Revista Forum cultural, anul III, nr. 3, martie 2003 (10)

Originar din Botoşani, preotul şi scriitorul Theodor Damian s-a stabilit în America din 1988, unde şi-a definitivat doctoratul în teologie, ca apoi să devină profesor la Metropolitan College of New York, fostul colegiu Audrey Cohen. În prezent este subdecan la acest colegiu unde predă etica şi filozofie. Paralel cu activitatea profesorală, a înfiinţat de cum a ajuns în New York, din 1992, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în Astoria Queens, una din cele zece biserici ortodoxe din metropola americană, în care statisticile arată că sunt aproximativ 300.000 de români. însă, activitatea misionarului, născut să ducă peste graniţele ţării valorile culturale româneşti, nu s-a oprit aici, fiind un spirit activ, inventiv, în jurul căruia se adună cu plăcere sute de români, având şi pasiunea literaturii, fiind poet si eseist, membru al USR, Theodor Damian a înfiinţat de cum a ajuns acolo Cenaclul literar Mihai Eminescu, cenaclu pe care 1-a condus şi în Elveţia cu ani în urmă la Bossey şi Lausane, unde a studiat. Pe lîngă acest cenaclu a adunat în timp pe cei ce se exprimau în scris în cadrul comunităţii româneşti din New York. Totodată a înfiinţat Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi implicit revista de spiritualitate si cultură românească Lumină Lină / Gracious Light, revistă care în curând va împlini zece ani de la înfiinţare. în cadrul cenaclului care funcţionează cu regularitate din două în două săptămâni, acum într-o sală a restaurantului Transilvania din New York,

au loc lansări de carte, lecturi, dezbateri, dar şi deja tradiţionalele simpozioane Eminescu, în ianuarie şi iunie ale fiecărui an, simpozioane care pâna acum s-au concretizat într-un volum îngrijit de acelaşi neobosit Th. Damian. întâlnirile revistei Lumină Lină, revistă care circulă în întreaga lume, din Australia, în Africa de Sud, în Europa şi în Orient, cu apariţie trimestrială, sunt adevărate momente de împlinire sufletească. Am participat la multe astfel de întâlniri, acolo şi în afara graniţelor Americii. De anul trecut au fost înfiinţate manifestările Zilele revistei Lumină Lină la Chişinău, din dorinţa de a cuprinde în spaţiul spiritual al românităţii şi pe scriitorii români din Basarabia, scriitori aflaţi acum în pericolul pierderii identităţii naţionale, printr-o mascaradă a complotului antiromânesc susţinut de comuniştii reveniţi la putere.

Întâlnirile de anul acesta au avut loc în zilele de 19-21 august, organizate de redacţia revistei în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Mitropolia Basarabiei. Cu un program bine structurat, cuprinzând, cum era şi firesc, atit manifestările creştine, cu o liturghie la Biserica Sf. Teodora de la Sihla, în grija parohială a preotului consilier loan Ciuntu, liturghie la care predica preotului Theodor Damian a culminat, fiind asumată de auditoriu ca document istoric de reţinut. Celelalte întâlniri au avut loc la sediul Uniunii Scriitorilor, sub patronajul preşedintelui Mihai Cimpoi, momente în care au fost prezentate recentele numere ale revistei Lumină Lină, cât şi lansarea unor volume semnate de Theodor Damian, directorul revistei şi Mihaela Albu, redactorul şef al revistei. în acest cadru au fost înmânate diplome de excelenţă scriitorilor Theodor Damian si Cassian Maria Spiridon, acestuia din urma si premiul USM pentru cartea Atitudini literare, apărută anul trecut. A doua zi a avut loc un pelerinaj la Orheiul Vechi, la situl arheologic de o mare valoare privind continuitatea românilor pe aceste meleaguri. Pentru cei ce nu ştiu, în acel loc, în satul Butuceni, se află cetatea care atestă aşezarea pe o perioadă de câteva secole a Hoardei de Aur, rămânând în urma adăstării lor pe aceste locuri cetatea de vamă şi o baie, dovezi ale unei civilizaţii înaintate. însă mult mai important este arealul acelei zone arheologice care păstrează şi acum grotele vechi de peste 7000 de ani, unele din ele cu înscrisuri din acea perioadă, cum ar fi grotele în care se afla mănăstirea din stâncă din satul Butuceni. Miza acelui loc, însă, aşa cum ne-a spus istoricul Andrei Vartic, un împătimit într-ale arheologiei, nu este luată în calcul de cercetătorii de la Chişinău, nici de cei din România. Lipsa banilor face ca un izvor de reale surse istorice, dar si de dezvoltare a unei zone turistice unice în lume, face ca acel loc să se părăduiasca, să rămână anonim.

Seara, la Centrul Cultural Ginta Latină din Chişinău a avut loc un recital al scriitorilor invitaţi la manifestare. Au participat Mihai Cimpoi, Th. Damian, Gellu Dorian, Mircea A. Diaconu, Cassian Maria Spiridon, Marius Chelaru, Valentina Ceaprazi, Elena Călugăm Baciu, Leo Butnaru, Mircea Strâmbeanu, Svetlana Grama, Marcel Miron, Ion Hadârcă, Grigore Vieru, iar în finalul recitalului, actorul Florin Aioaniţoaie de la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani a ţinut un recital din poezia eminesciana. S-au acordat autografe. Publicul, numeros pentru o zi călduroasă, mai mult format din studenţi aflaţi la cursurile de vară, a fost mai mult decât receptiv. A treia zi, la sediul Fundaţiei Fenosa, cu un program spaniol de pregătire a bursierilor moldoveni pentru studiu în străinătate, a mai avut loc o întâlnire pe teme teologice. Astfel încât, scopul întâlnirii de la Chişinău, provocat de revista Lumină Lină de la New York, a fost atins. Trei zile rodnice, de impact cultural necesar mai ales acum când la Chişinău este în vogă aberaţia lingvistică numită Dicţionarul moldovenesc - românesc, semnat de Victor Stati, o provocare jenantă, inutilă, însă la care şi-au adus contribuţia instituţii guvernamentale, cum ar fi Ministerul Culturii din Moldova. O provocare la care scriitorii basarabeni răspund prin refuzul cumpărării acestui dicţionar, prin defăimarea lui. L-au văzut şi scriitorii români prezenţi acolo şi au rămas mai mult decât jigniţi aflând că în limba moldoveneasca inventată de Victor Stati, cuvântul român se traduce prin cuvântul ţigan. Cu această pată s-au încheiat Zilele revistei Lumină Lină la Chişinău.

Apariţia unei instituţii culturale în viaţa comunităţii este un eveniment major, întrucât contribuie la îmbogăţirea şi înnobilarea vieţii spirituale a oamenilor.

Un asemenea eveniment se petrecea în oraşul Botoşani în urmă cu cincizeci de ani, când prin iniţiativa, entuziasmul şi strădania muzicianului Max Weber, împreună cu un grup de melomani asemenea lui, a fost înfiinţata Filarmonica din oraşul nostru.

Concertele aveau loc în sala mare a Teatrului Mihai Eminescu, iar auditoriul foarte numeros şi select. De fiecare dată sala de concert era neîncăpătoare, pentru că în Botoşani trăiau foarte mulţi intelectuali cu deschidere şi cultură artistică, formaţi în climatul din prima jumătate a secolului trecut. Fără exagerare, fiecare concert din acei ani însemna o veritabilă sărbătoare intelectuală pentru noi. Cu vremea, prietenii vârstnici ai Filarmonicii s-au rărit şi auditoriul a prins să se restrângă, până când tinerii actuali au fost atraşi spre muzica bună, muzica cultă în primul rând.

Cu sensibilitatea care mă caracterizează şi cu prietenia mea pentru literatură şi arte plastice, am fost atras spre muzica Filarmonicii de la apariţia ei şi am rămas apropiat, fidel, entuziast, de atunci până în prezent. Atât de entuziast, încât aştept cu nerăbdare ziua de vineri şi sufăr realmente în lunile de vară, când stagiunea este închisă. Şi poate n-ar trebui, întrucât dispun de foarte multă muzică de valoare, imprimată (majoritatea lucrărilor tuturor marilor compozitori ai lumii). Dar audiţia muzicii imprimate, deşi îmi ofertă interpretări de excepţie, mă lipseşte de fiorul viu, de atmosfera trăită în sala de concert, atmosferă creată de interpreţi şi de publicul care trăieşte muzica împreună cu membrii orchestrei. Obişnuiesc să le spun celor din jur: prefer muzica vie în raport cu muzica conservată.

Am încercat să antrenez şi pe unii dintre elevii mei de la Colegiul Naţional A.T. Laurian la manifestările Filarmonicii, încercarea mi-a fost facilitată de faptul că mam preocupat în anii de profesorat şi de educaţia estetică a elevilor, prin frecvente prezentări de muzică cultă şi de artă plastică. Sensibilizaţi şi iniţiaţi pe tărâmul muzelor, unii elevi au simţit şi nevoia concertelor Filarmonicii şi au rămas îndrăgostiţi de muzica cultă. Exemplul semenilor contează mult în viaţa fiecăruia. Eu m-am apropiat de marea muzică şi la îndemnul şi exemplul unor intelectuali de vază, melomani avizaţi. Familia doctorului Dreuthel, în primul rând. Datorez nespus memoriei lor.

Ecoul muzicii ascultate de mine în sălile de concert şi prin muzica cultă imprimată s-a regăsit şi în prezentările mele de muzică şi pictură, românească şi universală, prezentări bilunare, timp de mai bine de 10 ani (19901991), din cadrul Muzeului Judeţean Botoşani, manifestări inspirate din arta principalelor epoci şi curente, de la Renaştere, Baroc, Clasicism, Romantism, către arta modernă. Sălile pline de prieteni ai faimosului artistic, tineri şi vârstnici, elevi, studenţi, oameni de diferite profesiuni au însemnat un pandant de emoţie şi cultură artistică pentru bucuriile muzicii oferite de concertele Filarmonicii noastre.

Viaţa artistică a Filarmonicii Botoşani a fost variată, complexă şi cu rezultate interpretative cu caracter de satisfăcător, de bine şi uneori foarte bine. Totul a depins de componenţa colectivului orchestrei, de pregătirea lor profesională, de seriozitatea şi dăruirea cu care au privit actul interpretativ, de valoarea şi dăruirea dirijorilor, de valoarea soliştilor. în primii ani, calitatea de muzicieni amatori ai unora dintre filarmonişti era compensată cu brio de entuziasmul şi dăruirea lor interpretativă. Un concert dirijat de către Emanoil Elenescu, Ion Baciu, Petre Sbârcea, Radu Paladi, Ilarion Ionescu-Galaţi, Dumitru Goia, apărea cu evidentă tentă de firesc şi încântare, în raport cu un concert ascultat în săptămânile precedente. Pregătirea dirijorului, intuirea justă a lucrărilor şi trăirea muzicii în cauză, seriozitatea şi exigenţa repetiţiilor, harul de a transmite frumuseţea şi mesajul muzicii, toate conferă firesc, elevaţie, încântare. Când în sala de concert i-am admirat pe Ion Voicu, Valentin şi Ştefan Gheorghiu, pe Ştefan Ruha, pe Radu Aldulescu şi Vladimir Orlov, pe Dan Grigore, David Ohanesian, Dan Iordăchescu, am cunoscut veritabile momente de emoţie artistică, clipe de neuitat până astăzi şi prezenţa orchestrei a fost la înălţime, în vecinătatea soliştilor de excepţie. Aveam puţin peste 20 de ani, când l-am ascultat pe Ion Voicu la Botoşani. Nu-1 ascultasem în direct niciodată. Am fost atât de impresionat, încât, cum eram educat din familie în spirit religios şi cum doream din totdeauna să-1 simt palpabil pe Dumnezeu, am avut atunci senzaţia că El mi s-a arătat.

Momente memorabile în viaţa Filarmonicii, Festivalurile anuale, autumnale George Enescu, cu prezenţa unor opusuri enescien£ cu sesiuni de comunicări interesante şi cu invitaţi de marcă, interpreţi şi muzicologi. Volumele tipărite anual, întregesc omagiul enescian. Şi totuşi muzica compozitorului genial, unul din cei patru, cinci compozitori de maximă importanţă din secolul trecut, pe plan mondial, se interpretează puţin în Botoşani şi în ţară. Motivul principal îl constituie interesul scăzut al colectivelor de conducere al instituţiilor muzicale de resort şi nu interesul publicului meloman, pentru care muzica în cauză interesează şi place. Nu cred nici că interpretarea ei, cu mici excepţii, este dificilă. Să asculţi în oraşul lui Enescu într-un an de zile, numai Rapsodiile sale, Preludiul la unison din Suita pentru Orchestră Nr. 1, op. 9 (şi nu întreaga suită, care numai astfel se defineşte ca o lucrare deosebită) şi rar câte o simfonie, este o situaţie de neconceput. Poate o simplă formalitate şi nu o atitudine de preţuire îndreptăţită, pentru cel mai mare compozitor român. Vă supăraţi pe mine dacă vă îndemn să încercaţi să programaţi în fiecare lună câte o lucrare enesciană? Sunt sigur că este posibil, că veţi fi mândri de asemenea realizare şi veţi avea ecou de simpatie şi de urmat şi în alte centre muzicale din ţară. Exemplul austriecilor şi al polonezilor pentru muzica lui Mozart şi Schopin ne îndeamnă să cutezăm şi să izbutim.

Nu vă supăraţi pe mine, sunt sigur, nici dacă vă solicit să reveniţi la programele mai diversificate, de până nu demult. Mozart şi Beethoven sunt corifeii marii muzici, dar prezenţa aproape săptămânală în concert, scade interesul şi emoţia pentru muzica lor, pentru muzică în general. Pe când din nou Stravinski, Bartok, Mahler, Prokofiev, Richard Strauss'?

Şi programele camerale sunt puţine şi rare. Nu demult, un cvartet propriu, de coarde, ne încânta. Să nu uităm că muzica de cameră este poate mai valoroasă decât muzica simfonică sau de operă, implicând o factură superioară când e compusă şi când este interpretată. Aici perfecţiunea se impune indiscutabil.

Privind retrospectiv peste cei cincizeci de ani de viaţă frumoasă ai Filarmonicii din Botoşani, voi spune puţin altfel decât Emil Cioran, care, spre a sublinia rolul real al muzicii lui Bach, pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu, prin caracterul ei de înaltă spiritualitate şi meditaţie {Dumnezeu, scria Cioran, datoreşte mult lui Bach), voi spune că noi, iubitorii de frumos din Botoşani, am fost şi suntem datori Filarmonicii noastre pentru că ne-a favorizat apropierea de Dumnezeu, fâcându-ne mai sensibili, mai buni, mai umani. Cu atât mai important când ne gândim că puţine oraşe din ţară se bucură de prezenţa unei asemenea instituţii de cultură. De aceea îi urăm Filarmonicii Botoşani: Vivat, crescat, floreat !

O categorie de artefacte preistorice bine reprezentată numeric în Moldova o reprezintă topoarele, teslele şi dălţile din silex. O evaluare cantitativă, bazată pe datele de care am dispus, indică un număr de peste 600 de astfel de piese descoperite până acum între Carpaţi şi Prut, din care 70-75 % sunt topoare. Pe criterii tipo-

dimensionale şi de manufacturare, aceste obiecte se pretează unei clasificări detaliate, ce include tipuri şi variante (acestea din urmă cu subvariante). Aceste piese au putut fi întrebuinţate fie ca arme, fie ca unelte, însă descoperirea lor în contexte mai speciale demonstrează şi utilizarea lor în scopuri cultice sau ca "bunuri de schimb". Arealul cu cea mai mare concentrare de descoperiri şi cu cele mai multe obiecte înregistrate îl reprezintă parte» nordică şi centrală a Moldovei şi în special, zona Câmpiei Moldovei. Pe măsură ce coborâm spre sud, punctele semnalate sunt din ce în ce mai puţine, iar piesele - ca o concluzie preliminară - din ce în ce mai vechi. Fixarea unui cadru cultural-cronologic al prezenţei topoarelor, teslelor şi dălţilor de silex în Moldova este mult îngreunată de faptul că 90-95 % din numărul total al pieselor au fost descoperite accidental, mediile culturale din care au provenit nemaiputând fi reconstituite nici măcar conjectural. Doar pentru un număr mic de piese există informaţii mai mult sau mai puţin sigure asupra contextelor arheologice în care au apărut (reprezentate de morminte - în mare majoritate - aşezări şi depozite), însă şi acestea au fost privite şi folosite cu reticenţe şi nu de puţine ori au făcut obiectul unor dezbateri polemice.

Este posibil ca cele mai vechi topoare de silex din Moldova să fi fost folosite de purtătorii comunităţilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni, însă deocamdată piese de acest tip nu au fost descoperite în contexte arheologice sigure decât în aria munteană a fenomenului. în felul acesta, limita cronologică superioară certă a prezenţei topoarelor de silex în Moldova este fixată în prezent de piesa descoperită într-unui din mormintele de la Fălciu (jud. Vaslui), mormânt care este de atribuit orizontului cultural- cronologic Nova-Danilovka-Giurgiuleşti- Casimcea, sincron în linii mari cu Cucuteni A- Tripolie Bl. De o producţie proprie la scară mare nu se poate vorbi însă, credem, decât în perioada de tranziţie, când în aşezări precum Horodiştea (jud. Botoşani) s-a descoperit un număr destul de mare de topoare şi dălţi din silex, pentru care este de presupus şi o fabricare a lor pe loc. Topoare de silex se întâlnesc în aşezări din zona Câmpiei Moldovei şi anterior acestui moment, cum demonstrează piesele găsite la Mitoc-"Pisc", într- o staţiune cu ceramică pictată, stilistic mai veche celei specifice aşezărilor de tip Horodiştea. Spre sfârşitul perioadei de tranziţie la epoca bronzului, triburile amforelor sferice pătrunse dinspre nord aduc cu ele, alături de produse finite, şi o înaltă tehnologie de confecţionare a acestor artefacte. De altfel, perioada de tranziţie spre epoca bronzului poate fi socotită ca momentul de apogeu al utilizării şi răspândirii topoarelor, teslelor şi dălţilor din silex în Moldova. Una cercetători au considerat-o singura în care pot fi încadrate piesele de acest tip. A fost susţinută însă şi ipoteza că aceste tipuri de unelte/arme vor continua să fie vehiculate, fabricate şi utilizate şi în perioada epocii bronzului (cu argumente mai convingătoare pentru primele două perioade ale acesteia), opinie la care subscriem şi noi.

De pe teritoriul judeţului Botoşani provine un număr impresionant de topoare, tesle şi dălţi din silex. De altfel, în depozitele Muzeului Judeţean se află, după ştiinţa noastră, cea mai bogată colecţie de astfel de artefacte din Moldova. Piesele găsite în zona de nord-est a Moldovei sunt şi foarte variate tipologic. Mai mult, unele din grupările tipologice sunt deocamdată caracteristice numai acestei regiuni. În cele de mai jos prezentăm două variante de topoare de silex de tipul cu secţiunea transversală a lamei lenticulară, variante bine reprezentate ca număr al pieselor, iar, ca particularităţi tipologice, specifice acestei zone.

Varianta Buhai (-Pădureni)

Forma: triunghiulară; raport lăţ. tăiş / lăţ. ceafa circa 1 : 2,85 - 3,35; raport L ./1. tăiş 1 : 2,75 şi 1 : 3,4 la piesele întregi; ceafă ascuţită, tăiş uşor convex.

Caracteristici ale tehnicii de confecţionare: lucrate în general pe "lame"; cioplite în întregime sau şlefuite doar pe o mică porţiune spre tăiş, cu lăţimea de 0,5 - 1 cm, desprinderile fiind de regulă fine, mai ales spre margini, şi dese. Dimensiuni: medii (L. 11-13 cm; 1. tăiş 3,8 - 4 cm; gros. max. 1,6 - 1,9 cm).

Silex: alb-vineţiu cu pete albe sau alburiu opac cu mici pete vineţii.

Catalog: Buhai (-Pădureni)-"D1. Roşu" (depozit? - alături de un topor cu secţiunea transversală rectangulară; inv. 16 756 Muzeul Judeţean Botoşani - de acum, prese. MJB -; inv. vechi 982 Muzeul Dorohoi - prese. MD); Stânceşti (inv. 16 829 MJB);

Conceşti-"Vatra satului" (inv. 16 146 MJB; piesă fragmentară, lipsă jumătatea dinspre ceafa); Păltiniş (inv. 16 780 MJB; piesă fragmentară, lipsă partea dinspre ceafa); "jud. Botoşani" (inv. 16 783 MJB; piesă fragmentară, lipsă jumătatea dinspre tăiş); Roma-"La Bararu" (fragmentar, lipsă porţiunea dinspre tăiş; în colecţia M. Puşcaşu, Botoşani).

Analogii: ceramică şnurată, grupul Krakow-Sandomierz (bazinul Vistulei superioare) (Zerniki Gorne / M 138, mormânt datat ^,4C: 2525±94 B.C.) (perioada Bronzului timpuriu).

Varianta Cristeşti

Forma: uşor trapezoidală spre cvasi-dreptunghiulară; raport lăţ. tăiş / lăţ. ceafă circa 1 : 1,35 - 1,4; raport L. / 1. tăiş circa 1 : 2,9 - 3,5; ceafa rotunjită, tăiş convex.

Caracteristici ale tehnicii de confecţionare: cioplite în generai cu desprinderi mai mari decât la varianta Buhai; ia aceste topoare porţiunea dinspre tăiş este şlefuită, în formă de A sau fi.

Dimensiuni: medii (L. 13-15 cm; 1. tăiş 4,3 - 4,5 cm; gros. max. 2,6 cm); topoarele sunt în general mai masive decât cele ale variantelor precedente.

Silex: alburiu cu dungi vineţii longitudinale, alburiu-vineţiu opac sau lăptos.

Catalog: Cristeşti - "Şesul Ţărnei" (inv. 853 MJB, inv. vechi 265 MJB); "jud. Botoşani" (inv. 16 776 MJB); Probabile: Mitoc-"Pisc" (fără nr. inv. MJB; fragmentară, lipsă partea dinspre tăiş; piesa provine dintr-un sondaj într-o aşezare cu ceramică pictată, cu caracteristici stilistice ce o situează între staţiunile de tip Ştefăneşti-"Stârcea" - Şura I şi cele de tip Horodiştea-Gordineşti); Ilişeni (inv. 16 750 MJB; piesă fragmentară, lipsă jumătatea superioară); Ghireni (inv. 16 759 MJB, inv. vechi 734 MD; piesă fragmentară, lipsă jumătatea dinspre tăiş); Târpeşti-"Râpa lui Bodai", piesă din jud. Neamţ, lipsă o porţiune dinspre ceafă).

Datare: ipotetic, pentru piesele ce aparţin acestei variante, presupunem o confecţionare şi o utilizare în perioada eneoliticului târziu până spre epoca Bronzului.

De asemenea, medalioanele de sticlă (v. foto), piese extrem de rare, îşi găsesc şi ele cele mai apropiate analogii tot în necropola amintită de la Mangalia. Astfel, un medalion de sticlă având ca simbol o broască ţestoasă a fost descoperit în mormântul 351, iar alte şase, fără urechiuşe de atârnare, reprezentând fiecare câte o mască, au fost descoperite în mormântul 228². O piesă similară celei de la Mihălăşeni, reprezentând pe Daniel în groapa cu lei (cea mai veche piesă paleocreştină descoperită la est de Carpaţi, exceptând pe cele din enclava romană de la Bărboşi), a fost descoperită la Babadag-Topraichioi³. în sfârşit, o piesă asemănătoare cu cea despre care vom vorbi în continuare, reprezentând un bust feminin văzut din faţă, a fost descoperită tot în necropola de la Calatis⁴.

Medalionul în discuţie a fost realizat din sticlă albastră, de formă circulară, cu diametrul de 1,3 cm şi înălţimea totală, împreună cu veriga de atârnare, de 2,1 cm. Pe una din părţi a fost realizat un bust feminin văzut din faţă, încadrat într-un cerc subţire în relief, cu diametrul de 0,9 cm⁵ Deşi foarte corodată, imaginea de pe medalion, copie după o monedă, ne permite să desluşim, după toate indiciile, bustul unei împărătese romane. Deoarece, din bogata colecţie de efigii feminine de pe monedele romane, primul portret cunoscut văzut din faţă este al împărătesei Licinia Eudoxia, am putea avea motive să-i atribuim ei această imagine, unică în afara hotarelor Imperiului roman⁶.

Istoria vieţii acestei împărătese este tumultuoasă, ca şi a epocii în care a trăit. Născută în 422 d. Chr., ca fiică al lui Theodosius al II-lea şi a Eudoxiei, s-a căsătorit în anul 437, cu împăratul Valentinianus al III-lea, iar în anul 455, după moartea soţului ei, a fost obligată să devină soţia ucigaşului şi succesorului acestuia, Petronius Maximus. În acelaşi an a fost luată captivă de vandalii care prădaseră Roma şi dusă la Cartagina. în anul 462, eliberată din captivitate de regele vandal Genseric, a plecat la Constantinopol, unde şi-a petrecut tot restul vieţii. Menţionăm că printre cei care au întemeiat şi folosit necropola de la Mihălăşeni s-au aflat şi vandalii, coborâţi din nord, la sfârşitul sec. III sau începutul sec. IV d. Chr., din teritoriul culturii Przeworsk.

Medalioanele de sticlă oferă de regulă, indicii cronologice extrem de valoroase. C. Preda, autorul săpăturilor de la Callatis, observând că imaginea medalionului din mormântul 236 de aici este foarte asemănătoare cu efigiile imperiale de pe monedele romane de la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, datează piesa respectivă la sfârşitul secolului al IV- lea⁷. Trebuie menţionat însă că, între reprezentările de pe medalioanele de la Mihălăşeni şi Callatis (la acesta, împrejurul bustului apărând şi urme de legendă, care, din păcate, nu au putut fi descifrate), pe de o parte, şi aceea a Liciniei Eudoxia, cu diademă radiată şi un şirag dublu de perle, care cade de o parte şi alta a feţei, pe de altă parte, există unele deosebiri, fapt pentru care nu putem avea certitudinea că efigia de pe moneda respectivă a servit ca model pentru medalioanele de sticlă în discuţie. Sigur că şi erodarea avansată a medalionului contribuie la menţinerea dilemei, care este de natură, în cazul elucidării, să aducă clarificări importante la cronologia culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, atât de controversată şi la ora actuală.

Certă este însă originea romană a pieselor în discuţie şi faptul că piesa respectivă reprezintă chipul unei împărătese romane, având ca model o monedă imperială din această perioadă.

Iată că fragmente ale istoriei romane se pot concretiza într-o minusculă - dar de o excepţională valoare - piesă de artă, provenind dintr-o civilizaţie ale cărei virtuţi culturale au influenţat timp de secole şi spaţiul nord-moldav, regăsindu-se în numeroase artefacte (câteva mii numai la Mihălăşeni), scoase la iveală cu osârdie de cercetătorii de astăzi.

În scurta domnie în scaunul Moldovei a lui Ştefan Răzvan (24 aprilie 1595-25 august 1595) sunt continuate emisiunile monetare specifice perioadei şi contextului politic existent.

Domniei lui Ştefan Răzvan îi sunt atribuite două tipuri de monede din argint cu valoarea nominală de trei groşi. Aversul şi reversul acestor emisiuni au reprezentări similare monedelor poloneze din acea epocă, avându-se în vedere circulaţia masei monetare emise, dar şi ca un semn de recunoaştere al pretinsei suzeranităţi a statului învecinat.

Revenirea la modelul polonez (emisiunile lui Ştefan Răzvan şi Ieremia Movilă) reflectă instabilitatea, decurgând din situaţia precară economică şi politică a Moldovei, justifică calitatea discutabilă a acestor emisiuni şi în final, încetarea activităţii atelierelor monetare proprii (activitate reluată de Eustratie Dabija în 1662 la Monetăria din Suceava).

Primele emisiuni monetare de trei groşi

din argint au fost emise în Polonia în jurul

anului 1528 sub denumirea oficială de grossus argenteus triplex, pentru ca, mai târziu (sec. XVII), acestea să ajungă o monedă de mare circulaţie atât în ţările române (Foto 1 şi 2) cât şi in celelalte ţări vecine, iar în cele di urmă imitate şi de emisiunile monetare ale Saxoniei, Bavariei, Brandenburgului etc.

Atât emisiunile de trei groşi poloneze, care circulau în Moldova şi Ţara Românească, cât şi cele de trei groşi autohtone erau cunoscute în popor sub denumirile de: troiac, groşiţe, constandă sau potronic.

Moneda ce face obiectul prezentării de faţă (Foto 3), provine de pe teritoriul comunei Ungureni (jud. Botoşani), face parte din tipul al doilea al emisiunilor monetare ale lui Ştefan Răzvan şi se găseşte în colecţia personală a semnatarului acestor rânduri.

În câmpul central al aversului este reprezentat un scut purtând capul de bour, flancat la dextra de semilună şi la senestra de rozetă. Textul circular, este următorul: + Iώ CTЄФЄЯ BOЄBДЯA* IO. La exterior există un cerc perlat.

Faţă de primele(?) emisiuni din tipul al doilea, reprezentările pe Av. sunt mai evidente, dar nu exclud ipoteza unor specialişti că Av. ar înfăţişa un cavaler în armură (stilizat), având pe piept un scut cu cap de bour, iar în mână o sabie. Se are în vedere şi reprezentarea nedesluşită dispusă central între semilună şi rozetă.

În partea superioară a reversului este înscrisă valoarea nominală (III) şi reprezentată stema oraşului Riga încadrată «ie milesimul 15-80(89?). Legenda este dispusă pe 4 rânduri orizontale GR-OS ARG.x TRIP CIVI x RI x G.E. (exterior cerc perlat cu abatere de la concentricitate faţă de gabarit), - diametru = 19,5(19,8) mm; -grosimea = 1,1 mm; -greutatea 2 g; -Av.Rv.it (180°).

Contextul politic

Prin înţelegerea dintre Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei şi Aron Tiranul, voievodul Moldovei, în toamna anului 1594 se declanşează în comun lupta antiotomană.

La 24 aprilie 1595, Sigismund Bathory înlătură din scaunul Moldovei pe Aron Tiranul şi îl instalează pe Ştefan Răzvan. Din august 1595 apare ca domn al Moldovei Ieremia Movilă, sub suzeranitatea polonă. Ştefan Răzvan continuă să facă parte activă din coaliţia antiotomană, la 12 decembrie 1595, în fruntea unui detaşament moldovenesc ocupând Bucureştii.

La data de 13 decembrie 1595, Ştefan Răzvan este învins în lupta de la Areni şi tras în ţeapă de către Ieremia Movilă, instalat şi susţinut de către poloni.

Despre emisiunile lui Ştefan Răzvan, în timp, specialişti şi cercetători de renume au publicat studii şi articole ample. Printre aceştia menţionăm pe Constantin Moisil, Octavian Luchian, Constantin C. Oprescu, George Buzdugan.

Prezentarea acestei monede vine să confirme din nou că o piesă, chiar dintr-un tiraj redus, ne poate surprinde în mod plăcut în orice spaţiu geografic, specialiştii având datoria de a le conserva ca tezaur al istoriei pentru generaţiile viitoare

Botoşanii lui Eminescu şi Iorga s-au bucurat de-a lungul vremii de prezenţa a numeroase celebrităţi din viaţa politică a ţării, între ele, domnitorii Mihail Sturdza şi Al. I. Cuza, generalul Carol Davila, Spiru Haret, Mihail Kogălniceanu, gen. George Manu, P. P. Carp, Take Ionescu, Dumitru Brătianu, George Brătianu, Vintilă Brătianu, Iuliu. Maniu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, A. C. Cuza, Al. Marghiloman, Nicolae Filipescu, Lascăr Catargiu, P. Grădişteanu, Geoge Mârzescu, N. Iorga - cum se putea altfel ? - lista fiind departe de a fi epuizată. Dar, mai presus de orice, ca importanţă, ca ecou, ca semnificaţie, se distinge relaţia Monarhiei cu Botoşanii, constantă, benefică pentru soarta acestor plaiuri româneşti. Este o relaţie care debutează chiar din primele luni ale domniei lui Carol, în august 1866. Atunci, domnitorul Carol vizita, mai întâi, Dorohoiul, moşia Zvorâştea a lui AI. Moruzi, apoi Botoşanii, unde, printre altele, a vizitat Gimnaziul din localitate, ulterior devenit faimosul Liceul.T. Laurian. De altfel, nume sonore ale vieţii noastre culturale, atunci elevi pe băncile şcolii botoşănene, aveau să evoce, peste ani, acest moment de neuitat, unic.

Oamenii, pitorescul locurilor, îl determină pe Carol să revină aici, chiar în anul următor (1867). Acum este oaspete al proprietarului Uhrinoschi de la Vlăsineşti, vizitează târgul Săvenilor şi, de aici, prin Borzeşti, Corlăteni, Dimăcheni avea să poposească la Dorohoi, găzduit fiind în casele spătarului Anastasiu. Traseul avea să mai înscrie Mănăstirea Gorovei, Zvorâştea, Burdujeni. Acesta a fost începutul.

La 3 iunie 1887, un mistuitor incendiu s-a abătut asupra Botoşanilor, flăcările cuprinzând casele de pe Strada Mare şi întinzându-se cu rapiditate în mahalalele vecine, aducând mari pagube şi spaimă. Ele se apropiaseră de căsuţa sărăcăcioasă, din strada Sf. Nicolae, locuită, cu chirie de Harieta Eminovici, unde fratele, marele poet al neamului, Mihai Eminescu, grav bolnav, mai nutrea o ultimă speranţă de însănătoşire. Imediat, s-au puse pe rol diferite iniţiative întru ajutorarea Botoşanilor. Între ele, remarcabilă, dătătoare de imbold la solidaritate cu Botoşanii, se înscrie cea a Regelui Carol I. Desprindem din telegrama sa către Primarul oraşului Botoşani, din 4 (16) iunie 1887 - Flăcările mistuitoare ce mistuiră o parte din oraşul Botoşani au pricinuit grozave nenorociri, ce s-au răsfrânt asupra inimii Reginei şi a Mea. Orice suferinţă a unei părţi a României este suferinţa Noastră, şi de aceea mă grăbesc a trimite suma de zece mii lei, spre a căuta să daţi întîile ajutoare celor mai isbiţi de lipsă. Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora se va pune Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii, cure au ştiut să fie miloşi când în alte state s-au întâmplat asemenea catastrofe, vor şti sâ-şifacă datoria faţă de compatrioţii lor. A da pentru Botoşani şi a ridica pe cei loviţi de o soartă cumplită este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul din cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii.

În 1903 şi 1904, Botoşanii primesc vizita Principelui Ferdinand, pentru ca, la

sfârşitul lui septembrie - începutul lui octombrie 1905, ocazionat de manevrele regale, regele Carol I să fie din nou oaspete de onoare al locurilor.

Însoţit de Principele Ferdinand, de o parte dintre miniştri, M.S. Regele se bucură de o entuziastă primire, peste tot. De-a lungul drumului, străbătut de Suveran, staţiile erau frumos pavoazate cu flori şi drapele, populaţia, în număr mare, aclamându-1. Se cântă Imnul naţional, muzica militară, corurile de şcolari aducându-şi aportul la reuşita vizitei. La Botoşani şi Dorohoi, este îmtâmpinat de primarii oraşelor.

La Botoşani, Suveranul vizitează Biserica Sf. Nicolae de la Popăuţi, ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfânt, Spitalul militar, Spitalul Sf. Spiridon, Grădina Publică Vârnav, Liceul A.T. Laurian, Şcoala de Meserii, câteva şcoli primare, cazărmile şi penitenciarul local. Aici, ca un gest simbolic, umanitar, M.S. a binevoit să ierte şase condamnaţi de restul pedepsei.

Pentru Carol I, impresia noii sale vizite la Botoşani avea să fie deosebită, regăsită şi în cuvintele din toastul său, marcând încheierea manevrelor din Moldova, rostit la Botoşani, la 30 septembrie (13 octombrie) 1905 - Privesc ca o întâmplare fericită că manevrele de est - timp s-au desfăşurat în judeţul Botoşani pe acest pământ sfinţit prin faptele măreţe ale lui Ştefan Vodă (...) Împlinesc o dorinţă a inimii Mele, închinând al 2-lea pahar în onorul judeţului şi oraşului Botoşani, care ne-a făcut o primire aşa de caldă şi strălucită. Sunt adânc mişcat de toată iubirea de care am fost înconjurat în timpul şederii noastre în mijlocul domniilor voastre şi vom păstra o amintire scumpă de aceste zile petrecute în Botoşani. Mulţumind încă o dată din suflet pentru toate dovezile de credinţă ce ne-au fost arătate, urez prosperitate judeţului şi oraşului care au luat avânt aşa de însemnat în decursul acestor 35 de ani de când nu am mai avut bucuria de a le vedea iar orăşenilor care ne-au primit cu braţele deschise le urez fericire şi sănătate!

Aceleaşi manevre menţionate i-au prilejuit Suveranului şi vizitarea Dorohoiului, cu obiectivele - Gimnaziul Grigore Ghica", Ateneul Român, Biblioteca Populară, Cazarma regimentului 8 Dragoş Vodă, Biserica Sf. Nicolae, o altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Spitalul Judeţean, Şcoala de Meserii, şcolile primare şi arestul preventiv. Şi aici, totul a fost perfect. Se desprinde din toastul M.S., rostit la prânzul din Dorohoi - Primirea strălucită şi cuvintele călduroase cu care mă salutaţi în numele judeţului şi oraşului umplu inima mea cu vie recunoştinţă. Am dorit cu atât mai mult să vin în mijlocul dumneavoastră, că sunt 39 de ani de când n-am mai avut plăcerea a revederea Dorohoiul, care atunci era un târguşor, în o stare cu desăvârşire primitivă. Astăzi am satisfacţia de a găsi un oraş în plină dezvoltare şi cu frumoase clădiri, care, bogat împodobit şi în haine de sărbătoare m-a primit cu un avânt aşa de entuziast. Prin muncă şi trudă aţi dobândit acest frumos sfârşit. Adânc mişcat de dragostea şi credinţa ce Mi s-a arătat în aceste puţine ceasuri ce am petrecut aci, atât orăşenii căi şi sătenii care au alergat de departe spre a mă saluta, urez judeţului prosperitate şi închin paharul meu în sănătatea şi pentru fericirea cetăţenilor.

De vizita la Dorohoi se leagă şi generosul act de cultură al Suveranului de a oferi Bibliotecii populare a Ateneului din Dorohoi 17 volume din dicţionarele Larousse.

Lesne de înţeles, presa, cu apariţie la Botoşani şi Dorohoi a salutat prezenţa pe aceste plaiuri a M.S., a redat în numeroase cronici momentele semnificative, distincte, constituindu-se astăzi, în mărturii de preţ, privitoare la starea de spirit a populaţiei, la căldura cu care 1-a primit pe Suveranul României.

Fondat în 1887, Liceul de Fete din Botoşani purta numele Carmen Sylva, Regina Elisabeta fiind patroana şcolii. Fără a insista, se impune sublinierea că este vorba de un lăcaş prestigios al învăţământului botoşănean de altădată, cu renume naţional. în anii războiului nostru de întregire, la rându-i, şcoala şi-a adus partea de contribuţie pentru triumful cauzei naţionale. Astfel, printre altele, semnalăm angajarea elevelor de la Liceul de Fete Carmen Sylva din Botoşani în confecţionarea de efecte militare atât de necesare, un răspuns exemplar la cererea, în acest sens, a Societăţii Mama răniţilor".

Buna tradiţie a şcolii a înscris, la loc de cinste, an de an, sărbătorirea zilei de naştere a Reginei Elisabeta, la 16 decembrie. Regina însăşi aprecia gestul şi, semn de înaltă preţuire, avea să dăruiască portretul său, frumos încadrat, mult timp aflat în locul cuvenit în cancelaria şcolii.

Din nefericire, la 18 februarie 1916, regina Elisabeta şi-a dat obştescul sfârşit, câteva zile mai târziu, la 21 februarie 1916, corpul neînsufleţit fiind coborât în cripta de la Curtea de Argeş. Aici, la Liceul de Fete Carmen Sylva din Botoşani, cursurile aveau să fie suspendate, în semn de doliu, până la 22 februarie. în ziua înmormântării, la Catedrala Uspenia din Botoşani s-a oficiat un serviciu divin, cu participarea corpului profesoral, a elevilor, purtând drapelul şi însemnele şcolii în mare ţinută de doliu.

Cele de mai sus atestă relaţia Monarhiei cu Botoşanii, exemplară, bazată pe o preţuire şi iubire reciproce, niciodată compromise. Pentru Monarhie, Botoşanii erau un bineştiut spaţiu românesc, inconfundabil. Atâtea fapte o confirmă!

În contrast, şi n-aş vrea să omit acest episod, vizitând reşedinţa judeţului, într-una din somptuoasele şi păguboasele sale vizite de lucru, Ceauşescu, îşi începea cuvântarea la mitingul organizat în municipiul Botoşani, cu - Aici, la Bivolari... Câtă cunoaştere într-un cap confuz! Şi paranoic!

Proprietatea asupra pământului, dar în mod special exploatarea acestuia a înregistrat în România în perioada interbelică o preocupare atât din partea legiuitorilor cât şi din partea celor care, juridic, aveau statutul de proprietari agricoli.

Astfel, după aplicarea legii de reformă agrară din 1921, cu modificările ei ulterioare, s-au căutat modalităţi de exploatare eficientă a pământului şi o dată cu adoptarea constituţiei din 1923 se definea exact poziţia statului faţă de proprietatea funciară, indiferent de categoria ei de încadrare.

După statisticile vremii, marea proprietate agricolă în România reprezenta 1/3 din suprafaţa agricolă totală a ţării, incluzând aici atât proprietăţile cu suprafeţe de teren de 50-200 ha, dar şi cele cu suprafeţe de teren ce cuprindeau peste 200 ha, existând peste 6700 de astfel de exploatări.

Aplicarea prevederilor legislaţiei aflate în vigoare urmărea obţinerea în final a

consolidării relaţiilor de producţie de tip capitalist, care prin natura lor presupun eficienţă şi deci, profit, care vor duce la progres economic în domeniul agrar. Proprietarii agricoli sunt direct interesaţi de creşterea cantitativă, dar şi calitativă a producţiei agricole, în stare să facă faţă. concurenţei economice de pe pieţele europene. Se făcea trecerea de la o agricultură rudimentară la una practicată cu mijloace moderne, de talie europeană. Mai mult de atât, legislaţia elaborată în acest domeniu va urmări cointeresarea directă a proprietarilor agricoli.

Exemplificăm aici prin Legea pentru organizarea agriculturii dm 1937, care prevedea organizarea de gospodării model de către proprietarii care deţineau minimum 50 de ha cu capitalul şi inventarul agricol necesar. Totodată acestea erau recunoscute ca gospodării model dacă aveau organizate crescătorii de animale, păsări, pepiniere pomicole, viticole şi horticole şi obţineau produse agricole de calitate superioară.¹

Or, pentru a îndeplini aceste condiţii necesare, proprietarii sunt obligaţi să folosească metode moderne în exploatare, să întrebuinţeze îngrăşăminte artificiale şi naturale, seminţe selectate procurate de la centrele avizate de Ministerul Agriculturii, iar în domeniul zootehnic să folosească animale din rasele ameliorate de la staţiunile avizate în acest sens de acelaşi minister.

Toate aceste măsuri stabilite, inclusiv şi de legi anterioare, sunt susţinute de cadre specializate pe care le dădeau şcolile inferioare şi medii de profil din ţară şi de cele trei centre universitare - Iaşi, Bucureşti şi Cluj - unde funcţionau facultăţi de agronomie. La aceştia se adăugau mulţi români care se specializau în domeniul agricol în străinătate, fapt care însemna un real câştig pentru agricultura şi economia românească interbelică. Dacă mai adăugăm şi funcţionarea unor instituţii de genul creditul funciar rural, creditul agricol ipotecar, băncile agricole şi cele pentru industrializarea şi valorificarea produselor agricole, putem afirma fără şovăire că se făcea totul pentru o agricultură prosperă, progresivă şi sistematică, practicată pe suprafeţe mari, singurele care puteau oferi şi o productivitate crescută. Se crea deci un cadru legislativ, atractiv pentru deţinătorii de capital, care, în cazul nostru de cele mai multe ori se identificau cu marii proprietari agricoli. Faptul că o bună parte a proprietarilor agricoli au încercat şi unii au şi reuşit să organizeze în perioada interbelică aceste genuri de gospodării sau ferme model, este confirmat şi de numărul mare de documente (care atestă această stare de fapt) aflate în dosarele de expropiere a moşiilor întocmite de comisiile judeţene de aplicare a Decretului Lege nr. 187/1945 şi asupra cărora ne-am aplecat cu mai multă atenţie, acum, când noua legislaţie în domeniul agricol prevede posibilităţi de reconstituire a dreptului de proprietate.

Memoriile proprietarilor agricoli care au dorit să-şi salveze de la expropiere aceste ferme - model, unele cu organizare deloc de neglijat şi cu rezultate pe măsură de-a lungul a zeci de ani, sunt adresate Ministerului Agriculturii şi sunt anexate la procesele- verbale de expropiere din anii 1945-1946. Au încercat acest lucru, deoarece Legea 187/1945 stipula prin art. 22 că fermelor constatate de Ministerul Agriculturii ca ferme model li se vor crea prin lege un regim deosebit de la caz la caz}

Deoarece aceste memorii constituie adevărate rapoarte de activitate a acestor ferme agricole care au funcţionat şi în judeţele Dorohoi şi Botoşani, cu informaţii documentare oferite celor preocupaţi de problema agricolă românească privită acum şi prin prisma proprietarilor agricoli, ne-am gândit că nu sunt deloc de neglijat, ba, din contră, că se impune prezentarea mai pe larg a acestor dosare din fondurile Camerelor Agricole Judeţene.

Conform Deciziei nr. 2204/15 noiembrie 1946, Comisia Centrală de Reformă Agrară stabilea pentru judeţele Botoşani şi Dorohoi recunoaşterea a 7 ferme model cu suprafeţe cuprinse între 60-150 ha³, după cum urmează:

pentru judeţul Botoşani fermele Ungureni (100 ha), proprietar Gheorghe Arnăutu; Albeşti (100 ha), proprietar I. Popovici- Bâznoşanu; Dângeni (60 ha), proprietar Gheorghe Mavrocordat, iar pentru judeţul Dorohoi fermele Borzeşti (150 ha), proprietar Speranţa Ionescu-Siseşti; Dersca (100 ha), proprietar Eduard şi Margareta Burbiire de Wesembeck; Şendriceni (100 ha), proprietar George Enescu; Manoleasa (116 ha), proprietar Gheorghe Stroici şi ulterior Drăguşeni-Vlăsineşti (peste 600 ha), proprietar prof. C.A. Stoianovici.

Războiul care a impus evacuarea populaţiei şi bunurilor din zonă, urmat apoi de rechiziţiile pentru armată şi la care trebuie neapărat să mai adăugăm şi jaful sistematic practicat de armata sovietică prezentă în această parte a ţării din aprilie 1944, au fost factorii care au produs greutăţi şi pagube marilor proprietari agricoli din zonă, lucru care nu-i împiedică să le recunoască dar şi se angajeze să le depăşească cu puţinul inventar agricol întors din evacuare sau rămas în conace după plecarea ruşilor.

De aceea memoriile anexate la procesele verbale de expropiere se transformă în adevărate rapoarte de activitate riguros întocmite, documentate şi întărite cu multe acte doveditoare care susţin informaţiile prezentate. Era şi aceasta o metodă prin care proprietarii agricoli încercau să-şi salveze părţi de moşii de la expropiere, dovedind că au practicat de cel puţin 20 de ani o agricultură sitematică cu tehnică adaptată la cerinţele vremii şi la realităţile existente în teritoriu, solicitând suprafeţe mai mari de 50 ha în proprietate.

Iată ce prezenta într-un astfel de memoriu G. Mavrocordat, proprietarul moşiei Dângeni, fost prefect de Botoşani, unul din proprietarii de herghelii lipiţane din ţară (erau recunoscute 6 în ţară, 3 funcţionând în nordul ţării la Dângeni, Vlăsineşti şi Hăneşti): Moşia Dângeni, cu o întindere de 259 ha teren agricol, fânaţ şi pădure a fost lucrată de mine în modul cel mai raţional şi intensiv atât al lucrării agricole a terenului cât şi al asolamentului culturii, posed instalaţii sistematice, maşini agricole şi am continuat cu multe sacrificii materiale menţinerea crescătoriei de cai lipiţani, înfiinţată de tatăl meu acum 60 de ani şi sunt posesorul unei turme de oi metisse-karakid redusă numeric din cauza războiului pe care însă o voi completa după recunoaşterea ca fermă model...⁴.

Pentru informarea generaiă precizăm faptul că familia Mavrocordat este cea care în anul 1926 donase 12 ha teren unei firme franceze pentru construcţia liniei de cale ferată Dângeni-Ripiceni necesară Fabricii de zahăr de la Ripiceni.⁵

Un alt memoriu edificator este cel întocmit de Cecilia gen. Gh. Rozin, proprietara moşiei Brăeşti, unde funcţiona o fermă mode! pe 200 teren arabil încă din anul 1925 şi din care redăm pe scurt: în afara crescătoriiler de vite - 280 oi karakul şi metisse - karakul, de porci rasa York - mare şi german, vaci rasa Siementhal - am amenajat şi o crescătorie de crap pe 5 ha,

în 3 heleşteie sistematice conform dispoziţiilor aflate în vigoare recunoscute de Direcţiunea Pescarilor din Ministerul Agriculturii⁶.

Certificatele anexate memoriului, ca de altfel în mai toate cazurile, eliberate de Primăriile comunale şi respectiv Ministerul Agriculturii sau Directoratul Agriculturii şi Domeniilor Cernăuţi, întăresc afirmaţiile proprietarilor arătând că la ferma Brăeşti se produc seminţe de grâu selectate - soiul Bankut - că moşia mai dispune de Casa de administraţie, hambare pentru cereale, grajduri pentru animale, remize pentru maşini agricole (tractoare cu pluguri, cultivatoare, polidiscuri, semănători, secerători, treierători cu locomobile)⁷, şi, conchide unul din certificate, pentru sprijinul larg acordat agricultorilor din comună, considerăm exploatarea moşiei Brăeşti ca o exploatare model în adevăratul sens al cuvântului şi deci poate fi recunoscută şi declarată fermă model⁸.

Proprietara însăşi declară că a primit deseori prime de încurajare de la Ministerul Agriculturii atât pentru seminţele selecţionate produse la moşie şi livrate celor interesdaţi cât şi pentru animalele de rasă şi se angaja ca după recunoaşterea fermei model va continua să contribuie la ridicarea nivelului agriculturii din comună şi din judeţ în special⁹.

Un alt memoriu aparţine proprietarului moşiei Borzeşti, comuna Ungureni, Speranţa Ionescu-Siseşti , soţia profesorului universitar Gheorghe lonescu - Siseşti de la Facultatea de Agronomie Bucureşti şi director al Institutului de Cercetări Agronomice, care declară că lucrează sistematic moşia din anul 1936, iar în ultimii ani de toate problemele s-a ocupat fiul său, inginer agronom Vlad lonescu, sub coordonarea directă a soţului său. Atât din memoriu cât şi din actele anexate la acesta se constată că moşia posedă un bogat inventar agricol cât şi un număr însemnat de animale de rasă. Şi se menţiona în încheierea memoriului respectiv: evenimentele de război şi rechiziţiile au făcut ca cea mai mare parte din maşinile agricole şi animale să fie pierdute; se vor putea reface dacă condiţiile de lucru se vor ameliora şi situaţia legală a proprietăţii se va defini mai ales că în zonă au fost satisfăcute toate cererile de împroprietărire ale ţăranilor şi că activitatea fermei ar fi de mare folos pentru ridicarea economică a zonei şi în beneficiul personal al ţăranilor, care ar găsi aici o pepinieră de seminţe selecţionate şi animale reproducătoare ¹⁰

Am lăsat intenţionat la sfârşit memoriul profesorului universitar Constantin A. Stoianovici (foto 1-2, prima şi ultima pagină), care, prin exactitatea informaţiilor prezentate, se poate constitui într-o dovadă evidentă a practicării agriculturii sistematice din zona Vlăsineşti-Drăguşeni, printr-o folosire eficientă a terenului după principii agronomice şi prin practicarea unei zootehnii eficiente, motive pentru care proprietarul în cauză era cunoscut nu numai în ţară, dar şi în unele ţări europene prin produsele fermei sale care totaliza peste 600 ha pe care o lucra în regie proprie de peste 13 ani. La cele două moşii se găsea un bogat inventar agricol şi se efectuaseră în timp o serie de amenajări de genul grajduri şi boxe pentru cei 40 de cai lipiţani, ca şi 80 de boxe pentru creşterea porcilor de rasă.

Toate aceste boxe aveau instalaţii de apă şi adăposteau peste 5-600 capete de animale, pe care le livra pe bază de contracte în ţările europene şi chiar în Anglia(porci). în ţară, se livrau pentru Fabrica din Bacău şi Fabrica de mezeluri Burdujeni. Existau relaţii cu Institutul Pasteur printr-un contract pentru livrarea de animale necesare producerii serului antipestos. Pe lângă cele 300 de oi karakul, la Vlăsineşti se înfiinţase o crescătorie de iepuri Angora, se creşteau şi viermi de mătase pentru care se amenajaseră săli speciale şi se plantaseră un număr apreciabil de duzi, alături de plantaţia de salcâmi din preajma grajdurilor necesară pentru umbra animalelor şi pentru stabilizarea terenurilor şi îmbunătăţirea climatului din zonă. Un lucru mai rar pentru acel timp, se practica la Vlăsineşti cultivarea plantelor medicinale - menta - care se livra Direcţiei pentru plante medicinale din Ministerul Agriculturii.

Cu presa de ulei prelucra floarea - soarelui, producându-şi turtele necesare în

hrănirea animalelor¹¹ Memoriul solicită menţinerea suprafeţei iniţiale existente la începutul anului 1945 şi recunoaşterea ca fermă model, lucru ce nu s-a putut realiza, după cum se cunoaşte, suprafeţele de teren aprobate pentru ferme nedepăşind 150 de ha şi chiar aşa, existenţa acestor ferme model recunoscute după aplicarea Legii 187/1945 a fost de scurtă durată, într-un climat dé nesiguranţă şi mult distanţate ca rezultate faţă de ce erau acestea în perioada interbelică.

Mai mult decât atât , la 1 martie 1949, prin Decretul-Lege 83/1949¹², se pune capăt marii proprietăţi agricole în România şi se trec în proprietatea statului toate terenurile, indiferent de deţinător. Se constituiau astfel patrimoniile G.A.S -urilor, care constau în terenuri, dar şi bunurile găsite în conace, pe care le primesc prin procesele verbale ale comisiilor formate în mod special. Acum, aceste procese verbale şi anexele lor au devenit, conform legislaţiei aflate în vigoare (Legile 18/1991 şi 163/1997) dovezi utilizate în reconstituirea drepturilor de proprietate.

Pentru învelit, deasupra stativelor se fixează un băţ de care se leagă spata. La această operaţiune lucrează două femei. Una, aşezată în faţa spetei, dă celeilalte de după spată fire din tortul urzit care are marcată crucea prin două vergele - fuştei.Firele sunt trecute prin spată cu ajutorul unui cuţit. Se desprinde spata cu firele date prin ea. Se introduce nodorarul printre fire şi încet se învârte sulul prin spate până când nodorarul ajunge lângă sul. Urzeala este aşezată pe sul şi nodorar. In partea din faţă a stativelor se trece urzeala provizoriu după un alt sul. în felul acesta se întind bine firele de urzeală. Una dintre femei rulează sulul din spate, cea de a doua ţine de capătul urzelii, până când se înveleşte toată urzeala de pe sul. Se scoate

spata, se taie urzeala la capete legându-se în păpuşele - legături mici, făcute ca firele să nu se încâlcească. Sulul din spate cu urzeala se pune deasupra stativelor, lângă el fiind fixate iţele şi spata.

Urmează neveditul, când firele de urzeală sunt repartizate prin iţe. După ce sunt trecute prin iţe, firele sunt, introduse prin spată. Sulul din spate este ffcat la locul lui, iar în faţă, firele de urzeală se leagă de un băţ situat lângă sulul din faţă. Această operaţiune se numeşte a lega gura pânzei. Se pun apoi scripeţii şi tălpigi în raport cu numărul iţelor.

Tipul de război cunoscut în gospodăria ţărănească din zona Botoşanilor a fost cel orizontal, denumit local stative şi mai rar tiară (fig. 10). Stativele sunt compuse din două bucăţi de lemn cioplite, butuci, unite la capete prin două chingi, sprijinite pe patru picioare. în Moldova, aceste picioare susţin cele două suluri; sulul dinainte şi sulul dinapoi. Pe sulul dinainte se înfăşoară pânza ţesută, iar pe celălalt este înfăşurată urzeala. Vatalele sunt fixate pe un băţ aşezat deasupra stativelor, pe cele două chingi care unesc picioarele sulului. Ele sunt compuse din: băţul vătalelor (de care sunt prinse vătalele), două braţe de lemn care sunt susţinute de braţul vătalelor prin două cuie de lemn, vătala de sus, vătala de jos, iar între ele este încastrată spata (fig. 11). De un alt băţ sunt fixate iţele prin scripeţi cu fuscei şi cocleţi (fig. 12). Pentru a schimba iţele, acestea au legate în partea inferioară, doi sau patru tălpigi (scândurele ce au forma tălpii). Cu suveica se introduc firele de băteală între firele de urzeală.

Ea este compusă dintr-un lemn cioplit (fig. 13) în care este introdusă o ţeavă - ţegie - din trestie - pe care s-a înfăşurat firul de băteală. Ţeava (ţeglia) este ţinută în suveică de un beţişor - lemnuş. Când ţesătoarea vrea să întindă urzeala, sau la nevoie să-i dea drumul, se foloseşte un băţ lung numit slobozitor. Sulul dinainte este strâns cu ajutorul zăvorului (o bucată de lemn dreptunghiular cu o deschizătură pe mijloc). Prin aceasta se introduce o scândurică cu mai multe găuri - lopăţică. Cu un cui de lemn introdus în găurile de la lopăţică este fixat sulul (fig. 14) Războiul vertical s-a folosit în zonă începând cu secolul al XIX-lea, la curţile marilor proprietari.⁵⁰ şi în atelierul de la mănăstirea Agaflton. De câţiva ani se întâlneşte şi în casele ţărăneşti, fiind considerat mai practic pentru că nu ocupă mult loc în casă.

Tehnica ţesutului lăicerelor şi scoarţelor

Lăicerele şi scoarţele se ţeseau iarna, în postul mare. La Paşti nici o femeie harnică nu mai avea stative în casă^5].

Scoarţele erau ţesute în două iţe, iar lăicerele se puteau ţese în două şi în patru iţe. Sistemul cel mai simplu de ţesut, în două iţe, s-a complicat prin alesătură, care oferă posibilităţi mai mari de ornamentaţie. Prin alesătură se înţelege introducerea cu mâna a unui fir colorat diferit de cel al fondului, printre firele de urzeală, urmărind un anumit motiv, care se formează din acest fir spre deosebire de dunga sau vrâstele care se

realizează cu suveica şi se întinde de la o margine sau alta a ţesăturii. Motivul de alesătură este izolat, şi poate fi distanţat pe suprafaţa fondului printre firele de urzeală sau poate fi îmbinat cu alte motive. Motivul ales se compune dintr-o unitate numită punct (rezultat din încrucişarea unui anumit număr de fire de urzeală şi băteală). Ţesătura prin alesătură se realizează prin trei sisteme:

- ţesătura în găurele e cea în care porţiunile colorate diferit nu sunt legate între ele. între suprafeţele colorate, apar spaţii datorită faptului că firul de băteală, ajungând la motivul alăturat, se introduce, nefacându-se legătura între cele două motive sau suprafeţe colorate diferit. Acest sistem se numeşte şi Karamaniu, pentru că îşi trage originea din sistemul covoarelor orientale din acea zonă. în colecţia muzeului (a Secţiei de etnografie a Muzeului judeţean Botoşani - n.n. O.L.Şovan), scoarţele cu o vechime de peste 70 de ani sunt alese în acest sistem. Această tehnică impune geometrizarea motivului ornamental în unghiuri drepte. Ea a fost folosită frecvent la ţesutul scoarţelor până către sfârşitul secolului al XIX-lea. Astăzi se alege foarte rar în acest sistem.

- a doua tehnică este aceea a ţesăturii legate - ales legat, în termeni locali. în acest caz, suprafeţele de culoare diversă sunt unite între ele prin încrucişarea alternativă a firelor de băteală. Aceste sisteme sunt frecvent folosite astăzi la ţesăturile din zonă. în cazuri mai rare, firele de băteală colorate divers se încrucişează trecând pe firul de urzeală dintre ele, ţesătura având în cazul acesta o singură faţă. în colecţia muzeului există doar două- trei scoarţe în acest sistem de alesătură. Tehnica aceasta este părăsită din considerentul arătat şi este presupusă a fi cea mai veche.

- a treia tehnică cunoscută de multă vreme este tehnica ţesăturii prin şi peste fire. în această tehnică se lucrau păretarele în bolduri,⁵¹ ţesături cu o vechime de circa 70-80 de ani. Tot în tehnica amintită se lucrau şi lăicerele cu ridicaturi,⁵³

50. Marina Marinescu, op. cit. pag. 30,

51. Ion Ionesacu, op. cit. pag. 500.

52. Informatoare Avădănei Ruxanda, comuna Flămânzi.

53. Informator, Rumega Patica, satul Fundu-Ferţii, comuna Cristineşti.

Lada pentru zestre este una dintre piesele lipsea în trecut nici unei mirese, indiferent de de mobilier din casa tradiţională care nu lipsea în trecut nici unei mirese, indiferent de starea socială a familiei. Pentru că vechea casă ţărănească avea până la 2 camere de locuit, piesele de mobilier eraureduse la strictul necesar şi dispuse în jurul pereţilor, între acestea înscriindu-se şi lada. Aceasta era mobila cu care tânăra fată pleca din casa părinţilor, către noul ei cămin, de după căsătorie. Chiar şi în acte de arhivă din secolul al XIX-lea, sipetul, lada de zestre, cufărul, apar înregistrate în dota miresei.

Meşterii lădari se întreceau în realizarea acestor piese care aveau un rol important în ritualul nunţii. La confecţionarea lăzilor şi a altor piese de mobilier, erau folosite ca esenţe de lemn gorunul, fagul şi bradul. Pentru decorat erau folosite ferecătura metalică, incizia, pictura, intarsia sau împletirea unora dintre tehnicile amintite.

Lăzile erau de diferite mărimi, în funcţie de utilitate. Cele mai mari păstrau piese de îmbrăcăminte, textile şi podoabe. în cele mai mici erau ţinute valurile de pânză. Cercetarea etnografică a dovedit că unele lăzi de zestre foloseau la păstrarea icoanelor prăznicare în biserici¹.

Secţia de Etnografie Botoşani deţine un număr de 10 lăzi pentru zestre, ferecate, incizate, pictate. Aceste piese au intrat în patrimoniul muzeului prin donaţii şi achiziţii. Cei care le-au deţinut, nu au oferit date despre centrele de meşteri unde au fost lucrate. Doar prin comparaţie cu piese asemănătoare din alte zone, am putut stabili, aproximativ, provenienţa acestor piese.

Unele dintre lăzile de zestre pictate, au ajuns din atelierele meşterilor din Transilvania şi prin târgurile din Moldova². Alte lăzi pictate au decorul asemănător zonei etnografice Dolj.

Una dintre lăzi, având decorul incizat, la care elementul predominant este rozeta, amintind de motivul străvechi legat de cultul soarelui şi dintele de lup, pare a fi fost lucrată într-un atelier din Suceava. Până în prezent, cercetările noastre în zona Botoşani, atât în teren cât şi cele de arhivă nu au evidenţiat

existenţa nici unu! centru de meşteri lădari. Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale deţine registre de acte dotale, în care apare înregistrat sipetul, cu listele de bunuri date ca zestre miresei, fără alte precizări» privind eventualitatea provenienţei acestor lăzi,

La o analiză mai atentă, frumuseţea lăzilor de zestre din colecţie este conturată de motivele decorative, predominant florale şi dispuse în registre la partea din faţă, într-o bogată gamă cromatică. Ca vechime, se încadrează secolului XIX. Menţionăm existenţa ca unicat şi pentru frumuseţea ei a unei lăzi-bancă datată în anul 1853 şi donată Muzeului Judeţean Botoşani de către familia Pillât, şi care, prin decorul floral policromat, asemănător cu al lăzilor din colecţia Secţiei de Etnografie la care ne-am referit, ne conduce în atelierele meşterilor transilvăneni din secolul al XIX-lea.

Anexăm o serie de imagini foto a celor mai reuşite dintre cele zece lăzi aflate în posesia Secţiei de Etnografie Botoşani:

1. Ladă pentru zestfre. Decorul în trei registre delimitate prin pictură şi ferecătură metalică. Registrul central mai mare cuprinde anul (1878), crucea dublă şi două buchete de trandafiri şi flori mici cu patru petale, având codiţele încrucişate

trandafiri şi flori mici cu patru petale.

2. Ladă pentru zestre. Pictată şi cu ferecătură metalică, achiziţionată din oraşul Botoşani.

3. Ladă pentru valuri de pânză, pictată pe părţile laterale şi la partea din faţă. Decorul ordonat în registre conturate cu alb. în faţă, trei registre cu motive florale.

4. Ladă pentru zestre, cu motive incizate, adusă din zona Săvenilor.

5. Ladă pentru zestre, decorată prin ferecare, din donaţia învăţător Ştefan Ciubotaru, Suliţa.

6-7. Ladă-bancă, datată 1853, din donaţia Pillat, cu detaliu floral.

Componenţa etnică

Componenţa polietnică a oraşelor moldovene a fost atent studiată în lucrările de istorie din ultimele decenii^l43 (cu excepţia evreilor), diversitatea etniilor fiind recunoscută ca o trăsătură specifică a oraşelor medievale¹⁴⁴.

Până la mijlocul veacului al XIX-lea, elementul etnic majoritar al Botoşanilor a fost cel românesc. Menţionarea locului de schimb periodic, în 1579, drept cel mai vechi iarmaroc al Moldovei ¹⁴⁵, coroborată cu aspectele de cultură materială din sec. XI-XII, descoperite prin cercetare arheologică¹⁴⁶, dovedeşte existenţa unei comunităţi autohtone, româneşti¹⁴⁷, aşezată la răscrucea marilor drumuri ale comerţului de tranzit, datorită posibilităţilor de desfacere a producţiei agricole şi meşteşugăreşti din zonă, aşezare ale cărei începuturi pot fi situate în perioada sec. IX-X .

Procesul de închegare a oraşelor moldoveneşti, conturat în sec. al XIII-lea¹⁴⁹, a stimulat dezvoltarea meşteşugurilor şi organizarea activităţii de negoţ într-o serie de localităţi ca Baia, Suceava, Şiret, Hotin, printre care Botoşanii se înscriu firesc, cu toată carenţa documentelor¹⁵⁰.

În continuare, expunem grupările etnice alogene care au lăsat urme în configuraţia oraşului, sub aspectul structurii sau al arhitecturii.

Armenii au fost primul element alogen care s-a alipit comunităţii româneşti, cu probabilitate în veacul al XIV-lea¹⁵¹, ocupaţia lor de căpetenie fiind de-a lungul secolelor negoţul.¹⁵² Până în veacul al XVIII - lea, ei au constituit principalul grup de altă naţionalitate decât cea românească stabilit în Botoşani¹⁵³, ceea ce nu a implicat egalitatea numerică cu localnicii şi nici monopolul asupra negoţului; atât preponderenţa numerică a românilor, cât şi intensa lor participare la activitatea de schimb şi desfacere, sunt dovedite - după părerea noastră - de ridicarea la interval de numai un an (1551 şi 1552) a două biserici domneşti în principalele piele ale oraşului, ctitorii menite să reprezinte autoritatea puterii centrale în cadrul unei întloritoare comunităţi româneşti, cu cerinţe ale programului de cult care depăşeau posibilităţile vechilor biserici parohiale. Existenţa acestor din urmă biserici româneşti se deduce din vechimea aşezării şi detectarea amplasamentului lor constituie un obiectiv al viitoarelor cercetări arheologice din vatra oraşului, capabil să aducă date esenţiale pentru etapele dezvoltării urbane. Inferioritatea numerică a armenilor faţă de români, în prima jumătate a veacului al XVII- lea, rezultă din prezenţa unei singure biserici armeneşti, distrusă în 1551, în timpul domniei lui Petru Rareş¹⁵⁴. Aceeaşi situaţie s-a menţinut, accentuându-se, în veacurile următoare: românii au ajuns să folosească zece biserici parohiale¹⁵⁵ (în afară de cele două biserici domneşti ale târgului şi de mănăstirea înfiinţată pe locul curţii domneşti de la Popăuţi), în timp ce comunitatea armeană şi-a construit o a doua biserică abia în 1795.

Implicaţia volumului de populaţie pe care o reflectă numărul lăcaşurilor de cult este confirmată de primele date statistice concludente care au ajuns până la noi: în 1832, din totalul de 2.853 familii cu 13.796 suflete, dintre care circa 8.000 erau români (2.018 familii româneşti), armenii aveau doar 324 familii, corepunzând ia circa 1.300 de locuitori¹⁵⁶. Indiferent însă de număr, armenii din Botoşani - având ca ocupaţie principală negoţul ^!57 - au jucat un rol de frunte în viaţa economică şi socială a oraşului medieval, fapt dovedit nu numai de organizarea în breaslă cu specific etnic sau de reprezentarea lor în epitropia din 1825¹⁵⁸, ci şi de contribuţia la alcătuirea structurii urbane, concretizată în nobilele mahalale armeneşti (după expresia lui Nicolae lorga)¹⁵⁹.

Tabloul compoziţiei etnice a Botoşanilor s-a nuanţat şi s-a îmbogăţit continuu, în special după creşterea comerţului extern în veacul al XVIII-lea (fig. 2), datorită politicii de toleranţă a domnitorilor Moldovei, atât de cuprinzător formulată într-un document din 4 mai 1776, emis de Grigore Ghica:... Târgul Botăşanilor, carile din vremi în vremi cu mila şi rânduiala ce s-au urmat de către domnia mè, au mers şi merge spre întemeiare şi adăogire oamenilor ci năzuiesc din părţi streine şi să aşiază la numitul târg Botoşanii, fiind loc cu toată îndestulare hrănii trebuincioasă şi cu lesnire a face agonisită şi orice chip de neguţător ie...¹⁶⁰ .

Grecii. Existenţa unei colonii greceşti la Botoşani - foarte repede asimilată - rezultă din denumirile Mahalaua grecilor (1771) şi uliţa grecească în mahalaua Vrăbienilor (1801)¹⁶¹. Mahalaua grecilor a primit către sfârşitul veacului ai XVIII-lea numele de mahalaua Vrăbienilor; centrul acestui cartier - biserica Cuvioasa Paraschiva - este indicat de un document din 1808, care pomeneşte de mahalaoa Vrăbienilor, în poporul preacuvioasăi maica noastră Paraschevi,¹⁶² fapt care permite delimitarea în perimetrul actualelor străzi Karl Marx, Cuza Vodă, Unirii şi bd. Lenin (în 1981 - n.n. O.L.Şovan). Ambele denumiri - Grecilor şi Vrăbieni - privesc acelaşi teritoriu, după cum reiese şi dintr-o precizare făcută

înntr-un act din 1875: mahalaua Vrăbienilor sau a Grecimii,¹⁶³

Închegarea coloniei grecilor din Botoşani nu poate fi cu mult mai veche de 1700, având în vedere amplasarea cartierului lor în extinderea de veac XVIII a suprafeţei oraşului (vezi capitolul II). Statistica din 1832 nu îi aminteşte ca neam, dar prezenţa negustorului Iani Vasiliu în componenţa epitropiei din 1825, precum şi prevederea unui negustor grec în proiectul de reorganizare a epitropiei întocmit în 1827 denotă participarea grecilor la viaţa economică şi socială a târgului.¹⁶⁴

Evreii. Stabilirea evreilor în Botoşani pare să fi avut loc în veacul al XVII-lea, după cum reiese dintr-un hrisov emis de Scarlat Calimachi în 1817 mai 12, în care se afirmă că cimitirul evreiesc din uliţa Sf. Ilie, care are o vechime de peste 200 ani, a devenit neîncăpător¹⁶⁵.

Menţiuni documentare certe datează din veacul al XVIII-lea şi dovedesc existenţa unei bresle jidoveşti în 1742;¹⁶⁶ un staroste al breslei este amintit într-un act din 19 august 1781 privind măsurarea unui loc, printre martori semnând şi Cerbul staroste de jădovi,¹⁶⁷în mai mare măsură decât armenii, evreii din Botoşani s-au ocupat - pe lângă negustorie - şi cu meşteşugurile, având în veacul al XIX- lea bresle pe meşteşug şi naţionalitate: ciubotari, croitori şi casapi evrei.¹⁶⁸ Este însă probabil că încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea evreii au reprezentat o concurenţă apreciabilă în activitatea de negoţ, ceea ce justifică doar parţial afirmaţia pripită emisă de un călător străin în 1818, cu privire la comerţul acestui oraş, făcut numai de armeni şi evrei}¹⁶⁹

Spre deosebire de celelalte naţionalităţi stabilite în Botoşani, care au rămas cu mult în urma românilor sub raport numeric, creşterea populaţiei evreieşti a cunoscut un salt spectaculos după 1850, fapt explicat prin imigrarea provocată de frământările sociale şi economice din Galiţia¹⁷⁰, atraşi fiind şi de avantajele excepţionale ale oraşului în ceea ce priveşte comerţul internaţional cu grâne şi vite. Prezentăm în tabel sinoptic datele comparative consemnalc în statistici¹⁷¹ până în pragul veacului nostru.

Din tabel rezultă că imigraţia masivă a circa 10.000 evrei a avut loc în intervalul 1850-1860, când cifra totală a populaţiei sare de la 13.796 în 1832 la 27.147 în 1859-1860, diferenţa neputând fi dată în cea mai mare măsură decât de populaţia evreiască, al cărei număr creşte de la cifra de 1935 în tot ţinutul, în 1849, la aceea de 14.415 în Botoşani, în 1891.

Acelaşi salt este reflectat de datele privind edificiile de cult: dacă în veacul al XVIII-lea nu exista decât vechea sinagogă din str. Horia, în 1832 sunt menţionate 10 şcoale jidoveşti - respectiv case de închinăciune,¹⁷²pentru a se ajunge în 1891 la patru sinagogi mari şi 68 mici} ¹⁷³

NOTE

143. Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile-, C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe, p. 96: La elementul autohton şi majoritar, românesc, datând din perioada conlocuirii şi a asimilării elementului slav de către cel romanic, perioadă care a dat şi termenul generic de târg, s-au adăugat succesiv şi alte elemente.

144. Pierre Lavedant, Jeanne Huguenay, L'urbanisme au Moyen Age, Geneva, 1974, p. 157.

145. Vezi nota 8.

146.Vezi notele 14-16.

147.C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe, p. 82.

148. Vezi nota 16.

149.Mircea Matei, Probleme de cultură orăşenească în Moldova medievală, în SCIV, tom 16, 1965, 3, p. 534-535; C.C. Giurescu, op. cit., p. 48-55.

150. C.C. Giurescu, op. cit., p. 196.

151 .Ibidem, p. 88-92.

152. N. Şuţu, op. cit., p. 53: Ils se livrent en général au trafic des marchandises du Levant et au commerce du bétail...; Al Papadopol-Calimachi, op. cit., p. 102 : ...s-au dedat mai ales comerţului, agriculturii şi prăsilei de vite şi au fost folositori patriei.

153. N. Iorga, Studii şi documente,V, p. 659.

154. H. Dj. Siruni, Note armene, în Revista istorică, XV, 1929, p. 130.

155. Datele privind lăcaşurile de cult româneşti din Botoşani (vezi capitolul II) infirmă observaţiile superficiale ale abatelui Boscovici, care găseşte la Botoşani, în 1762 - deci în plină fază de extindere a oraşului - 400 de case (ceia ce pare cam puţin, observă Nicolae Iorga) şi cinci biserici, dintre care trei erau cu siguranţă ctitoriile domneşti Sf. Gheorghe, Uspenia şi Popăuţi - vezi A. Gorovei, Monografia, p. 50 şi N. Iorga. Un oraş românesc : Botoşanii, în Botoşanii în 1932, p. 9-10.

156 A. Gorovei, op. cit., Catagrafia a toată suflarea aflătoare în târgul Botoşanilor din ţinutul Botoşani în anul 1932, p. 91-92.

157. În hrisovul lui Constantin Dimitrie Moruzi, din 27 noiembrie, 1779, se spune: ... mai jăluind domniei mele cum că armenii din Botoşani se află supărat cu cai de olac şi cu rânduieli de cară şi cu alt havaleli şi chiverniseala lor fiind cu neguţătoria (s.n. - E.G.) li să pricinuieşti zăticnire şi mare stricăciune - care şi pentru aceasta facem domnia mea milă şi îi ertăm şi, în afară de birul lor ce iaste aşezat în tăbliile vistieriei, de dau pe ciferturi, au cai de olac şi cu alte dări şi angarăi întru nimică să nu fii supăraţ... - vezi N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 128.

158. În componenţa epitropiei din 1825, doi dintre cei patru negustori fruntaşi sunt armeni : Garabet Bolfos şi Ştefan Goilav, iar proiectul din 1827 privind reorganizarea epitropiei propunea ca, din opt membri, doi să fie negustori armeni, doi negustori moldoveni şi greci, doi negustori evrei şi doi boieri - vezi Ştefan Dragomir, op. cit., p. 182-183.

159. N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, Bucureşti, 1904, p. 179:... mahalalele încă aşa de curate, tăcute şi nobile, ale armenilor...

160. Idem, Studii şi documente, V, p. 254-255.

161. A. Gorovei, Monografia, p. 55.

162. N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 140.

163. Arhivele Statului Botoşani.

164. Vezi nota 158.

165. Tiberiu Crudu, Evreii din oraşul şi judeţul Botoşani, în Botoşanii în 1932, p. 235.

166. A. Gorovei, op. cit., p. 75.

167. N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 129.

168. A. Gorovei, op. cit., p. 311-312.

169. Ibidem, p. 53, citat din Feodor von Karaczay, Bey trage zur Europăische Landeskunde,W iena,1818, p.55.

170. N. Şuţu, op. cit., p. 53.

171. Tabelul este întocmit în baza următoarei bibliografii: A. Gorovei, op. cit., p. 51, citat din jurnalul călătoriei făcută în 1805 de Vincenz Ratthyani; N. Iorga, op. cit., , p. 269, document din 14 ianuarie 1827 dat de vornicia Botoşanilor; A. Gorovei, op. cit., p. 91-92; Catagrafia a toată suflarea aflătoare în târgul Botoşanilor din ţinutul Botoşani în anul 1832; N. Şuţu, op. cit., cifră indicată pentru tot ţinutul; Istoria României, IV, Bucureşti, 1964, p. 206 (pentru intervalul 1859-1860); V. Tufescu, Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipiului Botoşani, în Botoşani. Istorie şi contemporaneitate, Comunicări prezentate cu prilejul sesiunii ştiinţifice organizate la Botoşani în zilele de 16-18 mai 1969, f. a. p. 13; Memoriul parohiei romano-catolice din Botoşani - lucrare în manuscris - privind numărul locuitorilor germani în 1874; V. Nădejde şi I. Ţiţu, op. cit., p. 74.

172. A. Gorovei, op. cit., p. 92.

173. V. Nădejde şi I. Ţiţu, op. cit., p. 49.

174. N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 149.

175. Tiberiu Crudu, Lipovenii, în Botoşanii în 1932, p. 239-240.

176. Arhivele Statului Botoşani.

177. T. Crudu, op. cit., p. 240.

178. Biserica de lemn este reprezentată lângă biserica de zid într-o frumoasă vignetă a planului Emilian (1872), iar în Marele dicţionar geografic al României, I, p. 564, sunt menţionate două biserici lipoveneşti.

Mănăstirea Doamnei - o provocare pentru arheologi

Dumitru Agachi

Un sat situat foarte aproape de Botoşani are un nume explicit: Mănăstirea Doamnei. Toponimul ne-a condus, este în fond o evidenţă, la următoarele ipoteze: fie satul a crescut în jurul unei mănăstiri, cum s-a întâmplat în a doua jumătate a sec. al XIX - lea şi în secolul trecut cu restrânsă localitate Agafton, fie în zonă s-a aflat metocul unei mănăstiri, ori mănăstirea însăşi a fost metocul altor aşezăminte monastice, metoc unde s-a tot extins comunitatea iniţial restrânsă a lucrătorilor care îl administrau şi lucrau. Sursele bibliografice au evidenţiat că ambele explicaţii ale toponimului au la bază fapte istorice regăsibile în documente şi în tradiţia locului.

În lucrarea monografică a lui Al. H. Simionescu, Mănăstirea Agafton, Tipografia „Munca", Botoşani, 1929, am întâlnit o precizare importantă cu privire la existenţa unei mănăstiri foarte apropiate de locul în care monahul Agafton se retrăsese, începând cu prima jumătate a sec. al XVIII - lea, şi unde, cu a sa silinţă şi muncă a făcut curăţitură în pădure (a) Merei de şau (sic !) făcut mănăstioară cu chilii. Agafton plecase dintr-o mănăstire situată foarte aproape de locul ctitoriei sale, de peste deal, şi însuşi Al. H. Simionescu lansa ipoteza că aceasta nu putea fi decât Mănăstirea Doamnei, întrucât actuala localitate omonimă este astfel amplasată faţă de Mănăstirea Agafton. Acelaşi autor dă şi o explicaţie pentru retragerea eremitului la o viaţă monahală mai severă, care să-i ofere sălaşul îmbunătăţirii duhovniceşti pe măsura lucrării sale: faptul că, după cum s-a întâmplat şi în cazul altor chinovii prestigioase, Popăuţi, Coşula, închinarea către mănăstiri atonite, „administraţia" impusă de acestea şi prezenţa majoritară a grecilor devenise greu suportabilă. Prin urmare o mănăstire foarte apropiată de actuala Mănăstire Agafton a existat, iar aceasta nu putea fi altundeva decât în actualul sat Mănăstirea Doamnei.

Aspecte cu totul surprinzătoare, ca bogăţie şi noutate a informaţiei şi interpretării am regăsit în lucrarea lui Emil Turdeanu, Oameni şi cărţi de altădată, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997 (ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely). Titlul textului (pag. 322 - 325) este sugestiv: O mănăstire moldovenească uitată: Mănăstirea Doamnei (1550). O primă constatare incitantă: autorul precizează anul ctitoriei 1550. în argumentarea acestei datări autorul porneşte de la aspectele cunoscute: că oraşul Botoşani a fost apanajul Doamnelor Moldovei, că - afirmă Emil Turdeanu - Petru Rareş acordase soţiei sale veniturile oraşului Botoşani şi că doamnei îi plăcea să-şi petreacă o parte din vreme la „ curtea " pe care soţul său o aşezase acolo. Pe de altă parte sunt cunoscute trei biserici ctitorite de Elena Doamna (fiică a lui Iovan Brankovic, despotul sârb al Sremului): Biserica învierii din Suceava (1551) şi cunoscutele biserici din Botoşani: Sfânt-".¹Gheorghe (1551) şi Adormirii Maicii Domnului, Uspenia (1552) (cf. Gheorghe Balş, Bisericile moldoveneşti din veacul al XVI - lea). Este cu totul semnificativ de remarcat că titulatura Mănăstirea Doamnei apare ca atare în documente de epocă, fapt relevat de Nicolae Iorga, documentele fiind din 1631 şi 1670 (N. Iorga, Documente relative mai ales la Botoşani şi împrejurimi, din colecţia d-lui Al. Calimachi, în Studii şi documente cu privire la istoria românilor V, Bucureşti, 1903). Emil Turdeanu trece în revistă şi înlănţuirea ipotezelor plasării în teren a titulaturii: respingerea de către Iorga a tradiţiei identificării mănăstirii cu cea creată la Popăuţi de domnitorul Constantin Racoviţă, la mijlocul sec al. XVIII - lea şi legarea denumirii de una dintre ctitoriile Elenei Rareş existente la Botoşani. Mai târziu Iorga lansa ipoteza corectă: Poate că numele satului Mănăstirea Doamnei lângă Botoşani aminteşte încă o clădire a Elenei (N Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921, referinţă preluată din Emil Turdeanu, op. cit., pag. 323).

Meritul lui Emil Turdeanu este acela de a dovedi cu documente corectitudinea ipotezei lui Iorga şi a altor autori (Al. H. Simionescu), identificând şi traducând o însemnare dintr-un Tetraevanghel din Moldova, pe care referinţele citate de autor îl plasează în colecţia fostului Muzeu Rumjancev Ia Moscova. E. Turdeanu transcrie, din evidente raţiuni ştiinţifice, atât originalul însemnării, cât şi traducerea (cu marcarea . particularităţilor de limbă). Reproducem textul în traducerea autorului:

In anul 7058 (1550) ieromonahul Chiprian, egumen şi stareţ, a cumpărat acest Tetraevanghel şi l-a dat sfintei mănăstiri a Doamnei, numită Pantocrator, care este lângă Botoşani [...]

Textul este cum nu se poate mai explicit: o sfântă mănăstire a Doamnei, cu hramul Pantocratorului a existat lângă Botoşani şi însuşi E. Turdeanu notează că limpezimea afirmaţiei oferă o restituţie sigură. Nu putem continua scenariul interpretării decât într-un singur mod: anul cumpărării de către ieromonah a Evanghelierului (1550) ar putea coincide cu anul ctitoririi, sau poate ctitoria exista deja, insă de foarte puţin timp, întrucât a trebuit înzestrată de egumen cu o carte indispensabilă oficierii slujbelor. Iată cum ipotezele bazate pe tradiţia orală şi pe „memoria" toponimului sunt confirmate şi mult îmbogăţite de documentul scris, care precizează şi hramul acelei mănăstiri, ctitoria fiind închinata Pantocratorului (Iisus Hristos, Dumnezeu şi împărat al lumii). Lansăm însă o ipoteză menită să-i incite pe arheologi: cum doamnei îi plăcea să-şi petreacă o parte din vreme la „ curtea " pe care soţul său o aşezase acolo, această curte nu trebuie confundată cu mai vechea reşedinţă domnească de la Popăuţi (de altfel, N. Iorga lasă să se înţeleagă că ar fi putut exista o a doua curte, plasată, după acesta, lângă biserica Uspenia; afirmaţie pe care am preluat-o din Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981, pag. 16). E. Turdeanu a sesizat că satul Mănăstirea Doamnei face parte din comuna Curteşti. Or Curteşti - subliniază autorul - vine de la rom. curte şi înseamnă „satul curţii". Trebuie oare să căutăm în altă parte „ curtea " doamnei se întreabă, pe bună dreptate, Emil Turdeanu. De altfel, tandemul toponimic Mănăstirea Doamnei - Curteşti devine - pe baza sursei documentare prezentate - prin el însuşi sugestiv şi este de admirat cum tradiţia populară a putut fixa cu atâta pregnanţă o realitate istorică rămasă în penumbră.

În mod firesc am procedat la găsirea unor indicii în teren, cel puţin la nivelul observaţiei imediate, care să probeze o realitate aproape mitizantă. însă biserica actuală a satului Mănăstirea Doamnei este o construcţie recentă, modestă ca dimensiuni, fiind zidită pe locul uneia şi mai modeste. Trebuie avute în vedere, spre comparaţie, bisericile care s-au păstrat, Sfântul Gheorghe şi Uspenia din Botoşani, pentru înţelegerea spiritului ctitoriilor cu adevărat monumentale ale Elenei Doamna.

Zugrăvită în 1986 de cel care a pictat în tempera interiorul bisericii, Vasile Buzuloiu, a fost stabilită probabil de parohul de atunci şi încearcă a transpune legenda în realitate:

Această sfântă biserică cu hramul Sfântului Mucenic Pantelimon a fost construită în anul 1911 din cărămidă pe temelie de piatră prin osârdia credincioşilor satului. Biserica a fost zidită pe locul vechii biserici din bârne de stejar aşa cum arată în mâinile Doamnei Elena Rareş, dărâmată în anul 1902 a cărei vechime data din anul 1552. [...]Textul continuă cu prezentarea lucrărilor care au fost terminate la 6 noiembrie 1986. Pisania nu face referire la documente sau alte inscripţii eventual pierdute în timp, deşi afirmă o datare precisă (1552). însemnarea ieromonahului Chiprian, care debutează cu predarea anului daniei sale către mănăstire, 1550, evidenţiază că menţiunea din pisanie (1552). nu este corectă, în plus pisania trimite la un anume tablou votiv, pentru a vedea biserica aşa cum arată (nu cum arăta !) în mâinile închinătoarei.

Tabloul există în dreapta inscripţiei, reprezintă (atipic) ca personaj singular pe soţia domnitorului Petru Rareş şi constituie încercarea la zi de reconstituire forţată a unei realităţi, în fapt cu mult mai complexe. în mâinile Doamnei Elena a fost plasată imaginea vechii biserici din lemn a satului, dispărută în anul 1902, aşa cum s-a păstrat într-o fotografie de epocă, atribuită lui Victor C. Lecca (fotografie preluată după o reproducere existentă în biserică).

Biserica din lemn, fără turlă, reprezenta tipul de plan încadrabil, după Grigore Ionescu, în categoria acelora la care pronaosul şi naosul formează un corp comun dreptunghiular, căruia îi urmează spre răsărit o încăpere mai mică - absida altarului - a cărei formă poate fi pătrată sau poligonală cu 3 până la 6 laturi (Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 70). Sub aceste aspecte bisericuţa din lemn, pe care o credem „de tranziţie" de la probabila ctitorie de zid la cea actuală nu avea nimic particular.

Actualul edificiu se află amplasat nu tocmai fericit, într-o zonă cu pantă semnificativă, imediat spre vest terenul accentuându-şi mult înclinarea. La est de biserică însă, în grădinile sătenilor, pantele diminuează şi locul capătă o anume perspectivă care încântă. Amplasamente oarecum accidentate, povârnite. erau uzitate în epocă, exemplele ctitoriilor de la Coşula şi cea din lemn a monahului Agafton fiind dintre cele la îndemână. Altceva merită subliniat: imediat la vest de biserică se deschide o vale care coboară lin şi are orientarea spre oraş. Pe acolo trebuie să fi dus vechiul drumeag care lega târgul de locul unde doamnei îi plăcea să-şi petreacă o parte din vreme la „curtea" pe care soţul său o aşezase acolo.

Poate amplasamentul nu tocmai adecvat, instabilitatea locală sau generalizată a terenului (cum s-a întâmplat şi în cazul altor zidiri celebre dispărute), seismele vrâncene majore (ca acelea din 1790, 1802, 1829) care au avut loc în decursul istoriei, însă, cu siguranţă, precarele reparaţii sau lipsa acestora în perioadele îndelungate de sărăcire, datorită închinării edificiului Doamnei către sălaşuri atonite, au produs avarii succesive şi, în cele din urmă, dispariţia ctitoriei. Dispariţie târzie totuşi, intuiţia noastră plasând-o la sfârşitul sec. al XVIII - lea sau la începutul celui următor. întru memoria locului, monahi şi localnici şi-au construit o biserică din lemn (o altă mănăstioară cu chilii), aşa cum însuşi călugărul Agafton o înălţase pe a sa peste deal (1728 - 1748), atunci când se retrăsese din mănăstirea care mai exista. Ne asociem concluziei pe care Emil Turdenu o lansează pe baza însemnării egumenului Chiprian: cum indubitabil o Mănăstire a Doamnei a existat, cum însuşi textul însemnării şi „memoria" locului indică arealul cercetării - lângă Botoşani - ar fi de întreprins săpături pentru a verifica această restituţie. [...] Plecând din acest punct, se vor putea căuta în apropierea ei ( a bisericii, n. D. A.) urmele reşedinţei unde Elena Rareş a petrecut ultimii ani ai vieţii sale. (Emil Turdeanu, op. cit., pag. 325). Ne îngăduim o sugestie: săpăturile pot viza şi amplasamentul actualei biserici - cum crede Emil Turdeanu - insă opinia noastră este că cercetarea ar trebui să aibă în vedere şi zone undeva mai spre vest, mai spre baza versantului.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici