Revista Forum cultural, anul VI, nr. 1, martie 2006 (20)

Ediţia din acest an a „Zilelor Eminescu" a debutat în ziua de 14 ianuarie la Vorona, locul de naştere a mamei poetului, cu o şezătoare literară la care au participat scriitorii: Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, George Vulturescu, Vasile Spiridon, Miliurko Vokadinovic, Munir Mezyed, Geliu Dorian, Lucian Alecsa, Nicolae Corlat, Ciprian Manolache.

În dimineaţa zilei de 15 ianaurie, în Sala de consiliu a Primăriei municipiului Botoşani a avut loc şedinţa extraordinară a Consiliului local Botoşani, la care au fost invitaţi să participe toţi scriitorii prezenţi la Botoşani, şedinţă care a aprobat acordarea titlului de cetăţean de onoare poetului laureat al ediţiei de anul acesta. A urmat apoi depunerea de jerbe de flori la statuia poetului din faţa Teatrului „Mihai Eminescu" din Botoşani. La Galeriile „Ştefan Luchian" a fost vernisată expoziţia de grafică Ligia Macovei, moment la care au participat şi foştii laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu", Ileana Mălăncioiu (1995) şi Cezar Ivănescu(1999), care au vorbit despre importanţa premiului şi a poeziei. La Biserica Uspenia, în care a fost botezat Mihai Eminescu, a fost susţinut un Te Deum. La Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu" au avut loc mai multe momente dedicate aniversării poetului: anunţarea nominalizărilor pentru Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu", opera prima, recitalul foştilor poeţi laureaţi ai acestui premiu prezenţi la Botoşani (Dan Bogdan Hanu, Răzvan Tupa, Teodor Dună, Dan Sociu, Dan Coman, Claudiu Komartin), lansarea Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...", ediţia a XXV-a, prezentarea cărţilor de poezie semnate de Varujan Vozganian şi a unui nou volum dedicat memoriei lui Nichita Stănescu, semnat de Laurian Stănchescu, recitalurile poeţilor străini invitaţi la Botoşani, Miliurko Vokadinovic şi Munir Mezyed, precum şi lansarea CD-ului „Eminescu...după Eminescu" de Ion Caramitru. Seara, în sala de spectacole a Teatrului „Mihai Eminescu" a avut loc gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu".

GABRIELA MELINESCU - PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE „Mihai Eminescu" pe 2005

Juriul de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu", format din Mircea Martin (preşedinte), Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Ion Pop şi Al. Călinescu, în urma nominalizărilor primite de la Botoşani, care i-a avut ca titulari pe poeţii Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Cristian Simionescu, Mircea Dinescu şi Ion Mircea, a hotărât acordarea premiului pentru anul 2005 poetei Gabriela Melinescu, care, în prezent, locuieşte în Suedia. Decernarea premiului a avut loc, în prezenţa primarului municipiului Botoşani, Cătălin Flutur şi a preşedintelui juriului, Mircea Martin, cît şi a unui numeros public iubitor de poezie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu" din Botoşani, devenită de cincisprezece ani locul de decernare a celui mai rîvnit premiu literar din România. Poeta a primit şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani.

Festivitatea a început cu decernarea premiilor pentru opera prima. Aici au fost nominalizaţi poeţii Dumitru Bădiţa, Iulia Balcanaş, Diana Geacăr, Oana Cătălina Ninu, Andra Rotaru, Mihai Curtean şi T.S. Khasis. Juriul, format din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea A. Diaconu, Al. Cistelecan, loan Holban, Daniel Cristea Enache şi Vasile Spiridon, a acordat premiul poetei Oana Cătălina Ninu, pentru cartea „Mandala", editura Vinea, 2005, şi ex equo, poetelor Diana Geacăr, pentru cartea „bună sunt diana şi sunt colega ta de cameră", editura Vinea, 2005, şi Andra Rotaru, pentru cartea „într- un pat sub cearşaful alb", editura Vinea, 2005.

Gala a continat cu un recital din poezia lui Eminescu, susţinut de actorul Ion Caramitru şi de un concert de muzică tradiţională, intitulat „Deasupra-i cer de stele", susţinut de orchestra „Rapsozii Botoşanilor", dirijată de Ioan Cobâlă.

Oricum, mai convingătoare decât toate este prezenţa în necropolă a celor 100 de morminte creştine (din totalul de 520 de morminte de incineraţie şi înhumaţie), atestând o comunitate numeroasă, care, evident, şi-a construit aici un lăcaş pentru practicarea cultului. Acestea secaracterizează prin două aspecte esenţiale: orientarea V - E, cu unele deviaţii ale mormintelor şi lipsa aproape totală a inventarului funerar. Ele sunt grupate, în marea lor majoritate în partea nord-vestică a necropolei, o grupare destul de însemnată fiind descoperită în partea ei estică (fig. 1 ).

Apariţia acestor morminte atestă activitatea misionarilor creştini în zonă, cele două elemente amintite mai sus fiind o caracteristică a ritului creştin de înmormântare.

Am precizat mai sus lipsa, aproape totală, la mormintele creştine, spre deosebire de cele păgâne (care aveau orientarea generală nord-sud şi caracterizate de depunerea de ofrande de animale, obiecte de port şi de podoabă şi vase cu alimente), a inventarului funerar. La Mihălăşeni au fost descoperite însă în morminte creştine şi oase de animale provenind de la ofrande. De asemenea în câteva dintre morminte au fost descoperite şi câteva obiecte (un fragment dintr-o oală din pastă fină lucrată la roată, un colier de mărgele de sticlă polifaţetate, o fibulă şi pahare de sticlă).

Astfel de înmormântări s-au mai practicat şi în alte zone ale culturii Sântana de Mureş-Černjachov. În necropola de la Călăraşi, mormântul 1, orientat V-E, avea un inventar format dintro amforă descoperită pe piept, o fibulă şi 7 mărgele; în necropola de la Boanca - Călăraşi, un mormânt orientat VSV - ENE avea ca inventar un pahar conic de sticlă şi o amforă romană. Analogii găsim şi în necropola de la Argamum, unde, în mormânUil 4, orientat V-E şi datat în prima jumătate a secolului V, au fost descoperite, în afară de 2 fibule şi 1 cercel, oase provenind de la ofrande alimentare, practică ce a fost considerată drept reminiscenţă barbară în atitudinea religioasă a unor indivizi recent creştinaţi. în necropolele culturii Sântana de Mureş - Černjachov asemenea situaţii sunt totuşi destul de rar întâlnite. Motivul ar putea fi creştinarea treptată a unor grupe de persoane din comunităţile respective, care au putut fi convinse să adopte temeinic dogmele şi ritualurile de înmormântare impuse de biserica creştină. Reţine atenţia faptul că în mormintele considerate creştine persistă obiceiul, destul de rar întâlnit însă, al depunerii de vase folosite pentru băut, mai ales lângă partea superioară a corpului, în special la cap.

Merită amintită aici o situaţie interesantă în necropola germanică descoperită la Vron, în extremitatea vestică a continentului, pe ţărmul Atlanticului şi datată în secolele IV -VII, unde există o delimitare clară în două sectoare, cel de vest cu 110 morminte (9 de incineraţie şi 101 de înhumaţie), acestea din urmă fiind orientate aproape exclusiv

pe direcţia N-S şi cel de est, numai cu morminte de înhumaţie orientate aproape exclusiv V-E (cu excepţia a 3 morminte). Sectorul de vest fost datat între sfârşitul secolului IV şi mijlocul secolului V, iar cel de est între secolul V şi sfârşitul secolului VII. Această situaţie se explică prin creştinarea forţată, în masă, a populaţiei, fapt reflectat în necropolă prin schimbarea bruscă a unui rit funerar tradiţional. Această schimbare de religie nu a afectat însă şi depunerea de inventar funerar în morminte, astfel că în sectorul de est, creştin, al necropolei de la Vron întâlnim ritualul păgân al depunerii de monede ca obolul lui Charon. De asemenea prezenţa în morminte a fibulelor, cataramelor, paharelor de sticlă, pieptenilor, pensetelor, mărgelelor, topoarelor, vârfurilor de săgeţi şi a altor obiecte ne atestă un anumit conservatorism, mult mai accentuat decât în cazul culturii Sântana de Mureş - Cemjachov, care indică un fenomen al rezistenţei îndelungate ale vechilor cutume păgâne în creştinism.

Menţionăm că diferenţa între modurile de creştinare din cele două zone ale Europei - adică cel treptat, în est, şi cel rapid şi forţat, practicat în vest - se reflectă şi în modul de dispunere a mormintelor în necropole. Astfel, dacă la Vron mormintele creştine sunt grupate în zona estică, delimitată foarte clar de cea a grupei de morminte utilizate de către germanicii păgâni, în arealul culturii Sântana de Mureş - Černjachov, deşi există în necropole zone de concentrare masivă a mormintelor creştine, acestea se găsesc în număr mai mare sau mai mic şi în alte sectoare ale necropolelor, amestecate cu cele de tradiţie păgână, cazul cel mai elocvent fiind cel al necropolei de la Mihălăşeni. La Leţcani mormintele creştine sunt puţine la număr şi se află grupate în centrul necropolei. La Budeşti ,în Basarabia, deşi o grupare de morminte caracteristice apare concentrată în sectorul estic, există destule morminte creştine amestecate cu cele orientate N-S în alte sectoare.

O importanţă particulară pentru înţelegerea fenomenului de răspândire a creştinismului în zonă o are la Mihălăşeni mormântul de înhumaţie nr. 123 (fig. 2), în care s-au descoperit, pe lângă scheletul deranjat al unei fetiţe de circa 7 ani (infans 1), 14 vase de ofrandă, fibule, un pieptene, mărgele, un vas roman de sticlă (unguentarium), precum şi trei medalioane romane de sticlă. Medalioanele nu sunt caracteristice culturii amintite, fiind deocamdată unicate şi ne ajută la încadrarea cronologică a mormântului respectiv. Astfel, unul din medalioanele în discuţie, reprezentând imaginea unui bust feminin văzut din faţă, cu analogii în necropola romano - bizantină de la Callatis (Mangalia) este foarte asemănător cu efigiile imperiale de pe monedele romane de la sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V.

Un alt medalion, cu reprezentarea unei broaşte ţestoase, are analogii tot în necropola de la Callatis, unde o piesă identică este datată în aceeaşi perioadă. Cea mai valoroasă piesă din acest grup este însă un medalion din sticlă reprezentând o scenă biblică cu Daniel în groapa cu lei. Daniel, văzut din faţă, stă în picioare între doi lei, cu braţele ridicate în semn de rugăciune. Leii se află în poziţia cu spatele spre Daniel, cu capetele întoarse spre acesta. Scena este înscrisă, ca şi la celelalte două medalioane, într-un cerc subţire în relief, cu diametrul de 1,2 cm, rămânând o bordură de 0,3 cm, în exterior (fig. 3).

Pe teritoriul României, a mai fost descoperită o singură piesă reprezentând pe Daniel, la Izvoarele, jud. Constanţa, pe un sigiliu de plumb, datat în secolul al V-lea.

Asemenea medalioane de sticlă sunt extrem de rare în afara graniţelor romane. Sorgintea lor este fară îndoială romană, fiind executate în anumite centre meşteşugăreşti din Siria şi Egipt. Reprezentări umane sau zoomorfe realizate pe sticlă sau alte materiale, au circulat în nordul Mării Negre şi în secolele anterioare, Astfel, scarabei pe faianţă au fost descoperiţi în curganul 6 din necropola sarmată de la Soroćinska, figurine umane pe medalioane din faianţă egipteană au fost găsite în spaţiul nord- pontic.

Ele au mai circulat şi în alte spaţii, ca de exemplu în Panonia, unde, în necropola de la Keszthely - Dobogö s-au descoperit medalioane cu reprezentarea unui leu mergând şi al unei broaşte ţestoase, ca şi în alte regiuni ale Imperiului roman, unele având reprezentări de certă factură creştină, cum ar fi diferite tipuri de cruci, arborele vieţii, peşti, cocoşi, păuni, porumbei, ramură de măslin, scena Bunului Păstor, sau în regiunile germanice din nordul continentului. Tot la Mihălăşeni, în mormântul 469, într-un colier purtat de o femeie de vârstă matură (25-30 ani) s-a descoperit un medalion de metal de formă romboidală, cu înălţimea de 2,1 cm (cu veriga de atârnare), având incizat pe una din părţi o cruce. El a fost descoperit împreună cu un alt medalion de metal, alături de 22 mărgele de sticlă, pe o parte fiind ştanţată o grupare circulară de 9 perle, iar a zecea în poziţie centrală(fig. 4).

Asemenea medalioane, după câte cunoaştem, sunt şi ele unicate în cadrul culturii. Ele se găsesc însă în epocile anterioare, pe teritoriul Poloniei, datate în secolele III şi IV, în Crimeea, unde asemenea medalioane au fost datate în secolele I-III d. Chr. sau în regiunea Doneţului, unde, într-un mormânt din curganul I, datat în secolele II-I î..Chr., de la Vasilevka, au fost desoperite două medalioane din aur cu efigia Afroditei, cu analogii în nordul Mării Negre.

Remarcăm că pe unele dintre vasele descoperite în necropola de la Mihălăşeni s-a descoperit incizat semnul crucii (Ml27, fig. 5), însă nu putem avea certitudinea absolută, ca şi în cazul medalionului din metal, pe care a fost găsit incizat acelaşi semn, medalion descris mai sus, că ar atesta elemente de creştinism în zonă.

Trebuie menţionat aici că, analiza amănunţită a uriaşului volum de informaţii oferit de această necropolă ne-a permis să stabilim cu oarecare aproximaţie că apariţia primelor elemente creştine în zonă poate fi situată pe la mijlocul secolului IV, şi, luând în consideraţie perioada de timp în care a mai existat necropola şi numărul de morminte creştine (circa 100) se poate concluziona că aici a existat o comunitate creştină foarte puternică. Revenind însă la mormântul 123, amintit mai sus, trebuie să remarcăm că cele două medalioane, având reprezentate un bust feminin şi o broască ţestoasă sunt de tradiţie păgână, iar al treilea, pe care s-a realizat scena cu Daniel în groapa cu lei, este o certă descoperire paleocreştină, de fapt, prima şi cea mai veche piesă paleocreştină (cu excepţia pieselor din enclava romană de la Bărboşi, datate în sec. III d. Chr.) de la est de Carpaţi. Orientarea nord-sud a mormântului precum şi inventarul foarte bogat, cuprinzând printre altele şi numeroase vase de lut şi oase de animale de la ofrande de carne, reprezintă practici funerare ale unor indivizi ce nu adoptaseră încă religia creştină. Totuşi, situarea mormântului într-o zonă cu morminte lipsite de inventar şi orientate vest-est, aşadar înmormântări după rit creştin, arată că la acea dată, creştinismul pătrunsese deja la o parte a populaţiei din Moldova de nord. Situaţia descoperită în necropola de la Mihălăşeni, ca şi altele din zonă, în care morminte de rit creştin şi acelea de rit păgân coexistă în acelaşi spaţiu al necropolei şi în care aceeaşi persoană poartă asupra sa deopotrivă piese cu reprezentări creştine şi păgâne, este de natură să dezvăluie convieţuirea vechilor credinţe şi practici păgâne cu creştinismul incipient, precum şi o toleranţă încă foarte largă la vremea respectivă. Iată, deci, o sumă de elemente care, coroborate cu izvoarele scrise, pun într-o nouă lumină începuturile formării poporului român, pe baze creştine certe, ca şi caracterul complex al relaţiilor dintre populaţia din Moldova şi lumea romano-bizantină la sfârşitul secolului IV şi începutul secolului al. V-lea.

Chiar în dreptul actualei intrări sudice a pronaosului s-a găsit cripta 4/2001 (Pl. V; fig. 30), imediat lângă decroşul fundaţiei bisericii, cu pereţii verticali făcuţi, fiecare, din câte o lespede de piatră aşezată pe cant şi acoperit, toate, cu o altă lespede dispusă - de această dată – orizontal (125x4x8 cm). Cripta nr. 4, aici în discuţie, a adăpostit mormântul unei fetiţe, descoperit în situ, dar cu osemintele sub formă de pulbere. Inventarul funerar - pe lângă cercei şi năsturaşi (Pl.VII.b) - cuprindea 19 piese monetare (fig. 31; Pl.VI.a) perforate şi cusute pe fostul veştmânt (din care s-au mai păstrat doar mici fragmente). Mormântul este databil post 1526 şi asigură - prin caracteristicile întrunite - componenta laică a necropolei de la interiorul bisericii ¹⁸

Cripta 2/2001, de foarte mari dimensiuni, făcută din zidărie de cărămidă (25xl3x5cm) şi acoperită cu boltă, adăpostea mormântul unui personaj care făcuse parte din înalta ierarhie eclesiastică. Ea intervine cu puţin înainte de amenajarea pardoselii moderne din lespezi de piatră, în condiţia în care dezafectează aproape toate criptle 2 şi 5 (Pl.V; fig.32).

Dislocată din locul iniţial de amplasare (care nu poate fi nici măcar dedus) a fost găsită o mare piatră funerară (165x66/65x27 cm), dispusă pe cant (la W- 200 cm ).

Faţa pietrei, aflată în bună stare de conservare, avea inscripţia funerară desfăşurată marginal, dăltuită cu frumoase şi clare caractere slavone (fig.33). câmpul pietrei este împărţit în trei zone egale, decorate fiecare cu câte 4 palmete în relief plat. Textul inscripţiei funerare, în traducere, este următorul: ,Acest mormânt este al robului lui Dumnezeu Nurod, vornic de Botoşani, care s-a săvârşit - veşnica lui pomenire - la veşnicele lăcaşuri în anul 7000" (1492). Vom reveni, mai târziu, asupra discuţiile pe care le comportă o atare descoperire.

Alte înmormântări, practicate în groapă simplă şi sicriu, cu fragmente vestimentare sau accesorii vestimentare încă păstrate, ca şi alte morminte fără nici un inventar, demonstrează ntensa folosire a spaţiului funerar disponibil la interiorul bisericii.

Din toate cele de mai sus rezultă că înmormântările la interiorul bisericii sau practicat în trei etape distincte, şi anume:

- înainte de construirea bisericii (înhumările 6 şi 9, aşa cum am specificat deja la momentul potrivit), morminte care (dimpreună cu Inh. 12) au aparţinut necropolei anterioare bisericii zidite în anii 1496-97 şi care au fost cuprinse ocazional - la interiorul acesteia;

- in decursul secolelor XVI-XVII (înhumările 1-5, 10, 11 şi criptele 3 şi 4);

- începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după instituirea mănăstirii (înhumările 7,8, criptele 2 şi 3; fig. 34).

Aparent, gospodăria familiei Eminovici îşi mişca nestingherit roţile, dar scârţâitul acestora devenea din ce în ce mai puternic. In noianul de griji mai erau totuşi speranţe, dar vestea morţii lui Ilie, fratele poetului, căzu ca fulgerul, spulberându-le cu totul. La 28 decembrie 1862, Ilie a murit la Bucureşti, unde fusese elev la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie a lui Carol Davila. Şi fie că au fost anunţaţi prea târziu, fie că nu au putut ajunge, nimeni de la Ipoteşti nu a fost de faţă la înmormântare. în sufletul lui Eminescu s-a produs atunci întâia fisură. Durerea însă îi va fi dublă, căci în toamna anului 1863 s-a îmbolnăvit şi iubita sa. Spre ea i se îndreaptă ruga şi ochii-nlăcrimaţi: "O, numi muri, o, nu-mi muri, iubită, / C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci, / Mi-aş sfărâma viaţa-n jalea ce mai cumplită, / Şi de durere n-aş putea muri /[...]/ Oh, numi muri, te rog, căci tot ce-n lume / Eu am iubit murit-au prea curând". Dar ruga nu ia fost primită "Şi în convoi de iluzii ce luminau ca stele, / A fost la groapă dusă speranţa vieţii mele". Pustiul s-a aşezat iarăşi pe umerii poetului: "Şi când gândesc la viaşa-mi îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură". Nimeni nu mai râdea nici acasă. Maria murise la şapte ani, iar Ruxandra la o lună; dar să-ţi moară copilul tocmai atunci când stă în pragul veţii? Deocamdată însă, cei din familia Eminovici sunt tari. Cine ştie ce va fi fost în sufletele lor? Tatălui, prins cu treburile moşiei şi ale familiei, i se va fi cicatrizat, în timp, rana. Mai greu i-a fost Ralucăi, singură acasă, cu gândurile şi cu firea sa, de o sensibilitate extremă, dar tinereţea i-a dat puteri să reziste. încă o vreme.

La ce bun pentru Mihai să mai stea acasă, în atmosfera aceea apăsătoare? Şi jalea îi era cu atât mai mare, cu cât cimitirul era aproape, în spatele bisericuţei, la doar câţiva paşi de casa părintească. Ipoteştii, pe care-i dorise într-atât încât făcuse de două ori drumul pe jos de la Cernăuţi spre casă, deveniseră de nesuportat. S-a angajat deci sufleor, în trupa Tardini - Vlădicescu, şi a plecat din nou la Cernăuţi şi mai apoi prin ţară. Departe de casă nu a putut rămâne însă pentru multă vreme, aşa că, la puţin timp după aceea, s-a angajat practicant la Comitetul permanent. în vara anului 1865, când avea cincisprezece ani, a plecat de la Ipoteşti cu Matei, fratele său, să viziteze Dumbrăvenii, pe care-i ştia doar din povestirile părinţilor. în iarna aceluiaşi an, îl găsim din nou la Cernăuţi, stând în gazdă la dascălul Aron Pumnul şi având grijă de biblioteca gimnaziştilor. Cu gândul la Ipoteşti şi cu dorul ce-i măcina amarnic sufletul scrie Din străinătate.

Acasă însă traiul era cumplit, împinşi de foame, în plină iarnă, loan Iminovici şi cumnatul său, Procop Smocot, au venit să ceară ajutorul rudei lor, ajunsă căminar. "Şi ne-a luat fratele George şi nea dat de mâncare şi de băut, apoi a pus să ni se umple sacii cu păpuşoi. Ne-a mulţumit şi ne-a omenit cu de toate, numai în casa lui nu ne-a luat, că noi eram ţărani, iar el era boier şi domn mare şi se ruşina să-i arate cucoanei lui din ce oameni se trage". E lesne de înţeles că Eminovici i-a primit în atenansă, bucurându-se, desigur, să arate - şi poate să-şi demonstreze sieşi - că a ajuns mai bine ca alţii şi nutrind încă speranţa că şi necazurile lui se vor spulbera şi că va putea descurca iţele datoriilor numai de el ştiute.

Soarta însă nu i-a lăsat răgaz nici căminarului şi nici lui Mihai. Pe acesta din urmă 1-a încercat din nou, căci pe 11 ianuarie 1866 a murit Aron Pumnul, profesorul de care se simţise atât de legat spiritual. Tânărul nu mai avea ce să caute la Cernăuţi: "Gimnaziul superior - va spune Aglaia într-o scrisoare către Maiorescu - nu l-au terminat [...] din disperare că murise Pumnul. îmi aduc aminte că după înmormântarea lui [...] şi- au depus cărţile sub un scaun în grădina publică, şi-au plecat spre casa părintească. întrebat de părinţi de ce au fugit de la şcoală, el, plângând răspunse: «Mai mult n-am ce face în Cernăuţi - Pumnul nu mai este - au murit». Părinţii, în loc să-l mustre, au plâns şi ei; noi copiii, văzând că plâng părinţii, începurăm şi noi.

Aşa că Mihai a luat drumul Blajului, la studii, "într-o zi frumoasă de vară [...], pe drumul cel mare împărătesc ", după ce a trecut pe la mormântul celor dragi. De-acum, va mai veni la Ipoteşti sporadic. O dată, în iulie 1869, când s-a împăcat, probabil, cu tatăl său, căci erau oameni în toată firea şi puteau discuta, cu atât mai mult cu cât Mihai publicase deja versuri, fapt ce-1 facea pe căminar mândru de fiul său. In vara aceea, Eminescu a cules folclor din "natala vâlcioară", cu un şi mai accentuat simţ al răspunderii, fiindcă era deja membru al soceităţii "Orientul", patronată de Gr. Grandea. Va mai veni în sat şi prin iulie-august 1871, în febra pregătirii serbării de la Putna. In 1872, a stat mai mult acasă şi a scris din nou. Acum va surprinde şi în proză Ipoteştii pe care-i cântase cu atâta poezie: "Caracterul vieţii de sat este liniştea şi tăcerea. Ziua oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colbul drumului, babele de tot bătrâne şed torcând la umbră, pe prispă, şi moşnegii adunaţi la crâşmă îşi petrec restul vieţii lor bând şi vorbind. Abia seara, când satul devine centrul vieţii pământului ce-l înconjoară se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică şi împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede şi aurite pe jumalţul cel adânc şi albastru al cerului, buciumul se aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carele vin cu boii obosiţi, scârţâind din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sărei. Tălăngele turmelor, apa făntânelor, cumpănele sună, scrânciobul scârţâie-n vânt, câinii încep a lătra şi prin armonia amestecată s-aude plin şi lănguros sunetul clopotului care împle inima cu pace. ".

În septembrie 1872, după ce a citit "Junimii" două noi poezii, Înger şi demon şi Floare albastră, Eminescu s-a întors la Ipoteşti, cu mândria că Societatea îi acordase un stipendiu de zece galbeni lunar, ca să-şi urmeze studiile la Berlin. Se va fi bucurat, probabil, în sfârşit şi căminarul. Mihai însă, aşa cum mărturiseşte fratele său, Matei, într-o scrisoare adresată în 1909 lui Corneliu Botez, era "tot gânditor, vorbea el, spunea, rădea, dar iar rămânea gânditor ". S-a mai întors în sat şi în octombrie 1874, pentru cinci zile, în postura de director al Bibliotecii din Iaşi, ca să lămurească datoriile lăsate de Şerban, după moartea acestuia la Berlin. De astă dată, tatăl său era plecat după Aglaia şi Harieta, surorile poetului, pe care le crezuse pierdute prin lume, cheltuind cu această ocazie vreo trei mii de florini, venitul pe trei ani al căminarului. Când Eminescu revine, doi ani mai târziu, în 1876, îşi găseşte mama bolnavă şi pleacă zdrobit, pentru a se întoarce pe 15 august, la înmormântare. Un tei sădit de poet stă şi astăzi drept la căpătâiul mormântului. Chiar a doua zi, pe 16 august, răscolit de amintiri atât de dragi, Eminescu scrie pe spaţiul liber al unei petiţii începute şi neterminate: "O, dulce înger blând, / Cu ochi uimiţi de mari, / La ce mai reapari / Şi-nneguri al meu gând? / Părea că te-am uitat / Că-n veci n-oi auzi / Că-mi aminteşti o zi / Din viaţa mea de sat.". Nu mult după aceea se va naşte elegia O, mamă.

Dar şirul durerilor legate de Ipoteşti avea să continue, căci, în februarie 1878, tatăl său a fost nevoit să vândă moşia. "Pierdut e totu-n zarea tinereţii / Şi mută-i gura dulce-a altor vremi", spunea Mihai cu lacrima şiroindu-i şi dorind doar "Să mă culc cu faţa-n sus / Şi să dorm, dormire-aş dus...". Se ridică însă şi de astă dată şi face eforturi disperate să împrumute bani ca să salveze moşia. Când abia reuşeşte să aducă suma cuvenită, probabil după dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi, la 5 iunie 1883, vin altă nenorocire, căci pe 8 ianuarie 1884 moare căminarul Eminovici, la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, şi la câteva săptămâni după aceea, pe 7 martie 1884, Nicu, unul dintre fraţii poetului se împuşcă, aşa cum o făcuse şi Iorgu, tot la Ipoteşti, cu unsprezece ani în urmă. Unde mai încăpea atâta suferinţă? Copilăria şi Ipoteştii îi sunt în suflet din ce în ce mai departe: "E mult de-atunci, Harieta, de când eram copii mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate pe lumea asta...". "Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti... Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme... Ne trezim şi murim cu cu ele... ".

Prin măsurile acestea veniturile casei comunale au crescut fapt ce a determinat Eforia să treacă la realizarea practică şi a dotării oraşului cu instrumentele pojarniceşti. Astfel, la 29 iulie 1832, ea raportează departamentului că ,,pentru două tulumbe s-au încheiat contract cu însuşi maistru de la fabrica din Austria după pruba ce au adus una şi la Fălticeni, care prubuluind-o neguţitorii trimeşi de aice înadins, aruncă apa în sus pînă la 18 stînjeni sînt celi mai bune tulumbe de care pînă acuma s-au adus în Moldova. Tocmala ne este 170 galbeni blanci amîndouă şi vama Moldovei -să plătim. Una ce o are gata are să o aducă pînă într-o lună, şi ceilantă la trii luni"¹². Drept răspuns, la 11 august^13, şi la 11 septembrie¹⁴ Departamentul ordonă Eforiei Botoşani „să se silească a înjgheba toati uneltili apărătoare di foc cu cît se va putea mai îngrabă fiind una din celi mai vajnice şi mai însămnătoare trebuinţi decît toati altili la siguranţa oraşului ".

Ordinele erau însă tardive pentru că - aşa cum se specifică într-un izvod de cheltuielile neapărate pe ultimele 3 luni ale anului 1832 - Eforia pusese deja în lucrare aceste unelte, adică 6 sacale, 20 căngi şi 20 topoare, 5 căruţe noi ş.a. stabilind şi lefurile oamenilor ce le vor mînui.¹⁵

Nu cunoaştem data exactă cînd s-au terminat de făcut toate aceste unelte. In orice caz ele erau gata la sfîrşitul anului 1832 căci la un ordin al departamentului din 24 aprilie 1833¹⁶ în care se cerea Eforiei să trimită un izvod de toate uneltele pojarniceşti şi să-şi mai procure încă 4 care cîte 2 boi, dacă nu Ie are, Eforia întreabă pentru ce sînt necesare aceste care deoarece ea „pentru ce au avut nevoie au şi închipuit a sa gospodărie încă din anul trecut".¹⁷

De la an la an această „zestre" a sporit. Astfel, însemnarea de toate lucrurile pojarniceşti pe care Eforia Botoşani o preda comisarului Neculai Teodor la 13 aprilie 1834 cuprindea: 2 tulumbe cu tot tacmul lor, 20 de topoare, 20 de căngi, 2 sacale cu cotigile lor pe lîngă tulumbe, 4 săcăluţe de mînă cu cotiugile lor, 4 cofe la sacale, 8 căzi mari ce stăteau în piaţă pline cu apă, 6 cai cu harnaşamentul complet şi alte lucruri mai mărunte, în total „97 bucăţi care toati aceste lucruri se află bune, sănatoasă la Eforia Botoşani'.¹⁸ In 1835 numărul sacalelor creşte la 10, al cofelor la 10, ai cailor la 17, se mai adaugă 1 căruţăde cărat gunoi şi 2 cu cîte 2 cai pentru cărat fin ş.a.¹⁹

Conform statului nominal al cancelariei Eforiei,²⁰ în 1833 oamenii cu atribuţii în paza contra incendiilor erau: 1 comisar, 2 tulumbagii din care unul era „tulumbagi - baş", 2 clopotari care stăteau de veghe permanent în turnul bisericii catedrale, dînd alarma în caz de primejdie prin tragerea clopotelor, 2 homari, 8 sacagii precum şi 24 ciocli şi 20 fanaragii care erau datori să sară în ajutor în caz de incendiu.

Foarte interesante sunt documentele care se referă la măsurile luate de Eforia şi Poliţia Botoşani pentai prevenirea incendiilor.

Astfel în 1832 Eforia opreşte pe negustorii care prefac rachiul de a încălzi clădirile lor cu foc de lemne. Negustorii, înţelegînd scopul luării acestor măsuri, se obligă să lucreze, în viitor, cu mangal."²¹

La sfîrşitul anului 1833, aprinzîndu-se o dugheană de la o ursoaică, Eforiaordonă Poliţiei ca la toţi aceia ce au ursoaice prin poduri, să le strice, obligîndu-i să-şi facă hogeacuri tencuite, ceea ce Poliţia, la 27 ianuarie 1834, raportează că a şi executat ,Făcîndu-le neguţitorilor cunoscut de a fi cu priveghere, tăind (finind) şi toati uneltili pentru foc, adecă apă, căngi, odgoane şi 2 2 scări..

Departamentul Treburilor Dinlăuntru a trimis şi el o serie de „instrucţiuni" Vorniciei Botoşani motivate de faptul că Tîrgul-Frumos, la 18 februarie 1834 s-a prefăcut în cenuşă, printre altele şi din cauză că nu fuseseră luate măsuri preventive. Aceste „instrucţiuni prevedeau, de asemenea, ca fiecare proprietar de casă sau de dugheană să aibă cange, odgoane, scară, vase cu apă, şi hogeacul bine curăţit. Se mai hotăra „a nu se face focuri pe afară, prin şuri şi alte locuri unde poate aburi vint, anufi slobozi vezăteii, a umbla cu liuleile aprinse prin grajduri şi locuri cu fin, să nu să ingăduiască pe nimeni, orice faţă ar fi, să umble cu ciubucurile aprinse prin uliţi şi mahalale ci numai în casă a se afumi".²³

O măsură deosebită a Eforiei Botoşani a fost aceea ca toţi meşterii „care lucrau fierăria cu foi şi ciocane prin paratei de lemn printre dughenele şi casele acoperite cu stuh din mijlocul tîrgului să fie îndepărtaţi spre marginea acestuia ".²⁴

Însă, cu toate că poliţia facea „necontenit publicaţii în toate zilele cu batere de dărăbană spre auzul tuturor"²⁵al acestor depoziţii, unii dintre negustori - şi în special supuşii străini - nu voiau să se conformeze spre a nu face cheltuieli în plus, ceea ce pe de o parte atrăgea dese mustrări ale Eforiei către Poliţie,²⁶ iar pe de altă parte au provocat mai multe începuturi de incendii care nu s-au extins tocmai datorită intervenţiei prompte şi eficace a pojarnicilor.

Aşa de ex. la 18 mai 1833 Eforia raportează Departamentului că în ziua de 30 aprilie „pe la ceasurile 6 de noapte s-a iscat un foc straşnic din dosul dughenilor din pliaţul tîrgului, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, în ceasul ce au ajuns şi tulumbele cu alte unelte de foc, îndată s-au stins focul; asemenea şi la un han al lui Zadurovici ce i-au dat foc un frate al lor²⁷lipsit de minte . Tot aşa, raportînd Vorniciei despre focul iscat la casele lui Iosup Meir în 28 august 1834, Eforia arată că „nici cum nu s-a găsit la acesta apă cu cadă şi alte instrumente", şi de aceea două zile nu se vor înjgheba toate aceste, la revizaţia (controlul) ce se va face, unii ca aceia vor fi traşi în răspundere şi supt giudecata politicească", iar pe cel ce se va împotrivi sub pretext de supus străin ,£foria şi Poliţia nu-l va cunoaşte supus străin, că de la un aseminea împotrivitoriu binelui obştesc se poate nenoroci un târg"²⁸.

O astfel de nenorocire era să ne întîmple în noaptea de 19 spre 20 martie 1835 - se spune într-un raport către Departament - cînd „s-a aprins un foc mare la o casă a unui jidov în uliţa Ţigănimei nu departe de Eforie şi ani alergat noi cu toţii cu toate instrumentle pojarniceşti şi, cu tot silnicul vînt ce era şi care făcea de zbura scînteile departe, tot am reuşit să nu se întindă răul mai departe. Casa care a ars nu este de o calitate vrednică şi jidovul n-a fost următor instrucţiunilor poliţieneşti, căci la dugheana lui n-a avut nici cadă cu apă, nici scară, nici otgon, nici cange, nici topor"²⁹.

Cele mai eficace măsuri de prevenirea incendiilor s-au luat însă după vizita pe care domnitorul Mihai Sturza a efectuat-o în Botoşani, în luna mai 1835. Printre altele, domnitorul s-a interesat şi de felul cum execută locuitorii oraşului dispoziţiile luate de Eforie pentru paza focului. I s-a arătat atunci nesupunerea unora dintre boieri şi neguţători care nu păzesc deloc asemenea dispoziţii. Domnitorul a poruncit Isprăvniciei ca pe acei mai însemnaţi la asemenea nesupunere pentru binele şi liniştea obştescului folos „să se strefuiască în folosul Eforiei, iar pe cei mai de gios să se înfrîneze prin poliţieneştile măsuri. Nedumerită Eforia întreabă Departamentul, la 29 mai 1835 ce anume ştreaf să se poată lua şi care ar fi acele „poliţieneşti măsuri" pentru înfrînarea nesupuşilor. Departamentul, răspunde clar: pe „fruntaşi" să se şrtefuiască cu „preţul ce ar costisi pojarniceştile instrumenturi ce fiecare este dator a le avea la binaua sa" iar pe cei „neavuţi să se înfrîngă înaintea binalei sale cîte cu zece lovituri spre pildaririsirea şi a altora, îndatorîndu-i apoi, atît pe cei dintîi cum şi pe cei de al doilea, a face îndată asemenea instrumenturi.

Cu asemenea pravilă, organizare şi dotare a funcţionat paza contra incendiilor şi în oraşul Botoşani pînă în anul 1874 cînd, prin legea din 12 aprilie, comenzile de pompieri trec sub organizarea şi conducerea Ministerului de Război ca o componentă a forţelor armate

Cămaşa dreaptă, de lucru, era croită într-una cu poalele. Cămaşa de sărbătoare, confecţionată din bumbac, avea poalele lucrate din pânză de tort (cânepă).Ca o notă specială, este prezenţa cămăşii drepte, confecţionată din pânză de lână ţigaie. Toarsă foarte subţire „ca părul din cap"³⁰, lâna ţigaie se folosea de cele mai multe ori nevopsită, - „numai unele bătrâne o vopsea cu paie de ovăz"^3l. Urzeala era din bumbac, iar bătătura din lână ţigaie. Confecţionată special ca port de sărbătoare, în croiul şi ornamentica acestei cămăşi se observă o deosebită grijă pentru înfrumuseţare. Cămaşa de lână ţigaie prezintă o particularitate: se „ţesea croind".

încă din stative se marca gura cămăşii printr-un chenar realizat de obicei prin alesături, iar la unele cămăşi acesta apare şi la marginile stanului (PI. 7).

Cămăşile de lână ţigaie sunt considerate deosebit de frumoase. Pânza

de lână ţigaie are realizată, prin neveditură şi alesătură, o gamă de motive geometrice şi florale stilizate, în manieră tipic moldovenească. Ornamentul realizat dovedeşte mult rafinament şi măiestrie. Apar alese motive de veche tradiţie (brăduţul, simbolizând arborele vieţii)³²", rombul (simbolul soarelui)³³(Pl. 8-10), în diferite combinaţii plasate în câmpul

cămăşii aerat, tară tendinţe de încărcare, fiecare motiv având personalitatea lui distinctă. Măiestria tesătoriei este vădită.

PI. 9

Nici un amănunt nu-i scapă - găseşte soluţia potrivită pentru oricare parte a cămăşii, astfel, gura cămăşii este marcată printr-un ornament sub forma bradului ce-şi desparte coroana în două părţi(Pl. 11).

Foile cămăşii sunt unite prin diverse cusături, care s-au dezvoltat de la practic la decorativ. Aşa este cazul cusăturii practice înapoia calului, care întărită prin dupăceală, s-a dezvoltat în cheiţăcu calităţi ornamentale(Pl. 12-15).

În cazul cămăşii amintite, marginile pânzei tivite cu găurele sunt unite cu o dantelă, cheiţa, realizată cu acul de cusut,

mai de mult, cu ingliţa astăzi. Cheiţa, care reprezintă o tehnică foarte complicată, apare în diverse variante şi constituie unul dintre ornamentele preţioase ale cămăşii femeieşti. La tivul de la gura cămăşii şi acela de la poală, întărit de asemenea cu găurele, apar zăfşorii (cusătură de tighel), iar la marginea tivului apar bibilurile (colţişori făcuţi cu acul în tehnica cheiţei). La cămaşa din lână ţigaie femeile au purtat odată cu pătrunderea

influenţei orăşeneşti, fusta confecţionată din acelaşi material ca şi cămaşa - având croiul şi forma fustelor de oraş (PI. 17). Acest lucru demonstrează că femeia de la ţară nu renunţă cu uşurinţă, în

virtutea tradiţiei, la lucrul de mână, preia doar forma nouă, materialul şi tehnica de lucru rămân aceleaşi. Ca o excepţie, în sudul zonei, alături de

cămăşile femeieşti din lână ţigaie, apar şi cămăşile din fibre vegetale (bumbac), ornamente prin alesătură, având în câmpul ţesăturii aceleaşi motive, geometrice şi florale stilizate, alese cu sacâz. Aspectul de ansamblu al acestor cămăşi este foarte plăcut (PI. 16,18).

În nordul zonei (Hudeşti, Bajura), apare cămaşa femeiască cu ciupac. Prin ciupac se înţelege gulerul drept, la gât, lat de 1-2 cm. Cămaşa cu ciupac are croiul identic cu al cămăşii drepte, cu singura deosebire că la aceasta din urmă apare ciupacul. Apariţia acestei cămăşi, doar în localităţile amintite, poate fi pusă în legătură cu prezenţa bucovinenilor stabiliţi cu mulţi ani în urmă pe aceste meleaguri, în al căror port era frecventă cămaşa cu ciupac.

Cămaşa cu platcă. O fază de evoluţie a cămăşii femeieşti este şi cămaşa cu platcă, influenţa directă a bluzei de oraş, confecţionată de obicei din pânză de bumbac, având acelaşi croi ca şi cămaşa, cu singura deosebire că apare platca.

Platca este un dreptunghi de pânză, cu răscroială pentru gât, aşezat pe umerii cămăşii. De platcă sunt prinşi stanii cămăşii, uneori încreţiţi atât în faţă cât şi în spate (PI. 19).

Mâneca dreaptă, este prinsă la umeri de stani. La sub-braţ sunt intercalaţi clinii şi pavele.

Decorul acestei cămăşi este dispus pe marginile platcei, pe guler şi la tivul mânecilor.

Cămaşa cu platcă nu cunoaşte o răspândire prea mare în zonă, în comparaţie cu cămaşa dreaptă sau cea încreţită la gât.

În subsolul Ministerului de Interne, în aceeaşi cameră cu mine, mă aştepta o doamnă înaltă, frumoasă, elegantă şi durdulie, în vârstă de 30 - 35 ani. Era de o politeţe slugarnică. Aştepta şi ea repartizarea la una din celulele securităţii ... sau poate o minune, o îndurare ... Se făcuse seară şi încă nu fuseserăm repartizaţi. Eu, în timp ce foamea mă rodea, mă gândeam departe, la Magna Charta Libertatum apărută în Anglia în urmă cu peste 300 de ani ... La noi încă se mai construiau închisori!

După o zi de post negru, m-a luat în primire un gardian care m-a condus pe o sală lungă şi îngustă puternic luminată, de o parte şi de alta cu uşi metalice, cam din trei în trei metri. Era o linişte de cavou. Personalul de serviciu circula în papuci de casă. Am fost introdus în celula 24, o celulă mică cu paturi zidite în pereţi, curată şi luminată cu neon.

Această închisoare, adică acest subsol special amenajat pentru suferinţă a fost construit din ordinul lui Armand Călinescu, sluga credincioasă a lui Carol al II-lea. Tot Armand Călinescu a zidit şi puşcăria de la Piteşti unde, mai târziu, aveam să-mi petrec aproape un an din viaţă. Armand şi Carol al II-lea n-au ştiut să construiască şosele, şcoli şi spitale ... ei au construit puşcării.

Dar dacă abuzurile din timpul dictaturii carliste şi a celei fasciste au năpăstuit o mică parte din populaţia acestei ţări, dictatura comunistă instalată în martie 1945 a săvârşit un genocid la scară naţională, lovind atât în intelectualitate şi muncitorime cât şi în ţărănime.

În celulă, pe paturi, zăceau doi muribunzi: primul se numea Lăzărescu şi fusese avocatul Curţii Regale, iar celălalt se numea Iordan şi fusese funcţinar superior în Ministerul de Finanţe. Jos, pe o saltea, se pătimea un ungur în vârstă de peste 40 de ani, care fusese fabricant de mobilă în Târgu Mureş.

Lăzărescu m-a întrebat cum mă cheamă, ce meseria am, de unde sunt şi pentru ce am fost arestat. După ce i-am răspuns, m-a întrebat care este situaţia afară, ce se mai aude şi când consider eu că vom scăpa. Mai precis, când cred eu că ne vor elibera americanii. Nefiind în măsură să-i răspund la ultima întrebare aşa cum ar fi dorit el şi văzând că sunt prost informat şi că n-am vederi politice, m-a întrebat insinuant şi grosolan ce caut eu în puşcărie? Iordan s-a uitat dojenitor la Lăzărescu şi i-a spus să mă lase în pace dându-i a înţelege că eu sunt trimis special în celula lor pentru a-i spiona. Lăzărescu fusese chinuit, maltratat şi devenise răutăcios. Era mare contrast între fizicul său de intelectual distins şi delicat şi comportarea sa grosolană. Fiecare vorbă, fiecare întrebare, erau pline de spini şi venin. Boala îl înrăise. Urina sânge şi-şi scuipa plămânii.

Ungurul intra câteodată în discuţie dar intervenţiile lui nu erau întotdeauna la obiect din cauză că nu înţelegea limba română. El afirma că la anchetă i s-a comunicat că va sta închis până-i va creşte barba mai jos de genunchi.

Lăzărescu mă desconsidera, mă sfida şi mă privea cu un dispreţ pătimaş. Intr-o zi vorbea în limba franceză cu Iordan şi-1 întreba:

- Cum a ajuns acesta în puşcărie şi cum o fi penetrat de a ajuns student?

Înţelegând discuţia l-am întrebat: - Ascultă domnule Lăzărescu, ce apărai dumneata ca avocat la curtea lui Carol al II-lea? Apărai desfrâul, lichelismul, minciuna, apărai pe doamna Lupescu? Te lauzi că eşti fiu de ţăran şi că eşti român. Ce apărai? Apărai pe toţi cei ce dădeau cu piciorul în tradiţiile şi aspiraţiile poporului nostru, apărai pe toţi cei ce ne sfidau şi ne batjocoreau? Apărai pe Carol al II-lea? Asta apărai? Bravo, fecior de ţăran!

Din ziua aceea atât Lăzărescu cât şi Iordan n-au mai vorbit cu mine şi mărturisesc că este foarte greu să convieţuieşti într-o celulă de câţiva metri pătraţi cu oameni care te duşmănesc. Este aproape de nesuportat. După ce că eram atât de amărâţi şi bătuţi de soartă, ne mai amăram şi noi.

În fond, cu sau fără Carol al II-lea şi camarila lui, tot sub dictatura comunistă am fi ajuns. Degradarea societăţii româneşti, ca urmare a abuzurilor de putere şi a compromiterii unor oameni politici din ultimii ani antebelici, a contribuit într-o mare măsură, cred eu, la faptul că puţini comunişti din ţară, care au ridicat capul lor de năpârcă în 1944-1945, au putut racola destui oameni pentru armata lor de turnători, de securişti şi de activişti analfabeţi. Aceştia au provenit din drojdia societăţii româneşti formată în vâltoarea politicianismului abject, compromis, şi au distrus conştiinţa unei părţi din muncitorime. Ungurul a înţeles că ne-am certat şi încerca să ne împace, dar nu reuşea. Nu ştia să pronunţe româneşte decât câteva cuvinte. Mai mult mima şi gesticula. Era foarte caraghios. Mic de statură şi îndesat, părea un cub pe două picioare subţiri. Avea capul mare, bărbia lată, cu ochi holbaţi şi urechile clăpăuge. Imaginaţi-vă acest om care se schimonosea şi făcea spume la gură într-o limbă stâlcită şi şoptită, nereuşind, de fapt, să spună nimic.

În fiecare dimineaţă ni se aducea în celulă o mătură pentru curăţenie, apoi ne scoteau la WC. La prânz ni se aduceau, exact la aceeaşi oră, o ciorbă de fasole şi un sfert de pâine, iar seara o ciorbă de arpacaş. In celula aceasta luminată puternic am stat o lună de zile fară să fiu anchetat şi tot aici am avut şi conflictul cu amicii de suferinţă.

Într-o seară s-a deschis uşa şi un gardian mi-a şoptit să-mi iau bagajul şi să-1 urmez. M-am bucurat, le-am spus celor ce rămâneau noroc bun şi am executat totul fără nici un murmur. Lăzărescu şi Iordan n-au schiţat nici un gest şi nici nu mi-au răspuns la salut. Singur ungurul, neştiind ce se întâmplă, devenise agitat şi întrebător. Se schimonosea ca de obicei.

Am fost condus la corpul de gardă, unde fuseseră aduşi şi câţiva dintre colegii şi prietenii mei.

N-am avut voie să vorbim. Mă uitam la ei cu milă şi compătimire. Am revăzut pe Cârciumaru Tudorel, Baciu, Rădoi, Ivănescu, Ispas, Voiculescu, Paul Limbera şi alţii pe care-i ştiam arestaţi. Lângă ei erau câteva femei, o elevă de liceu şi un moşneag - fostele lor gazde - dar şi fraţi, prieteni, părinţi, toţi arestaţi ca tăinuitori sau favorizatori. Erau de nerecunoscut: slăbiţi, îmbătrâniţi, boţiţi şi storşi de cele 7 luni de viaţă în celulă. Se uitau surprinşi la mine. Nici unul nu se aşteptase să mă vadă aici. Lacrimile le curgeau şuvoi. De fapt toţi plângeam. Bietului Limbera, bunul meu prieten şi coleg, i se ascuţise capul şi-i tremura barba. Fusese înalt, voinic şi osos. Acum era o epavă. Ar fi avut nevoie de hrană mai substanţială, dar raţia pe care o primea în puşcărie nu-1 satisfăcea, fapt pentru care sa şi prăpădit. Cu el am reuşit să schimb câteva cuvinte, foarte greu, dar totuşi am reuşit. Printre cei care ne păzeau, unii erau totuşi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului, cu suflet bun, oameni cu ajutorul cărora reuşeam să comunicăm între noi.

Paul era deprimat, presimţea că se prăpădeşte. Avea ochii înfundaţi în orbite, buzele vinete, nasul căzut peste gură şi din când în când ofta adânc. Vorbea încet, temând-se parcă să nu tulbure liniştea puşcăriei. M-a întrebat când am fost arestat, dacă nu ştiu ceva despre părinţii lui, ce ştiu despre logodnica mea şi despre ceilalţi colegi din libertate. Aproape că n-am reuşit să-i răspund.

De aici, am fost încărcaţi într-o dubă şi transportaţi la închisoarea din Calea Rahovei. Era luna noiembrie 1948.

3. La sfîrşitul secolului al XVII- lea - începutul celui următor se conturează cele două nuclee ale coloniei evreieşti (fig. 2 şi 10): unul în Tîrgul Vechi, în imediata apropiere a celei mai vechi pieţe, pe terenul delimitat aproximativ de străzile Horia, Cerbului (Transilvaniei) şi Lascăr Catargi (Teatrului), desemnat de amplasarea vechii singogi. Ceva mai jos de acest nucleu se aflau „Ţigăniile", localizate în 1815 „lîngă pod"⁴', indicaţie referitoare fie la podul din dreptul străzii Cerbului, care exista în 1872 (fig. 7), fie la podul de piatră din dreptul Căii Naţionale. Denumirile străzilor din această zonă, în 1899, confirmă amplasarea „Ţigăniilor": strada Muzicanţilor, adică a lăutarilor şi strada Stolerilor. Al doilea nucleu al comunităţii evreieşti se afla în Tîrgul Nou, în apropierea Tîrgului de vite, amplasamentul fiind indicat de vechiul cimitir din perimetrul străzilor Sf. Ilie- Peneş Curcanul-Călugăreni-Rozelor, cimitir amintit în 1817 ca avînd vechime de peste 200 de ani (vezi capitolul I).

4. Ultima grupare pe criteriu etnic este aceea a lipovenilor, care se aşează în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în apropiere de drumul Săvenilor (fig. 2 şi 10).

Fig. 14.-Casa Miclescu, Str.M.Gorki, nr. 14,

În jurul anului 1750, putem să ne imaginăm Botoşanii ca avînd un centru dens construit, alcătuit din Tîrgul Vechi şi din extinderea spre Tîrgul de vite, cu două pieţe de schimb permanent marcate prin turlele bisericilor domneşti, toată această „inimă" fiind înconjurată de insulele înecate în verdeaţă ale zonelor de locuinţe, individualizate şi acestea prin siluetele bisericilor de breaslă sau ale etniilor respective. O primă modificare a acestei compoziţii închegate lent, pe parcursul a mai multor secole, are loc cu începere din prima jumătate a veacului al XIX-lea ca urmare a concentrării familiilor boiereşti în oraş. Stabiliţi mai întîi în vechea vatră a oraşului sau la periferia acestuia, în locuinţe cumpărate de la târgoveţi sau construite pe tipicul tradiţional, prezenţa boierilor nu s-a afirmat iniţial printr-un program special de locuinţă, menit să vădească un nivel social deosebit (semnificativă, în acest sens, a fost casa din str.Sf. Dumitru (Maxim Gorki) nr. 14, care a aparţinut familiei Miclescu - fig. 14). În

prima jumătate a veacului al XIX- lea încep să apară acele locuinţe boiereşti - atât ale boierilor proprietari de dughene, cât şi ale negustorilor cu proaspăt rang de boierie -, care vor îmbogăţi arhitectura oraşului cu exemplare reprezentative pentru evoluţia curentelor artistice europene, pînă în pragul primului război mondial. în linii generale, curţile acestor locuinţe s-au înscris în limitele - de altfel generoase - ale vechilor locuinţe de tîrgoveţi, care aveau în jurul casei şi terenul necesar unei mici producţii agricole. Excepţie fac, spre sfîrşitul veacului, adevăratele parcuri în care s-au ridicat casele Enacovici, Sofian-Arapu (Marchian 77), Ciolac (Cuza Vodă 22) şi aşezămîntul Sofian din str. Dobrogeanu- Gherea 47, primele trei explicîndu-se - ca posibilitate de achiziţie - prin folosirea unui teren puţin construit din cauza caracterului său mlăştinos, iar cele de-al patrulea prin dezvoltarea într-o zonă care îşi pierduse de multă vreme interesul în relaţia cu tîrgul.

Ca atare, s-a modificat - iară transformări de structură urbană - caracterul arhitectural al mahalalei Vrăbienilor, precum şi cel din zona străzilor Kogălniceanu, Marchian, Boyan (Zorilor) şi Sf. Dumitru (Maxim Gorki) - porţiunea între „Bulevard" şi str. Vila Royan (Bucovina)-, cu rezultatul apariţiei unei noi zone rezidenţiale româneşti (tig. 13), ce îşi găseşte corespondentul, în Tîrgul Vechi, în zona de locuinţe armenească, de veac XIX, de pe Str. Sf-ţii Voievozi (30 Decembrie), unde casele cu arhitectură occidentală alternează cu casele tradiţionale, specifice zonei rezidenţiale de veac XVIII de pe uliţa armenească.

Indiciul transformării mahalalei Vrăbienilor - din zonă de breslaşi români şi negustori greci, în zonă de locuinţe boiereşti - este dat de Biserica Roset, ctitorie boierească din 1826, admirabil exemplar de arhitectură clasicizantă (fig. 22), egalat ca proporţie doar de casele contemporane din str. Sf. Dumitru (Maxim Gorki) nr. 9 (fig. 45) şi Calea Naţională nr. 234 (fig. 47).

Conturarea definitivă a zonei de locuinţe din partea de vest a oraşului a avut loc abia după 1872, cîr.d - prin traversarea cvartalului delimitat iniţial de străzile Marchian, Eminescu şi Maxim Gorki (Sf. Dumitru) - s-a unit „bulevardul" (pe care îl presupunem a fi fost „uliţa grecimii", adică axul mahalalei Vrăbienilor) cu o uliţă de legătură între drumul Sucevei şi drumul Hîrlăului, pe care s-a grefat - după 1790 - tot cartierul de meşteşugari cuprins între străzile Vila Boyan (Bucovina), Petru Rareş şi Liceului (N. Iorga).

De-a lungul arterei nou-create (actualul bulevard Eminescu), cu traseu rectificat prin sistematizările dintre 1872 - 1899, s-au ridicat imobile administrative impunătoare (tribunalul, procuratura veche) şi numeroase case cu arhitectură eclectică, specifică sfârşitului de veac XIX, care prin calitatea şi originalitatea lor demonstrează absurditatea calificativelor peiorative ce însoţesc uneori aprecierile acestei arhitecturi⁴⁴.

Caracterul occidental al ansamblului eclectiv de locuinţe şi clădiri administrative de pe bulevardul Eminescu îşi găseşte corepondentul în noua înfăţişare pe care a căpătat-o centrul comercial la sfirşitul veacului al XIX-lea, în special Calea Naţională şi Piaţa 1907, după incendiul din 3 iunie 1888. Deosebirea de program nu împiedică manifestarea predilecţiei pentru arhitectura apuseană a sfîrşitului de veac, factorul de unificare fiind prelucrarea elementelor occidentale în proporţii şi structuri de străveche tradiţie locală. Concepţia acestei ultime faze de evoluţie a ansamblului medieval reflectă - tocmai atunci cînd Botoşanii îşi pierd importanţa în comerţul internaţional - rolul pe care 1-a jucat oraşul de-a lungul veacurilor în viaţa economică şi culturală a ţărilor româneşti.

„curăţiri" sub forma spălărilor cu diferite mijloace şi soluţii uneori chiar agresive ale căror efecte actualmente se pot constata. Un exemplu este decoraţia interioară a pronaosului de la biserica Sf. Gheorghe Suceava, cu acelaşi tip de intervenţie ca şi în cazul Popăuţi.

Un alt mod de acoperire a lacunelor stratului de culoare şi mai ales la cel de preparaţie (intonaco) 1-a constituit aplicarea de mortare mai dure (probabil cu un adaos de liant organic pe lîngă var şi nisip), tară ca suprafaţa mortarelor să fie finisată la nivelul picturii originale, astfel rămînînd cu un aspect grosier.

Aceste suprafeţe pot fi identificate la refacerea unor portrete (Sfinţi Militari şi Cuvioşi în naos, Sfinte Cuvioase în pronaos. Ierarhi în altar) cu alte materiale decât cele folosite în tehnica „affresco".

Metodele sunt diverse. Uneori este aplicat câte un strat de culoare ca fond (probabil pe bază de ulei) şi apoi este pictat chipul sfîntului foarte schematic, neţinând seama de dimensiunile sau stilul picturii originale.

De obicei s-a folosit o culoare roşu - brun în desenul ochilor, nasului şi gurii, fără a se mai modela faţa cu lumini - imaginea cu „Isus Emanuel binecuvîntînd", situat în pronaos deasupra uşii originale de pe peretele nordic al bisericii. Altă situaţie în naos la baza peretelui sudic, partea de lîngă iconostas, pe registrul sfinţilor Cuvioşi apare un „Isus Emanuel binecuvântând", sugerat în aceeaşi manieră amintită dar peste fondul scenei cu pictura originală.Acesta este un adaos realizat la 1926 ( foto nr. 29) probabil în ideea de a avea o imagine similară cu reprezentarea de pe latura nordică, opusă, unde în decoraţia originală Isus Emanuel apare încadrat de doi sfinţi Cuvioşi.

Altar, interior absida estică partea centrală a Arcului Triumfal, imagine cu „Maica Domnului" în timpul realizării testelor de eliminare a depunerilor şi a patinei biologice ce acooerâ pictura. întreg Arcul Triumfal şi porţiuni adiacente din semicalotă au fost repictate, pictura originală fiind întîi acoperită cu un strat subţire şi compact de preparaţie, asemenea unui grund alb.

Aceste intervenţii nu au calitate şi nici nu urmăresc asocierea cu stilul original. In mod probabil unele zone s-au curăţat (şters sau spălat mai precis) dat fiind că stratul de murdărie nu este egal aşezat pe toate suprafeţele.

Un alt tip de intervenţie de la 1926- 1927 este prezenţa peste stratul de culoare original a unui protectiv, vizibil prin modul în care a fost aplicat cu o pensula lată şi urmele lăsate de aceasta, sau prin prezenţa unor pete întunecate. Acest protectiv a putut fi observat în urma îndepărtării stratului

gros de depuneri şi fum, prin teste de curăţire, realizat pe suprafaţa de la baza turlei, în altar la absida estică şi peretele sudic din diaconicon. În momentul actual nu se poate aprecia pe ce zone a fost aplicat exact, dar cert este că nu există pe toată suprafaţa

Foto 34. Naos, interior, peretele sudic, banda cu elemente florale aurite, martor cu preparaţie şi strat de repictare ( constituit din var, nisip) ; repictarea acoperea porţiuni care suferiseră din cauza acţiunilor vandalice - detaliu cu suprafaţa după îndepărtarea repictării,sunt evidente urmele lăsate de obiecte ascuţite peste pictură.

decoraţiei murale, ci probabil aplicarea sa a fost determinată de starea friabilă (pulverulenţă) a unor porţiuni din stratul pictural la momentul intervenţiei.

Notă. Identificarea, studierea şi localizarea caracteristicilor specifice intervenţiilor anterioare acumulate în timp asupra picturii de secol XV, a fost posibilă doar pe parcursul intervenţiilor de restaurare actuale începute din anul 2002, cînd depunerile groase asociate cu atacul biologic masiv care acopereau aproape în totalitate cîmpul pictural au fost eliminate treptat de pe suprafeţele naosului şi parţial ale altarului bisericii. Studiul acestor intervenţii va continua concomitent cu lucrările de restaurare.

Se pare că prin aşezarea acestor vecini în imediata apropiere a schitului, căruia îi slujeau cu tot ceea ce pofteau călugării de acolo, se vor pune bazele unei mici obşti conduse de un vătăman. La 4 mai 1656, Ion, „feciorul preotesei din Costeşti de la cămpu "şi femeia sa, Ileana, vând călugărilor de la Mănăstirea Doamnei, „ anume lui Deonisâe egumenului şi la mănăstire Ruşcăi" o vatră de heleşteu din hotarul Costeştilor de lângă Botoşani, cu 40 de lei bătuţi¹. Printre martori sunt menţionaţi Sârghie, de la mănăstire şi Tiron, vătăman de acolo.

Faptul că soţiile domnilor Moldovei se simţeau legate de acest aşezământ se vădeşte în actul din 8 ianuarie 1662, prin care Ecaterina, doamna lui Eustratie Dabija voievod, le porunceşte vornicilor de Botoşani să-i lase în pace pe posluşnicii „de la sfânta mănăstire a Domniei meii de la Botăşăni", care sunt scutiţi de toate dările şi angheriile. Cu acest prilej sunt pomenite cărţi mai vechi, de la Moise Movilă, răposata doamnă Tudosca şi Caterina doamna², cele două soţii pe care le avusese Vasile Lupu voievod.

Mănăstirea Doamnei a beneficiat de danii nu numai din partea domnilor şi doamnelor Ţării Moldovei, ci şi a unor persoane particulare. Bunăoară, după 1646, Dumitru Roşea, fostul vornic al Botoşanilor, după ce cumpără o vie la Hârlău o dăruieşte metohului Rusicon-ului³. Prin diata sa, întocmită la 3 august 1648, Anastasia Fătoae, afierosea o casă cu locul ei, din Botoşani, aceleiaşi mănăstiri a Sf. Pantelimon⁴. Postelnicul lane Hadâmbul va dărui, la rândul său, mănăstirii Doamnei, la 4 noiembrie 1660, o vie, pe care o ia chiar de la ctitoria sa, cu hramul Sfintei Precista, din Hârlău⁵.

Pe la 1660, martori la vânzarea unei ocini din Stânceşti, sat megieş Mănăstirii Doamnei, sunt „Gavrilie şi cu tot săborul"⁶ de la sus-pomenita mănăstire. Actul poartă pecetea târgului Botoşani şi, ceea ce este interesant, una a mănăstirii Doamnei, închipuind un sfânt, fără îndoială Sfântul Pantelimon.

La 1 septembrie 1667, aşadar chiar în prima zi a anului bisericesc, Iliaş Alexandru voievod întărea Mănăstirii Doamnei, cu hramul învierii Domnului, dania şi miluirea de la Moise Movilă voievod şi de la tatăl său, răposatul Alexandru Iliaş voievod, satul Costeşti din câmp . Satul urma a da 40 de galbeni ungureşti pe an, 20 la Sf. Gheorghe şi 20 la Sf. Dumitru, dar doar atunci când „oamenii să vor strânge şi aşeza într-acel sat", iar de alte dări sau angherii să fie lăsat în pace. „Nici dregătorii de Botoşeni, adică vornicii de ţinutul Botoşenii, să nu aibă nici o treabă la acel satu"⁷. Aşadar, în acea vreme, mănăstirea Doamnei, de lângă Botoşani, era metoh al mănăstirii Rusicon pentru Sfântul Mormânt, prilej cu care capătă, temporar, hramul Voscriseniei (învierii Domnului).

În a doua domnie a sa în Ţara Moldovei, Gheorghe Duca, finul doamnei Ecaterina a lui Eustratie Dabija voievod, căsătorit cu Anastasia, fiica din prima căsătorie a acesteia, întăreşte mănăstirii, la 9 iulie 1670, jumătate din heleşteul de pe apa Teişorii, pentru care se pârâseră egumenul şi tot soborul Mănăstirii Doamnei cu Cozonac, ginerele Ticşei. Domnul îi porunceşte lui „Gavrilaş Brăescu pârcălab"să meargă acolo, cu oameni buni târgoveţi şi să socotească cheltuiala iazului, pe care călugării să o întoarcă ginerului Ticşei pe jumătate şi să ţină acea jumătate de iaz împreună⁸.

La 21 noiembrie 1672, Maria, doamna lui Ştefan Petriceicu voievod, poruncea vornicilor de Botoşani ca satul Costeşti, al Mănăstirii Doamnii Ilenii, care dă ruptul într-un an 40 de galbeni, să nu fie învăluit, ci să fie lăsat de toate în pace. Banii vor fi daţi de sat călugărilor, care îi vor aduce la domnie⁹. Vom reveni asupra acestei interesante precizări, anume aceea că mănăstirea era a „Doamnii Ilenii", fără îndoială Elena Rareş, precizare care pare a lămuri identitatea ctitorului.

Criza profundă a lavrei ruseşti athonite, cu repercursiuni şi asupra metohurilor sale, face ca în cele din urmă veniturile schitului să fie concedate mănăstirii greceşti a Pantocrator-ului, care devenea uzufructuar al acestora, nudul proprietar rămânând, însă, mănăstirea Sf. Pantelimon de la Athos. Condiţiile ipoteticului contract dintre cele două lavre athonite nu ne sunt cunoscute, dar credem că mănăstirea Sf. Pantelimon a cedat doar folosinţa bunurilor mobile şi imobile ale schitului, fără a da Pantocrator-ului posibilitatea de a deveni proprietar deplin (era şi imposibilă realizarea acestui lucru, care ar fi încălcat unul din principiile fundamentale ale vechiului drept românesc, anume „dominium eminens"). In schimb, această din urmă mănăstire o împrumuta pe prima cu o anumită sumă de bani, ce îi era acesteia necesară pentru redresarea financiară şi stingerea altor datorii, obligându-se în acelaşi timp să păstreze în bună orânduială ceea ce primise, să repare eventual schitul şi chiliile acestuia, beneficiind de folosinţa bunurilor mobile şi imobile ale sale, care constituiau un zălog al restituirii împrumutului¹⁰.Ca o întărire a drepturilor şi condiţiei sale de uzufructuar, Pantocrator-ul a obţinut şi schimbarea hramului metohului cu al său propriu.

Aşa s-ar putea explica cele două ispisoace de la Ştefan Petriceicu voievod, primul din 5 septembrie 1672, prin care domnul întărea mănăstirii posluşnicii şi desetinele ce-i fuseseră orânduite", al doilea din 5 decembrie 1672, în care sunt precizate privilegiile mănăstirii Pantocrator-ului de la Botoşani¹².

Că metohul mănăstirii Doamnei a reuşit, cât de cât, să se întremeze financiar, urmare a unei mai bune chivernisiri, dar şi a unor privilegii domneşti, o dovedeşte zapisul din 20 decembrie 1676, prin care Gheorghe al lui Pavel, cu feciorul său Sandu şi cu toţi ceilalţi feciori ai săi mărturisesc cum le-au făcut bine călugării Mănăstirii Doamnei cu 200 de lei, iar apoi călugării strângându-i de bani şi neavând ei posibilitatea de a le returna peşin datoria le- au dat în schimb o vatră de heleşteu pe apa Dresleucii împreună cu „uricele cele bătrâne"¹³.

Nu putem preciza data exactă începând cu care lavra rusească athonită reintră în stăpânirea deplină a schitului şi averii acestuia. Ştim, în schimb, că la 25 decembrie 1684, în prima zi a Crăciunului, mitropolitul Dosoftei al Moldovei îl aşează pe un oarecare Hrisantie, venit probabil de la Rusicon, egumen la mănăstirea Doamnei cu hramul Sf. Pantelimon¹⁴. Numirea noului egumen poate fi pusă în legătură eu încetarea contractului de uzucapiune, prilej cu care mănăstirea îşi redobândeşte vechiul hram.

Actul emis de Dosoftei pare a contrazice afirmaţia lui Teodor Bodogae, cum că abia în 1703 domnul Mihai Racoviţă, al Ţării Moldovei, restituie metohul Mănăstirii Doamnei la Rusicon¹⁵ asta dacă nu cumva domnul moldovean a oficializat o situaţie ce exista de mai mulţi ani, stingând conflictul dintre cele două lavre athonite. In a doua sa domnie în Ţara Moldovei, la 18 noiembrie 1707, Mihai Racoviţă dă un hrisov de apărare a mănăstirii „de toate dările şi angheriile ce sînt pe alte mănăstiri şi lăcuitori" întărind, în acelaşi timp, închinarea la Sf. Pantelimon din Athos. „Nime la nimica să nu amestece mănăstirea, nici cu târgu, nici cu ţara"¹⁶, poruncea domnul în acelaşi document, spre a pune capăt situaţiei în care oamenii mănăstirii erau „învăluiţi" cu dările de către slujbaşii domneşti, atât ai târgului, cât şi ai ţinutului.

Situaţia călugărilor mănăstirii era cu atât mai grea cu cât ei beneficiau în foarte mică măsură de veniturile colectate, trimise direct la Rusicon de către un reprezentant special al lavrei. Un asemenea călugăr grec venit de la muntele Athos se va tocmi cu influentul negustor botoşănean Manole, care se angaja să refacă iazul şi să repare moara de pe Dresleuca, primind pentai aceasta o treime din venitul peştelui şi al morii, celelalte 2/3 urmând a fi trimise, de amintitul negustor, direct la Rusicon. „Pentru călugării de la Mănăstirea Doamnei nu le-am datu voie să se amestece la nemic, căci fiind eu aice în ţară de atâţia ani, n-am văzut acolo niciodată măcar un călugăr om de treabă, ci tot nişte beţivi şi nevrednici"¹⁷.

Nu ne îndoim că acuzaţiile acestui călugăr de la muntele Athos erau, măcar în parte, adevărate şi înfierau un mod de viaţă contrar celui impus de tradiţiile isihaste athonite, dar nici nu putem să observăm spolierea practicată sistematic de către Sfântul Munte a averilor - şi aşa mici - ale metohurilor lor din Ţările Române. Faţă de asemenea politică şi ca un semn al neputinţei sale, mitropolitul Gheorghe al Moldovei dă călugărilor schitului, la 30 august 1727, un hrisov de milostenie, împuternicindu-i să umble după mile, prin sate ! înainte de aceasta, la 14 februarie 1724, Mihai Racoviţă voievod le întărise călugărilor Mănăstirii Doamnei satul Costeşti, pe Teişoara şi jumătate din heleşteul dat de Moise Movilă, pentru care Cozonac pierduse judecata ce o avusese cu călugării¹⁹. Se observă, aşadar, că începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea creşte tot mai mult influenţa grecească la Rusicon, ajungându-se ca de pe la 1760 mănăstirea să încapă cu totul pe mâinile călugărilor greci²⁰.

NOTE

¹ ASB, Ms. nr. 578, f. 304. Actul este scris de „popa Chirii călugărul".

² ASB, Schitul Agafton, 1/1; ed. rez. la T. G. Bulat, op. cit., p. 233, nr. 16.

³ T. G. Bulat, op. cit., p. 234, nr. 68.

⁴ Ibidem, p. 230, nr. 11.

⁵ Ibidem, p. 232, nr. 15. Dania sa pentru această mănăstire poate fi pusă pe seama faptului că grec fiind, ca şi călugării de la mănăstire, mulţumirea sufletească pe care o avea în urma gestului său era cu atât mai mare.

⁶ N. Iorga, op. cit. , p. 213, nr. 10.

⁷ ASI, Documente, CCLXXXII/9. Evident, este vorba de o confuzie a copistului între târgul şi ţinutul Botoşani, explicabilă prin aceea că la vremea când acesta face „poslăduirea" actului, adică la 26 decembrie 1814, Botoşanii erau, într-adevăr, ţinut.

⁸ ASI, Documente, CCLXXXII/10. Gavrilaş Brăescu era, probabil, vornic (pârcălab, cum scrie copistul) de Botoşani.

⁹idem, CCLXXXII/11.

¹⁰ Pentru o mai bună înţelegere şi ilustrare a fenomenului vezi I. Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit. Pînă la mijlocul secolului al XVI/I-lea, Universitatea " AL.I.Cuza", Iaşi, 1989 p. 134-135 şi 137-138. " T. G. Bulat, op. cit. , p. 233, nr. 21.

¹² Hurmuzaki, op. cit. , XIV/l, p. 211, nr. CCXCVI. împărtăşim opinia lui Iorga, precum că această mănăstire ar fi Mănăstirea Doamnei (cf. N. Iorga, op. cit. V, p. 649 şi urm.).

¹³ ASB, Fond Schitul Agafton, 1/2; un rez. la ASI, Documente, CCLXXXII bis/2.•Documentul este o ilustrare lipsită de echivoc a faptului că actul cămătăriei era practicat, fară scrupule, şi în mediul bisericesc. Printre martori figurează „Eremia, şoltuzul de Botăşeni" şi patru preoţi, numele unuia dintre ei Curtescul, arătându-l a fi originar din satul Curteşti, vecin schitului.

¹⁴ T. G. Bulat, op. cit., p. 233, nr. 25.

¹⁵Teodor Bodogae, op. cit., p. 191.

¹⁶ Hurmuzaki, op. cit. , p. 762, nr. DCCL. Menţ. şi la Th. Codrescu, Uricariul, VIII, p. 235-236.

17.„Revista Moldovei", Botoşani, anul V, (1926), nr. 4, p. 8-10.

18. T. G. Bulat, op. cit., p. 233, nr. 29.

¹⁹ ASI, Documente, CCLXXXII/12.

²⁰ Teodor Bodogae, op. cit., p. 66.

MVSEVM

Secţia de etnografie în viaţa muzeală botoşăneană(l)

Steliana Băltută

În cadrul istoriei unui popor, cultura populară a conturat, a definit, a individualizat specificul vieţii comunităţilor rurale şi chiar a vechilor aşezări urbane, până la început de epocă modernă. Era un mod de viaţă materială şi spirituală bine conturat, cu anume tip de organizare de viaţă economică şi socială. Prin ocupaţiile pe care le practicau, membrii comunităţilor făceau legătura cu natura înconjurătoare, cu diferite momente de peste an, delimitând perioadele benefice pentru anumite practici.

Ocupaţiile, meşteşugurile, portul, obiceiurile vieţii de familie şi de peste an, arta populară, toate au preocupat pe cercetători prin frumuseţea lor, unicatul şi filozofia pe care le conţin, de asemenea pentru valoarea pe care o poartă peste timp. Pentru ca obiectele purtătoare ale mărturiei utilităţii şi mărturiei artistice din diferite perioade să fie păstrate ca simboluri ale vieţii umane, s-au alcătuit colecţii urmate de expunerea tematică în muzeu.

La Botoşani, primele obiecte de colecţie etnografică au fost achiziţionate începând de prin 1957 - 1958, colecţia continuând să crească în anii care au urmat. în anul 1967, patrimoniul s-a îmbogăţit cu o donaţie făcută de preotul Dumitru Grigoraş de la Orăşeni - Deal, donaţie numărând 70 de piese. Trebuie amintit că altădată învăţătorii şi preoţii au ştiut să pună în valoare mărturii de viaţă sătească şi care au rămas documente ale civilizaţiei omeneşti.

În cadrul vieţii muzeale Ia Botoşani, muzeografi ca Alexandru Pleşca (care venea cu o experienţă muzeografică de la Câmpulung - Moldovenesc), Angela Paveliuc - Olariu şi Maria Bunea au continuat să mărească patrimoniul, să mărească numărul de piese etnografice ajungând în 1983 la 773 de obiecte.

Din 1983 şi până în anul 2005 colecţia etnografică a ajuns la 3338 de piese în care a intrat şi cea mai mare donaţie de 1146 piese, făcută de Maria şi Nicolae Zahacinschi (donaţie care cuprinde piese din majoritatea zonelor etnografice ale României).

Nu numai colecţionarea obiectelor a îmbogăţit patrimoniul etnografic, dar şi studiile de artă populară -Scoarţe şi lăicere, Portul popular, Ceramica populară- publicate în anii 1976, 1980, 1981 de către Muzeul Judeţean şi Comitetul pentru Cultură al judeţului Botoşani având ca autor pe Angela Paveliuc - Olariu care semnează şi Zona etnografică Botoşani, tipărită în 1983 la Editura Sport - Turism.

În 1982 apare studiul Ornamente Populare Tradiţionale din zona Botoşanilor, tipărită de Comitetul de Cultură al Judeţului Botoşani, avându - i ca autori pe Ion H. Ciubotaru şi Silvia Ciubotaru. Precizăm că nu sunt singurele publicaţii din acei ani, însă pentru că referirea noastră este la 50 de ani de viaţă muzeală, nu vom trece în revistă acum, toate studiile apărute despre cultura populară, dar vom face o excepţie, amintind aici o lucrare - document al spiritualităţii populare, apărută în 1976, publicată de Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă şi de Comitetul Judeţean de Cultură, intitulată Folclor din judeţul Botoşani - fiind o culegere îngrijită, prefaţată, note şi glosar de Dumitru Lavric. Culegerea se referă la sărbătorile de iarnă pentru că aşa cum afirmă autorul, „ cea mai mare parte a jocurilor practicate de Anul Nou, în special cele cu măşti, au adânci rădăcini în istorie. "

Valorificarea prin publicaţii a patrimoniului etnografic era o formă, dar creşterea colecţiilor cerea şi valorificarea prin expunere şi astfel a fost necesară găsirea unui spaţiu potrivit în acest sens. în 1980 este înscrisă pe listele de patrimoniu arhitectonic, una din cele mai vechi clădiri ale oraşului, Casa Manolache Iorga. Ridicată în secolul al XVIII - lea de străbunicul istoricului Nicolae Iorga, casa era cea mai potrivită să adăpostească şi să prezinte publicului vizitator, valorile culturii populare din zona Botoşani. Restaurată un lung şir de ani, din 1980 până în 1989 (foto 1 - 4), casa a fost deschisă ca muzeu etnografic în 7 octombrie 1989. Desfaşurându-se în 9 săli la parter şi etaj, expunerea cuprinde piese care au aparţinut gospodăriilor şi locuinţelor tradiţionale, vechimea obiectelor fiind între 70 - 150 de ani, unele fiind datate.

Înainte însă de a trece prin fiecare sălă a expoziţiei făcând câte o scurtă prezentare, am dori să amintim momente şi persoane dinainte de deschidere şi de la deschiderea muzeului. în perioada în care lucrările de restaurare ale Casei Manolache Iorga se apropiau de sfârşit, noi lucram la tematica de expunere în funcţie de piesele pe care le pregătisem. Pentru că înainte de 1989 o tematică muzeală trebuia să fie aprobată, să primească avize de la Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă şi apoi de la Ministerul Culturii, pentru că fiecare expoziţie trebuia să cuprindă şi latura politică a vremii, s-a precizat, în tematică, şi necesitatea amenajării unor panouri omagiale cu texte

specifice ideologiei de partid. Ajunsă la Bucureşti, tematica a fost preluată de un specialist etnograf din Minister, Sanda Larionescu. absolventă din 1966 a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi muzeografia Muzeul Satului - Bucureşti din 1967. Cu experienţă muzeografică şi cu îndelungi cercetări făcute în mai multe zone ale ţării, cu studii publicate, Sanda Larionescu a venit la Botoşani în cursul anului 1989, înainte de aprobarea tematicii, pentru a vedea patrimoniul şi spaţiul de expunere. Este o personalitate din etnografia românească a cărei amintire o păstrăm aici la Botoşani.

Pe baza tematicii aprobate, întreg colectivul Muzeului Judeţean, având ca director pe Lucica Pârvan, a participat la amenajarea expoziţiei de etnografie în localul propriu (foto 5).

Dorim să subliniem faptul că nimeni din conducerea Comitetului de Cultură al Judeţului Botoşani, la acea vreme, preşedintele Gheorghe Jaucă, vicepreşedinţii Dana Pietraru şi Mihai Mişoancă şi nici inspectorul Valerian Crâşmaru nu ne-a impus integrarea politicului în expoziţie, cuprins totuşi în tematică, având în final, libertate de expunere, axându - ne doar pe latura de specialitate. Nici chiar reprezentantul Partidului unic, Lazăr Băciucu, n-a intervenit în ideea tematică.

Ca invitaţi, la deschiderea expoziţiei au participat specialiştii etnografi Elena Florescu, de la Muzeul Etnografic din Piatra Neamţ, Maria Mărgineanu - de la Muzeul Etnografic al Bucovinei - Suceava, dr. Ion H. Ciubotaru de la Iaşi, profesori şi un numeros public. Expoziţia a avut succes şi impresiile din Cartea de Onoare au fost pe măsură.

Literatura ştiinţifică, referitoare la atât de numeroasele monumente arheologice din judeţul Botoşani, s-a îmbogăţit recent cu lucrarea care o supunem atenţiei cititorilor, rod al unor cercetări sistematice, efectuate de doi reputaţi arheologi ai spaţiului nord moldav, care s-au desfăşurat, cu intermitenţe, dea lungul a cinci campanii, între anii 1985 - 2004. Este de menţionat, aşa cum fac şi autorii, contribuţia care a avut-o, la începuturile cercetărilor, arheologul Paul Şadurschi.

După prefaţa semnată de dr. Mihai Mălaimare (Ulcica lui Şovan, p. 7-8), omul de suflet şi cultură care a sprijinit proiectul şi obţinerea fondurilor trebuincioase efectuării ultimelor două campanii arheologice (cele mai extinse, 2003-2004), autorii tratează, în circa 100 de pagini dense, întreaga problematică a acestui sit, prezentată monografic: Introducere, p. 9-10; cap. I. Note preliminare, p. 11-14 (I. 1. Cadrul geografic general, p. 11-12; I. 2. Evoluţia şi stadiul actual al cercetărilor, p. 13-14); cap. II. Descrierea săpăturilor, p. 15-28 (II. 1. Metoda de cercetare, p. 15; II. 2. Secţiunile şi stratigrafia lor, p. 15-19; II. 3. Locuinţe, p. 19-24; II. 4. Gropi, p. 24-25; II. 5. Consideraţii generale asupra locuirii getice, p. 25-26; II. 6. Vestigii din alte epoci, p. 26-28); cap. III. Sistemul defensiv al fortificaţiei getice, p. 2934; cap. IV. Inventarul aşezării, p. 35-52 (IV. 1. Ceramica, p. 35-48; IV. 2. Unelte, arme şi piese de podoabă metalice, p. 48-49; IV. 3. Alte categorii de obiecte, p. 49-50; IV. 4. Piese cu semnificaţie cultică, p. 51-52); cap. V. Cronologia descoperirilor, p. 53-55; cap. VI. încheieri istorice, p. 57-62; cap. VII. Studiul arheozoologic al resturilor faunistice de la Cotu-Copălău, p. 63-72, semnat de profesorul universitar ieşean Sergiu Haimovici, cu origini botoşănene.

Deşi în perimetrul sitului de Cotu-Copălău (punctele Creasta Cocoşului şi Poiana lui Costăchel) au fost identificate şi parţial cercetate şi vestigii cuprinse în alte epoci istorice (eneolitice - cucuteniene, puternic afectate de locuirea getică şi încadrate, cu probabilitate, în faza A-B, o cană datată în sec. al IV-lea p. Chr., urme de vieţuire şi un mic depozit monetar din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea), cele mai importante descoperiri provin, fără îndoială, din aşezarea getică fortificată.

Aceasta, aşa cum reiese din cercetările de suprafaţă, ridicarea topografică şi săpăturile sistematice (45 de secţiuni, cu o suprafaţă totală de circa 2000 mp), se situează undeva la limita dintre aşezările fortificate mici şi cele mijlocii ale geţilor din spaţiul est-carpatic (sec. V-III a. Chr.), înscriindu-se în procesul amplu de întemeiere de aşezări întărite şi de înflorire a societăţii din această perioadă, urmare a unui complex de factori interni şi externi şi a unor ample fenomene de aculturaţie, care au avut loc la intersecţia a cel puţin patru lumi (scitică,

nord-pontică, grecească, nord-vest pontică, tracică, balcano-danubiană, şi getică, estică şi sud carpatică).

Prin analiza riguroasă şi prin descrierea succintă şi la obiect a descoperirilor şi a stratigrafiei acestora (locuinţe, gropi, inventar ceramic getic, grecesc şi de imitaţie grecească, piese metalice şi de cult, material arheozoologic, modalităţile de construire şi funcţionare a sistemului de fortificare etc.) şi prin analogiile cu spaţiile vecine, în special cu situaţiile din monumentele contemporane din Republica Moldova şi Ucraina, autorii ne călăuzesc în caracteristicile locuirii getice din sit dar şi în cele ale lumii getice est-carpatice din secolele VIII a. Chr., o vreme a primelor structuri politico-militare locale, menţionate şi în izvoarele scrise.

În ceea ce priveşte locuirea getică, autorii cercetărilor au surprins gruparea locuinţelor şi a celorlalte complexe în două zone: de sud-vest, cu 14 locuinţe şi două gropi, din cca. 30 de construcţii estimate, şi de nord-est, cu o locuinţă şi o groapă, fără să se poată preciza, din cauza suprafeţei reduse investigate (2, 85 %), amploarea reală a habitatului uman.

Interesante sunt observaţiile autorilor legate de sistemul defensiv al fortificaţiei getice, chiar dacă condiţiile concrete din teren nu au fost atât de prielnice pentru conservarea acestuia (lucrările agricole care au colmatat şanţul de apărare şi au aplatizat valul, zona împădurită destul de întinsă şi alunecările de teren). Cu toate aceste dificultăţi, au fost investigate elementele antropice de apărare ale acestei aşezări, care le completează pe cele naturale, cu două faze de dezvoltare, încadrată în seria de cetăţi/cetăţui triunghiulare, de tipul „pinten" sau „promontoriu barat": şanţurile şi valurile de pământ completate cu palisade şi porţi, care avea, în epoca de întemeiere şi funcţionare, imaginea unei fortificaţii impresionante, cu rol strategic important într-un punct de trecere dinspre Câmpia Moldovei către Podişul Sucevei sau în spaţiul nord-est carpatic.

În cadrul materialului arheologic, recuperat prin cercetările sistematice, abundentă este ceramica getică, utilizată ca marcher arheologic, lucrată cu mâna (aprox. 98 %), caracterizată prin formele binecunoscute în epocă (vase de provizii de diferite dimensiuni, vase în formă de clopot, vase borcan, căni/ceşti, străchini/castroane, tipsii, strecurători), decorate cu ornamente în relief şi adâncite, specifice acestei categorii de artefacte locale. De asemenea, din diferite raţiuni, geţii de la Cotu-Copălău, şi nu numai, au imitat unele forme greceşti (lekâne, castroane şi tigăi), fie după piese originale, fie după alte imitaţii getice, lucrate la roată, în spaţiul pendinte de coloniile greceşti nord-vest pontice. Importantă, deşi extrem de redusă numeric, este ceramica lucrată cu roata: getică (0, 86 %) şi de import (0, 85 %): fragmente de khantaros şi amfore (Thasos, Sinope, Chios, Mende, Heracleea Pontică, Rhodos, Cnidos), care ilustrează influenţa grecească şi legăturile societăţii getice cu lumea elenă.

Deşi celelalte categorii de artefacte (unelte, arme şi piese de podoabă metalice, alte categorii de obiecte ceramice şi litice şi piesele cu semnificaţie cultică) nu sunt la fel de numeroase, precum ceramica, ilustrează totuşi activitatea cotidiană a geţilor, care s-a desfăşurat în sit de-a lungul funcţionării acestuia.

Referitor la cronologia descoperirilor, deşi autorii au analizat, cu mult profesionalism, inventarul arheologic, în permanentă comparaţie cu spaţiile vecine şi monumentele contemporane, nu au reuşit, în stadiul actual al cercetărilor, decât să realizeze o încadrare largă a devenirii locuirii getice de la Cotu-Copălău, între mijlocul secolului al V-lea şi sfârşitul secolului al III-lea a. Chr., fiind aşteptată, de la specialiştii epocii, o detaliere temporală a evoluţiei acestui tip de situri, fie şi în funcţie de evenimentele istorice petrecute în spaţiul est-carpatic.

Interesante sunt încheierile istorice, în cadrul cărora autorii încearcă să ofere o imagine coerentă asupra locului şi rolului aşezării getice fortificate de la Cotu-Copălău şi a celorlalte monumente arheologice asemănătoare (aproximativ 100 de descoperiri), în cadrul proceselor istorice contemporane, prezentând diferite ipoteze de lucru legate de amploarea locuirii din acest sit, de raţiunile întemeierii, de modul de funcţionare şi cauzele încetării acestor cetăţi/cetăţui. Evident, publicarea tuturor cercetărilor arheologice efectuate, extinderea săpăturilor şi demersul interdisciplinar vor contribui la obţinerea unor date de fineţe legate de aceste complexe elemente ale istoriei geţilor est-carpatici.

În acest context, trebuie subliniat studiul arheozoologic al materialului faunistic descoperit la Cotu-Copălău, care evidenţiază particularităţile etoecologice ale speciilor de mamifere identificate, caracteristicile raporturilor antropozoologice şi trăsăturile mediului geografic, de tip silvatic sau silvo-stepic, mult modificat ulterior.

Rezumatul şi explicaţiile figurilor în limba franceză (p. 73-78), lista prescurtărilor (p. 79), bibliografia (p. 80-82), indicele general (p. 83-84), explicaţia bilingvă a planşelor (p. 8587) şi planşele 1-26 (p. 88-113), încheie această lucrare utilă şi meritorie. Remarcăm calitatea grafică bună şi foarte bună a figurilor şi planşelor, chiar dacă unele dintre acestea din urmă nu au fost concepute cu indicaţii de scară.

Încheiem prezentarea noastră subliniind, încă o dată, importanţa deosebită a publicării monografice a cercetărilor arheologice efectuate în aşezarea getică fortificată de la Cotu- Copălău, care vine să completeze imaginea societăţii getice est-carpatice, din prima parte a celei de a doua epoci a fierului (sec. V-III a. Chr.), cu vădite ierarhii economice, sociale şi politico-militare, în deplină consonanţă cu fenomenele similare din cadrul celorlalte civilizaţii contemporane. Este o întreprindere valoroasă, realizată cu profesionalism care se doreşte urmată şi de alte asemenea lucrări.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici