Revista Forum cultural, anul V, nr. 4, decembrie 2005 (19)

Născut la 8 aprilie 1928 în comuna Miorcani, judeţul Botoşani, Alexandru D. Lungu şi-a urmat cursurile primare în comuna natală, iar cele gimnaziale la Şendriceni, la acea vreme având una din cele mai bune şcoli normale din judeţ, o adevărată fabrică de învătători de carieră.

Acolo 1-a cunoscut pe Alecu Ivan Ghilia, care, mai puţin talentat într-ale muzicii, a fost suplinit de câteva ori de elevul mai mare cu doi ani decât el, prieten venit din Miorcani să se facă învăţător, meserie pe care, evident, n-o va urma Alexandru Lungu, descoperindu-şi vocaţia de actor. După ce a rătăcit prin ţară, pe la câteva şcoli generale ca învăţător, de unde a învăţat arta comunicării şi mai ales cea a observaţiei în detaliu care-i va folosi mai târziu în profesia de scriitor, cea de a doua după cea de actor din care şi-a câştigat existenţa. îi plăcea, când îşi aducea aminte de acea perioadă din viaţa sa, să povestească despre o întâmplare de început de an şcolar, când un boboc, mucos şi mofturos, întors de la prima sa zi de curs, întrebat cum a fost, acesta a răspuns:" Bine, dar o spus că trebuie să mergem şi mâine.". îi făcea o plăcere deosebită să povestească astfel de întâmplări, cu harul său de neegalat şi mereu în vervă, cu umorul care-1 caracteriza, de credeai că nici o clipă de tristeţe nu 1-a atins vreodată. Venind des la Botoşani, însoţit mai de fiecare dată de Alecu Ivan Ghilia, până acum doi ani, când prietenia lor a avut de suferit din cauza unei gelozii din partea mai mofturosului Alecu, Alexandru D. Lungu se făcea plăcut şi agreabil, cu volubilitatea sa din care cei din jur se înfruptau pe săturate.

O altă snoavă pe care o povestea cu plăcere, de fiecare dată, ne-a spus-o ultima oară, cu o lună înainte de a se stinge din viaţă, în sala de lectură Bibliotecii judeţene Botoşani. Este vorba de celebra întâmplare cu Sadoveanu: „Odată, Sadoveanu, hotărât să meargă la vânătoare, 1-a luat cu el şi pe badea Ion, vizitiul său de la Neamţ. Urcaţi amândoi pe capra drezinei, nici bine porniţi la drum, Sadoveanu a scos din coşul cu merinde pregătit de coana Profira o găină rumenită bine din care a început să înfulece tacticos, mai întâi copanele, apoi pieptul, spinarea, sugând din târtiţă cu poftă, că îi lăsa gura apă lui badea Ion, care gândea că măcar o aripă să-i arunce şi lui. Dar de unde! Ţi-ai găsit! Boierul ciugulise toată găina şi o pâine întreagă, după care scoase din coş sticla cu vin roşu, care-i făcea cu ochiul vizitiului, de un litru, şi o golise cât a-i clipi. Şi în final, ştergîndu-se pe buze, scoase un măr şi i-1 întinse deja dezamăgitului vizitiu care se văzuse rămas flămând pe acea zi, şi-i spuse:"- Ia şi tu, Ioane!". „Aş lua, dar n-am pahar"- a spus acesta, lovind cu sete spinarea cailor . Da, îi plăcea să spună de fiecare astfel de scurte poveşti care făceau deliciul întâmplărilor de la Botoşani. îl cunoscuse, în timpul actoriei, filmase chiar cu el în „Telegrame", în 1959, pe Birlic, pe care îl imita perfect, şi despre care avea de povestit tot felul de întâmplări. Am reţinut una din gara Mărăşeşti. Cică se oprise în celebra gară din Mărăşeşti un tren în care călătorea si celebrul actor Birlic. Plictisit de întârziere, acesta iese la fereastră şi vede o bătrânică stând ghemuită pe peron lângă bagajele ei. O întreabă:"Ce gară e aici, bunico?". „Mărăşeşti, dragu' maichii", îi răspunde bătrâna. „ Şi se mai dau lupte, se mai dau?". La care bunica s-a uitat lung la Birlic şi şi-a făcut cruce, întrebând „Da pe ce lume eşti, matali?".

Multe din aceste întâmplări cu actori le-a povestit Don' Sandu în ultima sa carte tipărită în 2004, „Carte cu actori şi civili", venită după o altă carte la fel de savuroasă, tipărită cu un an în urmă, „Chilipir de om pe jos". Jucând în peste optzeci de filme, de la celebrul „Telegrame", film de istoriografie cinematografică, Alexandru D. Lungu, semnând aşa pentru a se deosebi de cunoscutul poet Alexandru Lungu, stabilit în Germania de multă vreme, a adunat tot felul de întâmplări care fac vie o istorie a culiselor teatrului şi cinematografiei româneşti pe o distanţă de jumătate de secol. Descoperim o lume fascinantă, pe care am cunoscut-o numai pe ecranele cinematografelor sau în sălile de film, lume extrem de vie şi colorată, de o libertate totală în modul de viaţă, pe vremea când a te manifesta liber însemna să fii împotriva partidului şi conducătorului său iubit. Nea Sandu îi cam lua în băşcălie şi la un pahar de vin cu multe vorbe, totul se derula aproape într-un fantastic pe care el ni 1-a redat cu fineţe, rafinament si frumuseţea nudă a expresiilor folosite cu uşurinţa asemănătoare cu cea cu care mânuia paharul. Meşter şi la băut dar şi la poveşti, la jucat în filme şi-n teatru, dar şi la scrisul cărţilor. Dezinvolt şi pus pe dezvăluirea vieţii pe care o trăia, părea a nu se feri de cele ce-i ieşeau de sub condei, de fiecare dată sustinute de un real talent narativ, de o vastă cuprindere a orizonturilor umane, de la cele mai simple până la cele mai complexe, în care filosofia vieţii se împletea cu cea a existenţei în sine. Nu s-a lăsat copleşit de modele, dar mai ales de modele scoase de sub peniţa prietenului său de o viaţă Alecu Ivan Chilia, al cărui început s-a lăsat format de ideologia stalinist-bolşevică, reparată mai târziu cu cea de orientare creştină şi de dezvoltare a marilor mituri religioase, ci, Alexandru D. Lungu, ca un înnăscut povestitor, şi-a creat propriile modele în cărţile sale: „Hotar", carte de nuvele cu care debutează la ESPLA în 1960; „Cristal", o a doua carte de nuvele, apărută în 1967, ca apoi în 1969 să publice a treia carte de nuvele, „Cu soarele în braţe". Nuvelistica sa se axează cel mai adesea pe viaţa de la sate, pe descrierea vieţii ţăranului român apăsat de grijile de zi cu zi, de noile transformări ale societăţii şi mai ales de pierderea proprietăţii, toate pe un fundal în care dragostea de viaţă şi păstrarea identităţii se reflectă cu reală putere de redare.

Ca romancier, debutează mult mai târziu, în 1983, după o perioadă de tăcere şi reflecţie asupra scrisului său, cu romanul „Oraşul cu o singură stradă", plecând de la ceea ce putea fi la acea vreme cel mai nordic oraş din România, unde se punea harta-n cui, oraşul Darabani. Urmează la doar trei ani „Lacătul apei", o carte care cuprinde un scurt roman şi câteva nuvele, carte care profilează clar lumea prozei lui Alexandru D. Lungu, un soi de Macondo al nordului Moldovei. „Duminicile unei veri", un alt roman dedicat copilăriei şi primei iubiri, a cunoscut cel mai mare succes, fiind reediat, după apariţia din 1991, în 2001, când a luat şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Dar romanul cel mai compet, cu o lume dramatică, cuprinsă de disperarea trecerii timpului şi de neîmplinrile pe care ţi le poate aduce o viaţă în momentele când faci bilanţurile de final, este romanul „Moarte măruntă", apărut în 1997. Cum am amintit, „Chilipir de om pe jos" , apărută în 2002, este ultima sa carte de proză, în care întâmplările reale se împletesc cu ficţiunea.

Alexandru D. Lungu a scris şi publicat şi teatru: „A opta minune", premieră absolută la Teatrul mic din Bucureşti, în 1972. Piesa a fost jucată şi la teatrele din Arad si Botoşani. „Varianta a doua", 1983, teatru scurt. „Flururaşul de mac", 1986. "Salonul japonez" din 2002 a fost nominalizată la premiile UNITER, 1998.

Împreună cu una din soţiile sale, doamna Odette, a tradus din limba spaniolă cărţile: „Cinci ore cu Mario" de Miguel Delibes,1970; „Cu cărţile pe faţă" de Antonio Buero Valleho, 1973; „Balbec, o paragină" de Juan Benet, 1974 şi „Antologia umorului spaniol", 1975. Ultima sa carte apărută antum a fost „Carte cu actori şi civili", apărută în 2004.

Ultima sa prezenţă la Botoşani a fost în 24-28 septeembrie, la întâlnirea de tradiţie la care a participat an de an, „Scriitori pe meleaguri natale". La nici o lună, după un drum cu maşina de la Secăria, Prahova, unde-şi avea casa de vacanţă, a murit, în apartamentul de la Bucureşti. Cu Alexandru D. Lungu s-a stins o viată adevărată si un destin care ar mai fi avut de adăugat câte ceva.

Din punct de vedere arheologic, primele elemente care atestă pătrunderea creştinismului în Moldova (datând din sec. III) au fost descoperite la Bărboşi, lângă Galaţi, în teritoriu roman, unde a existat o cetăţuie dacică, suprapusă de trei nivele de locuire romană, ce s-au constituit într-un puternic spaţiu de romanizare. Aici, săpăturile arheologice au scos la iveală mai multe obiecte decult şi vase cu inscripţii, considerate a fi aparţinut unor creştini romani sau dacoromâni (o cruciuliţă de mici dimensiuni, lucrată din sidef, un pandantiv din sidef, de formă dreptunghiulară, având în interior realizată prin traforare o cruce cu braţele egale, un delfin de mici dimensiuni lucrat din bronz, considerat de unii specialişti un posibil simbol creştin, o fibulă de aur pe corpul căreia a fost gravat numele Innocens, considerat primul nume al unui daco-roman creştin pe care îl cunoaştem la nord de Dunării, amfore şi vase având pictate cu vopsea, litere greceşti având o posibilă semnificaţie creştină, în legătură cu numele Sfintei Fecioare Maria etc.). Numeroase vase descoperite în săpăturile arheologice din Moldova din secolele III şi chiar IV-V, având incizate în pastă, după ardere, semnul crucii, au fost interpretate ca posibile semne ale existenţei în aşezările în care au fost descoperite a unor comunităţi creştine.

Evoluţia fenomenului de creştinare poate fi urmărită prin rezultatele săpăturilor arheologice întreprinse în mai multe aşezări şi necropole aparţinând aşa numitei culturi Sântana de Mureş- Cernjachov, cuprinzând o zonă întinsă pe teritoriul Transilvaniei sud - estice, Moldovei, Munteniei şi Ucrainei, intervalul de timp acoperit fiind perioada secolului IV şi începutul secolului V. Pentru teritoriul de la est de Carpaţi, semnificative sunt aşezările şi necropolele din această perioadă descoperite la Iaşi - Nicotină , Bârlad Valea - Seacă, Leţcani - Iaşi, Tocileni - Slâuceni, Miorcani, Botoşani - Dealul Cărămidăriei sau, pentru teritoriul basarabean, necropolele de la Budeşti, Mălăeşti.ş.a. Pentru nordul Moldovei şi în general pentru întreaga cultură amintită mai sus, unul din cele mai importante obiective cercetate a fost marea necropolă de la Mihălăşeni din judeţul Botoşani, unde s-au dezvelit în şase campanii de săpături un număr de 520 de morminte de incineraţie şi înhumaţie.

Unul din aspectele majore reliefate de cercetarea întreprinsă de noi în această necropolă a constituit-o fără nici o îndoială segmentul creştin al necropolei, constituit din trei componente distincte: lăcaşul de cult creştin, mormintele creştine şi inventarul de factură creştină din mormintele necropolei.

Una din numeroasele surprize pe care ni le-a oferit cunoscuta de acum necropolă de la Mihălăşeni-Botoşani a constituit-o, fară îndoială, lăcaşul de cult,

apărut chiar din prima campanie a săpăturilor întreprinse aici, în perioada 1983-1988.

În partea sud-vestică a necropolei, în zona de înmormântări a primei faze a necropolei, a fost descoperită temelia unei construcţii (fig. 1), din lespezi de gresie nisipoasă mai mari sau mai mici, aduse probabil din malurile Prutului aflat la circa 5 km spre est. Temelia, de formă dreptunghiulară a fost deplasată parţial de alunecările de teren produse de ridicarea nivelului pânzei freatice, ca urmare a colmatării albiei majore a râului Başeu şi de deplasarea unei mari mase de pământ datorată pantei destul de accentuate a terenului pe care se afla necropola . Orientarea era pe direcţia NE - SV, iar dimensiunile iniţiale de 8 x 6,8 m. Adâncimea la care a fost săpată groapa temeliei era de 0,50 - 0,60 m faţă de nivelul actual de călcare a solului iar grosimea temeliei era de 10 - 15 cm. Nu s-au descoperit resturi de chirpic ars sau alte elemente care să ateste distrugerea construcţiei prin incendiere.

Pe segmentul dinspre nord-vest a temeliei a fost descoperit ceea ce noi am considerat ca fiind mormântul 50, din care s-au mai păstrat o calotă craniană incompletă, fară partea posterioară a occipitalului şi fară temporale. Din masivul facial era prezent un fragment din jumătatea stângă a bolţii palatine (regiunea molarilor), iar mandibula era reprezentată doar printr-un fragment din ramul vertical stâng., Aceste fragmente osoase proveneau de la un bărbat de vârstă matură avansată (60 ani). Alături de acestea au mai fost descoperite şi câteva fragmente osoase provenind de la un taurin.

Datarea acestei construcţii se poate face cu destulă dificultate. Pe de o parte având în vedere faptul că în interiorul ei nu a fost descoperit nici un mormânt ar putea indica faptul că ea a fost folosită într-o fază mai veche a necropolei, dar în acelaşi timp ne putem pune întrebarea dacă la vreme a respectivă, comunitatea păgână de aici, redusă numericeste simţea nevoia construirii pentru oficierea unor ritualuri funerare a unei contrucţii de dimensiuni aşa de mari. De aceea considerăm că datarea acestei construcţii se poate face cu o oarecare probabilitate într-o perioadă târzie a necropolei. Temelia a fost îngropată la circa 0,30 m faţă de nivelul de călcare antic. în acelaşi timp descoperirea rămăşiţelor mormântului 50 pe temelie, care cu certitudine a ajuns aici din imediata apropiere, dintr-un mormânt care a fost distrus datorită deshumării ulterioare, face dovada că această construcţie nu este ulterioară necropolei. Considerăm că dimensiunile foarte mari ale construcţiei, cu o suprafaţă de circa 55 m indică prezenţa unui lăcaş de cult (fig. 2) folosit de membrii creştini ai comunităţii locale, care si-a înhumat morţii aici.

În legătură cu existenţa lăcaşurilor de cult de la est de Carpaţi s-a avansat ideea că n-ar fi exclus ca locuinţa Al, descoperită în aşezarea de la Nicolina - Iaşi, datată în aceeaşi epocă, să fi fost destinată tocmai acestui scop. O asemenea eventualitate nu poate fi exclusă, având în vedere şi alte descoperiri similare de la est de Carpaţi.

De altfel, o organizare incipientă a bisericii creştine în această parte a Europei, cu ritualurile ei specifice, folosite mai întâi în Imperiu, nu putea exclude utilizarea în cult a bisericilor, după modelul celor din sudul Dunării. Evident că ele nu puteau fi decât de mici dimensiuni şi construite din lemn sau chirpici. Acest fapt este confirmat şi de informaţii antice scrise, care vorbesc despre practicarea cultului creştin chiar şi în corturi, după cum ne arată Fericitul Ieronimus, că "armata roşcată şi blondă a geţilor (n.n. - goţilor) înconjoară corturile bisericilor" (Hieronymus, Epistole). Este posibil ca termenul cort să însemne totuşi o extrapolare uzitată frecvent pentru lăcaşurile de cult în termenii bisericeşti folosiţi de clericii vremii.

Încă din prima jumătate a secolului III, clarificarea dogmelor prin contribuţia primilor părinţi ai bisericii, Tertullianus, Cyprianus, Hypolitus, Clemens şi Origenes şi precizarea ritualului religios au pretins un loc stabil pentru desfăşurarea cultului. Istoria arhitecturii consemnează că, încă din jurul anului 200 adunările comunităţii si exercitarea cultului aveau loc în locuinţele unor credincioşi, care erau denumite domus ecclesiae, la Quirqbize, în Siria de Nord, un asemenea lăcaş fiind adăpostit într-o casă rurală. Acest tip de locuinţă adaptat cultului a fost folosit în Imperiu până către anul 400, paralel cu apariţia unei arhitecturi eclesiastice monumentale. Acest lucru ne aminteşte de spaţioasa locuinţă de la Nicolina -Iaşi, care ar fi putut îndeplini acelaşi rol.

Oricum, construcţia descoperită în necropola de la Mihălăşeni aminteşte de locul ocupat în ritualul creştin de cultul morţilor ce a determinat încă din vremea lui Constantin cel Mare edificarea unor săli destinate slujbelor comemorative şi banchetelor funerare. Este cunoscut faptul că în cadrul unor preocupări minime pentru aspectul plastic, aceste săli aveau forme dreptunghiulare în plan, fiind atestate şi în diferite provincii europene ale Imperiului roman. Orientarea pe axa nord-est-sud-vest a acestui lăcaş este explicabilă prin legătura genetică a creştinismului din această zonă cu cea din provinciile orientale ale Imperiului. La Troesmis şi Callatis au fost descoperite bazilici de tip sirian, care aveau orientarea altarului spre sud, datate, ca şi majoritatea edificiilor de cult din Scythia Minor, în a doua jumătate a secolului IV.

În decursul secolului al XIX-lea, edificiul a suferit mai multe modificări care i-au schimbat aspectul iniţial. S-a renunţat la iconostasul originar şi s-a montat unul nou, pe un traseu diferit, situat cu 50 cm spre vest de amplasamentul celui originar. Iconostasul actual¹⁶ avea fundaţia alcătuită din două grinzi suprapuse, montate pe o zidărie seacă. Deplasarea spre vest a iconostasului a determinat şi mutarea în acelaşi sens a piciorului mesei altarului: acesta a fost demantelat (după mutarea temporară a lespezii masă), a fost prelungită fundaţia, rezidit piciorul şi reamplasată masa (Pl. II; fig. 26).

Toate aceste operaţiuni s-au făcut în aşa fel încât să se racordeze la nivelul noii pardoseli aşternute în altar. Aceasta din urmă - alcătuită din cărămizile zmălţuite recuperate din pardoseala originară a fost montată la faţa unui strat de nisip, după ce, în prealabil, se operase o nivelare cu lut bătut (care acoperea stratul de mortar suport al primului paviment).

În celelalte încăperi ale bisericii s-a renunţat la zidul plin ce le despărţea, în locul lui zidindu-se un arc cu deschidere mare care amintea de fosta compartimentare doar prin locul în care se afla. în naos a fost construit un amvon de lemn pe peretele nordic, cu o scară de acces pe direcţia vest-est. Tot acum s-a aşternut şi noua pardoseală din dale de piatră montate pe un strat de beton atât în naos. cât şi în pronaos, la acelaşi nivel şi în foaie continuă.

În aria naosului, în stratul de beton folosit pentru fixarea soleei actuale a fost găsită 1 monedă emisă în anul 1903. Importanţa ei rezidă în faptul că marchează din punct de vedere arheologic etapa în care au avut loc lucrările moderne de modificare întreprinse şi la interiorul edificiului, modificări păstrate ca atare până în preziua începerii lucrărilor de cercetare.

În partea sud-vestică a pronaosului a fost amenajat un cafas, paralel cu zidul sudic şi la un nivel ce suprapunea golul intrării. Podina cafasului se sprijinea pe grinzi încastrate, la sud, în peretele pronaosului şi care în respectivele zone au deteriorat iremediabil stratul de frescă) şi la nord de patru stâlpi metalici fixaţi în fundaţii de beton (care au distrus elementele stratigrafice de acolo).

În tot decursul secolelor XVI-XIX, pronaosul bisericii a fost folosit şi drept spaţiu de îngropăciune. Pentru perioada anterioară instituirii mănăstirii - deci înainte de anul 1751¹⁷ - credem că înmormântările au fost strict

ocazionale şi - după cum s-a putut constata prin recentele cercetări, exclusiv cu caracter laic. De la data instituirii mănăstirii însă apar şi mormintele unor monahi şi ale unor înalţi ierarhi. Toate acestea intervin doar până la data la care se montează pardoseala din lespezi de piatră.

Zonele sudică şi vestică ale pronaosului iniţial, spre deosebire de realităţile constatate în partea nord-estică a aceleiaşi încăperi, s-au dovedit a fi fost mult mai intens folosite drept spaţiu

funerar: au fost identificate în diverse stadii de conservare/distrugere un număr total de 16 înmormântări, dintre care 5 în amenajări funerare din zidărie şi 11 înmormântări în groapă simplă (Pl. IV).

În colţul nord-estic al pronaosului a apărut construcţia criptei nr. 1/2000, realizată din zidărie de cărămidă (25x13x5 cm) legată cu mortar de var/nisip. Boltirea aplatizată a amenajării a fost îndepărtată neglijent (probabil în momentul execuţiei pardoselii din lespezi de piatră; fig.27). împrejurarea că zona respectivă fusese marcată prin aşezarea unei pietre funerare comemorative pare să indice faptul că la data poziţionării sale mai era cunoscută identitatea personajului înhumat, şi anume unul dintre capii iararhiei ortodoxe morţi - şi îngropaţi - în intervalul cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul XIX(menţionaţi ca atare în pomelnicul din anul 1919).

La golirea criptei s-a constatat că aceasta - pe lângă dimensiunile sale deosebite (de plan rectangular cu laturile de 125x73 la interior) prezenta şi un sistem deosebit de construcţie, conform uzanţelor funerare specifice în cazul marilor ierarhi - în speţă mitropoliţi (Pl. V; fig. 28,29).

O a doua criptă (cripta nr. 2/2000) situată la sud-vest de prima a fost de asemenea profanată: sistemul de acoperire era total distrus şi toate osemintele evacuate, amenajarea funerară se aliniază sistemului clasic folosit în acest scop, ca formă şi dimensiuni.

Situl de la Andrieşeni se găseşte situat în dreptul satului cu acelaşi nume, aflat la graniţa sud estică a judeţului Botoşani, pe teritoriul judeţului Iaşi. Din punct de vedere geografic, situl este situat la răsărit de Jijia, acolo unde acesta trece din Câmpia Jijiei Superioare în cea a Jijiei Inferioare si unde lunca acestui râu se lărgeşte, existând aluviuni cât şi soluri aluvionare. Actualmente se găsesc la acest nivel păduri formate din sălciete (Salix sp.) şi plopişuri (Populus sp.), existând în apropiere şi soluri sărăturate.

Materialul osteologic descoperit în sit aparţine Culturii Precucuteni, care s-a dezvoltate la începutul eneoliticului, acum circa 4000 de ani.

S-au determinat 463 de resturi aparţinând în totalitate mamiferelor (tabelul nr.l), 72,79% dintre ele aparţin la patru specii domestice (Bos taurus, Capra hircus şi probabil Ovis aries şi Sus scrofa domesticul,) 26,35% la 5 specii sălbatice (Bos primigenius, Cervus elaphus, Capreolus capreolus, Sus scrofa ferus şi Alces alces) şi 0,86% aparţin calului {Equus caballus) despre care credem că era deja pe cale de a fi domesticit.

Mamifere domestice

Specia cu frecvenţa cea mai înaltă este Bos taurus cu 333 de fragmente; resturile de taurine sunt mult mai numeroase decât suma celorlalte specii de mamifere.

Măsurătorile executate au arătat că taurinele sunt de mărime asemănătoare cu cele din alte staţiuni precucuteniene; există o foarte mare variabilitate individuală ce se poate datora diferenţei de mărime între sexe, dar nu putem percepe dacă se făcea castrarea masculilor. S-au identificat patru fragmente foarte mici de corn dar, din păcate, nu s-au putut efectua măsurători şi nici nu s-a putut determina sexul. Referitor la vârsta de sacrificare a taurinelor, fragmentele determinate aparţin doar adulţilor şi maturilor, prezervându-se probabil de la tăiere tineretul.

Cea de-a doua specie domestică, ca frecvenţă, Sus scrofa domesticus, este reprezentată doar prin doua resturi, o epifiză superioară de radius şi o falangă I. Măsurători s-au putut executa la nivelul capătului proximal al radiusului: lărgime epifiză superioară =31 mm, diametrul ant- post =21; falanga I aparţine unui individ tânăr, având epifiză superioară neepifizată. Nu putem, întrucât nu avem oase lungi întregi, să stabilim înălţimea la greabăn a porcului.

Ovicaprinele sunt reprezentate doar prin două resturi: un fragment de corn de Capra hircus şi un fragment de femur pe care nu l-am putut determina specific, astfel încât l-am trecut la gruparea ovicaprine. Axul cornular aparţine unei femele de capră dar fiind foarte fragmentat nu a putut fi măsurat.

Equus caballus_este prezent în cantitate relativ mare pentru începuturile eneoliticului (patru resturi: un fragment de humerus, un coxal, un astragal şi o falangă III), şi de aceea este posibil să fi început domesticirea calului; măsurătorile s-au putut efectua la coxal (diametrul acetabular =71 mm) şi la astragal (lungime maximă=61mm; diametrul maxim= 65mm; lărgime suprafaţă articulară =53mm).

Mamifere sălbatice

Cervus elaphus (cerbul) este reprezentat prin 40 fragmente, ocupând locul al doilea ca frecvenţă între mamiferele sălbatice (după bour); măsurătorile efectuate, arată că cerbul de la Andrieşeni era relativ mare, cu dimorfism sexual evident. Cel de-al doilea cervid, Capreolus capreolus (căpriorul), are o frecvenţă mult mai mică.

Resturile de Sus scrofa ferus sunt în număr de 25; toate resturile de mistreţ aparţin la indivizi adulţi şi maturi.

Bos primigenius (bourul), strămoşul taurinelor domestice, este reprezentat prin 52 de fragmente, fiind specia sălbatică cu cel mai mare număr de resturi; era comun în toate aşezările cucuteniene din România, el frecventând cam acelaşi biotop ca şi căpriorul.

Ultima specie, ca frecvenţă, printre sălbăticiuni, este elanul (Alces alces) de la care s-a găsit un singur rest şi anume un corn. în cadrul culturii Precucuteni au mai fost studiate şi alte aşezări din Moldova; situl de la Andrieşeni are un caracter cu totul aparte prin aceea că în cadrul materialului arheozoologic a fost găsit acest corn (foto), aparţinând unui individ mascul relativ tânăr.

Se ştie că actualmente elanul este o specie care se găseşte în zonele nordice ale Eurasiei, pe teritoriul Rusiei şi spre vest şi în Peninsula Scandinavică. Pentru frumuseţea sa şi a coarnelor sale a fost adus şi la latitudini ceva mai joase, existând acum în număr mai mare în nordul Ucrainei şi în Polonia. Prezenţa sa pe teritoriul Moldovei arată că el a existat pe vremuri şi în zone mai sud-estice inclusiv în partea de răsărit a României. Dar, era desigur foarte rar, ajungând poate doar întâmplător pe meleagurile ţării noastre. Prezenta sa la Andrieşeni se datorează faptului că elanul - o specie de pădure umedă cu zone mlăştinoase, pentru care este într-adevăr adaptat, întrucât are copitele mai late decât alte cervidee, pentru a putea să-şi susţină corpul pe suprafeţe relativ moi şi pline de apă - a găsit în zona de mai sus un biotop care îi era convenabil, favorizându-i astfel supravieţuirea sa aici, unde probabil a ajuns accidental, în timpul migraţiei de iarnă, de la nord la sud.

Aşadar, putem considera că estul ţării noastre ar reprezenta limita sud-estică a arealului lui. întrucât şi în zilele noastre din când în când, o dată la mai mulţi ani, sa găsit câte un individ de elan, fie chiar pe Jijia, în apropiere de Iaşi sau în Delta Dunării, unde găsea într-adevăr ambientul care îi era necesar.

Tabelul nr. 1 Frecvenţa resturilor pe specii

Specia	nr	%
Bos taurus	333	71,92
Ovicaprinae	2	0,43
Sus scrofa doemsticus	2	0,43
Equus caballus	4	0,86
Bos primigenius	52	11,24
Sus scrofa ferus	25	5,40
Cervus elaphus	40	8,65
Capreolus capreolus	4	0,86
Alces alces	1	0,21

*Publicarea acestui studiu o facem având în vedere situarea sitului de la Andrieşeni (jud. Iaşi) în imediata apropiere a judeţului Botoşani, fiind în directă legătură cu studiile de acelaşi gen privitoare la situri arheologice de pe teritoriul judeţului nostru, în zona geografică comună a Câmpiei Jijiei.

Bibliografie

Haimovici S, Coroliuc A., The study of the archaeozoological material founded in the pitno.26 of the precucuteni III settlement at Tărgu Frumos - Baza Pătule, în Studia Antiqua et Archaeologica, VII, Iaşi, 2000, pg. 170-206

A. Coroliuc, Studiul arheozoologic al resturilor găsite în aşezarea precucuteniană (faza a Il-a) de la Isaiia - Balta Popii, în Carpica XXX, 2001, pg. 221 -228

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu-Ipoteşti-Eminescu (2)

Valentin Coşereanu

Eminovici era înalt, voinic, [..] un munte de om, de o putere herculeană, trup sănătos, minte sănătoasă, [..] cap masiv, [..] nas prădalnic şi ochi albaştri- verzii. Pe bună dreptate, G. Călinescu spune că nu avea nici o subtilitate sufletească şi-1 tot zeflemisea pe Mihai (care avea obiceiul să recite versuri) cu vorba "poetul", completând-o cu tot felul de ironii, la care se pricepea de minune. Aşa că Mihai se ferea să dea ochii cu tatăl său şi ar fi dorit mai degrabă să stea la prisacă să-1 înţepe albinele.

Cât timp a petrecut Eminescu la Ipoteşti? Copilăria vacanţelor şi anii în care a întrerupt şcoala de la Cernăuţi. A venit şi mai târziu, cu diferite ocazii, căci, mânat în lume, n-a putut scoate niciodată din suflet satul copilăriei.

Eminovicestii s-au mutat la Ipoteşti abia după ce au terminat casa începută în 1855. Construirea locuinţei noi va fi durat circa trei ani, răstimp în care copilul Mihai nu ar fi avut cum să înveţe primele două clase la Ipoteşti, aşa cum se pretinde îndeobşte, ci la Botoşani. Despre perioada de învăţătură a copiilor căminarului şi, mai ales, despre anii dinaintea Cernăuţilor, avem, cum spune G. Călinescu însuşi, ştiri "puţine şi nesigure". După anul 1848, căminarul, care avea, se pare, probleme şi încurcături financiare, a făcut însă toate eforturile ca fiii săi să înveţe alături de copiii oamenilor cu stare şi i-a trimis la pensionul lui Ladislau Ferderber din Botoşani. în anul 1850, trei dintre fraţii lui Eminescu se aflau la învăţătură, la pensionul amintit. Şi nu e de mirare, căci, la data aceea Botoşanii aveau cel mai mare număr de pensioane din întreaga Moldovă. La Ferderber, lecţiile se faceau cu preponderenţă în germană; urma franceza, predată de Adolf Meisels şi cursurile româneşti, ţinute de G. Vasiliu. Programa şcolară cuprindea "citirea sf. rugăciuni, scrierea, gramatica, catehismul, aritmetica, geografia şi istoria patriei.". La acestea se adăugau, după caz, dictando, traducerile, "analis şi catehis". în catalogul întocmit pentru luna mai 1850, îl găsim la cursul elementar pe "Eminovici Gheorghi, vârsta: 5 ani, religia: ortodoxă, intrat în clasa I-a: 10.1.1850, calitatea părinţilor: kăminar, locul naşterii: Dumbrăveni." în clasul întâi îl găsim trecut pe "Eminovici Şerban; 9 ani, ort., 10.1.1850, calitatea părinţilor: kăminar, Dumbrăveni.. în iunie şi iulie apar aceiaşi elevi, iar în septembrie 1852, în cataloagele ce se găsesc la Iaşi îi găsim pe Eminovici Ilie, la cursul elementar, iar pe Eminovici Gheorghe la clasul al II-lea. Tot ei figurează şi în cataloagele lunilor octombrie, noiembrie şi decembrie 1852.

În anul 1856 nici un elev cu numele Eminovici nu mai este înscris în cataloage. Cum gimnaziul din Botoşani avea să se înfiinţeze abia la 6 septembrie 1859, Eminovici şi-a trimis copiii la cel din Cernăuţi, unde limba de predare era tot germana. în paşaportul eliberat la 16 august 1867, îi găsim trecuţi pe Şerban, Neculai, George şi Ilie Eminovici, dar "şi pe Mihail, care iaste de 7 ani: statul crescători, părul negru, ochii mari, nasul potrivit, faţa smolită, având şi acesta a urma studiile". Cum paşaportul a fost eliberat "pi zăbavă de 11 luni", e limpede că el avea să fie folosit în anul şcolar 18571858. Dar nici în anul acesta Mihai nu apare în cataloagele de la National Hauptschule din Cernăuţi; apar doar Şerban şi Neculai în clasa a V-a, Iorgu într- a IV-a, iar Ilie în clasa întâi gimnazială (data de naştere a lui Ilie este nesigură, căci în catalogul de la Ferderber îl găsim în 1852 în vârstă de şapte ani - născut deci în anul 1845 - iar în actele gimnaziului din Cernăuţi este trecut: Eminowicz Ilie, născut la "7 iulie 1846 în Moldan, Borduzani, Bottuchan). Abia în anul şcolar următor, 1858/1859, îl găsim trecut pe Mihai în cataloagele Cernăuţilor, direct în clasa a IlI-a. Să nu fi luat oare examenul, timid cum era, sau poate a existat un alt motiv care a determinat înapoierea cu tatăl său, boscorodind, acasă?!

Documentele legate de şcolile şi pensioanele care au funcţionat înaintea anului 1864 atestă faptul că frecvenţa şcolară era destul de redusă în primele două clase din cursul primar, căci foarte mulţi elevi erau pregătiţi, după moda timpului, în familie. Se dădeau doar nişte examene publice, la care erau prezente oficialităţile, asa cum relevă actele de arhivă, referitor la Ipoteştii anilor 1890, când învăţătorul invita preotul să participe la examenele şcolarilor din sat. în clasele superioare, frecvenţa devenea obligatorie, căci programa era mult mai încărcată. Poate că si Mihai a urmat calea aceasta, cu atât mai mult cu cât "dulcea mamă" ştia carte şi avea darul povestirii, iar Eminovici tatăl cumpăra cărţi, având o bibliotecă remarcabilă pentru acel timp. Şi cum Mihai era un copil dotat de la natură cu minte ascuţită si cu sensibilitate deosebită, va fi prins multe lucruri de la fraţii mai mari, de la preotul Vasile ori de la cei doi dascăli pe care-i avea pe lângă casă. Viitorul său coleg de şcoală şi de studenţie Vasile Bumbac spunea: "el ştia cu înlesnire slova veche chirilică si mai cu seamă cărţi vechi » vedeam în mâna lui. El îmi zise că acasă a deprins această slovă". Şi tot Vasile Bumbac îşi mai aduce aminte că, la Cernăuţi, şcolarul cel năzdrăvan i-a recitat "zemlich gut" o poveste de Vasile Alecsandri, iar Leca Morariu spune despre copilul Mihai că era "naiv, veşnic râzând" şi că "recita pe de rost balade populare. Avea o memorie excelentă si era de toti “agreat".

Cărţile din casă i-au folosit fără îndoială, dar şi cele bisericeşti spre care Mihai avea o nedisimulată atracţie. Aşa că examenele la care s-a prezentat au fost mai mult o formalitate. Mai dificilă a fost însă acomodarea cu limba germană, deşi tatăl său, căminarul, stia nemteste. Dar cum era prins cu ale moşiei şi cu atâtea alte daraveri, nu avea nici timpul şi nici răbdarea necesară de a da lecţii şi de aceea, poate, Iancu Litviniuc - primul învăţător pe care Mihai 1-a avut la Cernăuţi - spunea că "la început i-a mers mai greu, necunoscând micul Eminescu bine limba germană". Totuşi ceva prinsese de la tatăl său şi de la fraţii mai mari, căci în primul semestru al clasei a IlI-a a avut "gut" la germană, iar în semestrul următor chiar "sehr gut".

În vara anului '59, pentru Mihai, aflat singur la Ipoteşti, nu mai era deci un mister ce povesteau fraţii mai mari de pe la Cernăuţi, ba chiar aştepta cu strângere de inimă începerea noului an şcolar. Dar la National Hauptschule disciplina era mult prea severă ca să-i fie pe plac. Obişnuit cu zburdălnicia copilăriei, cu libertatea care i se oferea la Ipoteşti, îi veneau cam peste mână Cernăuţii. O aversiune instinctivă şi structurală pentru încătuşare i se descifra în atitudine încă de pe atunci. Dorul lui de a se mişca liber, de a face ce-i place şi nu cei dictează alţii, lipsa de răbdare de care pomeneşte prietenul Stefanelli, fac să nu-1 intereseze toate materiile, dar să exceleze la cele care-1 atrag. "Mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafa, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor", cum să nu-1 fi iubit Raluca, mai ales că "era totdeauna curat îmbrăcat"! Şi- apoi mamele îi protejează mereu pe cei mai timizi şi mai sensibili, iar ceilalţi fraţi erau bătăuşi şi violenţi, se apărau singuri, în vreme ce şotiile lui Mihai, de-o nevinovăţie dezarmantă o făceau să cedeze adesea.

Următorul an a fost cel al performanţei lui Eminescu: al cincilea din optzeci şi doi de elevi. Dar chiar şi aşa, Cernăuţii erau pentru el o ţară străină şi, fiindu-i dor de lac şi de pădurea misterioasă a Baisei, de câmpul înflorit şi de. stânca stearpă, de salcâmii în floare şi de izvorul cu teiul sfânt, a zbughit-o la Ipoteşti. Şi nu oricum, ci pe jos, mai bine de 100 de km.: "Când a ajuns la Ipoteşti, n-a venit acasă, ci se tot învârtea pe lângă un păr cu pere a lui Nicolai Isăcescu. Maica Fevronia era la noi, tata lipsea d- acasă. Părul lui Isăcescu era pe o coastă, drept în faţa caselor noastre şi la vreo 150- 200 metri depărtare. Maica Fevronia, văzându-1 a zis: ia uite Ralucă, cum samănă băiatul cela cu Mihai, şi atât, când se pomeneşte cu o babă, care-i zicea în sat baba Prodănoaie, care vine şi spune că acel băiat e Mihai şi când a trimis să-1 aducă, el a dat fuga şi 1-a prins un viziteu, Vasile Rusu (rus şi era) şi ţipa cât îl ţinea gura când 1-a adus în braţe cu sila. Sara, venind tata, mama 1-a ascuns, căci tata era cam constituţional din spiritul timpului [..] şi tocmai a doua zi, şi după ce 1-a cam prevenit i s-a spus, şi ştiu că după ce 1-a judecat, tata zicea: «câtă treabă am Ralucă, şi acum trebuie să mă duc la Cernăuţi să duc tâlhariu ista la şcoală». Şi a plecat cu el a doua zi.". Zece zile a lipsit Mihai de la şcoală. Drumul înapoi l-au făcut pe 22 mai 1860, spre marea mâhnire a copilului, care lăsa în urmă Ipoteştii în luna cea mai atrăgătoare din an. Cum va fi zâmbit Eminescu mai târziu, când prietenul său, prozatorul Ion Creangă îşi începea un capitol al Amintirilor... în felul acesta: "Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul deslipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus de la Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la şcoală..."!

Dar până la vacanţă nu mai era mult şi, cu gândul acesta, se întorcea Eminescu înapoi la ... cariere. În vara anului 1860, înaintea înscrierii la Ober- Gymnasium, se afla din nou la Ipoteşti, reluându-şi hălăduirile la stână, cutreieratul luncii, joaca de unul singur sau cu Ilie, fratele mai apropiat ca vârstă. Seara, când se adunau acasă, poveştile depănate de Raluca înfierbântau imaginaţia copiilor şi, câteodată, tatăl chiar, uitând de griji, imita persoanele cunoscute, cu un talent actoricesc înăscut. A doua zi, cu noapte în cap, o pornea din nou spre treburile moşiei, fiindcă Eminovici era om vrednic şi se zbătea să agonisească pentru familia-i numeroasă. Şi pe copii i-a călăuzit spre meserii practice şi tocmai de aceea nu-1 agrea pe Mihai, care, mai târziu, pe când era student la Berlin, îi va spune deschis într-o scrisoare: "Dacă nu ţi-am scris până- acum cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini orice voinţă proprie a oricărui din fiii dumitale, neîncredere argumentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută numaidecât a se chivernisi, după cum o numeşti d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Eşti un părinte nenorocit - adevărat. Dar eşti nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască şi să-şi măsoare paşii după cum vrei d-ta". Mama, buna mamă, ocupată mai tot timpul cu ultimul născut, le ţinea partea celor mai mărişori şi-i lăsa, complice, să zburde.

În anul 1862, Mihai, care prinsese deja aripi, a fugit iarăşi de la Cernăuţi; de data aceasta din motive de prigonire şi foame. Dar simţind că tatăl e acasă, a încercat s-o ia spre Dealul Crucii. Eminovici i-a chemat pe Costache Creţu, pe Vasile Adăscăliţei şi pe Toader Rusu şi le-a poruncit să se ia, călări, după dânsul. Când l-au ajuns, pe şoseaua ce duce spre Botoşani, au fost aproape înduioşaţi, văzând cum se zbate băiatul şi cum ţipă cu lacrimi în ochi: "— De ce nu mă lăsaţi să merg unde ştiu eu? [..] — Hai îndărăt, conaşule, la boier acasă - se rugau oamenii - să te dea tot la Cernăuţi, că nu-i chip altfel. — La ce să mă dea la Cernăuţi, că eu sunt învătat si fără Cernăuţi" - le-a replicat băiatul. Acasă, tatăl 1-a ţinut legat toată ziua şi, la puţină vreme după aceea, tot legat (de căruţă), 1-a dus din nou la Cernăuţi. Drept consecinţă, băiatul a rămas repetent, iar în aprilie următor a părăsit din nou şcoala şi s-a întors la Ipoteşti. încurcaţi cu o mulţime de cheltuieli, părinţii s-au împăcat pentru o vreme cu gândul că lui Mihai nu-i place cartea şi l-au lăsat acasă. Dar copilul stătea mai mult pe la stână, la Ion Ciornei, şi se închidea tot mai mult şi mai adânc în sine: "Mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor", căci îi plăcea "singurătatea şi dezmormântarea trecutului". Mihai începuse deja să trăiască, asa cum avea să descrie Matei într-o scrisoare către Corneliu Botez: "Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază şi uneori până la 1 şi 2 p.m.". Cert este că acum se sădeşte în el, şi pentru totdeauna, ceea ce va explica prozatorul Ioan Slavici mai târziu: "Eminescu fugea de orişice îngrămădire de oameni şi se simţea bine singur, în mijlocul naturii.". Cu o fire ca a sa, nu e de mirare că atunci când a întâlnit prima dragoste, în vara anului 1963, i s-a dedicat cu tot sufletul său pătimaş şi, ars de focul iubirii, a început să compună cu patimă. Nu erau, desigur, primele versuri şi cu atât mai mult nesaţul poeziei îi oferea o autoclaustrare plăcută, "căci nimic nu e mai puţin «jucat» în întreaga viaţă a lui Eminescu, ca această dragoste ivită dintr-un consens păgân, [..] străină de cazuistica şi penibilele nesincronizări ale iubirilor ce vor veni [..]. întâia iubire eminesciană s-a putut împărtăşi, neîndoios, din toate resursele unei firi, prin excelenţă imaginative, sprijinite [..] pe deontologia aproape religioasă, de o solemnitate neostentativă, a Erosului folcloric şi rustic românesc.". Sau cunoscut primăvara, în luncă. Un "pui cu ochi de foc, / Cu părul negru-n coade, cu faţa zâmbitoare / îşi pleacă ochii timizi", iar poetul "a stat pe loc" înmărmurit. Eminescu a fost aşa de marcat de această experienţă originară şi originală, încât a făcut din ea scheletul pe care a clădit dominanta majoră a poeziei sale. Prin ea a descoperit că nu era singur, valenţele sufletului i s-au sensibilizat si mai mult, iar universul ipoteştean, prins într-o alchimie specială, s-a înălţat la rangul unei axiome universal-valabile, de o gravitate fară de seamă, pe care o vom datora poetului, atâta timp cât va suna pe lume limba românească: "Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, / Stelele nasc umezi pe bolta senină, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină//[..] // Ne-om răzima capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?" (Sara pe deal). Sub acest impuls şi hotărându-se să trăiască pe picioarele sale, Mihai s-a angajat copist, pentru a avea, în felul acesta libertatea de a se întâlni cu iubita, fără a da seamă cuiva.

Datorită aşezării sale la intersecţia a două mari drumuri comerciale de uscat ce legau Estul cu Vestul şi Nordul cu Sudul Europei, oraşul Botoşani - unul din cele mai vechi oraşe româneşti¹ - desi ars şi prădat deseori de năvălitorii străini , s-a dezvoltat continuu, ajungând la începutul sec. al XX-lea al patrulea oraş din ţară, inclusiv Transilvania, ca întindere, număr de populaţie şi importanţă economică comercială, fiind întrecut doar de Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, situaţie în care s-a menţinut până în jurul anului 1880³.

Prosperitatea în care ajunsese explică de ce Botoşanii au fost şi printre primele centre urbane ale ţării cu iniţiative edilitare care urmăreau modernizarea oraşului prin pavarea străzilor, introducerea iluminatului public, alimentarea cu apă prin apeducte ş.a. încă din 1820, la cererea expresă a botosănenilor de a se face târgului lor o punere la cale în sensul celor de mai sus, domnitorul Mihail Şuţu a dat un hrisov⁴prin care a destinat scopuri veniturilor provenite din o serie de taxe puse pe mărfurile ce intrau în oraş care trebuiau strânse şi dirijate de o Epitropie orăşenească.

Din păcate însă, hrisovul lui Mihail Şuţu nu dădea dezlegare Epitropiei să facă cheltuieli şi pentru paza contra incendiilor care, adeseori, mistuiau oraşul.

De aceea, în 1827, după mai multe sfatuiri între dânşii, botoşănenii întru o unire, mari şi mici, boieri şi neguţitori hotărăsc să cumpere cu banii lor 4 tulumbe, 14 sacale, 16 căngi şi 20 topoare iar în pliatul târgului să construiască un havuz cu cişmea în care să se aducă apă prin olane şi în toată vremea să fie havuzul plin cu apă. Pentru aceasta fiecare trebuia să dea un ajutor ce era analoghisit (stabilit) pe acareturi astfel: câte cinci lei de toată binaua mare, casă, dughiană, din târg şi mahalali şi câte doi lei de toată dughiana şi casa de rând, dându-să aceşti bani numai de cătră tagma boierească şi tagma neguţitorească de toate naţiile, fără osebire, iar locuitorii săraci să nu fie supăraţi la această dare. Dar hotărârea de a da bani pentru unelte fiind luată, târgoveţilor li s-a înfăţişat deodată nedumerire pentru oamenii trebuincioşi spre întrebuinţarea tulumbelor şi a uneltelor.

Ca să scape de încurcătură ei fac, la 17 august 1827, o jalbă către domnitor şi cer 40 de scutelnici din târgoveţi care, în schimbul birului, să facă serviciul de tulumbagii, sacagii, căngeri, toporaşi, homari şi clopotari. Şi pentru ca cererea lor să fie aprobată, botoşănenii, după obiceiul pământului, recurg la persoana influentă a marelui vornic Alecu Callimachi rugându-1 în mai multe scrisori să mijlocească şi să stăruiască lângă domn întru aceasta neuitând să adauge că va rămâne târgul mulţămitor dumitali⁵.

Se pare însă că domnitorul nu era dispus să renunţe la suma birului celor 40 de oameni şi a tot tărăgănat lucrurile până a venit luna aprilie 1828, când Principatele au fost ocupate de armata rusă. Intenţia mai mult decât bună a botosănenilor a trebuit astfel să fie amânată. Din 1832, odată cu punerea în aplicare a dispoziţiilor Regulamentului Organic, înfiinţându-se şi la Botoşani Poliţia, paza oraşului contra incendiilor a fost dată în atributia acesteia,» unul din comisarii ei având sarcina specială din partea Eforiei oraşului de a veghea asupra lucrărilor pojarniceşti.

Numeroase documente aflate în păstrarea Filialei Arhivelor Statului din Botoşani vorbesc despre preocuparea autorităţilor de aici pentru crearea unui corp de pompieri, pentru dotarea acestuia cu cele mai adecvate instrumente precum şi pentru luarea unor măsuri de prevenirea incendiilor.

Astfel, îndată după alegerea la 2 ianuarie 1832 a membrilor Eforiei de Botoşani, aceştia trimit Divanului împlinitor al Moldovei un raport în care, printre alte lucrări ce cred ei că sunt neapărat trebuitoare oraşului menţionează şi:

-adusul apei de izvoare pe cale şi facerea unei case de apă cu cişmea în piaţa târgului - 5.000 lei;

-două tulumbe să se cumpere şi să se aducă, cu năimeala tulumbagiilor - 10.000 lei;

-şase sacale cu cai şi oameni şi 10 căngi şi 20 topoare - 2.5000 lei⁶.

La acest raport, Departamentul Pricinilor Dinăuntru în mai multe rânduri⁷atrage atenţia Eforiei Botoşanilor că deşi aceste instrumente şi altele trebuie negreşit, totuşi cheltuielile propuse sunt prea mari şi deci să se străduiască a le cumpăra sau a le face la preţuri mai mici.

Într-un asemenea ordin, din 5 martie 1832, Departamentul indica şi soluţiile de rezolvare a acestei chestiuni:

Pentru tulumbă, sau di la Braşov sau di la Liov, după pilda Focşanilor şi a Galaţilor în cari târguri neguţitorii ce au alişveriş cu Liovul şi Braşovul di la sine sau alcătuit a li aduci câte 2.000 lei una cu toati ali lor. Ordinul preciza să se facă 8 sacale şi nu 6 şi atrăgea atenţia Eforiei că la tulumbe şi sacale trebuiec cai şi deci, pe lângă şura în care se vor adăposti uneltele va fi nevoie şi de un grajd⁸.

În urma acestor recomandări Eforia întocmeşte în 1832 mai multe închipuiri sau planuri de cheltuielile ce le socotea necesare pentru înfrumuseţarea şi paza oraşului⁹, dar cheltuielile - oricât se străduia Eforia să le reducă - erau mai mari decât veniturile târgului. De aceea, pentru sporirea acestora din urmă, ea face apel, pe de o parte, la negustorii mai bogaţi să contribuie şi ei la nevoile oraşului, iar pe de altă parte procedează la mărirea taxelor pe mărfurile intrate. Apelul se pare că a avut ecou favorabil deoarece la 13 mai 1832 Eforia cere Departamentulzui să trimită o carte de mulţumire negustorului Iani Vasiliu care au dăruit târgului o tulumbă bună şi a sa cheltuială s-au făgăduit să o şi aducă¹⁰. Mărirea taxelor pe mărfuri a întâmpinat opoziţia unora dintre negustori căci Eforia raportează Departamentului că toată obştia neguţitorilor nu numai că se unesc ca vânzarea iraturilor acelui oraş să să urmează aşa cum sunt alcătuite, dar, şi neagiungănd banii spre acoperirea cheltuielilor, să îndatoresc a-i cislui ei, numai jidovii lipcani pricinuiesc a plăti 10 parali la suta de lei pe marfa ci vor aduci. La întrebarea cum să se procedeze, Departamentul, la 18 iunie 1832 răspunde că va hotărî după ce Eforia va trimite un proces-verbal iscălit de toată obştea, la care să se adauge separat lista de numele negustorilor opoziţionişti¹¹

În zona Botoşanilor se întâlnesc două tipuri de cămăşi, după sistemul de croială: cămaşa dreaptă sau slobodă şi cămaşa încreţită în jurul gâtului. Ca frecvenţă în timp şi spaţiu, aproape uniform răspândită, este cămaşa dreaptă.

Cămaşa încreţită la gât a fost purtată mai mult în vestul zonei, pe valea Şiretului (Tudora, Vorona, Sarafineşti, Poiana, Brehuieşti, Vlădeni etc) şi în subzona Dorohoiului. Croitul pieselor de port a îmbrăcat în anumite perioade pentru zona studiată o semnificaţie cu totul deosebită. Acesta se desfăşura într-un cadru festiv, având caracterul unui moment important de nu putea fi exclus din pregătirea ceremonialului nunţii. Astfel, după ce fata cu băiatul se înţelegeau să se căsătorească, urma băutul rachiului, un fel de logodnă la care se hotăra si data croielii.

La croială, care avea loc la casa viitoarei mirese veneau de obicei mirele cu părinţii, două-trei druşte (fete necăsătorite), rude şi prieteni apropiaţi, iarîn unele loccuri numai mirele şi sfeteuca (fată necăsătorită)-ca la Flămânzi. Viitoarea mireasă îi aştepta la rândul ei cu două druşte, rude apropiate. Bineînţeles, valurile de pânză mai subţire şi mai groasă erau de mult pregătite în lada de zestre.

După o introducere, ce însemna prilej de glume, vorbe de duh şi câteodată, pahare cu vin, urma croitul.Viitoarea mireasă lua măsurile pentru cămaşa mirelui ş i a socrilor mari sau mai rar chiar pentru întreg costumul mirelui (cămaşă, iţari).

Urma tăiatul pânzei care era însoţit de ghiduşii. Fata spunea că nu-i taie foarfecele. Viitorul mire îi dădea bani. La un nou eşec, primea bani şi de la ceilalţi participanţi, pentru aţă. în cele din urmă, cămaşa era croită. La fel, iţarii pentru mire, cămaşa lungă pentru soacră, cămaşa de socru. Scripcarul şi cobzarul, nelipsiţi de la asemenea ocazii, puteau da semnalul pentru începerea jocului. Uneori croiala ţinea până dimineaţa²⁴. După croială, în fiecare seară, mirele şi cu alţi flăcăi veneau la mireasă, care, împreună cu cele patru druşte, cosea straiele, iar acestea nu uitau nici de năframa ce trebuia să o poarte mirele în brâu, nici de batistele pentru vornici. Asta se întâmpla până la data fixată pentru nuntă.

Costumul mirelui era trimis m dimineaţa nunţii printr-un vornic, iar cămaşa soacrei şi a socrului mare se ofereau în dar la închinatul paharelor la nuntă. Soacra era îmbrăcată în cadru festiv cu cămaşa lungă şi socrul mare la fel. în unele localităţi (Avrămeni, Manoleasa, deci în estul zonei cercetate), pentru socrul cel mare se lucra numai un prosop frumos.

Dacă nu ştiai să teşi şi să croieşti nu te puteai mărita.²⁵

Cele două cămăşi, dreaptă şi încreţită la gât au sisteme simple de croi. Cămaşa dreaptă (slobodă), este croită din trei laţi(foi de pânză). Se îndoaie foaia de pânză peste umăr, se răscroieşte rotunjimea gâtului, iar în faţă se crestează gura cămăşi.

Partea de la piept a cămăşii se numeşte stanul din faţă, iar cea din spate se numeşte stanul din spate. La sub-braţ se introduc clinii (două fâşii drepte de pânză pentru lărgirea cămpăşii) iar la subsuoară se introduce pava(un pătrăţel de pânză), pentru a facilita mişcarea braţului (fig. 16).

Legat de croiul cămăşii se întâlnesc îm zonă diverse practici magice, transmise din generaţie în generaţie.

Astfel, bucata rezultată din croiul rotunjimii gâtului se taie în formă de cruce ca să nu-şi facă vrăjmaşu cămeşă²⁶, este tăiată mărunt să nu se ascundă diavolul în ea²⁷, este tăiată mărunt şi arsă, iar cenuşa este bună de leac pentru durerea de burtă²⁸la copii , este tăiată mărunt şi şi cusută la platca cămăşii pentru ca să nu se ţină satana de om.²⁹

Cămaşa femeiască dreaptă este confecţionată din pânză de tort (cânepă în cânepă), pânză de tort şi bumbac (cânepă şi bumbac), pânză de in sau pânză de bumbac. în sudul zonei (Frumuşica, Flămânzi, Poiana, Vlădem Deal, Nicolae Bălcescu, Copălău, Cristeşti, Băluşeni, Orăşeni) este prezentă cămaşa de lână ţigaie. Cămaşa dreaptă confecţionată din pâmză de cânepă sau cânepă şi bumbac era purtată în zile de lucru, practică, lejeră, uşor de croit şi de cusut, această cămaşă sa perpetuat până astăzi. Cămaşa de lucru nu era ornamentată. Foile cămăşii erau îmbinate prin cusătură în urma acului, la mâneci având găurele. Gura cămăşii era tivită tot în urma acului. La cămaşa dreaptă de sărbătoare, confecţionată din pânză de bumbac se observă tendinţa de înfrumuseţare. Astfel, foile cămăşii sunt unite prin cheiţe lucrate cu acul în diverse variante, gura cămăşii este mărginită de găurele, zăfşori şi bibiluri. Mâneca era largă jos şi avea zăfşori şi găurele. La cămaşa de sărbătoare apar mai târziu şi marginile colorate la gură şi la mâneci, iar uneori chiar motive geometrice realizate cu arnici colorat (de obicei negru şi roşu), dispuse la gură, la mânecă si pe umăr (PI. 5,6).

Am deschis ochii şi ajutat de cele câteva raze de lumină care străbăteau prin crăpăturile de la uşă, am încercat să examinez camera şi oamenii. Ca printr-o ceaţă deasă şi întunecoasă se vedea un interior mare, sinistru, murdar şi fără geamuri. M-am uitat apoi la oameni. Zaharia, scund şi bine legat, cu fruntea lată şi părul ondulat, slăbit şi înnegrit de suferinţa arestului în care zăcea de cinci luni, privea tăcut şi mirat spre mine. Eu m-

am ridicat în capul oaselor şi am început să mă mişc, să fac gimnastică. Atunci, într-un colţ, am zărit o oală mare de lut cu fecale şi în jurul ei o baltă de urină. Am înţeles că aici urma să-mi fac necesităţile.

Cosmovici, un bărbat înalt, frumos si distins se uita întrebător si ironic la mine. Eu eram contrariat. Ca să schimb atmosfera, să mai glumim, încep să mă vaiet:

- Doamne, cu ce ţi-am greşit? Doamne, care pretinzi că eşti bunătatea curată, de ce pe unul îl culci în urină şi pe altul în puf? De ce pe unul îl hrăneşti cu fazan şi pe altul cu spălături de vase?

Şi iar mă uit insistent la fecale şi mă prefac că nu observ pe Cosmovici, care mă urmărea şi iarăşi întreb:

- Doamne, suntem într-adevăr în secolul XX? „Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi pe Tine Te rugăm"...

- Dorohoiene, zice Cosmovici, nu face pe naivul şi pe disperatul din prima zi. Ce-o să zici tu după vreo şase luni?

Când am auzit de şase luni, m-am întristat dar mi-am revenit repede, considerând că prietenul Cosmovici vorbea cu răutate şi venin datorită vieţii sale osândite. „Şase luni? Cine rezistă în condiţiile astea şase luni! Mai bine s-ar bate peste gură şi n-ar mai cobi a moarte" gândeam eu.

La Iaşi, nu se dădea de mâncare dimineaţa. Se mânca o ciorbă seara. Oamenii erau nervoşi şi foarte flămânzi. Până la prânz am tot povestit. La prânz am primit câte un sfert de pâine. Zaharia mi-a spus să nu mănânc tot, să mai aştept până va veni şi ciorba. într-adevăr, pe la ora 15 ne-au adus o oală cu resturi rămase de la restaurante sau de la cantine. în celulă existau nişte străchini de lut ciobite, altele crăpate, soioase şi împuţite în care Zaharia a împărţit în mod frăţesc ciorba. Ciorba, aşa cum am mai spus era spălătură de vase cu urme de cartofi şi fasole şi cu miros de carne şi câteodată cu mucuri de ţigară.

În aceeaşi zi, spre seară, au fost aduşi în celula noastră încă doi ţărani: tată şi fiu, doi hojmalăi înalţi şi osoşi. Tatăl cred că avea înălţimea de doi metri iar fiul să fi avut cam 1,95 m. Purtau în picioare opinci sparte, nerăzuite, mari şi diforme, un fel de corăbii făcute din câte o piele de porc. l-am întrebat ce au făcut şi de unde sunt. N-au vrut să răspundă. Ne-au rugat să-i lăsăm în pace să se odihnească. S-au culcat pe duşumea si au adormit imediat. Se vedea că erau tare obosiţi.

Tot aici erau reţinuţi, de o jumătate de an, doi fraţi ţărani dintr-o comună din apropierea laşului. Am aflat de la ceilalţi pentru ce au fost arestaţi: pentru că trecuse războiul şi prin comuna lor şi pentru că acolo frontul a ţinut mai multe luni, după ce sovieticii au înaintat spre vest, ei au găsit în ogradă un tun părăsit. L-au luat şi l-au ascuns într-o claie cu fan. Unul dintre ei făcuse armata la artilerie, a analizat tunul şi a ajuns ia concluzia că este în stare perfectă de funcţionare, iar pentru orice eventualitate au adunat şi câteva obuze. în noaptea de înviere, de sărbătoarea Paştelui, în Moldova este obiceiul să se tragă focuri de armă. Ei au scos tunul din claia de fân şi, fiind băuţi, au tras câteva obuze spre soare-răsare. Pentru această faptă stăteau închişi din luna aprilie şi acum ne aflam în octombrie iar organele nu reuşeau să-I încadreze într-un articol de lege. în codul nostru penal există pedeapsa pentru port ilegal de armă, dar pentru port ilegal de tun nu există. Totuşi, până la urmă s-a găsit o soluţie pentru a-i condamna exemplar; tunul este tot o armă, nu?

În fiecare seară, pe la ora opt, ni se aducea aceeaşi ciorbă, care după obiceiul locului, o lăsam pentru a doua zi, când Zaharia reuşea s-o împartă. Noaptea ne culcam flămânzi.

Îmi amintesc că, în fiecare seară, gardianul scotea pe unul dintre noi să verse tineta (oala în care ne făceam nevoile) care era neîncăpătoare căci ne înmulţiserăm. în această situaţie, conducerea închisorii a hotărât ca întotdeauna înainte de a se lăsa întunericul să fim scoşi pe rând, câte unul, şi conduşi în grădină, la o groapă, unde ne făceam nevoile, păziţi de caraliu. Groapa era lângă gard şi toţi cetăţenii care treceau pe trotuar, vrând-nevrând, ne vedeau. Pe gardieni nu-i deranja această situaţie. Ei ne păzeau să nu fugim iar noi, la un pas de ei, pe vine, cu pistoalele aproape de cap, în văzul tuturor, ne făceam nevoile.

Noaptea, până adormeam, mă gândeam la mama. Mă gândeam şi la logodnica mea, care se găsea şi ea în închisoarea de la Suceava şi care suporta ca şi mine aceleaşi nedreptăţi şi umilinţe. O ştiam delicată, sfioasă, pudică şi mă înfiora gândul că s-ar putea să nu reziste şi că va muri în puşcărie. Nici de mine nu eram sigur că voi putea suporta acest calvar până la sfârşit.

Într-o noapte, pe când dormeam, am simţit că cineva îmi smulge părul din cap. pentru că dormeam între Zaharia şi Cosmovici, am avut impresia că unul din ei visează şi că, prin somn, mă trage de păr. întind mâna şi apuc un şobolan care îmi smulgea părul pentru a-şi face cuib. Cu gânduri sumbre, înfometaţi, dormind pe jos, scândura goală, cu şobolani, cu miros de urină şi fecale, timpul trecea foarte greu.

Când am împlinit trei săptămâni de închisoare, noaptea târziu s-a deschis uşa, s-a aprins o lanternă puternică şi gardianul m-a strigat şi mi-a spus să-mi iau bagajele si să-1 urmez..

N-aveam nici un bagaj, dar până când m-am sculat, până m-am dezmeticit şi având puţină lumină pe culoar, am avut posibilitatea să mă uit atent prin cameră şi la deţinuţi. Ce mi-a fost dat să văd! Un tablou de grotă. Tot felul de larve mişunau pe jos şi se îngrămădeau prin unghere. Gândaci şi păianjeni se căţărau pe pereţi, peste tot gunoi, mucegai şi urină. Pereţii murdari de sânge şi scorojiţi de var. cine ştie ce lupte, ce bătăi se dăduseră pe aici! Tabloul se completa cu nişte stafii nebărbierite, gălbejite, respingătoare şi flămânde, cu oamenii care zăceau pe duşumea si care s-au ridicat să-si ia rămas bun de la mine. La plecare toţi mi-au urat noroc si sănătate. Eu le-am multumit si le-am urat eliberare grabnică şi din nou, neîncrezător, am plecat fără nici o speranţă. Escortat şi bine păzit am ajuns în camera de gardă unde Blehan mi-a dat cureaua şi şnururile, apoi a ordonat să mi se pună cătuşele. M-a dat în primire pirpiriului cu capul mare care mă arestase şi mi-a spus:

- Vezi că te transferăm la Bucureşti, vei pleca cu trenul însoţit de dumnealui. Să nu schiţezi nici un gest şi să nu vorbeşti cu nimeni, să nu încerci să fugi că vei fi împuşcat pe loc.

Am plecat. în gară, până la sosirea trenului, am văzut mai mulţi cunoscuţi care nu au îndrăznit să-mi vorbească. Ziceam în sinea mea: „Să-i fie pirpiriului ruşine şi la toţi cei ce-şi bat joc de oameni". Dar sunt convins că el nu avea ruşine. Un om de omenie, un om cu bun simţ, nu ar fi executat ceea ce executa el oricât de bine ar fi fost plătit. Mă consideram pedepsit pe nedrept şi eram în permanenţă revoltat. Dar n-aveam voie să vorbesc şi chiar dacă aş fi avut această posibilitate nu aveam cu cine.

Tăceam şi aşteptam. O, şi cât de mult am aşteptat!

În tren erau tot felul de călători, femei şi bărbaţi care mă priveau cu compătimire, iar câte unul îndrăznea să întrebe pe pirpiriu ce am făcut. Agentul securităţii le răspundea că nu ştie şi că mă duce la închisoarea Văcăreşti, închisoare pentru cei condamnaţi de drept comun, adică pentru hoţi. în gara Bârnova, trenul a stat mai mult şi câteva femei au coborât şi au cumpărat câteva plăcinte cu brânză pe care, cu aprobarea agentului, mi le-au oferit. Ce era în mintea acestor femei era greu de ghicit. Mă credeau într-adevăr un criminal, căruia totuşi trebuiau să-i dea o bucată de pâine, sau ştiau că gardianul minte? Le-am mulţumit şi pentru că eram nemâncat de peste trei săptămâni, le-am înghiţit nemestecate. Căldura din tren m-a moleşit, plăcintele m-au hrănit bine, somnul m-a furat şi am trecut în lumea viselor. Am dormit până în apropierea Ploieştiului, adică până s-a făcut ziuă. De la Ploieşti la Bucureşti, din locul unde eram legat, priveam pe fereastră şi în fuga trenului vedeam sate, case cu cerdac, copaci desfrunziţi şi oameni liberi. Oameni liberi şi copii care mergeau la şcoală, iar în depărtare se zărea Bucureştiul. Nu peste mult timp am ajuns în Gara de Nord. Din nou frica de necunoscut a început să mă cuprindă. Mă puteam aştepta la orice...

De la Gara de Nord, am mers pe jos până la Ministerul de Interne. Pe Calea Griviţei, viaţa şi libertatea pulsau din plin. Bătea un vânt rece, iar pe cer se îngrămădeau nori grei. Când am trecut pe lângă grădiniţa din apropierea catedralei Sf. Iosif, parcă toate crizantemele mă priveau şi mă compătimeau. Ce toamnă jalnică... ajuns la minister, am fost predat cu proces verbal ofiţerului de serviciu.

Evoluţia zonelor de locuinţe.

Este sigur că, încă de la începuturile vieţii orăşeneşti, parte din meşteşugari îşi aveau locuinţa în târg, în continuarea dughenii de la stradă, în încăperi înşiruite pe una din laturile lungi ale parcelei. în acelaşi timp, trebuie să fi existat, la fel ca şi în secolul al XVIII-lea, acei meşteri fără dugheană, pomeniţi în catastihul blănarilor din Botoşani, care lucrau la casele lor şi numai la zioa târgului obicinuescu de scotu căte puţină marfă cu rogojina la uliţi ³³. Fenomenul se repeta la nivelul negustorilor: unii locuiau în târg, în aceeaşi clădire cu dughiana, ca acel Bogdan Pascalovici Buceliu, amintit în 1820³⁴, dar cei mai de frunte îsi aveau locuinţele în cartiere - denumite cu începere din veacul al XVIII-lea mahalale - ce respectau gruparea pe colectivităţi etnice şi de producţie.

În situaţia de astăzi, cele mai vechi case de locuit din Botoşani datează din veacul al XVIII-lea, cel puţin după cât se poate avansa pe caracteristici stilistice, în absenţa unor cercetări arheologice care ar descoperi cu siguranţă tipurile de locuinţă din veacurile anterioare. Totuşi, statornicia regimului de proprietate şi tradiţionalismul criteriilor de grupare - trăsături caracteristice oraşelor noastre până către mijlocul veacului al XIX-lea - ne permit să reconstituim, fără teama de a greşi prea mult, tabloul evoluţiei zonelor de locuit (fig. 9 şi 10), legate organic de târg, dar adunate după naţionalitate, meşteşug sau clasă socială în jurul lăcaşurilor de cult cu cimitire proprii, insule diferenţiate prin amploarea parcelelor şi prin caracterul arhitecturii, ce exprima în principiu starea socială a stăpânilor casei, dar având un caracter comun: izolarea locuinţei într-o curte cu livadă, plantaţii astăzi pe cale de dispariţie, care au constituit farmecul şi una dintre bogăţiile oraşului.

Pentru faza anterioară veacului al XVIII-lea, corelarea datelor istorice, a informaţiilor planului Otzellovitz şi a elementelor de tramă stradală, ţinând seama şi de oglindirea etapelor mai vechi în regimul de proprietate şi tipul arhitectural, permite delimitarea următoarelor zone de locuinţe:

1. Mahalaua armenilor, cu denumire consemnată documentar în 175 7³⁵. Poziţia celor două biserici armeneşti - dintre care una databilă în veacurile XIV-XV - ne arată că axul celui mai vechi nucleu de locuire a armenilor, legat direct cu amplasamentul presupus al pieţei târgului vechi este uliţa armenească (str. Ilie Pintilie), cu denumirea consemnată documentar în 1781³⁶. Limitele mahalalei iniţiale se înscriu în perimetrul străzilor Războieni, Abatorul Vechi (Pod de piatră) şi Calea Naţională. Acest nucleu, care păstrează şi cele mai multe case cu arhitectură medievală, s-a extins în veacul al XIX-lea în zona străzilor Eminescu (Mioriţa) şi Sfinţii Voievozi (30 Decembrie), cel puţin în porţiunea aferentă pieţei Sf. Gheorghe (mai precis, până la Biserica Sf. Voievozi) zonă denumită în 1820 mahalaua Sf. Gheorghe, deosebită de mahalaua armenilor³⁷.

Regimul de proprietate în mahalaua Sf. Gheorghe reiese clar din catagrafia de toţi sudiţii din târgul Botoşani în 1820: din 31 sudiţi ce cumpăraseă case sau locuiau în familii înrudite, 27 erau armeni, 2 greci şi 2 moldoveni³⁸. Numele de familie al sudiţilor armeni, instalaţi în mahalaua Sf. Gheorghe, în special, Goilav, Mane(a) şi Ciomag(c), permit localizarea străzilor Eminescu (Mioriţa) şi Sf-ţii Voievozi (30 Decembrie) în mahalaua Sf. Gheorghe, frumoasele case cu arhitectură de veac XIX de pe străzile amintite - inclusiv ramificaţia străzii Sf. Nicolae (Puşkin) - fiind ridicate de familii armeneşti, printre care figurează cu precădere numele amintite mai sus.

2. Dacă ţinem seama de faptul că Târgul vechi nu a depăşit decât în mică măsură limita impusă spre vest de pârâul Cacaina, rezultă că cele mai vechi zone de locuinţe ale meşteşugarilor şi breslaşilor români au fost cele grupate în jurul bisericilor de breaslă Sf. Nicolae, Sf-ţii Voievozi, Sf. Spiridon şi Sf. Ilie, pe care le presupunem precedate de lăcaşuri de cult mult mai vechi decât acel terminus ante quem oferit pentru unele dintre ele de însemnări documentare (fig. 10). într- adevăr, aceste biserici au aparţinut - cel mai târziu în veacul al XVIII-lea - meşteşugurilor legate de prelucrarea pieilor, adică acelor meşteşuguri favorizate de materia primă a ţinutului (vezi capitolul I). Dacă admitem că organizarea târgului, legat de cel mai vechi iarmaroc din Moldova, aşa cum se spunea în 15 7 9³⁹- a avut loc în veacul al XIX-lea, putem presupune că şi grupările de locuinţe ale meşteşugarilor erau închegate cel mai târziu în veacul al XV-lea.

Rezultă, ca atare, că în structura generală a Târgului Vechi, putem deduce existenţa unor străvechi grupări de locuinţe (fig. 9) în jurul bisericii Sf. Ilie (grupare grefată direct pe drumul Hotinului) şi în partea de răsărit a târgului, îmbrăcând parcă direcţia spre Ştefaneşti, fapt pe deplin justificat prin importanţa drumului de tranzit si care întăreşte indicaţiile planului Otzellovitz (fig. 8). Credem că evitarea unei extinderi tot atât de importante pe drumul Hotinului s-a datorat, în principal, acelui pârâu cu vărsare în Luizoaia care apare în planul din 1899, la vest de biserica Sf. Ilie (fig. 5), pe traseul urmărit aproximativ de strada Habuzului şi care dădea naştere probabil unei zone tot atât de mlăstinoase ca si valea Cacainei: în această zonă, informaţii încă insuficient verificate situează mahalaua calicimii.

Dezvoltarea generală a oraşului în veacul al XVIII-lea, care măreşte vatra târgului cu încă trei părţi decât a fost înainte ⁴⁰, determină apariţia a încă şase grupări de locuinţe ale meşteşugarilor, pe care le deducem din amplasamentul bisericilor de breaslă (fig. 10), dintre care cinci - ale bisericilor Sf. Paraschiva, Sf. Dumitru, Trei Ierahi, Vovidenia şi Sf. Ion - se dezvoltă la vest de Târgul Vechi, pe celălalt mal al Cacainei, cu o însemnată creştere pe drumul Sucevei (fig. 9 şi 13), cuprinzând mahalalele Grecimii- Vrăbienilor şi Trisfetitelor. O singură biserică românească, Dumineca Mare, apare în Târgul Nou, pe latura de vest a Târgului vitelor, deşi planul Otzellovitz ne permite să deducem prezenţa unei dezvoltări masive în partea de nord-vest a drumului Hotinului, cu coborâre pe versanţii pârâului Luizoaia, zonă în care nu mai apar alte biserici. Pentru zona situată la est de strada Ruset (I.C.Frimu) putem presupune o gravitare a localnicilor către biserica Sf. Ilie sau Dumineca Mare, dar mai ciudată apare apare absenţa unei biserici pe terenul unde planul Otzellovitz ne indică o creştere accentuată spre Popăuţi şi care corespunde amplasamentului presupus al mahalalei calicimii. Să fi fost oare târgoveţii din această zonă dependenţi de mănăstirea instalată prin hotărâre domnească pe locul vechii curţi, în jurul anului 1751 şi care a manifestat timp de aproape un veac tendinţa de acaparare a veniturilor târgului⁴¹. Dar şi în acest caz, meşteşugarii cu calitate de posluşnici ar fi trebuit să aibă un cimitir propriu, cu biserică, întrucât ei nu puteau beneficia de cimitirul Popăuţilor, rezervat mănăstirii⁴². Este o întrebare la care doar cercetările arheologice vor putea răspunde.

„ACT DE REINOIREA BISERICII SFÎNTUL NICOLAE" ORAŞUL BOTOŞANI

Această biserică cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, supranumită biserica din Popăuţi, a fost zidită la 1496. Interiorul bisericii a fost restaurat de două ori, întiia oară în veacul al XVI- lea, cînd s-au deschis ferestrele cele mari din pronaos şi a doua oară pe timpul lui Mihai Racoviţă, la 1752., cînd s-a desfiinţat peretele înlocuit cu arcul cel mare, care se vede azi.

O mare restaurare exterioară, s-a făcut bisericii pe vremea Regelui Carol I, în timpul fericitei domnii, s-au restaurat multe din bisericile monumente care împodobesc ţara noastră, rămase de la vechii voievozi.

Într-o aşa rea stare se găsea şi această biserică, până nu demult, când în anul 1926, în timpul glorioasei domnii a regretatului Rege Ferdinand I şi în al IX-lea an după marele război, s-a început lucrarea de restaurare a picturii, cu binecuvântarea Mitropoliei Moldovei şi sub auspiciile Comisiunii Monumentelor Istorice, de către_pictorii: St. Stroiany şi V. Gallin, sub directa priveghere şi îndrumare a D-lui. I. Mihail, pictorul Comisiunii Monumentelor Istorice.

Şi azi , Duminica, 2 Oct. anul mântuirii 1927, în primul an al proclamării M. C. Regelui Mihai 1 al României, s-a redeschis această biserică, luând parte mult popor, la slujba religioasă, săvârşită de I. P. C. Miron , Patriarh al României şi membru al înaltei Regenţe; Prim Ministru fiind D- nul loan I.C. Brătianu, Ministru al Cultelor, D-nul Al. Lepădatu, Prefect al judeţului Botoşani, D-nul D. Vizanti, Protopop Ic. Al. Simionescu, şi Primar

al oraşului D-nul R. Săvinescu.

Drept care s-a întocmit acest document în trei exemplare, spre ştirea celor ce vor veni după noi."

Actul devine foarte important sub aspectul informaţiilor cuprinse, având nu numai un rol documentar istoric, respectiv de notare a unor evenimente, ci mai ales consemnează date şi nume, referitoare la o intervenţie de restaurare clar motivată de starea gravă a bisericii, stare evident conştientizată de oamenii epocii respective, aşa cum se şi încheie: „Drept care s-a întocmit acest document în trei exemplare, spre ştirea celor ce vor veni după noi. " Actul nu prezintă referiri la ce intervenţii sau realizat, pe ce suprafeţe sau cu ce materiale, deşi trebuie remarcat faptul că intervenţia din 1926 - 1927 este denumită restaurare. înclinăm să credem că acest termen utilizat (chiar dacă era acum 78 de ani ) nu putea să exprime o acţiune de repictare totală a picturii murale.

Acest gen de intervenţie se întâlneşte pe porţiuni care prezentau degradări de tipul incizii, zgârieturi superficiale şi profunde, lovituri provocate intenţionat cu instumente ascuţite (posibil săbii, lance, cuţite) datând poate din perioada ce a urmat morţii lui Petru Rareş. Tipul acesta de degradare se regăseşte pe porţiuni restrânse în toată biserica, localizate la partea inferioară a pereţilor până la 3-4m înălţime de la paviment.

Foto 23. Naos, interior peretele sud-vestic, registrul „Patimilor", scena „Judecata la Ana şi Caiafa' ' şi Foto 24. Naos, interior peretele nord- vestic, registrul „Patimilor", scena „Drumul crucii" - intervenţii ale restaurării din 1926-1927. respectiv completări locale pe porţiuni mici la portretele peste porţiuni care prezentau degradări de tipul zgârieturi, abraziuni şi lovituri provocate intenţionat de instumente ascuţite. Se observă o preparaţie pe bază de var pastă aplicat în tehnica „affresco" peste care s-a intervenit cu pigment ocru.

S-a constatat că lucrările au urmărit completarea zonelor lacunare de mici dimensiuni (portrete, mâini) cu un strat de preparaţie, deşi este aşezat oarecum neglijent, dar cu o compoziţie asemănătoare frescei originale; probabil urmărindu-se imitarea materiei originale dar în ideea completării porţiunilor degradate. Dealtfel se pot observa clar porţiunile cu acest tip materie similară cu originalul şi reconstituirea locală delimitată prin culoare, utilizându-se pigmenţi minerali : completări pe elemente ale portretelor şi mâini ale personajelor, alte elemente ale scenelor, atât în altar cât şi în naos.

Se pare că pe unele porţiuni s-a intenţionat refacerea în tehnica „affresco" a elementelor lipsă sau cel puţin cu preparaţie în acest mod şi cu o finalizare ,,a secco". Este de remarcat faptul că intervenţia descrisă poate constitui o dovadă a gândirii epocii despre ce însemna actul de restaurare a picturii : completare locală delimitată a porţiunilor unde culoarea a suferit pierderi, şi nu o refacere totală a unui portret sau personaj.

Dar acest tip de intervenţie din păcate era aplicat doar unui tip de situatii şi anume : lipsuri de mici dimensiuni de pe portrete,mâini,veşminte,obiecte unde câmpul pictural din jurul lor s-a păstrat. In cazul când pierderile de culoare erau mari (situaţie dificilă din punct de vedere estetic) s-au folosit alte metode de genul refacerilor, în ideea de a acoperi într-un fel sau altul porţiunile originale afectate din punct de vedere estetic. Dealtfel după cum se menţionează în actul de mai sus intervenţiile la pictura murală au fost realizate de pictori (restaurator probabil era denumit doar arhitectul) şi evident restaurarea oscila între intervenţii minime şi refaceri care urmăreau recuperarea totală a imaginii picturale, nu a imaginii originale atât cât s-a păstrat, făcând abstracţie dealtfel de amprenta timpului.

Termenul de „reînoire" exprimă într-adevăr natura acţiunii de la 19261927.

La aproximativ şapte kilometri vest de Botoşani, în stânga drumului ce urcă spre Suceava se află, de veacuri, un vechi sat al Moldovei de odinioară: Mănăstirea Doamnei. Nu se deosebeşte prea mult de satele megieşe Cătămărăşti, Stânceşti, Agafton, Curteşti, dar, a existat o Doamnă a Ţării care, cu râvnă şi smerenie întru Dumnezeu, a ctitorit aici o chinovie, dând prin aceasta numele comunităţii, a cărei viaţă începe, de fapt, odată cu primul dangăt al clopotelor bisericii.

Cadrul natural, cu păduri seculare, situate la marginea târgului, pe loc domnesc, oferea condiţii dintre cele mai bune pentru ridicarea unei mănăstiri, departe de freamătul curţilor domneşti, dar îndeajuns de aproape pentru nevoile fireşti ale mănăstirii. De altfel, în imediata apropiere, un călugăr, pe nume Gafton, va ridica, pe la începutul secolului al XVIII-lea, un schit care-i va purta numele şi care va da viaţă satului Agafton.

Numărul aparent mic al ştirilor referitoare la Mănăstirea Doamnei, ambiguitatea lor, ca şi dispariţia vechii ctitorii, înlocuită cu o construcţie de la începutul secolului nostru, au făcut ca interesul cercetătorilor să fie prea puţin stimulat în direcţia întocmirii unei monografii a mănăstirii şi a satului.

Primul care îşi aminteşte, într-o lucrare ştiinţifică, de satul Mănăstirii Doamnei şi de biserica de acolo, este Alexandru Papadopol-Callimach¹. Se cuvine a fi amintit interesul constant arătat de Nicolae Iorga² vechiului aşezământ, interes explicabil, dată fiind obârşia botoşăneană a marelui istoric, ca şi firea sa iscoditoare, în căutare de oameni, fapte, locuri şi ctitorii din trecutul medieval al Ţărilor Române.

Cu osârdia-i specific duhovnicească a purces, pe la sfârşitul secolului trecut, părintele Narcis Creţulescu, la întocmirea unei lucrări de proporţii mai mari presărată, e drept, cu greşeli, în care urmărea scrierea a câte unui scurt istoric la fiecare biserică medievală din Moldova. Din păcate, orbind, arhiereul Creţulescu s-a oprit cu lucrarea înainte de a ajunge la litera M. Cu toate acestea, el publică o monografie a mănăstirii Râşca³, în cadrul căreia se fac referiri şi la mănăstirea Doamnei.

În 1930, T.G.Bulat publică o condică a mănăstirii Doamnei, cu hramul Sfântului Pantelimon, ce aduna la un loc aproape toate rezumatele documentelor medievale, cunoscute atunci, referitoare la acest lăcaş⁴. Trei ani mai târziu, la Chişinău, apărea un studiu a lui Constantin N. Tomescu\ o prezentare succintă a 40 de vechi mănăstiri şi schituri moldoveneşti, ca şi a moşiilor aparţinătoare acestora, aşa cum erau ele în 1812. Printre aceste aşezăminte duhovniceşti e menţionată şi mănăstirea Doamnei, aflată atunci în ţinutul Botoşanilor.... . Un alt preot, Teodor Bodogae rezumă, într-o lucrare de mai mari proporţii, situaţia bisericilor şi mănăstirilor din Moldova închinate, din vechime, la muntele Athos. Cu acest prilej se fac din nou referiri la vechea biserică a mănăstirii Doamnei.

Acelaşi subiect 1-a preocupat şi pe profesorul Emil Turdeanu, singurul, până acum, care i-a consacrat un studiu special⁷. în sfârşit, mai aproape de anii noştri, profesorii ieşeni I.Caproşu şi N. Grigoraş amintesc, într-o lucrare editată împreună, de biserica mănăstirii Doamnei⁸.

Alexandru Papadopol-Callimach, din vechiul neam al Calmăşilor, coproprietari ai satelor Stânceşti şi Cătămărăşti, scria că mănăstirea Doamnei nu reprezintă altceva decât numele schimbat, începând cu secolul al XVIII-lea, al vechii biserici domneşti de la Popăuţi- Botoşani, ctitorită în 1496 de către Ştefan cel Mare şi transformată, de domnul Constantin Racoviţă (1749-1753), în mănăstire, cu hramul „Schimbarea la faţă"⁹.

Nicolae Iorga pune ctitorirea bisericii Doamnei pe seama statutului Botoşanilor, de târg al Doamnei, statut dobândit, scrie Iorga, începând cu domnia lui Petru Rares¹⁰. De altfel, în doar doi ani, Elena Rareş, fiica despotului sârb loan Brancovici, va ridica la Botoşani două biserici, una cu hramul Sfântului Gheorghe, terminată în luna octombrie a anului 1551, iar cealaltă, a Uspeniei (Adormirea Precistei), a cărei înălţare s-a săvârşit la 15 august 1552. Iorga crede că mănăstirea Doamnei aminteşte, prin numele său, pe Elena Rareş şi că această mănăstire a Doamnei e chiar biserica Uspeniei, cea menţionată cu numele „biserica Doamnei, Adormirea Maicii Domnului"". Mai târziu, Iorga va presupune, chiar, că numele mănăstirii Doamnei aparţine unei alte ctitorii a Elenei Rareş, distinctă de biserica Uspeniei¹².

În monografia sa, dedicată mănăstirii Râşca, Narcis Creţulescu afirmă că mănăstirea Doamnei precede, cu peste 50 de ani, actele ctitoriceşti ale Doamnei Elena¹³. Târgul şi ocolul Botoşanilor erau, cu mult înaintea epocii lui Rareş, apanaj al Doamnelor Moldovei. La 1496, când Ştefan cel Mare a zidit biserica Popăuţilor, doamna sa - Maria Voichiţa - ar fi poruncit ridicarea, în apropierea târgului, pe loc domnesc, probabil pustiu, a bisericii mănăstirii Doamnei. în 1552, Elena Rareş doar a înnoit această biserică, având hramul învierea Domnului (Voscrisenia). Această biserică domnească era deja mănăstire de călugări, ulterior închinată la muntele Athos, la mănăstirea rusească de acolo, a Rusicon-ului, prilej cu care îşi va schimba şi hramul, adoptându-1 pe cel al Sfântului Pantelimon.

Profesorul Emil Turdeanu se raliează părerii lui Iorga, afirmând că mănăstirea Doamnei a fost rodul ctitoricesc al Elenei Rareş, în preajma anului 1550. Mănăstirea fusese ridicată în afara oraşului, în satul care poartă azi acelaşi nume. Este invocat, cu acelaşi prilej, un Tetraevanghel moldovenesc, aflat la muzeul Rumianţev din Moscova şi publicat în 1842, pe una din pagini având următoarea însemnare: „în 7058 (1550 n.ns.), ieromonahul Kiprian, egumen şi stareţ, a cumpărat acest Tetraevanghel şi 1-a dăruit Sfintei Mănăstiri a Doamnei, numită Pantocrator, care e aproape de Botoşani¹⁴. Această însemnare e coroborată cu regestul unui document, din 1672, publicat de Iorga, prin care Ştefan Petriceicu - domnul Moldovei - confirmă nişte privilegii „mănăstiriiPantocrator, la Botoşani" şi în temeiul căruia, Iorga identifică această mănăstire cu cea a Doamnei¹⁵.

Emil Turdeanu alătură informaţia lui Iorga însemnării din Tetraevanghelul de la Moscova spre a conchide că, în 1552, când Elena Rareş a ridicat mănăstirea Doamnei, aceasta a fost pusă sub vocabula Pantocrator-ului. Mănăstirea Doamnei, continuă amintitul profesor, va fi ulterior închinată mănăstirii Rusicon, de la muntele Athos¹⁶, iar de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, conform unei tradiţii locale, invocată de profesorul Turdeanu, bunurile mănăstirii trec în proprietatea schitului vecin, al Agaftonului, care primeşte şi o parte din vecini. Ne vom referi ceva mai încolo la relaţiile dintre cele două mănăstiri menţionând doar că litigiul dintre părţi e foarte bine ilustrat şi documentar¹⁷şi îşi are începuturile încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi nu la finele aceluiaşi secol.

În legătură cu închinarea mănăstirii Doamnei la Rusicon-ul athonit, cu hramul sfântului Pantelimon, aceasta e mai presus de orice îndoială. O scurtă prezentare a lavrei ruseşti de aici este, credem, necesară, putând aduce lămuriri şi în problema ce formează subiectul prezentei lucrări. Pătrunderea în număr mare a slavilor la Sfântul Munte se face începând cu secolul al XI-lea, astfel încât, la jumătatea secolului al XIV-lea, Rusicon-ul intră sub oblăduirea sârbească, într-o vreme în care, de prin 1223, din cauza tătarilor, ajutoarele ruseşti ajungeau aici cu mare greutate¹⁸.

La 1381, Rusicon-ul e reconstruit în întregime de către cneazul Lazăr, fapt pentru care loan Comnenul, medic la curtea lui Constantin Brâncoveanu şi apoi episcop de Dristra îl numeşte pe Lazăr ca fiind ctitorul mănăstirii. Să reţinem anul 1381, an al refacerii din temelii a Rusicon-ului. De pe la jumătatea secolului al XV-lea, după cucerirea Constantinopolului de către turci şi ocuparea Semendriei sârbeşti (1459), Rusicon-ul trece sub oblăduirea domnilor munteni.

În condica mănăstirii Doamnei, publicată de T. G. Bulat, la 1930, este dată o serie de acte ale mănăstirii Doamnei, asupra cărora nu se face, însă, nici un comentariu. Primul e un ispisoc sârbesc, din 1381, an în care Rusicon-ul e refăcut de cneazul sârb Lazăr. Urmează, apoi, un ispisoc de la Radu voievod, din 12 iulie 1487, care e, în realitate, dania lui Vlad Călugărul, al Ţării Româneşti, prin care acesta dă „câte şase mii aspri pe an pentru hrana mănăstirii şi a noastră pomenire"¹⁹, iar luna este iunie şi nu iulie.

Bulat menţionează alte două ispisoace, de la loan Radu Voievod, adică Radu cel Mare al Munteniei, care în 1496²⁰ dă 3000 de aspri pentru mănăstire şi 400 pentru călători, iar la 12 februarie 1502 urcă dania la 4000 de aspri „spre a se pomeni în proscomidie părinţii mei, domnul Vlad şi monahia Eupraxia, apoi Domnia mea cu soţia Cătălina şi cu fraţii mei, Vlad şi Mircea, făcându-ni-se liturghie la ziua hramului cu colivă şi vin, aceasta o dată pe săptămână, până când vor vrea"²¹.

De acum înainte, ţarii ruşi trimit regulat ajutoare la Rusicon, până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când politica angajantă a Rusiei face să se oprească daniile la Sfântul Munte. Secolul al XVII-lea este un secol de declin pentru mănăstirea Pantelimon de la Athos. Călugării athoniţi întreprind adevărate pelerinaje în ţările române, căutând să pună capăt căderii în mizerie a mănăstirii, prin atragerea atât de necesarelor danii.

În anul 1626, patriarhul Constantinopolului, Chirii Lukaris, face un apel disperat către ţarul Rusiei, căruia îi solicită un ajutor grabnic, fară de care mănăstirea se va pustii. Cererile sale se adresează - în egală măsură - şi domnilor Ţărilor Române. Astfel, arhimandritul Macarie, reprezentant personal al patriarhului Chirii Lukaris, îl convinge pe domnul Moldovei, Moise Movilă, să închine Rusicon-ului biserica de lângă Botoşani, refăcută de Elena Rareş²². într-adevăr, la 10 iunie 1631, Moise Movilă întăreşte mănăstirii Doamnei, „lângă târgul Botoşanii, care acea mănăstire este mitocul Sfântului Munte, la Mănăstirea Ruşi (Rusicon, n.ns.)"²³, satul Costeşti, fost drept domnesc, aparţinător de ocolul târgului Botoşani. Un rezumat al actului este dat şi de T. G. Bulat²⁴.

Este posibil ca mănăstirea Doamnei de lângă Botoşani să fie una şi aceeaşi cu acea mănăstire a Doamnei, numită Pantocrator în însemnarea de pe Evangheliarul de la Moscova. Sigur este că, în nici un caz, aşa cum greşit afirmă Iorga, nu se poate pune semnul identităţii între Uspenia, o biserică emblematică pentru oraşul Doamnei şi această mănăstire a Doamnei, numită Pantocrator.

În primul rând, biserica Uspeniei a fost săvârşită în anul 1552 ,, în timp ce nota de pe Tetraevanghelul moldovenesc de la Rumianţev pomeneşte anul 1550²⁶. În al doilea rând, aceeaşi notă localizează mănăstirea numită Pantocrator în apropierea Botoşanilor, în timp ce biserica Uspeniei, alături de cealaltă ctitorie a Elenei, doamna lui Rareş, Sfântul Gheorghe, se află în centrul târgului medieval. în al treilea rând, din momentul ctitoririi ei şi până în zilele noastre, Uspenia a fost o biserică emblemă a Botoşanilor, în nici un caz mănăstire. Cum existenţa unei alte ctitorii botoşănene, având hramul Pantocrator-ului, nu este confirmată de nici un alt document, cea mai plauzibilă pare a fi ipoteza că mănăstirea Doamnei este una şiaceeaşi cu cea a Pantocrator-ului.

Se poate bănui că, o bună parte din secolul al XVII-lea, mănăstirea Doamnei a fost metoh al Pantocrator-ului athonit, ca urmare directă a decăderii Rusicon-ului. Putem presupune, de asemenea, că mănăstirea Doamnei a aparţinut Rusicon-ului şi Pantocrator-ului deopotrivă, ca urmare a unei presupuse ajutorări, de altfel frecventă la aşezările monahale athonite, pe care Pantocrator-ul a dat-o mănăstirii ruseşti, spre a-i asigura acesteia supravieţuirea, în schimb încredinţându-i-se veniturile mănăstirii Doamnei din Moldova.

La 10 iunie 1631, Moise Movilă întărea Mănăstirii Doamnei satul Costeşti, fost drept domnesc, „supus către târgul Botoşenilor"²⁷. Dania pare să fi fost mai veche, pentru că în condica Mănăstirii Doamnei este menţionat, fără a i se prezenta conţinutul, un ispisoc moldovenesc de la acelaşi Moise Movilă, având data de 22 septembrie 1630, când probabil domnul dăruia acest sat mănăstirii ce era metoh al Rusicon-ului~^b. Tot Moise Movilă voievod dă un ispisoc pentru vecinii care-i avusese mănăstirea Sf. Pantelimon, ispisoc doar menţionat, fără alte amănunte, în aceeaşi condică²⁹.

^NOTE

¹ Alexandru Papadopol-Callimach, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, în „Analele Academiei Române", seria II, tom VIII, 1886-1887, secţiunea II, p. 93-150.

² Nicolae Iorga, Documente relative mai ales la Botoşani şi împrejurimi din colecţia domnului Al. Callimachi, în Studii şi documente, vol. V, Bucureşti, 1903.

³Narcis Creţulescu, Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca din ţinutul Suceava, Fălticeni, 1903.

⁴ T. G. Bulat, Câteva ştiri despre Mănăstirea Doamnei de pe lângă Botoşani. în „Arhivele Basarabiei", an II, nr. 11/1930, p. 228-234.

⁵Constantin N. Tomescu, Tablou de 40 de mănăstiri şi schituri din Moldova şi cu arătarea moşiilor ce aveau ele în 1812, în „Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău", voi. XXIII, 1993, Chişinău

⁶ Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la Mănăstirile din sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940.

⁷ Emil Turdeanu, Un Monastère moldave oublié. Le monastère de la princesse (1550), în „Revue des Etudes Slaves", 30 (1953), p. 98-100.

⁸ Nicolae Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova, Bucureşti 1968.

⁹ Al. Papadopol-Callimach, op. cit., p. 135.

¹⁰ N. Iorga, op. cit.. p. 651.

¹¹ Ibidem.

¹² N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p. 170.

¹³ Narcis Creţulescu, op. cit. , p. 52.

¹⁴ Emil Turdeanu, op. cit. . p. 99.

¹⁵ Hurmuzaki, Documente, XIV, 1913, p. 211.

¹⁶ N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 217, nr. 30.

¹⁷ Arhivele Statului Bucureşti (în continuare ASB), Fond Schitul Agafton, pachetul 1/6, 9, 12, 76. Teodor Bodogae, op. cit., p. 29.

¹⁹ Hurmuzaki, op. cit., XIV, p. 41, nr. 90.

²⁰ Ibidem, p. 42.

²¹ Ibidem, p. 44.

²² Teodor Bodogae, op. cit. , p. 296.

²³ N. Iorga, Studii şi documente, V, nr. 30, p. 217; menţ. la Arhivele Statului Iaşi (în continuare ASI), Documente, CCLXXXlI/2, nr. 1-2.

²⁴ T. G. Bulat, op. cit., p. 229.

²⁵ N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, p. 170.

²⁶ Emil Turdeanu, op. cit. , p. 99.

²⁷ N. Iorga, op. cit., vol. V, p. 217, nr. 30; menţ. la ASI, Documente, CCLXXXII/2, nr. 1-2.

²⁸ T. G. Bulat, op. cit., p. 233, nr. 10.

²⁹ Ibidem. Prin uricul din 25 aprilie 1632, Alexandru Iliaş voievod întărea mănăstirii această danie şi miluire (ASI, Documente, CCLXXXII/2, nr. 3); o menţiune, fară nici o precizare suplimentară, este cea despre „Hrisovul lui Vasilie (Lupu, n.ns.) voievod, pentru milă la mănăstirea Sf. Pantelimon"(ASB, Mănăstirea Bârnova, VI/22, nr. 41).

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici