sunt realizate din lemn rotund de stejar, având diametrul de 20 cm. Distanţa dintre stâlpi este constantă, de 3,05 m. Stâlpii descarcă, prin intermediul unei tălpi masive din stejar cu secţiunea de 20 cm x 45 cm, pe pilaştrii din zidărie ai parterului. Duşumeaua din scânduri dispuse longitudinal este susţinută de un planşeu cu grinzi din stejar poziţionate transversal, încastrate în perete. Fiind dese (distanţa între grinzi este de 1,80 - 1,90 m), ele au susţinut corespunzător duşumeaua cerdacului, deşi deschiderea acestuia este semnificativă, 1,40 m. Stâlpii din lemn, fasonaţi simplu, au fost ulterior „îmbrăcaţi" cu scânduri. Prin examinarea vizuală a stâlpilor etajului rezultă că aceştia s-au conservat corespunzător şi nu sunt vizibile urme de atac al insectelor xilofage sau atac microbiologic (fungi sau mucegaiuri). Există, totuşi, zone ale cerdacului, în special cea vestică, mai expusă la umiditate datorită ploii oblice, în care degradările sunt importante. Cauzate de microflora întreţinută de umiditatea variabilă, dar şi de alte procese ireversibile la care a fost supus în timp materialul, cu diminuarea caracteristicilor mecanice, degradările au afectat rezistenţa şi stabilitatea structurii portante din lemn, încât cerdacul se află în echilibru instabil local şi sunt posibile noi deplasări, cu angajarea sa în colaps.

Acoperişul univolum, în patru ape, este realizat din lemn. Actuala învelitoare din tablă s-a montat peste cea originală din şindrilă. Căpriorii lungi şi masivi, ciopliţi din lemn de stejar, au rezistat foarte bine în timp, degradările fiind localizate la îmbinările de cosoroabă. în prelungirea căpriorilor, pentru crearea streaşinei late, înclinată, s-au montat elemente mai zvelte, din lemn de răşinoase, prelucrate în zona vizibilă cu un model simplu. învelitoarea este corodată pe circa 40 - 50 % din suprafaţa totală, coroziunea concentrându- se pe jumătatea vestică a acoperişului. Prin neetanşeităţile învelitorii (zonele străpunse datorită coroziunii şi racordările necorespunzătoare la coşurile de fum) apele din precipitaţii pătrund în interior, la finisajele interioare fiind vizibile efecte ale umidităţii de infiltraţie.

Suprastructura portantă a clădirii este alcătuită din pereţi din zidărie şi planşee din lemn. Zidăria, realizată din cărămidă, are grosime apreciabilă, de 70 cm la parter şi 50 cm la etaj, masivitatea pereţilor fiind specifică epocii în care a fost construit edificiul şi destinaţiei sale iniţiale, cea de conac. La examinarea interioară şi exterioară a pereţilor (finisaţi prin tencuire) nu s-au constatat, în câmp sau la intersecţiile diafragmelor, trasee de fisurare - cedare, fapt care atestă că zidăria nu a suferit avarii. Starea tehnică a clădirii marchează faptul că fundamentul acesteia (terenul de fundare şi fundaţia) şi suprastructura din zidărie s-au comportat corespunzător în decursul timpului. Atât la interior, dar şi la finisajul exterior în praf de piatră realizat recent (după anul 1990), sunt vizibile ovalizări, evidenţiind că, pe suprafeţe extinse, tencuielile sunt desprinse de suport.

Degradările care afectează pereţii sunt cauzate de umiditatea provenită din ascensiunea capilară. întrucât, prin tehnologia de execuţia a vremii, nu s-a realizat hidroizolaţie în zona de contact a zidăriei cu solul, apa s-a acumulat în zidărie, igrasia fiind generalizată la partea

inferioară a pereţilor, pe o înălţime de peste 70 cm, care depăşeşte parapetul scund al ferestrelor. Pe lângă disconfortul higrotermic, umiditatea de capilaritate are, în timp, un important efect structural, întrucât la materialele poroase şi neomogene (cărămida, mortarul, zidăria), parcurse de soluţii de săruri, ca urmare a regimului variabil al umidităţii, se produce distrugerea progresivă a acestora prin creşterea de volum a sărurilor recristalizate în pori. Ascensiunea capilară la baza perţilor a fost accentuată de impropriul trotuar lat, perimetral, realizat din straturi succesive din din beton. Că trotuarul a fost mereu supraînălţat în decursul timpului, este o observaţie argumentată prin înălţimea exterioară redusă a parapeţilor de la ferestrele parterului.

Stâlpii exteriori din zidărie existenţi la parter au secţiunea pătrată, latura fiind de 50 cm. Realizaţi probabil pe fundaţii izolate, fiind înalţi, de circa 3,50, masivi şi nelegaţi la partea superioară, aceşti penduli au dezvoltat rotiri şi deplasări relative importante. Ca urmare a tasărilor diferenţiate, stâlpii laturii vestice a clădirii prezintă abateri mari de la verticală, deplasările fiind semnificative, în special la stâlpii plasaţi în colţul sud - vestic.

Planşeele clădirii sunt tencuite pe un suport din şipci de răşinoase cu secţiunea de 4 cm x 2 cm. La planşeul peste etaj, în hol, într-o porţiune cu tencuială căzută, s-a constatat că grinda principală transversală, cu deschiderea de 4,10 m, este realizată din lemn de esenţă tare (probabil ulm), având secţiunea de 18 cm x 22 cm. Este posibil ca şi celelalte grinzi ale planşeelor să fie tot din lemn de esenţă tare, feţele fiind prelucrate prin cioplire. La examinarea grinzii decopertate s-au constatat multiple perforaţii cauzate de atacul insectelor xilofoge şi porţiuni cu lemnul fragilizat în profunzimea grinzii, procesul fiind favorizat de apa din infiltraţii. Tipurile de degradări remarcate sunt foarte pronunţate la capetele de încastrare a grinzii în perete. Rezultatul demersului de examinare în detaliu a porţiunii de planşeu, „simptomatologia" degradărilor vizibile şi amplasarea acestora, conduc la constatarea alarmantă că elementele structurale ale planşeelor (grinzile) au capacitatea portantă mult diminuată. Fiind supradimensionate la execuţie, grinzile au asigurat o rezervă importantă de capacitate portantă care însă, pe parcursul celor circa 150 de ani, s-a consumat prin procesele ireversibile care ţin de interacţiunea cu mediul mecanic - climatic - biologic. Apreciem că tipologia de degradare descrisă se regăseşte la toate planşeele celor două niveluri şi că aceste elemente de suprastructură nu mai îndeplinesc cerinţele de rezistenţă, stabilitate şi siguranţă în exploatare.

Întrucât construcţia nu se află pe lista monumentelor, însă prin arhitectura sa, prin modul de execuţie şi conotaţiile istorice poate îndeplini condiţiile unui monument, cel puţin de interes local, în vederea constituirii unui regim legal de protecţie, propunem forurilor de specialitate să procedeze, pe baza prevederilor Legii nr. 422/2001, la includerea construcţiei în Lista monumentelor istorice, Botoşani, secţiunea B, monumente şi ansambluri de arhitectură.

Efortul de punere în siguranţă a construcţiei, mai ales că nu presupune intervenţii ample de consolidare, devine imperios şi ţine de execuţia, cît mai grabnică, a lucrărilor de refacere a

acoperişului, planşeelor şi cerdacului, pe baza unei susţineri ştiinţifice adecvate. Restaurarea cerdacului, ţinem să sugerăm,

ar trebui să redea edificiului personalitatea sa iniţială, renunţîndu-se la pilaştrii din zidărie ai parterului şi revenindu-se la stâlpi din lemn, sau, ca variantă, la zvelte coloane, după modelul regăsibil la Casa egumenească a Coşulei, ori la vechile chilii ale Mănăstirii Vorona. Această remodelare ar sublinia, cu adevărat, monumentalitatea clădirii.

O altă prioritate a demersului de punere în siguranţă a construcţiei o constituie renunţarea la trotuarul lat din beton. De un contrast supărător cu imaginea de ansamblu a clădirii, prezenţa masivi a acestor elemente din beton au şi implicaţii asupra menţinerii performanţelor infrastructurii, cantonînd umiditatea în exces la fundaţii şi elevaţii. Pentru facilitarea aerisirii normale a fundaţiilor şi, prin urmare, a schimbului normal de umiditate cu mediul, este necesar ca platformele şi trotuarele să fie realizată din piatră naturală, montată pe strat de nisip. în fine, credem că se impune îndepărtarea tencuielii exterioare din praf de piatră, de altfel desprinsă de suport pe suprafeţe semnificative şi revenirea la finisajul în acord cu epoca.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici