Revista Forum cultural, anul VI, nr. 2, mai 2006 (21)

Iniţiat în 1982 de către fostul Comitet de Cultură, prin Centrul Judeţean de îndrumare a Creaţiei Botoşani, la o propunere a poetului Lucian Valea, pe atunci muzeograf, responsabil cu casele memoriale din judeţul Botoşani, Festivalul- concurs Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...", care avea pe atunci şi o secţie de recitare a poeziei eminesciene a ajuns anul acesta la cea de a XXV-a ediţie. De la început au fost implicate în organizarea acestui important festival consacrat debutanţilor şi instituţii prestigioase la nivel naţional, cum ar fi Uniunea Scriitorilor din România, Editura Junimea, Muzeul Literaturii Române Iaşi, reviste literare de prestigiu ca „Familia", la care a debutat Eminescu, „Luceafarul", „Convorbiri literare", „Ateneu" şi altele.

O simplă statistică ar arăta că în cele douăzeci şi patru ediţii au fost primite, o medie anuală de 60 de plicuri, peste 1.500 de plicuri, aparţinînd cel puţin unui număr de 500 de creatori, ţinînd cont că unii au trimis la mai multe ediţii obţinînd premii anuale ale unor reviste. Astfel au debutat editorial, avînd în vedere numărul mare de premii editoriale de după 1990, cînd au fost implicate la un moment dat şi zece edituri la o ediţie, peste 80 de tineri poeţi, iar în reviste peste 200. De asemenea un număr impresionant de interpreţi critici ai operei eminesciene şi-au văzut lucrările premiate şi publicate. Unii dintre aceşti creatori au confirmat pe deplin, ajungînd nume importante ale poeziei şi criticii literare româneşti actuale, alţii au dispărut, eventual, doar pentru o bucată de timp.

De la început, regulamentul concursului a permis înscrierea în competiţie a autorilor care nu au debutat în volum şi nu au depăşit vârsta de 39 de ani. Pînă în 1989, au fost implicate în acordarea premiilor doar edituri şi reviste care ţineau oarecum de viaţa, opera şi numele poetului, cum ar fi Editurile Junimea şi Eminescu, cea de a doua neonorîndu-şi de fiecare dată premiul, revistele „Familia", la care Eminescu a debutat, „Convorbiri literare" sau „Luceafarul". La prima ediţia, Uniunea Scriitorilor din România a acordat premiul care a constat într-un exemplar din recenta reeditată atunci „Istorie a literaturtii române de la origini pînă în 1940 a lui G. Călinescu. Personal am primit acest premiu pentru grupajul de poezie „încercare asupra Poesiei".

De la a zecea ediţie, din 1990, chiar dacă şi pînă atunci, de la venirea regretatului Emil Iordache la Centrul Creaţiei Populare Botoşani, ca metodist, în 1984, m-am implicat în organizarea concursului, reformarea şi regândirea acestui important concurs naţional, devenit unul din cele mai prestigioase şi căutate de către tinerii creatori, mi-a revenit în mod direct, ca referent al restructuratei instituţii. Astfel regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursului a fost regîndit, iar implicarea unui număr de zece edituri şi şaisprezece reviste de cultură din întreaga ţară a adus un nou prestigiu acestuia, iar afluenţa tinerilor poeţi spre El Dorado-ul debutului editorial care a devenit Botoşanii, a crescut de la an la an. Din 1998, la un an de la moartea poetului Horaţiu loan Laşcu, în colaborare cu Filiala Iaşi a USR, s-a acordat şi premiul acestei filiale unei cărţi de poezie, la secţiunea debut editorial, premiul care poartă de atunci numele tînărului poet dispărut, fost salariat al instituţiei organizatoare.

Din anul 2000, de la venirea la conducerea instituţiei organizatoare a domnului Ionel Nicorici, care a dorit să desfiinţeze compartimentul literatură-teatru, care se ocupa în mod direct de organizarea concursului şi pînă în 2004, cînd a revenit la conducerea instituţiei domnul Ion Ilie, finanţările pentru acest concurs au fost sistate, iar organizarea lui a fost posibilă printr-un protocol anual de colaborare cu Memorialul Ipoteşti-Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu", dar şi cu sprijinul unor sponsori şi al editurilor şi revistelor implicate, care asigurau valoarea premiilor care uneori a depăşit, prin editarea cărţilor, anual peste 100 de milioane lei.

Din anul 2001, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, se acordă în cadrul „Zilelor Eminescu", ediţia din vară şi Premiul revistei „Hyperion-caiete botoşănene", revistă editată de fundaţia cu acelaşi nume.

Instituţia organizatoare, Centrul Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Botoşani, prin compartimentul literatură-teatru, la unele ediţii şi cu sprijinul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, editează anual o antologie de poezie şi eseu „Porni Luceafărul...", care include creaţiile poeţilor şi eseiştilor premiaţi, realizîndu-se astfel o zestre importantă care, în viitor, poate însemna un important procent de informare şi valorizare a unui fenomen în expansiune, aşa cum este poezia, ca element de reală tradiţie culturală a zonei, cu implicare naţională.

Este meritoriu să menţionăm aici toate instituţiile care au contribuit, într-un fel sau altul, la menţinerea acestui prestigios concurs naţional de poezie, ajuns acum la cea de a XXV-a ediţie, începînd din 1982 încoace: Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă Botoşani, Centrul Judeţean de îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă Botoşani, Biblioteca Judeaţeană „Mihai Eminescu", Casa Memorială „Mihai Eminescu „ Ipoteşti, şi după 1990, Inspectoratul Judeţean pentru Cultură Botoşani, devenit Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Creaţiei Populare Botoşani, devenit Centrul Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Botoşani, Consiliul Judeţean Botoşani, Primăria Botoşani, Memorialul Ipoteşti- Centrul Naţional de Studii Eminescu, dar şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Iaşi a USR, APLER, Ministerul Culturii, Muzeul Literaturii Române Iaşi, editurile Junimea, Timpul, Convorbiri Literare, Parnas, Princeps Edit, Cronica, Eminescu, Cartea Românească, Emia, Eikon, Dacia, Geneze, Axa, Dionis, Dionysos din Germania, precum şi revistele „Convorbiri literare", „Dacia Literară", „Cronica", „Poezia", „Ateneu", „Familia", „Vatra", „Poesis", „Viaţa Românească", „Luceafarul", „Porto Franco", „Antares", „Antiteze", „Bucovina literară", „Euphorion",Hyperion-caiete botoşănene", poate şi altele.

Anul acesta, manifestările incluse în cadrul „Zilelor Eminescu" vor avea loc la Botoşani şi Ipoteşti, în zilele 10-12 iunie, cu jurizarea lucrărilor sosite în concurs, decernarea premiilor „Porni Luceafarul...", înmînarea Premiului „Horaţiu Ioan Laşcu" al Filialei Iaşi unei cărţi de debut în poezie şi al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova unei cărţi de debut în eseu, cît şi Premiul „Hyperion". De asemenea vor Fi lansate cărţile laureaţilor ediţiei a XXIV-a, editate de editurile implicate, Junimea, Convorbiri literare, Axa, Princeps Edit şi Dionis, cît şi antologia „Porni Luceafarul...", cuprinzînd toţi laureaţii ediţiei de anul trecut. Vor avea loc şi alte lansări de carte, recitaluri de poezie, pelerinaje, precum şi o expoziţie retrospectivă a celor XXV de ediţii ale Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafarul...".

La exteriorul edificiului au fost găsite elemente ale unui fost pavaj iniţial, amenajat după terminarea lucrărilor de construcţie şi după executarea nivelărilor Finale aferente. Astfel de elemente s-au păstrat pe suprafeţe limitate (numai în casetele 2 şi 4) (Pl. V; fig. 35) - şi anume în locurile în care pietrele ce-1 alcătuiau nu fuseseră dislocate prin săparea gropilor de pământ ale necropolei.

Fig. 35

Resturile acestui pavaj erau acoperite de cel puţin o nivelare intervenită după momentul amenajării lui. Această stare de fapt a putut fi constatată numai pe porţiunile de cca. 40 - 45 cm, imediat lângă zidurile bisericii şi numai acolo unde gropile de mormânt ale necropolei exterioare nu se înscriau exact până la fundaţiile acesteia. în rest, profilele secţiunilor şi casetelor de cercetare au traversat numai zone în care folosirea îndelungată şi intensă a amintitei necropole a determinat formarea unui „strat" alcătuit din repetata săpare şi intersectare a mormintelor. Acestea din urmă - în marea lor majoritate - nici nu au putut fi delimitate de plan: numai acele dintre gropi care pătrunseseră cu partea lor inferioară în argila geologică au putut fi reperate, şi individualizate, ca atare.

Stratul uniform de care pomeneam - şi care era alcătuit din pământ în amestec cu fragmente de piatră, cărămidă, mortar şi fragmente de oseminte - era omogen acoperit de un strat de demolare. Acesta din urmă - alcătuit exclusiv din molozuri, cărămizi smălţuite (de format normal sau rombice) sau nu, întregi sau nu, piatră şi foarte multe fragmente de discuri decorative marca în chipul cel mai clar cu putinţă nivelul la faţa căruia se desfaşuraseră nefericitele lucrări de

Fig. 36. Casea 3, profilul estic

dezafectare a paramentului iniţial şi cel de replacare a faţadelor, în anul 1897 - 1906.

Fig. 37. Secţiunea 8. Faţa interioară a zidului nordic al gârliciului

Stratul de moloz a fost astfel nivel încât să creeze în imediata vecinătate a monumentului o platformă cât mai apropiată de planul orizontal. În acest sens, se remarcă grosimea apreciabilă a stratului în special spre est şi nord.

Această situaţie s-a constatat pe o rază de cca. 3 m în jurul bisericii. Pe măsură ce se depăşea această distanţă, stratul de moloz se subţiază până la totala lui dispariţie. Restul molozurilor cu aceeaşi provenienţă au fost evacuate şi aruncate într-o groapă de mari dimensiuni, situată la cca. 20 m distanţă spre nord de biserică.

La sfârşitul lucrărilor de restaurare s-a montat - apoi - un pavaj din lespezi de piatră montate pe un strat suport de beton. Pavajul era conturat la margine de pietre aşezate pe cant (fîg. 36) şi care formau partea aparentă a unei substrucţii din zidărie de piatră, executată tot cu un liant de ciment, şi care se implanta în sol pe o adâncime de cca. 100 cm. Respectiva zidărie nu numai că a distrus vestigiile pe care le-a traversat, dar a avut şi rolul de agravare a regimului de stocare a umidităţii imediat în preajma fundaţiilor edificiului, şi aceasta tocmai în zonele unde regimul stratigrafie ar fi permis atât circulaţia unui aeraj natural normal cât şi dispersarea în masa solului a apelor provenite din ploi şi zăpezi.

Fig. 38. Secţiunea 18, volumele de zidărie de piatră identificate în imediata apropiere a laturii estice a turnului clopotniţă

Cele de mai sus corespund constatărilor arheologice făcută pentru zona perimetrică bisericii. Pe măsură ce ne depărtăm de monument - aşa cum a fost cazul prin cercetarea secţiunilor 8, 13, 14, 16 şi 18 - realităţile interceptate se diversifică, întrunind caracteristici proprii pentru fiecare dintre suprafeţele investigate.

De la început trebuie să subliniem că secţiunile imediat anterior amintite au drept element comun faptul că - toate - se înscriau în aria de extindere a necropolei din jurul bisericii. Densitatea mare a înmormântărilor ne arată intensa sa folosire timp de cca 400 de ani. Din punct de vedere arheologic, acest fapt a dus la imposibilitatea stabilirii vreunei legături între regimul stratigrafie constituit lângă biserică şi cel din zonele extreme ale fiecăreia dintre secţiuni. Gropile mormintelor se intersectează şi se suprapun, conţinutul celor mai vechi este dislocat parţial sau total de înhumările mai noi şi - nu rareori - au fost aproape complet distruse de gropi comune sau de reînhumare, cu precădere în partea necropolei situată la nord de edificiu. Vom reveni asupra discuţiilor privind regimul şi caracteristicile necropolei, atât cât cercetările efectuate în anii 2000-2001 au putut aduce unele precizări.

În cuprinsul secţiunii 8, la cca 22 m nord de biserica Sf. Nicolae, au fost găsite două ziduri construite din zidărie de piatră legată cu mortar de var/ nisip (Pl. I). Ele erau paralele, la distanţă de 135 cm, dispuse pe direcţia Est -Vest şi fiecare avea o lăţime de 75 cm. Talpa zidurilor era situată lângă malul estic al secţiunii la W- 328 cm iar la 150 cm distanţă, în malul vestic, la W- 422 cm. Atât cotele diferite ale bazei zidurilor, cât şi cele ale umpluturii dintre ele arată că este vorba de un tronson dintr-un fost gârlici de acces într-o pivniţă. Fapt confirmat de altfel şi de sistemul lor de construire: spre interiorul spaţiului delimitat de cele două ziduri, paramentul era îngrijit realizat din asize de piatră (fig.37) în vreme ce exteriorul este tratat în regim de fundaţie.

Pentru identificarea fostei construcţii cu pivniţă al cărei gârlici fusese găsit, s-a deschis o altă secţiune, 16, perpendiculară pe direcţia amintitelor ziduri (Pl. I). Secţiunea a intersectat o groapă de mari dimensiuni umplută exclusiv cu molozurile provenite ca urmare a lucrărilor de „restaurare" întreprinse la începutul secolului XX. Din păcate - în acea etapă a cercetării, care nu permitea extinderea secţiunii 16¹⁹ - instabilitatea malurilor nu a permis adâncirea săpăturii peste 200 cm, fară a epuiza umplutura de moloz. Credem însă că groapa interceptată reprezintă - în fapt - cavitatea fostelor pivniţe, definitiv dezafectate odată cu menţionatele intervenţii în aria monumentului.

În continuare, s-a încercat - acolo unde a fost posibil, obţinerea unor elemente suplimentare de confirmare în sensul celor de mai sus. Secţiunea 18 - poziţionată în funcţie de realitătile atunci existente la faţa locului" (Pl. I) - a încercat să stabilească controlul stratigrafie în zona estică a turnului clopotniţă: punct către care construcţia cu pivniţe părea să se îndrepte. Bănuielile noastre au fost confirmate de găsirea a două volume de zidărie de piatră, fundate pe o adâncime de 150 cm, aparente în aria secţiunii pe o lăţime de 120 cm. Distanţa dintre cele două volume era de 265 cm, iar dimensiunile lor pe axul nord-sud erau de 220 cm (fig. 38).

Toate elementele descoperite în această zonă de la nord de biserică conduc către concluzia existenţei unei clădiri de mari dimensiuni (cca 25 m pe direcţia est- vest), prevăzută la primul nivel cu pivniţe. Planimetria, cronologia şi etapele sale de funcţionare rămân probleme de rezolvat în cursul unor campanii viitoare de cercetare.

NOTE

¹⁹ - Plantaţiile din curte - în special arbori - dar şi pământul provenit din săparea secţiunii 8, depozitat în apropiere, au făcut imposibilă, atunci, o dezvoltare a cercetării în speţă.

²⁰ - Turnul clopotniţă, recent restaurat, fusese înconjurat de un trotuar din lespezi de piatră aşezate pe un strat de beton. Trotuarul marca nivelul de construire al turnului în baza unor constatări nearheologice. Montarea lui a determinat coborârea nivelului pe o adâncime de cca 50 cm, pe o rază de cca 10 - 15 m în jurul turnului, suprimându-se - în mod inevitabil şi necontrolat - orice indiciu cuprins de solul îndepărtat. în aceste condiţii secţiunea a fost trasată imediat la est de trotuarul din jurul turnului şi, respectiv, la o depărtare de 125 cm de zidurile acestuia.

O casă de piatră, dar cam strâmbă

Casa de la Ipoteşti, în care a copilărit poetul, este şi ea fragment de legendă, ca aproape tot ce a atins Eminescu şi numai argumentele oferite de document pot să refacă istoria, descâlcind această labirintică poveste. Pentru poet, moşia Ipoteşti lor a trăit aievea, împletindu-şi destinul cu cel al proprietarilor ei, le-a marcat existenţa şi i-a format într-un chip anume, legându-i de locurile moldave, întreaga viaţă a lui Eminescu şi în bună măsură şi cea a familiei sale a fost o pendulare prin lume, a cărei singură constantă erau Ipoteştii. Numai aici locurile, natura şi oamenii îşi împlineau rostul, numai aici simţurile poetului descifrau lumea, pătrunzându-i adânc înţelesul. Bucurii şi dureri nesfârşite i-au adus Ipoteştii lui Eminescu, dar fară de ele universul său poetic ar fi fost altul şi literatura română ar fi avut o altă istorie.

Moşia de la Ipoteşti este legată de istoria familiei Eminovici din vara anului 1847, când Gheorghe Eminovici a cumpărat locul cu patru mii de galbeni (bani de împrumut). Cu şapte ani în urmă, pe 20 iulie 1840, pe atunci slugerul Eminovici luase de soţie pe Raluca, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu din Joldeşti (Botoşani). Şi dorind să-i dovedească tinerei neveste că nu e cu nimic mai prejos decât tatăl acesteia, Eminovici a obţinut, la 12 mai 1841, prin decret domnesc purtând iscălitura lui Mihail Gr. Sturza, rangul de căminar. Intervenţia pe lângă domn a boierului Balş, de moşia căruia se îngrijea Gheorghe Eminovici, a avut cu siguranţă un rol important, facându-1 pe acesta să avanseze în ierarhia boierească, sărind alte nouă ranguri pe care ar fi trebuit să le parcurgă în mod firesc. Chiar dacă ordinea lor nu era strictă, importanţa unui rang

boieresc putând creşte în detrimentul altuia în funcţie de dorinţa domnitorului, saltul făcut de părintele lui Eminescu a fost însemnat şi a fost obţinut, probabil, şi contra cost, după moda timpului. Dar socotelile nu s-au încheiat odată cu obţinerea boieriei, plata având să crească pentru căminar, căci rangul se ţinea cu mare cheltuială şi nu toţi în stare să-şi cumpere boieria puteau să o şi păstreze pentru mai multă vreme. Într-o scrisoare către Corneliu Botez, Matei Eminescu, fratele longeviv al poetului, relata în legătură cu aceasta o întâmplare hazlie: "Obiceiul era ca după boierie, cel boerit să-i ceară audienţă la domn şi să-i mulţumească. Aşa afâcut şi tata. — Ei, cei?, au fost vorbele cu care l-a întâmpinat Mihai Sturza. — Să trăieşti, Măria Ta, am venit să mulţumesc pentru boerie, răspunse tata. — Prin ce cârciume te-i tăvăli de-acu înainte? îl întrebă Sturza. Şi atâta a fost audienţa... Se vede că au fost unii, cari după ce i-a boierit, se tăvăleau prin cârciume şi necinsteau boeiria şi vorbele lui Mihail Sturza erau un fel de morală. Când ne-a istorisit-o tata, s-a pus Mihai pe un râs, de nu-l mai puteam opri'."

Gheorghe Eminovici n-a băut niciodată, însă de boierie prinsese gust şi voia să se poarte ca atare. Cu atât mai mult cu cât, spune Matei în scrisoarea citată anterior, Raluca "avea pretenţii de nobleţă faţă de tata, zicând că Iurăsceştii, străbunii ei, au fost boieri de I-a ordine ", uitând sau neştiind că şi Vasile Iuraşcu, tatăl său, îşi cumpărase şi el stolnicia. Eminovici, care dăduse bani frumoşi la domnie pentru noul său titlu, trebuia, odată intrat în horă, să joace boiereşte. Bazându- se aşadar pe socoteli din venituri de care nu dispunea la acea vreme şi chiar pe zestrea soţiei, "o cumpărat, la mezat, nişte case pentru dugheană, cu un loc împrejur şi acareturi, lângă biserica Uspenia din Botoşani". Faptul s-a întâmplat la 2 iunie 1842, când încă mai era administrator al moşiei Balşilor. Apoi a luat şi o crâşmă, cu vad bun, în târgul vitelor (la 8 decembrie 1844), desigur tot cu gândul la câştig, achitând cei şaptezeci de galbeni pretinşi de vânzător. Casele din Botoşani, a căror imagine nu s-a păstrat, fiindcă s-au mistuit în incendiul din 3 iunie 1887, au rămas în proprietatea familiei Eminovici până în 1855, an în care căminarul, ce avusese numai necazuri de pe urma lor, le-a înstrăinat. Aici au locuit, în intervalul 1848-1851, soţii Eminovici, precum şi stolnicul Vasile Iuraşcu, tatăl Ralucăi, care contribuise şi el la cumpărarea locuinţei botoşănene.

Imobilele care "era(u) situat(e) într-o grădină destul de mare, în plin centrul târgului", pe un teren de "36 stânjeni faţă alăturea cu uliţa, 19 stânjeni partea despre locul sfinţiei sale, iconomul loan, 38 stânjeni dosul locului şi 4 stânjeni 5 parmace capătul dinspre târg", aparţinuseră Sultanei Cheşcu şi fuseseră construite "pe loc domnesc, nu cu bezman". De aceea, şi stolnicul Vasile Iuraşcu, asesor la Judecătoria botoşăneană, prevăzând că în timp valoarea lor va creşte, înlesnise cumpărarea acestora, în anul 1842, pe numele fiicei sale, Ralu. Luându- le la un preţ foarte avantajos, de 450 galbeni, ^ude la Epitropia casei răposatei Sultana Cheşcu" (epitropul Sultanei fiind fratele acesteia, Ioardache Cheşcu), stolnicul Iuraşcu a făcut toate aceste aranjamente pentru "a asigura o parte din banii de zestre pentru care căminarul nu avea să dea nici un amanet". Peste ani, la vânzarea caselor (hotarnica fiind făcută la "1855, martie 16, Botoşani"), măsurătorile terenului au ieşit aproape la jumătate. Probabil că în acest răstimp, având nevoie de bani, Eminovici vânduse separat o parte din teren. Dar chiar şi aşa, căminarul a obţinut frumoasa sumă de 1050 de galbeni, căci, mai mult ca sigur, Gheorghe Eminovici "construise o casă nouă,

mărind valoarea imobilului cumpărat în 1842".

Boieria şi deşertăciunea (de care Eminescu însuşi vorbea într-o scrisoare) 1- au îndemnat pe Gheorghe Eminovici la datorii de tot felul şi, ca urmare, în 1848, sa văzut nevoit, să închirieze casele din Botoşani şi să se mute, cu familie cu tot, pentru o vreme, în casa cumpărată odată cu moşia de la Ipoteşti, în vara anului 1847. Închirierea s-a făcut pe şase luni, în intervalul 23 aprilie - 26 octombrie 1848, după cum era obiceiul acestor tocmeli, de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru. Vrând-nevrând, familia a trebuit să stea o vară la Ipoteşti, încasând câştigul din chiria caselor de la oraş. Dar răstimpul petrecut la Ipoteşti, ce păruse a fi mai degrabă o corvoadă, s-a dovedit de bun augur, căci Botoşanii anului 1848 (vara) au fost asaltaţi de holeră, iar numărul victimelor sa ridicat la cifre de ordinul miilor. N-au fost cruţate nici împrejurimile, unde s-au înregistrat morţi cu zecile. Numai în vâlceaua uitată de lume a Ipoteştilor au murit doar nouă bărbaţi.

Încurajaţi de amintirea acestei protecţii şi împinşi de datoriile care se adunaseră, Raluca şi Gheorghe au închiriat din nou, peste trei ani, casele de lângă biserica Uspenia. Perioada de închiriere a fost aceeaşi, după cuviinţă, între 23 aprilie şi 26 octombrie în anul 1851. Dacă însă Ia cea dintâi tocmeală, în vara anului 1848, chiriaşul Alecu Jianu fusese corect, plătindu-şi dările la vreme şi eliberând locuinţa când contractul a expirat, noua chiriaşă, spătăreasa Smaranda Varlaam, a purtat cu Eminovici, un proces hărţuitor, între 1851-1852, nedorind să elibereze casele conform contractului, ci socotindu- se, pe mai departe, chiriaşă. Ba mai mult, îndărătnica femeie a încuiat ograda şi a plecat la Iaşi, de unde a tergiversat lucrurile, apelând la tot felul de stratageme, spre marea mâhnire a căminarului. Eminovici, care era şi el om impulsiv - se ştie - şi cu dreptatea de partea lui, m-a "atacarisit, spune femeia, cu feluri de cuvinte badgiocoritoare şi pline de nesuferinţă apoi samavolnic executorisindu-mă, numaidecât să le deşert casele".

Reacţia căminarului nu a fost însă nemăsurată şi fară de temei, căci, la 3 iunie 1851, Divanul Domnesc hotărâse, ca, peste şase luni, după regula timpului, Ipoteştii să se vândă la licitaţie publică, pentru cei 2500 de galbeni pe care-i mai datora căminarul Eufrosinei Petrino, cea de la care cumpărase moşia. Ba mai mult, când, la expirarea contractului de închiriere, pe 26 octombrie 1851, Eminovici a sosit în Botoşani cu familia şi toate bagajele adunate peste vară la Ipoteşti, nu a avut unde să stea, Raluca plângându-se astfel Isprăvniciei ţinutului Botoşani: "Eu mă găsesc bolnavă în căutare cu doftor şi doftorii şi neavând casă de locuinţă am luat de la soru me dumneaei băneasa Maria Mavrodin aice în oraş două odăi parte din bucătărie grajd şi şura în chirie cu luna şi cari m-am alcătuit să plătesc opt galbeni pe toată luna păr când mi s-ar da în stăpânire casele mele pe care dumneaei spătăreasa cu aşa ră credinţă vroeşte a le ţine.'''' Cum lucrurile au tărăgănat necrezut de mult (până la 26 octombrie 1858), Eminoviceştii au fost nevoiţi să locuiască, plătind chirie, în Botoşani, deşi erau proprietari de case în acelaşi oraş.

Spre norocul familiei, pentru licitaţia fixată în Foaia sătească nu s-a prezentat nimeni, moşia Ipoteştilor rămânând în posesia căminarului. Dar, ca să poată achita datoria Eufrosinei Petrino, Eminovici a vândut casele din oraş, cu loc şi acareturi, negustorului botoşănean Iosip Munteanu: "Casele ce le am în oraşul Botoşani, este notat în actul întocmit cu acest prilej, cu tot locul lor şi cu toate acareturile aflătoare pe acel loc după mărimea văzută prin actul din '842 iunie, de bună voia mea le-am trecut de veşnică vânzare către dumnealui neguţitoriul Iosip Munteanu, în preţ de 1050 galbeni, adică una mie cincizeci galbeni blanci cu zimţi, din care acum am primit 500, iar restul de 550, până la împlinirea întregii sumi se îndatoreşte dumnealui cumpărătorul a mi-i număra îndată la statornica încredinţare a actlui de faţă". Prevăzători, Eminoviceştii,

pricepuţi în tocmeala actelor încă de pe vremea când căminarul se îngrijea de moşia Balşilor, au adăugat şi o clauză: "că dacă dumnealui cumpărătoriul nu ar fi următor cu plata restului de cinci sute cincizeci galbeni la statornica încredinţare a actului de faţă după cum şi mai sus s'au pominit, atunci eu de îndată mă voi cunoaşte iarăşi deplin stăpân pe aceste case cu locul şi acareturile lor, fără să fiu îndatorată a întoarce cumpărătorului vreun ban din suma ce mi-au numărar".

Între anii 1848, când Eminovici a venit în Botoşani de la Dumbrăveni, şi 1855, când a vândut casele din oraş lui Iosip Munteanu, familia a locuit în două rânduri la Ipoteşti: o dată, de la 23 aprilie şi până la 26 octombrie 1848, şi apoi din nou între 23 aprilie şi 26 octombrie 1851. Nu au rămas niciodată peste iarnă la Ipoteşti, căci starea în care se afla locuinţa nu le permitea lucrul acesta. Casa era "veche de 62 ani, care mai mult stătuse pustie decât fusese locuită, iar acum părea o ruină", şi apoi, de-ar fi putut rămâne mai mult la Ipoteşti, căminarul ar fi facut-o cu siguranţă, fie doar şi pentru a câştiga banii de care avea atâta nevoie. După încercarea din vara anului 1848 însă, numai foarte greu şi fiind la mare strâmtoare s-au hotărât, peste trei ani, să revină pe moşia ipoteşteană. Naşterea copilului Mihai, înregistrat cu nr: 179, în Botoşani, nu mai trebuie aşadar pusă la îndoială, fie că suntem de acord că evenimentul a avut loc la 20 decembrie 1849 sau la 15 ianuarie 1850.

Cu banii primiţi pe casele din oraş, căminarul s-a hotărât să ridice, la moşie, o casă nouă, pe fundaţia celei vechi, sătul, probabil, şi de hărmălaia cu înverşunata chiriaşă din târg dar şi de provizoratul din odăile închiriate de la Maria Mavrodin. "Tata cum a luat Ipoteştii, a dărâmat casa veche şi a făcut una nouă", spune Matei Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Comeliu Botez, în anul 1909. Dar afirmaţia mezinului familiei Eminovici, nu se poate întemeia pe amintiri directe, fiindcă Matei se născuse în anul 1856 şi ce ştia despre Ipoteşti aflase, probabil, din povestirile familiei. Mai sigur este că ridicarea construcţiei a început după 1855, cu banii obţinuţi prin vânzarea posesiunilor botoşănene şi numai după ce căminarul terminase cu mult discutata datorie faţă de Eufrosina Petrino.

Aşadar, aceasta este casa copilăriei lui Eminescu, în care el vine în jurul anului

1858, după ce-şi petrecuse primii ani ai vieţii în oraş, exact la vârsta când impresiile cele mai puternice şi mai pline de mierea uluitoarelor miraje se imprimau pentru totdeauna în sufletul său. Nu-i de mirare că s-a contopit cu natura ipoteşteană la care a ţinut atât de mult.

Cămaşa dreaptă, de lucru, era croită într-una cu poalele. Cămaşa de sărbătoare, confecţionată din bumbac, avea poalele lucrate din pânză de tort (cânepă).

Ca o notă specială, este prezenţa cămăşii drepte, confecţionată din pânză de lână ţigaie. Toarsă foarte subţire „ca părul din cap", lâna ţigaie se folosea de cele mai multe ori nevopsită, - „numai unele bătrâne o vopseau cu paie de ovăz".

Urzeala era din bumbac, iar bătătura din lână ţigaie. Confecţionată special ca port de sărbătoare, în croiul şi ornamentica acestei cămăşi se observă o deosebită grijă pentru înfrumuseţare. Cămaşa de lână ţigaie prezintă o particularitate: se „ţesea croind". încă din stative se marca gura cămăşii printr-un chenar realizat de obicei prin alesături, iar la unele cămăşi acesta apare şi la marginile stanului. (PI.7).

Cămăşile de lână ţigaie sunt considerate deosebit de frumoase. Pânza de lână ţigaie era realizată, prin neveditură şi alesătură, o gamă de motive geometrice şi florale stilizate, în manieră tipic moldovenească. Ornamentul realizat dovedeşte mult rafinament şi măiestrie. Apar alese motive de veche tradiţie (brăduţul, simbolizând arborele vieţii), rombul (simbolul soarelui) (PI. 8 - 10) în diferite combinaţii plasate în câmpul cămăşii aerat, fară tendinţe de încărcare, fiecare motiv având personalitatea lui distinctă. Măiestria ţesătoriei este vădită.

Nici un amănunt nu-i scăpa - găseşte soluţia potrivită pentru oricare parte a cămăşii. Astfel, gura cămăşii este marcată printr-un ornament sub forma bradului ce- şi desparte coroana în două părţi. (Pl. 11).

PI. 14 PI. 15

În cazul cămăşii amintite, marginile pânzei tivite cu găurele sunt unite cu o dantelă, cheiţa, realizată cu acul de cusut, mai de mult, cu igliţa astăzi.

Foile cămăşii sunt unite prin diverse cusături, care s-au dezvoltat de la practic la decorativ. Aşa este cazul cusăturii practice înapoia acului, care întărită prin dupăceală, s-a dezvoltat în cheiţă cu calităţi ornamentale.(Pl. 12-15).

Cheiţa, care reprezintă o tehnică foarte complicată, apare în diverse variante şi constituie unul din ornamentele preţioase ale cămăşii femeii.

La tivul de la gura cămăşii şi acela de la poală, întărit de asemenea cu găurele, apar zăfşorii (cusătură de tighel), iar la marginea tivului apar bibilurile (colţişorii făcuţi cu acul în tehnica cheiţei). La cămaşa din lână ţigaie femeile au purtat odată cu pătrunderea influenţei orăşeneşti, fusta confecţionată din acelaşi material ca şi cămaşa - având croiul şi forma fustelor de oraş. (PI. 17). Acest lucru demonstrează că femeia de la ţară nu renunţă cu uşurinţă, în virtutea tradiţiei, la lucrul de mână, preia doar forma nouă, materialul şi tehnica de lucru rămân aceleaşi. Ca o excepţie, în sudul zonei, alături de cămăşile femeieşti cu mulţi ani înainte pe aceste

din lana ţigaie, apar şi cămăşile din fibre vegetale (bumbac), ornamentate prin alesătură, având în câmpul ţesăturii aceleaşi motive, geometrice şi florale stilizate, alese cu sacâz. Aspectul de ansamblu al acestor cămăşi este foarte plăcut. (PI. 16, 18).

În nordul zonei (Hudeşti, Bajura), apare cămaşa femeiască cu ciupac. Prin ciupac se înţelege gulerul drept, pe gât, lat de 1-2 cm. Cămaşa cu ciupac are croiul identic cu al cămăşii drepte, cu singura deosebire că la acestea din urmă apare ciupacul. Apariţia acestei cămăşi, doar în localităţile amintite, poate fi pusă în legătură cu prezenţa bucovinenilor stabiliţi

meleaguri, în al căror port era frecventă cămaşa cu ciupac.

Cămaşa cu platcă. O fază de evoluţie a cămăşii femeieşti este şi cămaşa cu platcă, influenţă directă a bluzei de oraş, confecţionată de obicei din pânză de bumbac, având acelaşi croi ca şi cămaşa dreaptă, cu singura deosebire că apare platca.

Platca este un dreptunghi de pânză, cu răscroială pentru gât, aşezat pe umerii cămăşii. De platcă sunt prinşi stanii cămăşii, uneori încreţiţi atât în faţă cât şi pe spate. (PI. 19).

Mâneca dreaptă, este prinsă la umeri de stani. La sub-braţ sunt intercalaţi clinii şi pavele.

Decorul acestei cămăşi este dispus pe marginile platcei, pe guler şi la tivul mânecilor.

Cămaşa cu platcă nu cunoaşte o răspândire prea mare în zonă, în comparaţie cu cămaşa dreaptă sau cea încreţită la gât.

NOTE

³⁰ Informatoare Sauciuc Catinca, 73 de ani, Draxini.

³¹Informatoare Sauciuc Catinca, 73 de ani, Draxini. ³² Paul Petrescu, Motive ornamentale celebre, Bucureşti, 1971, p. 9 şi 39.

IV. CALEA RAHOVEI

După percheziţia de rigoare, am fost repartizaţi la celula nr. 6. întuneric, igrasie şi paturi deşelate cu pături soioase şi împuţite ca şi la Iaşi. în celulă am găsit un bătrân, fostul colonel Lazarovici şi un muncitor de la ITB, pe nume Rădulescu.

Lazarovici, scheletic şi gârbovit, părea un fel de trestie îmbătrânită, îmbrăcat în trenci şi pantaloni-golf. Bătrân şi neputincios îşi aştepta sfârşitul. Nu mai dorea nimic. Era trist şi vorbea rar.

Rădulescu era negricios, ţigan originar de pe lângă Găieşti, cu suflet deschis. S-a bucurat mult de sosirea mea în celula 6.

Ne-am împrietenit şi după ce am discutat o bună parte din noapte, ne-am culcat. După câteva zile m-am obişnuit cu întunericul, încât mai târziu vedeam şi puteam juca ţintar ore întregi. Tot aici am învăţat să comunic şi prin alfabetul Morse. Cât era noaptea de mare se auzeau lovituri discrete în pereţi, ca o ronţăială de guzgani. Se transmiteau impresii de la anchetă, veşti de la noii veniţi, încurajări şi sfaturi, începusem să mă tem de anchetă. Ceea ce se transmitea prin Morse în legătură cu ancheta te îngrozea. Unii dintre noi erau de-a dreptul speriaţi şi neputincioşi. Noaptea, când se auzeau paşi pe culoar, adică atunci când venea gardianul pentru a lua pe câte unul la cercetări, toţi tresăreau, iar cei mai slabi ajungeau până acolo încât urinau în pantaloni. Erau cele mai grele clipe. Dar omul se obişnuieşte treptat cu răul. Vorba proverbului: „Nu-i da omului cât poate duce".

într-o dimineaţă pe la ora trei, gardienii au adus în celula noastră un tânăr chipeş, înalt, elegant şi distins. Avea o figură luminoasă şi o privire inteligentă. Un şaten cu părul ondulat, cu ochii negri şi faţa albă, un tânăr cu trăsături fine şi demn până la aroganţă. Căuta să desluşească ceva în întunericul celulei. Eram nedumerit şi nu reuşeam să-i desluşesc gândurile. La început n-a vorbit, însă până la urmă a îndrăznit şi mi-a cerut o ţigară. Nu aveam ţigări dar exista pe culoarul nostru un gardian bătrân, care ne mai aducea din când în când chiştoace adunate de prin scrumierele ofiţerilor anchetatori. Mai târziu, nea Fănică, aducătorul de ţigări, a fost descoperit ca infractor, judecat şi condamnat la un an închisoare corecţională. A fost turnat de un deţinut, o canalie, care a avut pretenţia să-i dea zilnic chiştoace.

L-am rugat pe nea Fănică să-mi aducă câteva mucuri pentru noul venit şi omul ma servit. Le-am dat tânărului care şi-a confecţionat o ţigară cu o bucată de ziar. în timp ce fuma l-am întrebat cum îl cheamă, ce meseria are, de unde este şi pentru ce a fost arestat. Mi-a spus că se numeşte Strati Dan, că este student la Medicină în anul III, că este din Timişoara, că mai are un frate medic şi că tatăl său este administrator de spital.

Din fragedă tinereţe, adică din cursul inferior de liceu, îl citise pe Schopenhauer. Mai târziu aprofundase această filozofie care 1-a marcat. Şi pentru că în final Schopenhauer ajunge la concluzia că viaţa nu merită trăită, Strati, adeptul orbit al acestei filosofii, a hotărât să se sinucidă prin împuşcare, în timpul unui spectacol de operă, în prezenţa unei colege de facultate.

A umblat mai multe zile să-şi procure un pistol dar n-a găsit. în cele din urmă s-a decis să ia pistolul lui nea Costică, paznicul de la cămin. A înfăşurat o sticlă într-un fular, s-a apropiat de nea Costache cu intenţia de a-1 ameţi puţin pentru a-i lua arma. După ce 1-a lovit, paznicul a căzut, iar Strati i-a luat pistolul şi a dispărut în noapte. A mers să doarmă la un unchi al său. Aici a încercat arma dar spre nenorocirea lui a constatat că este o armă de alarmă care nu era bună pentru scopul propus. A doua zi, deprimat, a plecat la întâlnirea cu colega pe care o invitase la operă pentru a fi martoră la sinucidere, fară ca aceasta să-i bănuiască măcar intenţiile.

Mergând către Universitate, a observat o femeie-gardian în post. Deznădăjduit, s-a repezit la ea cu pistolul în mână şi a strigat:

- Dă-mi pistolul că-s legionar şi te omor.

Femeia, speriată, a ţipat şi a cerut ajutor. S-a adunat lume şi un ofiţer 1-a arestat. Adus la Securitate a fost anchetat şi întrebat ce avusese de gând să facă cu pistolul. La percheziţie i s-a găsit în buzunar şi două bilete de operă, anchetatorii presupunând că, în timpul spectacolului, Strati urma să comită o crimă, să omoare o persoană din guvern. El declara cinstit că intenţiona să se sinucidă. Nu 1-a crezut nimeni. Era şi normal. într-un târziu a sosit şi generalul Jianu, comandantul securităţii, pentru a ancheta personal cazul Strati.

- Ce aveai de gând să faci cu pistolul?

- Să mă omor.

- Să te omori? Poftim pistol, omoară- te! Strati s-a grăbit a lua pistolul, 1-a dus la tâmplă şi a apăsat pe trăgaci, dar generalul avusese grijă să nu-1 încarce. Situaţia aceasta 1-a încurcat pe comandantul Securităţii încât nu mai ştia ce să creadă. Totuşi, până la definitivarea cercetărilor l-au adus în celula noastră.

Fiind noiembrie, cu nopţi lungi, interminabile, şi având timp suficient la dispoziţie, am început să discutăm. Strati pleda pentru justeţea filosofiei lui Schopenhauer. în liceu citiserăm şi noi pe Schopenhauer dar nu eram pătrunşi de filosofia lui şi nici n-o aprofundaserăm, astfel că nu aveam nici un fel de convingeri. Eu aveam filosofia omului simplu: să trăiesc, să muncesc, să mă bucur de toate darurile naturii, să-mi întemeiez o familie şi să mă bucur de copiii mei. El gândea tocmai pe dos. Dorea să-şi pună capăt zilelor, familia pentru el nu avea nici un rost, iar copiii erau o povară inutilă. Pleda, de asemenea, pentru acea învăţătură care propovăduieşte nepăsarea faţă de plăcerile vieţii, faţă de bogăţie; faţă de suferinţă şi moarte. Eu căutam să-i explic că aşa ceva nu există.

După ore nesfârşite de discuţii, cu burţile goale, chinuiţi de foame şi erodaţi de umezeală şi întuneric, cădeam, obosiţi, într-un fel de letargie şi rămâneam în această stare de somnolenţă ore întregi. După ciorba de seară ne mai învioram, dar Strati continua să tacă şi să mediteze. în cele din urmă s-a hotărât să se omoare prin spânzurare. A scos o sârmă de la pat, a decălit-o prin frecare, i-a făcut proba şi a aşteptat noaptea.

Moş Lazarovici, această trestie cu suflet, atent la tot ce vorbeam, nefiind de acord cu adepţii lui Schopenhauer, s-a prefăcut că-i este rău, a bătut în uşă şi la rugat pe gardian să-1 scoată la WC. Pe culoar a spus gardianului tot ce Strati are de gând să facă. Gardianul a anunţat ofiţerul de serviciu care a venit în celulă, ia confiscat sârma şi i-a dat câteva palme. Strati s-a supărat rău pe Lazarovici şi n-a mai vorbit cu el. Am mai stat împreună câteva zile până când pe bătrân şi pe Rădulescu i-au transferat la depozit, la închisoarea Văcăreşti.

În acest timp, comunicam cu cei de la celula 7. aşa am aflat că Tudorel Cîrciumaru şi Ispas au fost duşi la anchetă, care a decurs normal. Au scris declaraţii până la 4 dimineaţa fară a le termina deoarece anchetatorii nu au fost mulţumiţi. Au insistat mult asupra „sincerităţii" şi i-au mai „ajutat" din când în când cu câte un baston de cauciuc ... banal. Alte veşti în legătură cu Tudorel Cîrciumaru erau triste: era grav bolnav şi noaptea facea febră.

După plecarea lui Lazarovici şi Rădulescu, am reluat discuţiile cu Strati asupra supremului act de curaj, dar erau discuţii neconvingătoare. Tema aceasta deja nu mă mai interesa. Pasivitatea mea îl enerva pe amicul meu. Eu nefiind de acord să-mi pun laţul de gât, el s-a hotărât să se omoare şi să mă lase de izbelişte, ca pe un laş. Urma ca în timpul nopţii să se spânzure, mie revenindu-mi sarcina ca dimineaţă să anunţ gardianul si să-i explic că în timp ce eu dormeam, Strati şi-a pus capăt zilelor. Am hotărât să jucăm ţintar cu boabe de fasole şi cocoloaşe de pâine, până către miezul nopţii, când nu mai mişca nimeni pe culoar. Jocul fiind în toi şi atraşi de ţintar, n-am observat că cineva ne urmăreşte pe vizor. Era maiorul Florescu, şeful Securităţii din Calea Rahovei. Acesta, surprinzându-ne că ne jucăm cu jocuri nepermise, ne-a pedepsit cu o noapte de carceră. Carcera era un compartiment, ca un dulap, cu şase despărţituri, unde puteam fi înghesuiţi şase oameni care nu reuşeau să stea decât în capul oaselor şi puţin încovoiaţi, deoarece boxa avea deasupra nişte gratii care parcă fuseseră puse special pentru a te spânzura de ele; era un loc potrivit pentru supremul act de curaj care îl obseda pe Strati.

Ştiind că Strati avea sârmă înfaşurată pe un picior şi între noi era doar o scândură care ne despărţea, l-am întrebat:

- Dane, ce faci?

- Am văzut gratiile şi mă străduiesc să scot sârma ... Şi într-adevăr, o scoate, o pune la gât, mă salută, se agaţă şi-şi dă drumul. Dar ceva neaşteptat s-a întâmplat. Prin spate, printr-un mic vizor, ne urmărise şi auzise totul. Când Strati s-a agăţat, gardianul a intervenit imediat, a deschis uşa şi 1-a scos afară. Totodată am fost şi eu, pentru că auzise discuţia dintre mine şi Strati şi din care reieşea că eu ştiam că vrea să se sinucidă, că-1 tăinuiam, mai mult, îl favorizasem.

Am fost conduşi la ofiţerul de serviciu căruia i s-a raportat ce am săvârşit:

- Uitaţi-vă la ei, sunt nişte criminali!

Atunci ofiţerul de serviciu, un sublocotenent mic şi gras, tuciuriu şi brutal, ne-a bătut până ne-am pierdut cunoştinţa.

Când ne-am trezit din leşin eram în celulă. Am ridicat capul plin de sânge şi cucuie, cu ochii înlăcrimaţi şi cu glasul stins, am spus:

- Măi Dane, termină. Nu mai încerca să te omori, că ne omoară ăştia pe amândoi.

- Eu declar hotărât greva foamei şi a frigului.

Din acea zi Strati a refuzat să mai mănânce şi s-a culcat pe jos, pe cimentul pe care aproape îngheţa apa.

După zece zile de foame şi frig nu mai reuşea să meargă pe picioare. Rămăsese o umbră, cu o paloare de roz trandafiriu în obraji şi cu ochii scânteietori şi injectaţi. în a zecea zi de grevă a venit un ofiţer şi 1-a întrebat ce dorinţă are şi pentru ce motiv face greva foamei. Strati 1-a rugat să-i aducă o vioară şi tutun şi a anunţat că nu renunţă la grevă până nu este pus în libertate. I s-a adus numai tutunul. Era în preajma sărbătorilor de Crăciun. Inspirat şi cu mult talent, cu o voce plăcută, Strati a cântat mai multe colinde. De la celulele unde erau închise fetele se auzeau glasuri subţiri şi plăpânde care cereau insistent să mai cânte. Gardianul nu ştia ce să creadă, nu mai avusese asemenea cazuri. Contrariat de situaţia absurdă în care se afla, şi nedumerit, se consola ascultând şi el acele frumoase şi duioase cântece ...

Eu ştiam că Strati nu săvârşise nici o infracţiune cu caracter politic. Ştiam că din acest punct de vedere este curat ca lacrima, nevinovat, şi că în curând va fi pus în libertate, aşa că l-am rugat, imediat ce scapă din închisoare, să treacă pe la unchiul meu, Vasile Bâgu, care locuia pe strada Iuliu Tetrat nr. 14, să-i spună că sunt arestat şi că-1 rog să-mi trimită un pachet cu paltonul şi căciula şi totodată să o anunţe pe mama, să-i spună unde mă găseşte.

După şase luni, la procesul Facultăţii de Ştiinţe, a venit mătuşa mea, soţia lui moş Vasile, care mi-a confirmat că a vizitat-o Strati Dan dar că n-a reuşit să obţină aprobarea pentru a-mi aduce haine de iarnă.

Mult mai târziu, după ce am fost eliberat, umblând şi pribegind în căutarea unui serviciu, m-am întâlnit cu un coleg de liceu, Ursuleanu, care era student în anul VI la Medicină. L-am întrebat ce ştie de Strati Dan. Mi-a spus că 1-a cunoscut foarte bine, că i-a fost şef de an şi că după ce a ieşit din închisoare a mai continuat încă două trimestre dar că prin luna mai s-a otrăvit şi a murit în spital la Colentina. înainte de a se otrăvi a avut grijă să-şi plătească toate datoriile precum şi crematoriul.

ilustrarea pe viu a factorilor determinanţi pentru evoluţia aşezării, reflectarea vieţii materiale şi spirituale a comunităţilor orăşeneşti. în această concepţie, elementele cu valoare istorică ale structurii urbane din Botoşani sunt:

A. Elementele de tramă stradală medievală (fig. 15/1).

1. Căile majore ale comerţului de tranzit pe care s-a grefat târgul medieval şi care se păstrează până astăzi sunt:

- Direcţia Dorohoi - Hotin - Liov

- porturile mării Baltice = Calea Naţională, de la intersecţia cu Bd. Lenin, până la întâlnirea cu bifurcaţia Dragoş Vodă - Dobrogeanu Gherea.

- Direcţia Ştefaneşti - Soroca = străzile Dobrogeanu Gherea, Dragoş Vodă şi racordarea cu str. Victoriei.

- Direcţia Suceava = bifurcaţia Marchian - Horia, inclusiv racordarea cu str. Pictor Grigorescu.

- Direcţia Hârlău - Iaşi = str. Gheorghe Doja (de la interesecţia cu Dragoş Vodă), Calea Naţională (între piaţa Sf. Gheorghe şi str. Teatrului), str. N. Iorga şi str. Bucovina.

- Direcţia Săveni (determinată pentru amplasarea locului de schimb anual pe linia aprovizionării majore cu vite) = străzile Alba Iulia, Şăveni, Peneş Curcanul.

2. Trama stradală caracteristică centrelor de producţie şi schimb medievale, cu tendinţă către reţeaua dreptunghiulară, în care vadurile comerciale sunt dublate de uliţe secundare cu rol de aprovizionare, se păstrează în perimetrul Gheorghe Doja - Calea Naţională (de la piaţa Sf. Gheorghe la nr. 238) - Anastie Panu - Pictor Grigorescu - Independenţei (fig. 7, 11, 15). Nota particulară a târgului Botoşani, rezultată din orientarea către patru direcţii principale, de tranzit şi una de aprovizionare cu vite (Săveni) a reţelei de uliţe, este dată de îmbinarea schemei rectangulare cu linii de confluenţă către ieşirile din oraş, fapt care determină apariţia unor „insule" încadrate de vaduri comerciale şi construite dens cu dughene, pe tot perimetrul, parcelarea adoptând uneori chiar o schemă radiară. în aceste cazuri, sau la cvartalele rectangulare foarte adânci, rolul uliţei de deservire este preluat de o reţea de hudiţe ce traversează insulele sau cvartalele şi care se recunosc prin întreruperea la stradă a frontului construit unitar, precum şi prin oprirea parcelelor, în interior, la limita acestor alei. Caracteristice sunt hudiţele ce traversează insula Marchian - Anastasie Panu - Transilvaniei, intrarea cotită în insula - astăzi mutilată - de pe latura de nord a Pieţei 1907, hudiţa cu ramificaţii către trei fronturi din cvartalul Independenţei - Peneş Curcanul - Elena Rareş - Dimitrov sau hudiţa cotită în unghi drept din interiorul cvartalului delimitat de străzile Dacia, Mioriţa şi Calea Naţională.

3. Trama stradală caracteristică nucleelor de locuinţe prezintă un deosebit interes - în funcţie de grupările sociale sau etnice - în următoarele zone:

- Zona de locuinţe armeneşti - străzile Ilie Pintilie (Armenească), Războieni, Puşkin (Sf. Nicolae), 30 decembrie (Sf-ţii Voievozi).

- Zone de locuinţe ale meşteşugarilor şi breslaşilor români: străzile Stejari (stradela Sf. Ion), Miciurin (Sf. Ion), calea Naţională - înglobând biserica Sf. Ion (fig. 16 A); străzile 30 Decembrie (Sf-ţii Voievozi), Mioriţa (Eminescu), Luceafărul (Lahovari) - înglobând biserica Sf-ţii Voievozi; străzile I.C.Frimu (Ruset), Dochia, Independenţei (Sf. Ilie), calea Naţională, înglobând biserica Sf. Ilie (fig. 16 B); extremitatea de vest a străzii Transilvaniei, cu racordarea la străzile Kogălniceanu şi Cuza Vodă, înglobând biserica Vovidenia; traseul străzilor Albina, Bucovina (Vila Boyan) şi Viilor (Petru Rareş), inclusiv traversarea străzii Kogălniceanu - cuprinzând biserica Trei Ierarhi.

- Zone de locuinţe boiereşti sau ale orăşenilor înstăriţi: Bulevardul Lenin (între numerele 62 - 74): str. M. Kogălniceanu (între Bd. Lenin şi str. Zorilor); str. Zorilor (Boyan).

Intervenţiile acumulate în timp care au afectat pictura murală şi zidăria.

Lucrările de conservare şi restaurare desfăşurate în perioada 2004 - 2005 la altarul Bisericii „Sfîntul Nicolae" Popăuţi au condus la identificarea detaliată a degradărilor masive ce afectau pictura murală, a conceptului şi tehnicii artistice specifice acestei decoraţii. Pe parcurs au fost constatate efectele umidităţii provenită din precipitaţiile infiltrate prin acoperiş şi prin zonele de îmbinare a acestuia cu baza stelată a bisericii. Fenomenul de condens este un alt factor important care a contribuit la degradarea masivă a picturii, acesta producîndu- se foarte des la interiorul edificiului. întreaga suprafaţă a altarului era acoperită de straturi groase de depuneri acumulate (murdărie, fum, gudroane, praf atmosferic) şi un strat dens de patină biologică activă, dezvoltată cu predilecţie pe suprafeţele care păstrau încă repictări. Suprafeţele decorate dar şi zidăria erau expuse aproape continuu la acţiunea unui climat umed şi destul de cald ca să poată constitui un mediu favorabil iniţierii şi apoi creşterii masive de formaţiuni biologice. Efectele acestui mediu intern lipsit aproape total de ventilaţie s-a produs treptat, dar în mod evident: stratul de culoare a suferit mari pierderi, stratul de preparaţie prezenta mari desprinderi de la zidărie şi porţiuni cu lipsă de coeziune a particolelor. Alături de umiditatea provenită din infiltraţii şi condens un alt factor activ şi greu de controlat a fost în permanenţă umiditatea de capilaritate. Apa din sol urca în zidăria bisericii şi pînă la circa 4 m de la nivelul pavimentului înainte de începerea intervenţiilor actuale care s-au realizat în cadrul acestui monument.

Foto.l. Partea superioară a absidei altarului, partea sudică a celor două arce cu Sfinţi Profeţi reprezentaţi gen figură întreagă şi bust în medalioane; suprafeţele înainte de restaurare erau acoperite de voaluri saline opace care au obturat în timp vizibilitatea picturii peste care s-a depus un strat gros de murdărie şi formaţiuni biologice; sunt evidente urmele lăsate de precipitaţiile care s-au infiltrat şi s-au scurs peste suprafaţa decorată

Urmele marcate de migrarea umidităţii din sol erau evidente pe pictura absidei estice pînă la nivelul registrului de deasupra Sfinţilor Ierarhi, respectiv la jumatatea înălţimii peretelui. Acest ciclu continuu de urcare şi coborîre a umidităţii a condus la formarea unor depozite şi cruste saline care se prezentau sub aspectul unor voaluri albe, opace şi dure care deasemenea marcau nivelele pînă la care apa reuşea să urce în zid. Din cauza stagnării îndelungate a acestui tip de umiditate la partea inferioară a zidăriei, pe toată baza absidei estice erau prezente mari porţiuni ale stratului de preparaţie (fresca) desprinse de pe zidăria de piatră sau cărămidă.

Foto.2. Semicalota altarului, detaliu cu partea centrală - Maica Domnului pe tron cu pruncul în braţe - imagine dinaintea restaurării care evidenţiază intervenţiile de repictare şi starea generală de conservare a picturii; porţiuni care prezintă teste de îndepărtare a repictărilor, de curăţire şi eliminare a crustelor saline de pe stratul pictural

O consecinţă a acestui factor de degradare este pierderea unor porţiuni din stratul de frescă în special pe nivelul draperiei, iar zidăria de piatră a bisericii este actualmente vizibilă. Aceste porţiuni cu pierderi din stratul de decoraţie sunt situate la baza peretelui absidei estice şi pe porţiuni întinse din cele două anexe - proscomidia şi diaconiconul.

Arcele situate la partea superioară a altarului, dintre care primul sugerat şi delimitat de feşe roşii în suprafaţa semicalotei, apoi cele două arce cu Sfinţi Profeţi reprezentaţi figură întreagă şi bust în medalioane erau acoperite de voaluri saline opace care au obturat în timp vizibilitatea picturii. Cristalizarea sărurilor ajunse pe suprafaţa decorată sau rămase în stratul de frescă (eflorescenţe şi criptoflorescenţe) au provocat în acelaşi timp pierderi parţiale şi alterări ale stratului pictural. Efectele sărurilor purtate de umiditate către suprafaţa decorată au fost puternice pe întreaga suprafaţă a semicalotei altarului decorată cu scena „Maica Domnului pe tron cu pruncul în braţe însoţiţi de patru arhangheli"(cîte doi reprezentaţi de o parte şi de cealaltă a semicalotei).

Foto.3. Semicalota altarului, detaliu cu partea centrală - Maica Domnului pe tron cu pruncul în braţe - imagine după intervenţiile actuale de restaurare în care s-a eliberat pictura de intervenţiile anterioare şi efectele lor

Registrele aflate la jumătatea şi partea inferioară a altarului au suferit degradări în special datorită intervenţiilor acumulate în timp prin repictări diverse, mortare de reparaţii aplicate peste pictură, intervenţii ce s-au succedat din secolul al- XVIII -lea şi inclusiv în secolul XX. Pe parcursul intervenţiilor actuale de restaurare s-a constatat că pictura ce decorează absida altarului păstrează specificul stilistic şi tehnic al decoraţiilor murale de secol XV, care o lungă perioadă de timp au stat acoperite de intervenţii diverse sub forma repictărilor şi reparaţiilor.

În cazul încăperii altarului, în asociere cu factorii naturali au contribuit la degradări masive şi intervenţiile ce au fost executate pe parcursul timpului, unele dintre aceste surse au produs pierderi irecuperabile.

Foto. 4. Absida altarului, baza cu registrul Sfinţilor Ierarhi şi draperia, partea sud- estică, imagine cu decoraţia şi nişa înainte de intervenţia actuală de restaurare.

Acţiunile atît de diverse ca factură sunt legate de o serie de evenimente din viaţa monumentului, iar produsul lor s-a regăsit atît pe suprafaţa picturii murale cît şi la nivelul zidăriei. Calitatea, forma şi întinderea intervenţiilor au fost determinate de mentalitatea epocii respective sau de multe ori direct de gîndirea celor care le-au executat.

După momentul în care biserica a fost închinată Patriarhiei Antiohiei, ca primă intervenţie asupra decoraţiei originale se poate încadra repictarea realizată probabil în perioada călugărilor greci (sec.XVIII-XIX) şi în altar ca în restul bisericii, într-o tehnică ,,a secco".

Repictarea era realizată cu o gamă redusă de pigmenţi şi în general de tonuri pure, în amestec cu un adaos de liant proteic slab. Urmele acestei intervenţii s-au păstrat vizibile doar pe suprafeţe reduse, datorită intervenţiilor ulterioare repictării ce au avut loc la începutul secolului XX. Repictările acopereau şi porţiuni unde erau prezente mortare de reparaţie care fuseseră aplicate peste lacunele picturii originale. Unele acopereau parţial şi porţiuni din stratul pictural original. Modul de acoperire a porţiunilor lacunare din decoraţie dovedeşte modalitatea de exprimare a gustului şi materialele specifice epocii, mai exact a celor care s-au îngrijit de administrarea lăcaşului în acea perioadă.

Foto. 5. Detaliu cu nişa sudică - forma pe care a căpătat-o în acea perioadă cînd biserica era administrată de călugării greci ; structura de lemn cu rafturi la interior şi mortare de reparaţie în jurul nişei, la interiorul său şi peste pictura murală adiacentă - intervenţie care a provocat pierderi picturii şi a distrus forma nişelor specifice moldoveneşti din secolele XV şi XVI.

Acest fapt se poate presupune întrucît intervenţiile respective nu puteau fi executate de persoane din exteriorul mănăstirii. Tot în aceeaşi perioadă au fost modificate forma şi dimensiunile nişelor absidei estice, modificări executate în mod evident din raţiuni funcţionale. Nişele îşi pierd nu numai forma dar şi dimensiunile specifice secolului al XV- lea în Moldova, devenind mult mai mari şi grosolan decupate. Această acţiune de mărire a nişelor a dus la pierderea unor porţiuni din pictura registrului cu Sfinţi Ierarhi de la baza absidei, unde acestea sunt situate. în interiorul decupat neglijent a fost fixat cîte un suport din material lemnos cu rafturi. La momentul intervenţiei actuale de restaurare aceste suporturi erau în stare avansată de degradare produsă de un puternic atac xilofag.

Pentru ca nişele mărite să aibă o formă dreptunghiulară, marginile zidăriei neglijent spartă au fost completate cu diferite tipuri de mortare slabe calitativ, conţinînd puţin liant. Acestea s-au dovedit puţin rezistente în timp, fiind friabile şi într-o formă avansată de decoeziune a particolelor componente. Materialele care s-au găsit în componenţa lor sunt var în cantitate mică, praf şi granule de cărămidă în amestec cu fibre animale. Acest gen de amestec s-a găsit în zonele perimetrale ambelor nişe - pe latura nordică şi sudică a absidei estice. Pe unele porţiuni, suprapuse peste aceste mortare din perioada călugărilor greci existau şi alte tipuri de mortare foarte diverse ca duritate şi compoziţie, provenind din alte intervenţii mai tîrzii.

Intervenţia de la nivelul zidăriei originale localizată în axul absidei altarului, probabil ca datare poate să se încadreze tot în secolele XVIII - XIX. Este vorba de o completare a unei porţiuni din zidărie, localizată sub fereastra din axul altarului. Intervenţia de zidărie se referă la pereţii nişei actuale. înainte de restaurare nu era posibilă identificarea acestei intervenţii întrucît zona respectivă era acoperită de cîteva straturi de reparaţii cu mortare (semidure şi dure) suprapuse, aşezate haotic, acoperind intervenţii anterioare şi neglijent efectuate.

Notă. în cazul bisericii Popăuţi este interesant faptul că acest monument deşi a suferit multe intervenţii în decursul timpului urmele fiecăreia dintre ele s-au păstrat sub cea care i-a urmat. Nici măcar cei care au acţionat cu diverse ocazii în secolul XX nu au îndepărtat intervenţiile vizibil inestetice ale celor din secolele XVIII- XIX. Mereu orice nouă intervenţie (atît ca manieră de execuţie dar şi în ce priveşte materialele) a acoperit total sau parţial vechile reparaţii, făcînd abstracţie de aspectul sau starea lor. Şi astfel pereţii acestei biserici au păstrat la propriu multe evenimente din istoria ei, prin materiale care pot da informaţii interesante nu numai despre tehnici de lucru dar şi despre atitudinea unei comunităţi faţă de un edificiu religios.

Observaţiile cuprinse în notă au fost stratigrafice executate în cadrul cercetării furnizate de rezultatele testelor preliminare asupra zonei altarului.

La 15 august 1728, Grigore al Il-lea Ghica voievod întăreşte călugărilor de la Mănăstirea Doamnei stăpânirea pe satul Costeşti şi iazul Irămiiul, pe apa Teişoarei, sat pentru care, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă voievod, se mai judecaseră călugării de aici cu Mârzu şi nepotul său, Popa, câştigând călugării¹.

Alte informaţii despre Mănăstirea Doamnei ne sunt oferite de către documentele ce ilustrează întemeierea schitului vecin, al Agaftonului, şi conflictele dintre aceste două lăcaşuri monahale. Istoria schitului Agafton începe în timpul primei domnii în Moldova a lui Grigore al II-lea Ghica, mai precis la 1 octombrie 1729, când domnul îi dă lui „Agafton săhastrul" o poieniţă pe loc domnesc, acolo unde Agafton „ş-au făcut mănăstioară cu chilii şi ş-au pus pomeţi pe lângă chilii"², fiind însă încontinuu supărat de călugării de la Mănăstirea Doamnei, aşa cum lasă să se întrevadă un act de la 1 ianuarie 1768 .

La 22 iulie 1733, Constantin Mavrocordat îi întăreşte lui Agafton privilegiul de la Grigore II Ghica, dându-i şi doi scutelnici⁴. în a doua sa domnie din Ţara Moldovei, Grigore II Ghica îi va confirma sihastrului, la 25 noiembrie 1736, stăpânirea asupra locului ales pentru sihăstrie, scutindu-1 şi de desetina pentru o sută de stupi⁵, privilegiu întărit, la 30 noiembrie 1744, de loan Mavrocordat voievod⁶, iar la 30 septembrie 1792 de Alexandru Moruzi⁷.

Cel mai cuprinzător document prin care schitului lui Agafton i se confirmă scutirile de până atunci este cel din 15 octombrie 1753, de la Matei Ghica voievod, fiul lui Grigore al II-lea Ghica. Este amintit mai vechiul conflict cu călugării Mănăstirii Doamnei, soluţionat de răposatul părinte al domnului în favoarea sihastrului, căruia i se confirmă iertarea de bir a celor doi posluşnici şi de desetină a celor o sută de stupi, „ca să fie acei doi oameni pentru posluşania sihăstriei şi acei stupi pentru lumini de ars în biserică⁸. La 12 decembrie 1762, călugării de la schitul Agafton erau în conflict cu Costaşco Bran şi cu Radu cel Mic, căpitan de la Curteşti, care împresuraseră locul schitului. Printre cei care depun mărturie în favoarea călugărilor se află şi Ştefan Costici, de la Mănăstirea Doamnei⁹.

Venirea călugărilor greci la mănăstirea Sf. Pantelimon de lângă Botoşani coincide cu o perioadă de declin şi vremuri grele pentru aceasta. Având în vedere starea mănăstirii, la 20 mai 1737 Grigore al II-lea Ghica îi întărea acestui aşezământ monahal, „de la ocolul Botoşenilor", aflat în criză şi sărăcie, scutirile domnilor anteriori, dându-i învoire să-şi caute şi să-şi aducă doi oameni străini pentru slujbă, urmând ca aceştia să fie scutiţi de toate dările şi angheriile. Doar dacă se va menţiona prin hrisov domnesc, călugării vor da câte un galben de om¹⁰.

În acelaşi spirit, la 19 iunie 1742, un izvod de la Constantin Mavrocordat voievod, de miluire a unor schituri şi mănăstiri închinate, cu o parte din vama domnească, stabileşte pentru mănăstirea Doamnei un ajutor de „două ocă untdelemn şi 50 dramuri tămâie"".

În 1743, loan Mavrocordat, fratele lui Constantin, se afla la Istanbul, unde urzea probabil pentru a-i succeda fratelui său la tronul Ţării Moldovei. Aici, loan Mavrocordat îl va întâlni pe Serafim monahul, de la Rusicon, aflat în trecere prin spaţiul creştin ortodox cu moaştele Sfântului Pantelimon, şi îl cheamă în Moldova, imediat ce va reuşi să se înscăuneze pe tronul ţării. îndemnul i-a fost urmat şi noul domn, în semn de mulţumire, fixează bisericii Rusicon de la Athos un venit anual de 100 de piaştri, „pentru minunile Sfântului Pantelimon"¹².

Acelaşi domn nu uită nici de metohul Rusicon-ului de lângă Botoşani, căruia îi dă venitul dijmelor din acest târg¹³. La 25 mai 1744, tot Ioan Mavrocordat dădea Mănăstirii Doamnei, „aflată la neputinţă şi la slabă stare", scutire la desetină pentru 300 de stupi, la goştină pentru 300 de oi, la vădrărit pentru 300 de vedre de vin şi la văcărit pentru 50 de vite¹⁴, dar ne e greu să credem că aceste cifre îşi aveau acoperirea în realitate, că mănăstirea dispunea, cu alte cuvinte, de o asemenea avere. Mai mult, în 1747, loan Mavrocordat acorda un nou ajutor bănesc mănăstirii Sf. Pantelimon de la muntele Athos¹⁵ în acord cu situaţia reală, domnii următori, precum Scarlat Ghica, în 1757¹⁶, şi Mihai Şuţu, la 3 octombrie 1793¹⁷, reduc aceste scutiri la 100 de porci, 200 de vedre de vin şi 40 de vite, deşi credem că averea schitului era, în continuare, supraevaluată.

În 1750, la Iaşi, domnul Constantin Mihai Racoviţă îl primea pe Meletie, călugăr de la Rusicon, care aducea cu el capul făcător de minuni al Sfântului Pantelimon, prilej cu care voievodul întăreşte mănăstirii athonite metohul Doamnei şi măreşte venitul anual al mănăstirii, stabilit de loan Mavrocordat, de la 100 la 150 de piaştri anual¹⁸. Meletie va fi vizitat şi metohul Mănăstirii Doamnei, intervenind în favoarea acestuia pe lângă domnul ce se arătase oricum darnic până atunci.

O mărturie hotarnică din 6 octombrie 1750, a moşiei Mănăstirii Doamnei, arată că heleşteul iezit în apa Dresleucii, afară din hotarul mănăstirii, pe locul Tătăraşilor, dat de loan Mavrocordat voievod mănăstirii Sf. Nicolae de la Popăuţi, aparţinea de drept Mănăstirii Doamnei, deşi actele ei doveditoare pe acel heleşteu se pierduseră¹⁹. O altă mărturie hotarnică, din 11 decembrie 1750, de la Vasile Buhăescu biv vel medelnicer, arată că între heleşteul mănăstirii şi ogoarele ei exista o bucată de loc numită Livada, la care călugării Mănăstirii Doamnei aveau dreptul, deşi în acel moment nu stăpâneau ei acel loc²⁰.

Stăpânul de atunci al Livezii era banul Dumitraşcu Calmăşul, fratele dragomanului Ioan Callimachi, locul fiindu-i danie, din locul domnesc al târgului, de la Grigore al II-lea Ghica , vărul său primar"". Urmare, posibilă, a presiunilor lui Constantin Racoviţă voievod, banul Dumitraşcu va da, la 31 martie 1751, o carte prin care dăruia acest pământ, sub întăritura mitropolitului Iacov, Mănăstirii Doamnei, „ce iaste mitoc la Sviata Gora, la mănăstirea Rusica, unde să cinsteşte hramul Sfântului marelui mucenic Pandelimon"²³. O nouă carte a lui Constantin Racoviţă voievod, din 25 mai 1751, întăritoare a celei de danie a Livezii pentru Mănăstirea Doamnei, arăta că acel loc fusese al mănăstirii Sf. Nicolae - Popăuţi şi nu al târgului, astfel încât dania lui Grigore al II-lea Ghica pentru banul Dumitraşcu este anulată, banul fiind nevoit să dea locul şi ispisocul pentru acesta Mănăstirii Doamnei"⁴. După domnia lui Constantin Racoviţă, banul Calmăş reintră, pentru scurt timp, în stăpânirea acelui loc, ajutat fiind şi de intervenţia fratelui său Gavril, mitropolit al Thessalonic-ului începând cu anul 1745 .

La 3 mai 1759, loan Theodor Callimachi, fratele banului Dumitraşcu Calmăşul, dă carte egumenului Sofronie, al mănăstirii Doamnei, împuternicindu-1 să stăpânească moşia din jurul mănăstirii şi să îşi ia dijma din ţarini, semănături, fâneţe, grădini şi livezi cu pomi, din prisăci cu stupi şi din tot locul, cu tot venitul moşiei, „după obicei"²⁶.

^NOTE

¹ ASI, Documente, CCLXXXII/13.

2 N. Iorga, op. cit. . p. 232, nr. 82.

³ Ibidem, p. 254, nr. 140. Este vorba de o mărturie a lui Sofronie şi a lui Iftimi, egumeni ai Mănăstirii Doamnei, care aduc un act pentru un proces între Gafton, „egumen de la mănăstirea Doamnei" şi Cozonac, ginerele Ţicşei. De altfel şi tradiţia locală afirmă că întemeietorul schitului Agafton fusese, mai înainte, ieromonah la mănăstirea Doamnei, (vezi Cultul ortodox din judeţul Botoşani in 1906, Botoşani, 1906, passim. în care este relatată o frumoasă legendă despre întemeierea schitului).

⁴ Ibidem, p. 233, nr. 85.

5 Ibidem, p. 234, nr. 86.

⁶ Ibid., p. 243, nr. 107.

⁷ Ibid., p. 259, nr. 150.

⁸ASB, Fond Schitul Agafton, 1/11⁴

^9.N. lorga, op. cit. , p. 252, nr. 134, Numele martorului ni-1 arată a fi mirean (poate posluşnic al mănăstirii) şi documentul confirmă faptul că de câţiva ani, aşa cum se va întâmpla mai târziu şi în cazul Agaftonului, vechiul schit, cu posluşnicii de pe lângă el, devenise nucleul unui sat..

¹⁰ Th. Codrescu, op. cit. , VIII, p. 237-238.

" Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. Corneliu Istrati, vol. III, Iaşi, 1987, p. 232-233, nr. 1453.

¹² Hurmuzaki, op. cit. , XIV/2, p. 1112, nr. MLXXIV.

¹³ Ibidem, p. 115, nr. MLXXVIII.

¹⁴ Th. Codrescu, op. cit. , p. 239-240; rez. la T. G. Bulat, op. cit. . p. 233, nr. 38.

¹⁵ Hurmuzaki, op. cit. , p. 118, nr. MLXXXIV.

¹⁶ T. G. Bulat, op. cit., p. 233, nr. 14.

¹⁷ Ibidem, p. 234, nr. 74. Dispoziţia lui Şuţu poate fi privită ca necesară şi din alt punct de vedere, în condiţiile în care Ţara Moldovei fusese, succesiv, sub ocupaţie şi administraţie militară austriacă (1787-24 iulie 1791), respectiv rusească (octombrie 1788 - 29 decembrie 1792), fapt ce presupunea cheltuieli sporite pentru ţară.

^I8 Hurmuzaki, op. cit., p. 1129, nr. MXCIX. Este remarcabilă abilitatea cu care ştiau călugării greci să obţină noi resurse financiare, prin aceste călătorii făcute în spaţiul ortodoxo românesc, purtând la ei relicve şi moaşte, aducătoare de venituri importante.

¹⁹ ASB, Schitul Agafton, 1/4. La hotarnică au fost martori, printre alţii, Anania, vornicul de Botoşani, monahii Theodosie şi Chirilă, de la Mănăstirea Doamnei şi Ion Budac, posluşnic al mănăstirii.

²⁰ Idem, 1/6. Se mai stabileşte ca heleşteul de pe Dresleuca să fie al mănăstirii doar „cât ţin apa şi malurile".

²¹ ASI, Documente, CCLXXXII bis/4; public, de N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. 87.

²² Ruxandra, mama banului Dumitraşcu, era fiica lui Grigore I Ghica şi mătuşa, de la frate, a lui Grigore II Ghica; vezi 3. Ghica (1) şi 4. Callimachi. Arbore genealogic alcătuit de Paul Cernovodeanu. în Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilorf 1711-1821), coordonatori dr. Paul Cernovodeanu, prof. univ. dr.Nicolae Edroiu, Editura Enciclopedică, Bucureşti-2002

²³ ASB, Schitul Agafton, 1/7. Motivul invocat al daniei era acela că locul numit Livada se afla între heleşteul de pe apa Dresleucii, al mănăstirii, şi ogoarele ei.

²⁴ASI, Documente, CCLXXXII bis/7. Prin această carte i se întărea Mănăstirii Doamnei şi moşia Costeşti din câmp,

²⁵Acesta îi scria lui Dumitraşcu Calmăşul, arătându-i că 1-a scăpat de „sâla lui Constantin vodă", luând de la călugării greci zapisul de danie, cu iscălitura fratelui său, pe care 1-a şi rupt. „Stăpâneşti de acum în pace Livada şi n-ai nici o grijă", încheia mitropolitul acest răvaş; cf. N. Iorga, op. cit. . p. 88.

²⁶ ASB, Schitul Agafton, 1/13. Locuitorii moşiei erau apăraţi de toate dările domneşti, iar fiecare casă de pe moşie trebuia să dea mănăstirii 20 de parale. Cei care nu aveau bani erau obligaţi să lucreze la mănăstire şase zile pe an, trei zile vara şi trei iarna.

MVSEVM

MOMENT FAST AL ARHEOLOGIEI BOTOŞĂNENE - expoziţie şi lansări de carte –

Maria Diaconescu

Acestea sunt: Cetăţile traco-getice din secolele VI-III a.Chr. de la Stânceşti- Botoşani de Adrian Florescu şi Marilena Florescu şi Aşezarea getică fortificată de la Cotu-Copălău de O.L. Şovan şi Mircea Ignat.

Vernisarea expoziţiei, lansarea celor Irei volume amintite, au beneficiat de prezenţa unor specialişti recunoscuţi : cercetător ştiinţific 1 dr. Ion Ioniţă, cercetător ştiinţific I dr. Dan Botezatu, cercetător ştiinţific I dr. Marilena Florescu, prof. univ. dr. Sergiu Haimovici, conf. univ. dr. Mircea Ignat, la care s-au adăugat arheologi, muzeografi, numeroşi profesori de istorie, iubitori de cultură.

Invocând importanţa cu totul remarcabilă a cercetării arheologice de la Mihălăşeni, cercetătorul Ion Ioniţă a sintetizat elementele de greutate, noutate a acestei necropole în cadrul

culturii Sântana de Mureş-Černjachov, argumentând locul şi rolul pe care îl ocupă studiul acestui complex cultural în cercetarea arheologică a ultimelor decenii. Astfel, au fost prezentate auditoriului aspecte definitorii legate de această cultură, insistându-se asupra individualităţii şi specificităţii necropolei de la Mihălăşeni pentru zona de S-E a Europei. Prin cercetarea necropolei de sec. IV-V de la Mihălăşeni, Muzeul Judeţean Botoşani a devenit posesorul unei extrem de preţioase colecţii de arheologie, piese de mare importanţă ştiinţifică, muzeistică, rarităţi în privinţa valorii istorice, artistice, a calităţii conservării.

Cu cele 520 de morminte descoperite, necropola de la Mihălăşeni se situează printre cele mai importante în arealul culturii Sântana de Mureş- Cernjachov, remarcându-se nu numai

printr-o mare întindere dar şi prin bogăţia inventarului ce presupune o dezvoltare social-economică şi o locuire intensă, de durată.

Meritul acestei expoziţii constă în faptul că a valorificat din cantitatea enormă de materiale, din cele peste 3500 de obiecte ce au rezultat din investigaţiile arheologice, elemente reprezentative pentru cultura Sântana de Mureş- Černjachov, piesele ce-i asigură particularitate necropolei de la Mihălăşeni.

Complexul arheologic de la Mihălăşeni aduce informaţii deosebit de importante pentru această zonă a Europei, cu privire la dezvoltarea social-economică, la relaţiile de schimb existente, contactele cu civilizaţia romană, la populaţiile din acestă regiune, la reconfigurarea demografică a acestei zone, într-o perioadă de mari frământări etnice.

Expoziţia a fost structurată într-o manieră ce a permis aprecieri asupra evoluţiei cronologice a necropolei, asupra inventarului ceramic şi de podoabă.

Prezentarea ceramicii pe criterii tipologice şi al funcţionalităţii a evidenţiat marea diversitate de forme, dimensiuni, (oale, căni, castroane, cupe, castroane cu trei torţi, amfore, etc.), înalta realizare tehnică, artistică şi chiar apartenenţa etnică a acestora, probând legăturile spaţiului de la Est de Carpaţi cu lumea romano- bizantină din sec. IV-V d.Chr.

O atenţie deosebită a fost acordată expunerii recipientelor de sticlă, accesoriilor vestimentare, obiectelor de podoabă şi de toaletă: fibule, catarame de argint, bronz, fier, obiectelor de podoabă şi de toaletă, inele de tâmplă, mărgele, pandantive, cuţitaşe de toaletă, pieptene, amulete, clopoţei, ce au fost admirate pentru marea lor diversitate cât şi pentru realizarea artistică deosebită.

O importanţă cu totul particulară o au trei medalioane de sticlă romane, piese extrem de rare, cu imagini realizate prin ştanţare. Acestea au fbrmă circulară şi reprezentări diferite: o broască ţestoasă văzută de deasupra, un bust de împărăteasă romană, iar al treilea medalion - cel mai interesant dintre ele - îl reprezintă pe Daniel în groapa cu lei. Acesta este cel mai vechi obiect paleocreştin semnalat până în prezent pe teritoriul Moldovei.

Evidenţiat într-o vitrină aparte se află un vas unicat în spaţiul sud-est european - un castron cu trei torţi în forma cifrei opt, lucrat la roată din pastă fină, cenuşie, cu caneluri oblice pe umăr, fund inelar şi buza trasă în T. Vasul a fost decorat în zona superioară, în spaţiul dintre torţi cu incizii ce prezintă trei figuri identice ale unui împărat roman înscrise în interiorul a două cercuri concentrice (doar una întreagă) - unicat în cadrul culturii Sântana de Mureş - Černjachov, mărturie a influenţei romane în această zonă.

Expoziţia a beneficiat de un spaţiu generos de expunere în sala mare a Muzeului Judeţean Botoşani, ce a permis o expunere aerisită a pieselor, punându-se astfel în valoare valenţele artistice, ştiinţifice a exponatelor. Planul general al necropolei de la Mihălăşeni, fotografiile cu aspecte de şantier, planşe reprezentând obiceiuri de port la femei, platforme de incineraţie, completează expoziţia în mod semnificativ.

Aceste remarcabile descoperiri arheologice de la Mihălăşeni au atras atenţia specialiştilor încă din primele campanii, intrând în circuitul ştiinţific prin câteva studii şi expoziţii în ţară şi străinătate (Germania şi Italia).

Volumul „Necropola de tip Sântana de Mureş -Cernjachov de la Mihălăşeni -

jud. Botoşani" se constituie într-un studiu temeinic al acestei culturi. Autorul face observaţii extrem de interesante legate de cronologia mormintelor, a obiceiurilor funerare creştine, a tipologiei inventarului arheologic, ceea ce o face extrem de importantă pentru cercetătorii acestei culturi pe plan european. O cantitate imensă de vestigii şi informaţii a presupus o muncă uriaşă timp de două decenii, finalizată cu sacrificii pentru sănătate, dar în care cuvântul hotărâtor în elaborarea monografiei Mihălăşeni l-au avut pasiunea, entuziasmul, dăruirea faţă de o profesie atât de solicitantă, neînţeleasă, pasionantă.

Apreciind excelentele rezultate ale muncii plină de seriozitate şi responsabilitate, îl felicităm pe dr. Octavian Liviu Şovan cu satisfacţia că prin activitatea sa a marcat un punct important pentru arheologia românească în această zonă a Europei.

Consider că îmi revine obligaţia de a aborda acest subiect, ca o datorie de conştiinţă, deoarece în ultima vreme au apărut materiale tipărite (carte, articol) în care anumite aspecte ale acestei teme au fost prezentate inexact - fie din dorinţa expresă a autorilor - lucru deloc lăudabil, fie din cauza unei documentări deficitare. Voi începe cu Muzeul Etnografic din Botoşani, de înfiinţarea căruia mă simt direct „vinovată".

Cum a început totul? In anul 1967, fiind directoare la Muzeul din Câmpulung Moldovenesc, am organizat în premieră Muzeul „Cultura tradiţională a lemnului " cu sprijinul de necontestat al unor mari specialişti în domeniu (Prof. dr. Tancred Bănăţeanu- director al muzeului de artă populară al Republicii din Bucureşti, Milcana Pauncev- şef de secţie la acelaşi muzeu şi Hedorga Formagiu muzeograf principal, la muzeul amintit.

Deschiderea acelui muzeu s-a bucurat de o bună apreciere atât din partea specialiştilor cât şi a publicului. Ecoul acestui eveniment a ajuns şi la Botoşani, unde tocmai ieşise la pensie prof. S. Raţă, directorul Muzeului raional Botoşani. La scurt timp am primit propunerea din partea Comitetului raional de cultură din Botoşani de a veni ca director la muzeul amintit. Am ezitat multă vreme. Urma să mă despart de un muzeu de care mă simţeam legată sufleteşte, de un colectiv de oameni minunaţi, de o zonă etnografică - adevărat tezaur de artă populară tradiţională, care oferea pentru un tânăr etnograf un teren fertil de cercetare şi realizare profesională.

În cele din urmă, am acceptat. Mi s-a promis imediat că voi primi locuinţă. Un argument în plus a fost şi acela că mă apropiam de familia mea (părinţii mei locuiau la Corni). Am acceptat, şi în 1968 am venit ca director la Muzeul din Botoşani - muzeu cu profil istoric şi arheologic, având şi o secţie de artă plastică, găzduit într-o clădire improprie, având un spaţiu redus la minimum pentru expoziţia de bază, cu un birou aflat la subsolul clădirii. într-un colţ, erau circa 40 de piese etnografice, o donaţie a pr. Grigoraş. Din păcate, cele câteva obiecte erau afectate de vreme şi de condiţiile existente de depozitare.

Multă vreme am regretat venirea la Botoşani. Eram aproape de părinţi, aveam colegi buni, eram sprijinită de conducerea Comitetului de Cultură, dar îmi lipsea esenţialul: un muzeu sau o secţie de etnografie. Mi-am dat seama ca dacă nu voi înfiinţa şi la Botoşani o asemenea instituţie, nu puteam rămâne aici.

La întâlnirile cu etnografii din alte zone, eram întrebată cum am renunţat la Câmpulung-ul Moldovenesc şi am venit la Botoşani, aceasta parte a ţării situată între Siret si Prut, fiind considerată pe atunci o pată albă pe harta etnografică a ţării (zonă de interferenţă, cu o istorie zbuciumată, fără elemente specifice în cultura populară etc.). Aşa că m-am hotărât ca alături de colegii istorici, care împreună cu specialiştii arheologi de la Iaşi şi Bucureşti aveau deschise câte 7 — 8 şantiere în judeţ, să încep o cercetare etnografică serioasă în spaţiul amintit.

Am început o documentare serioasă asupra zonei pornind de la materialele de arhivă, mergând apoi în satele menţionate în documente ca fiind cele mai vechi. Aşa am descoperit pe teren, textile de interior foarte valoroase prin ornamentica lor bazată pe motive simbolice, prin coloritul lor vegetal. Astfel am alcătuit o colecţie de scoarţe, lăicere, ştergare, feţe de masă etc. care au stat la baza organizării muzeului etnografic. Totodată am cercetat, rând pe rând, toate compartimentele culturii populare tradiţionale (arhitectura laică şi religioasă, interior ţărănesc, meşteşuguri - olărit, ţesut, cojocărit, prelucrarea lemnului etc.). Am strâns piesă cu piesă aparţinând acestor domenii, alcătuind, în final, o colecţie reprezentativă pentru zona Botoşanilor - colecţie pe care o făceam cunoscută la întâlnirile cu specialiştii din ţară, în cadrul unor sesiuni ştiinţifice.

Ca urmare mi s-a propus înscrierea la doctorat. în 1973, iar ca temă pentru teza de doctorat a fost stabilită „Monografia de artă populară a zonei Botoşanilor ".

Aşa s-a delimitat cu adevărat Zona etnografică a Botoşanilor, recunoscută ca atare de o comisie formată din specialişti etnologi de frunte ai României (Prof. dr. Cornel Irimie - Sibiu, Prof. dr. Nicolae Dunăre - Cluj, Prof. dr. docent Mihai Pop - Bucureşti, Prof. dr. Paul Petrescu conducător de doctorat, iar ca şef al comisiei a fost acad. Răzvan Theodorescu).

După stabilirea zonei Botoşanilor am consacrat patru volume (Zona etnografică a Botoşanilor, Textile de interior, Port popular, Ceramică populară), punerii în valoare a patrimoniului etnografic adunat de pe teren. Paralel cu toate acestea, am început demersul pentru înfiinţarea unui muzeu etnografic al judeţului Botoşani. Am considerat că cea mai potrivită clădire care să adăpostească acest muzeu era cea care a aparţinut străbunicului lui Nicolae Iorga(foto 1)- din punct de vedere arhitectural şi ca amplasament în centru oraşului - am început demersurile pentru a obţine clădirea încă din 1972. împreună cu un tânăr arhitect Florin Zamfirescu (actualmente la Timişoara), am făcut primul releveu al clădirii - pătrunzând cu greu în interiorul ei - fiind ocupată de mai multe familii modeste. Am început insistenţele tot mai susţinute către cei în drept, să ne ajute să obţinem clădirea.

Memorii peste memorii, aducând ca argument hotărâtor chiar manuscrisul, dactilografiat, al lui N. Iorga aflat la arhivele statului din Bucureşti. S-au făcut numeroase fotografii care să dovedească pe de o parte valoarea arhitecturală a clădirii, pe de altă parte stadiul de degradare în care se afla aceasta foto 3, 5).

Concomitent s-a întocmit şi tematica pentru viitorul muzeu care însoţită de un memoriu justificativ a fost prezentată într-un dosar complet (tematică, releveu, imagini foto etc.) organelor locale de care depindea realizarea acestui obiectiv. Ca urmare s-a stabilit oficial ca în perioada 1970 - 1975 să se organizeze şi Muzeul Judeţean de Etnografie (foto 4).

Un exemplar din tematică a fost înaintat şi la Ministerul Culturii din Bucureşti. Preocupările pentru realizarea acestui obiectiv au continuat până în 1978 când am plecat la laşi. Aşa se face că lucrurile s-au definitivat în anii care au urmat spre marea satisfacţie a tuturor, cu concursul unor muzeografi dintre care amintesc pe actualul şef de secţie Steliana Băltuţă recomandată pentru ocuparea acestui post chiar de subsemnata. Pasionată şi pricepută aceasta a continuat ceea ce am început - ajungându-se la muzeul etnografic de astăzi - instituţie de prestigiu pentru cultura acestui colţ de ţară.

Ca director al Muzeului din Botoşani m-am preocupat şi de secţia de artă, aducând de la Câmpulung Moldovenesc pe Alexandru Pleşca - un talentat pictor care a activat la secţia de artă ca muzeograf.

Pe scurt acesta este începutul Muzeului Etnografic al judeţului Botoşani, prezentat cu obiectivitate şi realism de cea care a trăit direct faptele relatate.

Vom trece prin cele 9 săli care conturează arhitectura, ocupaţiile, meşteşugurile, interiorul de locuinţă, portul popular de sărbătoare, obiceiurile de Crăciun, de Anul Nou şi de Paşti, cu menţiunea că de la deschidere au fost schimbate mereu alte piese şi unele săli chiar au fost transformate în întregime.

Sala pentru arhitectura tradiţională prezintă macheta unei locuinţe tradiţionale ridicată pe furci şi acoperită cu stuf şi elemente de casă (fragment de acoperiş cu şindrilă „pazia" traforată la streaşină, stâlpul - „diregul" - sculptat, uşa cu ,£ătez„ ceardacul) toate creând imaginea

unei părţi din faţada locuinţei (foto 6, 7).

Următoarele două săli ilustrează ocupaţiile principale - agricultura şi creşterea animalelor, dar şi ocupaţiile secundare: viticultura, albinăritul, pescuitul, vânătoarea. Pentru unele ocupaţii este subliniată vechimea prin prezenţa în vitrine a unor piese din cercetări arheologice pentru perioada neolitică (foto 8, 9).

Pentru creşterea animalelor, expoziţia prezintă vase pentru muls şi preparat laptele, cântare tip balanţă romană cu decor solar, meşteşugite în atelierele de fierărit ale satului de altădată, harapnic, bâte şi costumul popular al oierului (cu iţari, opinci cămaşă de cânepă, fluierul în chimirul lat de piele tăbăcită). Imaginile (ilustrând prelucrarea laptelui, adăposturile pentru iarnă etc.) cu textele scrise , completează informaţiile despre această ocupaţie milenară a românilor (foto 9).

Vânătoarea ca ocupaţie este prezentată, de asemenea, prin imagini foto şi grafice ale vânatului activ (cu arma) şi vânatului pasiv (cu capcane). Cornurile pentru sunat şi pentru păstrat praful de puşcă, decorate cu frumoase motive simbolice astrale şi florale,completează expunerea.

Albinăritul apare în imaginea fotografică a unei stupine, şi prin stupii din trunchiul copacilor şi afumătoare.

Pentru pescuitul din zona Botoşani inventarul este mai bogat, cuprinzând greutăţi (pentru plasele de pescuit) specifice perioadei neo - eneolitice, un crâsnic, ostii de diferite mărimi o „etră"²⁷, un coş orb din nuiele împletite („vârşă") şi o imagine: pescuitul cu năvodul în iazul Dracşani.

Viticultura, veche ocupaţie practicată în zonă, este marcată în expoziţie prin „chitonogul" pentru plantat butaşii, cosoarele pentru curăţat via, un călcător pentru struguri, teascul şi un vas de doage.

Urmând cursul vizitării, se trece prin altă sală care conturează o altă ocupaţie principală, agricultura (foto 8). Sunt prezente aici, unelte pentru arat, grăpat, sece rat, cosit, treierat, vânturat cereale, măcinat, măsurători pentru cereale, coşerul pentru porumb (machetă din nuiele împletite), piua pentru decorticat grâul şi o instalaţie tehnică (oloierniţa) . Imaginile grafice şi foto completează informaţiile despre agricultura secolului al XIX - lea (treieratul cu copitele cailor, cu locomobila, o moară pe Prut, uratul ca semn al celebrării recoltei ş. a.). Textele de arhivă botoşănene amintesc de participarea Botoşanilor cu produse de morărit, la expoziţia universală de la Paris.

Prima Societate a Morilor de Aburi şi prima Moară de Artă, ambele din Botoşani, şi - au construit, amenajat şi utilat morile pentru producerea de calităţi superioare de faină. La Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, s-au acordat produselor făinoase ale primei Societăţi a morilor de aburi din Botoşani, Marea Medalie de Aur, iar la expoziţia din 1900, tot de la Paris, produselor primei Mori de Artă, din Botoşani, li s-a acordat Grand Prix²⁸.

Intrând în sfera meşteşugurilor, într-una din săli se desfăşoară olăritul, meserie şi artă, începând de acum 5000 de ani. Vasele expuse au fost lucrate în centre cu vetre de meşteri în Mihăileni, Fundu - Herţii, Lişna, Hudeşti, Botoşani, Ştefăneşti, Suliţa, Frumuşica, Vorona. Ceramica botoşăneană fiind doar pentru utilitate şi nu pentru înfrumuseţarea interioarelor din casa veche, poartă un decor simplu. Căniţe pentru apă, vin, oale pentru prins laptele, ulcioare, lighene pentru frământat aluatul, chiupuri (pentru păstrat pe iarnă preparatele din carne) au ca motive artistice punctul, linia şerpuită, zig - zag, strugurele, florile, soarele, stelele. Trebuie semnalată şi prezenţa ceramicii tip Kuty la Botoşani încă din secolul al XV - lea. Pentru că în zonă s-a lucrat şi ceramică neagră, această mărturie se află şi în expoziţie prin prezentarea oalelor pentru sarmale şi a oalelor de lapte. Pe lângă diversitatea vaselor, în sală se află roata olarului acţionată cu piciorul şi o secţiune de cuptor circular pentru arderea ceramicii (foto 10,11). La etaj, sala pentru prelucrarea fibrelor de cânepă, in, bumbac şi lână, cuprinde uneltele pentru meliţat, pieptănat, tors, răsucit, depănat, urzit, ţesut(foto 12)

Culorile sunt cele care unduiesc şi se împletesc cu motivele decorative pe frumoasele păretare, lăicere şi scoarţe ţesute şi brodate cu acul în roşu, negru, galben expuse. Elementele artistice pornesc de la cele mai simple, cu caracter arhaic, ajungând la adevărate compoziţii simbolice pentru viaţa satului vechi. Reprezentarea florilor, a pomului vieţii, a păsărilor, animalelor şi omului creează adevărate imagini, egalând arta modernă, atât pe ţesăturile de bumbac cât şi pe cele de lână vopsită vegetal, în mustul plantelor.

Apreciem aici, că un mare număr de piese textile, de o frumuseţe unică, au putut fi văzute de publicul vizitator, atât în expoziţia permanentă cât şi în expoziţii temporare²⁹, datorită restaurării impecabile executate în laboratorul muzeului de specialistului restaurator Elena Văculişteanu.

Nicolae Iorga, un mare admirator al creaţiei populare, afirma - referindu - se la ţesăturile satului: „modestia căsuţelor este înviorată de belşugul lucrurilor ţesute ... Nu poţi călca un astfel de prag fără respect pentru energia unei femei ca aceasta care lucrează greu la câmp, e o mamă plină de îngrijire pentru copiii săi, ţese mai mult singură îmbrăcăminte pentru ai săi şi mai află vreme şi gust ca să facă a înflori o asemenea instituţie casnică." ³⁰

La Editura "Cetatea de Scaun" de la Târgovişte a apărut anul acesta lucrarea Necropola de tip Sântana de Mureş - Černjachov de la Mihălăşeni (jud. Botoşani), care cuprinde 354 pag. + 390 de planşe.

Autorul acestei cărţi, aici numai semnalată, este arheologul botoşănean dr.Octavian Liviu Şovan, binecunoscut prin săpăturile sale arheologice ca şi prin numeroase studii publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, fapt care nu mai face necesară o prezentare mai detaliată a sa.

Paginaţia mai sus precizată ca şi formatul A 4 a lucrării prezentate, în cele de mai jos, impresionează, de la prima vedere, prin volumul ei masiv, rezultat a cercetării unui monument de o anvergură deosebită. La Mihălăşeni s-au dezvelit 520 de morminte şi alte 25 de complexe diferite, în care s-au descoperit peste 3500 de obiecte; este una dintre cele mai mari necropole din secolul al IV-lea p. Chr., de pe teritoriul României. Din perspectiva cifrelor menţionate se pot înţelege dimensiunile acestei monografii arheologice de excepţie. Ordonarea, studierea şi ilustrarea integrală a tuturor datelor şi materialelor, cum este lesne de înţeles, a impus un efort deosebit, dus la capăt cu rezultate notabile.

După descrierea săpăturilor, a metodologiei aplicate şi a prezentării detaliate a descoperirilor, un capitol de un interes deosebit este cel în care sunt analizate tipologic diferite categorii de obiecte. Numai ceramica cuprinde 1200 de vase cu forme şi variante diferite! O atenţie deosebită se acordă accesoriilor vestimentare (s-au găsit peste 150 de fibule) şi obiectelor de podoabă şi toaletă care dau, între altele şi coordonatele cronologice ale vestigiilor de aici. Nici obiectele utilitare (amnare, cuţite, fusaiole etc.), folosite în viaţa de zi cu zi, nu sunt mai puţin importante, ele reflectând, într-o anumită măsură, utilajul tehnologic a epocii.

Având în vedere că cercetarea arheologică contemporană presupune investigaţii interdisciplinare, în acest sens autorul a folosit intens expertizele antropologice efectuate de dr. Dan Botezatu publicate anterior în revista Hierasus XI a muzeului din Botoşani. Pe această bază s-a reuşit să se releve o serie de date foarte interesante. Nu omitem că volumul face referire şi la alte cercetări interdisciplinare care dau demersului autorului o notă de modernitate.

Capitolul privind cronologia evident că reaminteşte, în primul rând, rezultatele obţinute din analiza tipologică a obiectelor cu valoare cronologică, dar abordează problema cu metodologii moderne şi anume: statistica combinatorie (cititorul poate consulta în acest sens numeroasele tabele cu incidenţa descoperirilor) şi stratigrafia orizontală. Din acest unghi de vedere încadrările cronologice presupuse de autor sunt demne de a fi subliniate, ele fiind elaborate cu mult mai mare precizie decât în alte lucrări dedicate unor astfel de descoperiri.

O atenţie sporită a fost acordată descifrării unor aspecte ale vieţii spirituale reflectate în ritul şi ritualurile funerare atât de diverse la Mihălăşeni, reflecţie a amalgamului etnic caracteristic secolului IV p. Chr. Între toate informaţiile oferite de acest capitol trebuie să remarcăm faptul că autorul, cu prudenţă, atribuie mormintele tară inventar şi cu o orientare est-vest unei comunităţi creştine. Prin numărul mare a unor astfel de situaţii, se poate afirma că la Mihălăşeni sunt cele mai semnificative descoperiri din nordul Moldovei care atestă existenţa creştinismului în sec. IV p. Chr.

După cum se ştie cultura Sântana de Mureş are în componenţă numeroase elemente romanice. Necropola de la Mihălăşeni nu face excepţie, din contra abundenţa produselor de origine romană este apreciabilă, concretizată prin diferite tipuri ceramice, pahare de sticlă, obiecte de podoabă etc.

Venite din sudul Dunării aceste obiecte reflectă legăturile active între diverse etnii şi puterea de penetraţie a civilizaţiei romane. Mai mult chiar, unele produse au fost realizate pe loc prin imitarea lor cu îndemânare.

Un amplu rezumat în limba franceză (104 pagini) îngăduie cercetătorilor străini să cunoască în detaliu vestigiile necropolei de la Mihălăşeni a cărei cercetare constituie o frumoasă realizare a arheologiei româneşti. Ca anexe mai menţionăm o bogată bibliografie şi un indice general. O menţiune aparte merită cele 390 de planşe care ilustrează peste 3500 de obiecte de o mare varietate, confecţionate din metal, os, lut ars, sticlă etc. Fiecare piesă este reprezentată printr- un desen clar şi corect şi în acest cadru ne imaginăm dificultatea de a ordona şi realiza acestă ilustraţie voluminoasă.

În ansamblu, remarcăm că această masivă lucrare nu aduce numai un vast material arheologic inedit, ci prin concluziile ei îmbogăţeşte istoriografia românească cu date concrete privind o perioadă de mare interes, cea de la începutul epocii migraţiilor, lămurind o serie de aspecte legate de prezenţa goţilor în spaţiul carpato-dunărean, de raporturile acestora cu populaţia autohtonă din nordul Moldovei.

În încheiere nu putem omite nici efortul Editurii „ Cetatea de Scaun" din Târgovişte care s-a angajat la realizarea acestui volum, editură remarcată prin tipărirea a numeroase cărţi de arheologie şi istorie veche, specializându-se cu profesionalism în acest domeniu.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici