Revista Forum cultural, anul III, nr. 4, decembrie 2003 (11)

Ritualurile funerare practicate în cunoscuta necropolă din secolele IV-V d. Chr de la Mihălăşeni constituie, pe lângă alte numeroase informaţii oferite de cercetarea îndelungată a acestui obiectiv, un capitol aparte, deosebit de elocvent, remarcându-se, printre altele, şi obiceiul depunerii de ofrande alimentare, descoperindu-se mari cantităţi de resturi osoase de animale. Acest ritual a fost utilizat la mormintele de incineraţie, dar şi la cele de înhumaţie.

În necropola de la Mihălăşeni au fost descoperite ofrande alimentare, constând din: a. oase de animale şi coji de ouă; b. boabe de soc (Sambucus Nigra).

a. Oase de animale, coji de ouă

Ofrandele provenind de la animale au fost descoperite sub formă de oase de ovicaprine, equide, taurine, porcine, găini domestice şi peşti, precum şi coji de ouă provenind de la găini domestice. Ele au fost găsite în 14 morminte de incineraţie şi 122 morminte de înhumaţie Trebuie să precizăm că nu toate oasele descoperite în aceste morminte pot fi socotite ca atare, unele dintre ele purtând o altă semnificaţie sau ajungând întâmplător în umplutura mormintelor (Haimovici, 1994, p. 222).

După cum se ştie, obiceiul depunerii ofrandelor alimentare în morminte este tipic tuturor necropolelor culturii Sântana de Mureş - Cernjachov, această grupă de inventar funerar fiind sesizată în proporţii diferite de la o necropolă la alta, atât în ceea ce priveşte numărul de morminte, cât şi cantitatea de ofrande depuse. El este documentat la populaţiile dacice încă din Hallstattul final, regăsindu-se mai târziu la Zvorâştea (Ignat, 1999, p. 58), Văleni (Ioniţă, Ursachi, 1988, p. 74, 89) sau la Lipiţa (Smiszko, 1932, p. 113). b. Boabe de soc {Sambucus Nigra) Boabe de soc din specia Sambucus Nigra au fost descoperite în mormintele 130 şi 137 (Monah, 1994, p. 421 - 422, fig. 1). Obiceiul depunerii boabelor de soc în morminte este atestat pentru prima oară în aria culturii Sântana de Mureş - Cernjachov, prin descoperirile de la Mihălăşeni. In zonă acest ritual va fi reîntâlnit abia în secolele XIV - XV, în necropola medievală de la Hudum - Botoşani (Monah, 1988, p. 307).

Resturile osoase de ofrande alimentare descoperite la incineraţi sunt de două categorii; trecute prin rugul funerar sau depuse direct pe sau lângă resturile cinerare din morminte. Astfel, s-au descoperit resturi osoase nearse în mormintele 9 (două fragmente mici de ovicaprin), 15 (o vertebră lombară de ovicaprin), 116 (resturi foarte mici de mandibulă, vertebra dorsală şi metapod de la un ovicaprin), 118 (fragment de epifiză inferioară a unui metapod de ovicaprin), 134 (resturi nesemnificative de oase lungi de la un ovicaprin), 161 (resturi mici de coastă şi de tibiotars de la o găină domestică), 182 (fragmente mici de la un ovicaprin şi de la o găină domestică), 226 (rest de femur de taurin), 292 (fragmente de humerus şi femur de la o găină domestică) şi 315 (fragmente de centrotars de la un ovicaprin şi de tibiotars şi tarsometatars de la o găină domestică).

Resturi de oase de la ofrande incinerate odată cu indivizii arşi pe rugul funerar şi apoi depuse în morminte au fost descoperite în mormintele 44 (resturi foarte mici de la un ovicaprin), 256 (resturi de la un ovicaprin), 290 (resturi de falangă de la un ovicaprin şi tibiotars de la o găină domestică) şi 308 (falangă de la un ovicaprin).

Totalizând, rezultă că ofrande netrecute prin foc şi depuse direct în morminte au fost descoperite în 10 morminte. Dintre acestea 5 sunt morminte de incineraţie în urnă şi anume mormintele 116 (infans I), 118 (femeie matură), 161 (infans I), 182 (femeie adultă) şi 315 (infans I). Alte două sunt morminte de incineraţie în urnă cu capac, mormintele 15 (fără oase incinerate) şi 292 (femeie adultă). în sfârşit, trei sunt morminte de incineraţie în groapă cu capac, acestea fiind mormintele 9 (femeie adultă), 134 (femeie adultă) şi 226 (infans II).

Ofrandele trecute prin rugul funerar au fost descoperite în patru morminte şi anume în mormintele de incineraţie în urnă 290 (femeie adultă), în urnă cu capac 44 (infans I), 256 (bărbat matur) şi 308 (femeie adultă).

O primă constatare care se impune este aceea că, indiferent dacă oasele erau sau nu trecute prin foc, majoritatea ofrandelor erau depuse în morminte de femei (7), urmând în ordine copii de vârstă infans I şi II (5) şi doar un singur bărbat matur.

Vom vedea în urma analizei mormintelor de înhumaţie dacă această situaţie este valabilă pentru întreaga necropolă. Ceea ce putem afirma acum este că nu se poate distinge în nici un caz o departajare în ceea ce priveşte preferinţa depunerii ofrandelor numai la un anumit tip de morminte şi nici la depuneri de ofrande de la o anumită categorie; ovicaprine, găini etc, numai la anumite categorii de morminte, de sex sau de vârstă.

Menţionăm că între oasele incinerate depuse în cantitate mare (peste 700 de fragmente) în mormântul 249 am găsit şi un fragment de os cu crestături specifice epocii bronzului, netrecut prin foc. Nu putem crede că a ajuns întâmplător în mormânt, întrucât a fost descoperit între oasele depuse în urnă, ceea ce ne poate sugera că a fost descoperit în zona înconjurătoare mormântului şi depus cu un scop precis. După cum arată urna, un vas întreg rebutât, n-ar fi exclus - ca şi în cazul depunerii de ofrande din părţi necomestibile ale corpului animalelor (extremităţile membrelor) constatate la unele morminte de înhumaţie - ca acest scop să fie chiar depunerea ca ofrandă, practică economică de respectare a ritualului, constatată de altfel şi în alte necropole (Bolomey, 1967, p. 32; Haimovici, 1989, p. 253).

Un loc aparte în cadrul ritualului funerar practicat în necropola de la Mihălăşeni îl ocupă depunerile de ofrande alimentare şi la înhumaţi.

Nu lipseau dintre ofrande carnea, peştele şi ouăle, descoperirea a numeroase resturi osoase de faună şi coji de ouă documentând aceasta, precum şi boabele de soc.

Precizăm că din numărul total de 429 morminte de înhumaţie, la Mihălăşeni s-au descoperit resturi osoase şi de ouă în 123 de morminte de la următoarele specii, pe care le prezentăm în ordinea descrescătoare a frecvenţei lor în morminte:

Ovicaprine. Sunt cele mai numeroase, fiind găsite în 73 de morminte. Majoritatea lor aparţin speciei Ovis aries (ovinele), în câteva cazuri putându-se delimita şi Capra hircus (caprinele). Reprezentând o specie de talie relativ mică, ele au fost mai accesibile, după opinia celui care a determinat şi studiat resturile de faună descoperite la Mihălăşeni (Haimovici, 1989, p. 253), din punct de vedere economic (ca şi găina şi purceii mai tineri) şi folosite în număr mai mare în ritualul funerar.

Gallus domesticus (găina domestică) a fost descoperită în 31 de morminte.

Bos taurus (taurinele) au fost descoperite în 29 de morminte însă cu puţine fragmente de oase, relativ nesemnificative. Există şi posibilitatea, cu o mare doză de probabilitate, ca unele resturi care apar, somatoscopic, mai masive, să provină de la Bos primigenius (bourul).

Sus scrofa domesticus (porcine) a fost descoperită în 18 morminte şi prezintă în majoritatea cazurilor fragmente puţine şi nesemnificative de oase. Unele resturi, foarte puţine, ar putea proveni, tot cu o mare probabilitate, de la Sus scrofa ferrus (mistreţul).

Equus caballus (calul) a fost descoperit în 6 morminte, cu resturi foarte puţine şi care reprezintă în general segmente osoase neacoperite de obicei pe viu de carne.

Ciprinizi (peşti teleosteeni) s-au găsit în două morminte, 286 şi 313, provenind de la un caras (Carasius carasius) şi de la un crap {Cyprinus carpio), amândoi de talie mică.

Ouăle descoperite în necropolă, provenind din 10 morminte sunt aproape cu siguranţă de la Gallus domesticus. Cu excepţia mormintelor 389 şi 510, ele au fost găsite împreună cu resturi osoase provenind de la ofrande de carne. Ca şi la mormintele de incineraţie, majoritatea ofrandelor au fost depuse în morminte de femei mature (52), însă proporţia la celelalte categorii de înhumaţi se schimbă, în sensul că pe locul următor se situează mormintele de bărbaţi maturi (43), infans I (18), infans II (3), adolescenţi (2) şi adolescente (2). în trei morminte (102, 258 şi 357), deşi au fost descoperite resturi de ofrande, scheletele lipsesc.

O problemă sesizată şi de autorul studiului materialului paleofaunistic de la Mihălăşeni este aceea dacă toate resturile de faună găsite în morminte reprezintă într- adevăr ofrande de carne. O singură piesă fragmentară, o aşchie, un dinte, un corn, un os mic cu suprafeţele articulare roase, arătând că a fost dezgolit de părţile moi (carne, ligamente) şi depus sub această formă nu credem că pot fi considerate ca ofrande cu rol comestibil, ca de altfel şi alte oase, care nu au fost acoperite niciodată cu carne, cum ar fi tarsometatarsul de pasăre.

Ca şi în cazul mormintelor de incineraţie, credem că existenţa acestor fragmente de oase în morminte reprezintă doar o practică la care domină caracterul economic şi nu unul religios. Aceasta doar

în cazurile în care asemenea fragmente nu au ajuns doar întâmplător în groapă.

Procentul de morminte din necropolă în care s-au constatat depuneri de ofrande ar putea fi aleatoriu şi din alt motiv. Numărul acestor morminte putea fi mult mai mare, având în vedere şi faptul că puteau fi depuse şi ofrande din carne fâră oase, care evident că nu au lăsat urme depistabile arheologic. Acest fapt îl demonstrează prezenţa cuţitelor de fier, altele decât cele descoperite între oase de animale şi în zona bazinului şi care nu puteau avea alt rost decât acela de a însoţi ofrandele din carne fără oase.

Referitor la modul de depunere a acestor ofrande, am putut constata că ele au fost găsite fie în vasele de ofrandă, fie în diverse zone ale fundului gropii mormintelor, deci nu am sesizat reguli anume pentru depunere nici în acest caz. Probabil că ele erau depuse odată cu consumarea praznicului funerar, când parte din animalele sacrificate erau consumate de către cei ce participau la ritual, parte erau depuse în mormânt şi în acelaşi timp, ajungeau în morminte şi o parte din oasele dezgolite de părţile moi în timpul ospăţului funerar. Aceeaşi logică ne duce la presupunerea că ofrandele respective erau depuse în morminte după ce au fost preparate (fierte sau fripte).

În majoritatea cazurilor, s-a constatat că în morminte au fost depuse resturi faunistice aparţinând unei singure specii. S-au descoperit însă şi morminte în care s-au depus ofrande de la două (mormintele 64, 117, 121, 123, 175, 179, 188, 215, 241, 261, 279, 289, 297, 299, 313, 318, 326, 330, 347, 359, 366, 378, 485, 497 şi 517), trei (mormintele 128, 131, 275, 286, 296 şi 389) sau chiar patru specii (mormântul 260), găsindu-se un os şi mergând până la exemplare de animale depuse în totalitate, cum este cazul mormântului 175, în care au fost depuse oasele de la două ovicaprine şi de la două găini. Nu am putut însă depista, în afara scheletelor de peşte, nici un singur mormânt în care scheletul animalelor depuse să fie găsite intact, adică depus întreg. Acest fapt presupune obligatoriu că respectivele animale au fost dezintegrate sau tăiate în timpul ospăţului funerar şi depuse astfel în gropile mormintelor.

În două morminte au fost descoperite boabe de soc. Astfel, în vasul 35 din în mormântul 130 au fost descoperite boabe, destul de puţine la număr, din specia Sambucus Nigra, iar în mormântul 137 boabe de acelaşi fel, înşirate pe întreaga parte dreaptă a toracelui.

Sambucus Nigra este un arbust ce produce fructe mici suculente de culoare neagră, comestibile, folosite şi astăzi în unele sate la dulceaţă sau prepararea unui suc. Mai rar sunt conservate în zahăr şi consumate în sezonul rece. De asemenea, în unele zone montane din judeţele Vrancea, Bacău şi Suceava se folosesc în prepararea unui sort de vin. În aşezările preistorice din zona Alpilor au fost descoperite frecvent seminţe de soc necarbonizate, ca şi în Germania şi Anglia (Monah, 1988, p. 307-309). Mai recent, au fost găsite seminţe de soc în cantitate mare în mormintele 159 şi 161 din necropola din sec. XIV-XV de la Hudum, jud.Botoşani (idem, p. 306).

După toate probabilităţile depunerea în morminte a boabelor de soc avea un rol exclusiv de ofrandă rituală. Este cunoscut însă faptul că în practicile funerare din anumite zone s-au folosit şi boabe de mei, dar se pare că acestea îndeplineau un rol apotropaic, obiceiul perpetuându-se până la începutul secolului al XX-lea (Vulcănescu, 1985, p. 551).

Situaţia tragică a României generată de evenimentele istorice din vara anului 1940 - respectiv atacurile asupra integrităţii sale teritoriale - era rezultatul politicii de forţă şi dictat a marilor puteri din ambele coaliţii

care-şi confruntau forţele armate pe câmpurile de luptă.

În mai puţin de trei luni, România, fără voia ei, pierde 99.738 kmp, ceea ce reprezintă 33,8% din suprafaţa totală şi 6.821.000 locuitori, care reprezentau 33,5% din populaţia sa.¹

Prin deciziile celor mari luate peste voinţa şi dorinţa neamului, istoria punea poporul român în faţa unui examen foarte

greu al răbdării şi al speranţei, de a salva fiinţa statului român şi de a asigura viitorul românismului cu mari sacrificii sau să dispară definitiv ca naţiune.

Faptele petrecute au consternat opinia publică internaţională, dar mai ales pe cea românească, unde omul simplu n-a putut înţelege de ce armata nu intervine în nici un fel când fruntariile ţării sunt ciuntite. Puţini au fost aceia care au înţeles că aceste hotărâri cu pierderi dramatice pentru toţi românii au fost impuse iar situaţia din viaţa politică interrfaţională nu a permis conducătorilor de atunci ai României să adopte alte soluţii, decât acelea de evacuare grabnică a provinciilor româneşti acum încorporate în graniţele altor state.

În aceste situaţii limită din provinciile sfârtecate din trupul ţării începe dramaticul exod al populaţiei româneşti devenite peste noapte refugiaţi din şi în propria ţară. Presaţi de timp şi de condiţiile de evacuare stabilite de autorităţi şi aplicate după posibilităţi, românii din aceste provincii şi-au părăsit gospodăriile cu foarte puţin sau neputând lua cu ei chiar nimic din agoniseala unei vieţi şi s-au îndreptat disperaţi spre punctele de trecere în România.

Întreaga ţară se va confrunta cu rezolvarea problemelor generate de prezenţa refugiaţilor, dar parcă mai mult judeţele din imediata apropiere a noilor demarcaţii, aşa cum a fost şi cazul celor două judeţe, Botoşani şi Dorohoi, ele însele victime ale sfârtecării teritoriale din 1940.

Documentele de arhivă, în număr foarte mare, create fiind de autorităţile vremii (prefecturi, primării, legiuni de jandarmi), reflectă în marea lor majoritate situaţia dramatică deopotrivă şi pentru refugiaţi şi pentru cei ce urmau să-i găzduiască şi desigur şi efortul depus în acest sens spre rezolvare de autorităţi, societăţi şi asociaţii sau persoane particulare care constau în stabilirea unor măsuri de cazare şi asigurarea mijloacelor de subzistenţă pentru toţi refugiaţii.

Dat fiind numărul mare de documente pe care le deţine Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Botoşani am să încerc să le sistematizez pe câteva categorii bine definite în funcţie de conţinut: apeluri ale autorităţilor locale şi centrale pentru ajutor şi concurs în rezolvarea problemelor refugiaţilor; alocarea de fonduri băneşti de

către stat, donaţii şi colectări de la persoane particulare; statistici mai mult sau mai puţin exacte privind numărul refugiaţilor pe zone de provenienţă şi în final, cereri de repatriere sau refuzuri, de repatriere cumulate cu cele de ajutorare.

Din prima categorie de documente, acele apeluri către populaţia din zonă, în număr foarte mare, ale autorităţilor centrale şi locale, încărcate de realism dar şi de o notă de patriotism firească de altfel, si-au găsit ecoul scontat, judecând după concursul dat autorităţilor de populaţia civilă. Timpuri de răspântie istorică în dezvoltarea neamului nostru pe care le trăim, impune la toţi locuitorii ţării, dar mai ales autorităţilor mai multă grijă - se spune într-unui din aceste apeluri. Dacă ostaşilor de la frontieră le revine îndatorirea de a face zid de netrecut, în acelaşi fel, nouă, celor din interior, ne revine sarcina de a menţine cu orice preţ tăria şi coeziunea morală a întregii populaţii. Deci se impun acţiuni practice izvorâte din preocuparea permanentă de a face faţă situaţiei într-un cadru de conştiinţă, patriotism şi apostolat desăvârşit. Faţă de iarna care se apropie şi nevoile multiple de care suferă parte din populaţia noastră rurală şi de la oraşe (familii de concentraţi, soldaţi şi numeroşi copii) la care au venit să se adauge şi refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, ne revine îndatorirea de a face totul spre a le înlesni un trai mai bun.²

Din motivele expuse mai înainte şi pentru a da curs şi altor apeluri, la nivelul judeţului Botoşani se înfiinţa Oficiul de ocrotire socială pentru refugiaţi, iar la

nivelul de oraşe şi comune vor funcţiona comitete locale care vor da sprijinul necesar autorităţilor pentru colectarea de alimente, obiecte de îmbrăcăminte, cât şi pentru asigurarea unor locuri de muncă pentru refugiaţi. în acelaşi context - după ce ziua de 31 iulie 1940, ziua fixată de URSS pentru evacuarea totală a Basarabiei şi Bucovinei de Nord a fost decretată zi de doliu naţional - Rezidenţa Regală a Ţinutului Prut adresa populaţiei judeţelor Botoşani şi Dorohoi un călduros apel din care redăm doar un fragment edificator:... Fraţii noştri basarabeni şi bucovineni, în împrejurările triste de astăzi sunt nevoiţi să-şi caute adăpost şi siguranţă, aici printre noi, dincoace de Prut. Credem că orice cuvinte de bună venire, de ajutor, de ospitalitate, pe care le-am adresa sufletelor moldovenilor sunt de prisos, atunci când e vorba de fraţii noştri care ne sunt atât de scumpi. Primiţi-i în casele voastre, îngrijiţi-i şi mai ales îmbărbătaţi-i căci în astfel de împrejurări putem să ne arătăm din plin înţelegerea şi tăria de caracter. Nu precupeţiţi nici o jertfii, arătaţi-vă mărinimia pentru a le uşura greutatea clipelor prin care trec şi a-i face să-şi găsească liniştea de care au atâta nevoie. Apelăm cu toată căldura sufletului nostru la bunăvoinţa şi spiritul de ospitalitate al tuturor, cerăndu-vă să-i ajutaţi pe moldovenii din judeţele basarabene şi bucovinene care-şi părăsesc căminurile luând îndureraţi drumul pribegiei. Apelul nostru se îndreaptă către populaţia de toate categoriile sociale, către cei avuţi, să nu precupeţească obolul lor sortit să aline atâtea lipsuri şi suferinţe — pentru ajutorarea celor ce sunt în grea cumpănă. Mai cerem de asemenea tuturor autorităţilor, fără excepţie, o grijă de tot momentul pentru ca fraţii noştri refugiaţi să găsească îndestulare şi bună primire..?

Sunt apeluri călduroase care au găsit ecou în inimile locuitorilor din cele două judeţe şi au dus şi la deschiderea aproape totală a autorităţilor locale, care, concentrat, au depus eforturi susţinute pentru a folosi toate mijloacele de care dispuneam, pentru a uşura cât de cât situaţia şi aşa dramatică celor refugiaţi.

O altă categorie de documente al căror număr este foarte mare este cea care ne oferă informaţii privind sumele de bani alocate, donate sau colectate pentru rezolvarea problemelor complexe ale refugiaţilor. Sumele băneşti, fie alocate de stat prin M. I., fie provenite din alte surse pe care le-am menţionat, sunt riguros justificate de către autorităţile celor două judeţe faţă de comisariatul general pentru evidenţa şi asistenţa populaţiei refugiate care funcţiona pe plan central. Exemplificăm cu o situaţie întocmită de Prefectura Botoşani în anul 1940: sumele colectate de la persoanele particulare (inclusiv valoarea alimentelor şi obiectelor de îmbrăcăminte) totalizau 186.699 lei, iar fondul alocat de stat prin M.

I. acestui judeţ totaliza 130.000 lei. Pentru aceeaşi perioadă, pentru judeţul Dorohoi erau alocaţi 193.653 lei, iar din contribuţii benevole se strânseseră 35.900 lei⁴. în acelaşi scop, în anii 1941-1942 se alocau pentru judeţul Botoşani 120.000 lei pentru refUgiaţii din nordul Bucovinei Ardealului şi Basarabiei, iar separat pentru cei din

Acest lucru explică şi faptul că lunar, în rapoartele de decontare se înregistrau solduri aproape constante, ca nefiind cheltuite pentru cazarea refugiaţilor în cele două judeţe.

Aceste decontări lunare sunt însoţite de tabele nominale cu refugiaţii din cele două judeţe (cu date de stare civilă, naţionalitate, religie, ocupaţie, locul de unde s-au refugiat şi domiciliul actual). Centralizându-le, am ajuns la următoarele concluzii: în anul 1940, în judeţul Botoşani se aflau 634 refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, în anul 1941, 734 persoane şi 7 familii de refugiaţi din Ardealul de Nord, pentru ca în anul 1943 numărul lor să fie de 733 şi respectiv 74 refugiaţi la care se mai adaugă şi 83 de refugiaţi din sudul Dobrogei. Pentru toţi, Prefectura raporta că s-au rezolvat toate problemele de cazare şi plasare⁷.

Dacă judeţul Botoşani era frustrat de numai 3 comune prin ultimatumul din 26 iunie 1940, în judeţul Dorohoi, căruia i-au fost răpite 8 comune cu 34 sate (de la comuna Mihăileni numai satul Sinăuţi) situaţia era mai complicată la prima vedere, chiar dintre refugiaţi numărul cel mai maie îl • constituiau proprii concetăţeni din judeţ.- Iată ce ne spun statisticile: în anul- 1940, în judeţul Dorohoi erau 4629 refugiaţi din cele 8 comune răpite, 700 refugiaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord, 6 familii din Ardealul de Nord, pentru ca în anul 1941, numărul total al refugiaţilor aflaţi în judeţ să atingă cifra de 5.625 persoane⁸.

În mod intenţionat am lăsat la sfârşit documentele care oferă informaţii privind refuzul de repatriere al refugiaţilor, atâta timp cât localităţile de unde s-au refugiat nu mai făceau parte din teritoriul românesc, deoarece acestea se constituie în adevărate pagini de arhivă deosebit de emoţionante. Cererile de aducere a membrilor familiilor rămase la locul de domiciliu al refugiaţilor adresate autorităţilor judeţene, prin conţinutul lor redau dimensiunea adevărată a situaţiei tragice prin care treceau. Astfel, plut. Dron C. Gheorghe din comuna Strâmba, judeţul Bălţi, cerea sprijin autorităţilor sprijin pentru a-şi aduce soţia: ...împărtăşind soarta nenorocită a tuturor românilor pe care o simt destul de dureroasă, iar un soldat din judeţul Soroca, concentrat la Regimentul 14 Dorobanţi scria: cu lacrimi în ochi şi inima încrispată de crunta noastră soartă ce planează asupra răzleţului nostru suflet, fiind deslipit de scumpii şi drăgălaşii mei copii şi soţie, dar înţelegând glasul vremii de astăzi, am rămas la datorie...⁹.

Un alt fapt relevant privind refuzul de a se mai întoarce la gospodăriile lor este redat în documentele vremii şi cifric: astfel, din numărul refugiaţilor care erau de ordinul miilor, doar 163 de persoane refugiate în judeţul Botoşani au făcut cereri de reîntoarcere în Basarabia sau Bucovina de Nord în perioada 1940-1943 şi din aceştia numai 20 sunt cetăţeni români, iar din 14 solicitanţi pentru repatriere din oraşul Dorohoi, doar unul era cetăţean român¹⁰.

Iată câteva din declaraţiile de refuz de a se repatria ale refugiaţilor:... am renunţat de bună voie şi neforţat de nimeni pentru totdeauna de a mă întoarce în teritoriul din Bassarabia, actualmente ocupat de trupele sovietice, alegându-mi domiciliul în comuna a Bobuleşti, judeţul Botoşani...¹¹, scria Zetu Gherasim din Soroca, iar soldatul Benea Gheorghe, aflat cu unitatea la Craiova, scria prefectului judeţului Botoşani o emoţionantă carte poştală din care redăm: Să trăiţi domnule Prefect! Sunt sold. Benea Gh. Originar din Basarabia, satul Costeşti, comuna Prescureni Of. Ştefăneşti judeţul Botoşani. Am dat declaraţie că nu plec în Basarabia, renunţ la tot ce am acolo, pământ...Mai stărui să învăţ şi nu am alt gând decât numai a executa ordinele şi gata la datorie pentru scumpa mea Basarabie, până nu-i voi vedea scoşi de acolo pe acei ce-au răstignit pe Hristos¹².

Tot în acest context general, când românii aflaţi în refugiu refuzau să se întoarcă sub dominaţie străină chiar dacă acest lucru se facea cu un preţ foarte mare, pierzând agoniseala de-o viaţă - se situează şi raportul primăriei comunei Albeşti către Prefectura judeţului Botoşani din 13 martie 1941 prin care se arată că: ... toţi cetăţenii români de naţionalitate maghiară existenţi cu domiciliul în comuna Albeşti, n-au voit saşi exercite dreptul de opţiune pentru cetăţenia maghiară, declarând că renunţă la

acest drept şi înţeleg a rămâne mai departe cetăţeni români ¹³.

Cele prezentate mai sus nu au epuizat nici pe departe probleme refugiaţilor români

în România, din acel tragic an 1940, ea rămânând deschisă cercetării, completării cu alte informaţii documentare.

CATALOG

1. Lăicer. înv. 722, comuna Corni, 3,80x0,70 m, circa 1920, urzeală - băteală, lână ţurcană, coloranţi chimici (PI. 1).

Lăicer ţesut în patru iţe cu decor simplu, liniar, dispus orizontal pe fond denumit local scaune, de culoare neagră şi dungi alternative de lăţimi şi culori diferite, denumite vrâste - colorate în nuanţe de roşu închis, roşu deschis, verde închis şi verde deschis (broticiu). Ţesătură răspândită în întreaga zonă, reprezentând cea mai veche formă a ţesăturilor de lână.

2. Lăicer. înv. 1783, comuna Corni, 1,90x0,83 m, circa 1890, urzeală-băteală-lână ţigaie, coloranţi vegetali. Lăicer, ţesut în două iţe cu câmpul împărţit în porţiuni de culoare diferită, scaune , verde deschis, verde închis

(broticiu şi curechiu). Lăicer generalizat în toată zona studiată.

3. Lăicer. înv. 804, comuna Cristeşti, 2,04x0.85 m, urzeală-băteală-lână ţurcană, coloranţi chimici. Lăicer ţesut în două iţe, cu câmpul împărţit în porţiuni de culoare diferite (roz, negru, verde, galben, roşu, cafeniu) denumite local scaune. Lăicer generalizat în toată Moldova.

4. Lăicer. înv. 1285, Botoşani, 3,34x0,84 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, 1900, coloranţi chimici.

Lăicer ţesut în patru iţe, cu decor liniar bazat pe o înşiruire de dungi vrâste, colorate în roşu, verde pe spaţii de fond, denumite local scaune, de culoare neagră.

5. Lăicer. înv. 685, comuna Flămânzi, 4.50x0,90 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, coloranţi chimici.

Lăicer ţesut în două iţe, cu decor liniar dispus vertical pe fond denumit local scaune în culori alternate (verde, galben, mov) şi dungi alternative în lăţimi diferite, denumite local vrâste, realizate din bătaia suveicii, de colorit negru şi roşu, coloranţi vegetali. Tip de lăicer generalizat pe întreg cuprinsul zonei, reprezentând forma iniţială a ţesăturilor de lână.

6. Lăicer. înv. 826, Brehuieşti, comuna Vlădeni, 3,94x0,90, urzeală-cânepă, băteală - lână ţurcană, 1940, coloranţi chimici.

Lăicer, ţesut în două iţe, cu decor geometric, liniar, realizat din dungi vrâste, de culoare roz, verde, roşie, galben , vişiniu, scaune. în ţesut dungile ornamentale ale lăicerului sunt realizate în sens orizontal. Lăicer răspândit în toată Moldova.

7. Lăicer. înv. 775, comuna Cordăreni, 2,97x0,86 m, urzeală-băteală lână ţurcană, 1880, coloranţi vegetali (PI. Nr.4).

Lăicer ţesut în două iţe, decor vertical în benzi late de 20 cm (în colorit alternant dispus pe fond numit scaune de culoare albastră, verde, cafenie) şi. dungi alternative cu lăţimi diferite denumite vrâste. Pe benzile late ale fondului colorate galben, verde închis şi roşu în scaune are dispuse romburi în trepte în care se înscriu cruci realizate prin alesătură legată. La capete are câte două dungi dinţate - pentru delimitarea lungimii lăicerului.

Tip de lăicer răspândit pe întreg cuprinsul zonei - reprezentând o formă evoluată în ornamentica lăicerului, prin apariţia motivelor alese cu mâna şi a dungilor de la capete care delimitează lungimea lăicerului.

8. Lăicer. înv. 1786. Botoşani, 3,22x0,83 m, circa 1880, urzeală-băteală-lână ţurcană.

Lăicer ţesut în două iţe cu decorul geometric realizat prin alesătură legată. Şiruri de romburi roate, roţi, floare închisă, colorate în nuanţe diferite de cafeniu sunt dispuse de-a latul ţesăturii alternativ cu porţiuni ornamentale cu linii în zigzag în nouri, colorate în nuanţe de cafeniu. Ţesătură generalizată pe întreg cuprinsul zonei - marcând o fază de evoluţie a lăicerului către scoarţă cu motive cu decor liniar.

9. Scoarţă. înv. 953, comuna Tudora, urzeală - băteală, lână ţigaie, coloranţi vegetali, 2,00x1,50 m, circa 1890 (PI. 5).

Scoarţă compusă din două foi unite la mijloc prin cusătură, cu decor orizontal realizat pe fond denumit local scbune, de culoare verde şi cafenie şi dungi vrâste, de culoare galbenă. Vrâstele delimitează ornamente geometrice, romburi roate, obţinute prin unirea celor două foi. în scaune apar şi nouă şiruri de motive geometrice denumite local chepteni - care încadrează pe ambele părţi cele trei romburi din cadrul ţesăturii. Scoarţa nu are chenar pe nici o latură. Ţesătură întâlnită pe întreg cuprinsul zonei - reprezentând o formă iniţială a scoarţei - obţinută prin unirea a două lăicere ce păstrează încă fidel elemente din ornamentica lăicerului.

10. Scoarţă(2 bucăţi). înv. 977, Botoşani, 1,32x0,84 m, urzeală-băteală lână fină, 1900, coloranţi vegetali. Scoarţa compusă din două fragmente cusute la mijloc, ţesute în două iţe. Are chenar realizat din linii în zigzag,

iar câmpul este împărţit în mici pătrate cunoscute în zonă sub denumirea de prăvi sau obloniţe, de culoare roşie, verde, galbenă, mov, albă.

11. Scoarţă. înv. 821, Botoşani, 4,39x1,00, urzeală-băteală lână ţigaie, circa 1920, coloranţi chimici (PI. 6). Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric şi compoziţie în joc de fond continuu.

Câmpul scoarţei este împărţit în mici pătrate de culori diferite (negru, roşu, verde închis, galben) care se succed într-o ordine riguroasă. Local scoarţa poartă denumirea de scoarţă în păvi, scoarţă în turtă dulce, scoarţă în pătrăţele, scoarţă în dame, scoarţă în obloniţe. Nu are chenar. Scoarţa este răspândită în toată Moldova. Constituie o primă fază de dezvoltare a omamenticii scoarţei.

12. Scoarţă. înv. 817, Botoşani, 3,25x1,04 m, urzeală-băteală, lână ţigaie, 1900, coloranţi vegetali. Scoarţa dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Câmpul scoarţei fără chenar, este împărţit în mici pătrate de culoare diferită (roşie, galben, verde,mov) care se succed într-o anumită ordine, upiform pe cuprinsul scoarţei. Scoarţa generalizată pe întreg cuprinsul zonei şi al Moldovei.

13. Scoarţă. înv. 861, comuna Corni, 3,52x0,88 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, 1900, coloranţi chimici. Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decorul geometric realizat prin alesătură legată. Nu are chenare, la capete are câte o dungă de culoare roşie. Scoarţă cu câmpul ornamentat în joc de fond continuu, având motivul în zigzag unda apei- realizată într-un colorit divers (roşu, negru, galben, portocaliu, verde, albastru deschis). Scoarţă generalizată în toată zona.

14. Scoarţă. înv. 820, satul Silişcani, comuna Gorbăneşti, 2,54x1,13 m, circa 1920, urzeală-băteală, lână ţurcană, coloranţi chimici. Scoarţă dintr-o singură foaie ţesută în două iţe, cu decor geometric şi compoziţie în joc de fond continuu. Scoarţă fără chenar realizată în zigzag, local scoarţă costişătă cu rândul întors în nouri, - ornament dispus uniform pe întreg câmpul scoarţei - realizat prin alesătură legată. Scoarţă întâlnită pe întreg cuprinsul zonei, cu largă răspândire în Bucovina. Lipsa chenarului şi dimensiunile o apropie de lăicer.

15. Scoarţă. Inv.785, satul Silişcani, comuna Gorbăneşti, urzeală- băteală, lână ţigaie, vechimea 1900, coloranţi chimici (PI. 8).

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Scoarţă fără chenare - cu câmpul acoperit uniform de acelaşi motiv în solzi, coloraţi diferit (roşu, roz, cafeniu). Scoarţă în joc de fond continuu. Este răspândită în întreaga zonă.

16. Scoarţă. înv. 1782., comuna Corni, 2,67x0.94 m, 1930, urzeală- cânepă, băteală lână ţurcană, coloranţi chimici. Scoarţă ţesută într-o singură foaie, în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Chenar îngust pe fond negru - având în ornamentica sa motivul în zigzag. în câmpul scoarţei de culoare neagră sunt dispuse romburi independente, colorate în negru, galben, roşu, cafeniu. Scoarţă generalizată pe întreg cuprinsul zonei.

Componenţa socială

Din datele de mai sus rezultă că, până în veacul al XVIII-lea, structura socială a Botoşanilor a cuprins două categorii principale: prima, comunitatea majoritară a orăşenilor; cea de a doua, reprezentanţii puterii centrale şi anume: vornici de târg, slujbaşii însărcinaţi cu strângerea birurilor domneşti, curtenii şi slujbaşii cancelariei domneşti (în faza de funcţionare a curţii de la Popăuţi).

Absenţa boierilor din oraş şi numărul redus al celei de a doua categorii sociale nu au implicat, însă, o egalitate în drepturi a comunităţii orăşenilor. Prin analogie cu situaţia altor oraşe medievale din Moldova şi Ţara Românească¹⁷⁹ sau din Transilvania,¹⁸⁰precum şi din interpretarea datelor de arhitectură şi urbanism care reflectă structura socială (vezi capitolele II şi III) se desluşeşte existenţa unei stratificări bazată în principal pe avere, treapta superioară fiind reprezentată de patriciatul urban.

Cu tot numărul foarte redus al datelor documentare ce s-au păstrat cu privire la patriciatul românesc, P.P.Panaitescu a intuit ridicarea acestei stări în veacul al XV-lea, deducând şi unele drepturi speciale de care beneficia, ca - de exemplu - acela de a lua parte la investirea domnului ţării, dar i-a atribuit un caracter detaşat de comunitate, un fel de nobilime a oraşelor, deşi din patriciat făceau parte neguţătorii bogaţi ai oraşului¹⁸¹.

Caracteristicile patriciatului german al oraşelor din Transilvania, alcătuit din negustori şi meşteşugari bogaţi ¹⁸², fruntaşi ai comunităţii prin propria capacitate de organizare a producţiei şi schimbului, legaţi de soarta aceleiaşi comunităţi prin specificul activităţii lor, infirmă compararea cu nobilimea - respectiv boierimea - care, de altfel, nu a putut interveni în administraţia oraşelor din toate provinciile istorice ale României până către sfârşitul veacului al XVII-lea¹⁸³. Acceptând ca definiţie a patriciatului medieval - pătura înstărită, organic implicată în viaţa economică şi în administraţia colectivităţii urbane - este evident că şi oraşele din Moldova şi Ţara Românească au avut un patriciat al negustorilor şi meşteşugarilor, cuprinzând pe acei oameni buni şi bătrâni orăşeni care făceau parte din sfatul mare, participând la rezolvarea problemelor obşteşti pe lângă dregătorii aleşi¹⁸⁴. Din cadrul acestui patriciat s-au ales desigur şoltuzii şi pârgarii¹⁸⁵, precum şi staroştii de bresle¹⁸⁶.

Masa orăşenilor cu drepturi a fost constituită de meşteşugarii în majoritate români¹⁸⁷şi de negustorii români şi armeni, proprietari de case şi dughene, care stăpâneau în devălmăşie şi moşia târgului, pentru păşunat şi arat¹⁸⁸. Pe lângă patriciat şi obştea liberă a orăşenilor, s-au aflat oamenii fără avere şi - în consecinţă - fără drepturi depline: locuitorii satelor de pe ocolul târgului, cei care se întreţineau din munca zilnică (mici meseriaşi, calfe, ucenici, servitori) - dintre care cei mai mulţi se integrau în acea categorie a săracilor din oraşe, consemnată documentar la Roma în timpul lui Ştefan cel Mare¹⁸⁹.

La Botoşani, mahalaua ţigăniilor, aşezată pe drumul Sucevei în zona insalubră a pârâului Căcaina, reflectă starea socială a sărăcimii. Mai năpăstuită - prin teren inundabil şi parcelare minimală - este mahalaua calicimii din zona de nord-vest a Târgului Nou; denumirea ei păstrează amintirea celorlalţi locuitori ai oraşului care nu-şi puteau câştiga existenţa prin muncă (infirmi, copii orfani, bătrâni) şi care au fost organizaţi în bresle ale calicilor sau ale mişeilor, puse sub autoritatea înaltelor instanţe bisericeşti, cu statut ce urmărea apărarea celor neputincioşi de abuzuri fiscale şi asigurarea cerinţelor elementare de trai prin fondul constituit din pomeni al breslei¹⁹⁰.

O primă modificare a acestei stratificări, cu consecinţe însemnate pentru structura oraşului, a constituit-o stabilirea în oraş a numeroase familii de boieri, atraşi de importanţa pieţei de schimb din Botoşani¹⁹¹., începutul acestui proces poate fi pus în primele decenii ale veacului al XVIII-lea: un act de vânzare din 26 iulie 1723 consemnează ca martori mulţi boiari şi oamean(i) bun(i), târgoveţi ş(i) de la ţar(ă).¹⁹² Totuşi, stabilirea unui număr mai mare de familii s-a produs probabil după 1750, dacă ţinem seama de memoriul vorniciei Botoşanilor, din 21 martie 1825, către Logofeţia cea mare, referitor la jalba locuitorilor târgului prin care se cerea împuternicire târgoveţilor vechi de a-ş rândui epitropi dintre dânşii, pe aciia ce obştea îi va alegi..., necutezând mai mult boierii de aice, ce sunt şezători dă puţănă vremi, a se amesteca la iraturile târgului şi la epitropie¹⁹³... .

Familiile boiereşti au cumpărat de la târgoveţi atât locuri de casă cât şi dughene, cu precădere în Târgul Vechi şi în mahalaua Vrăbienilor, mai rar în Târgul Nou. Cităm următoarele documente:

- 1 martie 1742, act de vânzare a unei dugheni din Uliţa Băcăliilor (în Târgul Vechi), având ca martori pe boierii şi mahalagii de prin pregiur ⁹⁴.

- 16 februarie 1766, Grigore Ghica cere ispravnicului de Hârlău să se hotărască (să se delimiteze prin hotărnicire) proprietăţile stolnicului Constantin Grecianu, care a avut nişti dugheni acolo în târgul Botoşanilor cu locul lor; aproape de dughenile dumisale au cumpărat o casă cu locul ei, de la un Mihai Rusu ¹⁹⁵.

- 20 septembrie 1766, act de vânzare prin care Afenduli cupeţ ot Botăşeni cu soţia Irina vând dumnealui vornicul Lupul Balşe o pivniţă cu dughiane şi cu crâşma şi cu tot locu ce este în târgu Botăşeni, pi Uliţa veche (Calea Naţională, n.n.-E.G.), alăture cu casăle lui Drăgan Jidovul, în potriva dughenilor dum(isale) vornuicul Balş, care li-au cumpărat di la Digeriatu Arman...¹⁹⁶.

- 4 mai 1776, hrisovul lui Grigore Ghica referitor la Târgul vitelor menţionează drumul ce vine pintre dughenile dumisale visterniceasăi Catrinii Catargioai şi între dughenile stolniceasăi Cogălniceniţei .

Precizări terminologice

Întrucât demersul nostru şi-a propus o abordare critică, considerăm necesare două precizări terminologice. Constatăm că se foloseşte impropriu noţiunea de <reabilitare>, atât în limbajul curent al profesiei noastre, dar şi în textele de specialitate, în contexte ca: lucrări de reabilitare, reabilitarea clădirii, reabilitare seismică, reabilitare termică sau chiar reabilitarea clădirii monument, etc.

În Dicţionarul universal al limbii române, al lui Lazăr Şăineanu (am folosit ediţia Alexandru Dobrescu, Editura Litera, Chişinău, 1998), explicarea noţiunii <a reabilita>, <reabilitez> este: 1. a recăpăta sau a face să-şi recapete buna reputaţie, prestigiul. 2. a repune pe cineva în drepturile pierdute. Şi în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, Bucureşti, 1975 se dau noţiunii <a reabilita> sensurile deja prezentate. Probabil sensul recăpătării bunei reputaţii a fost cel care a inspirat utilizarea termenului şi în domeniul construcţiilor. Potrivit lucrărilor menţionate, cuvântul este un împrumut din franţuzescul réhabiliter. Dictionnaire de la langue française (DLF), par Paul Robert, Paris, 1973, oferă pentru noţiunea réhabiliter o paletă largă de sensuri, fie însă din sfera ştiinţelor dreptului, fie ţinând de reabilitarea memoriei cuiva sau a opiniei publice (legată de cineva), etc. Nu apare însă nici un fel de referire la sferele arhitecturii sau construcţiilor.

Prin urmare, definiţiile noţiunii <a reabilita> evidenţiază, atât în limba de origine cât şi în limba română, că aceasta este proprie altor contexte şi nu celor specifice arhitecturii şi ingineriei construcţiilor. Propriu este, pentru conţinutul şi semnificaţiile implicate de profesia noastră, termenul <a restabilî>, întrucât DEX arată că <a restabilî> înseamnă a readuce în starea de la început, sau în alta mai bună. Iar a aduce o construcţie la o stare mai bună este dezideratul oricărei intervenţii asupra ei. DLF precizează pentru franţuzescul rétablir şi sensurile explicite de a reconstitui, a restitui. Astfel că, a vorbi despre restabilirea seismică a unei clădiri, restabilirea termică sau, în general, despre restabilirea clădirii, ca şi intervenţii ample, care să implice toate funcţiunile acesteia, şi chiar a vorbi despre restabilirea calitătii de monument a unui edificiu sunt exprimări clare, pline de sens, corecte şi exacte.

Pentru zona referitoare la intervenţia, în anumite condiţii, asupra unui obiect clasificat ca monument, este propriu termenul <a restaura>, restaurez. Lazăr Şăineanu dă, în lucrarea menţionată, ca primă definiţie a noţiunii <a restaura> pe aceea de a readuce în forma iniţială, a reface , a repara: portice, bibliotecă ,templu... Pentru aceeaşi noţiune DEX oferă următoarea explicaţie: A repara, a aduce în bună stare, a reface în forma iniţială un monument de arhitectură, o pictură, etc. Pe de altă parte DLF leagă explicit, şi acest aspect este semnificativ, <a restaura> de <a restabili>, întrucât explică restaurarea prin acţiunea de a restabili (monumentul ) în starea sa iniţială.

Abordarea critică a surselor bibliografice; cercetarea de arhivă.

Reconstituirea „istoriei" cădirii Uzinei Electrice din Botoşani¹ s-a dovedit anevoioasă, „biografia" acesteia fiind enunţată sumar în referinţele bibliografice identificate². Deşi pentru alte edificii (Halele de carne şi peşte, spre exemplu, construite în aceiaşi perioadă, al doilea deceniu al sec. XX) lista monumentelor oferă, sintetic, o fişă de date aproape completă, pentru Uzina Electrică există o lapidară notaţie: „ing. Anghel Saligny", nefiind precizat nici măcar anul construirii. în puţinele referinţe întâlnite, despre construcţie şi echiparea sa circulă aceeaşi frază preluată, fără nici un angajament critic, de diverşii „autori".

În lucrarea colectivă Bucovina, un istoric al electrificării, incursiune monografică³, la pagina 16 se precizează: „Dar frumoasa clădire a Uzinei electrice din Botoşani, declarată monument istoric şi de arhitectură, se construieşte abia în 1911 după planurile inginerului Anghel Saligny. Lucrările electrice se proiectează şi se execută sub îndrumarea strictă a inginerului Dimitrie Leonida, directorul companiei <Energia>. în 1912 Uzina Electrică din Botoşani se pune în funcţiune cu toate cele trei grupuri Diesel totalizând 1250 C. P., 875 Kw, fiind de departe cea mai puternică din Nordul Moldovei". Pentru toate aceste afirmaţii nu este citată şi eventual prezentată nici o sursă documentară, ele bazându-se, pare-se, pe „tradiţia orală". Un prim semn de întrebare, privind realitatea informaţiilor citate, survine din compararea atentă a două detalii, e adevărat greu descifrabile, fără o anume strădanie: la pagina 84 a aceleiaşi lucrări există o fotocopie a unei scrisori a inginerului Dimitrie Leonida (către primăria oraşului Fălticeni), în care parafa aplicată pe semnătura acestuia este: „ENERGIA SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNEASCĂ PENTRU ÎNTREPRINDERI ELECTROTEHNICE ŞI MECANICE"⁴. La Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale, în Fondul Primăria Botoşani, Dosarul 1/1913, se găsesc 17 certificate eliberate de „Primăria Comunei Botoşani", înregistrate cu nr. 4130-2 MAI. 1913 la 4147 - 2 MAI . 1313. Toate certificatele au practic acelaşi text, scris la maşină, fiind modificate numai datele calendaristice. Cităm primul certificat din dosar, cel cu nr. 4130 - 2 MAI. 1913 :.

Primăria comunei urbane Botoşani să obligă prin prezentul certificat să plătească la 5 April 1917 Societăţii Generale Române de Electricitate A. E. G. la sediul ei in Bucureşti strada C. A. Roseti No 3, suma de lei 50000 (cinci zeci mii), reprezentând rata a V a din valoarea lucrărilor pentru instalaţiunea uzinei şi iluminatului electric in oraşul Botoşani. - - Acest certificat se va preschimba la 1 April 1917, in mandat de plată, ce se va achita la 5 April 1917.- La fila 8 a dosarului, pe certificatul nr. 4133 - 2 MAI . 1913 există o notaţie, semnătura fiind însoţită de următoarea parafă: „COMPANIA GENERALĂ DE ELECTRICITATE SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ"⁵. Din compararea datelor prezentate, nu se confirmă referinţa despre „Compania Energia" ca executanta lucrărilor electrice la uzină, fiind evident faptul că lucrările s-au realizat de Societatea Generală Română de Electricitate A. E. G. Până la descoperirea unor surse care să o ateste indubitabil, este discutabilă şi afirmaţia despre implicarea inginerului Dimitrie Leonida.

Acelaşi mod stereotip de abordare, fară evidenţierea surselor documentare, este întâlnit şi la Ştefan Ciubotaru⁶, care la pagina 89 a lucrării Monografia oraşului Botoşani se rezumă la afirmaţia: „Construirea Uzinei Electrice a început în 1911, după planul inginerului Anghel Saligny, iar montarea celor trei grupuri Diesel a avut loc în 1912, de către inginerul Dimitrie Leonida."

Surprinzătoare este puţinătatea documentelor care să contureze „istoria" edificiului. Nici despre datarea execuţiei nu am descoperit indicii documentare. Indirect, pe baza certificatelor menţionate, datate 2 mai 1913, se poate concluziona că în 1913 lucrările „pentru instalaţiunea uzinei" erau finalizate. Lucrările de construcţii s-au executat, desigur, cu câţiva ani mai înainte.

Analiza comparativă cu alte edificii ale epocii. O interpretare.

Elucidarea istoricului.

Nu am întâlnit documente care să confirme plasarea lucrărilor sub autoritatea profesională a inginerului Anghel Saligny. La Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale, în Colecţia de hărţi - planuri, dosarul 345, Hala de carne, am descoperit o planşă desenată în tuş pe calc, nedatată şi nesemnată, 'care conţine un detaliu de fronton. Multitudinea, cotelor înscrise pe planşă demonstrează că a fost întocmită ca planşă de execuţie. Cunoscând forma şi dimensiunile frontoanelor estic şi vestic ale Uzinei Electrice, am dedus că planşa ţine de acest obiectiv. în colecţia menţionată, dosarul 343, Uzina Electrică, există planşa 6, desenată cu tuş pe calc, pe planşă fiind înscrise următoarele date de identificare: „PRIMĂRIEA COMUNEI BOTOŞANI UZINA ELECTRICĂ SECŢIUNEA A . B SCARA 1/50". La partea inferioară a planşei sunt următoarele semnături: p arhitect G. Botescu, inginer şef L. Eraclid şi ştampila rotundă având înscrisă sintagma „inginerul primăriei oraşului Botoşani".

Analiza comparativă cu alte două construcţii executate în epocă, 1912, Halele de carne şi peşte, evidenţiază motive stilistice comune, atât arhitectural cât şi constructiv — structural, plasând Uzina Electrică în curentul epocii: utilizarea unei structuri mixte pe principiul rigid - elastic, structură alcătuită dintr-o anvelopă perimetrală din zidărie în care s-au decupat ample vitraje, acoperişul susţinut de ferme metalice zvelte, luminatorul longitudinal realizat la coama acoperişului. în spiritul amplificării maxime a relaţiei cu mediul, care marchează soluţiile arhitecturale ale epocii, iluminatul natural interior se asigură prin utilizarea tâmplăriei metalice, vitrinele fiind alcătuite din laminate subţiri. Modenatura neoclasică a faţadelor şi reducerea importantă a densităţii materiei structurale, prin diminuarea semnificativă a raportului plin/gol la diafragmele faţadelor, precum şi vizualizarea pe faţade a arcaturii de descărcare de la partea superioară a largilor ferestre, sunt alte câteva constante comune ale stilului. Pe baza acestor corespondenţe stilistice, în fond atât de uşor sesizabile, am procedat la cercetarea, la Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale, în Colecţia de hărţi - planuri, a dosarului 345. Planşa 7 din dosar are aceleaşi semnături şi aceeaşi grafie ca şi planşa 6 din dosarul Uzinei Electrice, evidenţiind aceiaşi întocmitori ai planului: G. Botescu şi L. Eraclid. Pe versoul planşei 20 din dosarul 345 se regăseşte în creion următoarea solicitare - în fond, ceea ce s-ar putea numi o comunicare de şantier a constructorului executant - scrisă cu creionul: Domnule Botescu Rog fă-mi planul acoperământului în părţile unde nu vin fermele de fier am necesitate nu pot pune la lucru acoperământu Botoş 5 aug. 1911 ing. Ro...

„Acoperământul" este, desigur, cel al halei de carne, însă aducerea în discuţie a textului ţine de evidenţierea faptului că G. Botescu era cel care întocmea planurile („fă'mi planul acoperământului"), fiind proiectantul cel puţin ai unor detalii. Alte planşe erau întocmite, după practica epocii, decei care uzinau elementele de construcţie. Pe una dintre planşele dosarului 345 există următoarea siglă: „J. HAUG Bucureşti, Fabrica de Construcţiuni de Fer str. Isvor No 119". Acea planşă a fost „aprobată" la Primăria Botoşani de inginer şef M. Zano, aprobarea fiind datată 28 / IV 9¹⁰. Poate că această fabrică a fost şi cea care a uzinat şi fermele metalice ale uzinei electrice. în concluzie, cercetările descrise nu ne permit să confirmăm aspectul care se vehiculează fară a fi citate documente probatorii, că Uzina Electrică din Botoşani s-a executat „după planurile inginerului Anghel Saligny".

Plasarea edificiului în contextul arhitectural al epocii.

Sursele bibliografice existente nu conţin o descriere a arhitecturii şi a alcătuirii clădirii Uzinei electrice. în acest context este, credem, important să evidenţiem sincronismul arhitecturii practicate la Botoşani, în primul deceniu al secolului XX, cu ideile care marcau arhitectura europeană din anii 1900. Pentru argumentarea acestui climat al receptivităţii proiectanţilor şi chiar al autorităţilor din Botoşani - piesele de arhivă sugerează parcursul laborios al avizării şi aprobării construcţiilor publice - la ideile momentului, preluăm din Constantin Prut, Dicţionar de artă modernă,⁷paginile 422 - 423, referinţele privind stilul 1900. Această mişcare artistică europeană a marcat anii 1890 - 1910. Caracteristice arhitecturii epocii „sînt deschiderea spre exterior" (s.a.) şi faptul că „în această perioadă arhitecţii europeni se confruntă cu apariţia construcţiilor industriale de mari proporţii". Pe de altă parte, „apariţia noilor materiale de construcţie, ca fieful, betonul, sticla [ ... ] deschide perspective noi atât pentru compartimentarea sau supradimensionarea spaţiului interior, pentru rezolvarea unor aspecte ale tehnicii de construcţie cât şi pentru rezolvarea plastică a expresiei arhitectonice, permiţând fluiditatea suprafeţei, jocul nervurilor evidente, transparenţa carcasei arhitecturale, ceea ce înseamnă transformarea unor structuri de mase (constructive, n. D.A.) [ ... ], într-o

arhitectură de structuri şi suprafeţe permeabile privirii." Toate aceste constante ale stilului sunt regăsibile, ca aplicaţii aproape „didactice", în arhitectura şi soluţiile structurale adoptate în cazul clădirii Uzinei Electrice.

În lucrarea lui S. Tschudi Madsen, Art Nouveau⁸, pagina 138, în ce priveşte analiza Art Nouveau - lui austriac se reliefează recursul arhitecţilor la „suprafaţa clasică" şi că, dincolo de aceasta se „ridica arhitectura radicală". Se manifesta „o tendinţă clasică, cu expresii simple de factură strict arhitecturală şi cu o anumită tentă de eleganţă." Despre dezvoltarea stilului 1900 în Germania, la pagina 143 a lucrării menţionate, întâlnim aspecte cu totul surprinzătoare: astfel unul dintre arhitecţii mişcării este Peter Behrens, care realizează o „expresie arhitectonică mai rectilinie şi mai simplă". Acest arhitect, „în 1907 a fost numit director de proiect la firma electrică AEG şi a devenit ceea ce s-ar putea numi primul designer industrial din Germania. în 1909 a proiectat pentru AEG o Hală de turbine, prima construcţie importantă din fier şi sticlă din Germania." Interpretând aceste referinţe bibliografice, suntem îndreptăţiţi să credem că executantul „instalaţiunii" uzinei din Botoşani, Societatea Generală Română de Electricitate A. E. G., avea o relaţie „filială" cu firma electrică germană A. E. G. După cum este cunoscut în cazul Halelor de carne şi peşte, din 1912, ale oraşului Botoşani⁹, acestea au fost realizate după un proiect austriac, adaptat, în perioada 1904 - 1909, de arhitect G. Botescu, ing. Leon Eraclid şi ing. Mario Zano. Din aceste constatări rezultă că era în practica epocii adaptarea unor proiecte moderne, pentru care se puteau asigura şi condiţiile de punere în operă, prin uzinarea (prefabricarea) unor elemente de construcţie, elemente ale structurii metalice, elemente de tâmplărie metalică, etc., în epocă funcţionând o anumită tipizare, bazată pe crearea industriei de profil, întrucât semnăturile arhitectului G. Botescu şi ing. L. Eraclid se întâlnesc şi pe planşa Secţiunea A . B din dosarul Uzina Electrică , considerăm că şi în acest caz s-a adaptat la Botoşani un proiect specific unei astfel de construcţii industriale, poate chiar unul dintre cele întocmite sub directoratul lui Peter Behrens. Era firesc ca firma care urma să realizeze „inătalaţiunea" uzinei din Botoşani, Societatea Generală Română de Electricitate A. E. G., să utilizeze un proiect tehnic verificat în practică şi adecvat complexităţii tehnologice a uzinei: dotarea cu pod rulant, elansare pentru asigurarea înălţimii de lucru în hală, deschiderea semnificativă a acesteia. Pe de altă parte, rectilinitatea decorului faţadelor - întâlnită la Peter Bherens - este caracteristica marcantă a arhitecturii clădirii Uzinei Electrice (v. profilatura orizontală din cărămidă aparentă).

„Filiaţia" germană a proiectului este vizibilă şi în arhitectura faţadelor. Fără a fi abundentă, modenatura faţadelor dă expresivitate unor ample suprafeţe, tensionate discret prin arcaturi şi bandouri orizontale, elementele fiind marcate cromatic de roşul stins al cărămizii aparente. Verticalele zidite ale faţadelor, ritmate de vitrinele înalte, au fost iniţial, tencuite obişnuit, cu tencuială drişcuită şi zugrăvite întru-un alb - gălbui, în spiritul obţinerii echilibrului cromatic. Sugestia prusacă este alimentată de expresivele frontoane care închid transversal acoperişul. Realizate din zidărie cu grosimea de 56 cm, frontoanele se dezvoltă vertical prin intermediul a 7 trepte cu lăţimea de 80 cm şi înălţimea de 60 cm. La vârf frontonul este crenelat, cele trei creneluri având lăţimea de 90 cm, înălţimea de 90 cm, interspaţiul dintre creneluri fiind de 36 cm. în zona centrală a frontonului este plasat un luminator semicircular cu raza de 2,35 m, subliniat arhitectural prin arcul în plin cintru şi prin doi şpaleţi de zidărie care fragmentează tâmplăria în trei segmente.

Pe verticală, faţadele construcţiei au următoarea decoraţie: sub streaşină sunt plasate trei brâie, dintre care cel superior este alcătuit din trei rânduri de cărămidă

aparentă, două zidite zimţat (în dinţi de ferăstrău) şi al treilea rând zidit normal, uşor decroşat din planul peretelui. Următoarele două bandouri din succesiunea verticală sunt plasate la distanţe egale între ele şi sunt zidite normal din câte două rânduri de cărămizi. Imediat sub aceste brâuri, la partea superioară a ferestrelor, sunt realizate arcaturi pleoştite, cu rol de descărcare dar şi decorativ. Arcele din zidărie aparentă au înălţimea de o cărămidă şi jumătate. La cheie este plasat un bolţar fasonat în pană. Ca defect de zidire surprinde asimetria naşterilor acestor arce, vizibilă cu precădere la faţada nordică, asimetrie datorată decalării naşterilor din dreapta faţă de verticalele ferestrelor. La partea inferioară a vitrinelor metalice este plasată o altă succesiune de trei bandouri, de câte două rânduri de cărămidă aparentă zidite normal, bandoul superior fiind plasat pe orizontala glafurilor de la golurile de tâmplărie. Soclul înalt al construcţiei sugera, prin paramentul din piatră, masivitatea dar şi stabilitatea acesteia. Golurile de ferestre ale demisolului sunt marcate cromatic, la partea superioară, de arcatura de descărcare din cărămidă aparentă.

Spre sfârşitul anilor 1980 s-a realizat tencuirea exterioară a clădirii Uzinei Electrice cu un inexpresiv tinci dens, cu mortar din praf de piatră, intervenţia, neinspirată atât arhitectural cât şi tehnic, afectând

monumentul şi falsificându-i imaginea. Mai mult, denaturând-se complet cromatismul iniţial al faţadelor, s-a procedat la vopsirea elementelor din cărămidă aparentă cu vopsea de ulei, rezultând un inexpresiv gri neutru. Având acelaşi efect de pierdere a expresivităţii iniţiale, s-a realizat, în timp, tencuirea soclului cu mortar dens de ciment.

Reconstituirea intervenţiilor în timp în lipsa documentelor. Extinderea halei. Observaţii şi interpretări.

În dosarul 343, Uzina electrică, din Colecţia hărţi - planuri a D. J. A. N. Botoşani se regăsesc, având ca antet: „PRIMARIEA COMUNEI BOTOŞANI UZINA ELECTRICĂ", următoarele planşe la scara 1/100: „PLANU SUBSOLULUI" (în care lungimea faţadei sudice este cotată 39,94 m), „PLANU PARTERULUI" şi „ETAJ II PLANU LOCUINŢELOR". Deşi planurile sunt nedatate şi nesemnate, grafia textelor şi a cifrelor înscrise pe planşe trimit către aceiaşi întocmitori: G. Botescu şi L. Eraclid. La examinarea planşelor se constată că hala a avut proiectat un singur acces din exterior (astăzi există două), intrarea iniţială fiind plasată la faţada estică. O constatare foarte importantă este aceea că uzina a fost proiectată ca avînd 9 travee, halei fiindu-i repartizate 8 dintre acestea. La verificările pe teren am constat dezvoltarea construcţiei pe 11 travee, din care hala ocupă 10.

Cercetarea atentă, de ia ansamblu la detaliu a interiorului halei evidenţiază dovezile materiale ale acestei exţinderi, realizată după ce edificiul, executat conform cu proiectul iniţial, a funcţionat o perioadă. Astfel, în mod atipic (a se vedea Halele de carne şi peşte din Botoşani, care relevă perfecta simetrie a acoperişului), luminatorul halei este poziţionat asimetric, la distanţă de o travee de calcanul vestic şi de trei travei de cel estic. Spre deosebire de celelalte ferme metalice ale acoperişului, în primele două travee dinspre est nu s-au executat (probabil din lipsa elementelor metalice) contravântuirile pe direcţie longitudinală, deşi la talpa superioară a fermelor există guseele de îmbinare. Un alt aspect frapant este faptul că primele două ferme metalice dinspre est, deşi păstrează alura celorlalte, au fost executate în alte condiţii: guseele nodurilor centrale ale tălpii superioare au altă formă şi alte dimensiuni, iar îmbinările elementelor sunt cu şuruburi şi nu cu nituri. Vizualizarea pereţilor perimetrali indică diferenţe în ce priveşte lăţimea pilastraturii angajate. Pilaştrii din axul 3 (numerotare de la est la vest) au lăţimea de 1,05 m, restul pilastraturii având lăţimea de 0,8 m. Mai mult, examinarea atentă indică faptul că piesele de capitel ale pilaştrilor din axul 3 au fost mărite printr-o turnare de beton pe loc (v. foto).

Aspectele descrise reliefează că, din probabile raţiuni tehnologice, s-a procedat la mărirea halei pe direcţie longitudinală prin desfacerea zidăriei faţadei estice, extensia fundaţilor şi rezidirea peretelui transversal estic. Continuitatea elementelor arhitecturale ale faţadelor sugerează că această extindere s-a realizat cu o deosebită grijă pentru conservarea imaginii monumentului. în aceeaşi idee a conservării şi continuităţii constructive, la rezidirea peretelui transversal estic s-au păstrat ferestrele mari, suprapuse (având dimensiunile celorlalte ferestre ale halei), care încadrau uşa. în lucrarea autorilor Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, Botoşanii de altădată până la 1944, Album Documentar, Editura Axa, Botoşani, 1999, la pagina 206 există reproduse două cărţi poştale, una din 1930 şi alta din 1938, în care se păstrează imaginea construcţiei iniţiale, rezultând, prin urmare, că intervenţia de extindere a construcţiei a fost realizată după 1938. Oricum, lipsa

degradărilor grave în zona traveelor estice evidenţiază că, din punct de vedere constructiv şi structural, episodul extinderii nu a influenţat negativ comportarea în timp a clădirii întrucât, la execuţie, s-a reuşit obţinerea unei bune conlucrări între cele două zone, realizate în etape diferite. Este surprinzător şi constituie un model modul în care constructorii din, probabil, anii 1950 au ţinut să conserve imaginea monumentului cu o minuţiozitate care astăzi ar trebui să dea de gândit, în ce priveşte conceperea şi realizarea unei intervenţii la o construcţie existentă. Acei constructori au ţinut să respecte şi să reproducă la execuţie toate detaliile, cu singurul scop evident de a conserva modelul, chiar dacă în zona extinderii au introdus materiale noi (betonul armat), în acord cu posibilităţile - totuşi încă modeste - ale acelor timpuri.

Comportarea în timp. Evenimente.

Întrucât proprietarul nu deţine Cartea tehnică a construcţiei, datele referitoare la comportarea în timp a clădirii lipsesc. Reconstituirea tuturor tipurilor de interacţini cu mediul mecanic, mediul climatic şi factorul uman, expuneri care au influenţat evoluţia construcţiei pe durata de exploatare intensivă de circa 90 ani, este practic imposibilă. Despre un prim moment important în evoluţia construcţiei, perioada de război, 1916 - 1918, am regăsit indirect câteva informaţii la D. J. A. N. Botoşani, Fondul Primăria Botoşani, Dosarul 1/1920.

La fila 1 a dosarului se găseşte Hotărârea No 166 a Comisiunii Judeţene pentru constatarea şi evaluarea pagubelor de răsboi, Tribunalul Comuna Botoşani, Audienţa din 31 octombrie 1920. Pe scurt: pentru că uzina electrică a fost ocupată de telegrafia fără fir au fost stabilite despăgubiri de război pentru avariile provocate clădirii, evaluate la suma de 156250 lei, cea mai mare parte fiind determinată pentru instalarea şi repararea întregei instalaţiuni de lumină electrică. Cuantumul sumei, destul de redus în comparaţie cu altele şi faptul că cea mai mare parte era destinată instalaţiei electrice de iluminat, demonstrează că uzina nu a suferit avarii importante în timpul războiului.

În ce priveşte răspunsul construcţiei la cele două seisme majore (1940, 1977) nu se regăsesc date. Există o intervenţie cu un tirant puternic, din profil laminat U, poziţionat pe direcţie transversală, vizibil în interiorul halei, fiind montat paralel cu peretele vestic al acesteia, la cota + 7,75 m, imediat deasupra căii de rulare a podului. La o examinare atentă se observă că harta pictată pe frontonul vestic al halei, datată 1934 („ORAŞUL BOTOŞANI PLANUL REŢELELOR - DE ÎNALTA - ŞI JOASA - TENSIUNE SCARA 1:400)

are continuitate în spatele tirantului, chiar dacă profilul metalic este, în anumite zone, lipit de perete. Acest aspect evidenţiază că tirantul a fost montat după anul 1934. Pe fondul dezechilibrului semnificativ de rigidităţi şi de mase în zona nord-vestică a clădirii (structural, etajele acestei părţi de construcţie fac corp comun cu hala) şi datorită poziţionării construcţiei cu axa de minimă rigiditate pe direcţia de propagare a seismului vrâncean, este posibil ca seismul din 1940 să fi produs avarii vizibile la întregul volum construit nord-vestic, dar în special la zona de contact structural dintre hală şi corpul administrativ. Avariile apărute în timp au necesitat consolidarea locală transversală cu tirant. Un alt tirant - de secţiune relativ redusă - a fost montat, probabil în perioada anilor 1980, la peretele sudic (prin urmare pe direcţia longitudinală a clădirii) la partea superioară a acestuia. Aceste intervenţii au fost probabil efectuate de personalul propriu al uzinei, fară o fundamentare tehnică riguroasă, efectele lor fiind locale.

În timp a fost creat şi un al doilea acces în hală, prin realizarea unui gol de uşă cu suprafaţă mare, gol rezultat în urma desfacerii parapetului de zidărie de la partea inferioară a peretelui sudic, în traveea a VIII - a (de la est la vest). perioadă de timp (probabil 40 - 50 de ani) zona nordică a construcţiei (peretele portant al halei, casa scării şi o parte a corpului administrativ) l-au constituit infiltraţiile cu produse petroliere. Carburantul scurs la alimentarea rezervoarelor amplasate la ultimul etaj al construcţiei a saturat volumul de zidărie. în timp se produce evaporarea acestor produse şi migrarea lor lentă spre exterior. Pe lângă efectele inestetice, apărute pe suprafeţele finisate şi dincolo de distrugerea rapidă a finisajelor prin exfoliere în zonele impregnate, coroziunea cu produse petroliere are şi importante efecte structurale, de tipul: macerării, friabilizării materialului ceramic din componenţa zidăriei, reducerii rezistenţelor mortarului prin afectarea liantului mineral, diminuării rezistenţelor mecanice prin afectarea conlucrării în masa zidăriei, accentuării efectului de curgere lentă a zidăriei. La faţa interioară a peretelui nordic al halei, în traveele 7, 8, 9 (numărătoare de la est la vest), sunt vizibile suprafeţele extinse ale petelor de grăsimi, pata uleioasă fiind foarte accentuată în traveea 7. La faţada nordică, în zona traveelor 7 şi 10, infiltraţiile cu produse petroliere sunt practic generalizate pe toată înălţimea faţadei. Transferul spre suprafaţă a substanţelor grase acumulate în volumul de zidărie va continua şi în viitor, în special la faţadă, unde ventilarea suprafeţei este mai intensă, diminuarea concentraţiei hidrocarburilor în masa zidăriei fiind un proces lent şi de durată.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici