Revista Forum cultural, anul IV, nr. 3, septembrie 2004 (14)

Aşezarea fortificată de la Cotu Copălău, situată pe moşia satului medieval dispărut Jorovlea, este amplasată la marginea abruptului existent între Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei şi asigura supravegherea unei întinse zone expusă raidurilor populaţiilor intrusive.

Sondajele arheologice efectuate aici în 1985, 1988 şi 1990 au permis identificarea a două faze de construcţie a fortificaţiei. Săpăturile din incinta cetăţii au descoperit şi două locuinţe de suprafaţă, cu mult material ceramic, semn al unei locuiri intense¹. Acest fapt ne-a determinat să reluăm săpăturile, având în vedere şi faptul că singurul loc în care se pot efectua cercetările arheologice este o poiană, în care se practică agricultura, existând pericolul real de a se distruge total resturile de locuire umană existente aici.

Din aceste motive, săpăturile întreprinse au avut ca scop localizarea şi dezvelirea locuinţelor din perimetrul restrâns al poienii din zona împădurită a cetăţii şi obţinerea unor date referitoare la modul de construcţie al acestora, intensitatea locuirii ca şi a unor elemente de datare mai exacte, funcţie de materialul arheologic descoperit.

Efectuarea săpăturilor propriu-zise a constat în 17 secţiuni (marcate de la 6 la 22) şi casete cu o suprafaţă totală de 900 mp, prin care s-au excavat 630 mc, secţiuni plasate în partea de sud a fortificaţiei, lângă valul şi şanţul de apărare. S-au descoperit opt locuinţe de suprafaţă şi una semiîngropată (L9), cu o suprafaţă totală de circa 220 mp.

Stratigrafia aşezării este relativ simplă, constând dintr-un singur nivel de locuire, de culoare cenuşie, sub un strat arabil foarte subţire. Singura diferenţă de culoare este dată de umplutura locuinţelor, care se prezintă de regulă, sub forma unui sol negru, compact. Terenul fiind în pantă uşoară, s-a constatat creşterea grosimii stratului de cultură pe panta sudică a aşezării.

Executarea secţiunilor, în zone impuse de către spaţiul limitat înconjurat de pădure, cu lungimi cuprinse între 13 şi 47 m a permis dezvelirea pe traseul lor a opt locuinţe de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni în jurul a 3,54/7-9 m, precum şi a unei locuinţe circulare semiîngropate, cu diametrul de 5,16 m, cu adâncimea maximă de la nivelul de călcare antic de 0,45 m. Forma şi dimensiunile locuinţelor au putut fi stabilite, în lipsa urmelor de pari, prin masa de lutuială arsă păstrată, ca şi a resturilor ceramice, a pietrelor, oaselor şi arsurilor provenind de la incendierea acestora, care se întindeau, de regulă, pe întreaga suprafaţă a locuinţelor. Nu s-au putut identifica urme de pari, în mod surprinzător, nici în locuinţa 9, ceea ce presupune o modalitate de construire aparte.

Afectarea de către lucrările agricole nu a permis decât identificarea câtorva din resturile de vatră, de regulă aflate direct pe sol, cu probabilitate unele fiind pietrare sau având lutuială.

În cele 17 secţiuni şi nouă locuinţe cercetate în campania din anul 2003 s-a descoperit un variat material arheologic în care predomină ceramica reprezentată de peste 7300 de fragmente şi numai de câteva vase întregibile. Din această cauză prelucrarea statistică a frecvenţei formelor ceramice şi asocierea cu decorul lor specific întâmpină unele dificultăţi.

Ca în toate aşezările fortificate din spaţiul est-carpatic s-au putut deosebi mai multe categorii: ceramica lucrată cu mâna şi cu roata, la aceste specii adăugându-se ceramica grecească de import.

Ceramica lucrată cu mâna, preponderentă cantitativ, a fost confecţionată din sorturi diferite de pastă şi prin tehnici deosebite de ardere. O primă categorie o reprezintă pasta poroasă care avea ca degresant cioburi pisate şi microprundişuri. Vasele realizate dintr-o astfel de pastă au fost arse diferit, în consecinţă ele au culori variate: cărămizii spre brun-deschis pe ambele feţe, cele mai numeroase, dar apar şi vase care au culori mai închise până la cele negre sau cele cu faţa exterioară neagră şi cea interioară cărămizie. Ca forme, dintr-o astfel de pastă s-au modelat vase bitronconice, vase în formă de clopot şi vase borcan, acestea reprezentând peste 60% din ceramica găsită la Cotu-Copălău. Mult mai rar acest gen de pastă s-a utilizat în modelarea castroanelor şi cănilor. Menţionăm că şi tipsiile, cu o frecvenţă apreciabilă (3%), s-au realizat tot dintr-o astfel de pastă.

Decorul specific al formelor menţionate mai sus constă, în ordinea frecvenţei lui, din brâul alveolar însoţit uneori de proeminenţe, din proeminenţe simple dispuse pe umărul vaselor, din brâul continuu, butoni rotunzi, şiruri de alveole şi rar, din brâul crestat.

Ceramica fină cu un degresant mai mărunt are suprafeţele lustruite, de cele mai multe ori acoperite cu angobă. Ca forme specifice acestei categorii menţionăm castroanele, străchinile şi cănile. Predomină castroanele invazate (20% dintre formele individualizate), cele cu marginea dreaptă şi evazată fiind rare. Intre căni (10%) se găsesc exemplare cu toarta supraînălţată, torţile fiind cu secţiunea rotundă sau rectangulară, uneori şi în bandă lată. Tot acestei categorii de pastă îi aparţin şi câteva fragmente de fructiere. Menţionăm că s-au identificat şi imitaţii, mai mult sau mai puţin reuşite, după forme greceşti a căror frecvenţă (aproximativ 1,5% din formele identificate) este apreciabilă, fiind reprezentate exclusiv de imitaţii de lekane.

Ceramica lucrată cu roata cuprinde un procent de numai 1% din totalul descoperirilor. In general, fragmentele sunt mici şi greu de încadrat tipologic. Majoritatea fragmentelor sunt din pastă cenuşie, dar s-au găsit câteva cărămizii şi chiar negre. Predomină ca forme castroanele invazate şi în al doilea rând cănile, unele vase având fundul inelar, sunt forme locale care derivă din cele lucrate cu mâna.

Ceramica de import, ceva peste 1% din total, este reprezentată, în principal, de fragmente de amfore care, în ordinea frecvenţei, provin din Sinope, Thassos, Kios, Rhodos, Mende şi Heracleea Pontica ². Şi în săpăturile din anii anteriori au apărut astfel de fragmente de amfore, între care şi fragmente din oraşul calcidian Mende. Prin numărul de fragmente se poate remarca faptul că centrele sud-pontice (Sinope şi Heracleea Pontica) au fost foarte active. Alături de materialul amforistic în S 13 sau mai găsit şi două fragmente mici de kantaros cu firnis negru care pot fi datate în sec. IV a. Chr., dar fară a putea face alte precizări. în general, materialul fiind fragmentat excesiv, nu oferă, din păcate, încadrări cronologice mai precise.

Dintre obiectele de lut ars menţionăm că s-au găsit numeroase fusaiole, o figurină antropomorfa ca şi două fragmente de creuzete. Intre materialele descoperite menţionăm, de asemenea, o brăţară de fier cu secţiunea rotundă, de tipul celor cu capetele îngroşate şi deschise, ca şi două vârfuri de săgeţi din bronz, de formă piramidală, cu trei aripioare şi dulie scurtă, fară spin. După noua cronologie a antichitatilor scitice aceste săgeţi pot fi datate în limitele sec. al V-lea a. Chr. Toate materialele menţionate mai sus se află în curs de restaurare la Muzeul Judeţean Botoşani.

Succinta prezentare a materialului ceramic cu analogii în toate vestigiile din spaţiul carpato-nistrian încadrează îndeosebi aşezarea fortificată de la Cotu-Copălău în sec. IV-III a.Chr., dar începuturile ei par a fi mai vechi. în acest sens aducem în discuţie cele mai timpurii forme ceramice care eventual pot fi datate. între materialele ceramice câteva cer o datare mai timpurie. Menţionăm că este vorba de două fragmente de vase cu profilul drept, cu brâuri alveolare sub buze, combinate cu perforaţii plasate sub acestea, ornamente aşa-zise de tip scitic. Alte câteva fragmente au crestături pe buze sau brâuri alveolare sub acestea, ori proeminenţe mari, rectangulare. în fine, am deosebit două străchini cu buzele tăiate drept, ornamentate cu brâie scurte, în relief. Subliniem că tot acest material este redus cantitativ. O serie de cercetători leagă formele şi ornamentele mai sus pomenite de moşteniri din Hallstatt-ul târziu, ca dovadă fiind şi cele cu decor de tip scitic³. De fapt, nu dispunem de criterii sigure de departajare a ceramicii getice care ar putea fi atribuită celei de a doua jumătăţi a sec. V de cea pe care o datăm în sec.IV. In această situaţie, ţinând cont şi de prezenţa celor doua vârfuri de săgeţi, datate în sec. V, putem presupune că începutul aşezării fortificate de la Cotu-Copălău poate fi plasat în sec. V a. Chr., cel mai târziu la mijlocul lui, subliniind că vieţuirea cea mai intensă aparţine secolelor IV-III. Nu avem, în schimb, nici un fel de materiale care să indice încetarea locuirii produsă cândva spre sfârşitul sec.III a. Chr. ca şi în cazul majorităţii aşezărilor fortificate din spaţiul est-carpatic.

Am sublinia un fapt caracteristic aşezării fortificate de la Cotu-Copălău. într-o suprafaţă de numai cu ceva peste 1000 mp săpată în interiorul fortificaţiei s-au dezvelit 11 locuinţe. Deşi calculele matematice, având în vedere eşantionul nostru statistic redus, nu sunt totdeauna revelatoare, ne putem pune totuşi întrebarea, câte complexe de acest gen ar putea

să fi fost într-o suprafaţă de 70.000 mp, cât cuprinde întreaga incintă? în acest sens, trebuie să aducem în discuţie şi o altă situaţie. După dispunerea în grupuri a mai multor locuinţe în planul general al săpăturii, cum este cazul cu LI si L2 sau cu L5-L9, putem presupune că ele nu sunt contemporane. Cum încadrarea cronologica a formelor ceramice (materialul arheologic cel mai abundent sau chiar unicul), în stadiul actual al cunoştinţelor noastre este încă nesatisfacător, precizările de acest gen nu sunt încă posibile, nedispunând de elemente certe pentru o stratigrafie orizontală. Deci densitatea de locuire este relativă, având în vedere parcursul întregii existenţe a aşezării de aproape trei secole.

Aşezarea getică fortificată de la Cotu- Copălău se înscrie în seria celor de tip "pinten barat", cu o suprafaţă medie şi o existenţă încadrată între sec. V-III a.Chr., fiind asemănătoare cu alte situri de acest fel din Moldova. Cercetarea acestui obiectiv - având în vedere abundenţa materialului ceramic şi rezultatele obţinute până la această dată - trebuie să fie continuată pentru o mai bună cunoaştere a acestui gen de monumente de mare importanţă în cadrul civilizaţiei getice.

O situaţie cu totul nouă - şi care ridică numeroase probleme în legătură cu utilizarea fundaţiilor primei biserici de către cea de-a doua - a fost remarcată în cuprinsul S III, amplasată pe mijlocul absidei altarului, adică în continuarea a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte axul longitudinal al bisericii. In primul rând, este de reţinut observaţia că în S III au fost descoperite nu mai puţin de patru morminte de înhumare, fiind posibile de conturat numai gropile mormintelor 8 şi 9, în cuprinsul cărora s-au aflat singurele schelete conservate în conexiune anatomică normală, în rest fiind vorba de reînhumări sau de morminte deranjate. Adâncimea medie la care se aflau aceste morminte era de 1,10-1,20 m de la nivelul actual de călcare, ceea ce dovedeşte că, în zona de est a bisericii actuale, restaurarea de la finele secolului al XIX-lea nu a mai fost însoţită de decapările masive observate în zona de vest a bisericii, unde - datorită decapărilor amintite - s-au descoperit resturile răvăşite ale unor morminte de copii la adâncimea de 0,38-0,45 m. Ca simplă precizare de natură arheologică, menţionăm că, în aceeaşi S III, s-a descoperit jumătatea superioară a unei cădelniţe bine conservate, piesă care fusese împodobită cu capetele a trei îngeri, realizate prin turnare şi fixate de piesa principală prin lipire (s-au păstrat numai două din aceste ornamente aplicate, de la cea de-a treia păstrându-se numai urma lipirii; piesa a fost predată, pentru restaurare, Muzeului de istorie din Botoşani - v. foto).

S III s-a dovedit, însă, foarte importantă pentru problema suprapunerii planimetrice a celor două biserici de la Dorohoi. într-adevăr, dacă - începând de la peretele de vest al bisericii actuale şi mergând până în zona celor doi contaraforţi care mărginesc absida altarului pe laturile de nord şi sud - este limpede că actuala construcţie este mai îngustă decât cea precedentă (fapt dovedit de retragerea zidurilor ei în raport cu fundaţia mai veche), situaţia înregistrată în S III este total diferită: aici, absida altarului bisericii actuale are o fundaţie proprie, mai puţin adâncă decât cea a primei biserici şi executată într-o manieră diferită; indiferent dacă şanţul de fundaţie străpunge humusul medieval sau pământul galben, aspectul fundaţiei este unitar, ceea ce, după părerea noastră, reprezintă deosebirea esenţială între fundaţia absidei altarului şi cea a restului construcţiei.

De aceea, în funcţie de observaţia amintită, avansăm ipoteza că lungimea bisericii actuale este mai mare decât a celei anterioare şi că absida primei biserici se află în interiorul absidei ctitoriei lui Ştefan cel Mare, ceea ce obligă la efectuarea unei săpături arheologice în altarul bisericii actuale.

De o importanţă deosebită pentru stabilirea raportului dintre planul bisericii actuale şi fundaţia celei anterioare s-a dovedit a fi S IV. în primul rând, s-a confirmat observaţiua din S II, în sensul că ambele construcţii au fost prevăzute cu un contrafort situat pe ambele laturi lungi, în punctul care delimitează absida altarului de porţiunea de zid dintre aceasta şi absidele laterale (de nord şi de sud). S IV (situată pe latura de sud a bisericii actuale), a fost amplasată astfel încât să cuprindă parţial, atât contrafortul cât şi un tronson al zidului dintre absida laterală de sud şi absida altarului, această amplasare permiţându-ne observaţii foarte importante asupra modului în care construcţia actuală a folosit fundaţia celei precedente.

Spre deosebire de situaţia constatată în S II (de pe latura de nord), în S IV s-a observat că, pentru ţeserea contrafortului de elevaţia zidului bisericii actuale, s-a impus realizarea unui zid în formă de arc de cerc, ce deschiderea spre exterior, zid care porneşte, foarte probabil, chiar de la absida laterală de sud, fără însă, să se poată verifica Această ipoteză, din cauză că spaţiul dintre contrafort şi absida laterală de sud era ocupast de un picior de sprijin al schelei.

în schimb, o importantă observaţie făcută în S IV şi-a găsit confirmarea în S V (tot pe latura de sud a bisericii, situată în dreptul zidului despărţitor dintre naos şi

pronaos), şi anume: din motive care nu vor putea fi elucidate decât prin degajarea întregii fundaţii a absidei laterale de sud, la ridicarea bisericii actuale s-a procedat la orizontalizarea fundaţiei acesteia, începând cu colţul de sud-est al pronaosului până, inclusiv, la contrafortul amintit mai sus. Orizontalizarea s-a realizat printr-o zidărie cu aspect de elevaţie, în ciuda faptului că,. prin funcţie şi cota la care era situată {ea aflându-se sub nivelul de călcare din jurul bisericii actuale), ea servea drept fundaţie.

Din păcate, situaţia stratigrafică din S IV şi SV (în imediata apropiere a fundaţiei bisericii) nu a permis legarea acestei intervenţii de o fază anume a construcţiei bisericii, în ambele secţiuni amintite existenţa unor gropi de morminte chiar în imediata apropiere a zidului distrugând total stratigrafia zonei. Chiar şi aşa, însă, dar numai cu titlu de ipoteză, ni se pare plauzibilă legarea acestui orizont a fundaţiei de momentul construirii bisericii actuale; toate observaţiile făcute în jurul bisericii (a se vedea precizările făcute anterior) conduc la concluzia că terenul pe care au fost construite ambele biserici prezenta o puternică înclinare pe direcţia vest-est, înclinare care a trebuit să fie corectată în momentul în care s-a ridicat cea de-aq doua biserică. Oricum, observaţiile făcute asupra fundaţiei absidei altarului (în S III) favorizează formularea ipotezei că întreaga jumătate de est a bisericii (naosul şi altarul) ridică probleme a căror cercetare impune dezvelirea integrală a fundaţiei bisericii pe latura de sud, în toată zona dintre pronaos şi altar.

În strictă legătură cu cele de mai sus trebuie pusă şi deranjarea zonei amintite, în timpul lucrărilor de restaurare a monumentului. Săpături făcute în lungul fundaţiei au provocat distrugerea integrală a numeroase morminte din imediata apriopiere a zidului sudic al bisericii, iar antrenarea pe verticală a unei mari cantităţi de materiale arheologice (mai ales ceramică) nu ne-a mai lăsat posibilitatea atribuirii startigrafice a acestor materiale, ceea ce a avut efecte cu totul negative asupra înţelegerii necesităţii orizontalizării fundaţiei, pe latura de sud a bisericii actuale. De altfel, în context, este de amintit şi faptul că aceloraşi intervenţii legate de restaurarea bisericii actuale li s-a datorat şi deplasarea a două mici lespezi funerare, aflate la numai câţiva centimetri de fundaţia absidei laterale de sud, în S IV, într- o poziţie cu totul nefirească: ambele erau aşezate răsturnat, cu faţa spre zidul bisericii, fără să corespundă unor morminte clar delimitate.

În sfârşit, pentru a încheia prezentarea situaţiei din S IV, mai trebuie adăugată precizarea că, în peretele de est al acesteia, la depărtare de circa 1,10 m de contrafort şi la adâncimea de 1,30 m de la nivelul actual de călcare, a fost descoperit craniul unui schelet (notat M 11), care, intrând sub malul secţiunii, nu a putut fi cercetat şi dezvelit. în schimb, din zona craniului s-au recuperat câteva fragmente de ţesătură de fire metalice, provenind de la o maramă (?) care acoperea craniul (fragmentele de ţesătură au fost încredinţate, pentru conservare şi restaurare, Muzeului de istorie din Iaşi).

Lucrarea de faţă îşi propune a suplini - pe cât posibil aceste lacune prin descrierea mai amănunţită a tuturor peceţilor oraşului Botoşani cunoscute până acum şi a altora care n-au fost evidenţiate încă, paralel cu urmărirea modului în care evoluţia oraşului şi a organului său administrativ se reflectă şi prin prisma modificărilor suferite de aceste peceţi. Ne-am oprit la anul 1862 pentru ca odată cu formarea şi consolidarea statului român modern nu se mai poate vorbi de „Pecete a oraşului" în accepţiunea pe care a avut-o până la această dată.

Problema sigiliilor folosite de vechile târguri şi oraşe din ţara noastră fiind strâns legată de întemeierea, organizarea şi dezvoltarea acestor târguri şi oraşe, este necesar mai întâi să stabilim şi pentru Botoşani, fie chiar şi cu aproximaţie, data sau perioada de când despre această localitate se poate vorbi ca despre un oraş sau târg - în înţelesul medieval şi caracteristic^- Moldovei şi Ţării Româneşti din această epocă. In această privinţă părerile au fost şi sunt împărţite.

N. Iorga a afirmat că Botoşanii au fost multă vreme un sat care s-a transformat în târg ,, destul de târziu", iar această transformare s-a făcut prin aşezarea vremelnică a domnitorului Petru Rareş în cuprinsul lui. „Astfel - spune Iorga - Botoşanii avură după săteanul Botăş, un al doilea părinte, pe Petru Vodă"¹⁵. Aceeaşi afirmaţie o menţine Iorga şi ulterior, arătând ca în vremea lui Ştefan cel Mare Botoşanii erau numai un sat¹⁶ care s-a menţinut în această situatie până la un anume punct din¹⁷domnia lui Rareş .

Din păcate, autoritatea lui Iorga a făcut ca această părere să fie preluată fără rezerve atât de Artur Gorovei¹⁸ cât şi în alte lucrări mai recente datorate lui P. P. Panaitescu¹⁹, D. Ciurea ²⁰ş.a.

Este de mirare că nici Iorga şi nici cei care au fost de aceeaşi părere cu el n-au observat că teoria formării târgului Botoşani abia în vremea lui Petru Rareş este infirmată de însăşi prima atestare documentară a acestui târg, atestare care este făcută în opera lui Grigore Ureche: „Scrie letopisetul nostru că în anul 6947, noiembrie 28, intrat-au în ţară oaste tătărască, de au prădatu şi au arsu pâna la Botăşani şi au arsu şi târgul Botăşanii²¹.

Aşadar, târgul Botoşani există neîndoielnic încă de la 1439, deci cu un secol înaintea lui Petru Rareş, iar felul cum este citat în cronică ne îndreptăţeşte să afirmăm că, întrucât la acea dată târgul era destul de cunoscut şi înfloritor încât a putut atrage pofta de jaf a tătarilor, existenţa sa este cu mult mai veche.

Unii cercetători susţin chiar că Botoşanii, ca târg, asemenea oraşelor Baia, Şiret, Suceava, Hotin ş.a. este anterior formării statului feudal Moldova. Argumentele aduse de ei se axează în special pe atestarea prezenţei armenilor²² în Botoşani căci aceştia, fiind negustori, nu sau stabilit decît în târguri şi oraşe deja constituite sau într-un stadiu avansat de constituire.

Armenii „au opt biserici în Moldova, dintre care cele mai vechi sunt cea de la Botoşani, ridicată în 1350, şi cea de la Iaşi, care datează din 1395" afirmă, încă în 1849, N. Suţu²³ bazându-se pe tradiţia păstrată de armeni la acea dată.

Grigore Goilav - susţinând valabilitatea celor spuse de N. Şuţu - aduce un argument interesant şi anume: „O evanghelie scrisă pe pergament şi păstrată aici fia biserica armenească din Botoşani - n.nj, după memorialul scris pe ea, a fost făcută la Kaffaohat în anul 803, era armeană, ceea ce ne dă anul 1354 d.Chr. Aceasta ar corespunde cu data tradiţiei arătată de dl. N. Soutzo²⁴".

B. P. Hasdeu susţine şi el că oraşul Botoşani este anterior întemeierii statului: „îndată după a doua deseălecare a Moldovei, Botoşanii se bucură de însemnătatea unui centru comercial moldo- polon. încă înainte de Dragoş acest oraş cuprinde în sine o numeroasă poporăciune armeană; o poporăciune nu numai esenţialmente negustorească, ci încă aflătoare în legături comerciale cu Galiţia în care armenii erau de mult răspândiţi" . Fiind de părere că la Botoşani a existat o biserică armeană foarte veche, Haşdeu admite şi data de 1350 ca an în care aceasta a fost construită .

Iorga însuşi, referindu-se la stabilirea armenilor în Ţările Române arată că aceştia sunt foarte vechi în Moldova „Pe unii din ei domnii cuceritori i-au apucat ca orăşeni bine înjghebaţi prin aşezările lor²⁷. Şi, în contradicţie cu cele afirmate despre transformarea satului lui Botăş în târg datorită lui Petru Rareş, Iorga conchide: ,,Botoşanii ar fi rămas pentru totdeauna satul descendenţilor lui Botăş dacă nu ar fi avut pe armeni²⁸.

Temeinice argumente pentru susţinerea părerii că Botoşanii erau deja un târg la 1350 aduce şi C. C. Giurescu într-o lucrare mai recentă în care demonstrează logic posibilitatea existenţei aici, şi la acea dată a unei biserici armene²⁹.

Din şirul informaţiilor cu care s-ar mai putea dovedi vechimea mult mai mare decât secolul al XVI-lea a Botoşanilor ca târg se cuvine să menţionăm pe cea dintr-un document foarte important, dar căruia, din păcate, i s-a dat prea puţină atenţie. Este vorba de cartea dată de Petru Şchiopul negustorilor din Liov, la 8 ianuarie 1579³¹, unde arată că adunând pe toţi negustorii moldoveni şi pe boierii de ţară şi întrebându- i „despre starea primitivă a comerţului nostru international" i s-a răspuns că „din vechime locul nundinelor era în Botoşani; mai în urmă neguţătorii îşi aleseră o localitate mai aproape de fruntarie, anume în Sipineţ, apoi Alexandru Vodă şi predecesorul nostru loan Vodă mutară nundinele tocmai la Hotin".

Prin urmare, cel mai vechi târg sau iarmaroc³² internaţional din Moldova este cel din Botoşani şi el datează încă din perioada „primitivă", adică de început a relaţiilor comerciale externe, care - după cum se ştie - s-au stabilit chiar de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea³³, deci cu mult timp înainte de formarea statului.

Faptul relatat de document este destul de verosimil pentru că oricine priveşte harta marilor drumuri comerciale transcontinentale ce străbăteau şi Moldova în acea perioadă³⁴ observă cu uşurinţă că Botoşanii îndeplineau o condiţie esenţială care putea să determine transformarea sa din sat în târg şi anume aceea că se afla la intersecţia a două mari astfel de drumuri: primul care urma ruta M. Baltică - Liov - Cameniţa - Hotin - Dorohoi - Botoşani - Hârlău- Iaşi - spre S.E. prin Lăpuşna, ramificându-se apoi spre Crimeia, Cetatea Albă, Chilia şi Vicina; al doilea drum care venea din vestul Europei la Praga - Viena - Buda - Bistriţa - Baia - Suceava - Botoşani - Ştefăneşti - peste Prut spre Soroca - ţinuturile tătăreşti până în Crimeia.

În afară de aceasta, faţă de Suceava, Ştefăneşti, Dorohoi şi Hârlău socotite cele mai vechi târguri din Moldova, Botoşanii se află la urmatoarele distanţe aproximative: 42 km., 50 km., 40 km., şi respectiv 50 km. adică la exact cât se putea parcurge într-o zi pe drumurile impracticabile şi cu mijloacelc de transport de atunci, ceea ce înseamnă că vrând-nevrând negustorii ce umblau pe aceste drumuri trebuiau să facă, în mod obligatoriu, popas la Botoşani.

Aflat şi la intersecţia celor două mari drumuri comerciale, din loc de popas Botoşanii au devenit şi loc pentru schimb şi desfacere de mărfuri. Consecinţa nu putea să fie decât transformarea localităţii din sat în oraş încă din acele vremuri îndepărtate.

NOTE

15.N. Iorga.Inscripţii Botoşănene", Buc. 1905, p. 5-6 şi 8.

16 N. Iorga - "Istoria românilor prin călători", ediţia a Il-a, vol. I, Editura Casa Şcoalelor, Buc. 1928, p. 55-56.

17. Idem, p. 113

18. A. Gorovei - Op. cit., p. 7

19. P. P. Panaitescu în „Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova - sec. XIV-XVII", Ed. Ştiinţifică, Buc. 1957, p.414: „în secolele XIV - XVII se ridică Galaţii, Focşanii, Botoşanii".

20. D. Ciurea - Op. cit., loc. cit., p. 159, trimiterea nr. 6: „Evident nu toate oraşele din Moldova aveau aceeaşi vechime. Sistemul de conducere, în vigoare la cele existente, a fost extins prin imitaţie şi la cele mai noi (Galaţi şi Botoşani în sec. XVI)". Vezi şi D. Ciurea - „Noi consideraţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în secolele XIV - XIX" în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol", VII, Iaşi, 1970, p. 24: „în secolul XVI se dezvoltau abia Galaţii şi Botoşanii, care îşi afirma existenţa sub Petru Rareş, la egală distanţă între Suceava, Ştefăneşti, Dorohoi şi Hărlău ".

21. Grigore Ureche - „Letopiseţul Ţării Moldovei", ediţia P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., Buc. 1955. p. 76

22. O bogată argumentare şi bibliografie privind migraţiile armenilor, stabilirea lor în Ţările Române şi rolul jucat de ei în economia acestora vezi la H. Dj. Siruni: „Cronica armenilor din Ţările Române" în „ANI - Revistă de cultură armeană anul I, decembrie 1935; „Armenii în viaţa economică a Ţărilor Române" - extras din „Balcania", nr. II - III Buc. 1944, ş.a.

23. Vezi „Notions statistiques sur la Moldavie par le Prince Nicolae Soutzo", Iassz, 1949, p. 52, şi N. Suţu - „Opere economice" volum apărut în traducerea şi sub îngrijirea lui Ion Veverca, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1957, p. 137.

24. Gr. Goilav — „Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de răsărit a Europei", extras din „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", vol. X, fasc. II, Buc. 1909, p. 4.

25. B. P. Haşdeu - ,,Ioan Vodă cel Cumplit", Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1942, p. 167, trimit, nr. 5.

26 B. P. Haşdeu -„Armenii in România", în „Columna lui Traian", anul I, 1870, nr. 30, p. 3.

27. „Neamul Românesc", anul I, nr. 14, din 25 iunie 1906.

28. N. Iorga - „Patru conferinţe despre Armenia: Les Armenieus de Roummanie", Buc. 1929, p. 82.

29. C. C. Giurescu - „ Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene", Bucureşti, 1967, p. 89-90. Referindu-se la faptul că în 1365 Catolicosul Mesrob înfiinţează episcopatul armean din Liov căruia-i supune şi bisericile din Moldova, precum şi la hrisovul din 30 iulie 1401 prin care Alexandru cel Bun recunoaşte pe episcopul armenesc Ohanes acordându-i scaun la Suceava si punând sub autoritatea lui toate bisericile armeneşti din ţară şi pe popii lor, autorul trage concluzia firească: dacă în anul 1401 sunt amintiţi armeni în tot cuprinsul ţării bisericile si popii lor, nu e de mirare că a existat o asemenea biserică în Iaşi, în 1395, adică numai cu 6 ani înainte. Iar faţă de dispoziţia luată în 1365 de Catolicosul Mesrob, nu ne mai surprinde nici existenţa unei biserici armene în Botoşani in 1350.

30. Dintre acestea deosebit de interesantă ni se pare cea prin care G. Pray arată că, pe la începutul domniei sale Alexandru cel Bun a stabilit circa trei mii de familii de emigranţi armeni în şapte târguri din Moldova. Deşi Pray nu arată care sunt târgurile şi deşi asupra altor oraşe au existat păreri deosebite, toţti istoricii români şi străini, tară excepţie au numit Botoşanii între acele şapte „oraşe" („civitates").-Vezi H. Dj. Siruni - „Armenii în viaţa economică a Ţărilor Române", extras din „Balcania", nr. II - III, Buc., 1944, p. 26-27.

31. Document publicat de B. P. Haşdeu în Archiva Istorică a României", t. I, partea Il-a, Buc. 1865, p.172-174.

32. Nu cunoaştem motivul pentru care Haşdeu a tradus cuvântul Earmark" cu „nundine" şi nu cu „iarmaroc".

33. N. Grigoraş-,, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiile lor până la Regulamentul Organic", Iaşi, 1942, p. 11.

34. Vezi C. C. Giurescu - op. cit., p. 56 şi harta de la p. 57.

Arta populară din zona Botoşanilor Scoarţe şi lăicere (8)

dr. Angela Olariu

37. Scoarţă (fragment), ^lA. înv. 2681, Botoşani, 2,40x1,00 m, urzeală-băteală, lână ţigaie, coloranţi vegetali, circa 1890 (PI. 24-25). Fragment de scoarţă, tăiată pe mijloc în lungime, ţesută în două iţe, cu decor vegetal şi geometric realizat în alesătură în găurele. Scoarţă cu chenar lat de 15 cm, unitar, de culoare cafenie, diferită de cea a câmpului negru ornamentat cu pomul vieţii prezentat foarte stilizat, alternat cu romburi, mărginite de un rând dinţat la chenarul lateral.

Pe câmpul scoarţei de culoare neagră se află dispuşi brăduţi. între brăduţi sunt şiruri de romburi şi steluţe în colorit cafeniu şi roşu.

Mijlocul scoarţei (în lăţime) este marcat printr-un brad de dimensiuni mai mari, mărginit de două şiruri de motive mici geometrice. Scoarţa este întâlnită în întreaga zonă. Prin chenarul pe care-1 are, marchează o fază de

dezvoltare a scoarţei mai vechi, cu motivul brăduţului.

38. Scoarţă. înv. 786, Botoşani, urzeală- băteală, lână ţigaie, cu decor geometric şi vegetal realizat prin alesătură legată. Pe câmpul scoarţei de culoare neagră sunt dispuşi de-a latul ţesăturii brăduţi coloraţi în nuanţe de roşu, roz, galben şi mov. Intre brăduţi, alternativ sunt câte două romburi colorate în aceleaşi nuanţe. Scoarţa nu are chenar, doar o dungă la capete.

P1.24. Foaie dintr-o scoarţă ornamentată cu brăduţi, roate, funde şi stele. Colorit vegetal. Scoarţă răspândită în zonă. Prin dispoziţia ornamentului şi lipsa chenarului şi prin dimensiuni mai păstrează legătura cu lăicerul. Constituie o fază de început a scoarţelor cu decor vegetal.

P1.25. Detaliu-arborele vieţii, din ornamentica chenarului.

39. Scoarţă. înv. 2669, comuna Bucecea, 3,16x0,91 m, urzeală, lână ţigaie, circa 1880, coloranţi vegetali(Pl. 27-29).

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric şi vegetal realizat prin alesătură legată. Fără chenar, pe acest fond sunt dispuse benzi în două culori (verde şi cafeniu), delimitate prin nişte linii subţiri. Pe aceste benzi se află motivul brăduţului şi meandre. Pe câmpul scoarţei - un romb central încadrat de patru romburi, roate mai mici.

40. Scoarţă. înv. 2683, comuna Tudora, 7,00x0,70 m, urzeală-băteală, lână ţigaie, vechimea circa 1880, coloranţi vegetali (PI. 30-

Scorţar compus dintr-o singura toaie, ţesut in două iţe, cu decor geometric şi vegetal dispus orizontal, obţinut prin alesătură. Ramuri de bradcolorau in caieniu ae diverse nuanţe incauraii lateral de boboci sunt dispuşi alternativ cu romburi cu cârlige şi romburi crestate în diferite variante pe fondul ţesăturii de culoare cafenie de nuanţă închisă şi mai deschisă.

Pl.30.Scoarţă cu ornamentică bazată pe arborele vieţii şi unele elemente pătrunse din Orient.

Ţesătură întâlnită în aşezările limitrofe cu Bucovina. Constituie o etapă de evoluţie în dezvoltarea lăicerului către scoarţă având dimensiunile lăicerului şi ornamentica scoarţei.

PI.31.Detaliu din aceeaşi scoarţă, brăduţul. 41. Scoarţă. înv. 2678, comuna Ripiceni, 4,50x0,58 m, circa 1880, urzeală-băteală, lână ţurcană, coloranţi vegetali (PI. 32).

PI. 32. Foaie dintr-o scoarţă cu arborele vieţii în diferite variante. Colorit vegetal.

Scoarţă compusă din două foi cusute la mijloc, încadrată de un chenar lat de 13 cm, ce

PI.33. Foaie dintr-o scoarţă cu vasul cu flori şi arborele vieţii cu păsări. Colorit vegetal, mărgineşte scoarţa de jur împrejur, iar la mijloc are o dungă îngustă de culoare galbenă, ce marchează mijlocul scoarţei în lungime. Chenarul de jur împrejur are fondul roşu, ornamentat cu motivul vrejului de care sunt legate frunze de culoare verde deschis.

PI.34. Scoarţă cu chenar în curpăn. Pe marginile exterioare chenarul este delimitat cu motivul dinţi de ferăstrău de culoare verde închis. Câmpul este de culoare neagră, cu motivul pomului stilizat, în două variante, având intercalate romburi roate.

P1.38. Detaliu - arborele vieţii - stilizare moldovenească.

42.Scoarţă. Vi, înv. 777, comuna Rădăuţi Prut, 2,00x0,77 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, circa 1890, coloranţi vegetali (PI. 33).

Scoarţă compusă din două foi, ţesută în două iţe, cu decor geometric, vegetal şi zoomorf - realizat prin alesătură legată. Chenar de jur împrejur realizat din motive geometrice colorate în alb şi mov, dispuse pe fond negru. în câmpul scoarţei se află un vas cu flori, de culoare cafenie, albă şi roşie şi păsări stilizate, în poziţie afrontată colorate în cafeniu şi roşu, străjuind pomul sub forma unei flori. între vas şi păsări sunt intercalate romburi colorate în roşu şi alb.

Prezenţa vasului baroc în ornamentica scoarţei ne îndreptăţeşte să credem că este vorba de o fază de evoluţie târzie a acestui motiv.

43. Scoarţă. înv. 966, comuna Dobârceni, 2,28x1,14 m, urzeală-băteală, lână ţigaie, coloranţi vegetali, circa 1880 (PI.34-35).

P1.40.Scoarţă cu arborele vieţii şi vasul cu flori. Colorit vegetal

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric, zoomorf şi floral realizat prin alesătură legată şi în găurele. Chenarul este realizat dintr-o singură linie în zigzag de culoare neagră. în câmpul scoarţei se află doi cerbi în poziţie afrontată de culoare verde deschis. La mijloc se află un pom.

44. Scoarţă. Fragment, înv. 1167, Darabani, 1,50x0,90 m, urzeală-băteală, lână ţigaie, circa 1880, coloranţi vegetali (PI. 35-38).

Scoarţă ţesută din două iţe, cu alesătură în găurele, cu chenar unitar ce mărgineşte ţesătura pe toate laturile, lat de 21 cm, cu fond de culoare cafeniu deschis pe care sunt înşiruiţi pomi stilizaţi, coloraţi în cafeniu deschis, susţinuţi de un vrej de culoare neagră.

în câmpul scoarţei de culoare cafeniu închis se află dispuşi pe verticală câte trei pomi stilizaţi, alternativ cu câte două vase cu flori.

45. Scoarţă. înv. 963, comuna Dobârceni, 3,02x1,40 m, urzeală-băteală, lână ţigaie, 1866, coloranţi vegetali.

P1.41.Scoarţă datată 1866.Colorit vegetal. Scoarţă ţesută în două iţe, dintr-o singură foaie, cu decor realizat din motive florale-boboci şi trandafiri, de culoare mov şi frunze de culoare verde. Pe câmpul scoarţei de culoare neagră, apare un vas de format trapezoidal din care se înalţă un lujer cu flori şi boboci.

De jur împrejurul vasului şi al lujerului se află o ghirlandă realizată dintr-o dungă cu steluţe ce încadrează compoziţia ca un medalion de format patrulater. în interiorul acestui medalion la cele patru colţuri se află câte două păsări. Toate motivele au colorit verde şi mov. Este singura scoarţă datată din colecţia muzeului.

La numărul 10, Pietonalul Unirii din municipiul Botoşani, se află un edificiu care surprinde trecătorul prin arhitectura şi cuminţenia proporţiilor sale. Mai puţin se cunoaşte că această singulară clădire printre construcţiile care flanchează fosta stradă Unirii a rămas, în memoria publicului iniţiat, cu o denumire legată de numele celui căruia i-a aparţinut la sfîrşitul sec. al XIX - lea, casa Alexandru Văsescu.

După cum este amplasată, cu faţada elegantă şi sobru decorată către strada care lega fosta prefectură de primărie, în zona centrală a localităţii, ne imaginăm că şi alte vechi clădiri din zonă impuneau cîndva aceeaşi prestanţă. Au dispărut însă, nivelate sub construcţiile care flanchează acum pietonalul, unitare doar prin inexpresivitatea paralelipipedică a arhitecturii de serie din anii 1960 - 1980, a cărei constantă de stil a fost tocmai carenţa de stil şi ignorarea detaliului. Casa Văsescu, vedeta fastă a unei conjuncturi nefaste, este printre puţinele construcţii de secol XIX din zonă care a rezistat vocaţiei delabrante din deceniile comunismului, cînd singurul mod de a accepta urbanitatea era „la bloc". Dealtfel, după ce au ruinat la propriu, in corpore, un semnificativ segment de populaţie, după ce au prăbuşit la propriu destine individuale, planificatorii comunismului au defrişat aproape tot ce aparţinuse normalităţii. Deşi cred că totalitarismele sunt comparabile numai în negativ, pe o scară a abisalităţii lor remarc faptul că sub aspectul autoglorificării prin defrişare, comunismul a fost cel mai atroce; dacă Mussolini - Il Duce - a ţinut să rămînă în istorie extinzînd Roma prin desecarea mlaştinilor de la periferie - mail aria - comunismul a demolat în oraşe, contînd pe asanarea alterităţii şi pentru a reconstrui prin multiplicare uniformizantă. Scăpînd elanului demolator, casa Văsescu este vedeta care depune mărturia normalităţii prin haloul acelui statut al bunei condiţii pe care îl degajă, fiind un model - nu repetabil - asumat de colectivitate în legătura ei fragilă cu trecutul.

Adăpostind diverse instituţi¹, clădirea a beneficiat de condiţii de amplasament favorabile bunei comportări în timp şi asigurării durabilităţii, întrucât este situată în zona verde - mai precis reînverzită, şi asta după mulţi ani - a municipiului Botoşani, fiind ferită de traficul auto greu, iar traficul auto uşor este redus numeric. Prin urmare, în ultimii ani cel puţin, construcţia a fost protejată de noxe şi de influenţa lor - este cunoscut că acestea accentuează semnificativ coroziunea - şi, în special, de efectul vibraţiilor din trafic asupra terenului de fundare şi sistemului structural al edificiului.

În prezent regimul legal de protejare al clădirii este asigurat, întrucât edificiul este clasificat ca monument, regăsindu-se explicit în Lista monumentelor istorice 2004, aferentă judeţului Botoşani.² La pag. 328 a volumului I al listei, la poziţia 341, se regăseşte Casa Alexandru Văsescu, codul monumentului fiind BT - II - m - B - 01927.

Zona amplasamentului este relativ plană, cu o pantă foarte uşoară, descendentă pe direcţia sud - nord. Cu toate acestea, prin condiţiile de amplasament, este facilitată staţionarea apelor pluviale în zona construcţie şi cantonarea umidităţii în exces la fundaţii, datorită pantelor reduse. Este necesară regîndirea, prin conţinutul unui proiect tehnic, a detaliilor de sistematizare verticală a incintei, a reţelei de canalizare pluvială, cu racordarea la aceasta a burlanelor construcţiei şi prevederea unui sistem de rigole care să preia local debitele din precipitaţii şi să conducă apele la distanţa necesară protejării fundaţiilor şi a construcţiei de umiditatea de capilaritate (ascensională).

Istoric, încadrarea în contextul epocii, datare

O datare exactă a construcţiei nu s-a putut stabili. Majoritatea surselor bibliografice nu trimit la documente de epocă. În proiectul nr. 156/1996, al Ministerului Culturii - C. A. P. P. C. - Centrul de Cultură Kalinderu ³, în Memoriul tehnic, pag. 2, se precizează: „imobilul în discuţie a fost construit în 1890". Lista monumentelor istorice 2004, aferentă judeţului Botoşani⁴, oferă şi ea o datare: 1880. Eugenia Greceanu, în lucrarea Ansamblul urban medieval Botoşani⁵, precizează (pag. 140), ca perioadă de execuţie, „ante 1891" şi că această construcţie este marcată de „eclectism în tradiţia clasicismului moldovenesc". Având în vedere stilul de edificare al clădirii, opinăm că precizările Eugeniei Greceanu sunt corecte, bazate pe argumentaţia solidă dintr-un alt amplu studiu al autoarei, Arhitectura civilă a oraşului Botoşani în veacul al XIX-lea⁶, publicat în Revista muzeelor şi monumentelor - Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, anul XLIX, nr. 2 - 1980. Pînă cînd necesara cercetare de arhivă nu va conduce la descoperirea unor referinţe din epocă, despre execuţia construcţiei nu se va putea spune decît că edificiul a fost realizat la sfârşitul sec. al XIX-lea, „ante 1891".

Consideraţii arhitecturale 7 .

În lucrare menţionată Eugenia Greceanu foloseşte, „pentru caracterizarea arhitecturii culte din Botoşanii veacului al XIX - lea [...] la formularea făcută de Paul Petrescu în 1969: «...Istoria stilurilor arhitectonice, desfăşurată în alte părţi pe durate mari, se află aici redusă şi comprimată în trecerea câtorva decenii [...] dacă ne gîndim că în aproape mai puţin de 150 de ani se face trecerea de la arhitectura de străveche tradiţie ... la cea purtînd amprentele celor mai actuale mode europene»⁸. Noile influenţe occidentale apar «grefate uneori sau pornind de la un fond local surprinzător metamorfozat». " Arderea etapelor a marcat şi edificiul casa Văsescu, ajungându-se şi în acest caz la cele mai „actuale mode europene", evident de la acea vreme.

Dintre acestea Eugenia Greceanu evidenţiază, pentru casa în discuţie, o „arhitectură eclectică", „denumită astfel datorită selecţiei libere a unor influenţe preluate din toate curentele de arhitectură ale veacurilor precedente..."

Dacă arhitectura de factură eclectică, atît romantică dar şi art nouveau⁹, nu şi-a găsitconsideraţia necesară în valorizările estetice şi în teoretizările istoricilor disciplinei, autoarea remarcă faptul că tocmai „extinderea construcţiilor tipizate, utilitare (în anii 70 - 80 ai secolului trecut, n. n. D. A.) pe locul cartierelor cu arhitectură eclectică¹⁰ a atras atenţia - prin contrast - asupra diversităţii, fanteziei şi calităţii artistice ale ansamblului dispărut"¹¹. Casa Văsescu este una dintre construcţiile în arhitectura căreia „se observă preponderenţa moştenirii clasiciste", cu o „decoraţie mai încărcată şi mai voit festivă"¹². „Totuşi, bogata decoraţie cu stucaturi, statui, feronerie, bosaje, etc. rămîne permanent subordonată jocului de volume şi raportului dintre plinuri şi goluri, trăsătură esenţială de legătură cu creaţia clasicismului moldovenesc şi - prin aceasta - cu creaţia medievală românească."¹³ Aceste consideraţii subliniază convingător mărcile arhitecturii edificiului, conştiinţa valorii acesteia fiind fixată încă din epocă, din moment ce era „citată în anul 1891 drept una dintre cele mai frumoase case ale oraşului"¹⁴. Şi despre această casă se poate spune, continuând reflecţiile Eugeniei Greceanu că „ilustrează continuitatea de spirit cu arhitectura bisericii Roset sau a casei Sofian."

Impresionant şi remarcabil este faptul că timpul a ferit construcţia de intervenţiile dénaturante, atât de frecvente în ultimii 50 - 60 de ani. Impactul acestei clădiri în

conştiinţa publică a fost semnificativ, întrucât evidenţia tradiţia sănătoasă a oraşului iar acest fapt i-a salvat evoluţia în timp. Faţadele şi-au păstrat decoraţiile şi, mai ales, finisajul exterior în tencuială obişnuită şi zugrăveli cu soluţie de var, în culorile calde, nestridente şi cu atât mai agreabile ale epocii. Comportarea în timp, durata de exploatare, lucrări de reparaţii întrucât proprietarul nu deţine Cartea tehnică a construcţiei¹⁵ ca documentaţie unitară şi sistematizată şi cum nu a existat tradiţia organizării urmăririi evoluţiei construcţiei, iar în urma acestui demers cea de a consemna - chiar şi la nivelul observaţiei empirice - răspunsul clădirii la anumite evenimente, datele referitoare la comportarea acesteia în timp lipsesc.

Reconstituirea tuturor tipurilor de interacţiuni ale clădirii cu mediul mecanic, mediul climatic, factorul uman şi mediul de exploatare specific este practic imposibilă, expunerea la acestea influenţîndu-i evoluţia pe durata de exploatare intensivă de circa peste 120 de ani. Normativul tehnic de reparaţii capitale la clădiri şi construcţii speciale, indicativ P 95 - 77, stabileşte, la anexa nr. 1. că în cazul clădirilor de locuit, dar şi a celor administrative, cu pereţi portanţi din zidărie de cărămidă, planşee din lemn, cu evoluţie în mediu normal, durata de serviciu este de 70 ani. Desigur, fiind vorba de o clădire clasificată ca monument, durata de exploatare normată nu operează ca şi durată a scoaterii din uz şi a postutilizării, însă trimiterea la referinţele prescripţiilor tehnice şi în astfel de cazuri este utilă, oferind o matrice semnificativă din perspectiva căreia poate fi încadrată starea construcţiei, cunoscîndu-se că diminuarea performanţelor acesteia după un număr de ani este, în anumite limite, normală şi că ţine de alcătuirea ei. Conform cu normativul menţionat, în perioada de exploatare se impunea efectuarea a două reparaţii capitale. Nu se cunosc date din care să rezulte cîte reparaţii capitale s-au efectuat în decursul exploatării, ce lucrări au vizat acestea şi care a fost aportul acestora în menţinerea unor niveluri corespunzătoare pentru cerinţele fundamentale de calitate ⁶. Observaţiile asupra construcţiei (volumetria de ansamblu, aspectul zidăriei, unele elemente de construcţii, etc.) şi analiza unei fotografii¹⁷luată de Eugenia Greceanu în perioada 1974 - 1977, evidenţiază cel puţin două intervenţii majore la care a fost supusă clădirea, efectuate după darea în exploatare a acesteia. Una constă în alipirea unui buzunar la parter, în parte dreaptă a faţadei secundare, alăturat evazeului poligonal iniţial. La crearea acestui adaos, cu rol de a mări spaţiul util al clădirii devenită sediu administrativ, este evident că au fost modificate traseele de circulaţie şi unele goluri. Buzunarul exista în anii 1975 (este vizibil în fotografia publicată) şi a fost desfăcut la reparaţiile ulterioare. Alte intervenţii au vizat recompartimentările interioare, în special ale parterului, motivat de refuncţionalizarea spaţiului doar pe criterii de creşterea utilităţii. însă, după cum indică elementele din teren, cu ocazia acestor intervenţii nu s-au efectuat şi lucrările de consolidări sau reparaţii (decât probabil sumar) necesare menţinerii viabilităţii construcţie.

Edificiul a fost supus unor lucrări de reparaţii curente în anul 1996, pe baza documentaţiei tehnice elaborate de Ministerul Culturii - C. A. P. P. C. - Centrul de cultură „Kalinderu", şef de proiect fiind arh. Cristina Hamza. Documentaţia cu nr. 156 conţine specialităţile arhitectură, rezistenţă, instalaţii electrice, însă a fost întocmită fară a avea suportul unei expertize tehnice. In aceste condiţii nu a fost determinat gradul desigurare la acţiuni seismice şi efectele cumulate ale mediului mecanic, mediului climatic şi factorului uman asupra construcţiei.

Lipsindu-i fundamentarea adecvată, documentaţia de reparaţii curente s-a rezumat la soluţii de intervenţie care să asigure funcţionalitatea construcţiei pentru un număr redus de ani, fără a restabili capacitatea portantă a clădirii. Mai mult, documentaţia nu a motivat cu claritate şi nu a accentuat necesitatea stringentă şi la acea dată a înlocuirii integrale a învelitorii, pentru a fi protejată clădirea de umiditatea de infiltraţie. Deşi învelitoarea era practic distrusă şi nu se mai asigura cerinţa de izolare hidrofugă, documentaţia făcea referire doar la „intervenţii urgente de reparaţii în zonele cu probleme".¹⁹ Din lipsă de fonduri, reparaţiile efectuate s-au rezumat doar la înlocuirea locală a unor suprafeţe de învelitoare din tablă şi la etanşarea unor perforaţii vizibile ale tablei existente. Aceste reparaţii nu au asigurat etanşeitatea învelitorii, degradarea materialului de învelitoare continuînd în ritm accelerat, umiditatea de infiltraţie şi umiditatea remanentă fiind prezente masiv la planşeele etajului şi la faţade. Un aspect semnificativ este acela că reparaţiile efectuate nu au vizat sistemul de preluare a apelor, respectiv jgheabul perimetral (mascat sub o cornişă decorativă amplă, de circa 60 cm.) şi burlanele faţadelor. Pierderile de apă prin jgheaburi şi burlane au afectat foarte grav cornişa, faţadele şi interiorul construcţiei.

Descrierea construcţiei

Având regimul de înălţime subsol parţial, parter şi etaj, clădirea se remarcă prin planimetria omogenă şi simetrică după sistemul de axe rectangulare. La parter planul a fost îmbogăţit cu două evazări - veritabile abside - poligonale la exterior şi semicirculare în interior, plaste în mijlocul faţadelor principală şi posterioară. Aceste caracteristici au conferit o bună conformare antiseismică a structurii de rezistenţă, fapt ce explică comportarea corespunzătoare în timp a construcţiei, cu preluarea solicitărilor excepţionale rezultate în urma unor cutremure majore (1908, 1940, 1977, 1986, 1990, acesta din urmă fiind dublu). Dimensiunile în plan ale construcţiei, măsurate la exteriorul pereţilor parterului, sunt apropiate ca ordin de mărime: faţada laterală dreapta măsoară 18,40 m iar cea din stînga 16,62 m, lungimea clădirii - pe direcţia faţadei principale - fiind de 22,63 m în zona mediană şi 22,13 m în zonele marginale.

Dezvoltările laterale semicirculare au raza interioară de 3,20 m. După examinarea edificiului în ansamblu şi în detaliu, la interior şi în exteriorul acestuia se desprinde concluzia că în decursul timpului nu s-au realizat intervenţii tehnice importante, care să fi modificat funcţionalul şi planimetria.

Proiectantul sfîrşitului de secol XIX a avut meritul de a fi respectat, prin impunerea unui echilibru al proporţiilor foarte uşor perceptibil, viziunea tradiţională de alcătuire - planul, fluxurile, materialele de construcţie, decoraţia - specifică unui edificiu de bună condiţie. Caracteristice acestei viziuni sunt expunerea estică a faţadei principale, accesul în interior pe cel puţin trei laturi, pe cea estică, pe cea nordică şi pe latura de vest; intrarea principală comunică la interior cu un hol amplu (6,00 m lăţime, 8,80 m lungime) cu scara interioară amplă parter-etaj, continuat cu un alt hol cu rol de circulaţie la parter, hol avînd lungimea de 8,00 m.

La parter sunt două saloane care dădeau prestanţă clădirii şi disponibilitatea acesteia la a găzdui veritabile manifestări mondene. Camerele utilitare sunt clar grupate în zona sudică a clădirii iar legătura discretă cu etajul se asigura printr-o scară de serviciu. In holuri sunt prezenţi, în axul central al construcţiei, stâlpi în cruce din zidărie de cărămidă, grosimea ramurilor fiind de 70 cm. Subsolul se dezvoltă parţial, fiind plasat sub o parte dintre camerele utilitare; de la parter (cota + 0,00 m) se coboară pe scara de serviciu până la cota - 2,25 m. Pereţii parterului descarcă peste cei ai subsolului, iar în camera mare a acestuia se află, în poziţie centrală, un stâlp din zidărie de cărămidă, tot cu secţiunea în cruce, grosimea ramurilor fiind de 50 cm. La etaj, pereţii portanţi îşi păstrează axele, conformarea planului este aceeaşi cu a parterului iar încăperile centrale comunică spre exterior cu două terase. Balustradele ample, poligonale sau liniare de la terase şi de la cele două balcoane dispuse simetric faţă de axa transversală a construcţiei, cu baluştrii turnaţi din metal descriind geometrii fitomorfe, stîlpul metalic, plasat central, de susţinere a balconului nordic, consolele metalică de o sugestie vegetală mai pronunţată, pe care reazemă balconul sudic, asigură un plus de somptuozitate reţinută decoraţiei, reflectînd tendinţele la modă în arhitectura urbană a epocii.

Această feronerie rarefiată înviorează amprenta clasicizantă, uşor vetustă, a construcţiei, amprentă decelabilă în alura ei medieval-moldovenească (trimiterile foarte subtile către medieval sunt asigurate de mulurile simple la brîiele decorative şi de arcaturile ferestrelor).

Fundaţiile sunt continue sub ziduri, în zona cu subsol fiind din cărămidă, iar în celelalte zone sunt din zidărie de piatră. Suprastructura clădirii este alcătuită la parter din pereţi din zidărie de cărămidă presată plină, de tip vechi, de 70 cm grosime la zidurile exterioare şi la cele transversale interiore din zona centrală, ceilalţi pereţi interiori având grosimi de 50 şi 60 cm. La etaj pereţii exteriori au grosimea de 65 cm., iar cei interiori grosimi de 50, 55, 36 cm.; părţile poligonale de la parter sunt închise la partea superioară cu planşee peste care sunt amenajate terase circulabile. Planşeul de la cota +0,00 m este realizat, pe zona cu subsol, din bolţi de cărămidă şi umplutură. Planşeele parterului şi etajului sunt din lemn. Şarpanta este din lemn pe scaune, bine alcătuită din punct de vedere constructiv iar învelitoarea este din tablă.

Deficienţe, degradări, avarii, cauze ale acestora

Este de subliniat că degradările se concentrează la exterior, în subsol şi în podul clădirii, spaţiile de la parter şi etaj fiind, în decursul timpului, utilizate şi, prin urmare, igienizate şi întretinute corespunzător.

Vectorul de degradare principal care a acţionat şi produs efecte asupra construcţiei este umiditatea de infiltraţie. Datorită deteriorării jgheaburilor perimetrale cu secţiune amplă, mascate sub cornişa perimetrală şi a burlanelor, în special în zona de racord cu jgheaburile şi de trecere prin cornişă, la partea inferioară a acestei decoraţii se semnalează pete extinse şi cojiri ale finisajelor caracteristice acţiunii excesului de umiditate. Grav este faptul că sunt vizibile zone în care fragmente de zidărie au căzut deja şi că sunt volume de material instabil,

oricînd antrenabil în cădere, pe fondul creşterii masei prin acumulare de apă în zidărie, muluri şi în elementele decorative prismatice, modelate din ceramică arsă şi montate la cornişă. Căderea accidentală a volumelor instabile este oricînd posibilă. Şiroirea apei pe faţade, pe lîngă aspectul inestetic, distruge finisajele şi decoraţia din elemente ceramice, figurinele avînd deja materialul erodat şi fragilizat de factorii climatici.

Umiditatea afectează rezistenţa suportului decoraţiei, încît elementele acesteia se pot desprinde şi distruge în urma impactului. Prin şiroire se menţine umiditatea în exces pe întreaga înălţime a faţadei, apa din precipitaţii ajungînd la interior.

Planşeele, atît cel al etajului dar şi cel al parterului, sunt afectate de umiditate pe

suprafeţe mari în zonele de contact cu pereţii exteriori. în mediul excesiv umed care se creează, şi în special datorită regimului alternant al umidităţii (umezire - uscare), lemnul din componenţa grinzilor planşeului suferă transformări ireversibile, cu diminuarea critică a capacităţii portante, prin atacul microbiologic (dezvoltarea fungilor şi mucegaiurilor).

Pe faţada nordică, dar şi la faţada principală, la modificările volumetriei şi la colţuri sunt vizibile efecte drastice ale excesului de umiditate. Umiditate în exces (cea de capilaritate) există şi la baza clădirii, pe fondul lipsei de ventilare la fundaţii şi al activării igrasiei persistente. Balconul faţadei sudice, foarte umbrit de vegetaţie şi de clădirea învecinată, care a fost amplasată la numai trei metri, fără a se lua deloc în consideraţie necesitatea unei distanţe minime de protecţie a monumentului, are dulapii planşeului putreziţi datorită umidităţii. Utilizarea balconului este periculoasă.

Atît elementele structurii de rezistenţă ale şarpantei (popii, panele, căpriorii) cît şi astereală, prezintă urme de protejare antiseptică prin văruire. Cu toate acestea, sunt de evidenţiat efectele umidităţii de infiltraţie asupra unor porţiuni mari de material, deteriorarea lemnului prin putrezire fiind uşor vizibilă cu ochiul liber. Degradările datorate pătrunderii apei prin învelitoare sunt foarte accentuate la grinzile de coamă şi de dolie şi chiar la capetele superioare ale popilor.

În anul 1996, în cadrul proiectului de reparaţii curente, cel care a făcut atunci investigaţiile de teren a adus în atenţie observaţii interesante cu privire la deficienţele de execuţie a învelitorii, observaţii pe care la reluăm. „învelitoarea din tablă s-a executat utilizând sistemul cu falţ vertical simplu, fară prindere dublă. S-a mai constatat lipsa clemelor de fixare pe verticală şi orizontală a foilor din tablă, atât la acoperiş cât şi la pereţii verticali ai aticurilor. Punctul inferior de evacuare a apelor pluviale de pe acoperiş este amplasat mai sus decât cota minimă a pantelor de scurgere formate pe structura şarpantei. Burlanele nu au sisteme de prindere în locul cel mai sensibil şi anume la racordul cu garguiul de scurgere de pe acoperiş. Acest fapt se datorează prezenţei unei console ornamentale amplasată orizontal pe tot conturul faţadelor, consolă de circa 60 cm faţă de planul pereţilor. Presiunea exercitată de şuvoiul de apă care se evacuează de pe acoperiş smulge racordul curb al burlanului din legătura cu ştuţul care iese prin atic."

Un aspect foarte important, necesar de evidenţiat, vizează cadrele de susţinere intermediară a şarpantei, realizate din grinzi, stâlpi şi tălpi din lemn. Se constată că aceste

cadre nu îşi mai păstrează funcţiunea de susţinere: datorită uscării lemnului şi deformării planşeului de peste etaj, tălpile nu mai sprijină presat pe planşeu. De remarcat este şi faptul că zona de peste bibliotecă a planşeului de la etaj are o deosebită elasticitate.

Fisurile sunt puţin prezente în volumul construcţiei, putîndu-se considera că starea ei de fisurare este normală, dezvoltarea fisurilor ţinînd de reechilibrări datorate tasărilor diferenţiate; se observă astfel de trasee înclinate de fisurare în parapeţii unora dintre ferestre.

Rezultatele demersului de examinare vizuală în detaliu a construcţiei şi simptomele care s-au desprins în urma acestor observaţii conduc la următorul diagnostic alarmant: construcţia nu mai îndeplineşte cerinţele de calitate obligatorii, referitoare atît la rezistenţa şi stabilitatea la acţiuni seismice dar şi la izolaţia hidrofugă.²² O nouă intervenţie asupra edificiului devine imperioasă şi ţine de necesitatea executării, cît mai grabnice, pe baza unei susţineri ştiinţifice adecvate, a lucrărilor de conservare, consolidare şi restaurare.

Menţionăm că fotografiile ce ilustrează prezentul studiu ne aparţin, .D.A.

NOTE

1. Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional; Centrul de Creaţie Populară Botoşani; Mediateca şi Biblioteca de limbi străine ale Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu" Botoşani; Galeria de artă „Luceafărul", etc.

2. Identificarea monumentului s-a făcut pe baza listei monumentelor istorice clasate în grupa A sau B, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al ministrului culturii şi cultelor şi publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 646 bis/2004. Lista monumentelor a fost aprobată în temeiul Legii privind protejarea monumentelor istorice, nr. 422/2001.

3. Documentaţie tehnică de reparaţii.

4. Listă la care am făcut referire, vezi nota 2.

5. Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, volum editat de Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 1981.

6. Eugenia Greceanu, Arhitectura civilă a oraşului Botoşani în veacul al XIX-lea, în Revista muzeelor şi monumentelor - Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, anul XLIX, nr. 2 - 1980, pag. 47 - 57.

7. Idem

8. Ibidem, pp. 51 - 52.

9. Cea de o astfel de expresie a excelat în Botoşani în primele decenii ale secolului al XX - lea.

10. Poate că şi lipsa unor referinţe bibliografice majore (de tipul tratatelor de specialitate) pe tema valenţelor estetice ale arhitecturii eclectice, o arhitectură ţinînd de un anume alexandrinism şi nu de elanuri novatoare, a făcut posibilă ca „această formă de cultură" să fie „sistematic distrusă ca lipsită de valoare", după cum sublinia şi Eugenia Greceanu, iar în această privinţă intelectualităţii acelor timpuri îi revine o parte consistentă de responsabilitate.

11. Eugenia Greceanu, Arhitectura civilă a oraşului Botoşani în veacul al XIX-lea, în Revista muzeelor şi monumentelor - Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, anul XLIX, nr. 2 - 1980, pag. 54.

12. Idem

13. Ibidem

14. Ibidem

15. în prezent Cartea tehnică a construcţiei este definită şi reglementată Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii, art. 17: ea „cuprinde documentaţia de execuţie şi documentaţia privitoare la realizarea şi exploatarea acesteia."

16. în prezent cerinţele de calitate sunt definite potrivit art. 5 din Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii.

17. Eugenia Greceanu, Arhitectura civilă a oraşului Botoşani în veacul al XIX-lea, în Revista muzeelor şi monumentelor - Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, anul XLIX, nr. 2 - 1980, fig. 19, pag. 54. Perioada în care au fost făcute fotografiile este precizată de autoare într-o notă la finalul articolului menţionat.

18. în anul 1996 efectuarea unei expertize tehnice era obligatorie, Normativul pentru proiectarea antiseismică a construcţiilor de locuinţe, social-culturale , agrozootehnice şi industriale, indicativ P 100 - 92 fiind în vigoare din anul 1992.

19. Documentaţie tehnică de reparaţii curente, nr. 156/1996, întocmită de Ministerul Culturii - C. A. P. P. C. - Centrul de cultură „Kalinderu", Memoriu tehnic, pag. 2.

20. Sunt interesante, cel puţin pentru publicul iniţiat, cîteva date tehnice privind încadrarea construcţiei în condiţiile Normativului PI00 - 92. Astfel, dacă se iau în considerare: perioada în care a fost realizată construcţia („ante 1891"), numărul de niveluri (P+1E), sistemul structural (construcţie cu pereţi portanţi din cărămidă), clasa de importanţă a construcţiei (clasa II, construcţii de importanţă deosebită, această încadrare în clasă ţinînd cont de statutul clădirii, respectiv de faptul că aparţine patrimoniului cultural naţional), zona seismică de calcul (mun. Botoşani se află în zona „E", cu perioada de colţ T_c = 0,7 sec), sunt îndeplinite condiţiile pentru a se încadra construcţia în grupa Al "a" (conform tab. 11.2 din normativ).

21.În aprecierea globală a comportării probabile a unei construcţii la acţiunea seismelor se ţine cont de o multitudine de factori, sinteza acţiunii de expertizare constituind-o încadrarea edificiului într-o clasă de risc seismic. Pentru cuantificarea influenţei diverşilor factori s-a propus o metodă de apreciere cantitativă, în care se iau în conservarea 10 criterii determinante: zona seismică de calcul, clasa construcţiei, gradul nominal de asigurare, vechimea, număr de seisme suportate, regimul de înălţime, conformarea seismică, degradări ascunse, etc. în cazul edificiului în discuţie gradul de risc este R_s II. în urma efectuării calculelor, prin demersul de expertizare tehnică, gradul de asigurare pe structură a rezultat 0,31 pe direcţie longitudinală, iar pe direcţie transversală 0,30; s-a considerat media R = 0,30 < 0,60 (0,60 este valoarea de referinţă precizată de Normativul P 100 -92 pentru clădiri de clasa II de importanţă, categoria B). Este vizibil că nivelul de asigurare este mult inferior celui normat.

22. Degradările severe şi periculoase cauzate de umiditate au fost descrise în conţinutul articolului.

Ansamblul urban medieval Botoşani (10)

dr. Eugenia Greceanu

CAP.II. ETAPELE DE EVOLUŢIE ALE CENTRULUI ISTORIC

Biserica „ Sfîntul Nicolae " Popăuţi Botoşani, a fost ridicată la 30 septembrie 1496, pe "moşie domnească din hotarul tîrgului",de către Ştefan cel Mare, marele domn al Moldovei. Datarea este menţionată în Pisania bisericii, care se află pe faţada nordică, lîngă portalul intrării originale. "IO ŞTEFAN VOIEVOD, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui BOGDAN VOIEVOD, am zidit acest hram întru numele celui între sfinţi părintele nostru arhiereul şi făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004, iar al domniei sale al patruzecilea curgător, luna septembrie, 30" (1496).

Lăcaşul de la început a fost gîndit ca o biserică de mir care făcea parte dintr-un ansamblu fortificat, ce cuprindea de asemenea palatul domnesc şi turnul clopotniţă (care a fost recent restaurat). Monumentul cuprins actualmente în oraşul Botoşani, în secolul al XIV-lea această curte domnească avea rolul unui loc strategic ales pentru protejarea locuitorilor.

Foto 1. Biserica „Sf. Nicolae" vedere de ansamblu dinspre partea sud-estică, arhitectura originală a faţadelor a fost modificată la începutul secolului XX., astfel monumentul prezintă o imagine străină de epoca în care a fost creat (secolul XV)

Biserica „Sfîntul Nicolae" din Popăuţi prezintă în arhitectură trăsăturile stilului moldovenesc de secol XV , în ceea ce priveşte planul, împărţirea interioară a spaţiului, sistemul de construcţie şi deasemenea în conceptul decorativ pe ansamblul său. Pereţii interiori ai celor trei încăperi - pronaos,naos şi altar au fost acoperiţi în totalitate cu decoraţie murală.

Pronaosul are formă dreptunghiulară, la partea superioară cu o boltă semisferică ,al cărui intrados este decorat cu nervuri aşezate în stil gotic sub formă de stea.

Naosul, încăperea centrală, iniţial era separat de pronaos printr-un perete (asemenea arhitecturii interioare a monumentelor din aceeaşi epocă) care în cazul acestei biserici a fost eliminat probabil în secolul al-XVIII-lea. Actualmente trecerea dintr-o încăpere în cealaltă se face pe sub o arcadă (porţiunea rămasă din partea superioară a peretelui). Aceste modificări pot fi atribuite gustului epocii, respectiv secolului al-XVIII-lea.¹ Din nefericire eliminarea peretelui ce despărţea naosul de pronaos nu schimbă numai armonia arhitectonică interioară, ci mai grav, a dus la dispariţia irecuperabilă a unei importante părţi-document din decoraţia picturală care includea printre alte scene semnificative şi Tabloul Votiv în care se păstra imaginea ctitorului Ştefan cel Mare însoţit de familia sa, în actul închinării bisericii sale către protecţia divină.

Încăperea naosului cu absidele laterale semicirculare păstrează pe laturile de nord şi sud cîte o nişă,² situate deasupra

Foto 2. Naosul, partea sudică zona superioară, arc decorat cu medalioane de sfinţi ierarhi, detaliu cu portretul Sfîntului Nicolae, patronul bisericii ; imagine în timpul intervenţiilor de restaurare, test de curăţire a depunerilor aderente de pe suprafaţa picturală

registrului draperiei, în apropierea iconostasului (nişe modificate în secolul al- XV-lea).

Turla bisericii plasată la partea superioară a naosului are proporţii elansate şi se sprijină pe două rînduri de pandantivi (mici şi mari la baza turlei) în maniera arhitecturală moldovenească. Ca o particularitate a acestei turle sunt glafurile ferestrelor mult alungite, încadrîndu-se pe înălţimea unui întreg registru şi cu o înclinare foarte redusă a pantei .

Altarul cuprinde absida estică cu o semicalotă impunătoare şi cele două încăperi laterale - proscomidia şi diaconiconul de mici dimensiuni. Axul absidei estice este marcat de existenţa unei ferestre de mai mici dimensiuni decît celelalte din biserică, probabil unica păstrată în totalitate (păstrînd şi decoraţia murală în intradosul ei ) în forma originală. Întrucît restaurarea acestei încăperi abia s-a început informaţiile furnizate de aceste lucrări se vor comunica în articolele viitoare.

Decoraţia murală .

Conform pisaniei monumentului, construcţia bisericii a fost finalizată în data de 30 septembrie 1496. Nu se ştie cu certitudine momentul cînd acest monument a primit decoraţia sa interioară. Istoricii de artă presupun că decorul mural în general era realizat nu după mult timp de la construirea bisericii, dar acest subiect rămîne deschis cercetării în continuare, probabil cel puţin pînă la finalizarea

Foto 3. Naos, absida sudică, semicalota cu scena „înălţarea" - detaliu Isus în slavă, imagine după curăţirea picturii

intervenţiilor de restaurare a picturilor murale la monumentele de secol XV- XVI, care actualmente sunt acoperite de straturi de murdărie, fum şi alte intervenţii acumulate în timp (repictări, reparaţii) .

Este recunoscut faptul că biserica „Sfîntul Nicolae" Popăuţi,una din bisericile de oraş ridicate de Ştefan cel Mare se constituie ca monument cheie, care încheie evoluţia stilistică şi artistică a perioadei celui mai mare domnitor român, atît în creaţia arhitecturală, cît şi în fundamentarea imaginilor decorative.

Concepţia decorativă în perioada Ştefan cel Mare, cumulează fazele succesive anterioare cu o serie de elemente noi de tip iconografic şi artistic, creind formule ce se vor constitui ca definitive. Programul pentru fiecare încăpere a bisericii este riguros stabilit. în pronaos - un amplu ciclu de scene dedicate patronului bisericii "Sfintul Nicolae" şi Sinoadele Ecumenice. Altarul este dominat de „Maica Domnului cu pruncul pe tron însoţită de patru arhangheli", scenă impresionantă sub care

Foto 4. Turla, registrul cu heruvimi, detaliu portret heruvim din timpul intervenţiei de curăţire şi eliminarea atacului biologic de pe stratul pictural. Registrul a suferit mari pierderi datorate umidităţii de condens şi infiltrţie care au afectat masiv turla,dar şi prin intervenţiile succesive de repictare şi restaurare desfăşurate în timp (sec.XVIII- XX).

se derulează o parte din scenele „Patimilor lui Isus",iar la baza absidei estice apare reprezentată o succesiune de Sfinţii Ierarhi ai bisericii, îndreptaţi către axul estic.

În spaţiul decorativ al naosului o mare suprafaţă este atribuită scenelor din ciclul „Patimilor lui Isus", care se remarcă atît prin dimensiunile lor, dar mai ales prin impactul cromatic, deosebit de rafinat. Deasupra scenelor, o succesiune de Sfinţi Martiri şi Ierarhi reprezentaţi în medalioane încadrate de ornamente florale ample, se continuă asemenea unui brîu şi în altar.

O bandă cu elemente decorative florale aurite şi rafinat desenate, desparte registrul „Patimilor" de baza pereţilor bisericii cu registrul Sfinţilor Militari şi Cuvioşi.

În semicalotele naosului apar două scene importante: „Coborîrea Sfintului Duh"pe latura nordică şi „înălţarea"-pe latura sudică. Scenele din intradosul ferestrelor de la abside (sudică şi nordică) au fost afectate în mod ireversibil prin intervenţiile din secolul al -XVIII-XlXlea. Turla păstrează suprafeţe ample decorate din fericire întrucît pe lîngă o serie de intervenţii necorespunzătoare acumulate în timp ce au afectat decoraţia murală s-a adăugat o continuă şi puternică degradare provocată de factorii de climat intern al bisericii,parţial alimentat de factorul uman. Trebuie menţionată ca o caracteristică de excepţie la decoraţia murală a acestei zone din ansamblul interiorului bisericii, prezenţa a două registre suprapuse reprezentînd „Cete îngereşti ' ' (spaţiul generos al tamburului turlei a permis plasarea a două registre

Foto nr .5 şi 6. Naos, scena „Drumul crucii", imagine înainte şi în timpul restaurării.

în loc de unul singur, acest lucru constituind şi o noutate în cadrul iconografiei turlelor de la bisericile lui

Ştefan cel Mare) fară ca acestea să fie separate de faşa roşie specifică picturii de acest gen.³

O reprezentare de acest fel, dar evident mai spectaculoasă din punct de vedere artistic se regăseşte la turla bisericii „Sfîntul Nicolae" Probota- necropola lui Petru Rareş,realizată la o distanţă de circa 35 de ani după crearea picturii de la Popăuţi.

Programul iconografic din acest monument a constituit un moment important în evoluţia picturii murale moldoveneşti, fiind preluat în continuare la bisericile din perioada lui Petru Rareş. Ca o modalitate aparte, în scenele din ciclul „Patimilor lui Isus " care se derulează într- un registru continuu (fară a fi delimitate de feşele verticale tradiţionale) atît în naos cît şi în altar, momentele iconografice sunt asociate cîte două sau chiar trei într-o singură scenă (asemenea compoziţiilor cu planuri apropiate sau suprapuse parţial, dar fără a se apropia de ideea perspectivei de tip renascentist).

Evenimente care au influenţat în timp monumentul⁴

La 1751, Constantin Vodă Racoviţă, domnul fanariot închina Patriarhiei Antiohiei moşia Tătărăşanii, biserica, heleşteiele şi morile de apă de pe vechea moşie domnească împreună cu alte proprietăţi.

Astfel biserica Popăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare este transformată în mănăstire, de către Vodă Racoviţă şi mama sa "care înnoiseră biserica de iznoavă". Curtea domnească era în fiinţă în 1733,dar probabil a încetat să mai funcţioneze ca urmare a hrisovului din 2 septembrie 1752, prin care Matei Ghica pune incinta de la Popăuţi în rîndul mănăstirilor.

Noul domn Matei Ghica continuă acţiunile predecesorului său, adăugând noi proprietăţi, îngrădeşte biserica şi iniţiază construirea chiliilor. Prin acest act de închinare a bisericii către Patriarhia Antiohiei, mănăstirea înfiinţată este administrată de călugări greci care adună averi afectând viaţa târgului. Deasemenea ei vor vor aduce o serie de transformări bisericii, unele dintre ele provocând pierderi irecuperabile. Aceste intervenţii datorate desigur gustului epocii respective, s-au dovedit de o calitate inferioară picturii şi arhitecturii originale.

În 1774 tîrgoveţii se plîng domnului de neînţelegerile ce s-au creat cu mănăstirea care prospera şi administra o serie de moşii, iar în 1840 biserica ajunsese în ruină. în mod paradoxal deşi mănăstirea căpătase în perioada aceasta o bunăstare materială biserica era într-o stare deplorabilă. Secularizarea averilor mănăstireşti realizată de domnitorul Alexandru loan Cuza la 1863 constituie un moment important în evoluţia stării de conservare a monumentului.

Foto nr.7. Naos, Şfînt Martir cu etape de curăţire

La acea vreme, sub administrarea călugărilor greci, biserica avea acoperişul deteriorat făcând posibilă penetrarea cu forma sa iniţială destinată de către ploilor în interior. Din 1863 lăcaşul a rămas din nou cu forma iniţială de căptre ctitor, având doi preoţi.

Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai ştiinţelor pedagogice contemporane este Reuven Feuerstein, născut la Botoşani în anul 1921, din părinţi evrei, dovedind din copilărie o deosebită aplecare spre învăţarea limbilor străine. In România, tânărul Reuven Feuerstein şi-a început studiile în psihologie, la Bucureşti, (1940-1944), şi a devenit profesor şidirector-adjunct al Şcolii pentru copii dezavantajaţi şi cu tulburări din Bucureşti.

În anul 1944, în condiţiile politicii antisemite a regimului Antonescu, tânărul pedagog şi psiholog părăsea România şi debarca în Palestina, unde a lucrat pentru organizaţia „Aliayat Ha'noar".

Acolo s-a dedicat, între 1945-1948, ca profesor pentru învăţământul special şi consilier, evaluării copiilor care au supravieţuit Holocaustului, dintre care unii aveau capacităţile intelectuale afectate de traumele fizice şi psihice prin care au trecut. Această perioadă a avut o importanţă deosebită pentru activitatea sa ulterioară.

Din anul 1949, la Geneva, a asistat la prelegerile susţinute de K. Jaspers şi K. Jung, iar între 1950 şi 1955, R. Feuerstein şi- a continuat şi completat studiile la Universitatea din Geneva, unde a fost îndrumat de Jean Piaget şi de André Rey, obţinând diploma în Psihologie generală şi clinică a acestei Universităţi. în acelaşi timp, între 1950-1954, R. Feuerstein a fost Director al Serviciului Psihologic pentru copii şi tinerii imigranţi din Africa de Nord şi Europa. în timpul acestei activităţi el a adunat multe dintre informaţiile psihologice pe baza cărora şi-a eşafodat teoriile referitoare la diferenţierile culturale şi privaţiuni, şi au fost utilizate pentru studiile referitoare la copii dezavantajaţi şi potenţialul lor de schimbare.

În 1965 a întemeiat, în cooperare, o unitate de cercetare care s-a transformat, ulterior, în Institutul canadiano-israelian Hadassah-Wizo-Canada, de la Jerusalim, pentru ca, în 1970, să obţină doctoratul în Psihologia dezvoltării la Sorbonna.

Din 1993, Reuven Feuerstein este directorul Centrului internaţional pentru dezvoltarea potenţialului de învăţare (ICELP), derivat din Institutul Hadassah- Wizo-Canada, care are ca obiect de cercetare evaluarea şi educarea tinerilor care prezintă retardări intelectuale, împlinind mai bine de 40 de ani de cercetări novatoare. Reuven Feuerstein a fost profesor de Psihologia educaţiei la Universitatea din Bar-Ilan din Israel şi la Vanderbilt University din SUA.. Pentru meritele sale ştiinţifice deosebite, R. Feuerstein a fost decernat cu titlul de Doctor honoris causa al Universităţii din Torino şi al unor universităţi din Franţa, Canada, SUA, Spania şi Chile.

Este autorul unei opere psihologico- pedagogice impresionante, în care s-au fundamentat importante teorii didactice moderne, legate de modificarea structurilor cognitive: Mediated Learning Experience (Experienţa de învăţare mediată), Learning Potential Assessment Device/Mi]\oace de evaluare a potenţialului de învăţare (LPAD) şi Instrumental Enrichment Programme /Programul de îmbogăţire instrumentală (IEP), ultimul tradus în peste 18 limbi.

De la începutul activităţii sale, Reuven Feuerstein a conceput o metodă de recuperare şi dezvoltare a capacităţilor intelectuale ale acestor copii agresaţi fizic şi psihologic, care au supravieţuit Holocaustului, bazată pe antrenarea elevilor să răspundă la teste de inteligenţă şi criteriul performanţei, formatorii interacţionând foarte mult cu elevii, rezultatele obţinute fiind direct proporţionale. Pentru Feuerstein - deficienţele capacităţilor cognitive sunt rezultatul unui deficit de „modificabilitate cognitivă structurală" care se datorează unor carenţe de „mediere socială" în timpul învăţării. Mediatorul este o persoană care interpretează pentru un elev experienţele sale pentru al orienta spre dezvoltarea capacităţilor de învăţare. De aceea, refacerea funcţiilor cognitive se poate realiza prin intermediul exerciţiilor care solicită elevii, îndrumaţi de un tutore/formator (cadru specializat), reducându-se eşecul şcolar. Astfel, el a pus bazele unei adevărate metode de reeducare a inteligenţei.

Din 1976, Reuven Feuerstein, numit „cel care transformă", a fundamentat Programul de îmbogăţire instrumentală (Le programe d' enrichissement instrumental/ PEI sau Instrumental Enrichment Programme/IEP), larg aplicat în Franţa şi în lume, destinat copiilor cu disfuncţionalităţi, din învăţământul special, care pleacă de la principiul potrivit căruia capacităţile intelectuale ale fiecăruia pot fi ameliorate, prin care a devenit întemeietorul unui util instrument de învăţare a învăţării. Această îmbunătăţire a capacităţilor cognitive se bazează pe dezvoltarea inteligenţei pentru a învăţa mai bine şi nu pe învăţarea în plus pentru dezvoltarea inteligenţei.

Acest program de formare se bazează pe promovarea de exerciţii care pun elevii în situaţii concrete de învăţare, solicitând şi dezvoltând procesele de raţionament şi funcţiile cognitive specifice ale acestora (comparaţiile, clasificările, combinările, reperele spaţio-temporale etc.), deoarece pentru el „cromozomii nu trebuie să aibă ultimul cuvânt".

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici