Revista Forum cultural, anul VI, nr. 3, septembrie 2006 (22)

Pentru botoşăneni, indiferent că unora li se pare că Eminescu a fost confiscat de către unele instituţii, chiar dacă acestea au menirea să se ocupe de memoria marelui poet, luna iunie a fiecărui an înseamnă comemorarea celui care a dat un plus de identitate poporului român. Astfel instituţii ca Memorialul Ipoteşti. Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu", Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu" sau Fundaţia Culturală „Hyperion" au fost şi de data această în program, cum se spune, cu decenţă şi sobrietate, dedicînd memoriei poetului manifestări de ţinută.

Luând în calcul faptul că unii colaboratori, cum sunt editurile şi revistele de cultură care acordă premii la „Porni Luceafarul...", au fost implicate în Tîrgul de carte „Bookfest", organizat în perioada 13-18 iunie la Bucureşti, manifestările au început la Ipoteşti şi Botoşani în ziua de 11 iunie, cu o slujbă de pomenire la Bisericuţa Eminovicilor. Apoi, în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici" din Ipoteşti a avut loc un moment de aducere aminte dedicat unor mari personalităţi ale culturii române care au fost legate de devenirea Ipoteştilor, şi anume: Constantin Noica, Petru Creţia, Laurenţiu Ulici şi Horia Bernea. A fost instituit, în amintirea lui Petru Creţia, Premiul Naţional de Critică ce-i poartă numele, premiu ce i-a revenit la prima ediţie lui Pompiliu Crăciunescu, preşedinte al juriului fiind Basarab Nicolescu. A urmat decernarea unor titluri de cetăţeni de onoare ai Ipoteştilor, dintre care amintim pe cele acordate actorului Ion Caramitru şi senatorului şi poetului Varujan Vozganian.

Aflat la cea de XXV-a ediţie, Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul..." şi-a desemnat cîştigătorii. Juriul prezidat de poetul Cezar Ivănescu, avându-i ca membri pe Liviu loan Stoiciu (revista „Viaţa Romînească"), Lucian Vasiliu, Liviu Apetroaie (Muzeul Literaturii Romîne Iaşi, revista „Dacia literară"), Cassian Maria Spiridon, Marius Chelaru (editura „Convorbiri literare", APLER, revistele „Convorbiri literare" şi „Poezia"), Gellu Dorian (Editura Axa), Daniel Corbu (Editura Princeps Edit şi revista „Feed back"), Adrian Alui Gheorghe (revista „Antiteze"), George Vulturescu (revista „Poesis"), Paulina Popa (editurile Emia şi Paula), Cristian Simionescu şi Marian Constandache (revista „Procust"), Vasile Spiridon (revista „Ateneu"), Mircea A. Diaconu (Suveava), Lucian Alecsa (revista „Hyperion"), Sterian Vicol (revista „Porto Franco"), Corneliu Antoniu (revista „Antares") şi Nicolae Corlat (secretariat), a acordat următoarele premii: Premiul „Horaţiu loan Laşcu" al Filialei Iaşi a USR şi al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova", pentru carte de debut publicată, poetului Radu Verman, pentru cartea „Greieriada", editura „Convorbiri literare", 2005; la secţiunea manuscrise, debut în poezie - Premiul Editurii Junimea şi al revistei „Poezia" - Ionuţ Radu, din Piteşti; Premiul Editurii „Convorbiri literare" şi al APLER, al revistelor „Convorbiri literare", „Viaţa Romînească" şi „Feed back" - Andreea Cristina Novac, din Suceava; Premiul Editurii Princeps Edit şi al revistei „Porto Franco" - Luigi V. Bambulea, din Deva; Premiul editurii Axa - Luminiţa Cojoacă, din Drobeta Turnu Severin; Premiul Editurii Geea şi al revistelor „Poesis"şi „Ateneu" - Diana Cristina Uiescu, din Timişoara; Premiul Editurii Emia şi al revistelor „Antares" şi „Dacia literară" - Corina Curcudel, din laşi; Premiul Editurii Paula şi al revistelor „Hyperion" şi „Poesis" Mihaela Valentina Găinaru, din Suceava; Premiul revistei „Semne" - George Dorian Stănciulescu, din Iaşi; Premiul revistelor „Convorbiri literare" şi „Poezia" - Bogdan Federeac, din Săveni; Premiul revistei „Procust" - Ana Maria Zaharia, din Vaslui; Premiul revistei „Antiteze" şi al ziarului „Evenimentul de Botoşani" - Andrei Mihai, din Sibiu; - secţiunea „interpretare critică a operei eminesciene": Premiul revistei „Hyperion" - Cristian Bândea, din Suceava; Premiul revistei „Convorbiri literare" - Ana Maria Blanaru, din Suceava; Premiul revistei „Semne" - Janet Nică, din Ostroveni, jud. Dolj.

Au urmat lansări de cărţi şi reviste, recitaluri ale poeţilor invitaţi cît şi ale laureaţilor celei de a XXV-a ediţii a concursului „Porni Luceafărul...".

Premiul „Hyperion" pe anul 2006 ia revenit poetului Daniel Corbu.

A fost vernisată expoziţia „O carte, două cărţi....de vizită" din colecţia ipoteşteană.

Seara, în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici" a avut loc recitalul actorului Ion Caramitru şi spectacolul susţinut de Grupul Iza.

Pe 12 iunie, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu" a avut loc Colcoviul „Să ne amintim gustul lecturii" şi au fost decernate premiile Concursului naţional de creaţie, ediţia I.

Pe 14 iunie, tot la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu" a fost vernisată o expoziţie de carte Eminescu, iar pe 15 iunie, începînd cu ora 11 a avut loc Simpozionul „Eminescu-Carte-Cultură- Civilizaţie", urmnat de lansarea volumului „Studii eminesciene" volumul VIII. A fost lansată cartea „Medalia ca document de bibliotecă", semnată de Constantin Mălinaş.

Premiul „Teiul de aur" pentru poezie, acordat de Editura Geea Botoşani, a revenit anul acesta poetului Petruţ Părvescu.

Adevăraţii iubitori de poezie şi Eminescu au fost prezenţi la manifestările dedicate memoriei poetului şi n-au considerat nici o clipă că Eminescu şi de data aceasta, cum s-a spus de către cei ce în fond îl ignoră total pe Eminescu, ar fi fost confiscat de un „grup de interesaţi". Emiterea celor 400 de invitaţii către oficialităţi, licee, profesori, instituţii şi aşa mai departe, dovedeşte o deschidere largă a organizatorilor pentru toţi cei ce doresc să participe la manifestările dedicate lui Eminescu. Din păcate participarea oficialităţilor, profesorilor şi elevilor a lăsat un imens loc gol rezervat acestora, dovedind încă o dată ignoranţa instalată în rîndul acestora.

În aceiaşi secţiune 18, la 900 cm sud de latura sudică a turnului clopotniţei, a fost identificat traseul unui vechi drum, orientat pe direcţia est - vest. Acesta fusese amenajat după ce necropola organizată în jurul bisericii ocupase - în bună parte - şi terenul în cauză. Câteva morminte sunt total acoperite de acest drum (demontat de noi doar parţial): unul dintre morminte, Inh. 41, avea drept inventar funerar o monedă emisă de Ferdinand I de Habsburg (1956- 1964). După o perioadă de folosire, s-a renunţat însă la utilizarea drumului, suprafaţa lui fiind străpunsă de alte câteva gropi de morminte, de data aceasta fără nici un inventar funerar.

Fig. 39 – urmele fostului drum

Drumul avea o lăţime de cca 200 cm, era delimitat prin şiruri de pietre, iar zona de circulaţie fusese amenajată cu piatră spartă bătută într-un strat subţire de pietriş amestecat cu nisip (fig. 39).

Dar cea mai cuprinzătoare şi omniprezentă realitatea arheologică surprinsă în tot terenul până acum cercetat la exteriorul bisericii Sf. Nicolae Popăuţi este necropola. Cercetarea sa - desigur foarte necesară în sine - nu a constituit însă principalul obiectiv al investigaţiilor noastre. Condiţiile stratigrafice de identificare a mormintelor în cuprinsul secţiunilor şi casetelor operate la exteriorul bisericii - condiţii asupra cărora am stăruit deja mai sus - ne-au îngăduit unele precizări.

Aceleaşi condiţii total neprielnice, coroborate cu suprafeţele relativ reduse care au fost cercetare în raport cu suprafaţa totală ocupată de necropolă nu au permis identificarea - cu certitudinea necesară - a unor morminte ţinând de necropola care a funcţionat înainte de anul 1496. totuşi, drept ipoteză de lucru se poate avansa presupunerea că - pentru o astfel de încadrare cronologică - ar fi avut în vedere şi mormintele 19 şi 43.

Statistic vorbind, din necropola exterioară au fost identificate 46 de morminte păstrate încă in situ, mai mult sau mai puţin afectate de intervenţii ulterioare. Dintre acestea, 20 aparţinuseră unor copii şi celelalte unor persoane adulte (dintre care cel puţin 2 au aparţinut unor personaje feminine).

În general, necropola corespunzătoare bisericii şi acum în fiinţă, cunoaşte trei mari etape de folosire: a. prima etapă cuprinde mormintele intervenite imediat după ridicarea

edificiului şi durează până la instituirea edificiului mănăstiresc, după mijlocul secolului al XVIII-lea; b. cea de a doua etapă corespunde perioadei de funcţionare a mănăstirii; c. iar cea de a treia etapă cuprinde mormintele intervenite după data desfiinţării mănăstirii, până în primii ani ai secolului XX. Fiecare dintre aceste etape are caracteristici proprii - în măsura în care acestea au putut fi identificate prin cercetările efectuate în anii 2000 - 2001.

a. Densitatea cea mai mare a mormintelor se constată în zonele imediat perimetrice bisericii, cu precădere cele situate spre est şi sud, extinzându-se ceva mai mult spre vest. Cele mai multe morminte nederanjate databile în secolul al XVI-lea, se grupează în secţiunile 14 (4 morminte) şi 17 (6 morminte). Cu rare excepţii, mormintele au fost tăiate sau dislocate de înmormântări ulterioare, survenite în secolele XVII şi la începutul secolului al XVIII-lea. Faptul este demonstrat atât de găsirea unor elemente din fostul lor inventar funerar, elemente antrenate în umplutura gropilor ulterior săpate, cât şi de păstrarea doar parţială in situ a unora dintre oseminte. Tot în secţiunile amintite, s-au mai găsit şi alte 11 monete din secolul XVI provenite de la morminte deranjate. în general, pentru această perioadă este vorba de o necropolă laică, majoritatea înmormântărilor având inventar funerar constituit din monete şi chiar unele accesorii vestimentare sau podoabe. Secolul al XVII-lea înregistrează un număr mult mai mic de morminte (care nu depăşesc numărul de 10 pentru întreaga zonă cercetată). Din această etapă a fost identificată şi o amenajare funerară sub formă de criptă din zidărie de piatră (spartă şi dezafectată deja în momentul descoperirii). Important este şi faptul că în faţa portalului nordic al bisericii nu există morminte.

b. Cea de a doua etapă cuprinde, cu precădere, morminte fară inventar, atribuibile călugărilor mănăstirii. Se pare că pentru perioada de funcţionare a aşezământului monahal se efectuase o anumită delimitare între cimitirul monahal

şi cel laic. în secţiunea 13, au fost găsite morminte din secolul XVIII, în special de copii"¹, constatarea ne arată că în această a doua etapă de funcţionare, necropola avusese un caracter mixt, atât monahal cât şi laic. La fel, observaţiile înregistrate tot în secţiunea 13, par să indice că aici se situa limita estică a necropolei. Cu titlu de ipoteză, se poate presupune că amenajarea drumului surprins de noi în secţiunea 18, datează din această fază de folosire a necropolei, atunci când noua organizare a terenului în cadrul mănăstirii impunea alte priorităţi de folosire şi circulaţie.

Fig. 40 - Cripta 8 (la sud de secţiunea 17)

c. Cât despre cea de a treia etapă de folosire a necropolei - care a adus şi cele mai mari distrugeri în sit - aceasta a afectat mormintele anterioare în două chipuri diferite. Lângă biserică s-au practicat intens înmormântări, în gropi de mari dimensiuni, săpate la adâncimea de cca 200 cm, cel puţin trei dintre ele fiind practicate în cripte de cărămidă. Din această serie menţionăm în mod special cripta 8 (al cărui perete vestic a fost interceptat de profilul estic al secţiunii 17). Deşi cripta a fost deranjată şi parţial dislocată (fig. 40) la o dată anterioară intervenţiilor noastre, singurul element rămas in situ, o cărămidă inscripţionată, a îngăduit identificarea precisă a personalului ce fusese îngropat în acel loc. inscripţia cuprindea următorul text: „ + 1840 ghenar 13 Inochentie Mitropolit Iliupoliei proestos Sf. Mnr. Popouţi Botoşani, săvârşit în vârstă de 72 ani", desigur, este vorba de Mitropolitul Inochentie Burghele Iliupoleos. Pe latura de nord, au intervenit atât mari gropi comune cât şi gropi de reînhumare a mai multor indivizi²². Informaţiile documentare susţin constatarea că şi de această dată avem de a face cu o necropolă cu caracter mixt, cu o componentă laică majoră, dublată de componenta eclesiastică, anume de înmormântarea unor înalţi prelaţi.

Aspectul casei construite de Gheorghe Eminovici este cunoscut, din fericire, căci locuinţa a fost fotografiată în patru rânduri, în ani diferiţi dar, din păcate, numai la exterior. Prima oară în 1909, de către Jean Bielig, cel care i-a făcut o fotografie şi poetului, când avea treizeci şi şapte de ani, la Botoşani (cea din urmă imagine păstrată a lui Eminescu). Adus cu birja de către Teodor Goilav, special pentru a înregistra pe placa fotografică locuinţa, biserica Eminoviceştilor şi mormintele fraţilor şi părinţilor poetului, precum şi clopotniţa străjuită de cei doi tei, Jean Bielig a executat în aprilie 1909 fotografiile reproduse în volumul Omagiu lui Mihai Eminescu, editat sub îngrijirea lui Corneliu Botez în acelaşi an. În imaginile surprinse, casa arăta jalnic: de o parte şi de cealaltă a pridvorului, pereţii erau sprijiniţi cu proptele din lemn, cel dinspre drum având o fisură mare între cele două ferestre, jumătatea din faţă a construcţiei era lăsată, căci o fereastră se află mai sus, alta mai jos, o balustradă a treptelor ce suiau în pridvor, lipsea, tencuiala era dusă (pe alocuri măcinată), iar burlanul din stânga lăsa apa să curgă direct pe perete. Geamurile casei erau sparte, iar curtea năpădită de bălării.

Realitatea ce răzbate din fotografie este întărită şi de o scrisoare autografa a lui Grigore (tatăl) şi Teodor Goilav (fiul), trimisă lui Comeliu Botez, epistolă ce cuprinde descrierea Ipoteşti lor: "Dragă amice, ai cerut o mică descriere a satului Ipoteşti; îţi trimit aice ceea ce-ai dorit, alcătuită de mine şi de fiul meu, care a vizitat aceste locuri. Ea se raportă în acelaşi timp la cele 5 ilustraţii ce vei primi pentru volumul D-tale... Gospodăria, căreia, de modestă ce este, numai porecla de casă boierească nu-i pot hărăzi, pare a fi mai mult o casă de gospodari de ţară, ale (sic!) vreunui răzăş mai cuprins, cu dare de mână. Gospodăria toată e adunată în jurul acestor case vechi cu cerdac de lemn în faţă". Descrierea e făcută în 1909,

căci data întocmirii scrisorii este 20 aprilie, anul pomenit.

Cea de-a doua şi cea de-a treia fotografie au fost făcute la interval de un an, în 1916 şi, respectiv, 1917, de către un fotograf din oraşul Botoşani. Deşi unghiul din care este surprinsă nu lasă să se vadă peretele din stânga, se observă totuşi că timpul a contribuit în bună măsură la degradarea casei în care, de multă vreme, nu mai locuia nimeni. Stâlpii cerdacului lunecă spre faţă, în partea din jos, ca urmare, probabil, a unei lente surpări şi alunecări a terenului, ce se observă şi azi la casa cea nouă. Construcţia, înălţată parte din cărămidă, parte din vălătuci (aşa cum arată o fotografie făcută în jurul anului 1925, când casa ajunsese o ruină), abia mai stătea în picioare şi, de la un an la altul era îngropată de buruieni şi cu tencuiala tot mai mult desprinsă de pe ziduri.

Ipoteşti, Botoşani, 1921, Foto Gh. Spătaru

Cea din urmă imagine fotografică, surprinsă în 1921, aparţine lui Gheorghe Spătaru. Ea surprinde spatele casei şi e - spre deosebire de celelalte două - foarte clară şi luată mai de aproape, aşa încât se poate vedea starea dramatică în care se afla clădirea: din coşurile sobelor se mai văd doar urmele, tabla acoperişului este ondulată, pereţii crăpaţi, geamurile sparte, deschise în bătaia vântului, o fereastră lipseşte cu totul, uşa este spartă şi ea, pe lângă tocurile ferestrelor poţi băga mâna, iar în curte, printre bălării, tot felul de materiale lăsate la voia întâmplării.

Acestor patru cadre li se adaugă filmul lui Octav Minar, intitulat Eminescu - Veronica — Creangă, peliculă ce se păstrează astăzi în Arhiva Naţională de Filme a României şi, în copie, în arhiva documentară a Casei Memoriale din Ipoteşti. "Se află acolo (în film, n. n.), notează Tudor Caranfil, cunoscutul critic şi istoric al cinematografiei româneşti, aceleaşi imagini ale bisericuţei de la Ipoteşti, ale casei natale "

Documentelor fotografice şi scurtei pelicule documentare, li se pot alătura, pentru a avea o imagine cât mai fidelă realităţii a casei Eminoviceştilor din Ipoteşti şi a stării ei prin vreme, o multitudine de relatări şi descrieri ale locului, făcute de cei care au trecut cândva pragul casei, ori chiar de aceia care, fără so fi văzut, au reconstruit-o imaginar, uneori cu mai mult adevăr şi adesea mai convingător. Astfel, nu lipsită de interes este descrierea Constanţei Dunca (realizată din amintirile copilăriei) referitoare la interiorul locuinţei Eminoviceştilor: "o odaie mică, joasă, sclipitoare de curăţenie, apoi o alta mai mare. Aici iarăşi pereţi albi, văruiţi, dar şi perdele albe, dese, slobozite. Miros mare de sulcină, podele uscate, gălbii, proaspăt unse cu lutişor galben. La dreapta două divanuri cu macaturi şi saltele de lână roşii şi verzi, ţesătură de casă. Intre ferestre o masă de cărţi închisă. Pe dânsa o lampă mare cu sfeşnice de argint şi un serviciu de cafea neagră, porcelan frumos.'''' Curăţenia sclipitoare, datorată, desigur, Ralucăi, un anumit farmec mistic izvorât şi din mirosul sulcinii (sulfină), lutişorul galben şi serviciul de cafea neagră, fragmente de decor ce refac, proustian, atmosfera copilăriei lui Eminescu, trădează uşor firea locuitorilor, creionând totodată o ambianţă calmă, prosperă şi parcă lipsită de orice griji.

O altă descriere este cea făcută, cu recunoscuta-i intuiţie, de către G. Călinescu, cel dintâi biograf riguros al poetului. O redăm întreagă, fiindcă ea grăieşte mai sugestiv decât orice fotografie: "Locuinţa părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi gospodărească, nu lipsită de o anumită eleganţă rustică. Era o construcţie geometrică, puţin ridicată deasupra solului, cu câte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt în faţă, la care suiau pe vreo şapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, în chip de fronton grec sprijinit pe două coloane zvelte, dădeau albei clădiri acoperite cu tablă, un vag stil neoclasic. De o parte şi de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuroşi.

Înlăuntrul casei, o odaie pe dreapta, cu o fereastră în faţă şi două laterale, dând cu uşa înspre sală, alcătuia camera de meditaţie şi de lucru a lui Gh. Eminovici, iar în zilele mari salonul de primire a musafirilor. La perete erau dulapuri cu cărţi - al căror număr nu trebuie să-l exagerăm - în mijloc o masă cu două sfeşnice, o călimară şi o scrumelniţă, câteva scaune împrejur, pe pereţi unele chipuri de domnitori făcute de un neamţ bătrân, anume Antoni Zigri, pripăşit pe la moşia lui Balş şi care zugrăvise şi pe Raluca cu destulă măiestrie. In această odaie, închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia câteodată spre a-şi face socotelile sau a frunzări prin cronici. Cealaltă odaie, de dormit, era fără îndoială mobilată cu lucruri aduse de Raluca drept zestre. In afară de necesarele crivaturi, se aflau acolo două scrinuri conţinând multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină, un «gardirop» de cele masive, de nuc, aşa cum romantismul de la 1840 a mai uitat prin casa vreunei babe cu bonet, pe vreun dulăpior un lighean şi un ibric de alamă şi, mai cu seamă, icoana ferecată în argint a Maicii Domnului, sub care ardea necontenit, cu subite eclipse, o candelă de asemenea de argint, menită peste noapte să vegheze ca un opaiţ somnul casei.

Ne închipuim că o altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, având aspectul nud al unei săli de internat cu lucruri puţine şi tari. Copiii mulţi nu erau însă acasă decât în vacanţă, deoarece umblau pe la şcoli, iar diferenţa de vârstă face ca nici în epoca cea mai fragedă să nu se fi întâlnit laolaltă".

Câteva amănunte ale acestei descrieri pot fi corectate acum, când, timpul trecând, lucrurile s-au mai limpezit şi alte adevăruri au ieşit la iveală. Călinescu însuşi a văzut casa după ce scrisese monografia şi rândurile lui sunt inspirate probabil doar de fotografiile prezentate anterior. Cei doi arbori ce "străjuiau rămuroşi pridvorul", cum afirmă George Călinescu, nu erau tei, ci salcâmi, iar unul, regenerat, se păstrează şi astăzi. În legătură cu dormitorul copiilor, pe care G. Călinescu îl plasează într-o odăiţă din spatele casei, cu intrare separată, realitatea a fost următoarea: în spatele casei era un hol, strâmt şi lung care servea drept cămară şi ca adăpost lucrurilor trebuincioase, cum obişnuieşte fiecare să ţină la casa lui, cu gândul că le va mai folosi odată şi odată. Fetele aveau camera lor în casa mare, iar băieţii dormeau în atenansă, căci erau acasă numai în vacanţe. Planul casei a fost evidenţiat şi de testările arheologice care au făcut posibilă înălţarea casei noi pe fundaţia construcţiei vechi ridicate de Gheorghe Eminovici.

Cât despre cărţile din bibliotecă, se cunosc astăzi, graţie cercetătorilor, titlurile lucrărilor din biblioteca "babacului" de la Ipoteşti, la care s-au adăugat şi cele din "biblioteca Nicului, de mare valoare" despre care vorbeşte Harieta, sora poetului, în scrisoarea către Titu Maiorescu, datată "Ipoteşti, 1884, martie 18/30" Chiar şi boierii Balşi - ei înşişi cu o bibliotecă deosebită - împrumutau cărţi de la Eminovici, iar Mihai îşi permitea să dăruiască, în 1865, câteva cărţi bibliotecii gimnaziştilor români din Cernăuţi, volume ale căror titluri sunt indicate de George Călinescu în biografia poetului: Theodor Körners vermischte Gedichte und Erzăhlungen..., Wien. 1815; Lecturariu latinii pentru a două clase gimnasiale după M. Schinnagl, de I. M. Moldovanu, Blasiu, 1864; Mythologie Jur Nichtstudierende. von G. Re in beck, Wieni. Toate acestea demonstrează că biblioteca Eminoviceştilor număra cu siguranţă multe volume ce vor fi contribuit în bună măsură la formarea culturii copiilor şi a lui Mihai în special.

Am în faţă o carte rarisimă. E vorba, după ştiinţa noastră de cea dintâi antologie de poezie românească tipărită cu alfabet latin. Apărea în 1856, când limba română nu se instituţionalizase încă oficial şi înaintea faimosului „Lepturariu... " alcătuit de către Aron Pumnul la Cernăuţi ,spre folosinţa învăţăceilor" săi. (4 tomuri, între 1862 şi 1864). Dacă „Lepturariu” adună versuri şi proză după criteriul exhaustivităţii numelor de autori, ,fleurs de la Roumanie'''' selectează riguros doar poezie din creaţia reprezentativă a epocii paşoptiste. Este evidenţă predilecţia antologatorului pentru lirica intimistă, plutind în aburii unui erotism dominator. Filonul oralităţii populare se vede în majoritatea pieselor care compun florilegiul. Şi deşi ne aflăm în plină agitaţie unionistă culegerea nu reţine nici o mărturie în acest sens. Lucrarea conţine de asemenea prea puţine date lămuritoare despre ea. Un singur indiciu clar, în limba franceză: inprimé par Stephen Austin, Hertfort, Angleterre, 1856. De altfel inscripţiile de pe pagina de gardă ca şi prefaţa sunt franţuzeşti. Prefaţa, o pledoarie spumoasă, cu largi efuziuni romanţioase şi consideraţii generale despre rusticitatea şi savoarea peisajului românesc, pentru poezia noastră populară în care Stephen Austin descoperă, primul între străini, sentimentul dorului, este nesemnată, având la sfârşit doar inscripţia „Bukarest, Août, 1855 ".

Se ştie că în 1856 apărea la Hertfort o culegere de poezie românească în limba engleză. Să deducem că în paralel, antologatorul, prieten şi cunoscător al spaţiului românesc, inclusiv cel spiritual, mai trase o ediţie în româneşte, în tiraj mic, pentru a face pur şi simplu o surpriză amicilor din Principate? Căci datorită rarităţii ediţia românească pare a fi rămas necunoscută multora dintre exigenţii noştri. Cu toate că era o premieră absolută pentru tânăra poezie românească şi se tipărea în condiţii grafice excepţionale. Să nu-1 fi interesat măcar în treacăt pe Călinescu, de vreme ce în Jstoria literaturii..." nu există privitor la antologia noastră nici o menţiune oricât de sumară? Credem mai degrabă că teribilul encicloped, în vasta sa documentare, n-a cunoscut totuşi această ediţie care, conţinând 164 pag. include toţi poeţii de marcă ai momentului. Cele mai multe poezii aparţin lui Alecsandri. ÎI urmează Bolintineanu, apoi Alexandrescu, Creţeanu, Eliade şi Bolliac. Sunt inserate şi câteva balade din colecţia lui Alecsandri, între care Mioriţa (aici cu titlul Mieoara), aflată deci la a doua publicare în româneşte.

Volumul dezvăluie, pagină de pagină, chenare păiestrit colorate cu ornamente miniaturale şi vignete splendide. Fiecare majusculă începătoare de poezie este o mică bijuterie grafică. Cele trei extremităţi ale paginilor aflate în continuarea legăturii sunt aurite.

Remarcabilă şi calitatea ortografiei. Numeroasele pe atunci particularităţi de limbă şi semne diacritice nu l-au speriat pe editor care a trecut cu bine proba transpunerii textelor. Ai zice că antologia s-a tipărit la laşi sau la Bucureşti, moşită de cărturari naţionali. Asemeni paşoptiştilor noştri, autorul prefaţei, nimeni altul decât antologatorul, care se adresează „damelor române" cu speranţa că acestea vor asigura prin protecţia lor succesul culegerii. Adică succesul limbii române ca veşmânt pentru lirica poeţilor noştri importanţi. O previziune validată de cursul ulterior al întregii noastre literaturi.

Prilejuind o nostalgică incursiune în epoca începuturilor noastre poetice, această carte rarisimă, prin chiar înfăţişarea sa majestuoasă, îşi păstrează integral capacitatea de a transmite fiorul culegerii inexorabile a timpului.

Cămaşa femeiască încreţită în jurul gâtului reprezintă un document istoric. O găsim purtată şi de femeile dace aşa cum figurează pe metopele de la Adamclisi. Ceea ce reprezintă o excepţională valoare documentară a cămăşii de Moldova, este forma neschimbată a cămăşii tradiţionale, perpetuată până astăzi aici, dat fiind faptul că până în zilele noastre s-a păstrat cămaşa încreţită la gât cu o aţă denumită bezărău sau brezărău.

Cămaşa fără guler se compune din patru foi drepte încreţite în jurul gâtului, din care două reprezintă stanii din faţă şi spate şi două reprezintă mânecile.

Pentru a lărgi cămaşa în faţă, sa recurs la două formule:

- prima formulă rezultă din îmbinarea a două foi de pânză obţinând astfel gura cămăşii marcată de marginile pânzei, fără a mai fi nevoie de tivitură. O parte din fiecare foaie e dusă până la spate,

care, format dintr-o singură foaie, este mărginit astfel de cei doi clini rezultaţi din foile din faţă. Mâneca este croită de obicei dintr-un singur lat. (Fig. 7-14).

rezultaţi din jumătăţi de foi. Aceştia unesc cele două foi, din faţă şi din spate. Gura acestei cămăşi se formează prin despicarea

foii din faţă drept pe mijlocit, tivită fiind cu drugi. Mâneca cămăşii încreţite la gât este de obicei strâmtă, fară lărgimi inutile. Jos este încreţită sau este lăsată largă. Pentru libertate în mişcări la subsuoară este introdusă pava (Fig. 15-23). Fiind cămăşi de sărbătoare, cămăşile încreţite la gât sunt mai bogat ornamentate. (PI. 20,21).

Acest sistem de croi poate fi considerat cel mai vechi. Al doilea sistem de croi are faţa şi spatele formate din câte o foaie având clini pe ambele părţi,

Cămaşa moldovenească se caracterizează în special prin „economie", printr-o dozare riguroasă a ornamentelor.

Ornamentul este plasat de obicei în părţile mai vizibile şi mai puţin supuse uzurii (mâneca în special, mai puţin piepţii şi spatele). Nimic nu este de prisos, nici un spaţiu nu este aglomerat, totul este simplu şi de bun gust. Fondul alb al cămăşii îşi spune cuvântul. Ornamentul este dispus în

special pe mânecă după formula cunoscută: altiţă, încreţ şi râuri. (PI.22).

Altiţa la cămăşile vechi este îngustă, plasată pe umăr, încadrată de cele mai multe ori de un chenar. Legea de bază a ornamenticii altiţei este linia orizontală, fiecare rând este clar, motivele sunt aerate, plasate independent, fiecare având personalitatea sa.

Fiecare motiv are caracteristicile lui, nu s-a trecut la interpretări confuze. Şi-n ornamentica altiţei se păstrează motive străvechi, arborele vieţii, motivul soarelui, etc. (Pl. 23,24).

După altiţă, urmează încreţul - porţiune îngustă de 5 - 8 cm, care iniţial avea rolul de a încreţi mâneca pentru a da libertate de mişcare braţului. începând cu secolul al XIX-lea, încreţul şi-a pierdut funcţia practică, având doar funcţie estetică. Astăzi, încreţul are doar rol ornamental. încreţul la cămăşile din zona cercetată este realizat din motive

geometrice, cusute de obicei cu arnici de culoare albă sau galbenă (PI. 25, 26). La o cămaşă din Broscăuţi - Dorohoi, pe încreţul alb creatoarea a cusut cu arnici roşu şi negru

puncte mici ce dau un aspect deosebit mânecii. (PI. 27).

De la încreţ, pornesc in jos pe mânecă, râuri sau rândurile care alături de altiţă şi încreţ formează ornamenticul mânecii. Râurile sunt aşezate pe mânecă costişăt (oblic). (PI. 28) de cele mai multe ori, mai rar apar râurile drepte. (P1.29).

Ornamenticul costişăt este, de altfel, o caracteristică a portului femeiesc moldovenesc. Simţul distantelor este

vizibil şi in ornamentica mânecii. Distanţele sunt bine dozate atât la altiţă, cât şi la distribuirea râurilor costişăte. In amplasarea acestora se respectă principiul alternanţei. De obicei, apare un rând mai lat, urmat de unul sau două mai înguste. La unele cămăşi apar râurile de aceeaşi dimensiune, amplasate paralele pe mânecă. De remarcat este simplitatea ornamentului piepţilor cămăşii. Doar două râuri înguste sunt plasate unul de o parte şi altul de cealaltă parte a gurii. (PI. 30). Spatele uneori este „curat", alteori are tot două rânduri de ornamente similare cu cele de pe piept. (P1.31).

Gura cămăşii tivită în drugi, nu este ornamentată. Ea se deschide întotdeauna în

faţă, marcând mijlocul pieptului, unind cele două foi de pânză care compun faţa, sau despicând un lat de pânză la mijloc.

Motivele sunt aceleaşi pentru mânecă, pentru piepţi şi spate. Prin croi şi ornamentică, cămăşile încreţite la gât, purtate în subzona Dorohoiului, nu se deosebesc prin elemente esenţiale de cămăşile de „tip Bucovina", aşa că aria de răspândire a acestei cămăşi poate fi extinsă până aici/⁴

Podoabe vechi

Podoabele purtate în zona Botoşanilor erau: mărgele de „piatră", hurmuz (mărgeluţe albe), zgărdiţe, cercei (veriguţe făcute de ţigani). Pe degete, femeile purtau inele groase lucrate rudimentar (PI. 32).

34.N. Iorga, Portul popular românesc, 1911, p. 19

După eliberarea lui Strati, am rămas stingher şi cu un mare gol în suflet. Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza, le-am făcut singur. Simţeam că mă apăsau pereţii şi că mă sufoc. Eram atât de slăbit încât abia reuşeam să mă mişc. La această stare de neputinţă contribuise şi bătaia cruntă primită în noaptea când Strati a încercat să se sinucidă.

Am adunat toate păturile de pe paturi şi le-am pus pe mine. Ghemuit sub aceste rupturi soioase, meditam la filosofia lui Schopenhauer, apoi gândurile mă duceau în nordul Moldovei, la sărbătorile Crăciunului de altă dată petrecute în libertate. îmi veneau în minte vacanţele de iarnă, plimbările din amurg, ninsorile abundente şi nopţile feerice din ajunul Crăciunului. Cât suflet puneam la cor, la colinde, şi cu cât drag aşteptam Anul Nou! în Moldova această noapte este o noapte de basm. Pretutindeni numai veselie, în case belşug şi bunăstare. Buhăile gem, harapnicele troznesc. Imediat ce se înserează, se aud micii urători cu glasuri subţiri cântând „Pluguşorul" şi sunând din clopoţei împodobiţi cu busuioc. Mai târziu apar flăcăii în grupuri, gălăgioşi, cu „Capra",„Ursul" şi „Căluţul". Când îmi aminteam de colindele ce le cântam la geamul dragei mele, simţeam că mă înăbuş, mai ales că o ştiam şi pe ea, în această noapte de Crăciun, stând pe scândurile unor priciuri într-o închisoare.

Dar această stare de somnolenţă, de visare şi de dulci-amintiri n-a ţinut prea mult, deoarece am fost invitat la anchetă. Trezirea la realitate a fost dureroasă. Am tresărit ca un nebun. M-au prins frigurile şi am început să tremur din toate încheieturile. Am simţit inima cum bate şi îmi zdrobeşte pieptul. Obrajii au început să-mi ardă şi am simţit că mi se taie resppiraţia. Năuc, mi-am adunat toate puterile dar n-am prea reuşit.

Abia îmi târâm picioarele şi aş fi vrut să urc cele 20 de trepte, cel puţin în vreo două-trei ore. Gardianul nu m-a forţat şi nu m-a obligat să păşesc mai repede. Mă vedea în ce stare sunt şi ştia unde mă duce. Ajuns pe ultima treaptă parcă ra-ara înzdrăvenit, am forţat pasul şi am devenit mai sigur. Gardianul mi-a deschis uşa şi am intrat într-o cameră plină de fum de ţigară, unde m-a întâmpinat cu privirea un locotenent de securitate care stătea la un birou şi fuma. Era un om între două vârste, cu o figură plăcută, proaspăt bărbierit şi cu ochi iscoditori. Plictisit, mi-a făcut semn să stau. Gardianul a salutat şi a ieşit.

Locotenentul Alexandrescu, mai târziu am aflat că aşa se numeşte, cu fruntea rezemată de palma stângă, stând cu cotul pe masă se uita la mine. Mă măsura, apoi clipea nervos din ochi, îşi încreţea nasul, şi iar se uita şi mă măsura din cap până-n picioare.

-Eşti rudă cu moş Vasile Bâgu?

-Da.

-La ochi de ce eşti vânăt?

-M-a bătut un domn sublocotenent, unul scund şi gras şi negricios.

-Pentru ce te-a bătut?

-Pentru că ştiam că Strati Dan, un deţinut care a stat în aceeaşi celulă cu mine, vrea să se spânzure şi nu l-am denunţat.

-Bine ţi-a făcut! Ascultă, să fii sincer şi deschis, să nu ascunzi nimic, pentru că noi aici avem toate metodele ca tu să spui adevărul. Nu vrem să ajungem acolo. Ţine hârtiile acestea, ia tocul, uite cerneala şi să-mi scrii o declaraţie despre toată activitatea ta de legionar şi, în special, să te referi la relaţiile tale cu Ispas. Ce aţi vorbit, ce aţi cântat şi ce aţi conspirat . în noaptea de 23 aprilie la onomastica ta. Ai înţeles?

-Da... dar eu n-am fost legionar.

-Mă! Mă... nu bate câmpii că sunt sătul de vorbe goale ... tu nu ştii că vorba lungă-i sărăcia omului? Să scrii tot ce ai făcut contra regimului actual, cum ai trădat clasa muncitoare, ce puneaţi voi la cale şi cum vă organizaţi pentru răsturnarea guvernului! Ai înţeles?

Am scris vreo două-trei ore despre tot ce am discutat în ziua de Sf. Gheorghe. Mi-am stors creierii să-mi amintesc tot şi am relatat faptele exact cum s-au petrecut. Am întins hârtiile locotenentului şi i-am spus ca am terminat. Trezit ca din somn, s-a ridicat, s-a întins, apoi a citit cu multă atenţie hârtiile, m-a măsurat cu privirea din cap până în picioare, s-a mai gândit, apoi a apăsat pe un buton. Imediat ce s-a deschis uşa şi a intrat gardianul, a ordonat să fiu dus în celulă.

N-am primit nici o palmă, nici măcar o înjurătură. Acum coboram scările vesel... eram fericit... Cât este de relativă fericirea!

După câteva zile am fost chemat din nou pentru a completa declaraţia cu date noi pe care mi le cerea anchetatorul. M-a întrebat daca am făcut politică ca elev de liceu. I-am răspuns că nu. M-a întrebat daca îl cunosc pe Dragomirescu Stavey şi dacă am luat parte la înmormântarea lui Flueraru. Am răspuns afirmativ. In cele din urmă m-a întrebat, unde şi când l-am cunoscut pe colegul meu de cameră Ispas Gheorghe, şi datorită cărui fapt ne-am împrietenit şi ne-am apropiat atât de mult încât am luat camera în comun? Ce vederi comune ne apropiau, cunoscând că diferenţa de vârstă dintre mine şi el era de nouă ani?

I-am răspuns că l-am cunoscut abia în anul III, când el s-a întors de pe front şi şi-a reluat activitatea studenţească. în continuare i-am explicat că am văzut în prietenul Ispas un om integru, serios, capabil şi foarte sârguincios. Sobru şi demn, impunea prin cunoştinţele sale de mineralogie, fapt pentru care profesorul Ionescu Bujor de la Universitate 1-a remarcat şi l-a recomandat profesorului Al. Codarcea de la Politehnică, ca preparator. El a văzut în mine un bun coleg. Cu ocazia unei comunicări ţinute la Catedra de zoologie de amicul nostru Chiriacu, în prezenţa eminentului profesor C. Motaş, cu subiectul „Migraţia păsărilor", eu am luat cuvântul argumentând că instinctul de migrare este legat de acele epoci glaciare şi interglaciare. A fost ceva nou şi interesant chiar şi pentru profesorul Motaş. Atunci m-a remarcat Ispas şi de atunci ne-am împrietenit şi ne-am mutat în aceeaşi cameră.

- Ai ştiut că Ispas este legionar?

- Am bănuit, însă nu am avut niciodată certitudinea.

- De ce n-ai venit să-1 denunţi ştiind că legionarii au fost şi sunt cei mai mari duşmani ai clasei muncitoare?

- N-am ştiut precis ce politică face Ispas şi nici nu-1 vedeam capabil de crime sau de alte rele.

- In ziua de Sf. Gheorghe, de ziua numelui tău şi al lui Ispas, ai cântat cântece interzise şi ai criticat actuala politică a guvernului? Ai fost de acord cu afirmaţiile lui Ispas, Cîrciumaru şi Limbera?

- Vă mărturisesc că în acea seară m-am întors mai târziu, după ora 20 de la liceul „Aurel Vlaicu", unde eram pedagog. Nu îmi amintesc tot ce s-a discutat, mai ales că băusem un pahar de vin, dar am cântat şi am criticat politica actuală, recunosc. Nu înţeleg de ce sunt acuzat. Critica şi autocritica nu sunt arme de îndreptare? Critica, într-un regim democrat, ştiu că este recomandată şi chiar folosită.

- Te rog să scrii tot: cum a decurs sărbătorirea zilei de Sf. Gheorghe şi tot ceea ce aţi criticat şi discutat, ce aţi hotărât şi ce aţi pus la cale. Ai înţeles?... şi fară argumente insinuante asupra criticii şi autocriticii. Tu nici nu ştii ce înseamnă critica, dar dai cu gura... Dacă ai fi ştiut nu erai aici.

Am scris tot ce mi-am amintit, apoi locotenentul Alexandrescu a citit atent declaraţia mea şi mi-a spus că voi plăti scump nebunia şi faptele mele necugetate. Mi-a mai spus că am încercat să fac pe prostul, pe nebunul, dar că am dat greş şi că el se pricepe la oameni şi ştie el care este adevărul. I-am răspuns ironic:

-Da, totul se ştie, totul este aranjat... Pentru această replică am încasat două palme şi un şut...

Eram bucuros că am scăpat cu atât. Mă acuzam şi-mi blestemam gura. Iar gura... şi câte am tras şi mai trag din cauza ei. Puteam afirma că scăpasem aproape nebătut, caz rar pe vremea aceea. Printre deţinuţi circula o vorbă: atunci când te chema la anchetă se spunea că „te cheamă la gresat".

Am semnat declaraţia apoi am fost dus de gardian în celulă unde am răsuflat uşurat. Parcă mi se luase o piatră de pe inimă, parcă eram alt om. Mă gândeam la tot ceea ce am scris şi mă consideram nevinovat şi speram să fiu pus în libertate.

După terminarea anchetei, am lâncezit încă câteva zile pe paturile din subsolul închisorii din Calea Rahovei, probabil până ne- au întocmit actele, dosarele de dare în judecată şi formele de transfer la alte închisori.

În ziua de 10 ianuarie, către seară, am fost chemat la corpul de gardă. Aici mi-am revăzut toţi colegii şi mare ne-a fost surprinderea când am aflat că avem voie să discutăm. Am uitat unde ne aflam şi în prezenţa cui ne deschidem sufletele. Am început să povestim când, unde şi cum am fost arestaţi, ce am declarat la anchetă şi ce speranţe sunt pentru ziua cea mare a judecăţii. Eu trăgeam nădejde să scap şi toţi bunii mei prieteni îmi preziceau o eliberare rapidă. Ii studiam cu atenţie. Toţi arătau prost: erau slăbiţi, netunşi şi îmbătrâniţi. Nu ştiu de ce privirea mi s-a oprit asupra lui Rădoi, student la Matematică, originar din Sibiu şi din cate aflasem, legionar înfocat. Mă uitam la el cu multă curiozitate şi compătimire. Era mic de statură, fin, cu ochi de veveriţă şi de o paloare alb-străvezie. Era volubil şi optimist.

Altul, Cîrciumaru Tudorel, student la Geologie, originar din Bucureşti, slab, negricios, bolnav şi buhăit de detenţie, stătea rezemat de perete şi nu prea vorbea. Se uita la noi şi răspundea la întrebări. Părea distrus. Pesimismul şi remuşcările îl consumau până la epuizare.

Ispas, fostul meu coleg de cameră, total decepţionat şi contrariat de realitate, devenise mizantrop. Tot atunci am avut prilejul să cunosc nişte studenţi pe care în libertate nu-i mai întâlnisem. Aşa am făcut cunoştinţă cu Dumitrescu Gh., student la Geografie, Toate manifestările acestuia erau în contrast cu fizicul său. Era subţirel, cu un cap frumos şi cu o privire ageră şi scormonitoare dar fiecare vorbă a lui era o jignire. Jignea pe toţi în mod grosolan. Pe mine m-a întrebat dacă sunt rudă cu comunistul Vasile Bâgu. I- am răspuns că da. Atunci i s-a adresat lui Ispas pe un ton de comandă:

-Ce caută „tinichelele" printre noi?

Ispas i-a răspuns că mulţi ar dori să convieţuiască cu „tinichele" ca Bâgu. Totuşi, Dumitrescu, în postura lui de şef, îi încuraja pe toţi, bineînţeles, steril, fad şi fară putere de convingere. El continua să ne spună că dacă până acum a fost normal să fim chinuiţi prin înfometare, prin frig şi trataţi inuman, de acum înainte, ancheta fiind terminată, vom beneficia de hrană suficientă, de cărţi, de ţigări şi de scrisori, vom fi transferati la Văcăreşti unde ne vom bucura de oarecare libertate, vom avea dreptul la muncă, vom avea posibilitatea să învăţăm o limbă străină, vom avea posibilitatea să citim şi să ne perfecţionăm... Ce mai încolo şi încoace, după Dumitrescu, la Văcăreşti ne aştepta fericirea.

Am mai cunoscut un ardelean pe nume Baciu I., pe gazdele acestuia precum şi pe logodnica lui Cârciumaru. N-am înţeles ce căuta printre noi Ivănescu, student la Academia .Comercială. Noi, pe atunci, eram anchetaţi şi trimişi în judecată pe loturi: lotul de la Ştiinţe, lotul de la Litere, lotul de la Medicină, lotul de la Teologie etc. Ce căuta Ivănescu de la Academia Comercială în lotul de la Ştiinţe n-am înţeles.

De asemenea, n-am înţeles de ce colegul meu Limbera Paul a fost judecat cu studenţii de la Teologie. Mai târziu, cred că am dezlegat enigma: Limbera avea un frate mai mare care terminase Teologia. Din pricina fratelui său era probabil închis, şi tot pentru el a şi murit.

Ivănescu Sandu era un tânăr slăbuţ cu o faţă anormal de lungă, cu ochii mari şi cu o chelie prematur avansată. Ne-a amuzat mult, ne-a făcut să râdem cu lacrimi. De necrezut, dar aşa s-a întâmplat. Povestea cu tot sufletul. Multe ne-a povestit, dar când ne-a relatat cum a fost anchetat, toţi l-au ascultat cu atenţie:

- Să vedeţi, tare mă temeam de anchetă, mi se oprea răsuflarea când auzeam paşi pe sală... şi iată că într-o seară mă invită... Mă ia gardianul, mă conduce sus, îmi deschide o uşă şi mă introduce într-o cameră unde dau cu ochii de un civil.

- Cum te cheamă?

- Ivănescu Alexandru.

- Câţi ani ai?

- 24.

- Uite ce te rog, şi se uita la ceas, te rog mult să fii cât mai scurt şi cât mai clar, să scrii mai repede, că mă grăbesc. Mă aşteaptă nişte oaspeţi. Ai înţeles?

Ivănescu se gândea că a dat norocul peste el că a întâlnit un om bun, un suflet ales.

-Te rog să scrii ce contribuţie ai avut tu în cadrul mişcării legionare, cum ţineaţi şedinţele, cine era comandantul vostru, ce legături aveţi cu americanii, ce date secrete de stat le-aţi furnizat, tot, tot şi cât se poate de scurt. Ai înţeles?

-Vedeţi, spuse Ivănescu, dându-şi seama că a dat de necaz, eu sunt arestat ca tăinuitor...

-Hai, apucă-te de scris şi să răspunzi corect la toate.

Scrie el repede declaraţia şi o întinde anchetatorului.

Acesta o ia, o citeşte, apoi se uită lung la el, se încruntă şi zice:

-Bine, bre, omule, una vorbim şi alta înţelegem? Ce ţi-am spus eu şi ce ai scris tu!!!?

-Da, dar să vedeţi eu sunt arestat pentru...

Termină. Uite o coală de hârtie şi scrie din nou totul, totul, tot ce ţi- am spus, dar repede că mă aşteaptă ai mei.

Scrie bietul Sandu din nou, mai completează, se grăbeşte, greşeşte... şi întinde hârtia anchetatorului. Acesta o citeşte şi enervat, scos din fire, izbeşte cu mâinile în masă şi strigă:

-Criminalule, mă omori! Mă chinuieşti!

Atunci se deschide uşa, şi intră un sergent.

-Ce s-a întâmplat? Ce aveţi? Vai, ce s-a întâmplat?

Ascultă, măi frate, mă lupt cu individul acesta să-1 fac să fie sincer, mă rog de el şi-i spun că mă grăbesc, că mă aşteaptă familia şi lui nici că-i pasă. Mă înnebuneşte!... Mă înebuneşte! Nu ştiu ce să fac...

Imediat sergentul pune mâna pe Sandu şi-i administrează o bătaie soră cu moartea.

-Na, tu superi pe tovarăşul anchetator care-ţi vrea binele, na! Şi iar întreabă: Tu superi pe tovarăşu? Na! Na! Poate ţi-o veni mintea la cap.

Din tot ce spunea Sandu reieşea că fusese bătut numai pentru faptul că ar afi supărat pe tovarăşul anchetator. Noi ziceam:

-De ce l-ai supărat? Şi ne amuzam de o situaţie de plâns. Ispas, gălbejit şi îmbătrânit era de nerecunoscut. Cu părul mare şi cu ochii pierduţi în fundul capului stătea ca o stâncă de piatră şi mă privea compătimitor. Nu vorbea şi nu schiţa nici un gest. Pe faţa lui se citeau necazul, amărăciunea şi mustrările de conştiinţă.

Poate-1 mustra conştiinţa şi pentru mine şi pentru toţi cei pe care îi târâse în acest întuneric. Cine poate şti ce era în mintea lui...

După ce un gardian ne-a dat curelele, şnururile şi alte lucruri, ne-au fotografiat, pe fiecare în parte, ne-au luat amprentele, ne-au numărat, apoi ne-au înghesuit într-o dubă şi ne-au transportat la noua reşedinţă, la reşedinţa mult visată de Dumitrescu, la închisoarea Văcăreşti.

Ce a fost Văcăreşti-ul odinioară şi ce este acum!

B. Parcelarea. în egală măsură cu trama stradală, parcelarea reflectă diferenţierea de ţesut urban, funcţională şi socială, pentru fiecare zonă a oraşului, aşa după cum - într-un corp viu - celula indică organul şi funcţia acestuia. Indisolubil legată de dispoziţia şi direcţia străzilor vechi. Parcelarea permite identificarea traseelor originare prin respectarea perpendicularităţii sau a paralelismului cu laturile străzii, după cum în absenţa unor planuri vechi tot parcelarea permite recunoaşterea modificărilor de traseu prin anomalii de dispunere în raport cu strada. Concludentă în acest sens este regăsirea în planul Emilian (1872) a vechiului traseu - astăzi modificat - care facea legătura între străzile Peneş Curcanul şi Independenţei (Sf. Ilie) - vezi fig. 11.

Cu excepţia cvartalului Marchian, a zonei centrului politico - administrativ şi a porţiunii din Calea Naţională restructurată pentru noul magazin universal, Boto şanii păstrau, până în 1977, o parcelare de mare diversitate, elocventă pentru complexitatea organismului social şi funcţional al târgului.

Parcelarea centrului de producţie şi schimb (fig. 11 ) este unitară sub raportul dispoziţiei generale a unor parcele foarte înguste şi alungite, aşezate perpendicular pe axul vadurilor comerciale şi având, către vad, dughenele construite în front continuu. Pe una din laturile lungi ale curţii se înşira locuinţa, atelierele şi depozitele de mărfuri. Deosebirea de importanţă a vadului şi de starea materială a meşteşugarului sau a negustorului reiese net din dimensionarea parcelelor, parcelele de pe Calea Naţională şi din Piaţa 1907 apărând ca nişte macromolecule în raport cu dughenele străzilor Marchian, Trasilvaniei şi Lemnăria veche, fără a mai pomeni pe cele din Târgul Nou sau din fostele „ţigănii" de pe strada Muzicanţilor.

Foarte greu de descifrat, fară cercetare arheologică, apare nucleul celei mai vechi pieţe a târgului, legată de biserica Sf. Gheorghe (fig. 17), întrucât astăzi pe laturile de est şi de sud, aparcurţile caselor Bolfosu (Calea Naţională nr. 234) şi Buiciiu (str. 30 decembrie nr. 2), cu pronunţat specific rezidenţial. Doar spre nord şi spre vest, pe vechiul traseu indicat de planul Emilian, putem deduce existenţa în trecut a unei parcelări de târg, care a suferit multiple modificări între 1872 şi 1940, cea mai importantă fiind ridicarea poştei vechi (Calea Naţională nr. 353), care a restructurat un cvartal a cărui împărţire pe sistemul dughenelor este dovedită de ultimele două locuinţe cu dugheană, păstrate la intersecţia Căii Naţionale cu str. Gheorghe Doja (Sf. Spiridon).

Aşezarea caselor unor mari negustori armeni, în jurul anilor 1800 - 1810, pe două laturi ale pieţei Sf. Gheorghe poate fi rezultatul înaintării zonei rezidenţiale armeneşti spre târg, ca urmare a decăderii - în veacul al XVIII-lea - vadului spre Ştefaneşti. Mutaţiile pe care le-a suferit această zonă nu ne împiedică, însă, să presupunem că în secolele XV-XVII „piaţa târgului vechi" a fost mărginită de case cu dughene, dispuse în regimul parcelării unui centru de schimb, întrucât pre-existenţa unei pieţe organizate explică amplasarea bisericii domneşti, destinată târgului (şi nu unei curţi sau mănăstiri). Pentru această structură bănuită pledează şi informaţia transmisă de O.G.Lecca, conform căreia biserica Sf. Gheorghe ar fi fost „clădită întâi de Doamna Maria şi a lui Ştefan la 1501"⁵. chiar dacă nu

este întemeiată decât pe tradiţie, această informaţie împinge către veacul al XIV-lea începuturile organizării pieţei. Ipoteza rămâne să fie verificată prin cercetări arheologice, a căror importanţă nu poate fi îndeajuns accentuată.

În cadrul parcelării unitare din Piaţa 1907 şi a porţiunii aferente din Calea Naţională, se datează două cazuri excepţie: terenul liber din jurul fostei farmacii Gorgias - Semaca, construită în ultimul deceniu al veacului al XVIII-lea, a cărei incintă asemănătoare cu o cetate⁶ a desfiinţat, probabil, o întreagă insulă de dughene de tipul celor pe care s-a amplasat noul magazin universal, dar şi clădirea din Calea Naţională nr. 148, fostă casă a bancherului Moscovici, care apare însă în planul Emilian (fig. 7). Asemenea anomalii indică o putere economică excepţională a proprietarului şi, dacă în cazul spiţerului Johann Gorgias putem

presupune o intervenţie a puterii centrale pentru a-1 convinge să se aşeze în Botoşani, eliberându-i o zonă dens construită chiar în inima târgului, casa Moscovici ar putea ilustra puterea capitalului bancar, în raport cu formele tradiţionale de producţie şi desfacere. Totuşi, prin asemănare cu situaţia caselor Buicliu şi Bolfosu din piaţa Sf. Gheorghe şi având în vedere aşezarea - pe una din laturi - pe str. Primăriei (Karl Marx), cu caracter preponderent rezidenţial, nu poate fi eliminată ipoteza existenţei în 1872 a unei case boiereşti sau a unui mare negustor, amplasată pe un vad principal, clădire care a primit înfăţişarea de astăzi după incendiul din 1888.

Pentru zonele de locuinţe, parcelarea generoasă este caracterizată prin dorinţa de rezervare a terenului necesar unei producţii agroalimentare, chiar în imediata vecinătate a târgului, fără mari deosebiri de suprafaţă între curţile meşteşugarilor, ale negustorilor armeni sau ale boierilor, fapt care conferea Botoşanilor vechi o notă de demnitate şi respect reciproc pentru toţi membrii comunităţii urbane. în afară de cele patru case cu parcuri amintite mai sus

(capitolul II, B, casele Enacovici, Sofian Arapu, Cristea şi aşezământul Sofian), curţi foarte mari apăreau doar în zona de livezi din partea de vest a oraşului, cum erau curţile de pe str. Maxim Gorki (Sf. Dumitru).

Incintele bisericilor, care aveau şi funcţia de cimitir al mahalalei aferente, prezintă o sensibilă diferenţiere în funcţie de vechime şi de aşezare în raport cu Târgul Vechi.

În etapele de evoluţie anterioare veacului al XVIII-lea, incintele sunt relativ restrânse, nu numai în cazul bisericilor de breaslă, dar şi la ctitoriile domneşti, Uspenia şi Sf. Gheorghe. O creştere substanţială a creşterii curţii se constată în veacul al XVIII- lea la Vovidenia, Sf. Dumitru, Duminica Mare sau la biserica lipovenească, fapt explicabil în parte şi prin ridicarea lor pe terenuri libere, dar şi prin creşterea numărului de locuitori, implicând necesitatea unor cimitire încăpătoare.

C. Organizarea funcţională a vetrei oraşului (fig. 9 şi 10). Distribuţia diferenţiată a teritoriului Botoşanilor până la sfârşitul veacului al XIX-lea demonstrează superficialitatea afirmaţiilor privind dezvoltarea haotică şi necontrolată a oraşelor româneşti⁷.

Fluctuaţiile suprafeţei centrului de schimb vădesc logica implacabilă a procesului de creştere şi degenerescenţă, condiţionată cu precădere de factorii economici, externi şi interni, ilustrând concomitent importanţa pe care a avut-o această zonă de târg în economia ţărilor române, timp de cel puţin şase secole.

Relaţia dintre târg şi puterea centrală este concludent ilustrată atât prin prezenţa a două ctitorii domneşti, cu venituri asigurate de activitatea de negoţ, aşezate în punctele de maximă afluenţă comercială, cât şi prin distanţarea curţii domneşti de la Popăuţi, care era menită să apere şi să supravegheze activitatea comunităţii de târgoveţi, fără a ocupa terenuri într-o vatră atât de profitabil folosită.

Aşezarea zonelor de locuit pe marginile târgului propriu - zis, diferenţiate pe bresle, p etnii şi pe stare socială, având ca semn distinctiv propriul lăcaş de cult, ilustrează pentru fiecare comunitate importanţa pe care aceasta a avut-o în viaţa oraşului, nivelul de stare materială pe care 1- a atins sau la care aspira, precum şi cultura proprie, reflectată în selecţia elementelor arhitecturale. O trăsătură comună vechilor zone de locuit este rezervarea unui spaţiu generos - dar nu excesiv - pentru amplasarea independentă a locuinţei, cu o participare la viaţa uliţei care nu anihilează personalitatea individuală şi care reflectă în final mândria târgoveţului ferit de aservirea feudală prin însăşi capacitatea sa de producere a bunurilor necesare întregii societăţi. În lumina acestei concepţii de viaţă, „afănarea " curţilor nu poate fi privită ca o risipă de spaţiu, evident în condiţiile de viaţă ale unui oraş medieval, a cărui populaţie nu depăşea 10 - 12000 locuitori la începutul veacului al XIX-lea.

În concluzie, valoarea istorică a vechiului Botoşani a constat în exprimarea - prin intermediul tramei stradale, al parcelării şi al organizării teritoriale - trecutului unui centru de meşteşugari şi neguţători, dezvoltat la o răspântie de mari drumuri comerciale, şi a căror vrednicie, aducătoare de venituri pentru statul feudal, a impus rămânerea puterii comerciale în afara oraşului, o relativă echilibrare în modul de viaţă al unor clase sociale deosebite (reflectată, până către 1850, în trăsăturile comune, tradiţionale, ale tipului de locuinţă) şi în continua refacere, extindere şi îndesire a vetrei oraşului.

Observaţiile cuprinse în notă au fost furnizate de rezultatele testelor stratigrafice executate în cadrul cercetării preliminare asupra zonei altarului.

Foto 6. Axul absidei altarului, baza, intervenţie la nivelul zidăriei originale cu completarea unei porţiuni din zidărie, localizată sub fereastră ; O porţiune din zidăria originală a fost eliminată probabil în perioada sec. XVIII-XIX şi astfel forma acestei zone a fost modificată. Imagine in timpul intervenţiilor actuale de decapare a reparaţiilor, porţiunea de zidărie nouă identificată ca o intervenţie din perioada amintită este vizibilă.

După decopertarea reparaţiilor, s-a constatat că o porţiune destul de amplă din zidărie a fost completată cu un rînd de cărămizi noi, cel mai probabil în perioada greacă a mănăstirii. Cărămizile erau de calitate mult inferioară celor originale, iar dimensiunile variau faţă de cele utilizate în perioada lui Ştefan cel Mare.

Cîteva dintre reparaţiile cu mortare dure de ciment din interiorul bisericii datează probabil încă din timpul lucrărilor de restaurare a arhitecturii bisericii, conduse de arhitectul Constantin Băicoianu la sfirşitul secolului al- XIX-lea şi începutul secolului XX. Rosturile dintre blocurile de piatră care plachează zidăria originală într-un parament total nou s-au completat utilizîndu-se ciment. Porţiunea perimetrală a ferestrei altarului şi glaful de mici dimensiuni de dedesubt sunt completate cu un strat de ciment, deasemenea grilajul de metal al ferestrei este fixat în acest strat. Astfel, N. Gabrielescu constata, la 1889 : Reparaţiunile nesocotite au făcut mai mult rău monumentelor decît vremurile grele. ¹

Foto 7. Axul absidei altarului, intradosul ferestrei estice, partea superioară cu grilajul de metal al ferestrei, intervenţie peste pictura originală ce a provocat lacune care au fost completate la începutul secolului XX cu ciment. Imagine în timpul decapării cimentului şi înlocuirea cu mortar de var

Foto 8. Arcul Triumfal deasupra altarului, detaliu portretul unui Profet localizat pe partea nordică a arcului ; intervenţie de completare a unei zone lacunare de mici dimensiuni cu o preparaţie de var peste care a fost aplicat un pigment roşu în tehnica ..a secco ".

Intervenţia de fixare a acestui grilaj metalic a provocat o serie de lacune în pictura ce decorează intradosul ferestrei, respectiv pe îmbinarea scenelor reprezentînd , ,împărtăşirea Apostolilor '.

O altă intervenţie care a contribuit parţial la schimbarea aspectului decoraţiei murale a avut loc între 1926 -1927 în interiorul bisericii, prin diverse tipuri de lucrări realizate sub coordonarea domnului I. Mihail, pictorul specialist al Comisiunii Monumentelor Istorice. In acea perioadă s-a desfăşurat o largă campanie de restaurare a monumentelor istorice. Domnul I. Mihail este menţionat în documentele epocii ca fiind responsabil de calitatea lucrărilor ce se realizau asupra picturilor murale". In cazul lucrărilor de la biserica Sfîntul Nicolae Popăuţi sunt menţionaţi doi pictori care au intervenit pe perioada unui an la decoraţia interioară, dar nu este precizată amploarea lucrărilor sau metodele de lucru.

În timpul cercetărilor actuale s-au putut identifica aceste intervenţii, foarte diverse ca metodologie şi care urmăresc parţial asocierea cu materialele şi stilul original. Se înţelege că lucrările de „reînoire" (aşa cum este denumită acţiunea în actul păstrat la fostul muzeu al mănăstirii, care consemnează pictorii şi încheierea acestei restaurări) se încadrau ca o formă de restaurare în concepţia începutului de secol XX şi aveau într-o oarecare măsură conştiinţa de a se raporta totuşi la datele picturii originale.

Întrucît nu exista o metodologie riguros ştiinţifică, desigur nu s-a evitat producerea unei serii de efecte nocive în timp asupra decoraţiei murale. Lucrări menite să „îmbunătăţească" imaginile vechilor picturi ce aveau la vremea aceea diferite stări de conservare, au însemnat probabil curăţiri ale căror efecte actualmente se pot observa în special pe Arcul Triumfal, registrul cu Sfinţi Ierarhi de la baza absidei, intradosul ferestrei estice şi banda decorativă cu ornamente florale aurite.

Lucrările au inclus şi completarea unor zone lacunare de mici dimensiuni (de tipul portretelor, mîini, de multe ori pe direcţia

Foto 9. Absida altarului, scena „Cina cea de Taină", detaliu portretul unui Apostol, intervenţie de completare locală a lacunei în tehnica a fresco, părul şi desenul ochiului a fost sugerat, iar fondul cu pigmentul ocru de pe faţă s-a pierdut în timp

fisurilor) cu repictări atît în tehnica „<3 secco" cu pigmenţi aplicaţi peste o preparaţie de var sau gips. Preparaţia era aplicată manual, fapt dedus din observarea urmelor lăsate de degetele care au presat materialul de umplere a lacunelor sau fisurile şi depăşea semnificativ marginile acestora peste pictură. Acoperirea acestor porţiuni chituite cu un ton de culoare nu a însemnat realizarea unei completări în spiritul picturii ci o încercare de atenuare a contrastului preparaţiei aplicate.

O porţiune de dimensiuni mari pe care fusese aplicat un strat de preparaţie albă şi un strat de culoare deasupra era situată pe suprafaţa semicalotei altarului, respectiv la partea superioară a scenei. Lacuna era probabil urmarea unei infiltraţii masive de umiditate de cînd acoperişul prezenta grave deteriorări, deci înainte de restaurarea arhitecturii de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Lacuna produsă avea aspectul unei suprafeţe erodate şi se întindea deasupra arhanghelilor de pe latura sudică cuprinzînd şi o porţiune din arcul cu Heruvimi şi Serafimi de lîngă semicalota altarului. Acoperirea lacunei care deranja evident din punct de vedere optic a fost acoperită probabil la această intervenţie de „reînoire" cu scopul integrării sale. în acelaşi mod s-a procedat şi cu medalionul central al primului arc al altarului. Medalionul reprezintă pe Maica Domnului Orantă, ceea ce cu dificultate se putea sesiza înainte de restaurarea actuală. Imaginea era denaturată de stratul de preparaţie şi repictare ce o acopereau împreună cu voalurile saline care obturau pictura. Existenţa acestor porţiuni degradate la acea vreme explică decizia acelor pictori de la 1926 de a acoperi porţiunile afectate. Dar în acelaşi timp se deduce clar intenţia lor de a rezolva anumite porţiuni cu probleme estice, fiind total exclusă varianta repictării masive.

Altă manieră de completare locală a unor părţi din pictură care sau pierdut şi realizate în aceeaşi perioadă este identificată ca folosind tehnica „affresco " . Probabil acestă manieră a fost aleasă pentru a se apropia de tehnica veche iar lacunele pe care s-au păstrat aceste intervenţii dovedesc că s-a intenţionat o completare a părţilor mici ca dimensiune care lipseau din portrete, mîini, veşminte. Aceste intervenţii s-au regăsit în special pe registrul central al altarului la scena „Cina cea de taină", apoi mai dense la portretele, mîinile, veşmintele Ierarhilor şi Diaconilor.

Un alt mod de acoperire a lacunelor adînci ale stratului de preparaţie din trecut 1-a constituit aplicarea de mortare semidure cu aspect grosier ( gips, var şi nisip) localizate la baza arcelor altarului, lîngă locaşurile bîrnelor de lemn ce . leagă pereţii nordic şi sudic. Identic s-a procedat pe întreaga lungime a draperiei de la baza absidei. Cele două bîrne de lemn originale prezentau porţiuni afectate de fluctuaţiile climatul intern al bisericii.

Ca elemente prezente în număr mare pe suprafeţele decoraţiei sunt cuiele metalice fixate la registrele de la baza absidei estice, în special la nivelul draperiei care închide ansamblul decorativ al acesteia. Este posibil ca unele dintre acestea să fi fost aplicate cu scopul de a susţine din loc în loc stratul de frescă care era pe mari suprafeţe desprins şi în pericol de pierdere. Dar o serie de

cuie aveau evident un rol utilitar în această încăpere, presupunere motivată de înălţimea la care erau fixate.

Din nefericire pe acest monument s-au regăsit multiple efecte ale factorilor de degradare naturali şi în aceeaşi măsură factorii umani, care împreună au influienţat negativ echilibrul între materialele constitutive ale zidurilor şi cele ale decoraţiei murale. Prezenta straturilor succesive de intervenţii anterioare de repictare, de ,.restaurare" în care s-au folosit materiale organice şi care evident asociate cu stratul gros al depunerilor de murdărie şi praf atmosferic au devenit mediu bogat, perfect pentru dezvoltarea microorganismelor. La aceste elemente acumulate în trecut au contribuit evenimentele mai recente ale secolului XX : aglomerările de persoane, lipsa totală a ventilării interiorului bisericii, şocurile termice provocate de o încălzire termică fluctuantă, reparaţiile necorespunzătoare adăugate peste decoraţie şi zidărie, modificări în scop funcţional executate de către cei care au administrat biserica în timp.

Prin intervenţiile de conservare şi restaurare actuale a încăperii altarului se urmăreşte repunerea în valoare a picturii originale din secolul al XV-lea, eliberată de adaosurile de orice gen acumulate în timp, care contribuiau evident la crearea un

NOTE

1.Ioan Opriş „Comisiunea Monumentelor Istorice" Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1994, pag.51.

2. I. Mihail era pictorul C.M.I. care coordona şi verifica lucrările de restaurare la începutul secolului XX, susţinînd principiile intervenţiilor care să păstreze caracterul vechilor picturi. ,Această pictură va fi numai scoasă la lumină şi pusă în valoare, adică : curăţită, consolidată şi reparată pe alocurea, fără a i se altera cu nimic caracterul şi originalitatea ei. "Tot el spune că zgîrieturile se repară cu culori de caseină sau tempera, dar nicidecum în idei, lipsurile se completează cu ton neutru în armonie cu restul picturii ' ' (loan Opriş „Comisiunea Monumentelor Istorice" Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1994, pag.85).

Un aşezământ monahal de demult: Mănăstirea Doamnei (4)

Daniel Botezatu

Diferendul pentru locul numit Livada se prelungeşte şi după moartea lui Dumitraşcu. O scrisoare din <1764> octombrie 24, a Măriei, băneasa răposatului Dumitraşcu Calmăşul, adresată lui Grigore al III-lea Ghica, arată pe ce temei stăpânea ea, în acel moment, moşia Livada, care fusese a Mănăstirii Doamnei¹. La 2 noiembrie 1764, o carte a Iui Grigore al III-lea Ghica voievod întărea Mănăstirii Doamnei stăpânirea peste moşiile sale, inclusiv Livada,

• • o

arătându-se hotarele şi actele vechi de stăpânire, băneasa Maria Calmăş fiind dată „rămasă" .

La 14 mai 1778, în urma unei noi jalbe a Măriei Calmăş, Constantin Moruzi voievod dă carte vornicilor de Botoşani să cerceteze pricina pentru care s-a jeluit băneasa, anume că Mănăstirea Doamnei i-ar fi împresurat moşia sa, Livada". Au urmat ani de conflicte, pentru acest loc, între călugării mănăstirii Sf. Pantelimon de lângă Botoşani şi Maria, văduva răposatului Dumitraşcu Calmăşul, care în ciuda a aproape tuturor evidenţelor se socotea îndreptăţită la a stăpâni acel loc. Astfel, la 3 februarie 1786, Nicolae Balş vel vornic scria vornicilor de Botoşani că domnul Alexandru Mavrocordat II (Firaris - Fugarul, n.ns.) a aprobat un ultim termen de înfăţişare bănesei Maria Calmăş, în judecata sa cu Mănăstirea Doamnei, pentru moşia Livada⁴. Fiul Măriei, loan Callimach polcovnicul, scria la 17 iunie 1786 vel logofătului Nicolae Balş că maica sa, bătrâna Maria, va veni negreşit la judecată". Probabil moartă între timp, neîmpăcată pentru nedreptatea ce părea a i se face prin luarea Livezii, băneasa Maria nu apucă să mai vadă cartea din 8 iulie 1786 a lui Alexandru II Mavrocordat, prin care acesta întărea Mănăstirii Doamnei stăpânirea pe moşia Livada⁶.

Între timp, în septembrie 1774, aşadar în timpul ocupaţiei şi administraţiei militare ruseşti, ce va lua sfârşit prin tratatul de pace de la Kuciuk - Kainargi, Divanul Cnejiei Moldovei dă egumenului mănăstirii Doamnei 15 liude scutelnici, puşi sub protecţia feldmareşalului Rumianţev⁷. Alţi scutelnici vor fi daţi mănăstirii de diferiţi boieri, veliţi sau nu: vistiernicul Costache Cuza (doi scutelnici), stolnicul Constantin Balş (16), jitnicerul Manolache (15), Şătrăroaia lui Lascarache Ruset (patru) .

Conform recensământului rusesc din 10 iunie 1774, satul Mănăstirii Doamnei avea 53 de case, 53 scădere rufeturi, din care un popă pe nume Simion şi 52 de scutelnici, ale căror nume le arată fie originea (Constantin Ungurian, Dumitraşcu Rusul), fie ocupaţia ori meşteşugul (Grigoraş Herghelegiul, Ştefan Ciubotar, Nichita Ciubotar, Nichifor Vezeteu, Paraschiv Harabagiu), fie sunt porecle (Grigori Bunduc, Anton Ţurcan, Pavel Zgârcea, Ion Ciolan)⁹. La 5 iulie 1776, un document de la Grigorie al IlI-lea Ghica menţionează o nouă moşie în stăpânirea Mănăstirii Doamnei, anume Filiboanca ¹⁰.

Privilegii fiscale mai vechi vor fi confirmate în actele din 20 iulie 1776, prin care Grigore al III-lea Ghica întăreşte scutirea Mănăstirii Doamnei de desetina pentru 200 de stupi, de goştina pentru 200 de oi şi de vădrădit pentru 200 de vedre de vin", precum şi din 20 mai 1786, când Alexandru II Mavrocordat întăreşte aceste scutiri¹². în plus, la 25 februarie 1790, în timpul ocupaţiei şi administraţiei militare austriece, mănăstirea mai primeşte opt scutelnici , aceştia devenind, practic, sătenii aşezării înfiripate pe locul mai vechi al mănăstirii. Conform catagrafiei din 1802 a ţinutului Botoşani, Mănăstirea Doamnei avea 50 de locuitori birnici, nemaiexistând aici nici un scutelnic¹⁴.

La 9 septembrie 1805, când din porunca lui Alexandru Moruzi voievod se face hotarnica moşiilor Mănăstireni şi Onţeni, ale biv vel logofătului Nicolae Roset şi ale fiului acestuia, biv vel vistiernicului Iordache Roset, egumen al mănăstirii Doamnei era un oarecare Theofan, iar moşia Costeşti, a mănăstirii, era dată în arendă lui Gheorghe Trubale¹⁵

între timp, continuaseră disputele dintre călugării mănăstirii Doamnei şi cei ai schitului învecinat al Agaftonului. Astfel, la 12 septembrie 1760, loan Teodor Callimachi voievod îi poruncea paharnicului Răducanu, vornicul de Botoşani, să cerceteze jalba călugărilor sihăstriei lui Agafton asupra călugărilor de la mănăstirea Doamnei, care ar împresura moşia schitului¹⁶. O mărturie din 12 august 1798, de la Andrei Ciornei căpitan, adeverită şi de vornicii de Botoşani, împreună cu o hartă făcută de dânsul, dau socoteală despre cercetarea făcută la faţa locului în pricina dintre călugării schitului şi nişte ţărani de la Mănăstirea Doamnei, care voiau a se face moşeni ¹⁷.

De la un timp, călugării greci ai mănăstirii Doamnei, dar şi cei de la lavra athonită cu hramul Sf. Pantelimon, se vor fi convins de ceea ce realitatea economică o arăta mai de demult, anume de faptul că venitul moşiilor mănăstirii era neîndestulător pentru criza prin care trecea chinovia Rusicon-ului, astfel încât era mai convenabil pentru aceasta să vândă respectivele moşii.

Starea de decădere în care se afla acest metoh este dovedită de situaţia din 1812 când, la cererea Divanului din Iaşi, Dicasteria Mitropoliei Moldovei, alcătuind un tablou al sfintelor lăcaşuri şi mănăstiri din ţară, menţionează şi Mănăstirea Doamnei cu lăcuitori pe dânsa" şi „Costeştii cu lăcuitorii; nu sunt date în orândă" .¹⁸

Având în vedere situaţia financiară dezastruoasă a Rusicon-ului, încă de la 1 august 1811, Patriarhul Ţarigradului trimisese o carte către „nacialnicul mănăstirii Doamnei, să vândă moşiile¹⁹" . În urma acestei solicitări, la 24 martie 1814, ieromonahul Sava, egumenul de la Rusicon, cu tot soborul călugărilor de acolo, trimit o jalbă domnului Scarlat Callimachi, prin intermediul unui trimis al lor, ieromonahul Pricopie, vechil al mănăstirii Doamnei, cerând domnului îngăduinţa de a vinde cele două moşii ale mănăstirii, anume Mănăstirea Doamnei, cu Livada, şi Costeşti, care moşii fiindu-le „peste mână şi cu depărtare a le stăpâni" doreau călugării să le scoată la mezat²⁰" .În acelaşi an, la 24 iunie, aga Constantinică Paladi, care a reprezentat-o pe doamna Smaranda, a lui Scarlat Callimachi voievod, va cumpăra respectivele moşii pentru 191.550 lei²¹.

Înainte de aceasta, pentru nerezolvarea unor neînţelegeri de hotar ce existau între Mănăstirea Doamnei şi satele megieşe, neînţelegeri ce nu făceau posibilă strigarea la mezat, se reuşeşte, la 4 februarie 1814, când în sfârşit, toate părţile în litigiu veniseră să se întâlnească, alcătuirea unei mărturii hotarnice iscălite de aga Andronachi Donici şi loan Tăutul banul, pentru despărţirea moşiei Mănăstirii Doamnei şi Livada, de către alte moşii vecine. Cu acest prilej se face cercetarea hotarelor moşiei din jurul mănăstirii şi a Livezii de către moşiile Stânceşti, ale lui Alecu Callimach, moşia schitului Agafton, al cărei nacealnic era serdarul Vasile Chiriac, moşia Curteştilor, stăpânită de acelaşi Vasile Chiriac împreună cu Dumitrache Radu. Mai erau prezenţi „prea Sfinţia Sa, părintele Edessei, episcopul mănăstirii Sf. Nicolae din Botoşani" şi Cleanthi Gheorghiades, vechilul grec al Mănăstirii Doamnei²².

Alte neînţelegeri de hotar existau între moşia Costeşti, a Mănăstirii Doamnei şi Nicşenii negustorului supus austriac Theodor Musteaţă" . In final, Theodor Musteaţă este dat rămas, el trebuind să dea mănăstirii contravaloarea veniturilor necuvenite, dobândite prin exploatarea acelui loc din moşia Costeşti. La 6 mai 1814, Departamentul Pricinilor Străine al Moldovei scria Agenţiei Cezaro-Crăieşti din Iaşi, al cărei supus era Musteaţă, că este de acord cu cererea acesteia de a-i trimite pe vornicul Manolache Dimache şi pe aga Andronache Donici la hotărâtura mai multor moşii ale lui Musteaţă. Cât despre solicitarea acestuia de a se reveni asupra ţidulei de sultan mezat a moşiei Costeşti, anume specificându-se în ea că o parte din satul Costeşti de la câmp ar putea fi, de fapt, a moşiei Nicşeni, caz în care nu va putea fi cumpărată, Departamentul Pricinilor Străine îi răspunde, prin intermediul Agenţiei austriece din Iaşi, că e prea târziu să se modifice acea ţidulă, dar că după ce se va încheia mezatul, dacă se va constata după hotărâtură că într-adevăr o parte a moşiei Costeşti aparţine de fapt Nicşeni lor, se vor lua măsurile cuvenite²⁴

^NOTE

¹ ASI, Documente, CCLXXXII bis/12.

² Idem, CCLXXXII bis/13; rez. în idem, CCLXXXII/3, nr. 9.

³ Idem, CCLXXXII bis/15; rez. în idem, CCLXXXII/3, nr. 12.

⁴ Idem, CCLXXXII bis/16; rez. în idem, CCLXXXII/3, nr. 13.

⁵ Idem, CCLXXXII bis/17; rez. în idem, CCLXXXII/3, nr. 14.

⁶ Idem, CCLXXXII bis/18; rez. în idem, CCLXXXII/3, nr. 15.

⁷ T.G.Bulat, op. cit., p. 234, nr. 53.

⁸ Ibidem, p. 234, nr. 70.

⁹ P.G.Dmitriev, Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea a II-a, Editura "Ştiinţa", Chişinău, 1975, p. 184205. Aveau aici scutelnici stolnicul Constantin Balş, jitnicerul Manolache şi vistiernicul Constantin Sturdza, în timp ce 15 scutelnici erau ai egumenului mănăstirii Doamnei. La acea dată, satul Mănăstirii Doamnei avea cu zece case mai mult decât Stânceştii de lângă el.

¹⁰ ASI, Documente, CCLXXXII bis/14; rez. în idem, CCLXXXII/3, nr. 11 (aici luna e scrisă greşit, iunie, în loc de iulie).

¹¹ „Arhivele Basarabiei", an II (1930), p. 237.

¹² Ibidem.

¹³ Ibidem, p. 238. De obicei, aceşti scutelnici ai schiturilor erau aleşi dintre oamenii străini, care nu figurau cu bir la vistierie; cf. N. Grigoraş, Privilegiile fiscale din Moldova (1741-1821) (II), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol", Iaşi, XVIII, 1981, p.194.

¹⁴ ASB, Documente Istorice, CXXXVI/104.

¹⁵ ASI, Documente, CCLXXXII/17; rez. în idem, CCLXXXII/2, nr. 11.

¹⁶ Idem, CCLXXXII/26.

' Ibidem. La acea dată, moşia schitului, cea dăruită de Grigore II Ghica, se întinsese în codru.

lăcaşuri şi mănăstiri din ţară, menţionează că mănăstirea Doamnei, din Botoşani, avea „moşioara

¹⁸ Constantin N. Tomescu, op. cit., p. 325.Egumen al mănăstirii Doamnei era acelaşi Theofan menţionat şi în 1805.

19 ASI, Documente, CLXXXIIbis/24. Cu acest prilej este menţionat Theofan, pretinsul egumen al mănăstirii Doamnei, altul decât cel adevărat, arătându-se că toate actele semnate de el erau lovite de nulitate.

²⁰ Idem, CCLXXXII/27. O ţidulă de mezat din aceeaşi zi, dată de Scarlat Callimachi, cerea lui Constantin Cantacuzino, vel vornic de aprozi, să vândă respectivele moşii (idem, CCLXXXII/3, nr. 16). La 17 martie 1814, îşi dăduseră încuviinţarea pentru vânzare Veniamin, mitropolitul Moldovei, Meletie, episcop al Huşilor şi veliţii boieri, iar la 21 martie 1814 îşi dă şi domnul încuviinţarea. Banii obţinuţi din vânzarea acestor moşii urmau a ti folosiţi pentru stingerea unor datorii, repararea Rusicon-ului şi cumpărarea altor acareturi în locul acelor moşii (ASI, Documente, CCLXXXII/3, nr. 21)

²¹ Th. Codrescu, op. cit. , vol. VI, p. 300.

22. ASI, Documente, CCLXXXII/26. Mărturia şi harta inginerească întocmită acum erau date la mâna vechilului Mănăstirii Doamnei.

²³ Idem, CCLXXXII/30.

²⁴ Idem, CCLXXXII/28.

MVSEVM

Secţia de etnografie în viaţa muzeală botoşăneană (3)

Steliana Băltuţă

În timp, în expoziţie au fost intervenţii şi schimbări pentru a păstra viu interesul publicului vizitator prin noutate, astfel că în sala unde la deschiderea expoziţiei se aflau ţesăturile de lână, acestea au fost în totalitate înlocuite cu pj£se realizate prin prelucrarea lemnului.

Exponatele sunt grupate în obiecte de uz personal, unelte pentru industria casnică textilă, obiecte de uz casnic, piese de mobilier, piese şi unelte pentru locuinţa bătrânească, piese de ritual creştin - ortodox (crucifix, pristornic, icoane pentru iconostas, stâlp şi icoană mare pentru catapeteasmă).

Aici culoarea dominantă a sălii este a diferitelor esenţe de lemn patinate de

vreme, culorile pigment apar la icoane, la decorul lăzii pentru zestre şi la plosca pentru ritualul nunţii.

Altă sală este amenajată ca interior de locuinţă tradiţională de secol XIX, cuprinzând o diversitate de piese de mobilier (blidarul, poliţe traforate, laviţa, lada cu zestre), ţesături (scoarţe, ştergare, „prostiri" - cearceafuri brodate şi croşetate pentru pat - şi pentru culmea de haine), vase de ceramică, obiecte de uz casnic (sita de mătase, piperniţa - piua pentru piper, scăfiţe pentru usturoi, căuşe pentru faină, covăţele, polonice, linguri). Interiorul reprezintă locuinţa monocelulară unde îşi desfăşura viaţa întreaga familie în timpul iernii (singurul spaţiu încălzit al gospodăriei (fig. 13 - 15).

Cea mai mare sală de la etaj prezintă portul popular de sărbătoare din zona Botoşani(fig.l6). Aici pot fi văzute costumele pentru perioada caldă şi rece pentru bărbat şi femeie, o diversitate de cingători de la cele mai înguste la cele mai late, purtate de bătrâni.

Noutatea adusă în această sală de expunere este meşteşugul cojocăritului, cu bundiţele de sărbătoare brodate cu decor solar, floral, cu o cromatică vie, şi frumoase costume pentru alaiul de nuntă (pentru mire, mireasă, pentru socri şi naşi, pentru vornic şi vornicei). Simplitatea decorului, imprimă o eleganţă şi individualizează costumul de sărbătoare al zonei printre celelalte costume din alte zone etnografice ale ţării dar în acelaşi timp completează unitatea costumului popular din România.

Tot ca momente de sărbătoare, într-o altă sală a muzeului, sunt prezente crăciunul, Anul Nou şi Paştele. Pentru Crăciun pot fi văzute Steaua, Luceafărul, Globul, cu care, prin texte de colindă, copii vesteau naşterea sfântă la ferestrele luminate ale fiecărei case. Anul Nou venea cu un întreg alai de costume de urători, costume, măşti, uratul cu plugul, pluguşorul, semănatul. Toate aceste jocuri practicate în satul de altădată, se refereau la cele două ocupaţii principale, agricultura şi creşterea animalelor.

În vitrine, pe lângă imaginile fotografice reprezentând uratul cu plugul şi semănatul, se află „buhaiul", o diversitate de costume de căiuţi, costumul de capră, costumul de urs şi măştile, toate purtate ca simboluri ale fertilităţii ogorului şi animalelor, dar şi a purificării, prin alungarea duhurilor rele, dincolo de hotarul satului pentru a putea trece pragul spre un nou început (fig. 17-18).

Multe dintre textele de urare cu plugul în seara Sfântului Vasile vor rămâne peste timp nestemate ale folclorului românesc. Pentru frumuseţea ei, dorim să prezentăm urarea din satul Griviţa, comuna Cordăreni:

„Aho, aho, copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi, Şi cuvântul mi-ascultaţi. Pe meleagul Griviţean, Lângă şesul Cordărean S-a ivit, măre, ivit Armăsar neâmblânzit, Cu copitele de foc, ce nu poate sta în loc. Şi cum straşnic necheza Şi spre Holm tot cuteza Badea mi-1 încăleca Şi în Pâşcov mi -1 ducea Şi ara până - nsera. Grâu - n urmă înverzea, Până seara se cocea, Până - n zori se măcina. Lelea Ana frământa Şi colaci că îmi făcea Colacii gospodarului, Mari cât roata carului, Colaci mari şi rumeniţi, Cum la Griviţa - ntâlniţi- La ureche zurgălăi Ia mai îndemnaţi flăcăi ! Hăi, hăi ! Anul Nou care ne vine Vă aduce numai bine Şi noroc şi sănătate Şi - case multe bucate !

Între marile sărbători de peste an şi Paştele poartă simboluri de renaştere şi înviere. Decorul de pe ouăle pascale păstrează atât elementele arhaice, amintind de începuturile creştinismului cât şi cele inspirate din natură, dar se şi amplifică către complex, îmbogăţind registrul de motive şi cromatică. Ca şi la obiceiurile de iarnă, şi la obiceiurile pascale apare simbolistica fertilităţii, astfel că în unele sate, ouăle de la Paşti erau îngropate în brazda trasă de plug pentru ca ogorul să rodească sau cojile ouălor erau puse în crengile pomilor roditori pentru a ocroti florile şi apoi fructele, de ploile cu grindină sau de vânturile puternice.

Trecerea prin expoziţie reprezintă trecerea prin satul botoşănean al sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX, este trecerea printr - o lume ale cărei semne şi simboluri reprezintă o filozofie de viaţă rurală. Patrimoniul etnografic a fost valorificat nu numai prin expoziţia permanentă dar şi prin multe expoziţii temporare de succes şi chiar printr - o expoziţie itinerantă la Cernăuţi.

La 50 de ani de viaţă muzeală la Botoşani, secţia de etnografie a Muzeului Judeţean, tezaurizează, îmbogăţeşte şi valorifică purtând peste timp, patrimoniul material şi spiritual al comunităţilor săteşti.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici