Revista Forum cultural, anul IV, nr. 4, decembrie 2004 (15)

APELUL

CONGRESULUI NAŢIONAL DE POEZIE

8-10 octombrie 2004, Botoşani - Ipoteşti

Pentru ca poezia română, componentă esenţială a identităţii şi spiritualităţii naţionale, să poată fi, în continuare, un fenomen viu, dinamizator al societăţii, al proceselor de democratizare, de integrare europeană şi adecvare a mentalităţii româneşti de azi la provocările mileniului III, participanţii la primul Congres Naţional de Poezie au redactat şi aprobat următorul apel. Principalele probleme ale poeziei române actuale sunt:

■ stabilirea relaţiei cu publicul, în special cel tânăr;

■ drastica diminuare a tirajelor de poezie (cu o cădere de peste 75% faţă de anul editorial 1990);

■ situaţia dramatică a difuzării şi a promovării poeziei româneşti;

■ reflectarea defectuoasă a poeziei în mass-media;

■ degradarea statutului social şi simbolic al scriitorului român;

În urma dezbaterilor desfăşurate la Ipoteşti, în Casa lui Mihai Eminescu, în perioada 8 - 10 octombrie 2004, participanţii la congres au identificat şi propun întregii societăţi, clasei politice, instituţiilor statului cu competenţe în domeniu şi mediului de afaceri următoarele soluţii pentru ca poezia română să-şi reocupe locul său cuvenit în spiritualitatea românească.

1. Aplicarea prevederilor Legii privind promovarea culturii scrise, mai 2004: constituirea comisiei pentru promovarea culturii scrise în străinătate, direcţionarea „tichetului de carte" şi a fondului provenit din 0,5% profitul net al Loteriei Române pentru achiziţionarea şi finanţarea cărţii de literatură contemporană; stabilirea acordurilor cu Poşta Română pentru timbrul difuzării de carte; stabilirea acordurilor cu Societăţile Române de Radiodifuziune şi Televiziune pentru minutul de publicitate pentru carte şi pentru emisiunile dedicate cărţii române contemporane şi autorilor ei.

2. Reducerea cotei TVA pentru carte de la 5% pentru anul fiscal 2005 la 0% pentru anul fiscal 2007, aşa cum există în ţări cu mare tradiţie şi putere editorială (vezi Marea Britanie).

3. Realizarea unui sistem de distribuţie cu acoperire naţională a cărţii şi revistelor literare printr-un parteneriat public - privat - asociaţii profesionale.

4. Constituirea Fondului „Clasici pentru Contemporani", prin deducerea a 1% din valoarea cheltuielilor de producţie a cărţilor clasicilor romani; acest fond va fi destinat pentru burse şi sprijin social acordate scriitorilor români contemporani.

5. înfiinţarea, la început pe lângă bibliotecile judeţene sau centrele creaţiei populare, de „Case ale Cărţii" (după modelul german); în timp, ele ar trebui să capete un statut autonom şi să se integreze într-o reţea patronată (inclusiv financiar) de către Institutul Cultural Român.

6. Organizarea de lecturi publice - plătite! - şi de întâlniri cu studenţii, elevii, cadrele din întreprinderi, muncitorii etc.

7. Instituirea unei „Zile a Poeziei" (după modelul francez) cu: târguri de carte de poezie, recitaluri în pieţe publice, pe străzi, expoziţii de carte rară de poezie etc.

8. Promovarea poeziei în spaţiu public, inclusiv prin mijloacele neconvenţionale, pe baza unui parteneriat public - privat: de exemplu, afişarea de poezie în mijloacele de transport în comun (experienţa s-a dovedit un mare succes la Timişoara).

9. Introducerea de cursuri de scriere creatoare la toate universităţile din ţară (inclusiv la cele care nu au profil filologic - modelul de succes din universităţile europene şi americane ar trebui aplicat şi la noi).

10. Introducerea de cursuri de scriere creatoare sau analiza şi dezbaterea poeziei actuale, ca şi curs opţional, în toate liceele cu profil filologic, pedagogic şi artistic (dar şi în alte licee).

11. înfiinţarea, la fiecare universitate din ţară, a unui post de „poet în rezidenţă" care va fi ocupat de un poet recunoscut şi calificat (absolvent de facultate) pe timp de un an, cu obligaţii atât de predare (cursuri practice de scriere creatoare), cât şi de animaţie culturală (recitaluri, întâlniri cu scriitorii, organizare de simpozioane şi dezbateri etc.).

12. Organizarea şi finanţarea unui „Centru Naţional de Traducere de Poezie" lucrând pe principiul reciprocităţii cu alte centre culturale existente în Europa (exemplu: Fundaţia Culturală Royammont de lângă Paris, „Casa de Mateus" din Portugalia), să faciliteze promovarea poeziei româneşti în străinătate.

13. Organizarea unui „Maraton European de Poezie", la Sibiu, în 2007, când oraşul va fi Capitala Europeană a Culturii.

14. Promovarea poeziei tinerilor prin: burse de creaţie, finanţarea debuturilor în poezie, premii de debut relativ consistente.

15. Organizarea de concursuri de poezie, cu participare cât mai largă, la care să se implice atât instituţiile centrale, cât şi comunităţile locale.

16. Realizarea unui site de poezie, coordonat de un grup nominalizat de Congresul Naţional de Poezie, pentru informarea publicului şi realizarea unei selecţii reprezentative de poezia română contemporană.

17. Finanţarea de la buget a unui proiect - „Casa Poeziei Române" - care să fie axat, în primul rând, pe scrierea de proiecte şi organizarea unor evenimente cu valoare mediatică substanţială pentru poeţii români şi cartea românească de poezie.

Semnatarii acestui apel îşi exprimă speranţa că până la viitorul Congres Naţional de Poezie, din 2006, toate aceste obiective fundamentale pentru viitorul poeziei şi spiritualităţii româneşti să fie rezolvate. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

10 octombrie 2004, Botoşani

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Săpăturile arheologice în aşezarea getică fortificată de la Cotu-Copălău, jud. Botoşani (campania 2004)

dr. Oct. Liviu Şovan. conf. dr. Mircea Ignat

Dezvelirea locuinţelor din perimetrul restrâns al poienii din zona împădurită a cetăţii şi obţinerea unor date referitoare la modul de construcţie al acestora, intensitatea locuirii ca şi a unor elemente de datare mai exacte, funcţie de materialul arheologic descoperit.

Reluarea săpăturilor în anul 2004 a permis descoperirea a noi complexe, urmărindu-se pe cât posibil o arie mai largă a cercetării, în vederea determinării unei topografii cât de cât exacte a aşezării, un loc aparte ocupându-l şi investigarea fortificaţiei (val şi şanţ de apărare şi poarta de intrare în cetate).

Efectuarea săpăturilor propriu zise a constat în 23 de secţiuni (marcate de la 23 la 45) şi a 5 casete cu o suprafaţă totală de 894 mp, prin care s-au excavat 626 mc, secţiuni plasate atât în partea de sud a aşezării cât şi pe centrul şi marginea nordică şi nord-estică a platoului pe care se află cetatea, efectuându-se şi două secţiuni în zona porţii de intrare în cetate. S-au descoperit 4 locuinţe aparţinând secolelor V-III a. Chr. şi 4 locuinţe cucuteniene.

Stratigrafia aşezării este relativ simplă, constând dintr-un singur nivel de locuire, de culoare cenuşie, sub un strat arabil foarte subţire. Singura diferenţă de culoare este dată de umplutura locuinţelor, care se prezintă de regulă, sub forma unui sol negru, compact. Executarea secţiunilor, în zone impuse de către spaţiul limitat înconjurat de pădure, cu lungimi cuprinse între 8 şi 95 m a permis dezvelirea pe traseul lor a 3 locuinţe de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni în jurul a 3,5-4/7-8 m, precum şi a unui bordei dreptunghiular, care nu a putut fi cercetat în întregime din cauza copacilor, cu dimensiunea dezvelită de2,60x3,20 m, cu adâncimea de la nivelul de călcare antic de 0,56 m. în bordei a putut fi identificată şi o vatră de foc de tip pietrar.Forma şi dimensiunile locuinţelor au putut fi stabilite, în lipsa urmelor de pari, prin masa de lutuială arsă păstrată, ca şi a resturilor ceramice, a pietrelor, oaselor şi arsurilor provenind de la incendierea acestora, care se întindeau, de regulă, pe întreaga suprafaţă a locuinţelor. Nu s-au putut identifica nici urme de pari, ca şi în anii anteriori, ceea ce presupune o modalitate de construire aparte.

Menţionăm că tot acestei secvenţe cronologice îi aparţine şi o groapă surprinsă pe versantul nord-estic al platoului, în care sau descoperit o cană întreagă, numeroase fragmente ceramice, oase de animale şi urme de cărbune.

Cele două secţiuni săpate în zona porţii de intrare în cetate ne-au permis să tragem concluzia că poarta era executată pe tălpici, probabil ca şi majoritatea locuinţelor, iar din constatarea faptului că porţiunea de şanţ din dreptul porţii nu a fost întreruptă s-a tras concluzia că intrarea în perimetrul cetăţii era posibilă doar pe un pod din lemn, probabil mobil. De asemenea s-a constatat, săpându-se o casetă lângă una din secţiunile transversale executate în 1990 în valul şi şanţul cetăţii că palisada din prima etapă de existentă a cetătii a cetătii era formată din două rânduri de pari aşezaţi la distanţă de circa 1 m unul lângă altul şi împletiţi cu nuiele, spaţiul dintre cele două şiruri ale elementelor lemnoase fiind ocupat cu pământ, incendierea sectorului respectiv fiind constatată în profil printr-un strat de pământ amestecat cu cenuşă gros de circa 0,30-0,40 m.

În partea nordică a platoului a fost surprinsă o zonă cu patru locuinţe cucuteniene, care nu au putut fi dezvelite integral şi nici nu li s-a putut afla suprafaţa exactă. Menţionăm că bordeiul şi groapa amintită mai sus, aparţinând secolelor V-III a. Chr. au fost descoperite la mică distanţă una de alta, ceea ce denotă existenţa unei a două grupări de locuinţe în această zonă, în afara celei descoperite în perimetrul sudic adosat la val al aşezării ce cuprinde în total 13 locuinţe de suprafaţă şi una semiîngropată.

Materialul arheologic pus în evidenţă de săpăturile arheologice din vara anului 2004 este mai variat, aparţinând unor epoci diferite (eneolitic, cea de a doua epocă a fierului şi chiar modernă). Dacă în săpăturile anterioare au surprins urme sporadice din cultura Cucuteni, urme puse pe seama unei treceri pasagere a purtătorilor acestei culturi, prin săpăturile din 2004 s-a putut preciza existenţa unei mici aşezări cucuteniene, reprezentată de patru locuinţe plasate în partea de nord a platoului în care s-au descoperit: un vârf de săgeată de silex, două figurine fragmentare antropomorfe feminine precum şi o cantitate destul de însemnată de ceramică corodată din cauza solului acid de pădure, din care amintim o tipsie de la un vas suport, fragmente de la un vas turtit (zona umărului), câteva pahare cu pastă foarte fină, bine arsă, fragmente de vase tip Cucuteni C, care au în compoziţie ceramică pisată şi numeroase fragmente de vase de dimensiuni medii.

Aşezarea cucuteniană n-a ocupat întreaga suprafaţă a platoului, fiind una restrânsă, dar starea fragmentară a ceramicii ca şi corodarea picturii ne determină să afirmăm că aceasta aparţine foarte probabil fazei AB a culturii amintite

Corespunzător locuirii moderne, semnalată în rapoartele precedente, în diverse puncte s-au găsit risipite fragmente ceramice de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Dar chiar la intrarea în fortificaţie, la - 0,20 m, s-a descoperit şi un mic depozit monetar, format din cinci piese (trei de argint şi două de bronz), emise de Imperiul habsburgic la sfârşitul sec. XVIII şi primele decenii din sec. XIX. Vestigiile semnalate se datorează, desigur, locuirii din incinta fortificaţiei în perioada respectivă.

Cel mai concludent material arheologic descoperit în campania din 2004 aparţine fortificaţiei getice, remarcându-se o cantitate apreciabilă de ceramică, peste 2300 de fragmente, dar şi două vase întregi. Tot acestei perioade îi aparţin şi alte obiecte: un cuţit fragmentar, o daltă şi un cosor din fier, fusaiole, trei cute de piatră, din care una întreagă, perforată. Menţionăm ca piese noi apărute la Cotu două figurine antropomorfe, feminine, de lut ars, în stare foarte bună de conservare. De asemenea, merită să amintim prezenţa în unele suprafeţe a unor bucăţi de zgură, urme ale unor activităţi productive pe care săpăturile nu le-au putut surprinde.

În situaţia specială de la Cotu, unde arăturile au fragmentat excesiv materialul ceramic, cel care este cantitativ preponderent, gruparea tipologică pe forme a acestuia este dificilă ca şi stabilirea raporturilor dintre pastă, ornamentele şi forma vaselor.

În mod cert sunt prezente vase de provizii de dimensiuni foarte mari, după grosimea fragmentelor găsite. Alături de chiupuri sunt atestate într-un număr apreciabil vasele în formă de clopot, apoi castroanele şi străchinile. In fine, se individualizează cănile, prin numeroasele fragmente de torţi. Nu lipsesc tipsiile şi oalele scunde, dar al căror profil este cel mai dificil de reconstituit.

În ceea ce priveşte decorul ceramicii acesta este dispus îndeosebi pe vasele de tip clopot şi mult mai rar pe celelalte forme ceramice. Decorul este cel obişnuit în toate aşezările fortificate ale epocii şi anume cel plastic, constând din brâul alveolar, proeminenţe aplatizate, brâul continuu, mai puţin frecvent fiind şirul de alveole. Remarcăm raritatea decorului incizat.

Ca şi în campaniile precedente au fost găsite fragmente de amfore originare din diferite centre greceşti. Din păcate, materialul amforistic (0,6 % din totalul ceramicii), este atipic, fără urme de ştampile, provenind din corp sau din torţi. în orice caz, el este identic cu cel descoperit în anii anteriori. în legătură cu importurile se constată în aşezarea de la Cotu-Copălău o anumită preferinţă pentru castroanele cu torţi orizontale, imitaţii după lekane, realizate din pastă mai densă, de culori mai închise, cu torţi modelate în diverse chipuri.

Ceramica cenuşie lucrată cu roata este atestată prin puţine fragmente care provin din vase cu fundul plat. Ca forme lucrate cu roata sigur sunt atestate cănile, din care una are o toartă masivă, în bandă lată. Probabil în aceiaşi tehnică s-au realizat şi unele castroane, dar lipsesc profile concludente.

Formele ceramice, decorul acestora se încadrează perfect tipologiei ceramicii din sec. al V-III a.Chr., când se situează şi existenţa aşezării fortificate de la Cotu- Copălău, obiectiv care întregeşte imaginea civilizaţiei getice din perioada menţionată, la răsărit de Carpaţi.

Toate materialele menţionate mai sus se află în curs de restaurare la Muzeul Judeţean Botoşani.

Succinta prezentare a materialului ceramic cu analogii în toate vestigiile din spaţiul carpato-nistrian încadrează îndeosebi aşezarea fortificată de la Cotu-Copălău în sec. IV-III a.Chr., dar începuturile ei par a fi mai vechi. în acest sens aducem în discuţie cele mai timpurii forme ceramice care eventual pot fi datate. Între materialele ceramice câteva cer o datare mai timpurie. Menţionăm că este vorba de două fragmente de vase cu profilul drept, cu brâuri alveolare sub buze, combinate cu perforaţii plasate sub acestea, ornamente aşa-zise de tip scitic. Alte câteva fragmente au crestături pe buze sau brâuri alveolare sub acestea, ori proeminenţe mari, rectangulare. în fine, am deosebit două străchini cu buzele tăiate drept, ornamentate cu brâie scurte, în relief. Subliniem că tot acest material este redus cantitativ. O serie de cercetători leagă formele şi ornamentele mai sus pomenite de moşteniri din Hallstatt- ul târziu, ca dovadă fiind şi cele cu decor de tip sciţi. De fapt, nu dispunem de criterii sigure de departajare a ceramicii getice care ar putea fi atribuită celei de a doua jumătăţi a sec. V de cea pe care o datăm în sec.IV. în această situaţie, ţinând cont şi de prezenţa celor doua vârfuri de săgeţi, găsite în 2003 şi datate în sec. V, putem presupune că începutul aşezării fortificate de la Cotu- Copălău poate fi plasat în sec. V a. Chr., cel mai târziu la mijlocul lui, subliniind că vieţuirea cea mai intensă aparţine secolelor IV-III. Nu avem, în schimb, nici un fel de materiale care să indice încetarea locuirii produsă cândva spre sfârşitul sec.III a. Chr. ca şi în cazul majorităţii aşezărilor fortificate din spaţiul est-carpatic.

Aşezarea getică fortificată de la Cotu-Copălău se înscrie în seria celor de tip "pinten barat", cu o suprafaţă medie şi o existenţă încadrată între sec. V-III a.Chr., fiind asemănătoare cu alte situri de acest fel din Moldova. Cercetarea acestui obiectiv - având în vedere abundenţa materialului ceramic şi rezultatele obţinute până la această dată - poate fi considerată a fi încheiată, urmând ca într-un viitor foarte scurt, autorii să pună la dispoziţia celor interesaţi rezultatele cercetării sub forma unei monografii.

În ceea ce priveşte, în mod special, SV (care cuprinde spaţiul dintre colţul de sud-est al pronaosului şi absida laterală de sud a bisericii actuale), observaţia esenţială este aceea că fundaţia primei biserici prezintă o particularitate neîntâlnită în alte secţiuni: la partea ei inferioară, faţa exterioară a fundaţiei primei biserici prezintă o arcuire destul de puternică, arcuire care se diminuează treptat, pe măsură ce fundaţia se apropie de unărul ei, aceasta făcând ca, în profil, fundaţia să prezinte o linie pronunţat oblică, înclinată spre umărul ei.

Pe plan arheologic, este de ramarcat faptul că, şi în SV, situaţia stratigrafică este la fel de puternic deranjată de intervenţii târzii, ceea ce a avut ca primă şi gravă consecinţă distrugerea integrală a nivelului corespunzător momentului construcţiei primei biserici, în aceeaşi situaţie aflându-se şi nivelul de construcţie al bisericii actuale. În schimb, în peretele de est al SV, a apărut capătul de vest al unui cavou de cărămidă, lucrat într-o tehnică destul de rudimentară: extradosul bolţii cavoului se afla la -0,80 m de la nivelul de călcare actual, iar înălţimea acestuia era de circa 1,00 m (precizăm că, din motive obiective, cavoul de cărămidă nu a fost dezvelit şi cercetat, aceasta urmând să se realizeze într- o etapă viitoare a săpăturii).

Pentru verificarea raportului planimetric dintre cele două biserici, pe colţul de sud-vest al celei actuale a fost deschisă SVI, amplasată astfel încât să cuprindă circa 1,00 m din latura de vest şi circa 0,75 m din latura de sud. întrucât adâncimea la care se afla talpa fundaţiei zidurilor de vest şi, respectiv, de sud ale vechii biserici fusese stabilită prin SI şi, respectiv, SIV şi SV, nu s-a mai impus şi adâncirea săpăturii în SVI tot până la talpa fundaţiei, săpătura oprindu-se la -1,00 m de la nivelul actual de călcare. De aceea, se impune menţionată numai observaţia că, şi pe colţul de sud-vest, situaţia o repetă pe cea din SI, cu singura deosebire că distrugerea parţială târzie a fundaţiei vechi nu ne-a mai permis descoperirea asizelor de bază ale elevaţiei zidului primei construcţii. În schimb, în ciuda stratigrafiei puternic deranjate din SVI, aici s-au descoperit câteva fragmente ceramice deosebit de importante, descoperire care impune continuitatea cercetării pe o suprafaţă mai întinsă în jurul bisericii: este vorba, în mod special, de câteva fragmente ceramice datând de la finele secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, fragmente de factură sigur locală, ceea ce lasă să se presupună că zona respectivă a cunoscut o locuire mult mai veche decât momentul construirii primei biserici, aşezarea de la Dorohoi putând fi trecută în rândul celor mai timpurii locuiri medievale din zonă.

Pentru a încheia prezentarea datelor materiale şi a observaţiilor prilejuite de sondajele arheologice din jurul bisericii Sf Nicolae din Dorohoi, este necesar să facem câteva precizări în legătură cu rezultatele obţinute în SVII, amplasată pe mijlocul laturii de vest a bisericii şi în prelungirea axului longitudinal al acesteia.

Observaţia cea mai importantă făcută în această secţiune a fost, incontestabil, identificarea certă a nivelului corespunzător perioadei de cosntrucţie a primei biserici. Păstrat numai pe grosimea de circa 2 cm, acest nivel este compus din mortar alb, iar poziţia lui stratigrafică nu lasă loc nici unui dubiu în legătură cu interpretarea pe care i-o dăm, nivelul respectiv se leagă de umărul fundaţiei primei biserici, ambele aflate la adâncimea de circa 0,32 m de la nivelul actual de călcare de pe latura de vest a bisericii. Aşa cum am mai precizat în partea de început a raportului de faţă, atât adâncimea mică la care se află nivelul respectiv cât şi absenţa unor depuneri ulterioare nu îşi găsesc altă explicaţie decât decaparea masivă la care a fost supus terenul din jurul bisericii, decapare care a încheiat lucrările de restaurare de la finele secolului al XIX-lea.

În perioada în care se încheiau sondajele arheologice din jurul bisedricii Sf. Nicolae din Dorohoi, în interiorul bisericii sau efectuat (în puncte stabilite anterior), lucrări de perforare a planşeului de beton, care, s-a dovedit, acoperă întreaga suprafaţă a acesteia, fiind foarte probabilă prezenţa acestui planşeu chiar şi în altarul bisericii. Intervenţia s-a produs în lungul peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos(în naos), precum şi pe latura de vest a aceluiaşi zid, în pronaos.

Deoarece observaţiile de ordin tehnic asupra structurii, nivelului şi modului de sprijinire a acestui planşeu au fost făcute de ing. Mocanu, în raportul de faţă ne vom mulţumi numai cu semnalarea faptului că, din punct de vedere arheologic, adâncimea săpăturii a prilejuit constatarea că, în punctele în care s-a produs străpungerea planşeului de beton, interiorul bisericii nu mai conservă nici o urmă de cultură materială. Pentru turnarea plăcii de beton, restauratorul a adâncit toată suprafaţa bisericii, distrugând integral stratigrafia interioară, până aproape de nivelul superior al pământului viu, după care a nivelat întreaga suprafaţă. în completare, adăugăm că alte eventuale observaţii nu se vor putea face decât dacă se va decide, în final, înlăturarea integrală a plăcii de beton amintite. Proporţiile restrânse şi caracterul de sondaj informativ al săpăturilor arheologice de la biserica Sf. Nicolae din Dorohoi, nu permitt decât formularea unor încheieri parţiale, dintre care unele doar cu caracter de ipoteză de lucru.

Prima şi cea mai importantă încheiere este aceea că biserica ridicată de Ştefan cel Mare nu a fost prima constrcuţie de acest fel pe locul ctitoriei din 1495. Anterior ei, a existat tot o biserică din piatră, ale cărei construcţii depăşeau 1,70 m de la nivelul de săpare, dar despre grosimea lor nu se poate face nici o apreciere până în momentul în care va fi posibilă o săpătură sub talpa fundaţiilor.

Deşi este necesară păstrarea unei anumite prudenţe, observaţiile stratigrafice şi materialele arheologice (descoperite, mai ales, în caseta IA) conduc la datarea primei biserici la finele domniei lui Alexandru cel Bun (circa 1430). în schimb, nu rămâne loc pentru dubii în ceea ce priveşte faptul că prima biserică a fost o construcţie de piatră, dat fiind faptul că în săpături au apărut asizele de piatră de la baza elevaţiei.

O problemă mult mai complexă se dovedeşte aceea a explicării demantelării acestei prime biserici, după numai circa şase decenii de la construirea ei. Pornind de la observaţia că porţiunile de fundaţii care au fost dezvelite de săpăturile arheologice nu prezintă nici cel mai mic indiciu că prima biserică s-ar fi deteriorat în aşa măsură încât numai starea de conservare să justifice demantelarea ei, apreciem că explicaţia trebuie căutată în alt domeniu: printre cele plauzibile trebuind luată în considerare, şi cel politic - deoarece noi atribuim prima biserică marelui boier Mihail de Dorohoi - nu excludem eventualitatea că adversitatea acestuia faţă de Ştefan cel Mare să fi determinat demantelarea - ca formă de represalii politice - a ctitoriei boierului amintit şi înlocuirea ei cu o ctitorie voievodală.

Biserica Sf. Nicolae Popăuţi face parte dintr-o prestigioasă serie de edificii de cult ctitorite de voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt(fig.l). Definită prin caracteristici planimetrice, structurale şi de decorare a faţadelor, seria mai include şi bisericile Sf. Ion din Vaslui(1490), Precis ta din Bacău (1491), Sf. Nicolae din Iaşi (1491-92), Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) şi Sf. loan din Piatra Neamţ (1497-98). Toate bisericile enumerate au purtat - şi mai poartă - în denumirea lor, calificativul de domnească şi au fost ridicate în locuri unde au funcţionat reşedinţe voievodale, mai mult sau mai puţin identificate şi cercetate arheologic. Cele de mai sus au condus la încadrarea lor în categoria denumită curent de specialişti a bisericilor de tip orăşenesc¹. întreaga serie de monumente mai sus amintite a suferit restaurări radicale, oarecum stereotipe, în special privind reconfigurarea faţadelor, în primele decade ale secolului XX². Ştim foarte puţin despre aspectul faţadelor lor originare şi despre cât şi cum anume acestea au fost restaurate sau transformate.

În această calitate, monumentul ce constituie obiectul prezentării de faţă - dimpreună cu turnul clopotniţă ridicat tot de marele voievod şi care străjuieşte biserica la cca 40 m distanţă spre NV (fig. 2), - a constituit, în repetate rânduri, obiect de cercetare atât pentru istorici cât şi pentru istoricii artei şi arhitecturii medievale din România³.

Nu vom stărui - cu acest prilej - asupra descrierii moumentului sau asupra enumerării datelor istorice deja cunoscute. Ne propunem, în schimb, să subliniem câteva aspecte, semnificative din punctul de vedere propriu cercetării arheologice.

În primul rând trebuie să ţinem seama de faptul că la data construirii sale - în anul 1496, edificiul a fost ridicat într-o zonă situată la cca 2 km nord-vest distanţă de fostul nucleu istoric construit, pe atunci, al Târgului Botoşani ⁴, în satul Popăuţi⁵ (fig.3). Data amintită este explicit redată de textul pisaniei dăltuite în piatră şi montată în zid, imediat la vest de portalul intrării nordice în biserică⁶ (fig.4).

Unele cercetări întreprinse înainte de anul 2000 - cu rezultate inedite⁷ - nu au furnizat, se pare, date care să privească direct fie caracteristicile tehnico-constructive ale bisericii, fie fosta extindere a terenului ce îi aparţinuse iniţial sau sistemul în care acesta fusese delimitat ori nu printr-o înprejmuire, fie informaţii care să arate dacă amintitul teren era inclus ori învecinat (la data construirii bisericii) cu amplasamentul ipoteticei reşedinţe domneşti⁸. Problemele enunţate au rămas tot atâtea întrebări care îşi aşteptau răspunsul.

Limitându-ne, pentru început, la reperele cronologice certe amintite anterior, urmează să vedem în ce măsură cercetările arheologice efectuate în anii 2000-2001 au putut - prin rezultatele lor - să furnizeze unele răspunsuri şi să completeze sau să nuanţeze datele deja cunoscute privind biserica Sf. Nicolae Popăuţi şi - implicit - privind contextul istoric mai larg căruia momentul construirii sale i se înscrie.

O primă campanie, efectuată în toamna anului 2000, a cercetat doar suprafeţe limitate (atât în interiorul bisericii cât şi la exteriorul acesteia), şi a urmărit obţinerea unor informaţii preliminare, de natură să orienteze eventuala extindere pe viitor a lucrărilor de investigare.

Atunci, lucrările au început după momentul în care mănăstirea dezafectase, strict zonal, anume pe suprafaţa viitoarelor casete de cercetare, şi pe o adâncime de cca 20 cm, amenajările dispuse perimetric edificiului la acea vreme.

Dimensiunile reduse ale casetelor au fost deliberat stabilite, deoarece, spre exterior, orice extindere ar fi complicat lucrările de cercetare (prin interceptarea unor porţiuni mai mari din aria fostei necropole care a bulversat regimul stratigrafie normal, împiedicând, drept consecinţă, observaţiile necesare⁹ ). La interior, limitarea cercetării a fost determinată de necesitatea redării imediate a respectivului spaţiu oficierilor cultice¹⁰. Rezultatele încurajatoare obţinute după terminarea primei campanii au determinat caracterul mai cuprinzător imprimat celei de a doua campanii de cercetare,în anul 2001.

Principalele obiective au fost, de această dată, atât epuizarea cercetărilor la interiorul edificiului cât şi efectuarea altor câteva secţiuni şi casete de verificare, în aria incintei actuale a mănăstirii (Pl. I). în consecinţă, nu au mai fost funcţionale restricţiile de amplasare şi dimensionare a suprafeţelor de cercetat şi lucrările în speţă sau putut desfăşura nestânjenite, atât şi acolo unde rezultatele investigaţiilor anterioare le impuseseră drept necesare.

Trebuie să subliniem în mod special faptul că am benefiat efectiv - pe toată durata de desfăşurare a execuţiei lucrărilor de cercetare - de sprijinul total şi necondiţionat al conducerii actualei

Mănăstiri Popăuţi ca şi a tuturor monahilor obştii, motiv pentru care considerăm de datoria noastră să le aducem sincere mulţumiri pentru înţelegerea corectă a scopului demersului nostru şi pentru deplina lor angajare.

* Având în vedere profilul revistei , de popularizare a excepţionalului patrimoniu cultural edit şi inedit al judeţului Botoşani, cu acordul autoarei, am considerat extrem de necesară şi utilă publicarea volumului privind rezultatele cercetării arheologice efectuate la ctitoria ştefaniană de la Popăuţi de către Doamna arheolog dr. Voica Maria Puşcaşu, în serial, ceea ce necesită anume constrângeri privind fluiditatea textului şi ilustraţiei. Astfel, diversele trimiteri la ilustraţie şi anexe vor obliga cititorul să revină deseori la numere mai vechi în care apar acestea pe parcursul editării serialului, având în vedere că acestea nu pot fi repetate în mai multe numere, din motive strict editoriale, lesne de înţeles (n.n.-Octavian Liviu Şovan).

NOTE

1. În ultimii ani, sintagma biserici orăşeneşti pare să nu mai corespundă întru totul semnificaţiilor iniţial atribuite caracteristicilor lor definitorii din punct de vedere arhitectonic - în speţă existenţa pronaosului supralărgit. Deoarece, pentru moment, nu sunt încă deplin clarificate împrejurările istorice reale care au determinat apariţia acestui tip de monumente eclesiastice, vom continua să folosim amintita sintagmă, sub rezerva că aceasta nu reflectă în mod specific denumirea de atribut categoriei de edificii în cauză.

2. Refacerile, înscrise unui program de restaurare şi conservare a bisericilor ctitorite de Ştefan cel Mare, s-au desfăşurat în preajma comemorării a 400 de ani de la moartea marelui voievod. Ele s-au aliniat unor concepte de restaurare pe atunci practicate la scară largă, concepte puse în practică şi în ţara noastră prin arh. Lecomte de Nouy, şi întreaga şcoală în domeniu pe care acesta a format- o: în speţă, în cazul bisericii Sfântul Nicolae domnesc Popăuţi din Botoşani, este vorba de arh. Alexandru Băicoianu.

3. Pentru întreaga bibliografie a problemei - publicată până în anul 1974 - vezi Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 105-115 şi în special p. 113-114; Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, passim şi în special p. 79-84; Arhim. Luca Diaconu, Descoperiri arheologice la mănăstirea Sf. Nicolae Domnesc "Popăuţi", Botoşani, 2001. Felul în care autorul a transmis unele din rezultatele cercetărilor arheologice nu este întotdeauna conform cu principiile interpretării ştiinţifice.

4. Prima menţiune documentară a târgului Botoşani este cunoscută din cronica ţării şi se referă la arderea târgului de către tătari, în anul 1439, Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, ESPLA, 1955, p. 76.

5. Fostul sat Popăuţi, denumit ca atare (acum înglobat în teritoriul municipiului Botoşani) apare menţionat documentar la data 31 martie 1546 (CDM, I, doc. 405, p. 114-115) ca fiind situat pe râul Iubăneasa şi ca aparţinând parţial lui Iurşa vătaf: la 21 aprilie 1518 însă, apare sub denumirea de Popeni cu aceeaşi poziţie geografică şi apartenenţă (ibidem, doc. 302, p. 87.

6. În traducere, textul pisaniei scris în limba slavonă, spune Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am zidit acest hram în numele Sfântului Părintelui nostru, Arhierarhul şi Făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004 (1496), iar al domniei lui al patruzecelea curgător, luna septembrie 30.

7. Este vorba de un sondaj perpendicular pe faţada vestică a bisericii, executat sub conducerea D- nei arhg. Stela Cheptea şi, apoi, de cercetările conduse de arhg. C. Asăvoaiei, de la Institutul de Arheologie din Iaşi, efectuate în zona de sud-vest de biserică, pe locul ocupat înainte de o construcţie.

8. O curte domnească la Botoşani este atestată documentar ca existentă în secolul al XV-lea. Până în momentul de faţă nu se pot face nici un fel de consideraţii sigure privind locul în care acestea vor fi fiinţat şi mai puţin asupra vechimii lor. Cercetările întreprinse de noi au furnizat câteva posibile indicii în acest sens (repere asupra cărora vom stărui la timpul potrivit - dar care necesită, pe viitor, o cercetare specială).

9. Necropola organizată la exteriorul edificiului a funcţionat ca atare timp de cca 400 de ani, în condiţia în care mai ales zona de la nord de biserică a primit şi numeroase înmormântări datorate spitalului de campanie organizat în timpul primului război mondial în unele dintre fostele clădiri ale mănăstirii - şi situate, drept consecinţă, în imediata apropiere - ca şi de la spitalul de boli contagioase şi acum în funcţiune.

10. Împrejurare ce a impus masarea mobilierului existent pe zone strict delimitate, dar şi evacuarea la exterior a pământului excavat şi, respectiv, retransportarea lui la interior şi reumplerea secţiunilor.

PATRIMONIU MOBIL

Ţinutul Neamţ în fondul documentar botoşănean

Stela Giosan

În colecţia de documente păstrate la Arhivele Statului Botoşani se află un număr de documente care oferă informaţii cercetătorilor despre ţinuturile Neamţ şi Roman şi care acoperă cronologic perioada 1667-1869 şi în cele ce urmează dorim să le semnalăm celor interesaţi.

Marea majoritate a acestor documente sunt acte de proprietate emise de cancelariile domneşti sau acte de vânzare-cumpărare, schimb sau danie încheiate între diferite persoane privind transmiterea unor proprietăţi situate în această zonă geografică.

O altă parte care se constituie într-o categorie distinctă sunt scrisorile care s-au schimbat între stareţii mănăstirilor Secu şi Neamţ şi cei de la mănăstirea Popăuţi- Botoşani sau între aceştia şi marele cărturar şi om politic Mihail Kogălniceanu.

Pentru eficienţă ne-am gândit ca documentele care fac parte din prima categorie cu referiri la moşiile din ţinuturile Neamţ şi Roman să le enunţăm grupate pe moşiile la care fac referiri.

Astfel, un număr de 42 documente emise în perioada 1833-1869 se referă la moşia Unceşti(Onceşti) din ţinutul Roman, fostă proprietate răzeşească şi constau în zapise, înscrisuri sau acte de danie pentru transmiterea în timp între membrii familiilor răzeşeşti de pe această moşie, a unor părţi sau pământuri pe care le stăpâneau, provenite fiind din danii, zestre, clironomii, schimburi sau răscumpărări şi adjudecarea lor pentru neachitarea unor datorii băneşti - toate acte care încheiau cu formula juridică folosită atunci să-i fie lui moşie şi ocină în veci.

Pentru cei interesaţi semnalăm prezenţa în aceste documente a hotarelor de moşii şi localităţi în delimitarea pământurilor, existând posibilitatea de identificare atât a vecinilor moşiei Unceşti (Onceşti) şi anume Porceştii, Bărjovenii, Trifeştii ş.a. precum şi a familiilor de răzeşi care de-a lungul timpului au stăpânit această moşie (Armanu, Ghimpu, Scorţanu, Ursache, Chetraru, Căpit. Vasiliu şi Anechii (Enache).

De asemenea, din aceste acte aflăm şi structura moşiei respective care cuprindea pământuri din câmp, din pădure, din săliştile cu vaduri de moară sau livezi şi case cu tot analogul lor².

Majoritatea actelor sunt originale, scrise pe hârtie încheiate unele chiar la Onceşti, întărite, prin aplicarea sigiliilor primăriei sau ale Judecătoriei Ocolului Şiretul de Jos, Ţinutul Roman, semnate de cele două părţi şi de răzeşi martori la încheierea actelor respective.

Tot din această categorie face parte şi un document care este emis la Iaşi la 18 septembrie 1804 şi care de fapt este o anafora a domnitorului Alexandru Moruzi pe un perilipssis de documente - 55 la număr - prezentate de răzeşii de pe moşiile Maxineşti şi Ghilăeşti (Bilăeşti), Ţinutul Neamţ, odată cu jalba atât în faţa domnitorului cât şi a divanului domnesc.

Pe această listă de documente prin care răzeşii încearcă şi chiar reuşesc să-şi dovedească dreptul lor de proprietate începând cu anul 1488 până la 1802, asupra unor părţi din cele două moşii, domnitorul Al. Moruzi întăreşte prin anaforaua sa semnată şi cu sigiliul aplicat - hotărârea divanului şi veliţilor boieri, dată în pricina de judecată ce dura de mai mulţi ani, între răzeşi şi urmaşii logofătului Costache Russet şi stolnic Manolache Dimache, dând câştig de cauză răzeşilor prin recunoaşterea drepturilor de proprietate.

Aceste 55 de documente sunt menţionate cu data emiterii şi un scurt cuprins încât simpla lor lecturare oferă informaţii substanţiale celui interesat privind transmiterea prin hrisoave şi urice domneşti (începând de la Ştefan cel Mare - 1488) a unor părţi din cele două moşii în proprietatea răzeşilor ca danii şi schimburi efectuate între ei sau vânzarea şi respectiv cumpărarea acestora.

Toate aceste acte oferă date amănunţite privind delimitarea celor două moşii, prin mărturiile răzeşilor prezenţi la întocmirea actelor sau prin hotărârile unor proprietari care au deţinut moşiile, în mod sigur folositoare pentru toponimia locurilor şi cităm pentru exemplificare: în hotarele dinspre satele Băceşti, Bălăneşti şi Vârtopel, până la Pârâul Negru şi Gura Dărloaiei sau la partea celor 9 pământuri dinspre Buda³.

Sunt menţionate printre actele prezentate divanului drept dovezi ale dreptului lor de proprietate jalbele răzeşilor şi cărţile de judecată emise după cercetarea acestora precum şi mărturii ale unor feţe bisericeşti, de exemplu- cea a mitropolitului din 1622 sau cea a veliţilor boieri pentru a întări şi confirma un zapis de danie emis de Eustratie Dabija⁴, sau răvaşul care se referă în mod deosebit la asupreala ce se face răzeşilor de pe cele două moşii după cartea domnească din anul 1799⁵.

Alte două documente, unul fiind o copie din anul 1830 după hotarnica moşiei Trudeştii de pe Valea Negrii, Ţinutul Neamţ înspre Ghigoeşti şi Tătărăşti cu date amănunţite toponimice⁶, iar celălalt este o carte de judecată din 1828 de răscumpărare a unor case şi trei pământuri din moşia Itrineşti pentru neachitarea unei datorii băneşti⁷.

Într-o categorie distinctă se încadrează şi scrisorile aflate în aceeaşi colecţie de documente datând din 1838 şi respectiv 1861 care dovedesc legătura ce a existat între lăcaşurile de cult din cele două zone geografice aflate la o anumită distanţă, respectiv Neamţul şi Botoşaniul. Acestea se completează, zicem noi, într-un mod fericit cu 4 scrisori semnate de Mihail Kogălniceanu, care oferă date importante privind fabrica de postav pe care acesta a instalat-o în 1854 la Blebea, în ţinutul Neamţ, la confluenţa Ozanei cu Neamţul.

Iată cum motivează Mihail Kogălniceanu în scrisoarea sa către Mitropolia Moldovei din 18 octombrie 1852 că a construit fabrica din dorinţa de a da un izvor de îmbogăţire Târgului Neamţ pe un vad de piuă neîntrebuinţat şi cu loc neîndemânatec pentru agricultură, luat de la stareţul mănăstirii Neamţ în schimbul a 10 ocă de ceară pe care trebuie să le dea mănăstirii⁸.

Referindu-se la dotarea fabricii, Mihail Kogălniceanu scrie în continuare în aceeaşi scrisoare: am alcătuit şi maistru pentru înjghebarea maşinilor fabricei pentru altele am şi făcut comandă la Iacobeni, am şi plătit cărămidari şi salahori plătind chiar şi calfe de arhitect vroind a începe săparea gârlei în toamna aceasta ca în primăvară să şi încep zidurile⁹.

Solicitând înţelegerea mitropolitului pentru o asemenea folositoare fabrică, Mihail Kogălniceanu îl ţine la curent cu greutăţile pe care le întâmpină din partea călugărilor mănăstirii Neamţ (care au şi ei o fabrică de postav şi-i fac concurenţă) în preluarea locului de amplasare a fabricii şi în desfacerea postavului pe care-1 fabrică, lucru ce-1 determină să noteze în scrisoarea sa din Iaşi din 16 decembrie 1853 că dacă mănăstirea are trebuinţă de postav, de şaiac, de sucman, îl poate găsi chiar în fabrica mea care este gata de a-i da materialul trebuitor pentru sobor primind în loc de bani lâna oilor¹⁰ şi continuă cerând stareţului Naftanail să întoarne pe părinţi şi fraţi de la peptănaşi, meşină de tors, stative, forfecării, teascuri şi boiangerii la slujba celor sfinte şi

la îndeletnicirile permise monahilor de canoanele bisericeşti¹¹.

Fabrica de la Blebea, care a intrat în funcţiune după toate greutăţile întâmpinate de Mihail Kogălniceanu, în 1854, va produce postav de calitate căutat de miliţiile moldoveneşti şi chiar peste hotarele ţării, va funcţiona până în 1874 când aceasta este concesionată la două case de comerţ din Bucureşti şi Galaţi pentru datorii băneşti, iar în 1879 este vândută Col. Alcaz care o va transfera apoi la Buhuşi.

Pe lângă producţie, Mihail Kogălniceanu se ocupă şi de soarta lucrătorilor din fabrică, clădind în jur locuinţe pentru toţi şi acordându-le şi o parcelă de grădină gratuit, urmând ca asistenţa medicală să li se dea pe seama fabricii la spitalul din Târgu Neamţ. Toate

aceste lucruri dovedesc că Mihail Kogălniceanu, marele om politic şi cărturar a vibrat cu toată fiinţa sa pentru dezvoltarea şi propăşirea ţării din toate punctele de vedere şi că datorită preocupării lui pentru această fabrică de la Blebea, fară să vrea a făurit o legătură istorică între cele două zone moldave, Neamţ şi Botoşani.

Dat fiind scpul lucrării de faţă se pune întrebarea: studierea sigiliului oraşului poate oferi vreo dovadă că Botoşanii au fost un oraş foarte vechi, oricum mai vechi decât secolul al XVI-lea? Răspunsul este afirmativ deoarece legenda celui mai vechi sigiliu descoperit până acum (pe documente din anii 1603 şi 1604) este în limba slavă şi are următorul conţinut: „SIA PECEATI ESTI MIASTA BOTTISANISCAGO".

Termenul „measto" cu înţelesul de „oraş", „târg", a fost folosit destul de rar în documentele noastre şi numai în secolele XIV-XV³⁵. Dacă Botoşanii n-ar fi existat ca oraş din acea perioadă ci abia din secolul al XVI-lea, legenda sigiliului său, în mod sigur, n-ar fi cuprins acest termen ce nu se mai folosea ci pe acela de „târg". Din acest punct de vedere situaţia Botoşanilor este similară cu cea a Hotinului care, de asemenea are în legenda sigiliului său termenul „measto" pentru „oraş" ³⁶.

Păstrarea de către conducerea oraşului Botoşani în legenda sigiliului din secolul al XVII-lea a termenului „measto" ce se folosea cu două secole mai înainte, este pe deplin explicabilă prin faptul că „există unele sigilii pentru care schimbarea anuală a conducerii municipale nu aduce după sine şi schimbarea sigiliului însuşi în nici un fel, acelaşi tipar sigilar fiind întrebuinţat în continuare de toate conducerile succesive ale municipalităţii", chiar dacă, periodic, el este reînnoit din cauza uzurii.³⁷

În concluzie se poate afirma cu certitudine că oraşul Botoşani face parte din rândul celor mai vechi oraşe din Moldova, oraş a cărui existenţă, ca atare, poate fi socotită cel puţin de la 1350 încoace şi nicidecum ca un oraş care s-a ridicat abia în timpul lui Petru Rareş.

În ciuda numeroaselor prădăciuni şi incendii la care a fost supus, o serie de împrejurări favorabile³⁸, dintre care cea mai importantă era excelenta sa poziţie geografică, au făcut ca târgul Botoşanilor să se dezvolte continuu³⁹ ajungând la începutul secolului al XlX-lea al doilea oraş al Moldovei, după Iaşi⁴⁰.

Datorită tocmai înfloririi sale economice şi comerciale din cele mai vechi timpuri⁴¹ şi până în epoca modernă⁴² târgul Botoşanilor, în virtutea dreptului dominial^4,exercitat de domn asupra întregii ţări, a fost destinat împreună cu ocolul său ca apanaj al doamnei, soţia domnitorului, ceea ce însemna că, atât timp cât ea deţinea această calitate, încasa şi dispunea cum voia de veniturile târgului şi ale moşiilor din ocol.

Ca toate celelalte târguri sau oraşe din Moldova şi Botoşanii au avut două feluri de organe administrative, unele reprezentând obştea sau comunitatea orăşenilor şi alese de ea, altele reprezentând pe doamna ţării ca uzufructuară a dreptului dominial transferat ei de către domn. In prima categorie intrau soltuzul şi cei 12 pârgari, în cea de a doua vornicii, ureadnicii şi diverşi alţi dregători administrativo-fiscali.

Nu insistăm asupra tuturor aspectelor legate de aceste organe administrative (drepturi, atribuţii etc.) deoarece în majoritate aceste aspecte au constituit obiectul a numeroase studii⁴⁴ şi articole considerând că nu este cazul să repetăm lucruri arhicunoscute. Ne vom referi doar la unele chestiuni specifice târgului Botoşani care - sperăm - vor contribui la completarea acestei problematici în general.

O primă problemă de lămurit ar fi aceea a datei când se facea alegerea şoltuzului şi a pârgarilor care, precum se ştie, erau aleşi anual de obştea târgului, dar cu drept de a fi realeşi.

Pentru Bucureşti şi Târgovişte, E. Vîrtosu a stabilit această dată afirmând că pentru Moldova „ştirile lipsesc cu desăvârşire"⁴⁵. D. Ciurea menţionează alegerea acestor organe reprezentative în oraşele din Moldova ca fiind ,Jară un regim bine determinat, la diverse termene, în diferite localităţi"⁴⁶.

Comparând un document din 20 martie 1661 în care este vorba de "Vasilie şoltuzul de Botoşani", martor la o vânzare⁴⁷şi un alt document din 25 mai 1661 în care apare „Gligorie şoltuzul de Botăşeani⁴⁸ putem conchide că, în mod sigur, alegerea şoltuzului şi pângarilor din acest oraş se făcea la 23 aprilie, ziua de Sf. Gheorghe, când se sărbătorea şi hramul celei mai importante biserici de aici.

Dintr-un document datat de Iorga⁴⁹cu aproximaţie la anul 1600 în care se arată că un oarecare „Costin şi alţii din Budzeani vând ocina dinainte lui Grigorie fost şoltuz armenesc, şi dinaintea lui Vasile Grigii vatamanului de Popăuţi" se pare că şi la Botoşani, ca şi la Suceava, puternica comunitate armenească ori îşi avea un şoltuz separat ori, în anumiţi ani, din rândul ei se alegea şoltuzul ce reprezenta pe toţi negustorii oraşului.

Presupunerea este întărită şi de faptul ca la 11 iunie 1662 se vorbeşte într-un document⁵⁰ de un „David nemeasnicul cel armenesc din Botoşani" ca martor la o despăgubire.

O problemă neelucidată pe deplin până acum este şi aceea a momentului exact când nu se mai vorbeşte de şoltuz ca reprezentant al administraţiei oraşului. în acest sens Iorga afirmă că aici, la Botoşani, ca şi în celelalte oraşe, şoltuzii sunt pomeniţi rar de la 1700 încoace⁵¹. într-adevăr, sunt pomeniţi rar, dar cauza trebuie căutată şi în lipsa documentelor, căci acestea sunt puţine. Totuşi instituţia n-a dispărut din moment ce chiar în unele dintre aceste puţine documente se vorbeşte la 3 aprilie 1737 despre un „Pavăl şoltuz de Botoşeani" care întăreşte şi ca martor şi cu pecetea târgului o vânzare de dugheană⁵², la 1751, iunie⁵³ despre doi foşti şoltuzi - Timuş Mîrza şi Constantin Mihai - ca martori, la 18 mai 1764 despre „Văsăle Şoltuz." martor la o vânzare şi care pune şi pecetia oraşului pe act³⁴, la 19 octombrie 1784 despre „casa şoltuzulu⁵ⁱ şi la 11 iunie 1787 despre „grădina lui Ioniţă şoltuzul"⁵⁶. De abia după această ultimă dată în nici un document nu se mai vorbeşte de şoltuz la Botoşani ceea ce întăreşte convingerea că funcţia aceasta a dispărut aici cu desăvârşire în anul 1780 când forma de conducere a oraşului se schimbă, şoltuzii şi pârgarii fiind înlocuiţi cu un fel dc epitropie care intră în legături foarte strânse, am putea zice de autosubordonare, cu biserica cea mai importantă din oraş, biserica Sfântul Gheorghe.

Cauza acestei ,.autosubordonări" trebuie căutată numai şi numai în lupta permanenţă dusă de târgoveţii din Botoşani împotriva tendinţelor de acaparare a moşiei şi vetrei târgului de către călugării dc la Mănăstirea Popăuţi din apropiere.

Conflictul a început odată cu ridicarea, în iunie 1751, de către Constantin Mihail Racoviţă voievod a bisericii Sfântul Neculai Popăuţi la rang de mănăstire şi înzestrarea ei, printre altele cu moşia Tătăraşi ce fusese a Botoşanilor şi cu dreptul de a percepe de la târgoveţi dijma pentru folosirea hotarului târgului.⁵⁷

Târgoveţii botoşăneni au adoptat diverse metode pentru a se opune acesteiasupriri printre care cităm: 1. trimiterea a numeroase jalbe⁵⁸ la Divan şi domnitori în care se plângeau că mănăstirea împresoară şi vrea să pună stăpânire deplină chiar pc hotarul târgului. 2. construirea de case pe moşia Tătăraşi a mănăstirii şi refuzul de a plăti dijma hotărâtă către aceasta.⁵⁹ 3. intentarea de procese în faţa domnitorilor şi divanului.⁶⁰

Însă nici domnitorii şi nici boierii divanului nu doreau să indispună pe „reprezentanţii lui Dumnezeu" pe pământul Moldovei, astfel că târgoveţii mai niciodată nu aveau dreptate iar călugării continuau să-i asuprească tot mai mult.

În faţa acestei situaţii târgoveţii botoşăneni au mai încercat o soluţie: aceea, caracterizată foarte plastic de D. Ciurea⁶¹, în care „sacrul" putea apărea contra tiraniei ,Sacrului", adică au recurs la 1780 la protecţia bisericii Sfântul Gheorghe renunţând la forma veche de conducere exercitată prin şoltuzi şi pârgari..

Presupunerea lui Giurescu ni se pare mai apropiată de realitate decât afirmaţia lui Iorga din următorul raţionament: pentru moşiile din apropierea Botoşanilor (Popăuţi, Tătăraşi, Curteşti, Mănăstireni, Onţeni, Teişori, Costeşti, Ruşi, Stăuceni, Bătrâneşti) care în mod sigur au făcut parte din ocolul târgului, documentele din secolul al XlV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea lipsesc cu desăvârşire, în timp ce pentru alte moşii tot din aceste locuri sau pentru moşiile ce făceau parte din ocolul altor târguri există destul de numeroase documente. Această lipsă totală pentru moşiile din ocolul Botoşanilor nu poate fi explicată prin pierderea documentelor ci numai prin aceea că făcând parte din apanajul doamnelor Moldovei, moşiile respective n-au constituit obiect de danii, vânzări sau schimburi ce ar fi necesitat emiterea documentelor absolut obligatorii în asemenea situaţii. Documentele pentru aceste moşii apar abia la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea, dar şi atunci daniile au fost făcute în unele cazuri de doamna ţării (vezi de ex. „Documente privind istoria României", A., Moldova, veac XVI vol. HI, doc. nr. 466)

sau în cele mai multe cazuri cu consimţământul lor, după cum ne dau a înţelege o serie de documente, vezi idem, doc. nr. 496, 526 ş.a.). De altfel domnii, pentru a nu scade veniturile soţiilor lor - fapt supărător pentru ele, şi pentru rangul lor au avut grijă în permanenţă să completeze ocolul Botoşanilor cu moşii din ţinuturile învecinate: Suceava, Dorohoi si Hîrlau. Astfel au fost incluse în apanajul doamnelor moşiile Oncani fn 1658 (Gh. Ghibănescu — "Ispisoace şi zapise" vol. III partea I p. 92 şi 209), Brehuieşti în 1716 (Gh. Ghibănescu - "Surete şi izvoade" voi. XXII p. 134) şi multe altele încă.

Dacă Petru Rareş ar fi fost primul, după cum spune Iorga, care a creat acest apanaj în mod firesc trebuie să ne întrebăm ce venituri putea aduce un târg care „până la un anumit punct al domniei sale" fusese un simplu sat - după cum tot Iorga a afirmat. Ca sat nu putuse să aibă ocol, iar după ce a devenit târg trebuia înzestrat cu aşa ceva. Ori nu se cunoaşte nici măcar o menţiune din care să reiasă că Petru Rareş sau urmaşii săi imediaţi ar fi dăruit sau întărit acestui "nou târg" moşiile şi satele înconjurătoare pentru a-i forma ocolul. Nu se cunoaşte un asemenea document pentru simplul motiv că nici n-a putut să existe vreunul, din moment ce târgul Botoşani, după cum s-a văzut, are o vechime anterioară formării statului.

Se poate presupune, deci, că odată cu instituţionalizarea domniei, acest târg, cu mari posibilităţi de dezvoltare, şi cu moşiile din jur să fi fost destinat de către unul din primii noştri domnitori - posibil chiar de Bogdan I - ca apanaj pentru soţia sa şi numai la început a fost necesar un uric, care probabil s-a pierdut. După aceea s-a creat un obicei care a fost respectat timp de secole.

NOTE

35. "Cu acest termen sunt denumite în 1435 oraşele Vaslui şi Tecuci (C. C. Giurescu - op. cit., p. 8), şi în 1495 oraşul Birlad ( Ciurea - „Noi consideraţiiprivinl oraşele din Moldova", p. 24) deci tot oraşe foarte vechi.

36. D.Ciurea - „Sigiliile medievale...", loc. cit., p. 162.

37. E.Vîrtosu - op. cit., loc. cit., p. 458, dă ca exemplu în acest sens sigiliile Cîmpulungului, Băii, Tîrgoviştei, Romanului.

38. ,,Decăderea Sucevei şi Hirlăului, strămutarea capitalei la Iaşi, îndreptarea negoţului moldovenesc pe drumul Galaţiului, toate acestea contribuiră la creşterea putinţelor de câştig, deci şi la adunarea în acest centru comercial a unei mai numeroase populaţii". N. Iorga „Studii şi documente ... ", vol. V, p. 652.

39. Vezi descrierile făcute oraşului de către o serie de călători străini din secolele XVII-XIX date de: A. Gorovei - op. cit., p. 47-54 şi 76, D. Ciurea - "Noi consideraţii privind oraşele din Moldova", loc. cit., p. 28-40, V. Tufescu - „Un oraş în declin: Botoşanii" în „Sociologia românească", an III, 1938, nr. 10-12, p. 505, descrieri în care se înregistrează acest progres. De asemenea menţiunile precise din documente despre „adăugirea oraşului" în 1776, şi mărirea „cu trei părţi de cât a fost mai înainte" în 1780, sau apariţia „târgului nou" faţă de „cel vechi" (A. Gorovei, op. cit., p. 65 şi respectiv 55) confirmă cele arătate.

40. Vezi hrisovul dat de Mihail Suţu la 15 decembrie 1820 „... şi ca o trebuinţă neapărată pentru acest târg care, după întinderea lui, este al doilea politic al ţării acesteia" (N. Iorga - „Studii şi documente... ", vol. V, p. 670).

41. Desemnarea târgului Botoşani cu ocolul sau ca apanaj al doamnei datează - după parerea lui Iorga - tot din vremea lui Petru Rareş. (N. Iorga - op. cit., p. 651). C. C. Giurescu, op. cit., p. 1966 presupune însă că este mult mai veche, probabil de la începutul domniei

42. Situaţia Botoşanilor de apanaj al doamnelor a incetat în mod formal în anii 1828 când contele Pahlen preşedintele plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei în timpul administraţiei ruseşti asupra Ţărilor Române, a hotărât trecerea în visteria statului şi a veniturilor ,, de la ţinutul Botoşani, care în vremea domnilor au mers pururea între iraturile doamnei". Dar, folosindu-se de pulerea sa de domn şi întrebuinţând tot felul de presiuni şi căi ilegale, M. Sturza a continuat a da veniturile Botoşanilor, doamnei sale Smaranda, aşa încât abia odată cu plecarea lui din domnie, în luna iunie 1849, acestea au încetat de fapt şi în mod definitiv de a mai constitui un apanaj pentru doamnele Moldovei. Cf. I. D. Marin - "Botoşanii apanaj al doamnelor Moldovei" în „Botoşani - istorie şi contemporaneitate", culegere de comunicări prezentate la sesiunea ştiinţifică organizată la Botoşani în zilele de 16-18 mai 1969. p. 39-41.

43. Despre dreptul dominial precum şi despre raporturile juridice şi de fapt dintre domnie şi oraşe vezi: E. Vîrtosu, op. cit., loc. cit., p. 438-441 şi 446-150: E. Vîrtosu - "Despre dreptul de sigiliu" în "Studii şi cercetări de numismatică" vol. Ill, p. 339; D. Ciurea: "Sigiliile medievale ale oraşelor din Moldova", loc. cit., p. 159; D. Ciurea- "Noi consideraţii privind oraşele din Moldova", loc. cit., p. 22, 26-27 si 38.

44. N. Iorga -,,Negoţul în treculul românesc", Buc. 1906, p. 119-121; P. Panaitescu - op. cit., loc. cit., p. 424130; E. Vîrtosu - „Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti", loc. cit., p 441-446 şi 450-152; D. Ciurea - „Sigiliile medievale... " loc. cit., p. 159; D. Ciurea - "Noi consideraţii... " loc. cit., p. 25-26; C. C. Giurescu op. cit., p. 125-136; D. Cernovodean, I. N. Manescu op. cit. loc. cit., p. 7.

45. E. Vîrtosu - op. cit. loc. cit., p. 444.

46. D. Ciurea - „Noi consideraţii privind oraşele din Moldova", loc. cit., p. 25-26.

47. N. Iorga - „Studii şi documente", vol. V, p. 221, doc. nr. 45.

48. Idem, doc. nr. 46.

49. Idem, p. 6, doc. nr. 31.

50. N. Iorga - op. dr., p. 222, doc. nr. 48.

51. Idem, p. 666.

52. Idem, vol. VII, p. 122, doc. nr. 2.

53. Idem, vol. V, p. 246-247, doc. nr. 1 17.

54. Idem, vol. VII, p. 124, doc. nr. 12.

55. Idem, vol. V, p. 257-258, doc. nr. 147.

56. Idem, p. 423-424.

57. N. Iorga - op. cit., p. 246-247, doc. nr. 117 şi 119.

58. Asemenea jalbe au trimis orăşenii din Botoşani în anii 1754 (N. Iorga - idem, doc. nr. 121), 1774 (Arh. Stat. Botoşani - col. Documente. Primăria Botoşani mapa I, doc. nr. 160), 1794 (A. Gorovei - op. cit., p. 66), 1805 (idem), 1820 (N. Iorga - idem, p. 260-261, doc. nr. 156) ş.a.

59. Vezi jalbele de astă dată ale egumenilor mănăstirii din anii 1776, 1778, 1780,1783 (A Gorovei - op. cit., p. 65-66) 1820 (Arhivele Statului Botoşani - col. Documente "Primăria Botoşani", map. I doc. nr. 192) ş.a.

60.Unul dintre aceste procese este cel din 1803 în care domnitorul Alexandru Constantin Moruzi şi boierii din Divan au hotărât mai mult în folosul mănăstirii (vezi hotărârea domnească a lui Alexandru Constantin Moruzi din 31 iulie 1803 în "Uricariul" partea a IV-a, Iaşi. 1857, p. 157-164. Vezi şi A. Gorovei - op. cit., p. 66. De abia în procesul din 1844, când cauza târgoveţilor botoşăneni a fost apărată în mod strălucit şi argumentat pe documente de către tânărul M. Kogălniceanu, aceştia au obţinut oarecare câştig de cauză în sensul că li s-a recunoscut hotarul târgului ca dreaptă proprietate a lor iar mănăstirea a fost obligată să le mai dea pentru folosinţa 850 de fălcii din moşia ei, fară plată (A. Gorovei - op. cit., p. 70-71 ).

61. D. Ciurea-op. cit.., p. 47.

Arta populară din zona Botoşanilor Scoarţe şi lăicere (9)

dr. Angela Olariu

Cea de-a treia variantă a arborelui vieţii, tipar iranian⁵⁹ în care sunt vizibile rădăcinile, iar uneori animale şi păsări în poziţie afrontată îl păzesc, este întâlnită pe scoarţele din zonă (cat.42, pl. 33, cat. 43, pl. 34 - v. Forum cultural An IV, nr. 3, p. 1) Forma cea mai complexă, considerată forma integrală arborelui vieţii-tipar iranian⁶⁰, apare şi pe scoarţele moldoveneşti. În această formă, pe ramurile copacului stau de o parte şi de alta păsări (cat.36, pl.22 - v. Forum cultural, acelaşi număr) ). într-un singur caz, forma complexă a arborelui vieţii tipar iranian o întâlnim pe o scoarţă din colecţia muzeului. Varianta helenistică a arborelui vieţii, vasul cu flori ⁶² este prezentă pe scoarţele din zonă în mai multe variante. într-o formă mai recentă, apare⁶³vasul cu flori de formă barocă occidentală pătruns mai târziu în arta populară (cat. 42, pl. 33, v. Forum cultural, acelaşi număr şi fig- 48).

Imaginea pomului apare în scoarţele din zonă într-o diversitate uimitoare (fig. 4961). în prezentarea motivului, în fiecare scoarţă se întâlneşte o altă concepţie de organizare a câmpului ornamental pornindu- se de la ideea de a pune în valoare aceste motive simbolice, într-o manieră specifică, în acest scop întâlnim modalităţi diverse de rezolvare a compoziţiei câmpului şi al chenarului, ajungându-se în final la realizări remarcabile pe linia stilizării severe a motivelor, a amplasării lor în forme ingenioase în câmpul ţesăturii, a creerii impresiei de echilibru, armonie şi rafinament estetic.

În categoria scoarţelor cu decor vegetal, un loc însemnat, alături de scoarţele cu pomul vieţii şi vasul cu flori îl au şi scoarţele în câmpul ornamental al cărora apar motive florale stilizate, dispuse simetric sau asimetric într-o ordine riguroasă (cat. 4652, pl. 43). în acest caz, motivele sunt dispuse aerat, având între ele spaţii largi, în

care fondul este folosit astfel încât să pună în valoare motivele care capătă o individualitate proprie, prezentându-le izolat, fără artificii supărătoare.

O altă categorie des întâlnită în zona cercetată o constituie scoarţele cu decor geometric şi vegetal. In câmpul ornamental al acestor scoarţe se întâlnesc motive florale stilizate, dispuse în registre paralele cu motive geometrice (cat. 53, pl. 44). Asocierea acestor motive se realizează cu uşurinţă, în mod firesc, compoziţia păstrând o notă de claritate, de echilibru şi de armonie. Din categoria scoarţelor cu decor figurat, fac parte scoarţele ce au în compoziţia lor ornamentală motive zoomorfe, avimorfe şi antropomorfe. Aceste scoarţe au o frecvenţă mai redusă în zona cercetată.

Dintre motivele avimorfe, cel mai adeseori apare pasărea în mai multe variante (cat. 54, pl. 45, cat. 55, pl. 46, fig. 62-70. Pasărea intră de obicei în compoziţia scoarţelor cu pomul vieţii ocupând un loc izolat, secundar. în diverse alte variante, pasărea apare şi în scoarţele cu decorul împărţit în pătrate ocupând de data aceasta un loc însemnat.

60. Ibidem, p. 63.

61. Ibidem, p. 64.

62. Ibidem, p. 52.

63. Ibidem, p. 56

46. Scoarţă. Inv. 925, com. Broscăuţi, 2,28x0,65 m, circa 1890, urzeală-băteală, lână tigaie, coloranţi vegetali (PI. 42).

Scoarţă compusă dintr-o singură foaie de ţesătură îngustă şi lungă, ţesută în două iţe cu decor vegetal, flori şi crengi (colorate în roşu, cafeniu) stilizate, răspândite pe câmpul de culoare verde deschis.

Chenar îngust de 6 cm, realizat din dinţi de ferăstrău, dispus pe părţile laterale ale ţesăturii. La capete ţesătura nu este limitată prin dungi.

Ţesătură întâlnită în special în aşezările limitrofe cu Bucovina, reprezentând o formă de tranziţie de la lăicer la scoarţă. Dimensional, ţesătura prezintă caracteristicile lăicerului (îngust şi lung). Prin ornamentică (chenar şi ornamente alese dispuse pe întreg cuprinsul ţesăturii într-o viziune nouă) se apropie de scoarţă.

47. Scoarţă.înv. 961, satul Brehuieşti, com. Vlădeni, 2,72x1,41 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, 1920, coloranţi chimici.

Scoarţă realizată dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor vegetal, realizat prin alesătură legată. Chenarul scoarţei realizat din motive florale (colorate în verde, roşu, roz) este unitar. în câmpul scoarţei de culoare neagră sunt dispuse simetric, izolat, buchete de trandafiri (frunze verzi, flori roşii şi roz). Scoarţa este generalizată în întreaga zonă.

48. Scoarţă. înv. 1101, comuna Flămânzi, 3,70xl,25m, urzeală-băteală, lână tigaie, circa 1900, coloranţi vegetali.

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor vegetal realizat prin alesătură legată pentru motivele din câmpul scoarţei şi prin alesătură în găurele pentru motivele din chenar. Chenar unitar, lat de 17 cm, pe părţile laterale şi 10 cm la capete, cu decor realizat printr-o înşiruire de romburi colorate în roşu, negru, verde, roz, plasate în pătrate de culoare diferită.

În câmpul scoarţei de culoare neagră, se află câte două buchete de trandafiri prezentaţi într-o manieră geometrizantă (au frunzele în diferite nuanţe de verde şi florile colorate în roşu şi vişiniu).

49. Scoarţă. înv. 1143, comuna Corni, 2,15x0,93 m, urzeală - băteală, lână ţigaie, circa 1900, coloranţi vegetali.

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor stilizat, realizat prin alesătură legată. Chenarul scoarţei îngust de 9 cm, este unitar, realizat din două benzi de culoare roşie şi galben închis.

În câmpul scoarţei de culoare neagră sunt dispuşi izolat pe două rânduri 14 trandafiri de culoare bej într-o manieră geometrizantă. Scoarţa marchează o etapă în evoluţia către scoarţa cu decor prezentat naturalist.

50. Scoarţă. înv. 1138, oraşul Botoşani, 3,69x1,40 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, circa 1910, coloranţi vegetali şi chimici.

Scoarţă ţesută dintr-o singură foaie, în două iţe, cu motive geometrice şi florale stilizate, realizate prin alesătură legată şi în găurele. Chenarul scoarţei lat de 23 cm, este unitar. Pe fondul de culoare neagră, se înscriu motive florale stilizate, frunze (de culoare verde, mov şi

galben şi boboci de culoare roz şi portocaliu) în formă de vrej, în curpăn. La capete are pe lângă

chenar dungi colorate în verde, roz şi mov. în câmpul scoarţei de culoare verde sunt dispuşi pe lungimea scoarţei trei trandafiri mari (coloraţi în mov, galben, roz, negru, albastru) iar pe margini, în câmpul scoarţei se află motive geometrice fundiţe, de culoare galbenă, mov, albastru şi portocaliu.

51. Scoarţă.Inv. 803, comuna Cristineşti, 2,71x1,19 m, 1920, urzeală-băteală, lână ţurcană, coloranţi chimici.

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor vegetal realizat prin alesătură legată. Chenar unitar îngust de 25 cm, realizat în motivul vrejului în curpăn, din frunze colorate verde închis şi boboci de culoare roşu, mov şi alb.

În câmpul scoarţei de culoare neagră, sunt dispuşi în rânduri paralele câte doi trandafiri (coloraţi în galben, roz, roşu şi mov) cu frunze de culoare verde închis şi deschis.

Scoarţă generalizată în întreaga zonă, cu decor realizat diferit de al scoarţelor vechi. Motivele florale sunt redate naturalist cu o cromatică stridentă.

Fig. 43. Scoarţă cu arborele vieţii stilizat diferit şi păsări.

52. înv. 1878, oraşul Botoşani, 5,00x1,10 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, circa 1930, coloranţi chimici.

Fig. 44. Scoarţă cu motive florale, stele şi elemente de tip Karamani.

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor vegetal realizat prin alesătură legată. Scoarţa are un chenar unitar realizat din motive florale (frunze şi boboci de trandafiri de culoare mov şi roşu).

în câmpul scoarţei de culoare neagră se află dispuşi perpendicular pe lungimea scoarţei trapdafiri în diverse variante coloraţi în roz, galben, mov portocaliu, albastru.

53. Scoarţă. înv. 962, comuna Dobârceni,3,04xl,36 m, urzeală-băteală, lână tigaie, circa 1890, coloranţi vegetali (PI. 44).

Fig. 45. Scoarţă ornamentată cu păsări şi motive vegetale. Colorit vegetal în câmpul scoarţei de culoare neagră, sunt dispuse în registre paralele motive florale, crengi colorate verde şi boboci coloraţi în mov şi motive geometrice, romboidale, stelare şi spirale, izolate, colorate în nuanţe de roşu şi cafeniu.

Fig. 46. Scoarţă ornamentată cu păsări, stele şi boboci cu motive de tip Karamani în chenar. Colorit vegetal.

54.Scoarţă. înv. 1773, oraşul Botoşani, 2,20x1,27 m, urzeală-băteală, lână ţurcană, circa 1890, coloranţi vegetali (PI. 45).

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor avimorf şi vegetal, realizat prin alesătură în găurele. Chenarul scoarţei unitar, de culoare bej deschis are înşiruite în câmp motive florale de culoare albastră şi roz. în câmpul scoarţei de culoare neagră sunt dispuse izolat câte trei şiruri de păsări, colorate în albastru, roz, cafeniu, alternate de ramuri verzi şi boboci de floare (coloraţi în roz şi albastru).

55. Scoarţă. înv. 734, Botoşani, 3,34x1,40, urzeală-băteală, lână ţigaie, circa 1890, coloranţi vegetali (PI. 46).

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor avimorf şi vegetal, realizat prin alesătură în găurele. Chenar unitar lat de 32

cm, ce încadrează scoarţa pe toate laturile. Pe fondul chenarului de culoare verde deschis se înşiruie romburi cu cârlige, în termeni locali caracatiţe, de culoare neagră şi galbenă. Chenarul este mărginit de două rânduri dinţate lateral, iar la capete este delimitat de două linii drepte. în câmpul scoarţei de culoare neagră sunt alternate păsări cu câte patru motive stelare şi trei motive florale (lalele).

Scoarţa este generalizată în întreagazonă. Chenarul scoarţei atestă influenţa artei orientale vehiculate de armeni, asupra artei populare din zonă.

acum, din adăogire şi înmulţire lăcuitorilor ar fi început unii a să întindi..., stânjenind vânzarea vitelor. Ca urmare, domnitorul porunceşte vornicilor de Botoşani să măsoare şi să delimiteze cu pietre de hotar locul oborului, interzicând să să ia din locul aceste măcar o palmă de loc, ci să fie oprit şi împiedecat¹² . Din hotărnicire, deducem că în jurul oborului de vite (târgul de jos) se aflau la acea dată locuinţe (casa lui Pavăl al Anii), inclusive locuinţe boiereşti (casa vistiernicului Constantin Gheuca), precum şi dughene, delimitarea menţionând drumul ce vine printre dughenile dumisale visternicesăi Catrinii Catargisăi şi printre dughenile stolniceasăi Cogălniceniţii ¹³.

Târgul Nou a evoluat pe diagrama drumurilor către Hotin şi Săveni, între gruparea de locuinţe ale blănarilor din jurul bisericii Sf. Ilie (grupare pe care o considerăm databilă în cele mai vechi faze ale târgului, anterioară cu mult anului 1768, când meşterii respective se constituie în breaslă ¹⁴ şi locul rezervat iarmarocului, Târgul vitelor (fig. 9 şi 10). Târgul Nou este mentionat cu acest nume într-un act de vânzare din 4 iunie 1779¹⁵: ca atare, se poate accepta că el a luat fiinţă la începutul veacului al XVIII-lea ca urmare a avântului economic determinat de legătura cu centrul de comerţ în plină ascensiune al Galaţilor¹⁶. Târgul Nou s-a extins către Târgul de Jos sau Târgul vitelor, înglobând şi Târgul făinii, mutat în jurul anului 1720 în deal, lângă cimitirul Bisericii albe - deci al Uspeniei¹⁷- localizare pe care o aproximăm în perimetrul străzilor Săveni-Călugăreni- Mihai Viteazul-Independenţei..

Delimitarea târgului vechi sau a târgului de sus devine astfel limpede: spre nord, drumul Hotinului- Calea Naţională, drum construit pe ambele fronturi şi având, la intersecţia cu drumul Săvenilor (important pentru aprovizionarea târgului cu vite) biserica domnească a Uspeniei, ridicată în 1552 pe acest loc, tocmai pentru a o face să beneficieze de veniturile târgului. Spre est, o puternică dezvoltare pe drumul Ştefăneştilor (Dobrogeanu-Gherea), care şi-a pierdut respectiv, axul străzii Vânătorilor caracterul de târg după devastarea de către tătari, în veacul al XVII-lea, a înfloritorului 18 oraş de pe Prut , parcelarea specifică vadurilor comerciale, pe care o presupunem existând în direcţia Ştefăneştilor, a fost treptat înlocuită cu zone de locuinţe, iar vatra târgului s-a retras spre vest, în raport cu perimetrul din 1790 (fig. 9). Totuşi, două elemente demosntrează extinderea în trecut a unei zone de târg, logic dedusă de importanţa căii de tranzit Dorohoi- Ştefăneşti: primul element, documentar, este schiţa de plan din harta celor cinci judeţe ale Moldovei, prezentată mai sus (fig. 8), care arată cât de dens construită era această parte a oraşului, chiar la un secol distanţă de decăderea târgului de pe Prut. Al doilea element, existent în structura oraşului, este confluenţa uliţelor amintite mai sus (Victoriei, Dragoş-vodă, Dobrogeanu- Gherea, Tudor Vladimirescu) către o arteră majoră, astăzi părăsită, barată simbolic de aleea către cimitirul Eternitatea. De altfel, însăşi amplasarea bisericii Sf. Gheorghe, ridicată în 1541 - deci înaintea Uspenie - pe un loc ce trebuia să ofere avantaje economice similare celor de pe drumul Hotinului, amplasare ce apare astăzi execntrică în raport cu structura Târgului vechi, este suficientăp pentru deducţia existenţei unei zone de târg tot atât de intens construită, orientată către drumul Ştefăneştilor, de-a lungul străzilor Sf-ţii Voievozi (30 Decembrie) şi Victoriei.

În interval de 300 de ani, structura târgului vechi s-a restrâns la limita drumului istoric către Hârlău-Iaşi, respectiv a străzilor Sf. Spiridon (Gh. Doja)-Calea Naţională, ca o excrescenţă în axul străzii Vânătorilor (Dobrogeanu-Gherea), delimitată de străzile Sf. Ilie(Independenţei) şi Dragoş-Vodă, ce vrea să păstreze, parcă, amintirea unei părţi dispărute din străvechea grupare de breslaşi. Spre sud-vbest, limita Târgului vechi a fost impusă de mlaştina Căcainei, prezentând o dezvoltare pe străzile Marchian-Horia- Cerbului (Transilvaniei), orientată către drumurile către Suceava şi Hârlău.

Intervenţiile acumulate în timp asupra monumentului

Pictura murală a bisericii „Sfântul Nicolae" Popăuţi se păstrează în mare parte din ansamblul întregii suprafeţe. Diferitele stări conservative ale decoraţiei, preparaţiei şi ale suportului sunt date de o cumulare de factori ce influenţează echilibrul intern al bisericii. De asemenea poate cei mai agresivi factori în asociere cu factorii naturali, au fost intervenţiile aşa-zise ,,de restaurare" sau ,,îmbunătăţirile" ce au fost executate pe parcursul timpului în interiorul şi exteriorul bisericii, unele producînd dealtfel pierderi irecuperabile.

In decursul existenţei sale, monumentul a fost afectat de diverse schimbări atît estetice cit şi funcţionale. La 1751 - prin închinarea bisericii Sf.Nicolae la Patriarhia Antiohiei, ctitoria lui Ştefan cel Mare a fost transformată în mănăstire administrată de călugări greci, care au adus cîteva adaptări bisericii conform gustului estetic al epocii : s-a adăugat un amvon baroc care a fost fixat în peretele nordic al naosului la nivelul registrului cu „Patimile lui Isus" şi un cafas în pronaos (ceea ce a provocat degradarea şi pierderea unor porţiuni din decoraţie).

O altă intervenţie specifică epocii este repictarea (în tehnica „a secco" - pigmenţi cu adaos de liant slab) a cărei urme sunt vizibile acum doar pe suprafeţe reduse, datorită altor intervenţii ulterioare repictării care au avut loc în secolul XX. La 15 iunie 1897 biserica era închisă de către autorităţi, întrucît ajunsese într-o stare critică de conservare. In urma acestui demers biserica şi turnul clopotniţă au fost declarate monumente istorice şi s-a hotărît restaurarea lor, iar Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a dat fonduri în acest scop în 1899.

În 1908 s-au încheiat lucrările de restaurare a bisericii, conduse de arhitectul Constantin Băicoianu. Acesta a schimbat înfăţişarea originală a monumentului prin placarea zidăriei originale într-un parament total nou, cu forme strict geometrizate, astfel că imaginea exterioară veche a bisericii a dispărut complet. Cu ocazia aceleeaşi intervenţii masive şi radicale, nivelul pavimentului interior şi respectiv a trotuarului la exterior a fost ridicat artificial cu circa 30-50 cm.

Principiile care stau la baza unei intervenţii de restaurare în cazul operelor de artă şi istorice sunt general valabile şi pentru restaurarea monumentelor, deoarece în mod firesc arhitectura este parte componentă a operei de artă. Conform acestei afirmaţii pe care o susţine Cesare Brandi³ arhitectura ca operă de artă cu dublă calitate de monument istoric şi operă de artă necesită a fi restaurată în funcţie de "instanţa istorică" şi "instanţa estetică". în cazul bisericii "Sf. Nicolae" aceste două instanţe nu au constituit motive esenţiale în intervenţia arhitectului N. Băicoianu; ba mai mult, s-ar putea spune că această nouă înfăţişare exterioară creată, total străină originalului, defineşte motivaţia demersului său şi anume: nerecunoaşterea ca operă de artă a vechiului finisaj exterior medieval şi impunerea gustului estetic al epocii. Brandi mai precizează în legătură cu acest principiu al „recunoaşterii valorii de operă de artă': „Se ajunge astfel la recunoaşterea legăturii indisolubile dintre restaurare şi opera de artă prin faptul că opera de artă condiţionează restaurarea şi nu invers.[...] De aceea legătura dintre restaurare şi opera de artă se instituie prin actul recunoaşterii operei de artă '.

Trebuie subliniat că această intervenţie(1906-1908) nu a luat în considerare materia constructivă a monumentului, nici partea artistică (estetică) specifică secolului al XV-lea, astfel anulând statutul său prin care fiinţa din punct de vedere: 1. artistic-estetic şi 2. documentar-istoric, deoarece edificiul este „un produs uman actualizat într-un timp şi loc ' '.

În notele de la începutul cărţii⁶ lui C. Brandi cu referiri edificatoare asupra intervenţiilor de genul bisericii Popăuţi: P.Gârboviceanu exprimă câteva opinii interesante privitoare la începuturile activităţii Comisiunii Monumentelor Istorice. Astfel, autorul ne arată cum în condiţiile în care Comisiunea era incapabilă să facă "ceva de seamă", "cu toate atribuţiunile variate şi interesante pe care le acordă legea", o serie de lucrări , precum cele realizate de arh. Lecomte, de arh. Băicoianu (Cetăţuia, Hîrlău, Popăuţi, Dorohoi), de arh. Gabrielescu (Golia), de arh. Ion Mincu (Stavropoleos), se executau fără amestecul Comisiunii. "Prin urmare - spune Gârboviceanu - Legea Comisiunii foarte bună în principiu, era de fapt literă moartă, căci nu se aplica".⁷.

În decorul exterior al bisericilor moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XV-lea arhitectura este marcată de unele elemente decorative sub forma efectelor cromatice. Acest decor cuprinde plăci din ceramică, smălţuite, aşezate pe şiruri orizontale,sau compus şi din alte elemente, respectiv discurile împodobite cu motive

zoomorfe sau ornamentale cu vădit caracter profan{sirena cu două cozi, animal androcefal încoronat- manticorul, stema ţării- capul de bour, leul, cerbul). Aceste reprezentări ţin de o influienţă a bestiarului în ornamentică, asocieri de elemente (om şi animal sau animal-animal, fondate pe un conţinut mitic şi fabulos de o mare forţă expresivă caracteristice evului mediu) variat colorate de la verde descins la nuanţe de verde închis, albastru - verde apoi nuanţe calde de galben, ocru şi roşu - brun. Asemănătoare dar nu cele originale, discmile actuale de la biserica „Sfintul Nicolae ' probabil au fost refăcute în timpul restaurării de arhitectură la începutul secolului XX, similare lor din punctul de vedere al dimensiunilor şi imaginilor, mai puţin în ceea ce priveşte calitatea artistică.

În 1932, P. Gârboviceanu, vorbind despre problema îndelung dezbătută, în publicaţii şi chiar în Parlamentul ţării, a conservării şi restaurării monumentelor noastre [...] şi vizitând împreună cu arhitectul Băicoianu, lucrările acestuia de la Popăuţi şi văzând distrugerea brăului de discuri smălţuite din timpul lui Ştefan, Gârboviceanu îşi aminteşte: Mărturisesc că am rămas indignat de un asemenea vandalism şi am întrebat pe d-l arhitect, după ce norme procedează la restaurări şi mi-a răspuns că după normele lui Lecomte pe care le-a consultat şi după felul cum restaurează vestitulRomstörfer în Bucovina⁸

Aceste rânduri sunt răspunsul la dispariţia discurilor originale, în continuarea cărora nu se mai poate comenta nimic. Acest fapt dovedeşte încă odată că „restaurarea" din 1906 a însemnat în primul rînd eliminarea şi ignorarea formei originale a monumentului, întrucît nu numai că nu a conservat părţile originale care se păstrau la acea dată, ba mai mult mei nu a intenţionat să fie o restaurare, ci o schimbare totală de imagine. Astfel dovedindu-se că vechile discuri ceramice au fost înlăturate fară nici o consideraţie, cum dealtfel atestă şi scandalul care a avut loc în epocă.

O altă intervenţie care a contribuit parţial la schimbarea aspectului decoraţiei murale a avut loc intre 1926— 1927, în interiorul bisericii, prin diverse tipuri de lucrări realizate sub coordonarea pictorului specialist al Comisiunii Monumentelor Istorice. In actul care era păstrat la fostul muzeu al bisericii Popăuţi, este consemnat faptul că în anul 1927 se finalizaseră lucrările „de reînoire' începute la interiorul monumentului.

În urma cercetărilor actuale s-au putut identifica aceste intervenţii, foarte diverse ca metodologie, care nu urmăresc decît parţial asocierea cu materialele şi stilul original. Se înţelege că lucrările de „reînoire " se încadrau ca o formă de restaurare în concepţia începutului de secol XX şi care aveau într-o oarecare măsură conştiinţa de a se raporta totuşi la situaţia picturii originale (întrucît nu exista o metodologie riguros ştiinţifică, desigur nu s-a evitat producerea unei

serii de efecte nocive în timp).

Din nefericire pe acest monument se regăsesc din plin efectele factorilor de degradare naturali (prin aşezarea monumentului în nord-estul ţării, condiţiile speciale de climă dau valori extreme atît în sezonul rece cît şi în sezonul cald al anului) dar şi degradările determinate de intervenţiile umane, care au influenţat activ acest echilibru perfect între materialele constitutive ale zidurilor şi ale decoraţiei murale (aglomerări de persoane, lipsa totală a unei ventilări a interiorului, şocuri termice date de o încălzire termică fluctuantă, reparaţiile neglijente adăugate peste decoraţie şi zidărie, modificări în scop funcţional executate de către cei care au administrat biserica, pînă de curînd).

Modificări asupra monumentului în anul 2001

După finalizarea cercetării arheologice (2000-2001), nivelul pavimentului bisericii a fost coborit la nivelul original, deasemenea şi nivelul trotuarului în exterior, (ca urmare a rezultatelor cercetării detaliate realizate de către specialistul arheolog Voica Puşcaşu).

Repictarea picturilor murale – observaţii generale

Prima intervenţie de acest gen a fost realizată probabil în perioada călugărilor greci (sec.XVIII-XIX) în pronaos, naos şi altar deasemenea, într-o tehnică gen „a secco", cu pigmenţi şi probabil un adaos de liant proteic (slab) posibil emulsie de ou (!?). Analizele fizico- chimice vor da informaţii specifice privind natura pigmentilor folosiţi în intervenţia de repictare. Prin testele de curăţire am constatat sensibilitatea la apă a acestui strat de repictăn care acoperea pictura originală.

Deasemenea aceaste repictări se regăsesc şi pe unele zone cu mortare de reparaţie ce au fost aplicate peste lacunele picturii originale, sau chiar peste pictura originală mai ales pe zona draperiei şi registrul de deasupra sa. Repictarea din perioada călugărilor greci probabil nu schimba compoziţia scenelor, ci urmărea în mare parte vechile compoziţii ongmale⁹.

Notă. S-au găsit porţiuni de repictare ce acopereau elementul decorativ floral de la baza registrului „Patimilor"sau fondurile albastre ale scenelor şi

Paul Henry avea o serie de comentarii cu privire la originalitatea decoraţiei murale de la Sf Nicolae Popăuţi, pe care a cercetat-o la scurt timp după „restaurarea" din 1926-1927, (după trei ani) sugerînd ipoteza că pictura „Aceasta o reproduce aproape întocmai pe cea de la Moldoviţa... ",deci plasează realizarea picturii în secolul XVI, luînd pe tot parcursul studiului referitor la Popăuţi monumentul Moldoviţa (1537). Mai surprinzător este faptul că spune apoi „...Am fi ispitiţi să vedem în toată pictura aceasta o remaniere a vechii picturi ", evident fiind convins că nu poate fi vorba ca pictura din vremea lui Ştefan cel Mare să se fi păstrat deşi găseşte o serie de elemente care se încadrează în stilul secolului al-XV-lea.

Dar revine „Cina cea de taină şi Coborîrea la iad au fost fără îndoială refăcute, împărtăşania, parte din amănuntele căreia, după cum am spus ne amintesc de Voroneţ, trebuie să fi fost retuşată şi ea după cea de la Moldoviţa, iar rigiditatea oarecum tăioasă a draperiilor, urîţenia surprinzătoare a fizionomiilor relevă, fără îndoială, o restaurare deosebit de inabilă.'''' Cu ocazia restaurării actuale¹⁰ se confirmă faptul că aceste scene mai sus amintite păstrează o pictură atent lucrată atît artistic cît şi tehnic, fără să prezinte mari porţiuni de refaceri sau repictări. în continuarea celor afirmate despre aceste părţi ale altarului, P.Henry conclude ,.încercarea de a degaja, totuşi, ceea ce ar putea fi originar în frescele acestea pare, pentru moment, o acţiune fără sorţi de izbîndă'. Ceea ce în mod evident a rămas neclar este faptul că nu reiese de nicăieri ce era repictat, cît din suprafaţă însemna a fi fost „ restaurată'"şi dacă autorul înţelegea cumva prin ,,trebuie să fi fost retuşată ...după cea de la Moldoviţa''' o intervenţie de refacere sau repictare ce s-ar fi realizat în secolul al XVI-lea, deci în timpul lui Petru Rareş. Acest lucru este puţin probabil întrucît ar fi însemnat să existe elemente tehnice şi stilistice evidente care să susţină ipoteza unor intervenţii apropiate în epocă, pe unele suprafeţe murale. Pe parcursul restaurării actuale se va clarifica această supoziţie, cu argumente ce le va oferi cercetarea picturii, nu numai din punct de vedere iconografic ci pornind de la elementele specifice tehnicii de execuţie a secolului XV-XVI.

Repictarea plasată în perioada cuprinsă de secolele XVIII-XIX.

Printr-o vizualizare generală se constată că unele zone lacunare au fost completate pentru a crea un suport refacerilor cromatice, specifice acestei perioade. De exemplu, în altar, trecerea de la registrul Ierarhilor spre intradosul ferestrei estice s-a făcut prin completarea lecunei de mari dimensiuni şi completarea în acelaşi timp a feşelor şi a elementelor decorative. Repictarea de la 1751 s-a realizat în toate încăperile bisericii, dar la momentul actual este greu de precizat (datorită intervenţiilor ulterioare care au produs o serie de transformări în timp-sec. XVIII, 1906, 1927 etc), dacă întreaga suprafaţă s-a repictat total sau doar a fost completată pe unele porţiuni.

Această imagine deprimantă a decoraţiei sugerată de P.Henry nu poate decît să surprindă în momentul acesta cînd se desfăşoară lucrările de restaurare, deoarece după operaţiunea de curăţire a stratului pictural şi eliminarea reparaţiilor pictura originală este o imagine vie, cu o cromatică rafinată şi nu lipsită de contraste deşi ajunsă pînă la noi cu porţiuni serios degradate.

Obs. Se va putea stabili dacă toate scenele au fost repictate la aceea vreme, pe parcursul lucrărilor de conservare şi restaurare după îndepărtarea depunerilor şi curăţirea integrală a stratului pictural. Motivaţia realizării acestui gen de pictură aplicat peste decoraţia originală - expresie a gustului specific epocii (sec.XVIII) căutînd să fie acoperită imaginea medievală originală. Repictarea atît cît s-a păstrat, demonstrează tendinţa epocii către o gamă restrînsă de tonuri în general tonuri reci, opace, fară a se căuta rafinamentul în linie sau culoare. Schimbarea de imagine nu a însemnat o repictare de bună calitate şi nici o modificare totală a vechilor compoziţii. Porţiunile care lipseau din stratul de preparaţie (intonaco) au fost completate cu diverse tencuieli, nedîndu-se importanţă rezistenţei lor şi care au primit deasupra suprafeţei lor nefinisate, tonuri de culoare în tehnica „a secco".

Constatare: perioada în care domnul Constantin Vodă Racoviţă închina biserica Popăuţi la Patriarhia Antiohiei, iar apoi continuarea acţiunilor de „reînnoire' ' de către domnul Matei Ghica, a însemnat o serie de intervenţii şi transformări, cu aportul călugărilor greci care administrau mănăstirea. în acea perioadă s-au produs modificări în imaginea monumentului, unele pot fi reversibile, dar altele din nefericire rămîn ireversibile. S-ar putea spune că aceste intervenţii din diverse epoci asupra bisericii lui Ştefan cel Mare au diferite motivaţii : realizate fie dintr-o gîndire spre necesităţi funcţional-utilitare, fie din raţiuni estetice dictate de tendinţele artistice şi stilistice ale epocii respective.

O mare parte din repictarea de sec. XVIII -XIX s-a înlăturat probabil prin acţiuni ulterioare de spălare şi „reînoire", voindu-se a se ajunge la pictura originală, în mod parţial totuşi, pentru că s-au păstrat totuşi zone repictate în maniera aceea pînă în prezent. Zonele cu repictări de sec. XVIII se localizează la partea superioară a absidelor în naos şi intradosul ferestrelor, arce, turla. Actualmente întreaga suprafaţă este acoperită de depuneri în strat gros, murdărie şi fum, de aceea repictarea are momentan o imagine denaturată, facînd ilizibile unele scene, cu predilecţie cele de la partea superioară.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici