Revista Forum cultural, anul IV, nr. 1, martie 2004 (12)

De treisprezece ani, Primăria municipiului Botoşani, lăsând la o parte haina politică, acordă cel mai important premiu literar din România de după 1989. Dacă nu atât de valoros în bani, cum s-ar fi dorit pe vremea când trăia Laurenţiu Ulici, legat sufleteşte de acest premiu pe care-1 dorea instituţionalizat, măcar foarte râvnit prin validarea lui de fiecare dată de către un juriu naţional ce a completat în greutate, însemnând pentru laureat o absolută confirmare în faţa timpului. Nimeni n-a crezut la început, prin anii 90, că acest premiu va rezista şi se va impune atât de puternic şi rapid în conştiinţa românilor şi mai ales a publicului elevat care s-a interesat de fiecare dată despre evoluţia acestui premiu. Aşa cum de altfel de evoluţia lui sau interesat şi cercurile politice care l-ar fi dorit în jurisdicţia lui morală. Nu s-a putut, atât prin faptul că sistemul de selecţie a poeţilor care au o operă completă a ţinut numai şi numai de criteriile de valoare şi nu de alte interese de evidenţiere a unuia sau altui poet aflat în graţiile politicienilor. Până la ediţia a X-a, Laurenţiu Ulici, preşedintele juriului a spus despre nominalizări: "...un premiu de poezie dedicat celor mai buni poeţi ramâni s-a concretizat, după aproape zece ani de la lansare, într-o veritabilă instituţie: a celui mai important premiu pentru poezie din România post-comunistă. Au contribuit la această neobişnuită şi poate, neaşteptată performanţă nominalizările - făcute de botoşăneni cu maximă atenţie şi instinct sigur al valorii - opţiunile - lăsate în grija unui juriu de cinci critici din principalele centre culturale ale ţării - juriu mereu acelaşi - şi, nu în ultimul rând, consistenţa financiară a premiului...". Şi de fiecare dată, cine doreşte să consulte scurta istorie a acestui premiu, nominalizările au ţinut cont de marea responsabilitate avută în faţa unui juriu extrem de exigent şi care a acceptat de la început să gireze acest premiu cu condiţia să nu i se impună nimic în afara criteriilor de valoare. Şi astfel au ajuns în faţa juriului, de regulă constant, cu unele, totuşi modificări impuse în timp de plecarea unora sau altora din varii motive, cele mai importante nume de poeţi români contemporani, unora facându-li-se dreptate după o marginalizare 1-a care au fost supuşi în regimul comunist (Mihai Ursachi), altora încununându-li-se meritele şi rezistenţa în faţa ideologiei ceauşiste (Cezar Baltag, Petre Stoica, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ştefan Augustin Doinaş). După plecarea dintre noi a regretatului Laurenţiu Ulici, juriul a cooptat un alt membru la fel de valoros şi exigent, în persoana criticului literar Nicolae Manolescu care, la această ediţie mi-a spus într-o convorbire telefonică, impresionat fiind, citind lista laureaţilor celor douăsprezece ediţii, cât de importante sunt toate numele poeţilor încununaţi la Botoşani cu laurii Premiului Naţional "Mihai Eminescu", ceea ce dă greutate şi mai mare premiului şi asigură continuitatea lui, făcându-1 şi mai râvnit. A apreciat şi domnia sa faptul că nominalizările n-au scăpat niciodată nume care să compromită seriozitatea premiului. Şi ceilalţi membri ai juriului, Mircea Martin şi Corneliu Ungureanu, de la început în componenţa juriului, Ion Pop şi Al. Călinescu, cooptaţi la ultimile două ediţii, au apreciat faptul că nominalizările au uşurat, într-un fel, decizia juriului care oricum este pus de fiecare dată să aleagă din cinci poeţi de valoare doar un singur nume. Evident că noi, ca organizatori, n-am reuşit să-i aducem în rândul laureaţilor pe poeţi ca Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu, nominalizaţi de altfel, însă pentru unii nu e târziu, pentru alţii este deja imposibil. Dar, se spune, cu resemnare de către cei ce aşteaptă, să şi o nominalizare la acest premiu este un mare câştig.

Astfel, anul acesta au fost nominalizaţi poeţii: Gabriela Melinescu, Cristian Simionescu, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu şi Angela Marinescu, care a primit şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani. De asemenea, un juriu alcătuit din Nicolae Manolescu preşedinte, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, loan Holban şi Vasile Spiridon, având în faţă următorii nominalizaţi: Claudiu Komartin, Dan Coman, Ştefan Manasia, Constantin Bâcu-Coflescu şi Daniel D. Marin, a hotărât acordarea Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pentru debut poeţilor Claudiu Komartin şi Dan Coman.

Festivitatea de premiere a avut loc în sala de spectacole a teatrului ,Mihai Eminescu", la care, pe lângă oficialităţile locale (Florin Egner, primarul municipiului Botoşani şi Constantin Conţac, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani) şi-au dat concursul actorii Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Corul Cantores Amicitiae din Iaşi, dirijor Nicolae Gâscă.

De asemenea, au avut loc o serie de manifestări culturale, la Vorona şi Ipoteşti; la care au participat scriitorii invitaţi, printre care amintim lansarea colecţiei "Scriitură şi Dictatură'' coordonată de poetul Cezar Ivănescu, poet laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", decernarea bursei Eminescu cercetătorului eminescololog Iulian Costache, bursă oferită de Primăria municipiului Botoşani şi Memorialul „Mihai Eminescu" din Ipoteşti.

Anul acesta ar fi împlinit 75 de ani, dacă firul vieţii nu i-ar fi fost curmat de curând. Şi cedrii puternici, aparent veşnici, sunt fulgeraţi de furtună. Dispariţia sa a surprins şi a întristat pe prieteni şi pe admiratorii artei sale.

Dispariţia fizică nu aşterne în urmă zăbranicul uitării, dimpotrivă, ne apropie şi mai mult de cei pe care îi preţuim. În acest sens Secţia de Artă a Muzeului de istorie din Botoşani a deschis în ziua de 4 februarie, la Galeriile Luchian, expoziţia In memoriam Constantin Piliuţă, cuprinzând lucrări de grafică şi pictură aparţinând Muzeului Botoşani şi colecţionarilor din oraş.

Doamna directoare a muzeului a deschis vernisajul expoziţiei, evocând momente din viaţa artistului şi păreri ale unor critici despre creaţia sa. Domnul Viceslav Popescu a prezentat scrisoarea doamnei Piliuţă, soţia pictorului, prin care mulţumea pentru invitaţia de a veni la vernisaj, cu scuze pentru imposibilitatea venirii, amintind şi domnia sa despre arta soţului său şi importanţa ei. Persoane din asistenţă au vorbit în acelaşi sens.

Artistul Piliuţă a văzut lumina zilei în 1929, în Botoşani, pe o străduţă din vecinătatea Parcului Vârnav. O căsuţă veche, modestă, cu mulţi pomi în preajmă. A urmat cursurile Liceului A.T. Laurian, din oraş şi pe cele ale Institutului de arte plastice N. Grigorescu din Bucureşti. După absolvire, a fost o vreme, pictor scenograf al Teatrului M. Eminescu din Botoşani şi apoi, tot restul vieţii, a trăit în Bucureşti.

A creat mult, avantajat de talentul deosebit cu care era înzestrat şi de energia năvalnică de care dispunea. Cred că desena şi picta cu o uşurinţă impresionantă, asemeni păsărilor cântatoare, mereu în întrecere cu lumina soarelui. Grafică, pictură, mozaicuri pentru construcţii monumentale. A avut expoziţii personale, în repetate rânduri, în Bucureşti şi în Botoşani. A participat la expoziţii de pictură de grup în multe din oraşele mari de pe toate continentele. Expoziţii personale la Veneţia şi în oraşul Malmöe. Valoarea artei sale este subliniată şi prin premiile artistice conferite, multe la număr, detaşându-se Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din Roma şi Premiul Ion Andreescu, acordat de Academia Română.

Constantin Piliuţă a fost un boem şi a cunoscut din plin bucuriile vieţii. Important este faptul că cele mai mari satisfacţii i-au adus arta. Arta sa interesantă, realizată artistic, originală şi modernă.

Universul artei sale este cel al existenţei noastre diurne şi eterne, cu realităţi şi personaje obişnuite, uneori aparent neinteresante, banale. ( "Mărar" , „Tăiatul porcului"). Realităţi din lumea noastra actuală, dar şi dintr-o lume a amintirilor. Artistul evită detaliile nesemnificative şi se opreşte asupra aspectelor generale, subliniind permanenţa existenţei. Multe din lucrările sale exprimă impresia duratei în timp.

Pictorul a fost un îndrăgostit al naturii şi un aed al ei. Preponderenţa peisajului şi a florilor pledează în acest sens. Peisaje din natură, cu case de ţară, peisaje din cartierele oraşelor, toate colţuri de natură, cu arbori, livezi care le animă, le însufleţesc. Din universul citadin îl interesează cartierele modeste, vechi, pe cale de dispariţie, învăluite în atmosfera amintirii, a nostalgiei meditative.

Lirismul picturii lui Piliuţă, vibraţia emotivă, poezia picturii sale, surprinde şi încântă. Surprinde pe cei care au cunoscut numai robusteţea sa fizică şi manifestările sale atât de terestre. Sunt fireşti pentru cei care îşi amintesc faptul că nu poţi fi artist adevărat, dacă nu trăieşti afectiv în vecinatatea modelelor. Şi pictorul Piliuţă a fost un sentimental îndrăgostit de natură, de puritatea şi frumuseţea ei. Criticul de artă Constantin Prut scria : "un filon liric domină întreg materialul figurativ din pictura sa, într-o structură poetică inedită". Din florilegiul de peisaje prezente în expoziţia de la Galeriile Luchian ne impresionează în mod deosebit câteva

"Primăvara", o simfonie de alb surâzător, încântător, izbucnind din corolele pomilor în floare, cu armonii subtile de griu şi maron în planurile de fundal. încerci o emoţie apropiată de cea trăită când priveşti "Cais în floare" de Van Gogh sau "Pomi înfloriţi" de Andreescu.

"Primăvara la mare", poem cromatic iradiind bucuria luminii în creştere, după asprimea iernii, bucurie sporită de siluetele pomilor înfloriţi. întinderea nesfârşită a apelor amplifică vibraţia emoţiei.

"Iarna la Botoşani". Un pâlc de căsuţe mici, rare, adormite parcă sub întinderea zăpezii căzută din belşug, până de curând. Ninsoarea a stat şi e atâta linişte, atât» pace în natură, cum numai dorinţa unui om zbuciumat ar întrezări-o.

"Colţ cu Banul Manta", peisaj din Bucureştiul mărginaş în secolul trecut, cu case vechi, plecate pe drumul dispariţiei, învăluite în haina tristă a singurătăţii. O singuratate imensă, sugerată şi de spaţiile mari dintre case, de arborii desfrunziţi şi de tonurile reci, gri şi cafenii.

Florile, prietene bune ale artistului, abundă în creaţia sa. Cele mai îndrăgite, florile simple, întâlnite pretutindeni în casele noastre. Mai demult le surprindea în forme şi alcătuiri tradiţionale. Mai încoace a pictat corole de flori plutind ingenios în spaţiu, deasupra vaselor de lut, flori însoţite în dansul lor de câteva frunze discrete. Planuri dreptunghiulare, succesive, gri, suprapuse fundalului, conferă imaginii varietate şi impresia de perspectivă. Când sunt colorate, cu dominante de roşu sau mov, florile respiră vitalitate şi optimism

Desenator sau colorist? Cele două atribute sunt complementare în artă, în genere. Unii pictori au fost preponderent desenatori (Ingres, Pallady), alţii, în primul rând colorişti (Tizian, Velasques, Rembrandt, impresioniştii francezi, Grigorescu, Ciucurencu). Vorbind, cu decenii în urmă, cu pictorul H. Catargi despre arta lui Piliuţă, mi-a spus "ştie atâta desen, încât ar putea da şi la alţii". Grafica existentă în expoziţie relevă menţiunea anterioară. Admir în primul rând un splendid nud de femeie şi silueta zveltă a unui mânz. O simplă linie închisă de contur realizează perfect două entităţi în tot ce pot avea mai adevărat şi mai frumos, trupul splendid, nud, al unei femei culcate, silueta zveltă, cabalină, pe punctul de a sări în buiestru. Imaginile lor exprimă şi ecoul vieţii interioare. Plăcerea lascivă a unei femei căreia îi place sa fie privită, aşteptarea şi nerăbdarea galopului, în cel de al doilea caz. Admirabilă perfecţiunea liniei de contur, amintind de arta clasică din toate timpurile, prin puritatea şi aspectul său nobil. Uneori desenul lui Piliuţă are linia angulară, cu aer de satiră si de umor ("La şpriţ cu lăutar", "Pălmaşul -1907", făptura unui ţăran uriaş, sprijinit în topor, privind ameninţător înainte").

Cred că artistul Piliuţă este în egală măsură grafician şi pictor. Pictura este arta culorii şi C. Piliuţă este un talentat şi valoros maestru al culorilor. Al culorilor aşternute în câmpuri mari, în strat subţire, nemodulat şi fără suprapuneri cromatice. Nu foloseşte amestecurile de culoare pentru a realiza tonuri intermediare. Preferă griurile, verdele, albul, ocrul, pe care le luminează diferit. Mai frecvente imaginile cu un regim de lumină moderat, inspirând trecut, amintire, nostalgii, meditaţie. învecinările cromatice determină armonii rare, subtile, rafinate, pe care un spirit din lumea cărţilor le caută şi se bucură de ele. Menţiune deosebită în acest sens,

"Pădure în ceaţă", din expoziţia actuală, cu armoniile subtile dintre griurile arborilor şi ocrul atenuat al câmpului. Armonii rafinate, întâlnite în muzica impresioniştilor francezi.

Prin toate însuşirile menţionate, de la firescul şi banalul aparent al subiectelor, până la notele specifice de tehnică artistică, Constantin Piliuţă este un artist modern şi original, aparte în contextul artei româneşti contemporane, amintindu-mi de factura originală, întâlnită în pictura lui Henri Rousseau, din ambianţa picturii franceze din secolul trecut.

Pictorul Piliuţă a cultivat şi arta portretului, notorii fiind portretele lui Arghezi, Tudor Vianu şi unele autoportrete. Portrete care se disting prin asemănare fizică şi, îndeosebi, prin portretul moral, surprinzând viaţa interioară a modelelor cu dominanţa lor psihică. Inteligenţa vie, dârzenia neîmblânzita şi firea caustică la Arghezi, voinţa, forţa creatoare, firea boemă, în autoportrete.

Arta lui Constantinn Piliuţă continuă onorant creaţia artistică a izvoditorilor de frumos plecaţi de pe plaiurile noastre: Luchian, Băncilă, Cumpătă, Murariu, Achiţenie.

Pictorul Piliuţă a iubit oraşul său natal şi botoşănenii l-au preţuit şi iubit pe el. Pictorul a deschis repetate expoziţii în oraşul nostru, a participat la taberele de vară de la Agafton şi Ipoteşti. A avut mulţi prieteni printre noi.

De aceea rămâne mereu cu noi, pentru totdeauna

Săpăturile din necropola de la Mihălăşeni, aparţinând cunoscutei şi controversatei culturi Sântana de Mureş- Cernjachov au dus la descoperirea a 520 de morminte de incineraţie şi de înhumaţie. Dintre acestea, 429 de morminte erau de înhumaţie şi 91 de morminte de incineraţie, ceea ce proporţional reprezintă 82,5%, respectiv 17,5%. Fără îndoială, cele peste 3500 de artefacte descoperite şi cantitatea imensă de informaţie ştiinţifică obţinută în urma studierii acestei necropole o indică printre sursele ştiinţifice importante pentru istoria Europei sud-estice din perioada începutului marilor migraţii ale popoarelor.

Un aspect esenţial al acestor informaţii se referă la ritualurile funerare, extrem de complexe, şi, ca şi în alte necropole ale culturii Sântana de Mureş- Cernjachov un capitol aparte îl constituie răvăşirea mormintelor de înhumaţie, prin deshumarea parţială sau totală a scheletelor.

Modul în care s-a practicat acest ritual la Mihălăşeni ni-1 exemplifică singurul mormânt, 271, la care s-a putut surprinde intervenţia ulterioară, prin săparea unei gropi dreptunghiulare, care a dus la răvăşirea scheletului exact în zona la care a ajuns această groapă (Fig. 1 ).

Majoritatea mormintelor descoperite nu au fost deranjate (peste 240 de morminte). Este posibil de asemenea ca unele din mormintele pe care noi le considerăm deranjate ritual să fi fost de fapt deranjate de rozătoare.

S-a putut observa în cadrul acestui obicei că majoritatea (circa 65) mormintelor au fost deranjate în zona toracelui, deseori fiind atinse şi braţele, craniul şi oasele bazinului. în unele cazuri, oasele au putut fi regăsite în groapă, dar alteori ele nu au fost reînhumate.

O altă categorie (24 morminte) o constituie cele în care scheletul a fost total răvăşit, fiind reînhumate, fie majoritatea oaselor, fie doar câteva fragmente osoase. În 8 morminte s-a observat lipsa totală a scheletelor (mormintele 85, 89, 102, 119, 152, 154, 258 şi 357), regăsindu-se în schimb vasele depuse cu ofrande sau, ca în cazul mormintelor 102, 258 şi 357, numai fragmente osoase de la ofrande de carne.

Un capitol aparte îl constituie, când vorbim de acest ritual, scheletele copiilor de diferite vârste. Datorită fragilităţii, oasele, fie din cauza acidităţii solului, fie din cauza activităţii rozătoarelor, au dispărut deseori în mare parte. Din acest motiv, uneori nu putem pune pe seama deshumării lipsa sau răvăşirea unor fragmente din aceste schelete. Din cele peste 70 de morminte aflate în această situaţie, considerăm că doar la patru (mormintele 123, 378,477 şi 507) putem distinge aproape fără putinţă de tăgadă intervenţia umană. în celelalte cazuri este greu să ne pronunţăm, din cauza motivelor arătate mai sus. Aici este locul să arătăm că din cele 30 de morminte de tineri între 14-20

de ani, 13 au fost afectate mai mult sau mai puţin de deshumările ulterioare.

În unele morminte lipseau oase de la mâini şi de la picioare (mormintele 99, 146, 158, 382, 489, 493), tară a mai fi afectate şi alte zone ale scheletului, situaţie în care, cel puţin în parte, putem considera că înhumaţii au fost înmormântaţi cu respectivele părţi lipsă. La alte 5 morminte (16, 122, 140, 458 şi 515) a fost afectat de deshumare numai craniul, care, fie că a fost distrus parţial, fie că a fost reînhumat în alte zone sau alte poziţii (mormintele 16, 122, 140, 458). Curios este cazul mormântului 458, în care, lângă craniul depus sau mutat ulterior pe oasele picioarelor, s-a depus şi o piatră rectangulară de dimensiuni destul de mari. Un caz similar am mai întâlnit în necropola de la Piatra Frecăţei, unde o asemenea piatră a fost depusă peste picioare, în mormântul E 175, orientat V-E (Petre, 1987, fig. 32 a).

O mare parte din oase nu au mai fost reînhumate. în acelaşi timp, nu am putut depista în strat resturi de schelete care să fi putut proveni din mormintele în care lipsesc numeroase părţi sau chiar toate oasele din morminte. întrebarea firească pe care ne-o punem este ce s-a întâmplat cu acestea, dar în actualul stadiu al cercetărilor nu putem decât să emitem diverse supoziţii fără acoperire. Având în vedere eventualitatea incinerării acestor oase, eventual chiar lângă mormintele în care s-au practicat deshumările, am urmărit cu atenţie posibilele urme de la micile ruguri funerare în care ar fi putut fi incinerate aceste oase, dar nu am descoperit nimic. De asemenea, în aceeaşi idee, ne-a preocupat să observăm dacă nu am putea găsi în perimetrul necropolei cantităţile mari de oase incinerate care nu au fost depuse în mormintele de incineraţie (cantităţile de oase depuse în aceste morminte fiind uneori insignifiante), dar nu am putut descoperi nici în acest caz nici o urmă. Trebuie să mai menţionăm un aspect important şi anume că mormintele cu orientarea generală V-E uneori cu unele deviaţii şi în care nu au fost descoperite piese de inventar (mormintele 16, 25, 38, 61, 79, 96, 122, 365, 382, 458, 467, 507 şi 512), au fost şi ele deranjate încă din antichitate, cu rezerva că o parte din ele puteau fi totuşi deranjate de animale. Nu am luat în calcul mormintele de copii cu aceeaşi orientare şi fără inventar, întrucât, aşa cum am mai arătat, nu putem fi siguri că răvăşirea oaselor a rezultat ca urmare a activităţii rozătoarelor sau a ritualului practicat în necropolă ca şi la adulţi. Este o dovadă a faptului că obiceiul deshumării mormintelor s-a perpetuat şi în perioada finală a necropolei. Trebuie amintit faptul că acest ritual, al deshumării morţilor se practica încă din epoca bronzului, chiar în zonă. Săpăturile întreprinse în necropolele Noua de la Brăeşti şi Crasnaleuca din judeţul Botoşani au relevat existenţa acestui ritual (Dascălu, 1994, pl. VI, X, XI). Sarmaţii au practicat şi ei acest obicei în secolele anterioare după cum o atestă descoperirile de la Cioinagi-Balinteşti (Zaharia, 1959, p. 897898, fig,. 1), Vaslui (Andronic, 1963, p. 348350, fig. 2), Râmnice lu (Harţuche, 1980, p. 202), Mitoc- Malul Galben (Şovan, Chirica, 1983, p. 80-88, fig. 1,1 şi 1,3) şi Albeşti (idem, p. 81, fig. 3,1), dacă ne referim numai la teritoriul Moldovei. Ritualul a fost practicat şi de sarmaţii din nordul pontic, după cum o atestă descoperirile frecvente de acest gen de la Zavetnoe (Guscina, 1967, p. 40-51, fig. 1,2 şi 1,3; Bogdanova, 1963, p.95-109, fig.2), Rybnyj (Skripkin, 1980, p. 273-275, fig. 1,2), Niznyj Dzulat (Abramova, 1968, p. 114-130, fig. 1,1,4,7), ş.a.

Asemenea obiceiuri nu sunt străine nici neamurilor germanice, după cum o atestă descoperirile de acest gen din arealul culturii Wielbark (Wolagiewicz, 1981, p. 169, fig. 49 şi 50). Prin urmare, considerăm firească opinia că acest ritual este o practică mult mai veche, preluată şi folosită şi de o parte din membrii comunităţilor săteşti din cadrul culturii Sântana de Mureş- Cernjachov, inclusiv a celeia de la Mihălăşeni. Ea nu pare să fi fost folosită pe criterii etnice, aşa după cum o dovedeşte corelaţia cu tipurile antropologice determinate pentru mormintele în care s-a folosit deshumarea. Analogii găsim în toate necropolele culturii Sântana de Mureş - Cernjachov. Menţionăm necropola de la Dănceni. unde au fost descoperite morminte în care s-a practicat acest ritual, inclusiv pentru mormintele cu orientare creştină (Rafalovic, 1980, mormântul 69, VNV, p. 41, fig. IV, 1; mormântul 70, VSV, p. 42, fig. IV,2; mormântul 145, VNV, p. 58, fig. VII,3 ş.a.), la fel ca la Piatra Frecăţei, unde deshumările s-au practicat încă din secolele 11-111 (Petre, 1987, p. 14, fig. 23a. mormântul D259d, V-E) sau în secolul IV (idem, p. 23, fig. 56a, mormânt cu două pahare de sticlă şi o brăţară, orientare V-E; p. 19, fig. 44a, mormânt datat în secolul IV, cu monedă, orientare E-V). Obiceiul se perpetuează în timp şi spaţiu, schelete deranjate descoperindu-se şi în necropola avarică de la Pécs - Nagyârpâd, din Pannonia (Nagy, 1990, fig. 4, 6-7; 11-12, 18; 5, 26, 51; 6, 28, 29 etc.) sau în cea germanică de la Vron (Seillier, 1992, fig. 6; 9).

Obiceiul deshumării se regăseşte şi mult mai târziu, în epoca modernă, cu respectarea aceloraşi datini ca şi la înmormântare, inclusiv a ospăţului funerar (Marian. 1995, p. 266-269). Acest obicei nu este întâlnit la creştinii de rit ortodox din Transilvania şi Banat (Palade, 1982, p. 187, nota 35). Obiceiul deshumărilor la 7 ani după înhumare se practică în mai multe comune şi din judeţul Botoşani, dar nu de toţi creştinii ortodoxi. Săpăturile întreprinse în necropola de la Joldeşti (com.Vorona, jud.Botoşani), din sec.XV-XIX, unde au fost dezvelite 52 de morminte, atestă şi ele acest obicei (Şovan. Mihăilescu-Bârliba, 1995, fig. 3-4; 5-6). Credem că de acest ritual se leagă în mod nemijlocit o serie de descoperiri efectuate în numeroase necropole aparţinând culturii amintite şi anume, gropile care au fost observate în număr mai mare sau mai mic, răspândite printre morminte sau uneori grupate în anumite segmente din necropole, ca la Brăviceni, unde majoritatea celor 52 de gropi erau grupate separat- Gh.Grosu).

La Mihălăşeni au fost descoperite 27 de gropi, dintre care majoritatea au fost folosite în cadrul unui ritual pe care îl considerăm ca fiind practicat concomitent cu deshumarea şi răvăşirea scheletelor din morminte. Numărul acestor gropi rituale a fost însă cu siguranţă mult mai mare, multe dintre ele neputând fi sesizate pentru că având adâncimi relativ mici, nu au putut fi surprinse în stratul gros de pământ negru, caracteristic unei mari zone din necropolă. Dintre cele 27 de gropi descoperite, 5 nu pot fi luate în consideraţie, întrucât au avut alte destinaţii şi provin din alte epoci. Astfel, groapa 1. în care s-au descoperit numeroase fragmente ceramice din Latène, poate fi considerată fie o groapă menajeră, fie o groapă rituală. Gropile 8 şi 14, cu o crustă groasă pe fund de culoare cărămizie provenind de la o ardere puternică le putem considera eventual gropi pentru depozitarea cerealelor, datând din epocile anterioare. în groapa 9 a fost descoperită o oală întreagă din epoca bronzului (care parţial s-a dezintegrat), şi care de asemenea nu intră în discuţie. în sfârşit, în groapa 18 s-au descoperit, clădite pe un strat compact de cărbune, nouă piese de lut ars cilindrice sau ovale în secţiune, străbătute longitudinal de un orificiu, iar altele având practicate câte un

orificiu scurt de 1-1,5 cm. Unul din exemplare are pe lângă orificiul central şi cinci orificii scurte pe fiecare capăt, aşezate în jurul celui central care străbate în întregime piesa în lungime. întrucât nu avem elemente de datare, putem atribui groapa oricăreia din epocile sesizate prin materiale recoltate din straturile necropolei (epoca bronzului, Hallstatt, Latène).

Pentru restul gropilor. câteva elemente sunt comune; toate au aceeaşi formă cilindrică cu fundul uşor rotunjit, semisferic. în unele dintre ele nu s-a descoperit nici un fel de inventar, dar în majoritatea lor au fost găsite fragmente ceramice, oase de animale, unele arse, pietre, iar în câteva s-au sesizat urme de arsură şi cărbune, care pot fi puse, eventual, ca şi în cazul mormintelor de înhumaţie în care au fost descoperite urme de cărbuni, în seama reminiscenţelor ritului de incineraţie practicat de daci şi germani cu semnificaţiile sale purificatoare, coborând din credinţele solare (Zugravu, 1997, p. 328).

Între aceste gropi se detaşează net prin inventar groapa 12 (Fig. 2), aflată la numai 15 cm distanţă de mormântul 253 (Fig. 3). Inventarul era compus dintr-un castron lucrat la roată din pastă fină cenuşie, un neurocraniu de la un taurin de 5-7 ani şi câteva fragmente ceramice nesemnificative. Remarcabil însă este faptul că deasupra neurocraniului se aflau o tibie întreagă şi două fragmente de la un peroneu, ambele provenind (tibia şi peroneul) de la scheletul din mormântul 253.

Această situaţie, pe care am studiat-o cu atenţie, groapa şi mormântul fiind dezvelite în acelaşi timp, ne permite să presupunem că existenţa numeroaselor gropi descoperite în necropolă nu este întâmplătoare şi ea poate fi legată numai de existenţa unui ritual concomitent cu acela al deshumării mormintelor. în ce constă sau care erau obiceiurile practicate cu această ocazie nu mai putem şti. Cert este că descoperirea în multe din gropi a unor oase de animale presupune consumarea unui praznic funerar, resturile de la acest praznic fiind apoi cu totul întâmplător aruncate în groapă odată cu pământul scos cu ocazia săpării gropii.

în acelaşi sens pledează şi faptul că asemenea gropi au fost observate pe lângă morminte în care oasele au fost deshumate şi răvăşite. Situaţiile în care nu am putut sesiza asemenea morminte pe lângă gropi (gropile 2, 10, 16, 25 şi 27) nu pot fi un contraargument, întrucât, după cum am putut constata, uneori osemintele din morminte au dispărut în întregime, ele putând fi sesizate doar prin existenţa inventarului funerar rămas. Situaţiile în care unele morminte au fost lipsite de inventar şi scheletul a fost deshumat în întregime, nemaifiind apoi reînhumat ar fi putut fi relativ numeroase şi în aceste cazuri, evident că nu am mai putut sesiza existenţa acestor morminte.

Faptul că în aceste gropi au fost găsite şi fragmente ceramice din alte epoci nu poate fi un argument împotriva folosirii acestora în ritualul amintit, întrucât în întreaga necropolă s-a descoperit o impresionantă cantitate de ceramică din această categorie şi ele au putut să ajungă aici absolut întâmplător. Asemenea gropi de cult sunt cunoscute în Europa de est şi nu numai în aria culturii Sântana de Mureş - Cernjachov. Ele au fost utilizate şi în cultura Wielbark (Kropotkin, 1972, p. 255-257 ; Kucharenko, 1980, p. 29, fig. 5). Gropi cilindrice sau conice, adânci până la 1 m, în care s-au descoperit cărbuni, cenuşă, oase şi resturi ceramice, au fost identificate la Mălăeşti, Bălţaţi sau Ivancăuţi (Fedorov, 1960. p. 88-89), fiind legate de cultul pomenirii morţilor. Ele au fost descoperite şi la Budeşti (14 gropi) sau la Dănceni, unde, în cele 45 de gropi s-au găsit cărbuni, cenuşă, cantităţi mici de ceramică arsă secundar şi oase de animale care nu au fost supuse acţiunii focului (Rafalovic, 1986, p. 11). în necropola de la Brăviceni, cele 52 de gropi descoperite erau grupate separat în marginea necropolei (Gh. Grosu, informaţii amabile).

Bibliografie

Abramova, 1968 - M. P. Abramova, Novye pogrebenia scirmatskogo vremeny i: Kabardino-Bolgarij, în SA, 1968,3, p. 114-130.

Andronic, 1963 - AI Andronic, Un mormânt sarmatic descoperit la Vaslui, în SCIV, 2, 1963, p. 348-360.

Bogdanova, 1963 - N. O. Bogdanova, Mogil'nik 1 st. do n.e. III st. N.e. bvlja s. Zavilne Bachcisarajskogo rajomt, în Archeologija, Kiev, XV, 1963, p. 95-109.

Dascălu, 1994 - Lidia Dascălu, Probleme ale bronzului târziu in nord-estul României. Rit şi ritual funerar în cultura Noua, în Hierasus, IX, 1994, p. 135-165.

Fedorov, I960 - G. B. Fedorov, Mălăestiskij mogil'nik, în Materialy i issledovanija po arheologii SSSR, Moskva, 1960,p.252-302.

GuScina, 1967 - I.I. Guscina, O sarmatach v iugo-zapadnami Krymu, în Sovetskaja Archeologija, Moscova, 1967, p. 40-51.

Harţuche, 1980-N. Harţuche, Descoperiri sarmatice în zona Brăilei, în Istros, I, 1980, p. 191-251.

Kropotkin, 1972 - V. V. Kropotkin, Novyj mogil nikpomersko-mazovetskoj kul tury u.s. Gorodok Raxenskoj oblasti, în S.A., 1972, 4, p. 255-257.

Kucharenko, 1980 -I.V. Kucharenko, Mogil'nik Brest-Trisyn, Moscova, 1980.

Marian, 1995 - S.F Marian, Înmormântări la români. Bucureşti, 1995.

Nagy, 1990 - Erszébet. Nagy - Nagyarpad. Baros utcaiu avarkori temeto 1985-1987, évi asotasa, în A Janus Pannonius mtizeum évkonyve, 34, Pécs, 1990, p. 93-128.

Palade, 1982 - Vasile Palade, Un obicei magico-ritual în necropola din secolul al lV-lea de la Bârlad-Valea Seacă, în Thraco-Dacica, IV, 1985, p. 181-191.

Petre, 1987 - Aurelian Petre, La romanité en Scythie Mineure (l 1-e- VII-e siècle de notre ère), Bucureşti, 1987.

Rafalovic, 1986 - I.A Rafalovic, Dănceni. Mogil'nik Cernjachovskoj kul'tury lll-IV v.v.n.e., Chişinău, 1986.

Seillier, 1992 - Claude Seillier, Les tombes de transition du cimetière germanique de Vron (Somme). în Jarbuch des romischgermanische Zentralmuseum. Mainz, 2, 1992, p. 599-634.

Skripkin, 1980 - A. S. Skripkin, K datirovke nekitorych tipov Sarmatskogo oruzia, în SA, 1980,1, p. 273-283.

Şovan, Chirica, 1983 - Oct. Liviu Şovan, Vasile Chirica, Noi descoperiri sarmatice in Câmpia Moldovei, în Hierasus, V, 1983, p. 79-88.

Şovan, Mihăilescu Bàrliba, 1995 - Oct. Liviu Şovan, Virgil Mihăilescu-Bârliba, Cercetări în cimitirul de la Joldeşti, în Arheologia Moldovei, XVIII, Iaşi, 1995, p. 213-227.

Wolagiewicz, 1981 - Ryszard Wolagiewicz, Kultura Wielbarska (faza Lubowidzka), în Prahistoria Ziem Polskih, Wroklaw,1981, p. 165-178.

Zaharia, 1959 - N. Zaharia, Morminte sarmatice descoperite la Cioinagi în 1949, în Materiale şi cercetări arheologice, VI, Bucureşti, 1959, p. 897-902.

Zugravu. 1997-Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular a! românilor, Bucureşti, 1997.

Caracteristici ale economiei animaliere a orăşenilor din Botoşani, în epoca lui Ştefan cel Mare (a doua jumătate a secolului XV)

prof. dr. Sergiu Haimovici

Date cu privire la creşterea şi folosirea în diferite scopuri a animalelor de către populaţii umane organizate în târguri sunt preluate, pentru epoca medievală, din studiul unor documente scrise. Ele însă nu apar prea numeroase, întrucât aceste documente se referă la activităţi şi evenimente, mai cu seamă de ordin politic şi militar, ce au avut loc în principatul Moldovei la mijlocul mileniului al doilea. Ele neglijează aşadar, într-o mare măsură prezentarea activităţii, să-i spunem zilnice, ale orăşenilor, a muncii lor, a necesităţilor lor de diferite ordine, printre care alimentaţia acestora ocupă un loc de prim ordin. De aceea o disciplină ştiinţifică, cu totul nouă, denumită arheozoologie, vine să detalieze tocmai acest important capitol al activităţii socio-umane, pornind de la resturile faunistice, aproape în totalitate reprezentate prin materialul osos, pus în evidenţă de arheologi, prin săpăturile organizate în situri, material care apare şi se adună odată cu artefactele pe care aceştia le urmăresc.

Săpăturile organizate de curând în perimetrul bisericii Sfântul loan, situată în zona vechiului târg al Botoşaniului, de către arheologul Eduard Setnic, au pus în evidenţă, printre altele şi un set de resturi osoase de mamifere. Materialul aparţine celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea, cronologia fiind stabilită de domnia sa,

atât după caracteristicile ceramicei, cât şi prin monede. Autorul acestor rânduri mulţumeşte arheologului că i-a oferit spre studiu aceste resturi osoase, dar şi pentru faptul că el s-a orientat şi spre ştiinţele conexe cu arheologia, fără de care ea devine, în acest secol al globalizării, cu totul desuetă.

Menţionăm că material arheozoologic medieval, din cadrul judeţului Botoşani, este, până azi, foarte puţin studiat, cunoscându-se doar o singură lucrare referitoare la un lot mic de resturi animaliere, găsite la Hudum, sătuc azi dispărut, din apropierea oraşului Botoşani, sit arheologic datat în secolul XIV.

Resturile puse la dispoziţia noastră sunt puţine, ele fiind de doar 82, toate aparţinând grupării mamiferelor. S-au putut determina până la nivel de specie 79 fragmente osoase. Ele aparţin la patru specii diferite, trei domestice şi una sălbatică, în ordinea importanţei lor (vezi şi tabelul cu frecvenţe) ele sunt următoarele: taurinele sau cornutele mari (Bos taurus), ovinele, cornute mici (Ovis aries) şi porcinele (Sus domesticus), ca domestice, cât şi o sălbătăciune - mistreţul (Sus ser of a fer us).

Nu este cazul să trecem în revistă pentru cele patru specii şi să descriem pe rând fiecare din segmentele osoase în parte, făcând şi biometria de rigoare, fapt ce interesează strict pe specialişti şi care ar îngreuna şi ar face totodată plicticos discursul nostru. Vom considera deci, având în vedere prelucrarea morfo-biometrică a materialului, doar unele generalităţi ce reies din acest studiu şi care sunt necesare pentru a putea apoi evalua unele caracteristici ale economiei animaliere. Frecvenţa cea mai înaltă o au taurinele, ele reprezentând totodata specia cea mai mare şi mai voluminoasă din cele patru determinate în materialul nostru osteologic. Lipsa unor resturi mai mari de craniu, cât şi cea a coarnelor, ne face să nu putem da caracteristici tipologice ale speciei, dar pentru epoca medievală nu mai este prea important. Există însă un număr de nouă metapodale întregi, după care s-a putut stabili sexul cărora ele le aparţin, dar, totodată, de a calcula înălţimea la greabăn a indivizilor. Sau evidenţiat trei femele, doi masculi, dintre care unul tânăr, aproape încă viţel şi patru castraţi, arătând o repartiţie oarecum normală pe sexe. Media înălţimii la greabăn este (în cm) pentru femele de 108,33; pentru masculi 115,50, iar pentru castraţi 125,33, observându-se cum era de aşteptat, o variaţie individuală mai mare la femele, dar relativ mică la masculi şi castraţi, pentru taurine medievale aceste medii arată vite cornute de talie mijlocie spre mare; nu se poate vorbi de o ameliorare rasială, în sensul modern al cuvântului, dar putem afirma, având în vedere situaţia de pe teritoriul României şi din întreaga Europă medievală că taurinele de la Botoşani, apăreau mai răsărite decât media pentru această perioadă istorică. în ceea ce priveşte vârsta de sacrificare, se distinge net o preponderenţă apreciabilă a indivizilor maturi.

Pe locul al doilea, la o depărtare destul de mare de taurine, se găsesc ovinele, ele avânt totodată o talie mult mai joasă decât acestea. întrucât resturile sunt relativ puţine şi nici un os nu a fost găsit întreg, datele despre ele sunt destul de şterse. Putem afirma doar că talia lor nu era prea mică, iar sacrificarea se executa destul de târziu în timp, negăsindu-se nici un rest osos aparţinând unor tineri.

Porcinele se situează pe al treilea loc, cantitatea lor fiind încă şi mai mică decât a oilor; în schimb ele apar mai mari decât ovinele, un porc de tip primitiv aşa ca cel găsit, neameliorat, de talie medie, fiind echivalent cam cu trei oi.

La urmă se găseşte mistreţul, cu un singur rest, un calcaneu, cu tuberul de acum lipit, având aşadar o vârstă de mai mult de 2,5 ani, deci un matur.

Considerând toate datele de mai sus putem schiţa particularităţile economiei animaliere, a unei aşezări de tip orăşenesc, aşa cum se prezenta târgul medieval al Botoşanilor.

Mai întâi să vedem care era ponderea acestor patru specii, toate comestibile în acoperirea necesităţilor alimentare, mai ales aceea de a avea la dispoziţie a proteinei animale, ca un element de bază în meniul zilnic. Având în vedere atât frecvenţa cât şi talia taurinelor, considerând şi faptul că acestea furnizau, prin femele (vaci) şi lapte (cu toate produsele pe care acesta le asigura prin diverse transformări), cornutele mari se găseau pe primul loc, cu mai mult de 2/3 părţi, în acoperirea necesităţilor de proteine animale ale oamenilor.

Porcinele, la depărtare destul de mare de taurine, reprezentau a doua specie ca importanţă alimentară, ele aducând pe lângă proteine, şi o cantitate apreciabilă de lipide animale, osânza putând fi folosită şi în alte scopuri decât cel alimentar.

Ovinele, fiind producătoare de carne dar şi de lapte (de asemenea cu produsele sale secundare), ocupau un loc trei, destul de jos, în raport cu celelalte două specii.

Mistreţul, ca sălbătăciune, trebuie luat şi el în consideraţie, arătând că şi vânătoarea mai avea un rol oarecare, în obţinerea de hrană pentru locuitorii târgului.

Având în vedere faptul că sacrificarea speciilor domestice se tăcea la vârste în general mature acesta trebuie luat în consideraţie ca indiciu că târgoveţii botoşăneni nu erau atât de bine amplasaţi din punct de vedere pecuniar pentru a putea să sacrifice animalele la tinereţe, ştiindu-se că atunci carnea este mai fragedă dar şi mai scumpă.

Este interesantă lipsa calului din cadrul materialului osteologic. Această specie, motor animal prin excelenţă, în acele timpuri, mai ales în aglomeraţiile orăşeneşti, era desigur folosit din plin şi de locuitorii târgului Botoşani. Materialul osos, găsit în situl de la biserica Sfântul Ioan, este reprezentat prin resturi tipic menajere, fapt evidenţiat şi prin modul său de fragmentare. Este aproape sigur că specia nu era luată în seama în alimentaţie, locuitorii târgului, ca buni creştini, respectând cele scrise în Biblie, de a nu sacrifica, pentru a fi mâncate, acele animale, ce nu au copita despicată; caii deci, nu aveau astfel cum ajunge în materialul osteologic studiat de către noi.

Dacă porcinele sunt monovalente fiind crescute doar ca furnizoare de carne şi grăsime, celelalte două specii sunt polivalente taurinele, mai ales prin castraţi (boi) fiind un motor animal de prim rang, chiar şi în aglomerările omeneşti medievale (este evident că târgoveţii din Botoşaniul medieval - cel puţin în parte - aveau în cadrul târgului sau la marginea acestuia parcele mici pe care făceau şi agricultură). Ovinele sunt şi producătoare de lână, cu o importanţă de prim ordin, în zona temperată, întrucât aceasta, toarsă sau bătută, contribuia în mare măsură la executarea de îmbrăcăminte.

Se ştie că Dimitrie Cantemir, în a sa Descriptio Moldaviae, arată că erau bine cunoscuţi boii din Moldova ca marfă pentru carnea lor, ei fiind bine cotaţi pe piaţa din Danzig. Este posibil ca târgoveţii din Botoşani să fi negustorit aceste vite cornute de talie relativ mare, în raport de cele din alte regiuni europene, ducându-le prin Polonia, tocmai la Marea Baltică, în acel oraş hansetic.

Între familiile profund implicate în istoria neamlui nostru se numără şi cea a Hurmuzăcheştilor. Fiind cunoscută pe baza documentelor ca foarte veche în Moldova, familia Hurmuzache a reprezentat un adevărat focar naţional în jurul căruia s-au cristalizat cele mai de seamă spirite, fruntaşii vieţii culturale şi politice de aici care au militat pentru menţinerea şi apărarea românismului, cu deosebire în Bucovina, în secolul al XIX- lea. însemnătatea istorică a acestei familii de "români adevăraţi şi inspiraţi", cum a fost caracterizată de numeroase personalităţi ale timpului, iese şi mai mult la iveală, când sunt luate în considerare condiţiile grele ale dominaţiei străine, în care aceasta a luptat şi acţionat pentru drepturile românilor din Bucovina.

Hurmuzăcheştii s-au afirmat ca fruntaşi ai revoluţiei de la 1848-1849 în Bucovina, reformişti şi militanţi pentru autonomia acesteia ca ducat în cadrul Imperiului Habsburgic şi ca militanţi ai ideii de unitate naţională şi de dezvoltare a naţiunii române în general. Educaţi într-un mediu familial însufleţit de idealurile naţionale, făcându-şi studii apoi la Viena, la vremea aceea mare centru de cultură şi civilizaţie europeană - fraţii Hurmuzache au devenit cetăţeni buni, demni şi respectaţi care "au merite mari pentru naţiunea română" cum aprecia cu temei D.A. Sturdza în şedinţa Academiei Române din 8 septembrie 1877¹.

În cele ce urmează, ne-am oprit prin intermediul documentelor aflate la D.J.A.N. Botoşani la fiul cel mare al familiei Hurmuzache,. şi anume Constantin Hurmuzache, eminent jurist şi om politic "unul din cei mai buni si iluştri români, fiu al Bucovinei şi un şir de ani cetăţean mult meritat al României,"² în genere mai puţin cunoscut decât Eudoxiu, fratele său mai mic, editor al documentelor româneşti, dar tot atât de merituos şi cu aceleaşi alese calităţi ca şi acesta.

Împrejurările concrete ale vieţii lui Contantin Hurmuzache au făcut ca el să nu se afirme în Bucovina, pentru că în scurt timp după terminarea studiilor universitare de la Viena din anul 1835 cu merite deosebite şi cu promovarea unor riguroase examene pentru doctoratul în drept se va muta în Moldova, unde, datorită faptului că refugiaţii moldoveni din 1821 au fost găzduiţi de familia sa (la Cernauca pîna în 1823), avea legături şi cunoştinţe numeroase..

La acestea s-au mai adăugat şi o serie de calităţi personale ale lui Constantin Hurmuzache concretizate printr-o manifestare puternică în orice împrejurare a conştiinţei sale naţionale, precum şi credinţa în vitalitatea şi viitorul glorios al naţiunii române. Acestea au fost lucrurile care au determinat pe reprezentanţii unor familii principale ale Moldovei să insiste asupra venirii lui Constantin Hurmuzache la Iaşi, cu scopul de a rezolva o serie de probleme pentru proprietăţile lor din Basarabia, apărute după 1812. De aceea, la insistenţa deosebită a logofătului şi cavalerului Costache Balş din Dumbrăvenii Botoşanilor, care era în relaţii foarte strânse cu familia Hurmuzache încă de la 1821 şi care avea îndelungi procese la Petersburg, pentru moşiile sale din Basarabia, Constantin Hurmuzache se va lăsa înduplecat şi în anul 1838 va pleca la Iaşi cu scopul de a purta aceste procese cu statul rus. Toate încercările tăcute din 1812 pînă atunci pentru a scăpa moşiile lui Costache Balş şi ale altor familii de boieri moldoveni din ghiarele fiscului rusesc, rămăseseră fără nici un rezultat.. Procesele se purtau la Petersburg, Bender, Chişinău sau Cahul şi de la sine se înţelege faptul că acestea presupuneau cunoaşterea nu numai a limbii ruse, dar şi a legislaţiei ruseşti. Unde să găsească boierii moldoveni un om competent şi de încredere care să cunoască totodată limba şi legile ruseşti? Junele Constantin Hurmuzache va avea marele curaj de a lua asupra lui răspunderea pentru aceste procese. De aceea, nu după mult timp se deplasa la Chişinău unde în opt luni învaţă limba rusă, se pune la punct şi cu legislaţia rusească, iar apoi cu erudiţia şi iscusinţa sa pledează în procesele marilor boieri din Moldova în faţa tribunalelor din Chişinău, Bender, Cahul şi Petersburg, unde aceştia aveau procesele de revendicări pentru moşiile uzurpate³. Şi astfel, datorită priceperii şi iscusinţei sale Constantin Hurmuzache va reuşi să câştige toate procesele încredinţate lui, salvând averile boierilor moldoveni⁴, fiind cunoscut drept unul din cei mai străluciţi avocaţi ai vremii, pe care multe familii de boieri moldoveni îl solicită să le reprezinte în totalitate interesele financiare (a consiliis). Aşa se explică faptul că în scurt timp, Constantin Hurmuzache ajunge intendentul general al moşiilor lui Balş, avocatul, împuternicitul şi consilierul personal al acestuia.

În colecţia de documente de la Arhivele Statului din Botoşani se află un grupaj de documente emise cronologic între anii 1814 - 1847, care oferă informaţii despre posesiunile familiei Balş, ai căror reprezentanţi au ocupat funcţii reprezentative la Curtea Imperială. Rusă sau la Colegiul de Stat al Afacerilor Interne al Rusiei.

Familia Balş, pe lînga moşiile din Moldova, (între care se numără şi Dumbrăvenii pe atunci în Ţinutul Botoşani, care explică şi prezenţa acestor documente la Botoşani),

deţinea şi domenii întinse în Basarabia, cum ar fi Hotărniceni. Cupceni. Cârligani, Sarata, Greceni şi Gura Galbenă (unde existaşi un conac Balş⁵.

O altă serie de documente din acelaşi fond sunt cele care oferă informaţii nu numai despre domeniile Balş, dar în mod deosebit despre activitatea lui Constantin Hurmuzache în ce priveşte administrarea şi problemele financiare legate de acestea. Facem precizare că documentele care vorbesc despre 1815, martie 27, Iaşi-Bilanţu! moşiei Hotărniceni – Iaşi pentru a-i reprezenta interesele, în special faţă de statul rus, în faţa instanţelor de judecată , în virtutea cărora putea să scoată şi copii după jurnalele tribunalelor de la Bender, Cahul şi Chişinău, care priveau procesele pentru moşiile familiei Balş. Câteva din aceste împuterniciri sunt garantate şi întărite de Consulatul rus din Iaşi⁶.

Tot în această categorie de documente se încadrează şi scrisorile personale ale lui Costache Balş către avocatul său Constantin

Hurmuzache, prin care autorizează pe acesta din urmă să efectueze în numele său diferite

tranzacţii, în special vânzări de rnoşii sau părţi din moşiile Mânşir, Tomai, Ivanovka, Gura Galbenă, Hotărniceni, către diferite persoane particulare sau grupurilor de colonişti basarabeni.

în unele cazuri sunt ataşate la aceste scrisori chiar actele de vânzare-cumpărare încheiate de Constantin Hurmuzache în numele lui Costache Balş pentru unele părţi din ocinele Gura Galbenă, Tomai şi Ivanovka⁷

A doua categorie de documente, poate cea mai numeroasă, o constituie scrisorile, adresele si rapoartele şefilor de zemstvă de la Cahul, Bender şi Chişinău sau cele ale unor reprezentanţi ai Curţii Imperiale (Stepan Uzrian, Ştefan Gherman) şi nu în cele din urmă ale unor împuterniciţi ai comunelor situate pe domeniile Balş-Gura Galbenă, Cârligani şi Cupceni - toate adresate lui Constantin Hurmuzache în calitatea lui de împuternicit personal al cavalerului şi consilierului de curte Costache Balş privind reglementarea unor probleme financiare (datorii), diferite sume de bani datorate pe de o parte familiei Balş de unii locuitori de pe moşiile sale, diverse samavolnicii comise de săteni în respectarea învoielilor iniţiale, încheiate cu proprietarul de moşie, sau vânzarea la mezat a unor bunuri ce au aparţinut familiei Balş. în acest din urmă caz se impune o precizare privind existenţa între aceste documente a notei explicative ce aparţine jurisconsultului Principatului Moldovei, Damaschin Bojincă, privind vânzările la mezat în Moldova în general, cu referiri în mod special la proprietăţile familiei Balş⁸.

0 parte din aceste documente oferă spre cercetare informaţii şi în sensul invers, adică de achitarea datoriilor băneşti pe care le-a făcut în timp familia Balş către diferite persoane, în mod deosebit negustori. Se invocă în acest sens o serie de hotăriri ale Tribunalelor comerciale Bender şi Chişinău în perioada 1841-l 843⁹.

O altă categorie de documente este constituită din adresele si jurnalele T ribunalelor comerciale şi civile Cahul şi Bender şi a altor instanţe judecătoreşti din Basarabia adresate tot lui Constantin Hurmuzache, prin care i se face cunoscut stadiul în care se aflau unele procese sau hotărârile promulgate de aceste instanţe privindu-1 pe Constantin Balş sau pe alţi membri ai familiei Balş aflaţi în litigii diverse cu ţăranii liberi de pe domeniile Balş. Câteva din aceste documente oferă informaţii celor interesaţi despre procesul ce a durat câţiva ani buni între familiile Moruzi şi Balş, pentru 1/2 din din domeniul Hotărniceni şi Carani şi părţi din Sarata şi Gura Galbenă din districtul Cahul. Se detaşează net dintre acestea sentinţa Tribunalului districtual Chişinău din 1 septembrie 1844 care hotăra stingerea litigiului dintre cele doua familii de boieri moldoveni: Moruzi şi Balş, după mai bine de 2 ani de dezbateri, promulgând chiar un act de împăcare datorat elocinţei şi priceperii celor doi avocaţi iluştri:Constantin Hurmuzache pentru familia Balş şi Ion Alexandru Sturdza pentru familia Moruzi¹⁰.

O altă categorie distinctă de documente care vorbesc despre activitatea complexă, pe care a desfăşurat-o Constantin Hurmuzache în calitatea sa de împuternicit

familiei Balş - şi suntem siguri şi al altor familii boiereşti din Moldova cu proprietăţi în Basarabia şi care încercau să le răscumpere într-un fel (fie numai şi financiar) de la statul rus - o constituie adresele, înştiinţările sau extrasele din jurnalele tribunalelor din Basarabia privind relaţiile existente între membrii familiei Balş şi ţăranii liberi de pe moşiile sale şi în mod special strămutarea lor.

Pentru a clarifica acest important aspect al relaţiilor sociale ale timpului, Constatin Hurmuzache solicita - în calitatea pe care o avea - de la autorităţile ruse din Basarabia tabele statistice cu locuitorii bulgari aflaţi la un moment dat pe domeniile Balş (înainte de anul 1812) şi tot la fel cu cei strămutaţi sau plecaţi benevol de pe domeniile respective, atât romani cât şi bulgari. După ce obţine datele necesare, Constantin Hurmuzache elaborează un raport amănunţit pe această temă, contribuind astfel la formularea unor concluzii de către Consiliul regional Basarabia cu privire la problema strămutării locuitorilor în şi din diferite regiuni dinBasarabia¹¹.

Din cele prezentate aici nu am reuşit decât să relevam doar un aspect al activităţii ample pe care a desfaşurat-o Constantin Hurmuzache şi anume în calitatea lui de împuternicit şi avocat al familiei Balş, care îşi are rădăcinile în vechiul ţinut al Botoşanilor - motiv pentru care consider explicabilă şi prezenţa acestor documente în arhivele botoşănene - convinşi fiind că nu am făcut decât un serviciu celor interesaţi în a aprofunda această latură a activităţii celui ce a fost juristul, unionistul şi omul politic de prestanţă CONSTANTIN HURMUZACHE, fiu deopotrivă al Bucovinei şi Moldovei.

NOTE

1. P. Russindelar, Hurmicăcheştii in viaţa culturală şi politică a Bucovinei, Iaşi, 1945. p. 19.

2. Ibidem, p. 20.

3. Ibidem, p. 21.

4. G.Bariţiu, Fragmente din Istoria Românilor,vol.I, Bucureşti, 1879, p. XV-XVI.

5. D.J.A.N. Botoşani, Colecţia Documente, p. XIX/1-11.

6. Ibidem, P. XXI/41-45 şi P. XXI/50.

7. Ibidem, P. XXl/34;P.XXI/52-54;P. XXI/60;P.63-64.

8. Ibidem, P. XX/97.

9. Ibidem, P. XXI/70,73-74, 87, 93-94; P. XVIII/18.

10. Ibidem, P.XXI/2-4,9,39-40 şi 46.

11. Ibidem, P.XXI/7, 5, 17; P.XX/76-78.

Ca şi în toate satele din Moldova şi din tot cuprinsul ţării noastre, în satul nostru Vorniceni din judeţul Dorohoi, când se pregătea răscoala, cam prin 1905 — 1906, o început frământări. Imediat după revoluţia din 1905, în Rusia ţaristă, la noi în sat o apărut un om nou, venit de peste Prut. Stătea la Grigore Simiuc, tot de peste Prut, dar era de mai de mult timp la noi. Grigore Simiuc ştia ruseşte, că era din Ucraina. Acelui om îi zicea lumea în sat, Ştefan Rusu. Pe la noi erau ierni grele, nopţi mari şi se strângea la câte unul, mai mulţi, de sta de vorbă la aceste sfaturi. Venea şi Ştefan Rusu care şi el o început să vorbească româneşte. Ştefan Rusu era un om la 45 - 50 de ani, era un bărbat înalt cu trăsături de om frumos, părul la el pe cap era retezat, adică nici plete nici tuns, retezat până mai jos de ureche, purta oleacă de barbişon la barbă. Purta iarna cojoc şi peste cojoc suman lung până jos la pământ, la suman avea guler lat peste umeri, că la viscol îl făcea capişon.

Ştefan Rusu era aşteptat de lume pe unde erau sfaturi că el era sfătos şi avea ce le spune la oameni, că el avea experienţă, ne spuneau cei ce-1 cunoşteau mai bine că el la noi sta ascuns, că era dintre cei ce au luat parte la revoluţia rusă din 1905 şi că era din mişcarea muncitorească. Mi-aduc aminte că tata a spus că aranjează oleacă în casă, când are să mai vină la noi nişte oameni, să mai vorbească, să le treacă din timp şi noi toţi copii, să fim pe cuptor, ca să fie loc în casă pentru oameni când o veni.

Mama s-a apucat de a dereticat în casă, o pus o fată de-o măturat oleacă, o scos toate scaunele de pe sub pat, o pregătit opaiţul, noua la copii ne-o spus, când o veni oamenii, să ne urcăm pe cuptor.

Cum o înserat bine, o început să vină oamenii, câte trei, câte patru, o venit vreo douăzeci, toţi o luat loc pe laiţe, pe scaune, de cele mici, că altele nu aveam, o venit şi tata cu Ştefan Rusu şi Grigore Simiuc. Ştefan Rusu s-a plecat când o intrat în casă, că se lovea de pragul de sus, o luat loc fiecare, cum o găsit loc, s-o apucat de vorbă fiecare, socotea necazurile ce îndură muncind la boieri, pentru bucăţica de pământ ce-i dă boierul munceşte de cum dă omătul şi până vine iar omătul din zi şi până în noapte, cu toată casa lui şi tot mai rămâne dator la curtea boierească, şi biruri grele la primărie, se văicărau oamenii că le fură cu prăjina, nu vor să ştie de palma lui Cuza; noi de pe cuptor băgăm capul prin cotruţă, ascultam ce se vorbea în casă, toţi erau cu ochii ţintă la ce spunea Ştefan Rusu, după ce o spus oamenii toate necazurile, o început Ştefan Rusu:

- Dă, oameni buni! Aşa-i peste tot, în toata lumea, unde-s boieri moşieri, moşierii fac ce vor cu moşiile lor, cu pământul, fabricanţii fac ce vor în fabrici, să scoată cât mai mult de pe spatele celor ce muncesc şi în fabrici şi pe moşii, îndură deopotrivă şi cei din fabrici şi cei de pe moşii, ca şi la noi în Rusia, numai că la noi o început a se organiza în sindicat, în cercuri de citire şi vin şi ţărani şi din ce în ce se îngroaşă rândurile şi asta trebuie şi la voi în România, organizaţi-vă o forţă puternică şi când vom avea un partid în frunte, muncitorii vor şti să se apere cu hotărâre, să-şi apere drepturile celor ce muncesc, atunci vom avea putere şi nici

împăraţii şi nici un regim nu va putea învinge puterea noastră.

- Şi în faţa acestei forţe se vor prăbuşi toate împărăţiile, toţi regii, toţi moşierii că nici urmă nu va rămânea.

Ştefan Rusu era un bun stâtuitor, ţăranii îl ascultau. Aşa sfaturi se ţineau dese, lumea era în plină forfoteală, prin 1906 şi mai mult se ţineau sfaturi. Venea lumea de la biserică, se oprea de se mai întreba ce-i de făcut cu cei ce măsurau cu prăjina. Lumea era împotriva lor că furau cu prăjina de la cei ce munceau în favoarea boierului şi în dauna celui ce muncea.

L-o încăierat oamenii pe un logofăt la crâşmă, l-o bătut oamenii, că susţinea că nu fură cu prăjina, toţi cei ce ştiau să dea cu prăjina nu aveau curaj să intre pe la crâşmă, printre oameni, că luau bataie.

Administratorul moşiei avea vreo trei feciori, unul care îşi facea de cap, lovea cu biciul de călare pe oameni, pe femei, se lua călare după femei, fete, sărea călare peste fete, lumea o spus de mai multe ori la primărie, la jandarmi şi primarul şi şeful de post spunea: - ce vreţi? oameni buni, nu vedeţi că e fecior de om mare, cine poate să-i zică ceva, ori vreţi să vă dea afară de pe moşie, ca pentru voi să fiu dat afară din jandarmerie? Oamenii s-au unit şi l-au prins pe Jan al boierului pe câmp, cum fugărea femeile, l-o luat oamenii de pe cal şi l-o pus jos. Un vechil călare s-o dus de o anunţat pe jandarmi, o venit jandarmii la faţa locului, cu vechil cu tot, lumea întărâtată i-a luat pe jandarmi şi pe vechil, i-o bătut, că le-o pierit pofta de a mai sări cu cai peste femeile oamenilor. Oamenii care au fost de faţă, au fost daţi în judecată la Tribunalul Dorohoi, la judecata lor, s-o ridicat tot satul, cerând că de nu li se face dreptate, acolo le rămâne ciolanele celor ce judecă. S-o ridicat un avocat de le-o luat apărarea ţăranilor năpăstuiţi şi în felul cum o vorbit i-a revoltat pe toţi oamenii că nu s-a mai ales nimic din dosarul lor. Pe judecător şi pe avocatul ce le-o luat apărarea, o fost daţi afară să nu mai judece, oamenii o venit la primărie, o cerut să vadă palma lui Cuza, primarul nu o avea la locul unde sta, au trimis de au adus-o de la curtea boierească şi era mai mare, că pentru boier se măsura cu palma lui Cuza, dar pentru ţărani cu cea falsă.

Oamenii revoltaţi l-au ciomăgit pe primar, s-o dus unul călare, o adus palma lui Cuza din alt sat şi o măsurat prăjina la curtea boierească, o venit Filichide, stăpânul moşiei, l-o chemat pe preotul din sat, pe toţi crâşmarii, care aveau dugheană şi cu alţi chiaburi s-o vorbit ce-o fi, ce dihanie o intrat în sat, cum de până acum erau oamenii aşa de supuşi, faţă de curtea boierească, faţă de primărie, cum se face c-o ajuns să fie bătut Jan al boierului, ce-i dacă sare cu calul peste femei, se juca că-i tânăr, zburdalnic şi acuşi nu se ştie dacă mai scapă cu viaţă din spital, din bătaia ce i-o dat-o oamenii. Să-1 bată şi pe jandarm ? O înebunit lumea în sat, trebuie aflat cine-s aceia ce aţâţă, acea mână ce lucra în umbră, aici in sat. Cum să se poată afla, că aici nici popa, nici vechilul, logofeţii, nu.ştiau că la noi în sat era Ştefan Rusu, care era aşa de bine ascuns şi el umbla din sat in sat şi peste tot lumea îl acoperea.

Cam aşa clocotea si fierbea lucrurile până în iarna lui 1907, când, la curtea boierească, la angajamente, ca pe la sfarsitul lui februarie 1907, Ştefan Rusu, a venit dinspre Botoşani. Cei ce ştiau ce-i cu el, l-au îneongiurat şi au pus la cale ca şi în alte sate să pornească la acţiune. S-au pregătit cete de oameni cu diferite roluri, sarcini, cei care aveau cai buni să fie la îndemână şi într-o seară, târziu, apar două cete de oameni, cam de cîte douăzeci, o ceată pe o muche de deal, şi pe altă muchie de deal, altă ceată. Că satul era într-o vale şi începe prima ceată a strâga toţi odată: - Aşa măi, mâine la curtea boierească, la împărţit pământul măăăi ! Şi răsuna valea satului şi după un răstimp începe cealaltă ceată şi din răstimp în răstimp, a început să se vadă câte o scânteie de lumină pe la case şi în tot satul se auzea şoapta; prin mijlocul satului se auzea ropote de cai ce goneau, a treia ceată tot de vreo douăzeci de oameni. Au venit la clopotniţa bisericii, au început să tragă clopotele, tot din răstimp în răstimp şi între golurile clopotelor se auzeau strigătele de pe deal, măăăăi, mâine la curtea boierească, să împărţim pământul, măăăi!

Aşa o durat până în zorii zilei, cum s-o făcut ziua mare, puhoi de lume, oameni şi femei, urcau la deal la curtea boierească, curtea era pe deal, sus, deasupra satului, cu copaci mulţi şi mari cârduri de păsări şi porci, lumea o umplut ograda, în cerdac apare Nicolai Foca, un om de peste 60 de ani, bărbat impunător, care judeca bine ce vorbea şi spune:

- Oameni buni, aici unde am venit sunt toate catastifele noastre de pe moşie, nimeni nu are voie să pună mâna pe ceva, nu avem voie a

strica ceva, de a distruge, decât să stăm cu conducerea de vorbă, să împărţim pământul moşiei, căci pământul noi îl muncim şi e al nostru.

Toată lumea se ferea ca un pai să nu se mişte, cei ce l-o căutat pe boier, nu l-o găsit, nici contabilul, nimic. Toţi erau ascunşi bine. La urmă, boierul l-o găsit într-un poloboc mare, contabilul la un argat, l-o adus la cancelarie pe boier, i-o dat drumul în vale până la pârâu, peste câte o dat polobocul, vai de capul celui ce era ascuns acolo. Din pârâu l-o scos pe boier, la curte o luat toate catastifele şi pachet le-o făcut.

Oamenii au luat toate planurile moşiei, ca să aleagă oamenii care să împartă pământul. O hotărât lumea să rupă legătura cu telefoanele, a venit lumea la primăre. Primarul era fugit cu frate-său vechilul pe moşie, lumea a hotărât să aleagă o altă conducere. S-o rupt firul de telefon şi pe prispa primăriei apare un grup de oameni. Alegem altă conducere, au spus oamenii, cu un altul mai bun, Gheorghe Roman, bine l-o ghicit şi alţi zece ca el, a hotărât sărăcimea satului să trimită şase oameni cu catastifele de la curtea boierească şi planurile la Dorohoi. Cei şase erau: Costache Vătămanu, Nicolae Bartan, Vasile Burlan, Şchiopu Gheorghe, Toader Gherman şi Frunzătoacă Văduva, ei au hotărât ca întâi să lase documentele la un cunoscut din Dorohoi şi aşa s-au prezentat la Prefectură unde au fost arestaţi. Pe loc noua conducere a protestat, o cerut că de nu le dă drumul delegaţilor, ei pornesc cu tot satul şi-i eliberează.

Timp de trei zile o fost linişte în sat, apoi cei peste o sută de înstăriţi în frunte cu fostul primar vin spre mijlocul satului, cealaltă parte, sărăcimea cu noua conducere era la podul lui Chiriac. S-au apropiat amândouă cetele la vreo cincizeci de paşi. Sărăcimea era ceată mare de câteva mii, noul primar era în faţă şi spune: - Uite, oameni buni, noi, tot satul, ne-am ridicat pentru pământ, voi vedeţi toată lumea asta la primărie, a ales altă conducere cu mine în frunte şi am jurat, acei ce apără drepturile lor, dacă vreţi pământ şi dreptate, veniţi alături de noi, cu voi nu avem nimic, ce vreţi voi cu noi?

Şi de-o parte şi de alta ... tace. Vechiul primar avea cu el puşca de vânătoare şi îndreaptă puşca să tragă, Gheorghe Pălăduţă, fost ajutor de primar, strigă: nu trage, şi dă peste puşcă. O scăpat puşca jos, însă de aici s-a încăierat o bătaie care a durat vreo oră.

Vechiul primar şi ceilalţi veneau seara în cete de câte zece-doişpe şi luau din casă pe care-i găseau. Aşa au luat pe Durducan, pe Niculai a Măriucăi, Heghiel Constantin Pavel şi alţii. A doua zi iar s-au strâns cele două cete, s-a încins iar o bătaie care a durat vreo trei zile, până a venit un divizion de roşiori de Ia Eşi şi jandarmi. Când a venit armata, bătaia s-a potolit. Cu jandarmii, a venit prefectul, care a cerut adunarea satului. Nimeni n-a venit din nici o ceată, prefectul a plecat şi a lăsat vorbă la crâşmă că el stă de vorbă numai cu vechiul primar.

In noaptea aceea, iar s-a strigat de cetele celea de oameni: măăi, mâine toată lumea mergem la Dorohoi.

în ziuă, mii de oameni în frunte cu noul primar au luat-o spre Dorohoi să-i scoată pe cei închişi. Tata a ieşit dintre ei şi mi-a spus să mă duc la Rateş să anunţ două familii de evrei ce erau la Rateş, să-i duc la Balinţi la mătuşa mamii, cea săracă, să steie acolo, până s-o linişti lucrurile. Eu la Rateş am anunţat pe cele două familii, pe familia Hascal şi pe Aron Groper şi o luat copiii şi ce-o putut în mână. I-am dus la Balinţi la mătuşa Măriuca. Ea i-a luat în casă, că Balinţi era un sat mic, era linişte acolo.

Lumea care a fost la Dorohoi a fost oprită de armată în marginea satului. Spuneau că s-o sunat trei salve de focuri, au auzit de la alţi oameni şi că pe cei din Vorniceni ca şi pe alţii din alte sate, i-o urcat în vagoane şi i-o dus la Bucureşti. Lumea, care se întorcea la casele lor, a tratat cu ofiţerii de la 2 Roşiori, că la primărie mai sunt vreo şapte arestaţi la care le vor da drumul.... Din cei şapte arestaţi la primărie, le-a dat drumul, însă aşa de bătuţi, că nu au mai trăit mult şi doi au murit, Nicolae Foca şi Ivan C. Dar cei cinci care au scăpat cu oleacă de viaţă, Durducan Costache, Anuţii Păvăloaie, Gh. Pavel, Gh. Zgâriebrânză şi Gh. Steredie, au murit mai târziu, după cei doi. La moartea lor a fost tot satul, puhoi de lume, la groapa lor s-a aranjat să vorbească Vasile Hăvârneanu, Toader Vătămanu şi tata. ... Tot timpul cât a vorbit Hăvârneanu şi Toader Vătămanu, căpitanul de la roşiori a scris . Tata a spus: - Şi eu, oameni buni, vreau să spun câteva vorbe. Aşa-i, e adevărat, că de aici noi ne despărţim pentru totdeauna, de acei ce au căzut în luptă pentru pământ, dar eu îi spun lui domnul ofiţer, scrie, domnule ofiţer, tot ce mai grăim aici, scrie că noi nu vom înceta lupta şi de-om muri noi, apoi

rămân copiii noştri... Şi-a terminat şi el cu: Dumnezeu să-i ierte!

De aici s-o împrăştiet toată lumea. Din tot cea scris ofiţerul nu s-a luat nici o măsură, au plecat toţi roşiorii din sat la locul lor, dar cei şase ce i-a luat şi cu alţii şi i-a îmbarcat în tren şi

i-o dus la Bucureşti, nu s-o mai auzit nimic de ei. Aşa s-a irosit satul care, ca şi alte sate, a rămas posomorât şi mâhnit multă vreme după această răscoală.

*Activitatea lui Vasile Bâgu, născut la Vorniceni, judeţul Botoşani, este cunoscută din manualele de istorie de dinainte de 1989, fiind un activist de frunte şi chiar între întemeietorii PCR la 1921. S-a remarcat în conducerea grevei de la 1933 de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, a semnat din partea PCR pactul celor patru partide în vederea declaşării actului de la 23 august 1944, iar după 1945 a condus Sindicatele CFR din România. Deşi nu a avut şcoală, învăţând să scrie relativ târziu, a beneficiat de un taient ieşit din comun, acela de povestitor, talent care 1-a impus în acţiunile propagandistice comuniste. Ostracizat şi dat afară din PCR de Gh. Gheorghiu-Dej, ca deviaţionist, împreună cu generalul Constantin Doncea, veteran al războiului civil din Spania şi fost viceprimar de Bucureşti, a revenit în timpul lui N. Ceauşescu, publicându-şi o carte cu aspecte din activitatea sa revoluţionară. Dintre multele sale povestiri din trecutul său, cea privind participarea sătenilor din Vorniceniul său natal la răscoala din 1907 a fost şi ea dactilografiată după bandă de magnetofon şi o redăm aproape in întregime, eliminând pasajele confuze. Să remarcăm graiul local în pov ştire şi modalitatea aparte a naraţiunii unui om care, cu o instrucţie adecvată, ar fi putut fi, fară îndoială, după cum au remarcat mulţi dintre cei care l-au cunoscut, inclusiv cei care l-au audiat în două descinderi ale sale la Botoşani în anii '70, mult mai mult decât un activist comunist. Cât priveşte valoarea documentară a expunerii sale, este în afară de orice îndoială, fiind poate una dintre puţinele relatări autentice ale unui martor cu proftind spirit de observaţie, relatare care completează şi concurează în ceea ce priveşte obiectivitatea însăşi documentele oficiale ale vremii (n.n. - Octavian-Liviu Şovan).

CATALOG

17.Scoarţă. înv. 845, comuna Tudora, 3,60xl,50m, urzeală - băteală, lână ţigaie, circa 1890, coloranţi vegetali (PI. 9). Scoarţă dmtr-o singură foaie ţesută în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Î câmpul scoarţei, de culoare neagră sunt distribuite simetric romburi de culoare roşie, verde, cafenie, roz. Scoarţa este răspândită în întreaga zonă, fiind generalizată în întreaga ţară.

18. Scoarţă. înv. 689, comuna Broscăuţi, 2,40x0,88m, urzeală - cânepă, băteală lână, 1930, coloranţi chimici. Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Nu are chenar. In câmpul de culoare neagră sunt dispuse romburi colorate în roşu, mov, galben, verde, de-a lungul ţesăturii, mărginite de jumătăţi de romburi. Scoarţă cu răspândire generalizată în întrega zonă şi în Moldova.

19. Scoarţă. înv. 784, satul Talpa, comuna Gorbăneşti, 3,17x0,98m, urzeală - băteală, lână ţurcană, 1910,coloranţi chimici. Scoarţă dintr-o singură foaie, în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Chenarul îngust de 10 cm, este plasat doar pe părţile laterale ale scoarţei. La capete are dungi de culoare verde şi roşu. In câmpul de culoare neagră sunt presărate independent romburi colorate în roşu, galben, mov, verde.

20. Scoarţă. înv. 690. comuna Broscăuţi, 4,23x0,92 m, urzeală - băteală, lână ţurcană, vechimea circa 1920, coloranţi chimici. Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric de romburi realizate prin alesătură legată. Trei şiruri de romburi dispuse simetric în câmpul scoarţei, încadrate pe margini de jumătăţi de romburi. Scoarţă răspândită frecvent în Moldova.

21. Scoarţă. înv. 800, comuna Cristineşti, 3,77x0,82 m, urzeală - cânepă, lână ţurcană, 1930, coloranţi chimici. Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. în câmpul ornamental al scoarţei, fără chenar, de culoare neagră, sunt dispuse motive ornamentale romboidale, independente, de culoare roşie, galbenă, portocalie, albă, albastră.

22. Scoarţă. înv. 798, comuna Cristineşti, 3,81x0,95 m, urzeală-băteală, lână tigaie, circa 1900, coloranţi vegetali (PI. 10). Scoarţă ţesută dintr-o singură foaie în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. în câmpul scoarţei de culoare neagră sunt distribuite romburi plasate independent în spaţii largi concentrice. Romburile au colorit roşu, galben, mov, verde, roz. Scoarţa are o răspândire generalizată în toată zona şi în întreaga Moldovă.

23. Scoarţă. înv. 952, comuna Tudora, 2,80x0,83 m, urzeală - băteală, lână tigaie, circa 1920, coloranţi vegetali. Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, realizată prin ţesătură cu găurele, cu decor geometric şi compoziţie în joc de fond continuu. Un şir de romburi concentrice dispuse de-a lungul ţesăturii, încadrat cu jumătăţi de romburi. Nu are chenar, Scoarţă întâlnită frecvent în toată Moldova şi în alte zone din Muntenia şi Banat.

24. Scoarţă. înv. 923, comuna Vorona,3,21x1,49 m, urzeală - băteală, lână ţigaie, circa 1890, coloranţi vegetali. Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor vegetal şi geometric, realizat prin alesătură legată. Scoarţă cu chenar unitar lat de 15 cm, ţesut odată cu scoarţa, realizat din motive geometrice legate cu roşu, negru şi cafeniu, dispuse pe un fond de culoare verde deschis. Pe părţile laterale, în exteriorul chenarului se află câte un şir de trei unghiuri şi scări colorate cafeniu. în câmpul scoarţei de culoare neagră, sunt dispuse în registre paralele motive stelare, alternate cu motive romboidale şi cu motivul arborelui vieţii, stilizat într-o variantă deosebită. Motivele stelare sunt de culoare verde cu mov, bej cu roşu. Aceleaşi culori le întâlnim şi la celelalte motive.

25. Scoarţă. înv. 962, comuna Dobârceni, 3,04x1,36 m, urzeală - băteală, lână ţigaie, circa 1890, coloranţi vegetali. Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesuă în două iţe, cu decorul realizat în alesătură legată şi în găurele. Chenarul lat de 8 cm, er.te realizat unitar printr-o înşiruire de triunghiuri în trepte, marcate prin culoarea cafenie. în câmpul scoarţei de culoare neagră, sunt dispuse în registre paralele motive florale - crengi colorate în verde şi boboci, coloraţi în mov cu motive geometrice romboidale, stelare şi spirale, izolate, în nuanţe de roşu şi cafeniu.

26. Scoarţă. înv. 791, comuna Cristineşti, 4,22x1,02 m, urzeală - băteală lână ţurcană, circa 1940, coloranţi chimici (Pl. 11). Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric şi floral stilizat, realizat prin alesătură legată. Fără chenar, are trei dungi la capete care delimitează lungimea scoarţei. în câmpul de culoare roşu închis şi verde deschis (broticiu) alternează şiruri de romburi colorate în roşu, mov, alb, verde, galben cu crengi, cu boboci şi flori de trandafiri colorate în verde şi roşu pe fond de culoare neagră. Aceste ornamente sunt dispuse în registre de-a latul scoarţei, delimitate priun dungi vrâste de culoare roşie, galbenă şi albastră. Scoarţă mai puţin răspândită în zonă care păstrează fidel ornamentica lăicerului şi îmbină motive vechi (rombul) cu motive vegetale noi.

27. Scoarţă. înv. 792, comuna Cristineşti, 1,84x0,9lm. Scoarţă ţesută în două iţe, cu decor geometric, realizat prin alesătură legată. în câmpul scoarţei de culoare neagră sunt dispuse 6 romburi izolate, colorate în roşu, galben şi mov. Pe marginile laterale scoarţa nu are chenar. La capete se află o bandă cu ornamente geometrice, triunghiuri colorate în roşu, albastru şi galben.

28. Scoarţă (fragment). înv. 823, Brehuieşti, comuna Vlădeni, 1,23x1,12 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, coloranţi chimici, circa 1900 (pl. 15). Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric avimorf realizat prin alesătură legată. Chenarul scoarţei, lat de 7 cm este realizat dintr-o linie în zigzag - de culoare roşie. în exterior chenarul este mărginit de o bandă de culoare mov. Câmpul scoarţei este împărţit în pătrate de colorit divers, mov, galben, portocaliu. Fiecare pătrat are în interior câte o pasăre stilizată, colorată în roşu şi alb, mov şi alb, portocaliu şi alb. Pătratele au chenare de culoare neagră.

29. Scoarţă. Inv.901, Dorohoi, 3,13x0,90 m, urzeală - băteală, lână ţurcană, circa 1890, coloranţi vegetali. Scoarţă dintr-o singură foaie ţesută în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Scoarţa nu are chenar, doar patru dungi la capete de culoare roşie, bej şi cafeniu. Câmpul este împărţit în pătrate de culoare cafeniu mai deschis şi bej, fiecare pătrat având un motiv geometric independent realizat prin asocierea mai multor unghiuri (colorate în roşu, bej şi mov). Concepţie ornamentală frecventă pe întreg cuprinsul zonei pentru sfârşitul secolului al XIX-lea.

30. Scoarţă. înv. 1785, comuna Hilişeu-Horia, 1,04x0,99 m, urzeală - băteală, lână ţurcană, circa 1900, coloranţi chimici. Scoarţă ţesută în două iţe, dintr-o singură foaie, în decor geometric, realizat prin alesătură legată. Chenarul unitar îngust de 23 cm, pe fond negru, realizat din motivul vrejului în curpăn, colorat în roşu - asociat cu motivul crucii de culoare galbenă. Câmpul scoarţei este împărţit în pătrate de culoare diferită, portocalie, verde, roşie, negru, galben, fiecare pătrat având înscris un motiv geometric funda de culoare diferită(mov şi roz).

31. Scoarţă. înv, 927, Botoşani, 3,25x1,45 m, urzeală - băteală, lână ţigaie, circa 1890, coloranţi vegetali. Scoarţă compusă din două foi unite la mijloc. Ţesută în două iţe, cu decor geometric realizat prin alesătură legată. Fiecare foaie are pe părţile laterale un chenar lat de 17 cm, realizat din motive geometrice colorate în albastru şi bej, cafeniu închis şi roz pe un fond cafeniu. Chenarul este mărginit de ambele părţi de către o dungă de culoare albastră, înspre exterior şi bej spre interiorul chenarului. La capete, scoarţa este marcată doar de două dungi de culoare cafenie şi bej. în câmpul scoarţei de culoare neagră în fiecare foaie sunt amplasate trei cruci, alternativ cu trei romburi ce au în interior câte o cruce. Crucile sunt colorate în nuanţe de cafeniu şi bej cu o cruce mică în mijloc de culoare albastră. Pe margine, în fiecare foaie sunt jumătăţi de romburi colorate în albastru, roz, cafeniu şi bej.

32. Scoarţă (fragment). înv. 954, comuna Tudora, 1,00x1,50 m, urzeală - băteală, lână ţigaie, circa 1890, coloranţi vegetali (PI. 17). Scoarţă compusă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu motive realizate prin alesătură legată, cu firele de băteală colorate ce se încrucişează pe dosul ţesăturii. Ţesătura are o singură faţă. Chenar lat, dublu, pe margine, la capăt chenar simplu separat de scoarţă şi unit prin cusătură. Chenarul exterior are fondul de culoare verde închis, cu ornament în zigzag. Al doilea chenar de lăţime mai mare are fondul de culoare deschisă şi este ornamentat cu motivulvrejului cu frunze. Câmpul ornamentat cu un motiv central, romboidal, pe fond de culoare verde deschis. Scoarţa, ca ornamentică, este întâlnită în tot cuprinsul zonei. Ea reprezintă o etapă în evoluţia scoarţelor cu chenar. In privinţa tehnicii de lucru a alesăturii constituie o excepţie.

PATRIMONIU IMOBIL

Privire recentă asupra unui monument: casa Enescu din Dorohoi

Dumitru Agachi

Despre semnificaţia casei din Dorohoi în biografia lui George Enescu sunt puţine referinţe, diseminate în diverse contexte, iar pe fondul precarităţii informaţiei operează câteva fraze încremenite, de-a lungul vremii, în limbaj de lemn. În ample monografii referinţele se rezumă la fotografii ale casei, făcute, toate, după amenajarea ei ca muzeu. În lucrarea lui Teodor Balan, Acasă la Enescu , întâlnim reluate câteva dintre rememorările enesciene din 1937: „Satul meu e la fel ca multe altele şi tot ca multe altele - dar incomparabilă e acea casă fără cat, cu prispa de lemn vopsit, unde erau puse la uscat funii de ceapă la soare. Mai departe, pe un dâmb între salcâmi, era o casă mai încăpătoare, curte mică boierească de ţară; şi mai departe, o frumoasă biserică, ale cărei- icoane de aur parcă mişcau în rotocoale le tămâii... Era timpul când muzica se deştepta în jurul meu: mama, uneori, improviza la ghitară, iar tata, uneori, la vioară. Paznicul albinelor era cântăreţ din fluier ca zeul Pan. Ţărani în cămăşi albe brodate cu roşu şi cu albastru cântau doine în asfinţit. La sărbători, ţigani lăutari treceau pe drum... Dar mai ales, domnule - recomandă Enescu interlocutorului său (n. T. B.) - nu te osteni prea mult să cauţi toate acestea în atlasul din copilărie. Le vei găsi între Şiret şi Prut (doi afluenţi ai Dunării) - Iaşii şi Dorohoii, Cracalia şi Liveni Vărnav care

aparţin în propriu amintirilor mele " .

Călduroasa relaţia cu Dorohoii invocată de muzician ţine nu doar de casa

acum muzeu ci şi de alte locaţii. Teodor Bălan subliniază: „Între acest Enescu, al cărui profil artistic fusese atât de bine intuit de francezi, şi cel de acasă nu era o mare deosebire, căci gentileţea şi cordialitatea cu care se comporta la Cracalia şi Dorohoi vădeau putinţa de adaptare a marelui artist. Cânta mai ales la Dorohoi, în casele Tomaziu [...] Doamna Tomaziu, născută Enescu, de aceeaşi vârstă cu compozitorul, era vară primară cu el. [...] «Moş George povesteşte o rudă a compozitorului, trăgea la ei şi, după cină, cu o ţigară de foi în colţul gurii, se aşeza în răcoarea întunericului pe terasă, întru-un fotoliu larg de răchită, scaunul lui obişnuit, se învelea cu un pled şi privea câmpia moldovenească până departe, spre moara lui Fişer... Nu scotea nici o vorbă ceasuri întregi, până când verişoara sa îl întreba de ce stă singur şi nemişcat. «Ascult zvonurile vântului...» răspundea el»"*. O astfel de căldură a atmosferei, tihnită, de data aceasta sub semnul colocvialului, se degajă dintr-o fotografie existentă în actualul muzeu. în cerdacul casei conservarea autenticului construcţiei, a decorului şi atmosferei locului. însă relatarea citată evidenţiază şi altceva: că, totuşi, în puţinele zile petrecute la Dorohoi - densitatea turneelor şi programelor de concerte ale muzicianului a fost remarcabilă - era găzduit de familia rudei sale.

Se poate spune, în sensul adevărului biografic şi împotriva formulărilor mitizante care circulă, că această casă, astăzi muzeu, este lipsită de semnificaţie în biografia lui George Enescu. Această observaţie, oarecum insolită prin semnificaţiile iconoclaste pe care ni le asumăm se bazează însă pe surse documentare credibile. Respectând dorinţa familiei sale şi a muzicianului însuşi, exprimată la plecarea definitivă din România în toamna anului 1946, ca factologicul de o anumită intimitate să fie dezvăluit după treizeci de ani de la moarte, cumpărate cândva de Costache Enescu, bărbatul matur care ajunsese compozitorul şi prietenul său Mihail Jora sunt surprinşi în tihna unei zile înverzite, poate a unei după amiezi. Impresionează faptul că, privind astăzi casa şi locurile, timpul pare îngheţat în acel an, 1932. Porţiunea de cerdac care constituia cadrul fotografiei este şi acum aceeaşi, fiind de subliniat.

Alexandru Cosmovici, văr al compozitorului după mamă, îmbogăţeşte semnificativ biografia muzicianului, prin rememorările sale care poartă marca exactităţii, autenticităţii şi acribiei ştiinţifice, în lucrarea George Enescu în lumea muzicii şi în familie

De altfel, Alex. Cosmovici ţine să marcheze nemulţumirile profunde provocate artistului de cele câteva biografii apărute devreme, în timpul vieţii sale, alcătuite mai mult gazetăreşte, în stil de paparazzi, care denaturau aspecte din viaţa artistului prin procedeul mitizant al substituirii normalităţii vieţii cu haloul (mărcile) geniului ca excentricitate. În decursul celor patruzeci de ani acoperiţi de rememorările lui Alex. Cosmovici, referirile la casa din Dorohoi ţin de anii 1917 şi 1918, în contextul locuirii tatălui său acolo. Chiar şi în timpul luptelor de pe frontul din Moldova din vara lui 1917, deşi linia frontului era aproape, Enescu preferă Teţcanii ca loc al intimităţii creaţiei. La Dorohoi îl vizitează pe Costache Enescu în martie 1917 şi apoi revine în august, în acelaşi an, „să-şi ajute tatăl la mutare şi la instalare la Dorohoi "^s (mutarea acestuia de la Cracalia). Prin urmare, deşi casa îi aparţinea din anul 1910, Costache Enescu o ocupă efectiv abia din 1917, când, subliniază Alex. Cosmovici, tatăl artistului „s-a retras la Dorohoi, pe motive de boală"⁶. în iulie 1818, îşi aminteşte autorul, Enescu „s-a retras la Dorohoi lângă tatăl sau unde, având mai multă linişte, spera să termine complet orchestrarea simfoniei sale "⁷. (Este vorba de Simfonia a III - a, după cum rezultă din context, n. n. D. A.). Diversele părţi ale simfoniei le arătase şi tatălui său, rămas „surprins de noutatea muzicii"*. (Surprins nu tocmai plăcut, după cum sugerează remarcile tatălui, povestite de însuşi George Enescu, n. n. D. A.). Pentru finalul aceluiaşi an, Cosmovici notează, marcând ritmul trepidant al vieţii artistului, că acesta „s-a mai repezit în decembrie şi până acasă, la Dorohoi, unde tatăl său era suferind. De aici s-a întors cam abătut. îl frământau o serie de probleme pentru viitor"⁹. Costache Enescu moare în 1919. Începând cu anul 1920 preocupările (şi relaţia) compozitorului cu proprietatea din Dorohoi rămân doar administrative: în anul 1920 revine în oraş să vadă „cum s-au aranjat treburile (casei, n. n. D. A.) după moartea tatălui său". Acelaşi Alex.

Cosmovici notează că „formele necesare pentru moştenirile de la Liveni şi Dorohoi i le aranjase, în lipsă, avocatul din Dorohoi, respectiv vărul Gheorghe Tomaziu, soţul Lucreţiei Enescu"¹⁰.

O penultimă revenire a artistului, de care aminteşte Cosmovici, va fi cea din mai 1932, când, putem afirma cu certitudine, a fost făcută în cerdac fotografia de care deja am amintit. Despre apetenţa enesciană pentru anumite locuri în care reuşea să creeze, Alexandru Cosmovici oferă indicii precise, ţinând să precizeze că, în această privinţă, „lucrurile erau bine chibzuite ", în „ cele şase luni pe an destinate creaţiei, lucrând în tihnă, cum dorea el, fie la Sinaia, fie în familie, la Teţcani" . (sublinierea îmi aparţine, D.A.) Pe baza acestei argumentaţii putem afirma că inscripţia "comemorativă, pe placă de marmură, existentă în cerdacul muzeului este forţată în conţinut: în această casă a locuit Costache Enescu tatăl marelui muzician George Enescu. Aici, în popasurile sale mai îndelungate, compozitorul a realizat o parte din opera sa (Simfonia a III - a, Cvartetul cu pian nr. 2, op. 30 şi altele). De la astfel de notaţii, pasul următor a fost, desigur, făcut, încât fraze inspirate doar de radicalisme locale, susţinute de hilare generalizări care nu corespund nici pe departe realităţii, se regăsesc ici - colo: „în casa în care şi-a petrecut o parte din viaţă marele musician român, în care s-a odihnit, s-a inspirat şi a creat unele din operele sale"¹¹.

Concluzia demonstraţiei rămâne o simplă evidenţă: casa din Dorohoi îşi are rolul său, mult mai important sub aspect simbolic şi nu biografic, în a marca doar relaţia compozitorului cu oraşul care

aparţine „în propriu amintirilor mele", cum însuşi remarca¹³.

Documentele existente în muzeu, Ghidul Muzeului Memorial George Enescu şi Schiţă monografică a Muzeului Memorial George Enescu Dorohoi trebuiesc admise cu semnificative rezerve, întrucât nu citează sursele bibliografice şi nu sunt produsul unei analize critice a acestora. Textele aparţin diverşilor muzeografi, însă după aspecte comune de

redactare, vizibile cu uşurinţă, cele mai multe sunt scrise de învăţătorul Ion Bălan, muzeograf încă de la înfiinţarea muzeului, 1957. Muzeograful remarcă una dintre calităţile casei, aceea legată de stilul acesteia: „Muzeul memorial este amenajat într-o casă veche, construită în stil moldovenesc. Casa a aparţinut prin cumpărare lui Costache Enescu, tatăl muzicianului din anul 1910, locuind acolo efectiv din anul 1916. Din anul 1919 (anul morţii lui Costache Enescu - n. n. D.A.) casa a rămas moştenire lui George Enescu, în anul 1946 fiind donată Academiei Române, prin testamentul lui George Enescu de la Tescani din 1946, pentru ca în anul 1957, după moartea Maestrului, să fie transformată în muzeu. " O cuvenită rectificare: în anexele din volumul lui Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii şi în familie ⁴, sunt publicate Amintirile lui Romeo Drăgici despre George Enescu, anii 1912 - 1955 (o voce autorizată, întrucât avocatul Romeo Drăgici a fost prietenul şi procuratorul muzicianului şi director al Muzeului George Enescu din Bucureşti între anii 1958 - 1979) în care se precizează explicit că donaţia s-a făcut către stat şi nu către Academie, cu atât mai mult cu cât se afirmă că „în actul de donaţie a Teţcanilor către stat n-a putut fi cuprins şi cel de donaţie a bibliotecii către Academia Română".

Din texieie existente în muzeu rezultă că proprietatea imobiliară situată în

Dorohoi, pe strada Carmen Sylva nr. 81, compusă din casă („ ridicată pe temelie de piatră şi cu cerdac, cu fântână şi atenanse în curte [...] în spate se află o întinsă livadă") cu toate dependinţele din jur şi o suprafaţă de 3474 m² a fost dobândită de Costache Enescu prin cumpărare de la familia căpitan Golombovici. Documentaţia muzeului precizează că actul de vânzare s-a transcris la Tribunalul Dorohoi în anul 1910. încercarea noastră de a consulta acest act la Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale nu a dat rezultate, arhiva Tribunalului Dorohoi pierzându-se, în cea mai mare parte, în timpul refugiului din 1944.

În alte trei pagini scrise la maşină, existente în muzeu, nedatate şi nesemnate însă atribuibile stilistic aceluiaşi Ion Bălan, text intitulat Povestiri despre George Enescu, este fixată tradiţia locală, evident deformantă, cu referire la unele momente privindu-l pe muzician. Preluăm, totuşi, o informaţie referitoare la statutul casei în acea perioadă: „După moartea lui Costache Enescu [...] casa proprietatea lui George Enescu a fost închiriată colonelului Ion Barcan, fostul commandant al Regimentului 29 infanterie din localitate ".

Dacă această casă a avut reduse implicaţii în biografia artistului, iar formule de tipul „o adevărată casă de odihnă şi creaţie" nu îşi au just temei, în schimb legarea casei de numele lui George Enescu a salvat la propriu acest edificiu cu valoare în sine de monument de arhitectură. Cităm din documentaţia muzeului, credibilă sub acest aspect, întrucât prezintă acţiuni şi demersuri relatate de către cei care le-au iniţiat: „După stingerea din viaţă a maestrului, un grup de intelectuali din Dorohoi, în frunte cu inimosul Constantin Radinschi, au întocmit un memoriu, adresat Ministerului Culturii (cu adresa nr. 5052/1955). Se cerea în acest memoriu ca locuinţa, fostă proprietate a familiei Enescu, să fie transformată în muzeu. [...] Ministerul Culturii aprobă la data de 11 iunie 1955 (cu adresa nr. 1221) restaurarea casei din strada Republicii şi transformarea ei în casă muzeu [...] După eliberarea casei care pe atunci era ocupată de S. M. T. -ul fostului raion Dorohoi, s-a trecut la lucrări de reparaţii, împrejmuire şi amenajare, cu sprijinul I. G. O. - ului". Muzeul a fost inaugurat la 18 august 1957.

S-a regăsit la muzeu un Dosar cu documentaţia privind reamenajarea Muzeului Memorial George Enescu, Dorohoi, documentaţie semnată „muzeograf I. Balan" şi având înscrisă data 1968. Muzeograful şi-a motivat demersul într-un memoriu de 6 pag., fixând tematica pentru 8 camere amenajate şi întocmind schiţe de amenajare pentru 6 camere. Cercetarea pe care am întreprins-o în muzeu m-a condus la concluzia că asupra clădirii nu s-a intervenit semnificativ din punct de vedere arhitectural şi constructiv şi că în afara adosării unei încăperi la faţada posterioară, de schimbarea finisajului faţadelor laterale, de obturarea unei ferestre la faţada laterală dreapta (probabil la amenajare, din necesităţi de configurare convenabilă a spaţiului interior) nu s-au produs modificări denaturante, încât edificiul conservă admirabil arhitectura sa iniţială. Din alte documente rezulta că, probabil pe baza solicitării muzeografului transmise autorităţilor în anul 1968, muzeul a fost renovat în anul 1970.

În privinţa datării edificiului, singura informaţie întâlnită este cea din Lista monumentelor istorice - Botoşani¹⁵, unde apare următoarea notaţie lapidară: circa 1860. Observaţiile ţinând de alcătuirea construcţiei, imaginea ei de ansamblu, decoraţia, planimetria, conduc la probarea credibilităţii datării: a doua jumătate a sec. al XIX - lea. Concluziile analizei de teren ne-au îndreptăţit să adaptăm, în parte, la acest caz, consideraţiile de fineţe ale Eugeniei Greceanu din articolul Arhitectura civilă a oraşului Botoşani în veacul al XIX - lea, publicat în Revista muzeelor şi monumentelor, anul XLIX, nr. 2/1980. Aspectele descrise în articol ne-au condus la încadrarea casei Enescu din Dorohoi într-o arhitectură de subtilă sinteză, după rafinarea echilibrată a influenţelor: sobrietatea medievală, conotaţiile arhitecturii populare de deal şi munte, ale celei de târg, ale celei de sugestie transilvăneană. Planul se încadrează în formula clasică prin prezenţa tindei, devenită, printr-o mărire totuşi neostentativă a suprafeţei, adevărat vestibul şi prin cele patru camere dispuse simetric. La faţada principală cerdacul cu

lăţimea de 1,30 m este dezvoltat într-un singur volum, paralel laturii lungi a dreptunghiului de bază. Soclul înalt al cerdacului, din zidărie de lespezi de piatră, a derivat din adaptarea la terenul în pantă accentuată. Ca şi în alte cazuri remarcate de Eugenia Greceanu în Botoşani, sculptura în lemn a cerdacului este foarte simplă. Stâlpii dezvoltă aceeaşi secţiune pe întreaga înălţime, de 14 cm x 14 cm, având doar muchiile uşor teşite. Balustrada, cu înălţimea de 0,75 m, are o alcătuire extrem de simplă, oarecum contrastantă cu decoraţia laborioasă a pervazurilor ferestrelor. Balustrada este formată dintr-o reţea de şipci de 4 cm x 1 cm, dispuse înclinat după două direcţii, distanţa dintre şipci fiind de 9 cm.

Autoarea constată pentru Botoşani, menţionând că aspectul se întâlneşte şi la Suceava, particularitatea tratării acoperişului cu două pante, aspect pe care noi îl evidenţiem şi în cazul casei Enescu din Dorohoi. Mai mult, în cazul casei în discuţie, pe laturile scurte sunt timpane triunghiulare, centrate de ferestre care luminează podul. Regăsim astfel o formulă considerată doar specific transilvăneană, imagine cu totul comună în zona Bistriţa, până în Mărginimea Sibiului, Eugenia Greceanu explicând pertinent preluarea influenţelor transilvane în această zonă prin intensificarea relaţiilor culturale şi economice. Eclectismul arhitecturii este vizibil şi rămâne cu totul remarcabil modul - cum şi-a făcut loc multitudinea de sugestii, printr-o sinteză operată, în fond, doar de talentul creator popular, pe un volum construit relativ redus. în cerdac, la partea superioară a peretelui faţadei principale, este plasată modenatura clasică a amplei cornişe. Sub cornişă este plasat un decor cu înălţimea de 30 cm. de influenţă vizibil neogotică, desenul ogivelor în succesiune fiind realizat din baghete zugrăvite în alb, de 4 cm. lăţime. La pereţii faţadelor, inclusiv la ce& principală, se detaşează pilastratura, marcând influenţa clasicizantă

de sorginte apuseană. Raportul plin - gol al faţadei eu cerdac, diminuat în favoarea golurilor, conferă monumentalitate clădirii. Sobele, tâmplăria şi feroneria sunt cele originale, de epocă, ferestrele având tocurile decorate cu pervazuri ample, lucrate cu model traforat.

Structura de rezistenţă este pe pereţi portanţi din zidărie de cărămidă de format vechi, diafragmele având grosimea, atât cele exterioare, cât şi cele interioare, de 50 cm. Fundaţiile din piatră sunt continue sub ziduri. Planşeul este din lemn, tencuit la intrados pe suport din şipci şi stuf, purtând stucaturi simple pe contur.

O analiză a stării construcţiei care a cumulat efectele timpului, ale mediului mecanic - climatic şi factorului uman, ale seismelor repetate (dintre care 5 semnificative) şi ale evoluţiei amplasamentului, prin dezvoltarea tasărilor diferenţiate, va face obiectul unei expertize tehnice la care lucrăm. Sugestiile tehnice vor fi transmise celor care sunt în drept să acţioneze pentru restabilirea clădirii. Ce considerăm mai important să transmitem, sperând într-o bună receptare, ţine de necesitatea conservării construcţiei ca model, destul de singular pentru Dorohoi, al epocii pe care o reprezintă.

Componenţa socială

Din datele de mai sus rezultă că, până în veacul al XVIII-lea, structura socială a Botoşanilor a cuprins două categorii principale: prima, comunitatea majoritară a orăşenilor ; cea de a doua, reprezentanţii puterii centrale şi anume: vornici de târg, slujbaşii însărcinaţi cu strângerea birurilor domneşti, curtenii şi slujbaşii cancelariei domneşti (în faza de funcţionare a curţii de la Popăuţi).

Absenţa boierilor din oraş şi numărul redus al celei de a doua categorii sociale nu au implicat, însă, o egalitate în drepturi a comunităţii orăşenilor. Prin analogie cu situaţia altor oraşe medievale din Moldova şi Ţara Românească¹⁷⁹ sau din Transilvania,¹⁸⁰precum şi din interpretarea datelor de arhitectură şi urbanism care reflectă structura socială (vezi capitolele II şi III) se desluşeşte existenţa unei stratificări bazată în principal pe avere, treapta superioară fiind reprezentată de patriciatul urban.

Cu tot numărul foarte redus al datelor documentare ce s-au păstrat cu privire la patriciatul românesc, P. P. Panaitescu a intuit ridicarea acestei stări în veacul al XV-lea, deducând şi unele drepturi speciale de care beneficia, ca - de exemplu - acela de a lua parte la investirea domnului ţării, dar i-a atribuit un caracter detaşat de comunitate, un fel de nobilime a oraşelor, deşi din patriciat făceau parte neguţătorii bogaţi ai oraşului¹⁸¹.

Caracteristicele patriciatului german al oraşelor din Transilvania, alcătuit din negustori şi meşteşugari bogaţi,¹⁸² fruntaşi ai comunităţii prin propria capacitate de organizare a producţiei şi schimbului, legaţi de soarta aceleiaşi comunităţi prin specificul activităţii lor, infirmă compararea cu nobilimea - respectiv boierimea - care, de altfel, nu a putut interveni în administraţia oraşelor din toate provinciile istorice ale României până către sfârşitul veacului al XVII-lea.¹⁸³ Acceptând ca definiţie a patriciatului medieval - pătura înstărită, organic implicată în viaţa economică şi în administraţia colectivităţii urbane - est evident că şi oraşele din Moldova şi Ţara Românească au avut un patriciat al negustorilor şi meşteşugarilor, cuprinzând pe acei oameni buni şi bătrâni orăşeni care făceau parte din sfatul mare, participând la rezolvarea problemelor obşteşti pe lângă dregătorii aleşi.¹⁸⁴ Din cadrul acestui patriciat s-au ales desigur şoltuzii şi pârgarii,¹⁸⁵precum şi staroştii de bresle.¹⁸⁶

Masa orăşenilor cu drepturi a fost constituită de meşteşugarii în majoritate români¹⁸⁷ şi de negustorii români şi armeni, proprietari de case şi dughene, care stăpâneau în devălmăşie şi moşia târgului, pentru păşunat şi arat.¹⁸⁸

Pe lângă patriciat şi obştea liberă a orăşenilor, s-au aflat oamenii fară avere şi - în consecinţă - fară drepturi depline: locuitorii satelor de pe ocolul târgului, cei care se întreţineau din munca zilnică (mici meseriaşi, calfe, ucenici, servitori) - dintre care cei mai mulţi se integrau în acea categorie a săracilor din oraşe, consemnată documentar la Roman în timpul lui Ştefan cel Mare.¹⁸⁹

La Botoşani,, mahalaua ţigăniilor, aşezată pe drumul Sucevei în zona insalubră a pârâului Căcaina, reflectă starea socială a sărăcimii. Mai năpăstuită - prin teren inundabil şi parcelare minimală - este mahalaua calicimii din zona de nord-vest a Târgului Nou; denumirea ei păstrează amintirea acelor locuitori ai oraşului care nu- şi puteau câştiga existenţa prin muncă (infirmi, copii orfani, bătrâni) şi care au fost organizaţi în bresle ale calicilor sau ale mişeilor, puse sub autoritatea înaltelor instanţe bisericeşti, cu statut ce urmărea apărarea celor neputincioşi de abuzuri fiscale şi asigurarea cerinţelor elementare de trai prin fondul constituit din pomeni al breslei.¹⁹⁰

O primă modificare a acestei stratificări, cu consecinţe însemnate pentru structura oraşului, a constituit-o stabilirea în oraş a numeroase familii de boieri, atraşi de importanţa pieţei de schimb din Botoşani.¹⁹¹începutul acestui proces poate fi pus în primele decenii ale veacului al XVIII-lea; un act de vânzare din 26 iulie 1723 consemnează ca martori mulţi boiari şi oamen(i) bun(i), târgoveţi ş(i) de la ţar(ă).¹⁹²Totuşi, stabilirea uni număr mai mare de familii s-a produs probabil după 1750, dacă ţinem seama de memorial vorniciei Botoşanilor, din 21 martie 1825, către Logofeţia cea mare, referitor la jalba locuitorilor târgului prin care se cerea împuternicire târgoveţilor vechi de a-ş rândui epitropi dintre dânşii, pe aciia ce obştiia îi va alegi...necutezând mai mulţ din boierii de aice, ce sunt şezători de puţână vremi, a se amesteca la iraturile târgului şi la epitropie...¹⁹³

Familiile boiereşti au cumpărat de la târgoveţi atât locuri de casă cât şi dughene, cu precădere în Târgul Vechi şi în Mahalaua Vrăbienilor, mai rar în Târgul Nou. Cităm următoarele documente:

-1 martie 1742, act de vânzare a unei dugheni din Uliţa Băcăliilor (în Târgul Vechi) având ca martori pe boierii şi mahalagii din prinpregiur¹⁹⁴

- 16 februarie 1766, Grigore Ghica cere ispravnicului de Hârlău să se hotărască^să se delimiteze prin hotărnicire) proprietăţile stolnicului Constantin Grecianu, care a avut ni şti dugheni acolo în târgul Botoşanilor cu locul lor; aproape de dughenile dumisale au cumpărat o casă cu locul ei, de la un Mihai Rusu.¹⁹⁵

- 20 septembrie 1766, act de vânzare prin care Afenduli cupeţ ot Botăşeni cu soţia Irina vând dumnealui vornicul Lupul Balşe o pivniţă cu dughiane şi cu crâşmă şi cu tot locu ce este în târgu Botăşeni, pi Uliţa veche (Calea Naţională, s. n. - E. C.), alăture cu casăle lui Drăgan Jidovul, în potriva dughenilor dum(isale) vornicul Balş, care li au cumpărat di la Digeriatu Arman...¹⁹⁶

- 4 mai 1776, hrisovul lui Grigore Ghica referitor la Târgul vitelor menţionează drumul ce vine pintre dughenile dumisale visterniceasăi Catrinii Catargioai şi pintre dughenile stolniceasăi Cogălniceniţei.^{19 7}

- 25 septembrie 1783, Iacobu Lefticariul vinde pitarului Ştefan Vârnav o casă în Botoşani, cumpărată în 17777 prin zapis întărit.¹⁹

- 19 octombrie 1784, paharnicul Ioniţăă Canano, trimis de domnie pentru a verifica legalitatea folosirii terenurilor în târguri, dintre care o parte le stăpânesc unii şi alţii fără a avea hrisoave domneşti, constată: ... la cercetare ce am făcut târgului Botoşenilor, între alte locuri (stăpânite fără hrisov) ce sau găsit aicea în Botoşeni a mănăstirilor şi a boierilor, s-au găsit şi două locuri a dumisale paharnicul Ianachi Calimah; însă un loc la Târgul Nou, loc sterp, care acest loc îl are dumnealui paharnic dat de târgoveţi, după cum au fost obiceiu aicea la Botoşeni... şi ...un loc iarăşi al dumisale... la mahalaoa Târgului Vechiu, pe cari loc sunt casele dumisale; şi acest loc îl are dumnealui paharnic o samă de cumpărătură, iar o samă este a dumisale, dăruit de dumnealui răposatul vornic Andronachi...¹⁹⁹

- 11 noiembrie 1792, Catrina, soţia lui Gheorghi Dumbrăvanul, vinde un loc postelnicului Ştefan Vârnav.²⁰⁰

- 18 martie 1796, act de hotărnicire a locului lui Vasili Balş, clucer, la mahalaua Vrăbienii.²⁰¹

- 12 decembrie 1808 - Ion Dragomir vinde biv vel cămăraşului Petrachi Vârnav o casă în mahalaoa Vrăbienilor, în poporul preacuvioasei maica noastră Paraschevi.²⁰²

- 12 iunie 1810, David Goilav cumpără o dugheană în mahalaoa Târgului Nou din Botăşani, în hotar cu stolnicul Ianachi Codrescu.²⁰³

- în 1828, mitropolia din Iaşi are 51 dugheni în Botoşani, pe care le dă în schimb vel-vornicului Alexandru Calimah pentru un loc în Iaşi.²⁰⁴

- Prezenţa proprietăţii boiereşti în activitatea de negoţ a Botoşanilor este reflectată în planul pieţei târgului(Piaţa 1907), întocmit în 1857 de Rudolf von Kugler (fig.3): întreaga latură de nord a pieţei este ocupată de 21 de dughene ale lui Teodor Pisoţchi (probabil acelaşi cu sedarul Tudorachi Pisoţchi care, în 1841, era preşedinte al Eforiei şi avea o casă, 40 de dugheni şi 3 locuri sterpe în Botoşani - vezi Gorovei, Monografia, p. 135), precum şi de alte 21 dughene ale agăi Costachi Ciolac. Acelaşi plan consemnează denumirea de Uliţa Boierească pe care a purtat-o actuala stradă a Transilvaniei, desemnând probabil direcţia mahalalei Vrăbienilor, locuită în mare parte de boieri.

Catagrafia din 1832 consemnează prezenţa în Botoşani a 405 boieri,²⁰⁵ cifră care însumează membrii a circa 100 de familii. Datele statistice prezentate de Nicolae Şuţu în 1849 dau cifra de 289 boieri în întreg districtul, fără posibilitate de a aprecia câţi anume erau stabiliţi în oraş. Este probabil că retragerea din activitatea de negoţ a boierilor moldoveni a avut loc după 1860, o dată cu trecerea comerţului în mâinile evreilor, fenomen care a determinat şi schimbarea radicală de profil economic a târgoveţilor români: siliţi să renunţe la meşteşuguri şi negustorie, aceştia au revenit la economia semi-rurală de la care porniseră în veacul al XIV-lea, procesul fiind încheiat în 1898, când se spune că centrul oraşului este populat mai mult cu comercianţi şi industriaşi, iar mahalagii se ocupă mai mult cu agricultura şi cu creşterea vitelor,²⁰⁶

NOTE

179. P. P. Panaitescu, Oraşele, p. 164-170.

180. Maja Philippi, Cives civitatis Brassoviensis. Untersuchungen uber die soziale Struktur des Biirgertums von Braşov im 14. und 15. Jahrhundert, în R.R.H., XV, 1976, 1, p. 11-28.

181. P. P. Panaitescu, op. cit. p. 165-166.

182. Cu privire la pătrunderea meşteşugarilor bogaţi în patriciatul Braşovului, la sfârşitul secolului al XV-lea, adică în momentul când cuceririle teritoriale turceşti au drept urmare scăderea comerţului internaţional de tranzit şi intensificarea schimbului — implicit a producţiei locale de mărfuri - între Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, vezi M . Philippi, op. cit..p. 24-27. Până în prezent, chiar acei cercetători care acceptă existenţa patriciatului urban românesc în secolele XV-XVI, îl văd alcătuit doar din mari negustori, din cauza sărăciei documentelor despre meşteşugari - vezi R. Manolescu, Le problème du patriciat dans les villes de la Valachie et de Moldavie (XV^e siècle - première moitié du XVI^e

siècle), în RRH, XCV, 1976, nr. 1, p. 29-38.. Pare însă logic ca accesul meşteşugarilor în pătura conducătoare a oraşelor să fi avut loc concomitent în toate provinciile istorice româneşti, supuse aceloraşi consecinţe ale noii conjuncturi politico-economice.

183. Cu excepţia capitalelor-reşedinţe ale domnitorilor români şi ale principilor Transilvaniei. Cât priveşte nobilimea existentă în oraşele Transilvaniei în veacul al XI V-lea, datorită luptei comunităţilor împotriva drepturilor ereditare - vezi M. Philippi, op. cit.,p. 15-16; E. Greceanu, Die mittelalterlichen Baudenkmăler der StadtMediasch, Bucureşti, 1971, p. 10.

184. N. Grigoraş, Instituţii feudale, p. 348-352.

185. Tradiţia acestui criteriu de selecţie se regăseşte în alegerea epitropilor în 1825: negustori cinstiţi... cu durere pentru târg şi cu stare, aleşi de târgoveţii vechi, dintre dânşii - vezi nota 141.

186. N. Grigoraş, op. cit., p. 405: ... staroştii apar ca oameni cuprinşi, proprietari de vii, imobile şi chiar ocini. Urmează enumerarea concludentă a averii unui staroste de ciocli din Iaşi.

187. Conform N. Grigoraş. op. cit., p. 403, cele trei bresle consemnate în 1716 (dubălari, alămari, cizmari) erau bresle armeneşti, fapt care nu este pus în lumină de A. Gorovei, Monografia, p. 310.

188. P.P.Panaitescu, Oraşele, p. 166.

189. Ibidem, p. 168-180.

190. N. Grigoraş, op. cit., p. 405-407.

191. N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, în Botoşanii în 1932, p. 7-8;A. Gorovei, Monografia, p. 292.

192. N. Iorga, Studii şi documente, VII, P. 121.

193. Ibidem, V, p. 267-268.

\94. Ibidem, VII, p. 122-123.

195. Ibidem,V, p. 253.

196. Ibidem, VII, p. 125.

197. Ibidem, V, p. 255.

198. Ibidem, VII, p. 130.

199. Ibidem, V, p. 257-258.

200. Ibidem, VII, p. 132.

201. Ibidem, p. 138.

202. Ibidem, p. 140.

203. Ibidem, p. 141.

204. A. Gorovei, Monografia, p. 62.

205. Ibidem, p. 91-92.

206. Marele dicţionar geografic al României, I, p. 563.

COLECŢII, COLECŢIONARI

Donaţia - Colecţia Maria şi Nicolae Zahacinschi

Steliana Băltuţă

Colecţionarii sunt, de regulă, oameni obişnuiţi, care, pe lângă meseria lor, îşi dedică viaţa unei pasiuni care le înnobilează viaţa, ieşind din banalul cotidian într-un mod plăcut şi chiar instructiv.

Printre cei mai cunoscuţi în zona Botoşanilor, s-au numărat sau se numără Aristotel Crâşmaru din Drăguşeni, Arcadie Mihăilescu din Miorcani, Temistocle Malec din Ghireni, Dumitru Jar din Darabani, Ştefan Ciubotariu din Suliţa, Aurel Dorcu din Botoşani, Ioan Pascal din Mitoc, ş. a., cu colecţii de istorie, arheologie, numismatică, botanică, zoologie, artă, unele constituite în reuşite colecţii şcolare, din care, din păcate, o mare parte s-au risipit în ultimii 10-12 ani, ca să nu mai vorbim de numeroşii colecţionari de timbre şi monede.

Printre cei care, după o viaţă întreagă de sacrificii şi muncă au reuşit să adune o colecţie impresionantă de etnografie se numără şi soţii Maria şi Nicolae Zahacinschi, din Mihăilenii Botoşanilor, care, prezentându-şi colecţia, afirmau în 1985: ...În chipul acesta a început să prindă contururi colecţia noastră de artă populară românească contemporană. După mai bine de douăzeci de ani de peregrinări şi strădanii, această colecţie numără astăzi peste 8.000 de exponate. Se găsesc în cadrul ei, într-o vecinătate firească, mai mult de 2.000 de piese de ceramică smălţuită sau nesmălţuită, roşie sau neagră (oale, ulcele, căni de apă şi de vin, ceşti, străchini, talere, ulcioare, ploşti, figurine, fluiere, mari vase ornamentale sau funcţionale, zeci de linguri cioplite din lemn, sute de ştergare, năframe, peşchire, marame, trăişti din păr de capră ori din lână sau bumbac, feţe de pernă, căpătâie, cergi, scoarţe ţesute la război şi alese în gherghef cărora li se alătură, cu simfonia lor coloristică, 4.000 de ouă încondeiate. Toate aceste piese au fost adunate de pe întreg cuprinsul ţării, direct din mâinile celor care le-au izvodit. Ele poartă, toate, amprenta stilistică a zonei din care provin şi paralel cu ea, întregindu-i semnificaţiile, sigiliul artistic inconfundabil şi irepetabil al creatorului.

Din această bogăţie, colecţionarii au donat numeroase piese Muzeului Ţăranului Român de la Bucureşti, Muzeului Etnografic al Brăilei şi Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani. La Botoşani, donaţia numără 1146 de obiecte şi a fost făcută în două etape, în anii 1983-1986 şi în anul 1992.

Parte din această donaţie a fost expusă în 1986 într-o clădire veche, de secol XIX, la Mihăileni-Botoşani, locul de naştere al lui Nicolae Zahacinschi. Din cauza deteriorării în timp a clădirii, exponatele au fost aduse la Botoşani, făcând obiectul

expoziţiilor temporare, din lipsă de spaţiu pentru o expoziţie permanentă Născut la 6 noiembrie 1919, la Mihăileni, într-o familie de olari, Nicolae Zahacinschi a îmbrăţişat meseria de farmacist, pe care a şi practicat-o. Pe lângă profesia aleasă,

timp de peste 20 de ani din viaţă i-a dedicat şi pasiunii de a alcătui o bogată colecţie de artă populară, adunată din mai multe zone etnografice ale României. Soţia sa, Maria Zahacinschi, medic cardiolog, născută Dragomir, la 5 martie 1922 la Caracal, jud. Olt şi care a profesat la Institutul de Geriatrie Ana Asian, din Bucureşti, a împărtăşit pasiunea de colecţionar a soţului.

Şi astăzi, Maria Zahacinschi îşi aminteşte de pasiunea care i-a animat pe cei doi soţi să colecţioneze nestemate ale artei populare româneşti, colecţie care va duce peste vremuri talentul meşterilor. Nicolae Zahacinschi nu mai este, dar efortul şi strădania materializate într-o valoroasă colecţie au rămas, continuând să amintească de cei care au ştiut să preţuiască arta populară, ca izvor veşnic viu şi proaspăt.

Colecţionarii au publicat şi două studii. Primul, semnat Nicolae Zahacinschi, Mihăilenii de altădată (Bucureşti, 1982) şi al doilea, semnat Maria şi Nicolae Zahacinschi, Elemente de artă decorativă populară românească (Decorarea ouălor)(Bucureşti), 1985;.

În încercarea de a populariza cel puţin o infimă parte din bogăţia colecţiei pe care o deţine Muzeul etnografic botoşănean, pe linia afirmată şi practicată de revista Forum cultural de valorificare a patrimoniului naţional cultural din nordul moldav, publicăm alăturat câteva din preţioasele piese ce fac mândria instituţiei muzeale botoşănene.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici