Revista Forum cultural, anul V, nr. 1, martie 2005 (16)

Ajunse la cea de XXXVI-a ediţie, Zilele Mihai Eminescu s-au desfăşurat şi de data aceasta conform unui program în care manifestările au fost dedicate aniversării a 155 de ani de la naşterea lui Eminescu. Evident că manifestările au fost mult mai largi, fiind organizate peste tot în judeţ, decât au fost cuprinse în programul manifestărilor. Conform unei tradiţii postdecembriste, manifestările de anul acesta au început la Vorona, cu o şezătoare literară la care au participat scriitorii Emil Brumaru, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Vlad Scutelnicu, Nicolae Corlat, Lucian

Alecsa, Ciprian Manolache, Constantin Bojescu şi membrii Cenaclului Freamăt de codru ai Grupului Şcolar Stefan cel Mare şi Sfânt. în aceeaşi zi, 14 ianuarie, la Galeriile de artă Ştefan Luchian, a fost vernisată expoziţia de grafică şi ex-librisuri a Constanţei Donosă Abalaşei. De asemenea, la Biblioteca de limbi străine - Mediateca, în cadrul unui Dialog al artelor, Portretul artistului la tinereţe, la care au participat membrii cenaclurilor literare Luceafărul din Hăneşti, ai cenaclului literar din Stăuceni, ai cenaclului Bibliotecii judeţene Mihai Eminescu Botoşani, avându-1 ca invitat pe Ion C. Rogojanu.

Sâmbătă, 15 ianuarie, în Sala de Consiliu Municipal Botoşani, scriitorii invitaţi la cea de-a XlV-a editţe a Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, au participat la o întâlnire cu oficialităţile locale, după care, la statuia poetului Mihai Eminescu din faţa teatrului botoşănean, au fost depuse jerbe de flori, iar la Biserica Uspenia, în care acum 155 de ani a fost botezat Mihai Eminescu, a avut loc un Te Deum.

Manifestările au continuat la Ipoteşti, la Centrul Naţional de Studii Eminesciene, cu vernisajul unei expoziţii de grafică Ecuaţiuni grafice semnată de Florin Buciuleac, în sala Horia Bernea, iar în holul Bibliotecii documentare a avut loc un al vernisaj al expoziţiei semnate de Mircea Dumitrescu şi studenţii săi. în Aula Laureţiu Ulici, a avut loc lansarea cărţilor Monografie Eminescu, semnată de Caius Dobrescu şi Eminescu azi, semnată de Cassian Maria Spiridon. Cărţile au fost prezentate de Dumitru Ţiganiuc şi respectiv Cezar Ivănescu. A fost prezentat şi primul număr al revistei Dacia literară de către Lucian Vasiliu. La Muzeul Judeţean Botoşani a avut loc expoziţia filatelică Eminescu 2005.

La Teatrul Eminescu din Botoşani, în sala de spectacole, la ora 17 a avut loc festivitatea de decernare a Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu pe anul 2005. Pentru cartea de debut, juriul format din Mircea Martin, preşedinte, Mircea A. Diaconu, loan Holban, Al. Cistelecan şi Vasile Spiridon, membri, în urma nominalizărilor (Bogdan Perdivara, Sebastian Sifft, Marin Malaicu-Hondrari, Miruna Vlada si Ana Dragu) a acordat premiul poeţilor Bogdan Perdivară şi Sebastian Sifft. Premiul pentru opera omnia, ajuns la a XlV-a ediţie, a avut ca juriu pe Nicolae Manolescu, prşsedinte, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop şi Al. Călinescu, membri. în urma nominalizărilor (Gabriela Melinescu, Cristian Simionescu, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu şi Şerban Foarţă), juriul a acordat premiul poetului Şerban Foarţă, care a primit şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani.

Spectacolul de gală a fost regizat de Ion Caramitru şi a cuprins poezii din creaţia foştilor laureaţi, spectacol intitulat Cetăţeni de onoare ai poeziei. Actorii care au recitat fac parte din grupa de studiu al artei recitării, atelier iniţiat la Memorialul Ipotesti de actorul Ion Caramitru. Conceput ca un spectacol de iniţiere în poezia româna contemporană, pe un filon liric comunicativ, spectacolul a stârnit reacţii adverse, de rău augur pentru cei câţiva conservatori si pudibonzi, dar si cele mai multe reacţii pozitive, fiind , per ansamblu, un spectacol de real succes.

Un alt aspect, dupa trecerea evenimentelor, l-au constituit poziţiile câtorva consilieri locali care, în perspectiva organizării Zilelor Eminescu, care niciodată n-au fost organizate de Primăria Botoşani, ci abia după 1990 a fost implicată în derularea acestor zile, ar dori să preia organizarea acestor zile, de la impunerea nominalizărilor pe criterii, probabil, politice, ceea ce ar deturna scopul iniţial al acordării premiului la Botoşani, premiul iniţiat în 1991 de subsemnatul şi preluat ca marcă înregistrată de Fundaţia Culturală Hyperion Botoşani, care, conform protocolului, fară a solicita cheltuieli în plus, face sondajele în urma cărora se stabilesc nominalizările. Declaraţiile date de un consilier local şi viceprimarul muncipiului Botoşani, pe lângă faptul că au fost umilitoare şi denigratoare la adresa scriitorilor invitaţi la Botoşani, implicit şi acuze grave la adresa Fundaţiei Culturale Hyperion Botoşani, au dat o nota de neseriozitate şi deturnare a informaţiilor corecte despre organizarea unei manifestări culturale de un real ecou naţional ce a adus prestigiu de necontestat instituţiei care acorda Premiul national de Poezie Mihai Eminescu, Primăria Municipiului Botoşani. Astfel de atitudini nu fac nici cinste, nici onoare şi, mai ales, nu aduc o imagine prea bună celor ce se implică într-o astfel de iniţiativă de deturnare şi denigrare. Ar fi păcat ca o comisie de consilieri care n-au de unde să cunoască realitatea la zi în ceea ce priveşte poezia română contemporană să preia administrarea acestui premiu care, până acum, a decurs în condiţii foarte bune. Altfel, Fundaţia Culturală Hyperion Botoşani, care în statut organizarea de manifestari dedicate poetului national Mihai Eminescu, îşi poate retrage propunerea iniţială şi, în consecinţă, să mute organizarea manifestărilor în altă parte.

Printre cele peste 3500 de piese întregi sau întregibile descoperite în necropola din secolele IV-V p. Chr. de la Mihălăşeni se numără şi accesoriile vestimentare, obiectele de podoabă şi toaletă, medalioanele, verigile de tâmplă, inelele, dar şi pandantivele şi amuletele, care împreună cu tuburile din femure de pasăre au fost descoperite ca parte a inventarului funerar găsit asupra defuncţilor înmormântaţi în necropolă. Tuburile menţionate au fost considerate în literatura de specialitate ca fiind folosite pentru păstrarea acelor de cusut. In necropola de la Mihălăşeni au fost descoperite 15 exemplare în mormintele 2, 149, 153, 175 j(două exemplare), 188, 206 (două exemplare), 210 (două exemplare), 215, 260, 268, 488 şi în strat (P70). Ele au fost confecţionate din femure de pasăre şi aveau diverse lungimi şi diametre.

Obiceiul de a depune tuburi de os în morminte, cu sau fără ace, este, se pare, cunoscut puţin la dacii liberi din Moldova. Este atestat doar la Stânca (Ioniţă, Şovan 1984, p. 92, fig. 9, 29), dar trebuie luat în considerare şi faptul că incinerarea distrugea şi eventualele asemenea piese depuse pe rugul funerar. Acest obicei este atestat în necropolele de la Sântana de Mureş (Kovâcs 1912, Fig. 46, 14), Hăneşti (Zaharia, Zaharia, Şovan 1993, p. 152, Fig. 5C, 9), Leţcani (Bloşiu 1975, p. 222, Fig. 31, 2), Bârlad - Valea Seacă (Palade 1986, R76b, 14), Târgşor (Diaconu 1965, p. 101- 102, Pl. LXXV, 9), Independenţa, Izvorul (Mitrea, Preda 1966, p. 143, Fig. 117, 9; 138; 176, 3; 183, 3), Lunca (Dragomir 1971, p. 63, Fig. 7, 14) şi Cernjachov (Petrov 1964, Fig. 15, 11).

Tuburile din femure de pasăre au fost descoperite, de regulă, atârnate la brîu. Majoritatea acestora au fost descoperite în acelaşi loc, de regulă grupate între femure. Aşa cum am menţionat mai sus, aceste tuburi sunt considerate în general ca fiind folosite pentru păstrarea acelor de cusut, întrucât, uneori, s-au descoperit în aceste tuburi şi ace. în necropola de la Leţcani, un asemenea tub din femur de pasăre avea în interior un împungător de fier (Bloşiu 1975, p. 222, PI. 31/2).

Situaţiile întâlnite la Mihălăşeni ne duc însă la ipoteza că asemenea tuburi nu erau folosite numai în acest scop. Din cele 14 tuburi găsite în 11 morminte, doar într- unui singur a fost găsit şi un ac de bronz. Or, este greu de crezut că aceste tuburi din femure de pasăre, destinate păstrării acelor, erau purtate sau depuse fără ace în ele.Mai mult, am putut constata că din cele 5 ace descoperite la Mihălăşeni, din care unul de os, unul singur a fost descoperit într-un asemenea tub, iar celelalte 4 exemplare au fost depuse în morminte, împreună cu alte obiecte. Concluzia la care se ajunge este că, în situaţii rare, aceste tuburi au fost folosite şi pentru păstrarea acelor, dar destinaţia lor principală a fost alta, probabil păstrarea unor anumite substanţe.

Analizând situaţia unor asemenea piese descoperite în necropola de la Mihălăşeni, am putut constata că în 7 morminte acestea erau atârnate de brâu.

Astfel, în mormântul 2 un tub a fost găsit între genunchi, împreună cu o fibulă din argint, pandantive din fier, un cuţit ca şi două scoici marine. In mormântul 153, un tub a fost găsit pe partea stângă a oaselor bazinului, în mormântul 175 două tuburi au fost găsite între tibii, în mormântul 206 două tuburi au fost descoperite între femure împreună cu o verigă circulară de fier, un pandantiv de os, un cuţit de fier şi o scoică marină Murex, în mormântul 210, două tuburi au fost găsite pe oasele bazinului (fig. 1 şi 2), în mormântul 215 un tub a fost găsit între bazin şi antebraţul drept, iar în mormântul 268 un tub a fost găsit la genunchiul stâng, împreună cu obiecte a căror poziţie sugerează că erau atârnate la brâu.

În celelalte morminte în care s-au găsit asemenea piese am putut constata că erau deranjate sau se aflau în situaţie neclară în ceea ce priveşte funcţionalitatea lor. Astfel, în mormântul 149 tubul a fost descoperit în stânga tibiilor, poate fiind atârnat de brâu cu o sfoară mai lungă, în mormântul 188 exemplarul descoperit în dreapta antebraţului a fost găsit în stare fragmentară şi putea să fi ajuns întâmplător în mormânt. Singurul tub în care a fost găsit un ac de bronz este cel din mormântul 260, într-un mormânt deranjat şi cu multe oase lipsă, ceea ce nu ne permite să ştim cu exactitate locul în care s-a aflat iniţial.

Am constatat, de asemenea, că în cele 11 morminte cu tuburi de os erau înhumate, de regulă, femei (în mormântul 215 o fetiţă de 10-11 ani) şi numai în două cazuri au fost înhumaţi bărbaţi (mormintele 175 şi 188). Acest fapt certifică încă o dată că piesele respective aveau şi alte rosturi decât acela de a păstra acele.

Cu siguranţă, aceste tuburi, confecţionate prin secţionarea unor femure de pasăre, conţineau în interiorul lor anumite substanţe, protejate prin închiderea la capete cu dopuri, probabil de lemn sau ceară. Putem presupune că, fiind purtate, aşa cum s-a putut constata, împreună cu pandantive şi amulete, nu ar fi exclusă posibilitatea de utilizare a substanţelor pe care le conţineau în anumite practici magico-religioase, sau o explicaţie mai simplă ar fi aceea că ar fi putut fi utilizate pentru anumite substanţe cosmetice utilizate de femei. Portul lor şi de către bărbaţi, aşa cum s-a putut constata în mormintele 175 şi 188, complică însă

presupunerile noastre, singura modalitate viitor pentru descoperirea adevărului fiind descoperirea şi a altor necropole cu asemenea obiecte de inventar şi luarea în discuţie inclusiv, a tuturor informaţiilor deţinute până în prezent de cercetarea arheologică. Cert este faptul că atribuirea unei singure funcţionalităţi, aceea de purtătoare de ace de cusut, nu mai este suficientă, în urma datelor descoperite şi luate în considerare pentru necropola de la Mihălăşeni.

La data începerii lucrărilor noastre, în jurul bisericii era în funcţiune un pavaj din dale rectangulare de piatră montate pe un strat suport de mortar şi ciment¹'.La fel şi la interiorul bisericii, cu excepţia zonei altarului. Amintim şi că unele dintre lespezile pardoselii interioare erau foste pietre funerare refolosite (întregi şi anepigrafe sau fragmentare, epigrafe şi ajustate dimensional noii lor funcţionalităţi; fig. 5).

În altar, întreaga pardoseală era făcută din cărămizi rombice¹², cu evidente urme de zmălţuire (în culorile galben-maroniu şi verde), reutilizate şi aşezate în şiruri paralele, dispuse pe direcţia nord-sud, pe un strat de nisip de cca 3-5 cm grosime (fig. 6). Pe zone restrânse, cărămizi rombice de acelaşi tip au fost refolosite şi în aria naosului şi pronaosului, anume acolo unde pavimentul de piatră rectangulară nu se putea acomoda perfect traseului curb al zidurilor celor două abside laterale sau imediat pe lângă pereţii celor două încăperi (fig. 7).

Odată cu efectuarea cercetărilor arheologice, lucrările de coborâre în profunzimea solului ne-au dat prilejul să observăm şi să identificăm urme de activitate umană, rămase şi stratificate acolo, până la nivelul depunerilor geologice. Pentru o mai lesnicioasă înţelegere a rezultatelor arheologice obţinute vom recurge la discutarea - pe rând - a vestigiilor descoperite, în ordinea cronologică firească a constituirii lor, în decursul timpului. Terenul de cercetat avea drept bază geologică argila galbenă, păstoasă la partea sa superioară, în adâncime însă ea devenea treptat foarte compactă, cu reacţie aproape casantă la săpare. Tot la partea sa superioară, pe adâncimi diferite (cuprinse între 5-25 cm) se constată alterarea cromatică - mergând cu nuanţe progresive până la brun foarte închis. Faptul demonstrează că procesul de formare a stratului de humus era în plină desfăşurare. Practic, la faţa acestuia din urmă apar primele manifestări de activitate omenească.

Suprafaţa de teren ce ne preocupă acum avea, din vechime, o pantă uşoară dispusă pe direcţia SV-NE, suficient de accentuată pentru a asigura scurgerea normală a apelor pluviale şi care - implicit - antrena permanent depunerile ce ar fi putut accelera formarea unui consistent strat de humus.

De o deosebită importanţă a fost constatarea faptului că în cuprinsul zonelor investigate au apărut manifestări de viaţă şi activitate umană care preced momentul construirii bisericii Sf. Nicolae, în anul 1496. Aceste manifestări cuprind două forme distincte de realităţi arheologice care se succed în timp.

Prima formă de manifestare este reprezentată de câteva morminte ce au aparţinut unei necropole folosite în decursul secolului al XV-lea. Deşi în condiţii deosebit de dificile¹³, au fost totuşi identificate 3 morminte aparţinând etapei amintite¹⁴. în aceste cazuri, gropile mormintelor (Inh. Nr. 6,9 şi 12) sunt invariabil acoperite de stratificările corespondente fundării, construirii şi folosirii bisericii şi acum în fiinţă (fig. 8). Drept foarte concludentă se prezintă situaţia mormântului 12, la care partea inferioară a gambelor personajului înhumat a fost dislocată prin săparea fundaţiilor absidei nordice a edificiului (Pl. V, fig. 9). Drept inventar funerar, înhumatul avusese - lângă piciorul drept - un cuţit. De asemenea, în aria pronaosului viitorului edificiu ştefanian, au mai fost identificate mormintele 6 şi 9, întrunind aceleaşi caracteristici. Necropola căreia iau aparţinut cele trei morminte pare să nu fi avut o folosire îndelungată, deoarece dispunerea lor în teren nu manifestă nici cel mai mic semn de aglomerare. Este de subliniat faptul că unul dintre morminte (înh. 9) adăpostea un personaj de vază, cu importante resurse economice: vestimentaţia acestuia se încheia prin nasturi mari, filigranat şi din aur masiv (Fig. 10). Ultimul dintre cele trei morminte care ne interesează acum, Inh. 6, avea drept inventar funerar o monedă moldovenească (epigrafă, Alexandru cel Bun)), în palma mâinii drepte.

O altă problemă privind conducerea oraşului, încă insuficient clarificată, este aceea ce se referă la vornici ca reprezentanţi ai puterii domneşti.

În legătură cu aceasta N. Iorga arată că şi la Botoşani ca şi la Suceava, încă la 1637 nu funcţiona decât un singur vornic⁶², şi mai târziu abia pe la 1712, ar fi fost doi vornici⁶³."

Începând însă cu cele mai vechi documente ce se cunosc şi terminând cu cele din secolul al XIX, documentele atestă existenţa la Botoşani, spre deosebire de celelalte oraşe, a doi vornici. Aşa de exemplu în cartea prin care Ieremia Movila V. întăreşte la 4 nov. 1595 mănăstirii Galata satul Teişori din ocolul Botoşanilor, danie de la Petru Şchiopul, se porunceşte „iar slugile noastre vornicii doamnei şi ureadnicii de Botoşani sa nu aibă a intra acolo, nici a globi⁶⁴".De asemenea într-un document din 1611, noiembrie, 30 apar ca vornici de Botoşani, „Gheorghe Vornic şi Toma Vornic"⁶⁵, iar şirul exemplelor ar putea continua.

Desigur în unele documente apare doar un singur vornic însă aceasta nu înseamnă că el era şi singur în funcţie, ci, doar, că la acţiunea pentru care s-a emis documentul respectiv (schimb, vânzare, hotărnicie etc.) era suficientă participarea numai a unuia dintre vornici spre a da garanţia îndeplinirii întocmai a acţiunii.

Tot în legătură cu vornicul există încă discuţii⁶⁶ cu privire la faptul dacă acest dregător şi ureadnicul sunt dregători deosebiţi sau, dimpotrivă, reprezintă unul şi acelaşi dregător cu aceleaşi atribuţii însă cu nume diferit.

Din lipsa documentelor nu putem şti care a fost situaţia din acest punct de vedere la Botoşani în secolele XIV—XVI însă documentul din 1595 - citat mai sus - ne atestă că în ultimii ani ai secolului al XVl-lea există încă o distincţie clară între vornici şi ureadnici. Dar nu după mult timp această distincţie dispare întrucât într-un document din 12 iulie 1606⁶⁷ se vorbeşte de "Pătraşco vornic de Botăşeni", iar în altul din 1607 aprilie 12⁶⁸ de "Pătraşco ureadnic de Botăşeni". De asemenea, într- un document din 15 mai 1609⁶⁹ este pomenit „Toma ureadnic ot Botăşeni" iar în documentul citat, din 30 noiembrie 1611, Toma poartă titlul de "vornic de Botăşeni". Dacă pentru aceste documente ar mai putea încape vreun dubiu, în sensul că mai multe persoane puteau să aibă acelaşi prenume pentru persoanele din două documente care au aceeaşi dată: 4 iulie 1640⁷⁰, nu mai încape nici o îndoială, în primul din aceste documente este vorba de „Dumitru Roşea vornic de Botoşani" şi de „Vişan Vornic de Tg. Iaşi" iar în al doilea de "Dumitru Roşea ureadnic de Botoşani" şi de „Vişan ureadnic de Tg. Iaşi" ceea ce înseamnă că nu mai poate fi pusă la îndoială - pentru această perioadă - sinonimia între termenul de vornic şi cel de ureadnic.

Nu cunoaştem pentru celelalte oraşe dacă termenul ureadnic s-a menţinut şi mai târziu. Pentru Botoşani, documentul din 1640 este ultimul în care s-a mai întrebuinţat; acest termen, documentele ulterioare, până în secolul al XIX-lea, denumind pe dregătorii domneşti numai cu termenul de „vornici de Botoşani".

Ca toate oraşele şi târgurile din Moldova şi Ţara Românească, şi Botoşanii, încă de la întemeierea lui ca târg, în virtutea dreptului de sigiliu⁷¹ recunoscut sau acordat de Domnie, şi-a avut pecetea sa proprie, a cărei emblemă, în decursul timpului, s-a schimbat de mai multe ori⁷².

Cel mai vechi tip de pecete a târgului Botoşani cunoscut până acum este cel ce are ca emblemă o pasăre care, de către cei mai mulţi cercetători, s-a presupus a fi reprezentând un păun - simbol al situaţiei târgului de apanaj al doamnelor, al faptului că podoabele ei erau cumpărate din veniturile strânse de aici.

Prima pecete din cadrul acestei serii sigilare, doar reprodusă de D. Ciurea şi D. Cernovodeanu, este rotundă, cu diametrul de 3,2 cm şi reprezintă în câmp un păun cu aripile ridicate. Pe capul păunului se află o cruce. Păunul are în faţă sub picioare, şi în spate, deasupra aripilor ornamente florale. Câmpul peceţii este înconjurat de un cerc liniar alb, unul perlat negru, după care urmează iar unul liniar alb. în exergă este scrisă în limba slavonă legenda: „SIA PECIATI ESTI MIASTA BOTTISANISCAGO" adică „Aceasta este pecetea târgului Botoşani. Legenda este înconjurată în exterior de un cerc liniar alb, urmat de altul negru (fig. nr. 1). Cu aceasta pecete au fost întărite documentele din 20 iulie 1603⁷³, din 31 iulie 1603⁷⁴ şi din 18 aprilie 1604⁷⁵.

După cum am menţionat, neavând posibilitatea să consultăm lucrarea lui V. A. Urechia „Schiţe de sigilografie românească", Bucureşti, 1891, nu putem descrie pecetea Botoşanilor din 1617, reprodusă de el şi citată de E. Vîrtosu. Tot din această cauză rămânem în dubiu şi asupra accepţiunii termenului ..similar" întrebuinţat de E. Vîrtosu pentru acest sigiliu în comparaţie cu unul din 1774: este vorba de un sigiliu "similar" adică "identic" cu cel din 1774, cu singura deosebire că apare în plus un cap de bou, sau „similar" în sensul de „tot un sigiliu reprezentând păunul?". Mai verosimilă este cea de a dona accepţiune deoarece ar fi puţin probabil ca după un secol şi jumătate sigiliul să reprezinte numai un singur element în plus (capul de bou), toate celelalte elemente ale lui rămânând neschimbate.

Peceţile din anii 1661 şi 1670 reproduse de Papadopol-Calimach. N. Iorga şi A. Gorovei sunt rotunde, cu diametrul dc 3,2 cm. Aplicate în negru- fum, ele reprezintă în câmp un păun cu coada răsfirată. Capul păunului este spre senestra, în dreptul cuvântului „pecetea" din legenda care este scrisă de jur în jur cu litere chirilice: „PECIATIA TRAGU BOTĂŞ". Litera „g" de la cuvântul „trag" are forma „r ", iar „Botăş" este scris cu litera „B".

Credem că din aceeaşi perioadă este şi pecetea de pe un document nedatat⁷⁶aflat la Arhivele Statului Botoşani (fig. nr. 2).

După descriere, deşi sumară, dar mai ales după legendă consideram ca şi pecetile de pe documentele din 5 martie 1657⁷ şi 20 decembrie 1676⁷⁸ sunt identice cu cele din anii 1661 şi 1670.

Cu pecetea reprezentând păunul sunt întâlnite şi două documente din anii 1737⁷⁹şi 1740⁸⁰. Faţă de pecetea din anii 1661 şi 1670, aceasta prezintă următoarele deosebiri: păunul din câmpul peceţii este mai mare iar penele sunt redate sub forma unor linii întretăiate oblic formând romburi verticale care dau mai mult iluzia unor solzi⁸¹. Deasupra aripilor, pornind de la gât, se află o rămurică cu mai multe frunze. Legenda, pornind de sub picioarele păunului, încât de astă dată capul păunului se află în dreptul cuvântului „Botăşen", adică invers decât în peceţile anterioare, este şi ca deosebită: „PECETE OT TRAG BOTASEN", literele puse în discuţie având forma „t" pentru „g" şi „b" (fig.nr.3).

O altă pecete cu păunul este întrebuinţată pentru întărirea unui document⁸² din anul 1774. Aceasta se deosebeşte de celelalte prin faptul că păunul este redat foarte schematic şi este înconjurat de un cerc liniar alb, subţire, legenda foarte puţin lizibilă fiind astfel scrisă în exergă.

Ultima pecete cu păunul este confecţionată în anul 1780 dar, în mod inexplicabil, apare în colţul din dreapta jos pe un document din 1772⁸³ în care nici nu este menţionată şi punerea peceţii. Această pecete aplicată în negru-fum, este rotundă, cu diametrul de 3,2 cm şi reprezintă în câmp un păun cu capul spre dextra. Deasupra capului acestuia, puţin spre dreapta, se află o stea. Sub picioarele păunului este reprezentată un fel de terasă formată din trei linii dispuse în următoarea formă. Sub terasă se află trecut anul confecţionării tiparului: 1780. Câmpul este înconjurat de un cerc liniar alb, în exergă fiind scrisă legenda: „PECETE TÂRGULUI: BOTOSONI". Legenda este şi ea înconjurată de un cerc liniar alb şi unul negru. (fig. nr. 4).

Această ultimă pecete cu păunul a fost în mod sigur folosită de la 15 decembrie 1780 şi până la 19 decembrie 1783 deoarece cu ea au fost întărite două documente având datele de mai sus⁸⁴.

Din descrierile făcute şi din reproducerile existente, asupra peceţilor Botoşanilor reprezentând un păun se pot trage următoarele două concluzii:

A) În decursul celor aproape două sute de ani de folosire certă a acestor peceţi tiparele lor au fost modificate de mai multe ori - fapt evident din deosebirile amprentelor de pe documente - dar anul modificării nu poate fi stabilit pe de o parte din cauza lipsei documentelor validate iar pe de altă parte deoarece pe nici un tipar, cu excepţia ultimului, nu este trecut anul confecţionării.

B) Pecetea din anii 1603-1604, prin frumuseţea ei şi măiestria execuţiei, prin respectarea celorlalte criterii de apreciere, poate fi inclusă în categoria sigiliilor oraşelor ce datează „din prima perioadă numită clasică a blazonului " ce s-a dezvoltat în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XV⁸⁵. Aceasta constituie încă o dovadă privind vechimea foarte mare a acestui sigiliu şi,implicit, a oraşului Botoşani.

NOTE

61. D. Ciurea - op. cit., p. 47.

62. „In 1637 Vornicul de Botoşani era Costin Ciogolea. Deci pe atunci încă nu era decât un Vornic la Botoşani, ca şi unicul Vornic din Suceava" (N. Iorga - op. cit, p. 657).

63. Referindu-se la documentul nr. 70 de la p. 229 Iorga face următoarea observaţie: „De îmsemnat Pancul ca Vornic de Botoşani (tot numai unul). Scoţând din închisoarea de la Varna pe Maxut, în 1712, însă, Nicolae Mavrocordat îl puse Vornic de Botoşani (Axintie Uricariul,p. 137). Pe acest timp însă, Vornicii de Botoşani erau doi" (Doc. Bistriţei, II, p. 100), cf. N. Iorga - idem p. 661.

64. D.I.R. - veacul al XVI-lea, A. Moldova, vol. IV (1591-1600) doc. nr. 168.

65. A. Gorovei - op. cit., p. 184.

66. P P. Panaitescu - op. cit. loc. cit., p. 426 - este de părere că începând cu secolul al XV-lea vornicii de oraş din Moldova sunt treptat înlocuiţi cu ureadnici. Spre deosebire de vornici, uriadnicii ar fi dregători civili, cu atribuţii mai mult fiscale. Cauza acestei înlocuiri ar consta în ruinarea şi dispariţia curţilor întărite din oraşe. Apariţia ureadnicului ar însemna o mai mare apăsare a domniei asupra oraşelor. C. C. Giurescu - op. cit., p. 136 — nu împărtăşeşte această părere şi opinează că vornicii au existat din momentul în care Domnia a luat în stăpânire târgurile şi oraşele din ţară la întemeierea statului şi au durat până după moartea lui Ştefan cel Mare. Conform tezei lui Giurescu, în secolul al XV-lea termenul de ureadnic nu desemnează un dregător domnesc special cu atribuţii administrative, judecătoreşti, ci are înţelesul general de „slujbaş" sau „dregător". Abia din secolul al XVI-lea ureadnicul va deveni un dregător al domniei în târguri sau oraşe cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale, întocmai ca şi vornicul în secolul al XV-lea. ceea ce ce, conchide Giurescu - „ar însemna că de fapt avem de a face cu un nou nume al Vornicului".

D. Ciurea - op. cit. loc. cit., p. 26, trimiterea nr. 17 - pe baza a două documente din 1617 şi 1618 care califică aceeaşi persoană drept „fost vornic" şi respectiv drept „fost ureadnic" de Huşi consideră ca inexistentă distincţia între vornic şi ureadnic.

67. Direcţia Generală a Arhivelor Statului (în continuare DGAS) - „Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală" (în continuare „Catalogul documentelor moldoveneşti") vol. I. Buc. 1957, nr. 1282.

68.Idem, nr. 1326.

69. N. Iorga - op. cit. p. 214, doc. nr. 20.

70. D.G.A.S. - „Catalogul documentelor moldoveneşti", supliment I, Buc. 1975, nr. 592

71. Vezi E. Vîrtosu - „Despre dreptul de sigiliu" în „Studii şi cercetări de numismatică", vol. III, Buc. 1960, p. 338.

72. Pentru mai bună înţelegere a corelaţiei dintre evoluţia organului administrativ al oraşului şi modificările survenite în emblema sigiliului său, cauzele sau actele normative care au determinat aceste modificări le vom arăta când vom vorbi despre fiecare tip de pecete şi despre fiecare nou element apărut, bineînţeles în limita datelor ce le deţinem.

73. D.I.R. - Veacul XVII, A, Moldova, vol. I, doc. nr. 159.

74. D. Ciurea - „Sigiliile medievale ... " loc. cit., p. 163, trimiterea nr. 20.

75. Arhivele Statului Iaşi - CCLXXIV/2.

76. Arhivele Statului Botoşani, col. documente, mapa „Balş-Ghica" - Dumbrăveni, doc. nr. 411.

77. D.G.A.S. - "Catalogul documentelor moldoveneşti", vol. III, Buc. 1068. nr. 234.

78. Idem - vol. IV, Buc. 1970. nr. 105.

79. Arh. St. Botoşani - Documente, donaţia "Aritonovici ", mapa nr. 4, doc. nr. 2.

80. Idem, biserica "Cuvioasa Paraschiva ", mapa nr. 8. doc. 1.

81. S-ar putea să fie la fel cu aceeaşi pecete probabil neclară, de pe un document nedatat pe care N. Iorga îl dă între 1699 şi 1700 şi despre care autorul nu spune decât: "Pecete rotundă cu arabescuri". (N. Iorga — "Sigilii şi documente ", vol. V, p. 225-226. doc. nr. 58).

82. Artur Gorovei, op. cit.. p. 418 şi 433 - fig. nr. 3.

83. Arh. St. Botoşani. Documente, biserica "Sfântul Gheorghe", mapa nr. 5, doc. nr. 1.

84. N. Iorga - "Studii şi documente", vol. VII, p. 128, doc. 131. Idem p. 130, doc. nr. 39; idem, planşa dintre p. 122-123.

85. Dan Cernovodeanu, I. N. Mănescu - op. cit. loc. cit., p. 7-8.

Arta populară din zona Botoşanilor Scoarţe şi lăicere (10)

dr. Angela Olariu

Într-o scoarţă din colecţia muzeului (cat. 54, pl. 45) păsările sunt grupate în câte trei rânduri paralele întrerupte de motive vegetale stilizate. Demn de menţionat este faptul că motivul păsării apare în zonă cu o frecvenţă mai mare decât a celorlalte motive figurale (omul, calul). Variantele în care apare pasărea sunt de o mare diversitate, toate însă la un loc ilustrând maniera de stilizare proprie moldovenească.

Şi acest motiv apare în câmpul ornamental al scoarţelor dispus izolat, singular în registre distincte. Nu se poate recunoaşte în prezentarea motivului o anume specie de pasăre, ci în general pasărea. Tot în categoria scoarţelor cu decor figurai intră şi cele ce au în compoziţia lor ornamentală motive zoomorfe: cerbul şi calul (cat. 56, pl. 4748). Mai rară, dar interesantă din punct de vedere compoziţional este scoarţa pe care apar cerbi stilizaţi, încadraţi în medalioane legate, prezentate în câmpul central al ţesăturii (cat. 56, pl. 47-48). Calul apare foarte rar în compoziţia scoarţelor din zonă. Ca o realizare deosebită merită amintit în acest sens scoarţa în câmpul căreia apar, în registre paralele cai de dimensiuni reduse, stilizaţi în aşa manieră, încât cu greu se pot recunoaşte, dînd impresia iniţial că ar fi vorba de căiuţii întâlniţi în obiceiurile de iarnă din zonă (cat. 57, pl. 49-50, fig. 71).

Calul apare şi într-o altă formulă aşa cum o găsim pe scoarţa provenită din Truşeşti, unde ocupă aproape întreaga suprafaţă a ţesăturii. Imaginea omului se întâlneşte destul de rar. Plasat izolat în compoziţia unor scoarţe a căror motive principale sunt altele, imaginea omului se pierde, fiind observată la o cercetare atentă (cat. 58-59, pl 51-52;cat. 60, pl. 53-54). Acest lucru se datorează poate şi concepţiei existente că omul este păcat să

apară pe scoarţe. Atunci când apare, omul este puternic stilizat (fig. 71-72).

Vorbind în general despre ornamentica scoarţelor din zona Botoşanilor, se pot observa cu uşurinţă următoarele: dimensiunile mari ale scoarţelor permit o desfăşurare largă a motivelor în spaţii mari, aerate. Motivele sunt distribuite de obicei în registre paralele ce mai păstrează încă din concepţia ornamentală a lăicerului.

Stilizarea motivelor este specifică Moldovei, realizându-se în unghiuri drepte, linii severe. Motivele sunt amplasate distinct, izolat, având fiecare personalitate, în general se poate observa în câmpul ornamental al scoarţelor prezenţa motivelor vegetale care figurează de obicei în toate ţesăturile. Scoarţele botoşănene, ca şi celelalte scoarţe din Moldova prezintă sub raport coloristic şi al motivelor, în unele cazuri asemănări cu Maramureşul. Pe lângă fondul străvechi de concepţie liniară, pur geometric, este evident că unele din aceste scoarţe s-au îmbogăţit sub raportul concepţiilor ornamentale datorită contactelor cu Orientul Apropiat, explicat sub raport istoric prin prezenţa armenilor încă din veacul al XIV-lea (cat. 61, pl. 5558, pl. 39).

În casa modernă cu planul de construcţie schimbat, având trei şi patru camere , fiecare cu funcţie distinctă, se observă ca peste tot tendinţa de pătrundere tot mai accentuată a mobilierului modern, de renunţare totală la mobilierul vechi compus din laviţe, mese joase, lăzi de zestre, scăunele etc.

Nu putem spune acelaşi lucru şi despre scoarţe. Scoarţele continuă să aibă un rol destul de însemnat în împodobirea interiorului. Ele sunt folosite peste tot, pe pereţi, pe paturi şi uneori chiar pe jos. Femeile lucrează şi acum cu hărnicie la confecţionarea acestor ţesături. în unele localităţi (Vorniceni, Crisineşti etc) se întâlnesc ţesătoare care execută scoarţe la comandă. Au intervenit schimbări în ornamentica scoarţelor. Se renunţă treptat la stilizarea specifică Moldovei. Motivele sunt redate naturalist, într-o viziune decorativă modernă. Coloritul este puternic, în nuanţe vii. în ansamblul artei populare din zona Botoşanilor, scoarţele continuă să ilustreze măiestria artistică, gustul pentru frumos al creatoarelor, îndemânarea tehnică, rodul unei experienţe şi tradiţii îndelungate.

NOTE

64. Informatoare, Oniciuc Elena, comuna Corni

56. Scoarţă. înv. 1784, 2,10/1,10m, urzeală-băteală, lână ţurcană, 1920, coloranţi, chimici şi vegetali. (PI. 47-48).

PI. 51

Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor zoomorf şi vegetal realizat prin alesătură „legată". Câmpul scoarţei de culoare neagră este mărginit de un chenar dublu, unitar. Chenarul exterior este realizat din spirale colorate în roşu. Chenarul interior mai lat este realizat din motivul vrejului cu frunze colorate în roşu, verde deschis şi mov.

În câmpul scoarţei se află cinci medalioane cu câte un cerb prezentat într-o manieră geometrizan tă. Medalioanele au câmpul colorat în verde deschis iar cerbii sunt de culoare galbenă. Medalioanele sunt mărginite de o bandă de culoare roz deschis şi sunt legate între ele de un şir de pătrate mici colorate în roşu şi alb.

57. Scoarţă. înv. 2676, comuna Ripiceni, 2,40/1,55 m, urzeală-băteală, lână tigaie, circa 1880, coloranţi vegetali. (PI. 49-50). Scoarţă (fragment) dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor zoomorf şi geometric, realizat prin alesătură „legată".

PI. 55

Chenarul scoarţei unitar, compus din 5 benzi de culoare diferită (albastru, roz pal, bej şi negru). Chenarul mai lat are dispuse motive geometrice în zigzag. In câmpul scoarţei de culoare cafenie deschis sunt dispuse în registre paralele motive zoomorfe, cai stilizaţi.

58. Scoarţă. înv. 1188, comuna Corni, 3,70/1,14m, urzeală -băteală, lână ţurcană, circa 1890, coloranţi vegetali şi chimici.

PI. 55

Scoarţă, tesută în două iţe, dintr-o singură foaie, cu decor geometric, vegetal şi antropomorf, realizat prin alesătură „legată". Pe câmpul ornamental de culoare neagră al scoarţei sunt dispuse buchete de flori colorate în galben, mov, roşu, albastru prezentate într-o formă stilizată. Datorită stilizării florile nu pot fi identificate. Chenarul este (ţesut odata cu scoarţa şi este realizat din motive geometrice şi florale stilizate. La mijlocul scoarţei se află motivul antropomorf prezentat la dimensiuni reduse în comparaţie cu celelalte motive.

Pl. 56

Scoarţa marchează o evoluţie în ornamentica scoarţelor cu decor vegetal din zonă. Se renunţă la prezentarea florilor izolate şi se ajunge la buchete. Interesantă este apariţia omului pe scoarţă.

PI. 57

59. Scoarţă. înv. 898, Botoşani, urzeală-băteală, lână tigaie, 3,00/0,94 m., circa 1890, coloranţi vegetali. (PI. 51-52).

Scoarţa dintr-o singură foaie, tesută în două iţe, cu decor geometric, vegetal şi antropomorf, realizat prin alesătură „legată". Fără chenar, având la capete câte o dungă de culoare roz, pe câmpul scoarţei de culoare neagră sunt dispuse trei stele de dimensiuni mari aproape cât lăţimea scoarţei,. colorate în nuanţe de roz, galben, alb. Alternativ apar brăduţi cu ramuri stilizate de culoare roz, galben, alb şi negru. Intre stele si brăduţi apare motivul antropomorf (femei stilizate cu rochie cloş). Stelele sunt încadrate pe margine de către trei romburi de dimensiuni mici. Scoarţa nu cunoaşte o răspândire uniformă în zonâ. Este una din cele trei scoarţe din colecţia Muzeului care are în ornamentică motivul antropomorf rar întâlnit în Moldova, spre deosebire de zona învecinată a Maramureşului.

60. Scoarţă. înv. 2673, comuna Ripiceni, 3,50/1,25 m., urzeală-băteală,

lână tigaie, circa 1890, coloranţi vegetali. (PI. 53-54). Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric şi vegetal realizat prin alesătură „cu găurele" (Kilim). Chenar unitar ce mărgineşte scoarţa de jur împrejur, fondul de culoare cafeniu deschis, pe care se înşiruie spre exterior o linie în zigzag de culoara neagră, iar în restul chenarului, un vrej cu flori şi frunze. Pe câmpul scoarţei de culoare verde deschis întâlnim pomul vieţii într-o variantă deosebită încadrat într-o ghirlandă cu boboci în formă de romb. In rombul din mijlocul scoarţei întâlnim un om stilizat. Ca motive anexe întâlnim boboci, garoafe şi motive stelare, apar trei romburi mari în care este încadrat pomul.

Pl. 58

Observaţii: Pe câmpul covoarelor încadrate în chenare nu apare o compoziţie ornamentală cu motiv central, ci o repetare a aceluiaşi motiv, fie alternate cu altele, fie în mod ritmic, continuu.

61. Scoarţă. înv. 2682, comuna Dorobanţi, 3,70/1,50 m., urzeală-băteală, lână ţurcană, coloranţi vegetali, vechimea circa'1890. (PI. 55-57). Scoarţă dintr-o singură foaie, ţesută în două iţe, cu decor geometric şi zoomorf realizat prin alesătură „în găurele".

Chenarul scoarţei lat de 32 cm., este unitar împărţit în patrulatere de culoare verde, cafeniu şi nisipiu. In aceste dreptunghiuri se află rombul cu cârlige, în termeni locali „caracatiţă". în exterior chenarul este mărginit de o bandă de culoare neagră, iar spre câmpul sooarţei chenarul este mărginit de o bandă de culoare verde şi motivul „dinţi de fierăstrău" de culoare galben închis. Pe câmpul scoarţei de culoare cafenie se află un motiv central romboidal de culoare vişinie. De la acest motiv ambele capete ale scoarţei sunt încadrate de 4 pasări stilizate apoi sunt dispuse în trei registre câte trei motive geometrice în stil Karamaniu. Trei romburi mai mici cu cârlige, colorate în negru şi verde, alt şir de trei romburi mai mari colorate în roşu şi negru. Scoarţa cunoaşte o răspândire pe întreg cuprinsul zonei. Este tipul de scoarţă care prin chenarul lat şi motivele de pe chenar demonstrează influenţa artei orientale asupra artei populare din zonă.

Datorită activităţii bogate şi diversificate care a presupus atât slujirea la altarul sfânt al Bisericii Ortodoxe Române cât şi cercetarea ştiinţifică şi istorică sau activităţile pe tărâm socio-cultural, preotul protopop Alexandru Simionescu poate fi considerat pe drept cuvânt drept o personalitate de seamă a judeţului Botoşani şi în aceeaşi măsură şi personalitate de seamă a ortodoxiei româneşti.

Acestea sunt motivele care ne-au determinat la întocmirea materialului de faţă pe baza documentelor aflate în patrimoniul Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale constituite ca fond personal Alexandru H. Simionescu.

Fondul respectiv cuprinde peste 200 documente care se referă la activitatea deosebit de complexă a preotului Alexandru H. Simionescu dusă în slujba omului şi a bisericii româneşti în general, activitate pe care a desfaşurat-o cu multă responsabilitate şi dăruire pe parcursul a mai multor ani (1906-1935).

Protopopul Iconom stavrofor Alexandru H. Simionescu

Născut la Brehuieşti, comuna Vlădeni, judeţul Botoşani în anul 1880 ca fiu al notarului Haralambie Simionescu, care şi-a educat alături de soţia sa Aglaia 8 copii în spiritul credinţei, din moment ce 4 din 7 băieţi din familia Simionescu au devenit preoţi, a urmat şi absolvit Facultatea de Teologie din Iaşi în anul 1906 (având ca teză de licenţă Spiritismul faţă de creştinism), după care a fost hirotonosit preot la biserica Sf Nicolae Popăuţi, slujbă pe care nu a părăsit-o toată viaţa, iar pentru biserica monument istoric, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, a făcut tot ce a depins de el pentru reparaţii şi restaurare şi în acest sens a fost sprijinit de o serie de personalităţi printre care se numără şi marele istoric Nicolae Iorga, în perioada când acesta era preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice.

Datorită calităţilor sale, recunoscut fiind ca un destoinic slujbaş al ortodoxiei, va fi desemnat în anul 1909 ca protoiereu al judeţului Botoşani şi în calitatea aceasta va participa la multe şi diverse activităţi de binefacere şi va iniţia o multitudine de activităţi, devenind în scurt timp un animator al vieţii cultural-educative botoşănene.

Documentele din fondul personal Alexandru Simionescu pot fi grupate în funcţie de context în mai multe categorii pe care încerc să le trec în revistă:

1. Corespondenţa personală. Cuprinde scrisori, cărţi poştale expediate sau primite de preot, care conţin însă informaţii de interes general referitoare la activităţi militare de pe front unde se află ca soldat şi fratele său Gheorghe Simionescu, care, animat de simţul patriotic şi conştient de datoria sa către ţară îi scria preotului Simionescu... Ţara mă cere, sufletul mă cheamă. Pentru cinstea ei, viaţa pot să-mi dau... Vă sărut poate pentru ultima c/a/ă(Corabia-28.06.1913), iar despre activitatea unor slujitori ai altarului, cu relaţii comunicate de colegii săi de facultate aflaţi ca preoţi în diferite localităţi din ţară, aflăm date importante despre îndatoririle preoţeşti, cu neconcordanţe dintre fapte şi răsplată primite de aceştia de la o parte din enoriaşi ş. a.

2. Corespondenţa oficială.. Ca preot, protopop şi conducător al unor societăţi sau asociaţii culturale şi de binefacere al căror fondator era, a avut o vastă corespondenţă, şi fondul cuprinde foarte multe documente privnd activitatea sa: ca membru al Societăţii Clerului din Eparhia Mitropoliei Moldovei Mântuitorul Hristos de la Iaşi, ca membru al Societăţii Ocrotirea clerului botoşănean şi al Societăţii de ajutor D. Suceveanu a cântăreţilor bisericeşti din judeţul Botoşani, ca membru al Casei Centrale a Băncilor Popiulare şi Cooperatrivelor Săteşti ş. a.

3. Un loc aparte îl ocupă corespondenţa preotului Alexandru Simionescu cu oameni de cultură, personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti cum ar fi prof. Nicolae Iorga, prof. Tiberiu Crudu, G. T. Kirileanu, bibliotecarul Curţii regale, prinţesa Raliu Callimachi, care făcea parte din familia Callimahi din Stânceştii Botoşanilor şi se preocupa şi de acordarea de ajutor financiar prin intermediul preotului, destinat pentru răspândirea şi promovarea culturii în rândul tineretului botoşănean.

În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi corespondenţa preotului Alexandru Simionescu cu membrii corpului didactic din judeţul Botoşani, cu care organiza deseori manifestări culturale pentru aniversarea unor personalităţi sau evocarea unor evenimente istorice cum ar fi Unirea principatelor, Marea Unire, 100 de ani de la răpirea Basarabiei (1912) ş. a.

4.O altă categorie de documente se referă la activitatea preotului Alexandru Simionescu în calitate de fondator al unor societăţi şi asociaţii religioase cum ar fi -

Cercul misionar Ştefan cel Mare, fondat în anul 1930 şi care a funcţionat pe lângă biserica Sf Nicolae Popăuţi, cu scopul difuzării ideilor culturale şi religioase şi pentru a sprijini corul bisericesc care funcţiona sub directa sa îndrumare în cadrul aceluiaşi lăcaş de cult, Şcoala de cântăreţi bisericeşti Sf. loan Damaschin, care activează pe lângă biserica Uspenia, unde în 1909 slujea preotul Al. Simionescu, calitate în care a fost martor şi participant direct la o serie de activităţi deosebite cum ar fi: vizita mitropolitului Pimen la Botoşani, iar în anul 1912 preotul participă la slujba de sfinţire a bisericii Uspenia după reparaţiile capitale efectuate ca urmare a incendiului din anul 18871888, care mistuise toată partea centrală a Botoşanilor şi implicit afectase şi catedrala Uspenia. Căminul preoţesc din Botoşani, Biblioteca parohială şi Muzeul de Antichităţi de la Mănăstireea Popăuţi erau alte instituţii fondate de preotul Al. Simionescu şi la a căror activitate s-a străduit din toate puterile să-şi aducă contributia în mod substantial.

5. Un alt grupaj documentar se referă la activitatea diversificată a pr. Al. Simionescu ca slujitor al altarului, ca educator şi sfetnic şi nu în ultimul rând ca un veritabil cercetător, şi care a constat în prezentarea de lecţii, expuneri, studii religioase de comparaţii a cultului ortodox cu cel catolic şi protestant, studii de istorie a bisericii ortodoxe române, predici ocazionate de prezenţa sa la diferite momente din viaţa omenească - naştere, căsătorie, deces sau slujbe ocazionate de anumite sărbători naţionale sau religioase ş. a.

Multe extrase din aceste materiale şi lecţii întocmite şi păstrate în manuscris în fondul Al. Simionescu, aflat în arhivele botoşănene, reflectă cu prisosinţă rolul şi misiunea preotului ca educator al tinerei generaţii căreia îi sădea în suflet dragostea faţă de patrie şi poporul căreia îi aparţinea. Un popor care pierde legătura cu strămoşii lui, pierde temelia vieţii şi rămâne dezorientat pentru că un viitor sigur şi fericit nu se poate clădi decât pe un trecut bine studiat- nota într-o prelegere a sa pr. Al. Simionescu.

Alte documente păstrate în acest fond personal ilustrează activitatea sa şi în calitate de autor de carte bisericească. Din studierea acestor documente se desprind cu claritate titlurile unor importante lucrări care îl au ca autor pe pr. Al. Simionescu cum ar fi: Monografia mănăstirii Popăuţi (1902), Monografia mănăstirii Vorona, difuzate ca serial în Revista Moldovei din anii 1921-1922.

De asemenea multe studii privind istoricul şi starea unor biserici din judeţul Botoşani sunt cuprinse în lucrările monografice privind Botoşaniul, la elaborarea cărora a participat şi pr. Al. Simionescu, semnate de A. Gorovei şi T. Crudu, carte s-au tipărit, închegate în numeroase broşuri cu date privind restaurarea bisericii Sf Nicolae Popăuţi sau abordând teme de genul Despre ierarhia bisericească, Spiritismul faţă de religia ortodoxă ş a.

Din cele relatate mai sus lesne se poate concluziona faptul că pr. Al. Siminescu se poate înscrie în istoria B.O.R. ca unul din cei mai destoinici slujitori ai altarului, propovăduitor al credinţei în Dumnezeu, iubitor de patrie şi neam, care a sădit în inimile contemporanilor săi, tineri şi vârstnici, ideile de progres şi civilizaţie, iar ca cercetător s-a aplecat cu sfială atenţie asupra documentelor şi cărţilor istorice de cult, lucruri care în totalitatea lor se constituie drept pilde demne de urmat de cei care sunt adevăraţi români şi cu credinţa în Dumnezeu.

Mănăstirea Coşula, din satul care a preluat toponimul de la edificiul ce dăinuie de 470 de ani în proximitatea Miletinului, constituie unul dintre puţinele repere medievale ale Judeţului Botoşani. Biserica mănăstirii aparţine epocii lui Petru Rareş, a doua perioadă de maximă înflorire a Moldovei Evului de Mijloc, după cea ştefaniană, care a încheiat gloriosul veac al XV - lea.

Dintre ctitoriile vremii lui Petru Rareş biserica de la Coşula este singulară în judeţul Botoşani, fiind dintru început edificată ca una de mănăstire, retrasă din lume în vestiţii codri, de atunci, de pe valea Miletinului. Mănăstirea¹ este o ctitorie boierească din anul 1535 a marelui vistiernic Mateiaş Coşolvei.

În succesiune cronologică, biserica mănăstirii, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, este al III-lea edificiu² ca vechime din judeţ relativ bine păstrat în forma lui originară, după bisericile cunoscute, în terminologia lui Gheorghe Balş, ca biserici de târg ale lui Ştefan Cel Mare. cea din Dorohoi, 1495 şi cea din Botoşani, 1496. Biserica ştefaniană din Ştefaneşti, pare-se ctitorită în ultimii ani ai domniei gloriosului voievod nu şi-a păstrat pisania originară şi a suferit în timp modificări considerabile³. Celelalte biserici din secolul al XVI-lea din judeţul Botoşani sunt ctitorii ale Doamnei Elena Rareş din Târgul Botoşanilor, edificate după cea de la Coşula: Biserica Sf. Gheorghe, 1551 şi Biserica Uspenia, 1552.

Cel care a încercat - cu o insistenţă ce se întinde peste ani şi generaţii insensibile la valoarea ei autentică - să readucă mănăstirea Coşula în conştiinţa publică a fost Nicolae Iorga. Cum la începutul secolului al XX-lea Coşula rămăsese o modestă biserică de sat, Iorga, unul dintre primii reporteri de călătorii prin România⁴ şi cercetători ai monumentelor în înţelesul modern al termenului, a ţinut să sublinieze că ansamblul mănăstiresc este unul dintre foarte puţinele monumente vechi din ţinutul Botoşanilor. Iorga s-a referit, descriind o călătorie prin Moldova⁵(din context rezultă că acea călătorie a fost făcută în anul 1904) şi «la „ ... pădurea Coşulei, - dincolo de care aşteaptă vechea mănăstire a lui Mătieş Vistierul lui Petru Rareş, cu zidul de împrejmuire suind în zimţi dealul şi cu măiastra pisanie, - pădure lungă şi deasă⁶...". Treptele zidului ritmează costişa amplasamentului mănăstirii, lăsând privitorului o deosebită şi puternică impresie de scară a urcuşului monastic şi isihie, deopotrivă.

Mai târziu, într-o scrisoare⁷ pe care o trimite la Botoşani, datată „15 mart 1923", Iorga precizează explicit, ca alternativă la o iniţiativă a celor din Botoşani de a organiza o excursie împreună cu savantul istoric: „Excursia la Putna e departe şi fără legături imediate (legături la tren, n.n., D.A.). Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă (s.n., D A.) şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat." Scrisoarea s-a adresat profesorului de franceză de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului de a participa la serbările inaugurale ale Asociaţiei foştilor elevi al Liceului Laurian. La prima dintre programatele întâlniri anuale ale asociaţiei, cea din 1924, se preconiza o excursie colectivă la Putna, greutatea numelui prevalând, probabil, în opţiunea organizatorilor. Iorga însă a reorientat fără echivoc itinerarul către frumuseţile de aproape, asupra cărora intelectualitatea Botoşanilor din acea perioadă, ca şi cea de astăzi, pare-se nu se oprise.

Excursia a avut loc şi a fost relatată de Tiberiu Crudu⁸. „A patra zi de Crăciun (prin urmare la 28 decembrie 1924, n.n. D.A.) d-1 Iorga a vizitat mănăstirea Coşulei, unde acum câţiva ani a avut norocul să descopere manuscrisul traducerii în româneşte a lui Herodot." Tiberiu Crudu făcea referire la manuscrisul⁹ de 582 de pagini descoperit de savant cu prilejul altei vizite, cea din octombrie 1908.

Din simpla cronologie enumerată, 1904, 1908, 1924, rezultă că istoricul a revenit periodic la Coşula, motivat de consecvenţa necesară cercetătorului monumentelor sub toate aspectele, de la bibliotecile cu incunabule la inscripţii, pictură, arhitectură şi împrejurimi. „Nici de astă dată (în 1924, n.n. D.A.), drumul d- sale n-a fost mai puţin norocos. în biblioteca bisericii a găsit 5 volume mari de manuscrise pe care le-a luat pentru Academie." Pe lângă cele luate, Tiberiu Crudu enumera o altă serie de 17 cărţi „ce au o valoare incontestabilă", din context rezultând că numărul cărţilor „de câte două-trei sute de ani" existente la acea dată în biserică a fost mult mai mare¹⁰. însuşi autorul notează: „Mulţimea atâtor cărţi cu conţinut atât de variat denotă că odinioară, în jurul mănăstirii Coşula, era un cler cu o cultură înaltă şi aleasă¹¹." Iar mulţimea comorilor de artă inventariate continuă: „în vestmântăria bisericii s'au găsit odoare vechi - din care unile din epoca lui Petru Rareş (s.n., D. A.) - mijlocul veacului al 16-lea.¹²

Iorga este cel care sesizează sub repictările în ulei, neinspirate, de la sfârşitul sec al XIX - lea, autentica frescă a edificiului. „Coşcovind pereţii (în sensul că existau de pe atunci zone unde pictura în ulei se desprinsese, n. n., D. A.) din lăuntrul bisericii s'a dat, de suptul picturei de azi, de pictura veche cu fond de aur viu şi sfinţii a fresco.¹³" Cercetarea amănunţită a lui Iorga conduce la o altă revelaţie: „în podul bisericii din faţă (de peste fostul pridvor, îndepărtat cu ocazia lucrărilor de restaurare de după anul 1980, n. n., D. A.) se află un zid drept pe care este o frescă veche rămasă ca prin minune acolo¹⁴, (s.n., D.A.) necunoscută de nimeni. [ ... ] Culorile sunt vii şi fondul albastru atrăgător. D-1 Iorga a dispus să se copie întreaga compoziţie picturală - neputându- se fotografia, fiind întuneric supt acoperiş.¹ " Autorul îşi termină reportajul vizitei în cheie optimistă, rămasă, din păcate, la 80 de ani trecuţi de atunci, un deziderat: „Având în vedere frumuseţea şi vechimea acestei biserici, d-1 Iorga a făgăduit (în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, n. n., D. A.) că va da câteva zeci de mii de lei pentru ca întreaga clădire şi chiar clopotniţa de-alături ce este mult mai nouă ca construcţie, să fie restaurată cum trebuie. Iată o vizită rodnică şi interesantă din toate punctele de vedere.¹⁶"

O contextualizare a edificiului prin plasarea în cronologia epocii nu s-a făcut până în prezent, însă rezultatele unei astfel de cercetări sunt cât se poate de revelatorii şi vom schiţa câteva dintre ideile ce se desprind dintr-o astfel de abordare. într-o analiză globală, importanţa locului (inclusiv cronologic) bisericii de la Coşula, între celelalte edificii religioase ale epocii rareşiene se reliefează aproape de la sine. Epoca a fost ea însăşi scindată de cele două perioade de domnie ale voievodului, cu diferenţe semnificative între ele, rezultate din mutarea accentelor sub aspectul curentelor de idei şi materializarea acestora în programul de ctitorire rareşian. Prin marcarea consonanţelor şi filiaţiilor, exterm de clare, cu realizările de vârf ale primei perioade de domnie a lui Rareş, ctitoria de la Coşula poate fi inclusă în grupul realizărilor de apogeu ale acelei perioade. Sunt de remarcat atât rafinarea maximalistă a stilului arhitectonic de sinteză bizantino - atonito — gotică, cu inovaţiile moldoveneşti de excepţie de la bisericile de plan triconc (boltirea moldovenească), cât şi unicitatea picturii murale exterioare, ca marcă definitorie a religiozităţii eposului moldav.

Biserica din 1535 este prima ctitorie a vistiernicului, realizată cu patru ani mai devreme decât cea din Horodniceni¹⁷ (1539), judeţul Suceava, cu hramul Pogorârea Sf. Duh, biserică ce-i va

fi necropolă marelui boier şi familiei sale. Ambele ctitorii au fost ridicate în timpul acelui curent de gândire teologică şi militantă iniţiat la curtea din Hârlău¹⁸ lui Petru Rareş, prin pictarea exterioară, în 1530, a bisericii ştefaniene (ctitorie din 1492).

Adevărată didactică de cateheză dar şi de formare a conştiinţei militante, necesară în lupta directă a Moldovei pentru apărarea fiinţei sale creştine în faţa „păgânătăţii", pictarea exterioară a bisericilor a continuat la Probota (1532) şi la Sf. Gheorghe Suceava (1534). Ctitoria de la Coşula se înscrie, prin urmare, în seria aurorală a marilor realizări ale picturii exterioare moldoveneşti, cea a „chivotelor", în terminologia metaforică plenară a lui Sorin Dumitrescu'⁹. Prin ideaţia de excepţie a marelui domnitor Petru Rareş - Sorin Dumitrescu sublinia „talia mondială a îndrăznelii demersului voievodului-iconograf ' - şi prin binecuvântările călăuzitoare ale marelui egumen al Probotei, Grigorie Roşea (viitorul mitropolit, ctitor al picturii exterioare a Voroneţului) şi ale atât de subtilului iconograf, episcopul teolog Macarie al Romanului - a fiinţat, practic, un corolar triadic de personalităţi - s-au creat edificiile cu pictură exterioară unică în lume, între care se înscrie şi biserica Mănăstirii Coşula. Biserica de la Coşula a fost ctitorită în acelaşi an (1535) cu o altă mare ctitorie rareşiană, Biserica Sf. Dumitru din Suceava, şi aceasta pictată exterior.

Scenele recent curăţate de restauratori²¹ din absida sudică a bisericii Coşulei evidenţiază o apropiere stilistică, tematică, de compoziţie (practic numai scara desenului este diferită) şi de tehnică remarcabile cu cele din primul registru, al sfinţilor militari, din naosul bisericii sucevene Sf. Dumitru. Nu întâmplător, savantul istoric de artă Sorin Ullea reliefa, referindu-se la pictura interioară: "La Coşula, zugrăvită şi ea prin 1537 - 1538, se mai vede ici colo câte o bucată din vechea pictură, apărând de sub repictările din sec. al XIX-lea. Dar imaginea bizară a celor doi sfinţi Teodori, strânşi unul către altul într-un elan de uimitoare comuniune spirituală şi într-o mişcare manieristă de un rafinament inexprimabil în cuvinte, dă o idee foarte înaltă despre talentele anonimului pictor (s. n. D. A) al lui Rareş, a cărui operă zace azi sub uleiul gros al nepricepuţilor săi urmaşi.²²"

Citatul, de o concizie extrem de sugestivă, conţine datarea picturii: „zugrăvită şi ea prin 1537 - 1538". Vasile Drăguţ²³ preia şi el datarea 1537 - 1538, deşi în lucrări de istoria artei²⁴ din anii 1970 considera, pentru ansamblul de pictură de la Coşula, o datare mult mai elastică, 1537 - 1581. Datării picturii imediat după ctitorire (1537 - 1538) i se pot aduce argumente solide şi plasează monumentul între cele de marcă ale epocii: Sf. Dumitru Suceava, Humor, Moldoviţa.

Observaţiile făcute la Coşula, după curăţarea integrală a unor scene de pictură interioară şi după sondajele stratigrafice din celelalte zone ale bisericii ne conduc la argumente surprinzătoare şi foarte puternice, privitoare la importanţa deosebită a monumentului, prin pictura sa, sub aspectul revalorizării locului pe care trebuie să-1 ocupe această ctitorie între cele devenite deja celebre.

Pictura originară există, sub repictările inestetice, pe toată suprafaţa interioară a bisericii şi nu sunt necesare decît o bună şi constantă finanţare şi eforturile restauratorilor pentru a o devoala. Pe de altă parte scenele evidenţiază calitatea de excepţie a acestei picturi, fiind argumentarea - venită după 35 de ani - a viziunii lui Sorin Ullea ⁵. Sfinţii militari au o mişcare de un rafinament cu totul deosebit: sunt surprinse posturi marţiale şi totuşi de o graţie aparte, care-i individualizează. Deşi cosUimaţia este practic redată la fel şi scara desenului este cu mult mai redusă decât în scenele de la biserica Sf. Dumitru Suceava, eleganţa firească a corpurilor şi supleţea anatomică, delicateţea - atât de discret renascentistă - a chipurilor fac din sfinţii militari ai Coşulei realizarea de înaltă ţinută a picturii epocii, neregăsibilă altundeva.

Se remarcă rafinamentul unic al mişcării personajelor şi sugestia dialogică a gesticii şi a figurilor, „într-un elan de uimitoare comuniune spirituală²⁶", precum

şi decoraţia somptuară a vestimentaţiei, cu brâul mijlocului sub forma ştergarului moldovenesc, regăsibil în pictura monumentelor epocii ca o marcă identitară explicită a zugravilor-teologi, nutriţi din nostalgile bizantine.

Se poate vorbi, în cazul Coşulei, despre o culme a picturii epocii, prin naturaleţea de geniu şi uşurinţa ludică a unei arte pline de un duh ingenuu, prin comparaţie, spre exemplu, cu siluetele parcă prea voluminoase, sugerând o materialitate prea densă, de la Moldoviţa.

O scenă interioară, din primul registru al picturii murale, plasată imediat la vest de absida sudică, atrage atenţia privitorului şi marchează simbolic locul Coşulei. Compoziţia zugravului rămas încă anonim, este marcată de patru personaj e- emblemă: Maica Domnului stă pe tronul slavei, ţinând în braţe pruncul Iisus, iar de o parte şi de alta este plasată garda celestă a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gabriel.

Pentru a descrie cu acribia necesară îngerul Coşulei am apelat la consideraţiile de estetică angelologică ale lui Sorin Ullea²⁷. La întrebarea autorului pertinentă: „ ... ce anume caracterizează din punct de vedere psihologic privirile lor, (ale îngerilor, n.n., D.A.) expresiile lor, şi care e, într-un cuvânt, caracteristica lor principală...", cercetătorul conchide revelatoriu: „...această caracteristică e una singură: pacea²⁸". Mijloacele iconice puse în slujba transmiterii stării de pace sunt ochii şi atributul lor divin, blândeţea, premergătoare păcii: „Ochii lor, expresiile lor blânde, infinit de blânde transmit privitorului o profundă şi atotcuprinzătoare stare de pace, care îl învăluie şi-i stinge cu desăvârşire orice urmă de agitatie a sufletului, a gândului.²⁹ " Pacea rezonează plenar cu subiectul privitor uman, îngerul fiind transmiţătorul de mare şi neştirbită fidelitate al acestei stări: „pacea care te pătrunde nu e din această lume; ea e de «dincolo» şi coboară în tine din infinitul abstract şi transcendent.³⁰"

În iconografie se întâlnesc, în compoziţiile cu sinaxe sau în cele cu îngeri în postura de păzitori şi rugători, păzitori ai pragului sau gardă în jurul tronului Maicii Domului, spre exemplu, ca în cazul Coşulei, îngerii în haine princiare bizantine, reliefând condiţia cristică de Prinţ al păcii. Redarea deplinei frumuseţi angelice, ca ideal iconografic, este esenţială, altfel idealul de reflectare a frumuseţii divine nu poate fi atins: „... cum putea fi mesagerul lui Dumnezeu pe pământ, care era îngerul, altfel decât frumos pentru a revela oamenilor prin însuşi chipul său ceva din frumuseţea divină? De aici şi toată psihologia icoanei adică a imaginii (ikon) sacre.³¹"

La Coşula, tabloul Maicii Domnului pe tron cu gardă de îngeri are înălţimea cu puţin peste statura unui om, iar acest plasament, atât de proxim omului în rugăciune, este cheia compoziţiei, reliefând înalta teologie pe care o stăpânea zugravul. De pe genunchii Maicii Domnului Iisus copil, Emanuel („Dumnezeu este cu noi"), binecuvântează cu ambele mâini spre cei doi Sfinţi Arhangheli, Mihail în dreapta şi Gabriel în stânga, binecuvântând astfel, atât pe arhangheli cât şi pe omul însuşi. Ce surprinde însă, cu o forţă iradiantă copleşitoare, pe privitorul atent, este starea de rugă angelică împăcată, deşi extrem de intensă, pe care o transmite mai ales chipul Arhanghelului Mihail. Acest tablou prezintă paradigma în absolut a rugăciunii. Pentru privitor, mesajul ar trebui să fie clar: „neîncetat vă rugaţi", după cerinţa maximalistă apostolică, dar urmând învăţătura păcii, „toată grija cea lumească să o lepădaţi". Andrei Pleşu remarca la îngeri tocmai postura modelatorie în relaţie cu umanul, postură pe care a zugrăvit-o şi teologul pictor la Coşula: „îngerii au această calitate puţin obişnuită de a fi simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om³² " (s.a.) Mai mult, în imposibilitatea contemplării umane directe a divinului, prin înger se produce breşa revelatorie, fisura consistentă către celest: „... îngerii văd faţa lui Dumnezeu. Ei sînt, într-un anumit sens, «faţa» lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arată creaturilor sale.³³" Fiind faţa-către- faţa dintre Dumnezeu şi om, oglinda care nu reflectă şi nu potenţează, ci transfigurează, „... îngerul e şi «imediata vecinătate» a omului. El e «prietenul său ceresc», pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său.³⁴"

Prin urmare, la Coşula îngerii instituie o puternică acţiune pedagogică prin explicitarea modelului ceresc al rugăciunii, exemplificare mediată de talentul de excepţie al zugravului. Strădania iconografului a fost cu atât mai motivată cu cât se ştia, probabil, că în jurul bisericii vistiernicului urma să ia fiinţă mănăstirea, iar vieţuirea monastică impune ca „înainte de a deveni o imitatio Christi, viaţa omului desăvârşit începe prin a fi o «vita angelica», o imitatio ange li³⁵" Dar cum poate fi ikonul îngerului investit cu atâta forţă de inducţie pedagogică? Paradoxal, chipul de la Coşula al Arhanghelului Mihail exemplifică această forţă prin tocmai lipsa lui de personalitate: "...îngerul nu e personal, nu are opinii şi gânduri şi intenţii proprii. El e un mediu, un simplu mediu. Şi cu atât e mai talentat artistul cu cât poate pune în lumină această şi numai această însuşire a îngerului de transmitător al fluidului divin...³⁶"

Prin uşor contrast cu această cerinţă de lipsire de psihologic şi, poate, potenţându-i sugestia de transmiţător divin, zugravul de la Coşula îşi asumă licenţa de a pune pe chipul îngerului o seriozitate extremă, supradimensionând, cu un control demn de remarcat, trăsăturile anatomice ale gâtului, tensionându-1 şi transfigurându-1. Prin ochii ridicaţi spre înaltul transcendenţei şi printr-o infimă coborâre a colţului gurii, zugravul a plasat pe chipul îngerului o uşoară tristeţe, cu rolul de a spori seriozitatea contemplării rugătoare. Transparenţa angelică este calitatea desăvârşit zugrăvită la îngerul Coşulei, pictorul reuşind pe deplin să redea omului „putinţa să treacă cu privirea prin el, prin eterul din care e făcut, spre a contempla ceea ce e dincolo de el, în infinitul frumuseţii nevăzute a Divinităţii, frumuseţe pe care, începând să o întrevadă cu ochii materiali în imaginea pictată, sfârşeşte prin a o vedea cu ochii minţii.³⁷"

Fragmentul de pictură exterioară păstrat, perfect încadrabil ca program iconografic în epocă, sporeşte atracţia edificiului. Şi, prin Coşula, se argumentează că pictarea exterioară a bisericilor nu s-a rezumat numai la cele cinci monumente arhicunoscute din judeţul Suceava, ctitoriile pictate exterior fiind cu mult mai multe (în fapt, toate cele edificate în epocă) dar că, dintre acestea, puţine s-au păstrat. Una dintre cele păstrate este cea de la Coşula, singura biserică având pictură exterioară din judeţul Botoşani. Analiza fragmentului de frescă conduce la două concluzii de excepţie: pe de o parte, pictura interioară şi cea exterioară pare să fi fost realizate de zugravi diferiţi, iar pe de alta pictura exterioară sugerează apropieri stilistice semnificative cu cea de la Moldoviţa. Toate acestea argumentează dimensiunile - până şi sub aspect numeric - marii şcoli de pictură moldovenească din epoca rareşiană, din care s-a detaşat o mulţime de individualităţi de excepţie, după cum sublinia sugestiv, prin limbajul figurat utilizat, cunoscutul restaurator prof. Oliviu Boldura: deşi au reprezentat aceeaşi şcoală, totuşi acei zugravi nu au stat în aceeaşi bancă.

NOTE

1. Pentru ansamblul Mănăstirea Coşula dar şi pentru fiecare edificiu vechi al său este asigurat regimul de protejare, potrivit Legii privind protejarea monumentelor istorice, nr. 422/2001, întrucât se regăsesc în Lista monumentelor istorice clasate în grupa A sau B, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al ministrului culturii şi cultelor şi publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 646 bis/2004. Ansamblul Coşulei este dintre cele mai dense în construcţii clasificate ca monumente din judeţul Botoşani, în volumul I al listei fiind înscrise Mănăstirea Coşula, cod BT - II - a - A - 01959, începând cu nr. crt. 387, urmată, până la nr. crt. 394, de celelalte monumente: de la cod BT - II - m - A - 01959.01, Biserica Sf. Nicolae, la cod BT - II - m - A - 01959.07.

2. Nu întâmplător purtând acelaşi hram ca şi cele precedente, Sf. Ierarh Nicolae.

3. Gheorghe Pungă, Noi informaţii documentare privitoare la biserica Cuvioasa Paraschiva din Ştefăneşti - Botoşani, în volumul Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul - Tradiţie şi Viitor", ediţia a IV-a, Iaşi, 2002, pag. 142 - 149.

4. Nicolae Iorga, Sate şi mănăstiri din România, ediţia a II - a, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1916. In viziunea autorului, cartea reprezintă „lucrarea ce am plănuit asupra Românilor şi ţerii lor întregi " (Prefaţă la ediţia I, op. cit., pag. 1).

5. N. Iorga, op. cit., pag. 26.

6. Idem, pag. 22.

7. N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţie Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 176.

8. Tiberiu Crudu, O vizită la mănăstirea Coşulii, în Revista Moldovei, anul IV, No. 8-9, Botoşani, decembrie 1924 - ianuarie 1925, pag. 33 - 35, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Botoşani, Biblioteca documentară, P/7766.

9. N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţia citată, pag. 176, nota 1 la scrisoarea din 30 decembrie 1924.

10. Tiberiu Crudu, op. cit. La pag. 33 sunt prezentate cele 17 cărţi, dintre care pentru 16 sunt specificate denumirea, locul şi anul apariţiei, încât articolul se constituie într-o mărturie de o excepţională importanţă ştiinţifică.

11. Idem, pag. 34.

12. Ibidem. Tiberiu Crudu descrie pe larg şi face asocierile şi contextualizările necesare cu privire la importanţa inventarului artistic descoperit.

13. Tiberiu Crudu, op. cit., pag. 34. Ca prin minune, întrucât la reparaţiile care s-au făcut în timp meşterii au îndepărtat toată pictura exterioară, cu excepţia acesteia, adăpostită miraculos de podul pridvorului.

14. Ib.

15. Id., pag. 35.

16. Ib.

17. Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1976, pag. 167.

18. Trimitem, cu deferenţa necesară, la lucrările de excepţie ale savantului medievalist Sorin Ullea: Pictura exterioară în cap. Arta în Moldova de la mijlocul secolului al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea (în Istoria artelor plastice în România, vol. I, Editura Meridiane, Buc. 1968, pag. 366 - 382); Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti, I, în Studii şi cercetări de istoria artei (S.C.I.A.), nr. 1, 1963, pag. 57 - 91; O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc, în S.C.I.A., T. 32, 1985, pag. 14 -48.

19. Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc, Editura Anastasia, Buc. 2001.

20. Sorin Dumitrescu, op. cit., pag. 13. Sublinierea în citat ne aparţine, D. A.

21. S-au îndepărtat repictările în ulei de la sfârşitul sec. al XIX - lea.

22. Sorin Ullea, cap. Arta pe teritoriul României de la mijlocul sec. al XV - lea până la sfârşitul sec. al XVI-lea, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, Editura Meridiane, Buc., 1968, pag. 365.

23. Vasile Drăguţ, Repertoriul cronologic al ctitoriilor şi principalelor fapte ctitoriceşti din secolul al XVI-lea, în Arta creştină în România, vol. V, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1989, pag. 44.

24. Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic ..., pag. 108 - 109.

25. Sorin Ullea, Arta pe teritoriul României..., în op. cit., pag. 365.

26. Ibidem.

27. Sorin Ullea, Arhanghelul de la Ribiţa, Editura Cerna, Bucureşti, 2001, cap. Angelologie şi estetică, pag. 62 -96.

28. Sorin Ullea, op. cit., pag. 62.

29. Ibidem.

30. Ibidem.

31. M, pag. 71.

32. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pag. 256.

33. Andrei Pleşu, op. cit., pag. 257-258.

34. Idem, pag. 258.

35. Id., pag. 259.

36. Sorin Ullea, Arhanghelul..., pag. 73.

37. Ibidem.

Ansamblul urban medieval Botoşani (12)

dr. Eugenia Greceanu

În afara perimetrului actual al Târgului Vechi, datăm cel mai târziu în veacul al XIV-lea traseul spre Dorohoi al Căii Naţionale şi vechiul drum spre Ştefăneşti al străzii Vânătorilor (Dobrogeanu-Gherea) cel puţin de la intersecţia cu strada Petru Rareş, întrucât legătura ei cu drumul Hotinului putea să se facă tot atât de bine pe str. Dragoş-Vodă, ca şi porţiunea corespunzătoare a străzii Vânătorilor (fig. 6 şi 10).*

Sperăm că ipoteza de datare a Târgului Vechi, bazată pe deducţie logică, va determina o sporire a atenţiei acordată cercetărilor arheologice în interiorul oraşului, domeniu deficitar până în prezent, deşi importantele lucrări de sistematizare şi construcţii noi ce se desfăşoară în ultimele decenii ar fi putut oferi condiţii bune de cercetare. Ne referim atât în cvartalul Marchian, reconstruit masiv, unde nu s-a făcut nici o cercetare arheologică, cu tot interesul datelor privind o zonă de locuire din sec. XVII-XVIII, cât şi la lucrările pentru construirea unui magazin universal pe Calea Naţională, care au desfiinţat cele două insule delimitate prin străzile denumite în 1899 Teilor şi Plevna (fig. 5, 7 şi 10). Cercetarea, neprogramată iniţial, a fost declanşată de sesizarea subinginerului Constantin Panţâru şi s-a efectuat în 1975 de colectivul angajat în redactarea repertoriului arheologic al judeţului Botoşani, limitându-se la culegerea unor materiale ceramice de veac XVin-XIX şi la semnalarea unor beciuri şi hrube vechi din cărămidă²⁰. Ori, în 19761977, săpăturile conduse până la circa 10 m adâncime au secţionat - şi excavat - o reţea de pivniţe boltite semicilindric, dispuse pe două nivele, pe travee perpendiculare pe Calea Naţională, dar şi paralele cu axul străzii, acestea din urmă fiind executate din piatră. Este evident că asemenea structuri datează cel mai târziu din veacul al XVI- lea şi regretăm absenţa unor cercetări arheologice sistematice, cuprinzând şi relevarea reţelei de pivniţe boltite, care ar fi adus date esenţiale şi concrete pentru cunoaşterea structurii urbane medievale a unui străvechi târg.

Din câte cunoaştem până în prezent, reţeaua de beciuri boltite, dispuse pe mai multe nivele, nu se găseşte decât în Târgul Vechi şi urmărirea atentă a acestei reţele, cu ocazia oricăror lucrări edilitare şi de construcţie, va permite delimitarea şi datarea certă a Târgului Vechi, inclusiv a extinderii în trecut către drumul Ştefăneştilor. Existenţa ei în zona centrală ne permite să datăm - cu prudenţă - cel mai târziu în veacul al XVII-lea structura Pieţei Târgului (Piaţa Obor), favorabil amplasată lângă întâlnirea Căii Naţionale cu drumul Săvenilor. Dintr-o cercetare sumară, rezultă că pivniţele pe două nivele ale parcelelor perpendiculare pe laturile lungi comunică sub nivelul pieţei, având şi o legătură transversală, boltită, în axul pieţei.

Nu avem date certe, pentru moment, cu privire la suprastructura corespunzătoare pivniţelor boltite, fiind posibil ca multe din dughenile distruse de incendiul din 1888 să fi fost executate în tehnica scheletului de lemn cu vălătuci ce se mai vede astăzi la câteva case de veac XVIII - pentru Piaţa 1907 (fig. 3) - unde, pe latura de sud, apar şi kasile din paianturi ale lui Rudolf von Kugler. Totuşi, menţiunile documentare consemnează şi existenţa dughenelor de piatră, unele cu casă deasupra²¹, iar târgul mai păstrează partere boltite databile cel mai târziu în veacul al XVIII-lea, aşa cum este casa de pe Calea Naţională nr. 275, exemplar care demonstrează pe viu cât de greşite sunt afirmaţiile referitoare la aspectul de sate afănate pe care le-ar fi avut târgurile româneşti până spre sfârşitul veacului al XIX-lea²². Credem, ca atare, că în Târgul Vechi se păstrează şi în elevaţie multe din zidurile de la parter ale dughenelor medievale, fapt dovedit de compararea planului Emilian (1872) cu cel din 1962 (fig. 11), care demonstrează că refacerile de după incendiul din 1888 au privit în special faţadele şi nivelele superioare. Cu atât mai regretabilă apare, în Piaţa târgului (Piaţa 1907), mutilarea extremităţii de vest a frontului de nord, care a înlăturat cel puţin patru clădiri (fig. 7 şi 11).

Foto nr. 1 Naos, scena ,,Prinderea lui Isus", detaliu de portret cu teste de curăţire a stratului pictural afectat de depuneri de murdărie şi fum aderente, atac biologic masiv ce au provocat lipsa de coeziune şi pierderi parţiale ale unor pigmenţi .

Pictura murală a bisericii "Sfântul Nicolae" Popăuţi se păstrează în mare parte din ansamblul întregii suprafeţe, cu diferite stări de conservare, variind pe încăperi şi pe zone (nord - sud) sau chiar pe anumite registre. Evaluarea exactă a cantităţii de decoraţie murală păstrată se va verifica apoi odată cu intervenţiile de restaurare, observându-se şi pictura pronaosului. Diferenţele de stări conservative ale picturii sunt date de o cumulare de factori agresivi ce au influenţat echilibrul intern şi extern al bisericii. în cazul picturilor murale starea de conservare depinde atît de ansamblul constituit din zidărie şi straturi preparatorii, cît şi de climatul intern şi extern existent.

Deasemenea poate cei mai agresivi factori ce au influenţat stabilitatea decoraţiei murale, au fost intervenţiile "de restaurare" sau "îmbunătăţirile" ce s-aufăcut pe parcursul timpului în interiorul şi exteriorului bisericii. Intervenţiile umane, motivate în general doar de refaceri din punctul de vedere estetic, în mod paradoxal au afectat de multe ori imediat sau alteori lent echilibrul bine gândit de cei ce au construit edificiul. Dealtfel unele dintre intervenţii sunt de-a dreptul condamnabile prin pierderile irecuperabile pe care le-au provocat. Unul din principiile ce stau la baza intervenţiilor de restaurare, subliniază de fapt „momentul recunoaşterii operei de artă ca atare": ,, restaurarea trebuie să vizeze restabilirea unităţii potenţiale a operei de artă, în măsura în care acest lucru este posibil, fără a comite un fals artistic sau un fals istoric şi fără a înlătura urmele trecerii operei de artă prin timp

În cazul bisericii "Sfîntul Nicolae" s-au realizat o serie de intervenţii care nu se încadrează tocmai în condiţiile unei restaurări. Se poate exemplifica prin restaurarea arhitecturii de la 1906-1908 când monumentul capătă o altă înfăţişare exterioară ; iar pentru interiorul bisericii o serie de intervenţii diferite ca şi conţinut sau periodizare au marcat imaginea reală a picturii murale.

Zidăria este afectată pe unele porţiuni atît de fenomenul umidităţii cu diferite provenienţe, dar şi prin combinaţie cu suprapunerile de tencuieli ecorespunzătoare (ulterioare celor originale). Zone pe care fenomenul de friabilizare şi macerare a cărămizii este vizibil: intradosul ferestrelor turlei şi porţiuni adiacente, baza ferestrei din axul altarului ; iar pentru blocurile de piatră acelaşi fenomen este prezent la exterior pe suprafaţele inferioare ale faţadelor şi la interior pe draperie.

Mortarele de reparaţie aplicate peste zonele cu pierderi din original sunt diverse. Unele destul de dure şi compacte probabil cu adaos de ciment, motiv pentru care în urma pătrunderii în zid a umidităţii de capilaritate, s-a produs o stagnare pe timp îndelungat sub nivelul suprafeţei în tencuieli şi zidărie. Stagnarea îndelungată a umidităţii a produs macerarea parţială şi friabilizarea sub formă de pulveridenţă şi solzire stratificată_ a unor porţiuni din cărămizile de suprafaţă a zidăriei. O zonă cu degradare mai intensă a structurii de cărămidă este situată în axul altarului sub fereastră, respectiv refacerea de zidărie - intervenţie din perioada administrării bisericii de către călugării greci (secolul XVIII) realizată cu materiale de calitate inferioară celor din secolul XV.

În momentul succesiunii etapelor periodice din ciclul specific tipului umidităţii de capilaritate : 1. pătrundere prin capilaritate treptat în zidărie - 2. tagnare a umidităţii în zidărie - 3.evaporare foarte lentă a umidităţii atorate lipsei totale a ventilaţiei aerului din interiorul bisericii, s-au produs desprinderi şi apoi pierderi atît ale mortarelor de reparaţie, dar mai ales a preparaţiei originale.

Degradarea violentă s-a amplificat bineînţeles şi în combinaţie cu căldura produsă de o sobă care a fost amplasată în pronaosul bisericiisursă de căldură puternică necontrolată şi intensă emisă la intervale neregulate de

Foto 4. Pronaos, interior,partea nordică, depunerile groase de film acoperă pictura, fluctuaţiile valorilor termice au provocat pierderi ale stratului pictural la registrul cu sfinte Muceniţe, iar baza pereţilor este acoperită de reparaţii diverse accumulate (intervenţii de sec.XIX, XX).

timp, respectiv la momentele desfăşurării slujbelor religioase, iar în majoritatea zilelor biserica avea temperaturi scăzute).

Efectele acestei sobe se pot enumera:

■ depuneri grase de fum şi gudroane în strat gros pe toate suprafeţele cu decoraţii , tencuieli şi zidărie au dus la apariţia fenomenului de pulverulenţă şi solzire a pigmenţilor.

■ aceste depuneri combinate de praf atmosferic şi fum gras(gudroane, fum de la lumînări), depuneri adunate în timp alături de repictările cu adaos organic au constituit sursa apariţiei formelor biologice, iar căldura asociată cu umiditatea excesivă au creat un climat favorabil dezvoltării patinei biologice peste decoraţia murală.

■ depunerile groase de fum au obturat vizibilitatea picturii, ceea ce a îngreunat studiul decoraţiei monumentului ; şocurile termice produse de încălzirea sobei ocazional au determinat exfolieri ale stratului pictural, desprinderi şi pierderi ale preparaţiei de frescă.

A urmat apoi sistemul de încălzire termică existent actualmente în biserică, dar care avea iniţial calorifere de mari dimensiuni. Odată cu înfiinţarea mănăstirii, caloriferele au fost înlocuite cu unele mai mici dar situaţia climatică nu s-a schimbat prea mult, biserica era încălzită doar în timpul efectuării slujbelor religioase. Fluctuaţiile valorilor termice erau mai dese şi repetate la intervale scurte de timp, au creat distorsiuni ale umidităţii, fenomenul de provocare a desprinderilor decoraţiei de pe zidărie continua, iar în timp s-a creat o lipsă de aderenţă a tencuielilor la suportul de zidărie şi bineînţeles pierderi ale stratului pictural. Aceste diferenţe uriaşe de temperatură între partea inferioară a bisericii încălzită şi partea superioară, mai ales zona turlei care avea ferestrele distruse (pătrundeau precipitaţiile în cantităţi mari iar în timpul iernii la interior în intradosul şi glaful ferestrelor în timpul ninsorilor era acumulat un strat de zăpadă) pe parcursul perioadelor reci afectau agresiv nu numai pictura murală dar şi zidăria.

Efectele unei degradări produse de fenomene violente combinate se observă exact în apropierea zonelor cu surse de căldură (baza pereţilor) şi zona turlei cu situaţia cea mai vansată de degradare, dealtfel acest caz al turlei poate fi catalogat ca şi cel mai grav în raport cu monumentele similare.

Situarea surselor de încălzire termică: - Altar, intradosul ferestrei în axul absidei estice, ridicat faţă de bază;

- proscomidie, peretele nordic, baza; - diaconicon, peretele sudic, baza ; - Naos, baza pereţilor ; - Pronaos, pe latura nordică şi sudică şi vestică. Suprafeţele murale afectate de la baza pereţilor ( zona draperiei aproape a dispărut în totalitate, cu excepţie în altar) pe unde trec ţevile metalice de legătură dintre calorifere se pot identifica pînă la o înălţime de 2m

- 2,5 m . Lipsa de aderenţă a stratului de decoraţie murală faţă de zidărie s-a identificat pînă la înălţimea de circa 4 metri de la paviment, fiind datorată combinaţiei între umiditatea masivă de capilaritate ce urcă din sol şi umiditatea de infiltraţie provenită din scurgerile de precipitaţii de pe acoperiş. Precipitaţiile pătrund prin partea superioară a soclului bisericii (soclul original este placat cu dale de piatră legate cu strat gros de ciment). Acest sistem produce o barieră compactă ce împiedică evaporarea

umidităţii spre exteriorul zidăriei şi implicit crează o împingere către interiorul bisericii unde există şi suprafeţe poroase, astfel evaporarea are loc forţat pe suprafaţa picturii murale.

Degradări datorate umidităţii

S-a constatat că umiditatea a fost un factor activ distructiv în asociere cu condiţiile existente la acest monument : placajul turlei şi faţadelor la exterior (intervenţia de arhitectură 1906-1908), lipsa rigolei şi umiditatea de capilaritate din sol favorizată de ridicarea nivelului de călcare la interior şi exterior (aceeaşi intervenţie); umiditatea de condens datorată lipsei ventilaţiei aerului interior şi încălzirea termică fluctuantă ; umiditatea de infiltraţie datorată stării dezastruoase a acoperişului şi a ferestrelor turlei.

Efecte ale acţiunii umidităţii:

- Provocarea desprinderilor între straturile din decoraţia murală şi zidărie, prezente pe mai toate zonele din registrul cu Sfinţi Militari în naos, Sfinte Cuvioase în pronaos şi Sfinţi Ierarhi în altar, la o înălţime de circa 4 m de la nivelul de călcare.

- Draperia este în general parţial pierdută, se păstrează sub formă de fragmente în altar.

Straturile de preparaţie sunt umede pe zona pronaosului şi baza altarului, unele porţiuni prezintă fenomenul de decoeziune a particolelor componente.

- Fenomenul de condens a produs modificări cromatice ale unor pigmenţi din stratul pictural .

- Există lacune de diferite dimensiuni, adînci şi superficiale, unele dintre ele au fost acoperite cu un mortar dur care conţine şi ciment, probabil la 1908 şi 1927 ( mai ales la turlă şi pe zonele de la baza pereţilor în toată biserica).

- Mari porţiuni au fost acoperite de mortare necorespunzătoare aplicate neglijent atît în porţiunile lacunare cît şi peste pictură în special la baza turlei (pandantivi, arcele cu medalioane) şi pe tamburul ei în sec. XIX şi XX, cu scopul completării peste zidăria vizibilă a suprafeţelor unde s-a pierdut decoraţia murală. Chiar şi aceste mortare noi sunt în mare parte afectate, pierzînd aderenţa la zidărie, datorită umidităţii excesive care a persistat mult timp la interiorul monumentului.

- Umiditatea de capilaritate a provocat apariţia voalurilor de eflorescenţe saline pe pictura murală evoluînd în etape, în funcţie de urcarea apei, stagnarea sau mai apoi coborârea ei. Acest ciclu de umiditate care circulă în interiorul zidurilor, a provocat degradări lente dar constante atât la interior cât şi la exterior. De la baza pereţilor până la o înălţime de 3-4 metri sunt vizibile hărţi marcate de săruri şi de multe ori acestea sunt asociate cu dezvoltarea agenţilor biologici,(fenomenul este evident pe registrul „Patimilor" în naos, altar şi 1 a acelaşi nivel în pronaos).

- Pe unele zone chiar zidăria de piatră sau cărămidă este afectată la suprafaţă de cruste saline durizate şi eflorescenţe, solziri şi pulverulenţă a materiei componente, declanşate de pierderea coeziunii particolelor.

Prin persistenţa umidităţii pe suprafaţa picturii pe alocuri s-a produs fragilitatea pigmenţilor, în special pigmenţii argiloşi (roşu, roşu - brun, ocru, ocru - galben, verde), prin pierderea liantului, adică sa produs atacarea şi distrugerea carbonatului de calciu.

- Umiditatea a produs alterări fizico - chimice ale pigmenţilor, sunt evidente pe zonele de la bază ale bisericii şi masiv pe baza şi tamburul turlei, în altar pe arce şi semicalotă prin umiditatea de infiltraţie care a fost activă un timp îndelungat cât acoperişul şi ferestrele au fost degradate.

Arcele si semicalota altarului, cupola şi o serie de zone mari ale turlei prezentau o puternică degradare datorată umidităţii de infiltraţie sub forma voalurilor albe compacte şi a depunerii murdăriei de o grosime considerabilă care la variaţiile climatice interioare şi exterioare, a evoluat spre o fixare puternică peste stratul de pictură, aderenţă care cu aportul umidităţii persistente pe suprafaţa murală a produs carbonatarea depunerilor atmosferice.

- Faptul că porţiunile de repictare care conţin liant organic sau fixativul de origine organică , au fost în contact cu o umiditate anormală, a creat un mediu extrem de favorabil pentru dezvoltarea microorganismelor.

În 1992, prin H G. nr. 188 din 17 aprilie a luat fiinţă o nouă instituţie care s-a numit Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu. Pînă atunci, exista la Ipoteşti doar o casă memorială, dar şi aceea era o filială a Muzeului de Istorie din Botoşani, avînd statut similar cu celelalte case memoriale din judeţ şi purtînd denumirea de muzeu memorial, după o formulă inventată de un oficial al vremii, formulă care în fapt era un compromis între o casă memorială şi un muzeu, nefiind nici una, nici alta. Trecînd în directa subordine a Ministerului Culturii, Ipoteştii s-au dorit a fi un Weimar al României, un centru naţional de cercetare care să evolueze pe două căi distincte, dar în legătură intrinsecă: muzeografia şi cercetarea. La 1 ianuarie 2002, din raţiuni care ne scapă şi după criterii pe care nu le-am aflat niciodată, instituţia a trecut în subordinea Consiliului Judeţean Botoşani, după ce Ministerul alocase Ipoteştilor aproximativ 60 miliarde lei. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, acelaşi minister şi-a asumat şi susţinut proiectele noastre privind strategia coerentă de dezvoltare a Centrului de la Ipoteşti. Aşa s-a constituit o bază materială consistentă. Desigur că la început au existat temeri şi s-au pus piedici serioase, căci se voia la Ipoteşti ceea ce se făcuse cu ani în urmă în toată ţara. Inerţia era atît de mare încît pur şi simplu nu se înţelegea că se poate şi altfel decît ştiam că se făcuse pînă atunci. Dar anii ministeriatului lui Ion Caramitru au însemnat pentru Centru edificarea a circa 90% din ceea ce există actualmente la Ipoteşti. În acest fel, instituţia noastră poartă acum însemnele şi structura unui aşezămînt unic în spaţiul cultural românesc.

Niciunde în ţară nu se pot găsi, într- un spaţiu atît de restîns, obiective culturale atît de diverse care-şi valorifică propria lor unicitate: Casa memorială, Bisericuţa familiei Eminovici, datînd din anii 60 ai secolului al XIX-lea, Casa ţărănească de epocă, ce a aparţinut ultimei proprietare a moşiei şi în care s-a amenajat un muzeu etnografic specific zonei (locul în care îi plăcea lui Horia Bernea să picteze în linişte). Tuturor acestor obiective tradiţionale li se adaugă astăzi Biblioteca Naţională de Poezie (idee fastă aparţinînd lui Laurenţiu Ulici), clădire cu două nivele şi o sală amfiteatru, Muzeul Mihai Eminescu, - inaugurat parţial la 15 ianuarie 2000, an declarat de UNESCO Anul Eminescu. Atunci, în prezenţa Preşedintelui ţării, a Primului-Ministru şi a mai multor miniştrii s-au înmânat la Ipoteşti medaliile comemorative dedicate împlinirii a 150 de ani de la naşterea Poetului, medalii conferite prin Decretul nr. 4 din 12 ianuarie 2000 al Preşedintelui României.

Dar lucrurile nu erau aşa simple; marea problemă a Ipoteştilor acelor ani era problema cu care s-au confruntat majoritatea centrelor similare din ţară; moşteniri venite de dinaintea lui '89, care aveau un iz de cămin cultural, muzee de tip ceauşist, cu numeroase vitrine şi cu facsimile stupide înşirate pe pereţi, la care se adăugau şi altele de un gust mai mult sau mai puţin îndoielnic. Cum nimic nu este întîmplător în lumea aceasta, a fost dat ca la Ipoteşti, după tergiversări lamentabile (pe care preferăm să le trecem cu vederea), să putem lucra cu echipa "Arhitectură- Grafică-Design" din Suceava, o echipă profesionistă şi omogenă, dar mai ales cu oameni pasionaţi. Întîlneam pentru prima dată după mai mulţi ani arhitecţi care nu-ţi puneau în braţe un proiect şi pe care, după aceea, nu-i mai vedeai niciodată. Merită să le amintim numele: arh. Constantin Gorcea, arh. Constantin Stroescu şi ing. Dorin Spineanu. împreună au reuşit să revitalizeze spaţiul ipoteştean, să-i dea unitate şi coerenţă arhitecturală, respectînd atmosfera locală. Altfel, Ipoteştii ar fi fost astăzi un exemplu cum nu se poate mai bun de kitsch. Investiţiilor mai sus amintite li s-au adăugat, în acelaşi timp, o logistică adecvată unei instituţii moderne, constituită pentru o utilizare şi o promovare eficientă a patrimoniului instituţiei. Amintim printre altele: reţea de calculatoare racordată la Internet, televiziune cu circuit închis, aparatură audio-video pentru spectacole etc. în ceea ce priveşte spaţiul muzeal, s-au restaurat şi reamenajat Casa memorială şi Casa ţărăneasă de epocă, iar Bisericuţa familiei a fost consolidată, restaurîndu-i-se şi catapeteasma. Achiziţiile muzeale au fost efectuate în baza unui proiect ce viza coerenţa întregului ansamblu muzeal. Toate acestea stau astăzi mărturie pentru cînd n-om mai fi. în toţi aceşti ani, sub egida Centrului de studii s-a reuşit simultan să se susţină o perseverentă activitate ştiinţifică şi culturală. Sigur că am întîmpinat rezistenţe şi în acest sens, fiindcă cei care ne tutelau erau obişnuiţi să raportăm cît mai multe "acţiuni".Deviza noastră, însă, a fost: mul turn in parvo, aşa încît, în cadrul programului de cercetare al Memorialului au fost publicate 14 volume ai căror autori sunt nume de prestigiu în cultura română: Petru Creţia, Dumitru Irimia, Cristian Bădiliţă. Tot în cadrul Centrului s-a finalizat trecerea pe suport magnetic a operei eminesciene editată integral de colectivul Academiei Române, modalitate prin care se pot valorifica optim temele planurilor de cercetare şi care oferă cercetătorilor din domeniu o bază de date şi un instrument de lucru modern şi eficient (CD-ul sus menţionat conţine şi un program de lucru pe text). Prin constituirea unui site pe Internet, structurat în jurul a două mari teme, viaţa şi opera eminesciană - pe de o parte, respectiv activitatea Centrul Naţional de Studii - pe de altă parte - se urmăreşte promovarea creaţiei eminesciene, oferindu-se specialiştilor din ţară şi străinătate posibilitatea de a fi la curent cu cercetările recente din domeniu.Anul acesta, la 15 ianuarie, s-a lansat, după o muncă de trei ani, Dicţionarul limbajului poetic eminescian (Concordanţele poeziilor antume), sub coordonarea ştiinţifică a profesorului D. Irimia. Urmează să apară Dicţionarul postumelor, Dicţionarul de sensuri, volumele Eminescu despre cultură şi artă, Realitate şi transcendere în opera eminesciană. Nici manifestările legate de Zilele Eminescu nu sunt de neglijat. Ele au impus această sărbătoare, dîndu-i importanţă naţională. Cu această ocazie Centrul de la Ipoteşti apare ca o gazdă generoasă, dar şi ca o autoritate legitimă în acordarea Premiului Naţional de Poezie pentru debut editorial.Tabăra Naţională de Pictură, întrunită anual, este un alt prilej de a reuni la Ipoteşti artişti de prestigiu chemaţi să se inspire şi să creeze aici. Dintre participanţi îi amintim pe: Horia Bernea, Horia Paştina, Vasile Crăiţă Mândră, Vasile Tolan, Suzana Fântînariu, Constantin Flondor, Vasile Doru Ulian, Liliana Grecu. Expoziţiile realizate cu acest prilej au avut ecouri naţionale, iar lucrările donate de artiştii participanţi la tabără se constituie într-o valoroasă colecţie de artă modernă expusă într-un spaţiu distinct amenajat în noul muzeu, colecţie care dovedeşte că spaţiul ipoteştean şi-a pastrat capacitatea de a inspira opere de artă. Nu în ultimul rînd se cuvin subliniate contactele care au fost stabilite de instituţia noastră cu organisme din ţară şi din străinătate, parteneri valoroşi în dialogul cultural şi ştiinţific iniţiat. Astfel, colaborări finalizate în întîlniri şi seminarii au fost stabilite cu Universitatea din Freiburg, cu Catedra de studii eminesciene din Roma şi cu Accademia di Romania, cu Maison des Sciens de l'Home din Paris, cu Institutul Român Nicolae Iorga din Veneţia. Schimburi de experienţă şi reuniuni pe această temă s-au realizat cu Muzeul Ţăranului Român, cu Muzeele de Literatură Română din Bucureşti şi Iaşi, cu Muzeul de Istorie şi Colegiul Noua Europă din Bucureşti. Memorialul şi-a propus de asemenea să găzduiască studeţi şi tineri cercetători, să organizeze şcoli şi cursuri de vară care să reunească specialişti de marcă din România şi din Europa, precum şi masteranzi din universităţile ţării. Acest fapt este pe cale să se împlinească, şi asta cu atît mai mult cu cît astăzi, la Ipoteşti, există condiţii adecvate de studiu (sală de lectură, fond de carte, dotări informatice) şi cazare la standarde europene. Tocmai de aceea am primit cu bucurie şi cu responsabilitate propunerea domnului Nicolae Manolescu de a institui la Ipoteşti o Bursă Eminescu, acordată în colaborare cu Uniunea Scriitorilor şi revista România literară. Credem că numai în felul acesta Ipoteştii nu vor fi doar un loc al unei memorii înţepenite în timp, ci un pretext al recreării universului de valori care s-au născut cu Eminescu şi care au trăit în spiritul generaţiilor ce i-au succedat. Colaborarea deja începută cu Uniunea Scriitorilor din România prinde astăzi contur, căci în toamna acestui an urmează să fie organizat la Ipoteşti un colocviu de traduceri, care sperăm că va fi începutul umplerii unui gol lăsat de la Corneliu M. Popescu încoace. Pentru toate acestea, dar şi pentru altele nespuse, credem că Centrul Naţional de Sudii "Mihai Eminescu" are potenţialul şi motivaţia devenirii sale într- un centru de referinţă al promovării culturii române în Europa. Apreciem eforturile Consiliului Judeţean Botoşani şi înţelegerea manifestată prin susţinerea constantă în ceea ce am întreprins în ultimii patru ani, de cînd suntem sub această tutelă.

Nu putem să nu apreciem eforturile preşedintelui Consiliului Judeţean Botoşani, Constantin Conţac, în vederea tuturor demersurilor făcute pentru demararea proiectului „Parcul Mihai Eminescu", privitor la îmbogăţirea infrastructurii şi utilităţilor acestui centru european.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici