FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul VI, nr. 4, decembrie 2006 (23)

SUMAR

CRONICA

Gellu Dorian

Festivalul concurs naţional de interpretare a piesei de teatru într-un act “Mihail Sorbul”, ediţia a XX- a.....................................................................................1

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

dr. Voica Maria Puşcaşu

Biserica “Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Popăuţi Botoşani(9).......................................

3

Valentin Coşereanu

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu-Ipoteşti-Eminescu (6)......................................................................................

5

dr. Olimpia Mitric

Manuscrise româneşti în colecţii botoşănene(secolele XVII-XX)

- prezentare generală (1) -

.....................................................................................................8 dr. Angela Olariu

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular

(7).................................................13

Octavian Liviu Şovan, Mircea Puşcaşu

Un document inedit - Însemnările memorialistice ale lui Ion

Mihalache....................16

Ion Mihalache

Însemnări memorialistice

(1)...........................................................................................18

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din întuneric(6).............................................................................................

21

Mihai Cornaci

Din istoricul cartofiliei

botoşănene(1).............................................................................25

dr. Eugenia Greceanu

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (19)....

.................................................................28

Daniel Botezatu

Un aşezământ monahal de demult: Mănăstirea Doamnei(5).........................................

32

MUSEUM

Eduard Setnic şi Paul Şadurschi

Muzeul

Dorohoiului(1)....................................................................................................36

Anul VI, nr. 4, decembrie 2006 (23)

F o r u m c u l t u r a l

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

Festivalul concurs naţional de interpretare a piesei de teatru într-un act

“Mihail Sorbul”, ediţia a XX-a

Gellu Dorian

Prima ediţie a acestui festival-concurs de interpretare a piesei de teatru într-un act consacrat formaţiilor de teatru de amatori din România a avut loc în 1976. A fost organizat de Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Botoşani în colaborare cu Centrul Judeţean de Întdrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă Botoşani, la care, după un an de zile, a fost implicată şi Casa orăşenească de cultură Săveni, din subordinea Consiliului local al Primăriei Săveni, localitate de origine a dramaturgului Mihail Sorbul, memoriei căruia i-a fost dedicat festivalul.

Ediţiile s-au succedat anual până în 1989. Au participat, pe lângă formaţiile de teatru de amatori din Botoşani (Casa orăşenească de cultură, Casa de cultură a sindicatelor, Casa de cultură a armatei, Casa de cultură orăşenească Dorohoi, Casa de cultură Săveni, formaţiile liceelor din oraş şi ale unor întreprinderi), din ţară, printre care formaţii de prestigiu, cum sunt cele din Lipova, jud. Timiş, Focşani, Panciu, Tulcea, Tinerimea Română Bucureşti, Iaşi – Teatrul „Ludic” şi formaţii studenţeşti, Bistriţa, Satu Mare, Sibiu, Piatra Neamţ şi altele. Unele formaţii de teatru de amatori, între timp, cum sunt cele din Lipova şi Focşani, au trecut la statutul de teatru profesionist, iar unii actori amatori, ca să ne referim numai la cei din Botoşani, au ajuns actori profesionişti, cum sunt Carmen Ungureanu, Volin Costin sau Florin Aioniţoaie.

După 1990 s-a luat hotărârea ca festivalul să aibă 2 secţiuni - una de interpretare şi alta de creaţie – şi să se ţină alternativ, din doi în doi ani. Astfel, prima ediţie de după 1990, secţiunea de interpretare, a avut loc în 1991 şi

celelalte s-au derulat conform deciziei, normal, până în 1999, cinci ediţii, iar din 1992, secţiunea de creaţie, patru ediţii, până în 1998. În perioada 2000-2004, festivalul, conform deciziei unilaterale a conducerii de atunci, nu a mai avut loc, fiind reluat în 2004, cu cea de a XIX-cea ediţie, ajungând în 2006 la cea de a XX-a ediţie, iar secţiunea de creaţie, anul acesta, a ajuns la ediţia a V-a.

Pentru secţiunea de creaţie, în fiecare an în care a avut loc concursul, a fost editată câte o antologie cuprinzând piesele de teatru premiate, unele dintre acestea fiind montate de formaţii de teatru de amatori sau chiar de unele teatre profesioniste sau la Televiziunea Română.

Oferirea condiţiilor bune de reprezentare a spectacolelor, atât pe scena Teatrului „Mihai Eminecu” Botoşani, cât şi pe cea a Teatrului de păpuşi „Vasilache” Botoşani, după 1990, a făcut ca interesul pentru acest festival să crească de la an la an, având înscrise, la unele ediţii, şi în funcţie de fondurile existente, până la cel mult 16 formaţii. La această ediţie, a XX-a, s-au înscris, la secţiunea interpretare, 10 formaţii de teatru de amatori din Botoşani (3), Iaşi (3), Satu Mare (1), Sighişoara (1), Ploieşti (1) şi Medgidia (1), iar la secţiunea creaţie a fost premiată, din cele 3 piese selectate pentru faza finală, o singură piesă.

De-a lungul anilor ne-au onorat cu prezenta personalităţi ale culturii şi scenei româneşti, precum: Grigore Popa, Ion Parhon, Eugen Kuhartz, Stefan Oprea, Mihai Popian, Al. D. Lungu, Mircea Coloşenco, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Marius Rogojinschi, Dumitru Ţiganiuc şi alţii.

Miza acestui festival-concurs rămâne revigorarea formaţiilor de teatru de amatori, ca

primă etapă de accepatare şi înţelegere a spectacolului de teatru, a atragerii spectatorilor spre teatru, cât şi promovarea valorilor autentice din rândul interpreţilor de teatru dar şi a autorilor. În privinţa autorilor, putem menţiona că de-a lungul anilor, la secţiunea de creaţie, au fost remarcaţi şi premiaţi autori dramatici care au confimat până în prezent, ca: Aurel Andrei, Dan Cojocaru, Cristian Bădiliţă, Al. Pârău, Dan Lungu, Dana Mândru, Cătălin Mihuleac sau Dumitru Crudu.

Actuala ediţie a cuprins cele două secţiuni, de interpretare şi creaţie. La secţiunea creaţie, susţinută de Primăria Săveni, juriul, format din Ştefan Oprea, preşedinte, Gellu Dorian şi Lucian Alecsa, membrii, a decis acordarea premiului dramaturgului Valentin Eleazar, din Iaşi, pentru piesa de teatru „Omul e un animal”. De asemenea au mai fost menţionate două piese de teatru, „Moartea economică a oilor” de Dan Sociu şi „Coco- Nucile” de Adelina Alexandru, care, împreună cu piesa premiată, vor fi publicate într-o antologie editată de C.J.C.P.C.T. Botoşani. Premiul a fost acordat, în cadrul unui colocviu dedicat dramaturgiei lui Mihai Sorbul, la Săveni. Au fost prezenţi: Stefan Oprea, Mircea Coloşenco, Volin Costin, Florin Aioniţoaie, Dumitru Ţiganiuc, Gellu Dorian, Lucian Alecsa şi Ion Ilie.

La secţiunea interpretare, care s-a desfăşurat în zilele de 18-19 noiembrie la Teatrul de Păpuşi „Vasilache” din Botoşani, au participat formaţiile de teatru: Casa de cultură

„Nichita Stănescu” din Odoreu, Satu Mare, cu piesa de teatru „Vreau să rămân corigent”, regia Felician Pop; Casa de cultură „G.M. Zamfirescu” din Satu Mare, cu piesa de teatru

„Căsătoria” de Gogol, regia Vlad Chico; Casa de cultură a municipiului Sighişoara, cu piesa

„Moarte albă” de Ana Lavinia, regia Mihai

Şoneriu; Palatul Copiilor Botoşani, Trupa

„Arlechin”, cu piesa de teatru „Cafeaua domnului ministru” de H. Gârbea, regia Al. Mihalache; Liceul „Al. I. Cuza” Iaşi, cu piesa de teatru „Maestrul” de E. Ionescu, regia Bogdan Mihai Turceanu; Colegiul Naţional

„A.T. Laurian” Botoşani, cu piesa „Oameni ai nimănui”, de D. Crudu, regia Mihai Donţu; Colegiul Naţional „I.L. Caragiale” Ploieşti, cu piesa de teatru „Coco-Nucile” de Adelina Alexandru, regia Adelina Alexandru; Teatrul Studenţesc „Ludic” Iaşi, cu piesa de teatru

„Cerere în căsătorie” de Cehov, regia Aurel Luca; Teatrul Studenţesc „Tera” Iaşi, Facultatea de horticultură, cu piesa de teatru

„Un şoarece bătrân de teatru”, regia Aurel

Luca; Atelierul de teatru al Colegiului naţional

„Mihai Eminescu” Botoţani, cu spectacolul

„Şcoala lui Gufi”, după M. Vişniec, regia Teodora Lenuş Muraru; Casa de cultură „Ioan N. Roman” din Medgidia, cu piesa de teatru

„Două femei împotriva unui bărbat” de M. Kogălniceanu, regia Ion Crişu. Juriul, format din Ştefan Oprea, preşedinte, şi Mircea Coloşenco, Marius Rogojinschi, Volin Costin, Dumitru Ţiganiuc, Florin Aioniţoaie şi Gellu Dorian, membri, în urma nominalizărilor, a acordat următoarele premii: Trofeul festivalului, premiul pentru cel mai bun spectacol, Trupa de teatru „Dramaclub” a Colegiului Naţional „A. T. Laurian” Botoşani, pentru piesa de teatru „Oameni ai nimănui” de D. Crudu, regia Mihai Donţu; Premiul pentru regie, Aurel Luca, pentru regia spectacolului

„Cerere în căsătorie” de Cehov, Teatrul Studenţesc „Ludic” Iaşi; Premiul pentru interpretarea unui rol feminin, Bianca Buhă, pentru rolul Iola din spectacolul „Şcoala lui Gufi”, regia Teodora Lenuş Muraru, Atelierul de teatru al Colegiului naţional „Mihai Eminescu” Botoşani; premiul pentru interpretarea unui rol masculin, Radu Bobică, pentru rolul Lomov din spectacolul „Cerere în căsătorie” de Cehov, regia Aurel Luca, Teatrul

„Ludic” Iaşi; premiul pentru interpretarea unui rol episodic, Octavian Costin, pentru rolul Bubi din „Şcoala lui Gufi” după M. Vişniec, Atelierul de teatru al Colegiului Naţional

„Mihai Eminescu” Botoşani; premiul special al juriului, spectacolul „Moarte albă”, regia Mihai Şoneriu, Casa de cultură Sighişoara; menţiunea I, Narcisa Balaban, pentru rolul în travesti Vasili Vasilici, din spectacolul „Un şoarece bătrân de bibliotecă”, regia Aurel Luca, Trupa „Tera” Iaşi; menţiunea II, Adriana Tapalagă, pentru rolul Şefa de cabinet din spectacolul „Cafeaua domnului ministru” de H. Gârbea, regia Al. Mihalache, Trupa

„Arlechin” Botoşani; menţiunea III, Alexandru

Bălăucă, pentru rolul Copilul din spectacolul

„Oameni ai nimănui” de D. Crudu, regia Mihai Donţu; menţiunea IV, Mariana Dragomir, pentru rolul Coana Săftica din spectacolul

„Două femei împotriva unui bărbat” de M. Kogălniceanu, regia Ion Crişu, Casa de cultură

Medgidia; Bogdan Silaghi, pentru rolul

Kocikariov din spectacolul „Căsătoria” de Gogol, Casa de cultură „G. M. Zamfirescu” Satu Mare.

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Popăuţi Botoşani(9)

dr. Voica Maria Puşcaşu

Observaţii care ţin – de această dată – de realităţile istorice existente în ultimii ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare şi primii ani ai secolului al XVI-lea, ne arată că necropola de la interiorul bisericii intervine de abia din cea de a doua decadă a secolului al XVI-lea. Aceiaşi constatare se poate face şi pentru necropola exterioară. Constatarea pare să confirme statutul special al bisericii – anume acela al unui edificiu ne deschis folosinţei publice din acest punct de vedere, subliniind şi astfel calitatea sa de biserică domnească, aparţinând unei reşedinţe voievodale.
Drept rezultat al cercetărilor efectuate trebuie avut în vedere şi materialul arheologic interceptat şi recoltat ca atare.
Aminteam că stratul de moloz suprapus de actualul pavaj amenajat la exteriorul bisericii cuprinde numeroase fragmente de discuri decorative de faţadă, toate acoperite cu smalţ (de nuanţe verde deschis sau mai închis, galben şi brun/roşcat). Starea fragmentară în care ele au fost descoperite pare să indice faptul că
„pregătirea” faţadelor în vederea placării lor cu piatră făţuită, s-a efectuat – pur şi simplu
– prin martelarea tuturor elementelor
decorative atunci încă existente.
Toate fragmentele de discuri, indiferent de mărimea lor, poartă – fără excepţie – urme de mortar, rămase încă aderente pe spatele pieselor, mortar folosit la încastrarea pieselor în zidărie. Fără a putea preciza dimensiunile piciorului de ancorare a discurilor, cele până acum descoperite sunt toate de formă tubulară, cu diametre puţin mai mici decât cele ale respectivelor discuri. Repertoriul
reprezentărilor geometrice sau figurative ce ornau faţa discurilor acoperă toată gama deja cunoscută şi specifică sfârşitului secolului al XV-lea: Melusina, Manticora, leul rampant, stema Moldovei şi rozeta spiralată. Reîntregirea unora dintre piese – fie ea şi fragmentară, sau, în unele cazuri, numai grafic posibilă – este pe cât de necesară pe atât de concludentă pentru valorificarea lor din punct de vedere muzeistic.
Dispunerea discurilor decorative zmălţuite ce împodobeau iniţial faţadele monumentului ştefanian este acum imposibil de reconstituit în cazul în speţă – fie chiar şi ipotetic23. Cert este că decorarea faţadelor includea şi înserarea de cărămizi acoperite doar pe una dintre laturile lungi – anume cea care urma să rămână aparentă – cu zmalţ de culoare verde.
O altă realitate care ţine tot de aspectul pe care îl vor fi avut faţadele monumentului într-o anumită etapă, este oglindită de marea cantitate de fragmente şi sfărâmătură de frescă. Starea de conservare a frescelor aflate până acum la interiorul monumentului nu ar fi putut – nicicum – să furnizeze o cantitate atât de mare de
fragmente. Este prin urmare de conchis că
sistemul de decorare a faţadelor includea şi panouri acoperite cu frescă – fie că acestea existaseră de la început, fie că fresca era rezultatul unor intervenţii dintr-o altă etapă24.
Unele indicii observate pe parcursul cercetărilor, par să arate că refacerea faţadelor la ultima restaurare a încărcat grosimea zidurilor. O viitoare cercetare de parament al îngădui poate, prin înlăturarea pe o porţiunea limitată a

placajului care acoperă acum faţadele, să stabilească trama de desfăşurare a ocniţelor de la partea superioară şi să perceapă locul de amplasare a discurilor decorative (ca şi alte eventuale elemente de decorare). Aceasta cu atât mai mult cu cât este aproape exclus faptul că s-a recurs la extragerea picioarelor lor tubulare de ancorare.
Din punctul de vedere al staticii monumentului, se poate afirma că în nici una dintre zonele cercetate şi observate direct ale fundaţiilor nu s-a constatat existenţa vreunei fisuri, dislocări sau neregularităţi de orice natură. Faptul demonstrează – credem – viabilitatea tehnicilor de construcţie adoptate şi puse în operă de zidarii bisericii şi – în consecinţă – soliditatea structurii sale, până în zilele noastre.
De o deosebită importanţă s-au dovedit a fi cele 119 piese numismatice25 recuperate atât în timpul lucrărilor de cercetare (98) cât şi în timpul efectuării lucrărilor de degajare a trenului din jurul bisericii sau a celor necesare montării unui cablu electric. Un număr de 69 de monete au fost găsite in situ (54 depuse ca inventar funerar), iar restul în poziţii secundare.
Piesele descoperite în casetele investigate la exteriorul bisericii permit – deocamdată – consideraţii privind cronologia şi aria de extindere a necropolei, fie că au fost găsite in situ, fie că au fost antrenate în cuprinsul gropilor de mormânt.
Amintim faptul că din pământul degajat din jurul turnului clopotniţă (lucrare efectuată la o dată anterioară începerii cercetărilor) au fost recuperate 3 monete emise de regele Ungariei Mathia Corvin
(1458 - 1490) fapt care arată o circulare frecventă a zonei, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea.
Monetele găsite la interiorul bisericii au la rândul lor o mare semnificaţie: ele înlesnesc catalogarea cronologică a realităţii arheologice ţinând de momentele edificării şi, respectiv, reparaţiilor intervenite.
În acest sens, deosebit de importantă se arată a fi moneta 3 (emisiune a Imperiului Otoman de la sfârşitul secolului al XV-lea), pierdută iniţial la faţa pavimentului originar al bisericii şi antrenată apoi – în momentul dezafectării pardoselii – în stratul de nivelare ce i-a luat locul.
Moneta 5 (sec. XVIII) datează o groapă de par de schelă situată chiar în colţul sud-vestic al naosului, marcând o fostă intervenţie, suficient de complicată pentru a necesita montarea unei schele cu elementele de sprijin fixate în sol.
Moneta 7 antrenată în groapa de amenajare a criptei 1 indică termenul post quem al practicării înmormântării.
Cât priveşte cele 19 monete de aur descoperite în cripta 4, pe lângă faptul că subliniază rangul deosebit al personajului înmormântat şi pe lângă valoarea lor intrinsecă, artistică şi cronologică, ele atrag în mod special atenţia. Şansa de a le fi găsit încă cusute pe veşmânt ne atrage atenţia asupra atribuirii făcute – în general – pentru monetele cu una sau două perforaţii ca aparţinând unor foste salbe. O a doua posibilitate de interpretare a fostei lor utilizări este acum clar documentată.

NOTE

23. Trebuie să facem abstracţie, după părerea noastră, de sistemul de „restaurare” stereotipă a faţadelor lăcaşurilor de cult ctitorite de Ştefan cel Mare care face parte din enunţata serie a „bisericilor orăşeneşti” – şi care, tocmai din acest motiv, trebuie privit cu rezerva cuvenită. Faţade originare au fost găsite – şi restaurate ca atare – la biserica mare a Mănăstirii Neamţ, la Voroneţ sau se mai păstrează în forma lor iniţială la Pătrăuţi. În aceste cazuri însă, o atentă analiză ne arată că fiecare în parte prezintă caracteristici dimensionale, de grupare sau de repertoriu decorativ particulare, care individualizau respectivele faţade. Mai mult, toate bisericile ultim amintite, nu se înscriau în seria bisericilor orăşeneşti.

24. Protos. Luca Diaconu, op.cit., p.10 şi, idem, Un necunoscut ansamblu de pictură exterioară de la Petru Rareş: Biserica Sfântul Nicolae Domnesc „Popăuţi”, Forum Cultural, anul I, nr. 2, septembrie 2001, Botoşani, p.5-7. Atribuirea frescelor exterioare perioadei de domnie a lui Petru Rareş este perfect verosimilă,

date fiind numeroasele cazuri în care se cunoaşte intervenţia în acest sens a voievodului. Teoretic, nu putem exclude însă – cel puţin până la proba contrarie – existenţa – încă de la început a unor panouri pictate care să fi fost incluse în decorarea faţadelor ştefaniene. Informaţii documentare şi arheologice par să susţină ideea că folosirea picturii în frescă pentru împodobirea faţadelor se practica încă de la începutul secolului al XV-lea. (DRH, A., I, doc. 39, p.55-57, prin care Alexandru cel Bun dăruieşte zugravilor Nichita şi Dobre satele Crăiniceşti şi Leucuşeşti pentru a zugrăvi în schimb „două biserici ... sau o casă sau un pridvor”); Cercetările arheologice de la Probota Veche au surprins un fragment de frescă figurativă însă in situ pe faţada absidei altarului primei biserici identificate acolo, Lia şi Adrian Bătrâna O primă ctitorie şi necropolă voievodală datorată lui Ştefan cel Mare: Mănăstirea Probota, SCIA,24,1977, p.205-230. Viitoare analize de laborator şi

– în măsura posibilului – de istorie a artei vor decide, poate, în această privinţă.

25. La numărul de monete indicat mai sus, se adaugă alte 20 de piese, emise în secolele XIX şi XX, care au fost găsite de membrii obştii monahale în aria incintei, la curăţenie, în grădina cu flori sau în cea de

legume.

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – Ipoteşti – Eminescu(6)

Valentin Coşereanu

Între numeroasele descrieri ale casei de la Ipoteşti, cea realizată recent, de I. D. Marin, se apropie mai mult de realitatea istorică: “Casa cea nouă facută cu greu de Eminovici, nu cuprindea o cameră aparte, pentru băieţi. Ea avea numai un salon, care tot timpul era ţinut de curat, apoi o cameră a părinţilor şi o cameră anume, pentru fete. Mai era în ogradă o casă lungă, de 15 metri, cu faţa spre biserică. În acea casă era o cameră specială a băieţilor, – la

mijloc – o cameră care servea de cancelarie, pentru diferite socoteli cu sătenii, iar, în continuare, bucătăria, cu fântâna alături. Dar camera băieţilor pe vremea aceea era mai mult goală, din cauză că băieţii cei mai mari rămăseseră la învăţătură, în Botoşani.”

Aici şi-a petrecut vacanţele copilăriei Mihai. În casa cea mare, unde ziua era o “chilăcăială” de răsunau încăperile, mai ales când tatăl era plecat de-acasă cu treburi pe moşie. Căci, “în afară de odaia de musafiri, copiii alergau oriunde” cum afirmă îndreptăţit George Călinescu, iar după ce s-au mărit, au avut acces şi în salonul-sufragerie, sub privirile tatălui, el însuşi om citit şi mare iubitor de istorie, încântat desigur, când fiii lui stăteau în camera cu biblioteca mare, cât un perete întreg, cufundaţi în lectură. De câte ori
revenea la Ipoteşti, Nicolae – cel de-al
doilea dintre fraţi, despre care prozatorul Ioan Slavici spunea că era inteligent şi învăţat – se refugia în biblioteca tatălui şi stătea de vorbă cu toţi învăţaţii lumii. Pasionat – între altele – de filozofia indiană, el va fi fost, probabil, fratele care 1-a iniţiat pe Mihai în unele lecturi, aprinzându-i dorinţa de a cunoaşte civilizaţiile lumii. Abia ieşit din copilărie, cu o râvnă uimitoare, deşi avea doar 10-12 ani, Mihai

stătea ţintuit ceasuri întregi în biblioteca tatălui său, din casa de la Ipoteşti.
În 1878, la 10 februarie, moşia Ipoteştilor, atât de dragă lui Eminescu, şi tot ce se afla pe ea, deci şi casa şi dependinţele, au fost vândute de tatăl poetului lui Cristea Marinovici, care-l mai tolerează pe bătrân, cu toate drepturile, până la 23 aprilie 1879, pentru că se învoise să primească banii în rate: din cei 8200 de galbeni, noul proprietar a plătit 2000 la întocmirea actelor, 2000 la 1 mai 1878 şi 4200 la 1 noiembrie 1878. După 1880, căminarul a fost nevoit să părăsească fosta lui casă şi să se mute în atenansă, unde a şi murit, la 8 ianuarie 1884, din cauza unei afecţiuni “genito-urinare, de care bătrânul suferea de mai mult timp”.
Istoria casei îşi schimbă cursul din acest moment, timpul şi uitarea punându-şi pecetea pe una dintre puţinele mărturii materiale ale trecerii prin veac a poetului atât de iubit de români. Podelele lutuite, pereţii văruiţi, prispa curată şi ograda plină de viaţă mor, omeneşte aproape, încetul cu încetul. Căci, de la stingerea din viaţă a căminarului, până în 1924, casa a fost locuită o singură dată şi destul de puţin. Nici o mărturie exactă nu pomeneşte însă când, ori pentru câtă vreme se va fi întâmplat acest lucru. Şi nici reparată nu a fost clădirea, vreme de patruzeci şi şase de ani, decât o singură dată, şi atunci superficial, de băiatul din casă, înfiat de Gheorghe Isăcescu.
În casa, oarecum reparată, s-a născut
Maria Isăcescu care a primit mai târziu, în
1920, moşia Ipoteşti, atât cât mai rămăsese din ea după 1918, prin donaţie de la tatăl său. Căsătorindu-se cu dr. Constantin V. Papadopol din Botoşani, Maria a dat în arendă moşia lui Gheorghe Ungureanu (pe
16 iunie 1921), plecând să locuiască în Botoşani. Toţi ceilalţi proprietari sau co- proprietari ai moşiei au locuit în altă parte, lăsând casa în care s-a petrecut copilăria lui Eminescu să ajungă din nou o dărăpănătură, cum fusese şi locuinţa veche, pe care căminarul o cumpărase odată cu moşia. Ba, poate mai rău, căci pe aceea a stricat-o Eminovici, până la temelie, iar cea ridicată de el s-a surpat singură, într-atât de şubredă ajunsese.
Mărturia unui vizitator indignat dă seama, în anul 1914, de starea în care se afla clădirea: “Nepăsarea şi nebăgarea de seamă a admiratorilor jertfesc această mică clădire istorică şi o lasă în voia întâmplării să se ruineze cu desăvârşire. Vântul şuieră prin uşile şi ferestrele stricate, iar păsările îşi fac cuibul înlăuntru. E o înfăţişare tristă casa aceasta dărăpănată şi lăsată în părăsire şi e o ruşine pentru acei care-l cetesc şi-l admiră pe Eminescu. S-au ridicat pretutindeni monumente, s-au scris laude pompoase, nu s-a gândit nimenea să se îngrijească de casa părintească a poetului. În Franţa sau în Germania nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. La Weimar, casele lui Goethe, Schiller şi Nietzsche sunt transformate în mici musee şi îngrijite cu sfinţenie, iar în Leipzig vezi la o casă mică, simplă şi modestă o placă comemorativă amintind că acolo a locuit Schumann. N-ar fi mare greutate să se simtă pilda aceasta şi la noi, restaurându- se cât de puţin casa şi punându-se o placă comemorativă, pe care citind-o şi cel mai umil dintre ţăranii locului să se bucure şi să se mândrească cu faptul că în satul lui s- a născut şi a copilărit cel mai mare poet al neamului românesc”.
Un alt trecător, cu o memorie vizuală remarcabilă, reda, în anul 1919, cu exactitate, amănunte revelatorii: “căsuţa de zid pe jumătate ruinată, cu păreţii dărăpănaţi, cu urma unor privazuri de ferestre în care stau înfipte gratii ruginite”, un acoperiş care “aşteptă gata să se prăbuşească” şi cu o curte plină toată de “buruieni ce cresc în linişte şi se usucă”; coşerul de “păpuşoi” din spatele casei stă “parcă-ar fi un semn de întrebare pentru nepăsarea stăpânului” iar din fosta livadă a familiei Eminovici, mai supravieţuiesc doar câţiva “copaci scorburoşi ce-şi întind sinistru crengile uscate către bolta albastră”. Casa are “tencuiala jupuită de vreme” şi “este izbitoare deosebirea faţă de celelalte case din sat, care, curate şi împrejmuite bine, arată vrednicia”.

Învăţătorul din Ipoteştii acelei perioade, P. Silveanu, mărturisea că, într- adevăr, starea casei era jalnică, exprimându-şi mai ales regretul că n-a luat spre conservare şi păstrare mulţimea de cărţi şi hârţoage împrăştiate prin toată casa, lăsate la voia copiilor, care jucau aici v-aţi- ascunselea; o comoară călcată în picioare, mistuită de foc, de umezeală sau prin jocurile nevinovate ale copiilor. Aceasta era starea casei când Maria Isăcescu primea, prin donaţie, moşia tatălui său, Gheorghe Isăcescu.
Numai că nici soţii Papadopol n-au locuit la Ipoteşti, casa ajungând, prin nefolosire şi neîngrijire, tot mai părăginită. Odiseia ei însă abia acum începe.
În jurul anului 1924, soţii Papadopol au hotărât să se mute la Ipoteşti, căci riscau să piardă moşia “deoarece, potrivit Legii reformei agrare, erau expropriate moşiile nelocuite timp de zece ani înainte de 1916”. Pe pământul Eminoviceştilor nu locuise nimeni mult mai mulţi ani înainte de Primul Război Mondial, aşa încât întoarcerea soţilor Papadopol la moşia din Ipoteşti, deşi aproape imperativă, potrivit legii, era imposibilă din pricina strării jalnice a casei, pomenite de toate documentele menţionate. Pentru a putea intra în posesia zestrei soţiei şi a putea locui la Ipoteşti, doctorul Papadopol a tocmit meşteri, ajutaţi de nişte soldaţi aduşi din Botoşani, încercând “mai întâi să consolideze acoperişul pentru a putea reface pereţii. Dar construcţia fiind mult prea şubredă se prăbuşeşte. Aşa s-a produs surparea casei”.
Opinia publică, în necunoştinţă de cauză însă trezită ca prin farmec de un asemenea prilej de gâlceavă, precum şi autorităţile au acuzat-o pe proprietară, ajungându-se până la proces. Şi, ca municipalitatea să nu fie socotită vinovată de ruinarea casei de la Ipoteşti, reprezentanţii ei au transferat întreaga vină în seama Mariei Papadopol. Proprietara, care a trăit până în anul 1980, a tot încercat să explice cum au stat lucrurile. Nimeni însă nu era dispus s-o asculte, căci,
dezinformarea presei era cu mult mai convingătoare decât glasul Mariei Papadopol. “Un svon pe care mintea noastră refuză să-l accepte plutea în atmosfera tăcută a oraşului nostru – era scris negru pe alb într-un afiş-protest. Către cei ce înţeleg. Azi svonul s-a adeverit, e o realitate, e o ignominie. Am vrea să fie încă svon, am vrea să putem să-l refuzăm încă, dar precum zadarnic ar fi ca închizând ochii să credem că soarele nu mai e pe cer, aşa zadarnic încercăm să nu vedem stupiditatea unui gest ce ne izbeşte ca duhoarea unui cadavru în putrefacţie. Proprietarul moşiei Ipoteşti uzând de dreptul pe care legea trecătoare îl conferă, distruge până la pământ casa copilăriei lui M. Eminescu.”. “Societatea (...) îşi vinde sufletul” clamau în continuare autorii afişului, doritori să prezinte “opiniei publice spre judecare gestul proprietarului moşiei Ipoteşti”. “Un manifest al studenţilor români din Botoşani urmat de altul, al studenţilor evrei, a stârnit proteste energice împotriva acestei dărâmări”, scria şi Revista Moldovei.
Proprietarii, a căror intenţie nu fusese nicicum să distrugă locuinţa Eminoviceştilor au acceptat cu bună credinţă “de a dona casa, aşa cum se găseşte, pentru un muzeu al marelui poet”. Declaraţia Mariei Papadopol, scrisă şi iscălită la 3 august 1924, a fost dată în faţa prefectului judeţului, Demostene Vizanty: “Subsemnata Marie D. Papadopol, proprietara moşiei Ipoteşti, declar prin aceasta să consimt de bună voie a dona (s.n.) casa mea din Ipoteşti, sau mai bine zis locul unde s-a aflat această casă cu condiţiunea expresă de a se ridica pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine şi care clădire nu va putea avea altă destinaţie decât a fi un muzeu naţional cu titlul «Mihail Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu», care va putea avea şi o sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de şcoală”.

Manuscrise româneşti în colecţii botoşănene(secolele XVII-XX)

- prezentare generală (1) -

dr. Olimpia Mitric

În judeţul Botoşani, instituţiile deţinătoare de manuscrise, cercetate de noi, în vederea alcătuirii unui catalog al manuscriselor româneşti din Moldova, sunt: Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale – Filiala Botoşani (67 de manuscrise), Mănăstirea Vorona, unde se găseşte Depozitul centralizat de carte veche al judeţului (14 manuscrise) şi Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani (10 manuscrise)1.
Având în consideraţie întreg patrimoniul de manuscrise româneşti din Moldova, putem aprecia, ca o caracteristică generală, că aici întâlnim manuscrisele cu cele mai spectaculoase miniaturi, de certă valoare, pe care le vom semnala în continuare şi care merită a fi cercetate şi sub acest aspect.
Între cei care au făcut cunoscute valorile bibliofile, inclusiv manuscrisele, păstrate în mănăstirile, bisericile sau Arhivele de aici, fără a se referi la toate categoriile de deţinători, îi menţionăm pe: N. Iorga2, Al.H. Simionescu3, Pr. Mihai Mănucă4, Adrian Pricop şi Iosif Naghiu5
Diac.Gh. Lungu6, Ecaterina Amurăriţei7
Elena Maria Schatz8, D. Bălaşa9, Ionel Bejenariu10 Elena Dima, Gheorghe Buluţă, Simona Ceauşu11. De asemenea, din revista „Ioan Neculce”, fascicola 3, 1923, p. 217-219, aflăm că C. Iancu, directorul Şcolii Normale „Alex. Vlahuţă” din Dorohoi (Şendriceni) a pus la dispoziţia lui Gh. Ghibănescu, spre studiu, un vechi Cronograf, din două părţi, de peste 350 f., fără 4 f. de la început şi fără f. de la sfârşit. Ni se prezintă titlurile şi textul unei pagini, spre exemplificare (astăzi, trebuie identificat în marile colecţii de manuscrise ieşene).
Dintre manuscrisele ce se păstrează, în prezent, în alte judeţe, mai amintim cele
5 f. dintr-o condică mitricală (F.1: Mitrica care s-au dat la biserica Sf. Voievozi din satul Hudeşti, ţinutul Dorohoi, ca să se scrie cei ce se vor naşte, cei care se vor cununa şi cei care vor muri, pe anul
1810), găsite întâmplător în copertele unei cărţi vechi – Aghiazmatar mic. Iaşi, 1814 (BRV III-844), din proprietatea bisericii din Buhalniţa (jud. Iaşi)12.
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale a concentrat, de-a lungul timpului, şi valori bibliofile (posedă şi o importantă colecţie de cărţi româneşti şi străine tipărite) de la mănăstirile şi schiturile din zonă (Vorona, Coşula, Agafton), precum şi de la alte instituţii sau persoane particulare, acordând atenţia cuvenită şi stării lor de conservare. Astfel, cărţile aflate într-un stadiu de degradare avansat au putut fi restaurate în cadrul Laboratorului Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale şi redate circuitului ştiinţific.
Cel mai vechi manuscris, un

Miscelaneu, datează din anul 1685.

Sub aspect tematic, sunt manuscrise variate, ce provin, cu câteva excepţii, din Moldova şi reprezintă texte liturgice, omiletice, cărţi ale Noului Testament, cărţi de literatură monahală, populară, de polemică religioasă, cărţi de înţelepciune, traduse din limba franceză,şi prin intermediul limbii ruse, documente istorice, manuale de geografie, astronomie sau manuscrise literare.
Din cărţile Noului Testament am întâlnit o singură Evanghelie, copia ieromonahului Irinarh, realizată în mănăstirea Neamţ, în anii 1826-1827.

Fig.l

www.botosani djc ro /www.cimec.ro
Existenţa unui centru tipografic a făcut ca toate elementele de ornamentică şi ilustraţiile să fie realizate prin folosirea clişeelor tipografice, situaţie cu care ne-am întâlnit şi la alte manuscrise.

Fig. 2

O Istorie biblică a fost scrisă, potrivit adnotărilor, după cursuri seminariale, în anul 1840, de Ioan Bobulescu, viitorul ierarh.

Fig. 3

Cărţile liturgice, mai multe, sunt reprezentate de un Arhieraticon, realizat în Muntele Athos (în anul 1852) şi care a aparţinut episcopului Chesarie Răsmiriţă.

Fig. 4

Are titlul amplasat într-un cadru ornamental, în peniţă, după modelul

Fig. 5

Evangheliei imprimată în Sibiu, în anul
1806, iar ilustraţia „Sf. Ioan Gură de Aur” este realizată în litografia Sfintei Mitropolii cu cheltuiala protosinghelului Nectarie Frimu. Un Tipicon (sec. XIX) şi un Octoih (sec. XVIII), incomplete, provin de la Liceul „Laurian” din Botoşani. Slujba sf. marelui mucenic Ioan cel Nou de la Soceavă, copiată, ante
1792, de pr. Athanasă pentru biserica „Sf. Ilie” din Botoşani conţine pecetea în tuş a bisericii. Rugăciunea omului păcătos (sec. XIX) este copiată de ierodiaconul Epifanie de la Mănăstirea Vorona. Cele cinci manuscrise de muzică psaltică sunt din sec. al XIX-lea; două au fost copiate de psaltul Manolachi Capşa (unul dintre ele fiind legat de „Ilii, legători şi potcapnic ot Botoşani”), iar altul de pr. Vasili Leonti, pe vremea când era „în şcoală, la părintele Iordachi Theodoru, psaltu”.
Trei manuscrise conţin texte de polemică religioasă, unul fiind „tradus de pe grecia, carte tipărită în Halle, pre limba slavoană de p<ărintele> Paisie, stareţul S<f>. M<ănăstiri> Neamţului”, acum, evident, avem de-a face cu o copie ulterioară.
Cele câteva cazanii şi predici intră în componenţa Miscelaneelor, combinate, ca de obicei, şi cu texte liturgice, de polemică religioasă, pravile sau cărţi populare din cele mai variate, în proză sau versuri. Cele
14 Miscelanee au fost grupate, după conţinut, în: Miscelanee, Miscelanee teologice, de literatură monahală şi de literatură populară. De pildă, Miscelaneul din anul 1685, cel mai vechi text din cadrul colecţiei, cuprinde: Teologie polemică;

Întrebări şi răspunsuri din sfânta

Evanghelie; Tipicul slujbei; Cazanii la

oamini morţi; Trei împărăţii pre pământ, în locul sf. Troiţă; Ceasurile cele bune şi cele rele ; 12 vise a< le> lui Şaică împărat – text neterminat. Numele copistului (ieromonahul Gherman) şi anul sunt cuprinse într-o însemnare slavonă. Unul din Miscelaneele teologice conţine texte copiate din cărţi imprimate,indicate de copist, sau „de pe o coală tipărită adusă de la Mănăstire Neamţului”, copistul fiind paharnicul Gh. M. Herescu din Botoşani.Alte două Miscelanee sunt creaţiile unor elevi, unii veniţi din Transilvania, “când am învăţat la glasuri în sat, în Negreşti, la dascalu Niculăiţă, în ţinutul Neamţului” ori, în alt caz, „s-a scris în şcoala Şerbeştilor ot ţinutul Pietrii”. Miscelaneele de literatură monahală conţin capete, cuvinte ale sfinţilor Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Filotei, Nil pustnicul, Nichifor – cel din singurătate, Simeon – noul cuvântător de Dumnezeu, Marco pustnicul, Grigore Sinaitul, Ioan Scărarul. Unul dintre ele, este posibil să fi aparţinut lui Paisie Velicikovski. Cele cinci Miscelanee de literatură populară adună texte apocrife (Minunile Maicii Domnului, Minunea Sf. Sisoe, Epistolie, Verşul întăi a lui Adam), cronografe, cărţi de prevestire (Zodiac, Gromovnic, Tâlcuirea viselor, Trepetnic), romane orientale (Sindipa, Istoria lui Skinder), romane populare (Archirie şi Anadan), reţete medicale. Două Miscelanee de literatură populară atrag atenţia prin miniaturile şi elementele de ornamentică bogate; primul, datat după anul 1805 (fig.

1-5), reprezintă zodiile, unele pe foi întregi, iniţiale ornate şi vignete policrome, din motive vegetale,zoomorfe şi antropomorfe (inv. 64).

NOTE

1. Vezi şi Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti în colecţii botoşănene (secolele XVII-XX)-prezentare

generală-, în „Revista română de istorie a cărţii”, Anul I, Numărul 1, Bucureşti, 2004, p. 72-77.

2.Herodot, Traducere românească publicată după manuscriptul găsit la Mănăstirea Coşula <astăzi, la BAR, cota

ms. rom. 3499>, de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1909; Cf. şi Herodot, Istorii, Ediţie îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu (…), Editura Minerva, Bucureşti, 1984; N. Iorga, Pomelnicul Mănăstirii Popăuţi, în Studii şi documente, vol. V (1903 ),p.209-230; Idem, Biblioteca Mănăstirii Vorona. Manuscripte, în Studii şi documente, vol. XVI, Bucureşti, 1909,p.274-277, semnalează manuscrisele,care, cu o excepţie, astăzi, nu se mai găsesc aici: Miscelaneu, Floarea darurilor (sec. XVIII), Mărturii doveditoare de la dreptul Sith… (azi, la DJAN –

Filiala Botoşani,inv.49), Cătră duhovnic învăţătură (Sec. XVIII), Molitve (sec. XVIII), Molitvenic, Miscelaneu (1741-1742), Psaltire (1759), Petru Damaschin (1781), Viaţa Sf. Ignatie (1784), Cuvintele lui Teodor Studitul (sec. XIX), Învăţătură cătră duhovnic, Acatistul Sf. Paraschiva (sec. XIX), Catavasier (c.1800), Manuscris de muzică (sec. XIX), Irmologhion (1827), Psaltire în versuri, Rânduiala chipului celui mare al îngerilor (1836), Litia mică (1842), Minunile Sf. Modest (sec. XIX), Concept de scrisori (1848), Condica de cheltuieli pentru otelul m-rii Vorona în Botoşani (1856); Ibidem, p. 280, mai aflăm date despre trei manuscrise din proprietatea Mănăstirii Coşula: un „Pomelnic de pe vremea egumenului Marchian, 8 August

1859, scris de monahul Iustin din Vorona. Morţi: Ioana, Mariia, Maftei, Anghelina, Ieremia, Elena şi tot neamul lor”; două manuscrise Efrem Sirul (unul este în limba slavonă); Idem, Breasla blănarilor din Botoşani, - Catastihul şi actele ei, în AAR, Memoriile Secţiunii Istorice, 1911-1912, seria II, t. XXXIV, Bucureşti, 1912, p.

1-34 (aflat, în momentul descrierii, în arhiva bisericii „Sf. Ilie” din Botoşani).

3. Mănăstirea Vorona, Botoşani,1922, p.42-48, la o distanţă de peste 10 ani, face cunoscute manuscrisele: Acatistul Sf.ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Bogoslovul şi Ioan Gură de Aur, Pomelnicul ctitorilor Sf. Monastiri Vorona (1846, astăzi la DJAN- Filiala Botoşani, inv.63), Rânduială de prăznuire a mai multor sfinţi ruşi (1850), Mărturii doveditoare de la dreptul Sith… (1852, azi la DJAN- Botoşani,inv.49), Pomelnicul ctitorilor a Sf. Monastiri Vorona (1853), Condică de ajutor a Schitului Săhăstria (1850), Descrierea despre nenorocita întâmplare a risipirei Mănăstirei din Palestina şi Egipet … (1856 ).

4. Biserica Sf. Trei Ierarhi din Botoşani,în MMS, 1956, nr.11-12, p.722-723. Descrie, pe scurt, manuscrisele: Slujba celui dintre sfinţi părintelui nostru Spiridon, Canonul cel mare, facere Svăntului Andrei Criteanul (1798), Slujba a celui dintru sfinţi părintelui nostru Spiridon, episcopul Trimitundii (1816), Întrebare pentru orice trebuinţă (1828), Antologhion (1842).

5. Manuscrise păstrate la Filiala Botoşani a Arhivelor Statului în MMS, 1970, nr.11-12, p.702-704, unde încearcă o clasificare a manuscriselor din colecţie şi descriu, pe scurt, cu unele inadvertenţe, zece manuscrise cu conţinut religios, prezente şi astăzi.

6. Un hronograf din Botoşani. Manuscris din 1753,în MMS, 1971, nr. 5-6, p.394-399. Descrie Miscelaneul

de literatură populară, inv.nr. 66, cu miniaturi şi elemente de ornamentică.

7. Circulaţia cărţii vechi româneşti din secolul al XVIII-lea pe teritoriul judeţului Botoşani în „Hierasus” Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, 1979, p.336-341 şi în Valori bibliofile din Patrimoniul cultural naţional. Cercetare şi valorificare, I, Râmnicu Vâlcea, 1980, p.384-391.

8. Fragment de condică (miscelaneu) din secolul al XIX-lea – semnalare -, în Valori bibliofile… op.cit., p.384-391. (Manuscris cu miniaturi policrome depistat la biserica „Sf. Nicolae” - Popăuţi şi restaurat în cadrul Laboratorului de restaurare a cărţii din cadrul Bibliotecii Naţionale).

9. Cel vestit între dascăli, Theodorit de la Botoşani (1810). Un manuscris botoşănean la Craiova, în

„Hierasus” - Anuarul Muzeului din Botoşani, 1981, p. 219-222. Descrie un interesant Miscelaneu,aflat în proprietatea Mitropoliei Olteniei.

10. Face cunoscute două manuscrise din colecţiile Muzeului Judeţean din Botoşani: Jurnalul de călătorie al

unui botoşănean la 1828 (împreună cu El<ena> Drobotă), în „Caiete botoşănene”, Anul II, nr. 2, 1984, p.2; Gheorghe Nikitaki, un poet unionist minor, dar de ce uitat?, în „Manuscriptum”, Anul XV (54 ), 1984, nr.1, p.161-163.

11. Cartea românească veche în Bibliotecile documentare ale Arhivelor Statului. Catalog, Bucureşti, 1985. Sunt descrise 33 de cărţi vechi din DJAN – Filiala Botoşani.

12. Preotul Iustin Gaşpar, Fragmentele unor mitricale inedite de la Hudeşti Dorohoi, din 1810, şi de la

Serafineşti Suceava, din 1811, în MMS, 1963, nr. 5-6, p. 296.

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (7)

dr. Angela Olariu

Catrinţa

În determinarea tipologiei
costumului popular românesc, un rol
însemnat îl are faţa denumită aici catrinţă.

Pl. 33

Catrinţa, de format dreptunghiular, purtată de la talie în jos, peste poalele cămăşii, este fixată sus cu chingă, bârneaţă, sau cu brâu. Catrinţa este ţesută în două sau în patru iţe din lână (urzeală din păr lucios şi rezistent, extras din prelucrarea lânii), băteală din niţă (lână fină tunsă de pe un miel de o vară), este purtată strâns pe trup, fără creţuri, în faţă având suprapuse cele două capete, din care unul, uneori, se poartă ridicat.

Pl. 34

Iniţial catrinţa avea culoarea naturală a lânii „bunica purta catrinţă laie, nu era vopsită”35. Cu timpul, aceasta începe să fie ornamentată cu dungi verticale, doar la capete, denumite local

vrîste sau genuţe dispuse pe câmpul negru. La poalele catrinţei apare bata, o bordură de culoare roşie.

Determinate de ornamentaţia catrinţei, apar trei variante a tipului de costum în zona studiată.
Astfel, în partea de vest a zonei limitrofă cu zona Sucevei, apare tipul de catrinţă care prezintă mari similitudini cu cea specifică Bucovinei (Pl.33).
Fondul acestei catrinţe este de culoare neagră cu vrîste verticale de diferite nuanţe, cu bată roşie sus şi jos. Aspectul ei este sobru şi elegant.

Un alt tip de catrinţă întâlnit în localităţi mai retrase (Oneaga, Mândreşti etc.) este cel cu câmpul de culoare neagră brăzdat doar de câteva vrîste de culoare albă. Considerăm această catrinţă ca proprie perioadei de tranziţie de la cea cu o singură culoare la cea ornamentată, reprezentând faza iniţială în sistemul de ornamentare sau catrinţa specifică acestei părţi?

Pl. 35

Opinăm pentru a doua ipoteză, deoarece într-o fază de evoluţie mai recentă catrinţa a rămas la fel, cu câmpul negru şi vrîstele albe, cu menţiunea că lâna albă folosită la catrinţele vechi, pentru vrîste, a fost înlocuită cu peteală la catrinţele de sărbătoare. (Pl.34).
Pe Valea Prutului (Rădăuţi-Prut,
Coţuşca, Mitoc, Manoleasa, Ripiceni etc.),

bătrânele au purtat un alt tip de catrinţă total deosebit de celelalte două tipuri descrise până aici. Ţesută din lână, în două iţe, aceasta se deosebeşte de celelalte două prin ornamentică şi colorit. Fondul este de culoare albastru închis „murie”. La capete are două dungi late roşii, pe şolduri câte o dungă verticală, tot roşie. Ornamentul principal este amplasat la poale unde apare o bandă lată, roşie, în sens orizontal, străbătută de multe dunguliţe ale. (Pl.35).
O particularitate demnă de semnalat în cazul catrinţelor negre cu vrîste albe, precum şi a catrinţei de pe valea Prutului este faptul că bata roşie nu apare chiar la marginea de jos, ci după o porţiune de culoarea câmpului. Acest element comun, deosebeşte catrinţele amintite de cea specifică vestului zonei, aşa numita catrinţă de Bucovina care are bata roşie amplasată imediat la marginea de jos a catrinţei, precum şi la marginea de sus a acesteia.

Şitoarea, chinga, bîrneaţa

În ansamblul costumului popular
femeiesc din zonă ce se remarcă prin sobrietate deosebită în culorit, şitoarea, chinga sau bîrneaţa este piesa cu valoarea artistică deosebită. Femeia îşi încinge mijlocul peste cămaşă cu un brâu, care în

Pl. 36

zona Botoşanilor poartă denumirea de şitoare, chingă sau bîrneaţă, fiind similar
cu betele care se leagă peste catrinţă şi care sunt mai înguste, purtând aceeaşi denumire.
Atât betele cât şi brâul sunt ţesute din păr (urzeala şi băteala) pentru a fi rezistente, distingându-se printr-un colorit vioi, bazat pe tonuri de roşu, verde, albastru şi galben, ornamentate cu motive geometrice realizate prin alesătură sau neveditură. (Pl. 36). La aceeaşi catrinţă, femeile aveau mai multe şitori pe care le purtau cu schimbul. Element de veche tradiţie în portul popular femeiesc, şitoarea
este amintită şi în unele documentare36.
În prezent, când în tot cuprinsul zonei, portul popular nu se mai poartă decât întâmplător şi în special în localităţile limitrofe cu Bucovina, şitoarea este elementul de port care s-a păstrat, fiind folosită în portul modern cu fustă şi bluză, datorită calităţilor de ordin practic – acelea de a proteja şi susţine mijlocul împotriva frigului şi oboselii.

Haine groase

În anotimpul friguros, femeile se

îmbrăcau cu cojoace şi sumane până în secolul al XIX-lea, când în portul ţărăncilor din zona Botoşanilor au pătruns caţaveicile şi polcile, după moda oraşului. Dintre cojoace, femeile purtau bonzi (cheptare) şi cojoace de trup, lungi până mai jos de mijloc.

Fig. 24

Bonzile (cheptarele) erau cojoace fără mâneci, deschise în faţă, lungi până mai jos de mijloc, cu răscroială largă la mâneci, confecţionate din două piei mai mari sau 3 mai mici. De obicei, bonzile nu erau ornamentate, ele erau „curate”, fără flori. Aveau doar prim, o bordură din blană

de miel de culoare neagră, în faţă, la mâneci şi jos la poale.

Fig. 25

Cu timpul, în locul primului de culoare neagră este întâlnit tot mai mult primul de culoare brumărie.

Fig. 26

Fig. 27

Bonzile purtate în zilele de sărbătoare erau uneori ornamentate cu motive geometrice sau florale stilizate, cusute cu lână cumpărată de la oraş, strămătura. (Pl. 37, 38), (Fig. 24-28).
Mai recent ornamentele au început să fie cusute cu mătase şi aţă colorată, iar motivele florale predomină.
Sumanele (sumăielele) au fost

Fig. 28

purtate în special în vestul zonei în unele localităţi limitrofe cu Bucovina (Corni, Tudora, Vorona, Brehuieşti, Vlădeni). Acestea erau confecţionat din material lucrat de casă, lucrate de sumănari şi aveau acelaşi croi ca cele bărbăteşti, cu singura deosebire că cele femeieşti erau mai scurte.

Planşa 37

În afara acestor haine produse ale industriei casnice, femeile au purtat în anotimpul friguros şi caţaveică – haină lungă, până aproape de genunchi – lucrată de croitorii din oraş, din stofă cumpărată (postav) cu căptuşeală de blană de miel şi guler mare de vulpe.

Planşa 38

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, caţaveica făcea parte integrantă din zestrea fetelor, „fără caţaveică nu se mărită fata”37.

Încălţămintea

Femeile erau încălţate cu opinci
din piele de porc. Dintr-o piele de porc ieşeau până la 8-10 perechi38. Acestea aveau format caracteristic moldovenesc. Un dreptunghi de piele de porc, încreţit la vârf „în gurgui”, cu un şnur de piele. La spate, la călcâi erau la fel încreţite. Opincile se legau cu nojiţe (sfoară din păr de cal, vopsită negru) de jur împrejur pe picior, peste ciorapii (colţunii) de culoare albă, până aproape de genunchi. În vechime s-au purtat în loc de ciorapi, obiele din suman alb.
Colţunii de sărbătoare erau din lână albă, lucraţi cu igliţa sau împletiţi cu andrele. În partea de sus aveau câteva dungi decorative lucrate cu lână colorată. Începând din secolul al XIX-lea femeile au purtat ciuboţele de tip orăşenesc.

NOTE

35 Informator Ţibuleac Constantin, 75 de ani, M. Eminescu

36 N. Iorga, Studii şi documentare cu privire la Istoria Românilor, vol. 21, Bucureşti, 1911, p.197-2002.

37 Informatoare Pricop Ileana, 78 de ani, comuna Frumuşica.

38 Informator Ţibuleac Constantin, 75 de ani, M. Eminescu.

Un document inedit - Însemnările memorialistice

ale lui Ion Mihalache

Octavian Liviu Şovan, Mircea Puşcaşu

În 1882 se naşte la Topoloveni- Argeş, Ion Mihalache, cel care printr-o luptă şi o viaţă şi jertfa finală, a făcut din ţărănism mai mult decât un program, o

adevărată ideologie.1

Ajuns învăţător, adept al ideilor lui Constantin Dobrescu-Argeş, îşi va lega numele de emanciparea ţărănimii, la Topoloveni, vreme de 12 ani, va pune bazele ţărănismului, atent fiind la glasul şi trăirea ţăranului român. Remarcabila sa activitate îl va aduce în postura de
preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor, din această poziţie făcând un pas important pe drumul afirmării politice. Participă la luptele din primul război mondial pentru ca apoi, în decembrie 1918, cu câţiva camarazi de arme, preoţi, învăţători şi ţărani, înfiinţează Partidul Ţărănesc din România. Succesul la alegerile din 1919 şi proiectul legii de reformă agrară radicală, în calitate de ministru al Agriculturii şi Domeniilor, în guvernul Blocului parlamentar,

nepromulgat de rege, atrag o campanie de
denigrări din partea oligarhiei vremii.
La 10 octombrie 1926 se face fuziunea între Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, creându-se Partidul Naţional Ţărănesc, în care Ion Mihalache era vicepreşedinte, şi care va obţine la alegerile din 1928 o mare victorie şi va forma câteva guverne în perioada 1928-
1933. Ion Mihalache va deţine funcţia de ministru la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor sau la Ministerul de Interne(guvernele Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod)2 După 1933, în calitate de preşedinte, Ion Mihalache a condus Partidul, până la revenirea lui Maniu în 1937. A fost un deceniu de instabilitate politică care a dus la schimbări importante în planul politicii interne şi externe a României. În timpul războiului, PNŢ, condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache participă la pregătirea şi executarea actului de la 23 august 1944, revenind apoi la ceea ce părea a fi o viaţă politică normală, Ion Mihalache refuzând însă demnitatea de prim ministru în locul lui Petru Groza. În 1947, PNŢ a fost dizolvat şi conducătorii săi au fost închişi în temniţe. În martie 1963, Ion Mihalache va închide ochii în temniţa de la Râmnicu Sărat. Ion Mihalache a rămas – cum spunea şi Corneliu Coposu - marele erou

al ţărănimii şi în faţa morţii şi se numără printre personalităţile de excepţie ale poporului român.3

Am prezentat sumar câteva elemente din biografia unui important om politic din România interbelică, care, alături de alte mii a suferit după 1945 privaţiuni ieşite din comun, sub povara unui regim care şi-a lichidat fără milă oponenţii politici. Motivul este important, pentru că întâmplarea a făcut ca al doilea semnatar al acestor rânduri să intre în posesia a câteva zeci de pagini din ceea ce în volumul editat cu prilejul Simpozionului din martie 1993 închinat lui Ion Mihalache, volum amintit mai jos, au fost intitulate Însemnări memoriale (volum pus la dispoziţie cu amabilitate de istoricul Gheorghe Buzatu). Aceste însemnări,
scrise de mâna lui Mihalache, sunt puţine şi reprezintă o succcintă rememorare, aproape zilnică, a unor evenimente la care a participat, între 6 şi 14 iunie 1930, o relatare din iulie 1931 privind o audienţă a lui Maniu la rege, apoi aprilie-octombrie
1937 precum şi în anii 1945 şi 1946 (convorbiri cu Harriman, cu Sir Archibald C. Kerr şi Vâşinschi). Ele au fost publicate în cap. II, Documente Ion Mihalache 1912-
1946, între alte câteva zeci de documente privind activitatea sa politică. Nu avem cunoştinţă de alte însemnări ale lui Ion Mihalache, dar cele pe care le vom publica în serial în revista noastră Forum cultural par a face parte dintr-un efort mai amplu, întins pe mai mulţi ani, care pot ieşi la iveală aşa cum au ieşit şi cele despre care vom vorbi în rândurile ce urmează.
Publicarea însemnărilor lui Ion Mihalache o vom face în ordinea cronologică şi cu titlurile capitolelor date chiar de autor: Cum am fost numit Consilier Regal, datat Joi 25 Aprilie 1940, în care din memorie se întoarce la evenimente ce au ca punct de plecare data de 14 aprilie, întâlniri şi discuţii cu mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, cu dr. N. Lupu şi Mihai Popovici, cu Iuliu Maniu şi regele Carol al II-lea. Cum s-a pierdut Ardealul, „după notele făcute chiar în timpul şedinţei”, după cum notează chiar autorul, datat 1 sept. 1940, este al doilea capitol al notelor (Ce s’a petrecut în aşa zisele „Consilii de Coroană” din noaptea de 29/30 şi 30/31 aug. 1940). Aici se află anexat un exemplar dactilografiat, cu semnături în original al celor care am fost contra acceptărei arbitrajului şi pentru resistenţa Ţărei la pretenţiunile maghiare. După un interval mare de timp, se fac referiri la Audienţa din 12 aprilie

1944, cu mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu. Întâlnire cu Dl M. Antonescu, din 18-25 aprilie, discuţii cu I. Maniu şi I. Antonescu referitoare la telegrame primite de la prinţul Barbu Ştirbey din Cairo şi legaţia de la Stokholm, din Ankara şi Berlin. Alte note, începând cu 11 August

1944, se referă la diverse discuţii cu Iuliu

Maniu referitoare la parcursul războiului,

discuţii continuate şi a doua zi cu privire la politica viitoare a României. Lovitura de stat din 23 august 1944, menţionează premisele evenimentelor care au dus la răsturnarea regimului lui I. Antonescu şi participarea sa la ele.
Capitolul intitulat La Vâşinski, datat sâmbătă 2 decembrie 1944, face referiri la o întâlnire la Bucureşti în care s- au discutat rolul PNŢ în contextul evenimentelor în derulare, opţiunile României, căreia îi stau în cale numai atâtea căi câte îi lasă Rusia. Criza politică din zilele de 28 Feb(ruarie) – 6 Mart(ie)

1945, şi Audienţa la Regele Mihaiu din 21

August 1945 sunt ultimele două titluri şi capitole ale acestor însemnări memoriale ce trec în revistă momente de implicare a omului politic Ion Mihalache în vârtejul unor evenimente ce aveau să ducă România sub zodia nefastă a epocii comuniste.

Mai este necesar să amintim că descoperirea însemnărilor ce vor apare în serial începând cu acest număr a fost de
domeniul norocului. Un cetăţean din satul Sărata-Basarab, comuna Hăneşti, jud. Botoşani, pe nume Alboaie Savel, aflat la lucru în localitatea Agigea, jud. Constanţa, prin anul 1976, în timp ce participa la repararea unei vile, a descoperit în pod un pachet învelit în ziar şi legat cu sfoară, ce conţinea filele manuscrisului, pe care l-a adus acasă, unde de-abia în 2004 l-a dăruit celui de-al doilea autor al acestor rânduri, rugându-l să le facă publice, după ce şi-a dat seama de valoarea lor. Ne şi conformăm, cu speranţa că descifrarea, uneori dificilă, a rândurilor scrise cu peste
6 decenii în urmă a fost corectă şi că vor fi de folos celor care se ocupă de evenimentele acelor ani tulburi din istoria României.
Menţionăm că acolo unde nu am reuşit să înţelegem scrisul autorului, am folosit trei puncte între paranteze sau eventual semnul întrebării între paranteze, iar ortografia autorului am reprodus-o întocmai cu originalul.

NOTE

1. Ion Diaconescu, Ion Mihalache, ctitor al ţărănismului, în volumul Ion Mihalache în faţa istoriei,

coordonatori, Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Bucureşti, Editura Gândirea Românească, 1993, p. 9.

2. Istoria Românilor, vol. VIII, p.775-778, Bucureşti, 2003.

3. Corneliu Coposu, O colaborare politică model:Iuliu Maniu-Ion Mihalache, în acelaşi volum, p. 32.

Însemnări memorialistice (1)

Ion Mihalache

Joi 25 Aprilie 940

Cum am fost numit Consilier regal Scriu azi cum am fost numit Cons(ilier) Regal azi săptămâna.

Duminică. 14 Apr(ilie), noaptea, la

Buc(ureşti) cu Popescu (...).
Luni dim(ineaţa) 15 Apr(ilie), ora 11 şi orele 6-7 ½ audienţă la Urdăreanu şi Palat(chemat). Lupu. Popovici.
Marţi. 16 la Cluj la Maniu.
Mercu ri 17 Şed inţă la Dr. Lu pu
(Lupu-Popovici)
Ora 11.La 1 ½ la Palat, dat rezultatul

Joi 18 apărut Decretul. Dat la Radio. După prânz, publicat ziarele de după amiază- numirea şi scrisoarea, liberat Madgearu din înch(isoarea) Bist(riţa). Vestit Radio.
Vineri 19 publicat ziarele scris(oarea)
mea.
Seara: Ordinea publică răsp(unsul)
lui Maniu.
Ziarele de Sâmb(ătă) dim(ineaţa)
publică scris(oarea) lui Maniu.
Sâmbătă şi Duminică la Topol(oveni) (venit cu Marinescu(?) şi Dna Eftimiu).
Luni dim(ineaţa) cu Dl
Busuiocescu(?) la Buc(ureşti).
Luni 5 ½ audienţă de prezentare la
Palat (22 Aprilie).

Ce s’a petrecut Duminică 14

Apr(ilie).

Erau aci la Dobr. Patraulea, Dr
Vleia(?)
Telefon Popescu: Astă seară sosesc
cu autom(obilul) şi vă iau la Buc(ureşti)
A sosit la 10 seara, insistând să merg noaptea ca să nu piardă cazarma (Sc. de ofiţ.)
Mi-a spus: M’a chemat Ghelmegeanu, mi-a spus să vin cu o maşină că aşa i-a spus Urdărianu, nu ştie de ce; ştie că am relaţii directe cu Palatul. Sosind să dau un telefon lui U(rdăreanu) la
9.
Am plecat luând şi pe înv(văţătorul)
Oprescu care mergea în Basar(abia).
Sosit la 3 – ploaie - mă scol peste 9, telefonez, mi se dă ora 11 acasă în Aleea Alexandru.
Început conversaţia cu legământ de onoare să nu se ştie nimic dacă şi până nu se obţine o înţelegere.
Confirmat conversaţia şi după amiaza
la ora 6 – iar la 7 la Palat cu Regele.
Conversaţia cu Urdăreanu face un (...)- şi ajungând la concluzia că am nevoie de 48 de ore ca să reflectez şi să mă consult cu prietenii, am luat dezlegarea de a-i informa.
În rezumat mi-a spus:
- Regele e hotărât să te numească
Cons(ilier) regal,
- Era să apară decretul alaltăeri, sâmbătă – fără să te întrebe; spunea că n’ai cum refuza.
- L-am oprit eu – în care timp să te
pun la curent pe contul meu.
- În mai multe rânduri ai fost sondat. Te-am întrebat şi eu mai vag – ai dat răspunsuri din care rezultă că nu vei primi. De aceea Regele s’a hotărât să te numească fără să te mai întrebe. Vor mai fi şi alţi numiţi, dacă doreşti, îţi voiu comunica cine(n’am întrebat tot timpul).
- Eu te rog să primeşti. Ai prilejul să stai de vorbă cu R(egele) şi sper să-l convingi şi pe El cum m’ai convins pe mine în multe.
- În tot cazul, vei fi numit. E mai
bine să nu faci dificultăţi.
Eu.
- Propunerea aşa de stăruitoare a M. S. mă emoţionează. Vă rog să-i transmiteţi cele mai respectuoase mulţumiri.
- Dar vă mulţumesc şi D(umneavoastră) că l-aţi oprit şi că mă informaţi – deoarece aş fi fost în neplăcuta poziţie de a fi refuzat motivând.
- Acuma am posibilitatea de a-l ruga să renunţe şi în tot cazul să amâne această chestie, înlesnindu-mi posibilitatea unor explicaţii de ordin principial de care D(umneavoastră) , în parte, v’am vorbit. Atunci se va vedea dacă e cazul să stărue or nu în dorinţa care mă onorează.
-El. Maj(estatea) Sa m’ia spus că e ferm hotărât; conversaţiile le veţi avea pe u rmă; acuma M. Sa. nu po ate să ţină contact precum ar dori, ca să nu se abată prea mult de regulele ce şi-a impus(cuvintele nu mi le aduc aminte întocmai, dar ideea asta era).
- Eu. Nu pricep ce-l face pe M. S. să stărue până la a mă pune în faţa unui fapt împlinit.
- El. Împrejurările sunt destul de grele pentru ca M. S. să nu aibă dorinţa a se consulta şi cu D(umneavoastră). Nu cere alta decât să’i înlesneşti forma.
- Sunt la dispoziţia M. S. or de câte ori va voi, aşa cum sunt, fără titlu.

- Tocmai asta este chestiunea care-l pune în situaţii delicate...(am înţeles: faţă de ceilalţi consilieri).
- Cum este posibil ca mie să mi se propună să fiu Consilier Regal – după ce m’am declarat solidar cu Virgil Madgearu care în acest timp e închis la Bistriţa. Nu pricep.
- Ai dreptate (notând). Nu pune această chestie care se rezolvă dela sine, ca să nu se facă impresia că e ... cum s’ar traduce (...) - şi Regele voeşte să evite această impresie.
- Că pentru mine, nu poate fi vorba de aşa ceva, atitudinea mea fiind determinată de chestiuni de ordin principial.
- Ce te reţine să nu accepţi?
- Mai întâi, precum ştiţi de la conv(ersaţia) ultimă (în chestia Madgearu ca şi altele mai vechi), eu sunt adversar al acestui Regim pe care-l consider dezastruos pentru Ţară.
- I-am spus regelui, ştia, nu-ţi cere să- ţi schimbi poziţia, aşteaptă să-i spui şi lui motivele, e gata să accepte argumentele.
- Eu sunt crescut cu ideologia naţional-ţărănistă, în care cred mai mult ca oricând, după verificarea eşecului Regimului de azi.
- Regele ştie, nu-ţi cere să renunţi la
ea.
- Eu sunt membru al Partidului naţional ţărănesc, care are azi în frunte pe Iuliu Maniu, am prieteni cu care colaborez, N. Lupu, Popovici, Madgearu.
- Ştie şi astea R(egele) – şi nu-ţi cere să te desparţi de ei. Fireşte că e sigur că dacă până acuma nu l’ai pus în situaţii delicate(e informat de tot ce faceţi – şi eu centralizez informaţiile şi deci ştiu şi despre D(umneavoastră) şi despre fiecare din D(umneavoastră) cu atât mai mult d’aci încolo n’o să’l pui.
- Eu sunt senator de drept, în proces cu statul, alături de alţi prieteni ai mei, pentru un Regulament care calcă Constituţia, cerându-mi uniforma unui partid a cărui ideologie nu o admit, iar Constituţia nu mi-o cere.
El: chestiunea e rezolvată pentru Dta; uniforma de Consilier Regal nu e unif(orma) Frontului, nici ca culoare, nici ca embleme, e la fel cum este a mea.
-Eu: Şi va trebui s’o îmbrac?_
-El: Când am spus că ţi se cere o singură concesie de ordin formal, ca să înlesneşti R(egelui) contactul(?) oficial, aşa s’a înţeles: titlul şi unif(orma) lui. De altfel şi Dta mi-ai spus altădat şi alţi prieteni care au vorbit cu mine şi cu R(egele), că dacă era la Senat o uniformă a Senatului deosebită de a Frontului, mai mergea, cum e de pildă cea dela Casaţie pentru ziua judecării proceselor.Iar Dta te vei prezenta la senat cu el, depui jurământul constituţional şi chestia se soluţ(ionează) de la sine.
-Eu: Nu aş intra nici la senat pe părţile de din dos, lăsând impresia că pe tovarăşii mei îi las la uşă aştept rezultatul procesului de la care eu m’am sustras.
Şi nu m’aş duce în nici un caz cu unif(ormă) de Cons(ilier).
Sfătuiesc pe Rege să nu lase impresia că îndepărtează pe cei cu costum naţional. Mi-au spus intelectuali cândva: „Regele a introdus uniforma şi ca să-ţi înlesnească schimbul costumului”; fireşte, n’am considerat serios acest lucru; dar mi-au spus ţăranii: “e adevărat că Regelui nu-i place portul nostru ?” – Am răspuns că nu poate fi adevărat, că la Cameră şi S(enat) ţăranii merg cu portul lor dar le pune pe piept un colac pe care eu nu-l pot primi.
A tăcut. A spus că ştie că e în studiu
Reg(ulamentul Senatului).
Am spus: Spune R(egelui) că-l sfătuiesc să nu ceară mai mult de cât cere Constituţia; că prin asta dă motive altora să ceară mai puţin. Şi să lase pe senatorii de drept să vină cu portul lor civil. Vor veni toţi: nu garantez de Maniu, care socoate că o dogmă parlamentară, că parlamentarilor nu li se poate cere jurământul. Noi ceilalţi, n’am pus chestiunea jurământului fiind de părere că legile trebuiesc respectate până în momentul când sunt schimbate – ceea ce e cazul şi că Const(ituţia) cu care în fond nu suntem de acord (ceea ce nu înseamnă întoarcerea la trecut cum îi precizasem

altădată) ci lupta de a convinge pe Suv(eran) şi Parl(amentari) că trebuie schimbate anumite dispoziţii.
El – de acord cu felul meu de a judeca lucrul.
-Eu. Dacă credeţi că M. S. e de acord cu ceea ce pentru mine e esenţial: păstrarea atitudinei mele întregi, îl rog încă odată să procedeze normal, să amâne până am aceste verificări prin audienţă la M. S. şi poate ne punem de acord şi asupra esenţialului: renunţarea la Regim.
-Îi voiu vorbi – dar ştiu că nu acceptă amânare şi te va numi.
-În tot cazul, nu pot da un răspuns de acceptare înainte de reflectare şi de consultare cu prietenii mei, incl(usiv) Iuliu Maniu.
Făcând parte dintr-un partid politic de care sunt strâns legat, eu nu pot proceda cum au procedat foştii prieteni, care... etc.
(El: Ştiu despre ...). Vă previn deci că le voiu comunica întocmai cele ce s’au discutat.
(Nu m’a oprit).
- Iar în ipoteza că aş da un răspuns afirmativ, adversar al echivocurilor, voiu ţine ca opinia publică să fie informată.
- Da.
- Mă gândesc că în cazul că aş fi de acord cu Maniu: pui o scrisoare publică către Maniu.
-El, stând pe gânduri: De ce asta?
-Eu: prefer să explic eu cum stau lucrurile - nu să le explice unul şi altul, neinformaţi, sau cu intenţie neprietenească; şi eu să stau să desmint.
-El: Ai dreptate. Să vedem ce zice şi
M. S.
-Eu: Vor rămâne totuşi suficiente echivocuri asupra reporturilor mele cu regimul M. S.
-El: eu cred că împrejurările vor veni aşa că rolul Dtale să fie clar (nu sunt astea cuvintele, nu mi le reamintesc, aluzie la guvernare, aluzii de care eu am fugit ca să rămân cu poziţia mea principială).
-Eu: Şi acum, eu te rog să intervii la M. S. cu rugămintea să amâne şi să procedeze normal; să fim lămuriţi asupra Regimului şi să asculte părerile mele cu privire la situaţie(evident: pe baza datelor ce am) şi apoi să pue această chestiune a Consilieratului).
El: Aşteaptă să vorbesc cu M. S. la telefon (eram tot la locuinţa sa din Parcul Filipescu)
Am aşteptat 5-10 minute.
El: M. S. te aşteaptă la ora 7 la Palat (era trecut de 6 ½) (sau 7 ½). I-am comunicat cele ce mi-ai spus în rezumat.
Îţi va confirma ce ţi-am spus şi eu.
(am avut libere câteva minute, de m’am schimbat)

Mărturisiri din întuneric(6)

Gheorghe Bâgu

V. VĂCĂREŞTI

Noaptea am fost debarcaţi într-o curte mare înconjurată de clădiri, fostele chilii – acum celule. În mijlocul curţii se zărea prin întuneric o biserică pustie străjuită de câţiva copaci schilozi şi strâmbi. Aspect sinistru. Bătea vântul şi era frig. Copacii uscaţi se îndoiau şi se văitau, ca la priveghi.
Era după Bobotează. Începea o nouă etapă de mizerie, suferinţă şi de umilinţe.Într-o cameră mare, destinată deparazitării, ne-au tuns şi după ce am

făcut un duş fierbinte, am fost scoşi în frig, în curte. Nu aveam nici un adăpost. Eram dezbrăcaţi şi vântul ne pătrundea până în măduva oaselor. Doamne, cu ce greşiserăm ca să pătimim atât? Ridicam haina ca să-mi acopăr capul tuns şi ud, şi-mi rămâneau şalele goale, lăsam haina pe şale şi-mi plesnea capul de frig ... Aveam impresia că aici o să mă prăpădesc, că n-o să mai apuc primăvara. Când credeam că nu mai rezist, câţiva deţinuţi ne-au adus mai multe pături şi ne-au invitat să ne instalăm provizoriu, într-un fost closet din zid. Fiecare am primit câte 10 – 15 zdrenţe. Ne-am învelit cu ele şi ne-am înghesuit unul în altul. Când am început să ne încălzim, am şi adormit. Fostul closet neavând uşă şi nici ferestre, dimineaţa ne-am trezit acoperiţi de zăpadă. Mai târziu am fost repartizaţi în celule. Ajunşi aici, am fost izbiţi de murdărie şi de un miros insuportabil.
Nu există cuvinte care să redea aspectul şi mizeria unei celule din vremea aceea, a anului 1949 de la închisoarea Văcăreşti. Era ca în iad. Celula era înaltă şi avea două geamuri mici aproape de tavan. În ea fuseseră montate patru nivele de paturi suprapuse, pe patru rânduri. Era o căldură grea, umedă, sufocantă şi grasă, o atmosferă translucidă şi puturoasă. Imaginaţi-vă o cameră cu dimensiunile de
4 x 6 x 4 m unde sunt înghesuiţi circa 60 de oameni şi unde se aflau şi nişte hârdaie mari denumite tinete, în care, toţi cei închişi, îşi făceau nevoile. Tinetele, de obicei, erau insuficiente, şi în fiecare noapte se revărsau, iar cei ce dormeau pe jos se murau în aceste sucuri acide, rău mirositoare şi greţoase.
Cinci dintre cei de la Ştiinţe, printre care şi eu, am fost repartizaţi în celula 60. neavând loc în paturi şi nici pe jos în apropierea uşii, unde era aer mai mult, am fost nevoiţi să dormim lângă tinetă. Oboseala şi slăbiciunea ne-au forţat să ne întindem pe podeaua murdară de urină şi fecale. Noroc că nu am stat mult la Văcăreşti, fiind închisoare de tranzit. Deţinuţii erau destul de repede transferaţi de aici la alte penitenciare, după caz: unii pe Uranus pentru a fi judecaţi, iar cei
condamnaţi, la diverse închisori pentru a-şi ispăşi pedeapsa. După două zile de somn lângă tinetă, am trecut în pat. Am găsit un loc lângă Coruţ, un fost plutonier de jandarmi care făcuse în Germania o şcoală de dresaj de câini. El m-a rugat să jucăm ţintar. După ce ne-am plictisit, a început să-şi povestească viaţa şi să-mi explice cum se dresează câinii. Îmi spunea că el se apropie şi pune mâna pe orice javră sau pe orice dulău, oricât de rău ar fi.
Aici i-am cunoscut pe profesorul I. Petrovici, pe generalul Mociulski, pe Ţenea, Enescu, pe Adrian Dumitriu şi pe mulţi alţii.
M-am bucurat că am avut ocazia să cunosc şi să stau de vorbă cu profesorul Petrovici, fost ministru al învăţământului, şi după ale cărui manuale învăţasem în liceu. Îl cunoşteam din presă, radio şi şcoală ca pe un om integru, hotărât, de o consecvenţă nedezminţită. Ştiam că era un mare orator, mare scriitor, gânditor şi profesor. Aveam o deosebită admiraţie, un adevărat cult pentru acest moldovean educat la Bucureşti. Acum era în vârstă de aproape 65 de ani, suporta greu închisoarea, totuşi era calm, resemnat şi meditativ, căutându-şi liniştea pe care nu reuşea să o găsească aici. I-am povestit întâmplarea cu Strati Dan, adeptul lui Schopenhauer, i-am spus că am învăţat după manualele întocmite de domnia sa, fapt pentru care-i sunt recunoscător, i-am spus că am un adevărat cult pentru el şi că sunt încântat că l-am cunoscut, deşi ar fi fost de dorit ca acest lucru să se întâmple în alte împrejurări.
El mi-a vorbit câteva seri la rând de Schopenhauer şi de toată pleiada de sinucideri care i-a urmat. Îl priveam cu atenţie şi încercam să mi-l imaginez student, prieten cu Titu Maiorescu, coleg cu Gala Galaction, prieten cu Octavian Goga, Enescu, Iorga, Rebreanu ... mă rog, aveam în faţă o personalitate din a doua generaţie de aur a culturii şi literaturii noastre. Eram bucuros că l-am cunoscut, că am dat mâna cu el şi că a ascultat cu interes întâmplarea mea cu Strati Dan.

Seara, după ce bătea toaca, liniştea cuprindea întreaga închisoare şi gândurile tuturor zburau acasă la părinţi, soţii, copii şi iubite.
De la Văcăreşti plecau zilnic loturi spre alte penitenciare sau colonii de muncă încât, în două săptămâni, am rămas câte unul în pat. Nu se mai dormea pe jos şi nici pe tinetă. Începusem să mă obişnuiesc cu viaţa asta de câine.
Aici am sărbătorit, pe stil vechi, revelionul 1949, aşa-i în puşcărie. Sărbătorile nu sunt ca în libertate. Ele în general nu se sărbătoresc iar câteodată pot fi sărbătorite şi cu 13 zile mai târziu.
Între noi erau mulţi deţinuţi care se făceau vinovaţi de a fi adepţi ai unor secte religioase neadmise de legile comuniste: sâmbătişti, baptişti, adventişti, greco-catolici, martorii lui Iehova, stilişti etc. Vorba ceea: mare-i grădina lui Dumnezeu, numai că Hristos a propovăduit o turmă şi-un păstor, iar după ele au apărut o mulţime de secte. Dintre aceşti rătăciţi, cei mai nevinovaţi şi mai naivii erau stiliştii. Ei erau creştini ortodocşi, numai că ţineau sărbătorile cu dată fixă cu 13 zile după noi. Curiozitatea m-a împins să întreb pe unul dintre ei, într-o zi:
- Ascultă, de ce Paştele şi
Rusaliile, le sărbătoriţi în aceeaşi zi cu noi?
- Paştele este ziua Învierii Domnului şi este lăsat de Apostoli să se sărbătorească aşa.
- Cum? Apostolii au ştiut de acum două mii de ani că se va schimba calendarul?
- Văd că matale vrei să mă
încurci.
- Spune-mi, te rog, de ce Paştele îl sărbătoreşti odată cu noi?
A mai bâiguit el ceva şi în final m-a calificat rău intenţionat. Atunci am încercat să îi explic:
- Sărbătorirea Paştelui a fost stabilită de Sinodul de la Niceea în anul
333 în felul următor: Paştele se va sărbători în prima duminică după luna plină, după echinocţiul de primăvară dar în aşa fel ca să nu cadă cu Paştele evreilor.
N-a înţeles aproape nimic din ce i- am explicat şi am observat că toţi stiliştii sunt de o naivitate incredibilă şi că nu vorbesc decât despre preasfântul Glicherie, mitropolitul lor.
Mult mai târziu, adică după vreo
30 de ani l-am cunoscut şi eu pe preasfântul Glicherie. Cercetam şisturile bituminoase din zona Râşca-Slătioara, jud. Suceava. Aici, la mănăstirea Slătioara, construită după război de ortodocşii vechi, trăia mitropolitul. Toată perioada stalinistă, adică mai bine de 7 ani, a stat ascuns într-o vizuină de pe pârâul Ghizunoaia, un afluent minor al Putnei.
Când s-a redat libertatea religioasă a apărut şi preasfântul, care construise mănăstirea Slătioara în codrul unde se îmbină foioasele cu coniferele. Am stat de vorbă cu el. era bătrân, trecut de 90 de ani, senil, încât nu te mai înţelegeai cu el, dar am observat că toţi subalternii i se închinau cu evlavie, cu multă pioşenie şi adâncă recunoştinţă.
Dar să revenim la Văcăreşti.
Într-o zi am observat la stilişti o schimbare. Toţi erau agitaţi şi se pregăteau de sărbătoare. I-am întrebat ce sărbătoresc şi mi-au răspuns că Anul Nou. Aşa am aflat că trecuseră 13 zile de când intraserăm în anul 1949.
Şeful camerei ne-a propus să sărbătorim şi noi pe stilul vechi această tradiţională şi frumoasă noapte. Toţi am fost de acord şi aşteptam înserarea.
Pe la 7 seara a avenit la mine un deţinut care, în numele lui Paul Cojocaru, şeful camerei, m-a rugat să povestesc cum sunt sărbătorite Crăciunul şi Anul Nou în Moldova şi să vorbesc despre obiceiurile din această parte a ţării, cu aceste ocazii. Cine mă prezentase drept povestitor, nu ştiu. Cred că amicul meu Ispas. Şi acum să vă spun cum am petrecut noi ajunul Anului Nou – pe stil vechi, în celula 60 din închisoarea Văcăreşti.
După masa de seară un deţinut a urat şi a închinat ca în Transilvania, apoi un altul ca la Bucureşti. Alţii au povestit întâmplări hazlii din noaptea de Anul Nou, alţii au recitat poezii, iar alţii cu cântat

colinde. Îmi amintesc că cea mai frumoasă întâmplare a spus-o un fost colonel de grăniceri, care a povestit că într-o noapte de Anul Nou, când toată lumea petrecea, ei, grănicerii, au fost atacaţi în Dobrogea de Sud. Modul în care a descris lupta şi a vorbit despre devotamentul şi inteligenţa ostaşului român a plăcut tuturor. Apoi mi-a venit mie rândul să povestesc.
- Închid ochii, şi-mi amintesc cu mult drag de sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou petrecute cu familia şi cu prietenii de şcoală. În nordul Moldovei, obiceiurile sărbătorilor de iarnă încep odată cu noaptea Sfântului Andrei, o noapte înfricoşător de lungă şi întunecoasă, când lupii încep să se adune în haite şi strigoii părăsesc mormintele şi dau târcoale pe la geamurile fetelor pentru a le privi şi admira.

Lupii urlă-mpreună

Cu dinţii ţintiţi la lună

Căci e noapte-ngrozitoare

Noaptea Sfântului Andrei cel Mare. (V.Alecsandri)

Aşa este; numai că fetele cunosc toate acestea şi au grijă din timp, să-şi ungă ferestrele cu usturoi pentru a îndepărta duhurile rele.
Mai ales sâmbăta seara frământam şi băteam toate noroaiele de prin mahalale şi trezeam toţi câinii din somn, umblând pe la şezători sau pe la repetiţii pentru sărbătorile de iarnă.
După Sf. Andrei urma Sf. Neculai şi hramul bisericii noastre, ridicată cu 500 de ani în urmă de Marele Ştefan Voievod. Sf. Neculai, mai întotdeauna, venea mânios şi-şi scutura barba de zăpadă aducând mult frig şi îngheţ pe meleagurile adolescenţei mele. Seara, la biserică, era vecernie. Ne duceam grămadă, care mai de care mai smerit şi mai evlavios, dar toţi eram cu ochii după fete. Eu ardeam de nerăbdare să se termine slujba mai repede ca să pot întâlni şi conduce acasă pe iubita mea, astăzi închisă la Suceava. Până la locuinţa ei nu era cale lungă, însă rămâneam împreună la poartă ore întregi, jurându-ne credinţă şi îmbrăţişându-ne cu foc şi dragoste. Nu simţeam nici frigul, nici
oboseala. Câteodată era ger de crăpau pietrele, iar vântul urla de înfiora liniştea nopţii. Totul se zbuciuma şi se tânguia, numai noi doi stăteam lângă poartă nemişcaţi şi indiferenţi.
În timpul scurt ce mai rămânea de la Sf. Neculai până la Crăciun învăţam şi repetam tot felul de colinde: „La poartă la Ţarigrad”, „Velerim şi Veler Doamne”,
„Cerul şi-a deschis soborul”, „Florile dalbe”, „Leru-i ler”, repetam şi învăţam piese de teatru cu capra, cu căluţul, ursul şi irozii, învăţam urături şi repetam în orchestră cântece de dans şi tot repetând şi tot învăţând ne trezeam în ultima zi de şcoală, adică în ziua cu serbarea.
Ajunul Crăciunului era sărbătoarea mult aşteptată. Corul bărbătesc acompaniat de orchestră trebuia să cânte la fereastra tuturor profesorilor, colegilor şi prietenilor.
Ne întâlneam la liceu şi mai făceam o scurtă repetiţie şi imediat ce se însera, porneam cu colindul. Începeam din partea de vest a oraşului, de la Coca Grigoru şi terminam în partea de est la Didina Popuşoi, dragostea mea. Cântam câteva colinde la geam şi eram invitaţi în casă unde eram serviţi cu prăjituri şi vin. Apoi, mulţumeam gazdelor, le uram sărbători fericite şi plecam mai departe. În unele case mai zăboveam şi la câte un dans, două, însă mereu pe fugă, pentru a avea timp să trecem pe la toţi cei programaţi, care ne aşteptau. Terminam când se lumina de ziuă, adică pe la 8 dimineaţa, în prima zi de Crăciun.
În Ajunul Anului Nou, pe la 8 seara, plecam şi uram mulţi ani şi fericiţi părinţilor, prietenilor, profesorilor şi colegilor. Urările le făceam la ferestre, cu versuri speciale pentru fiecare. Fiind mascaţi, fetele sau rudele, pe la uşi, se chinuiau să ne stabilească identitatea. Acum era timpul când glumele depăşeau limitele admise, căpătând iz de obrăznicie. Dacă eram recunoscuţi trebuia să ne scoatem masca şi să intrăm în casă. Toate decurgeau după un plan, încât miezul nopţii ne găsea pe toţi într-un loc unde fuseserăm aşteptaţi cu masa încărcată.

Aproape de miezul nopţii, după ce ne mai întreţineam cu membrii familiei, luam loc la masă şi aşteptam momentul culminant.
Eu mă aşezam lângă Didina, îi simţeam respiraţia, îi simţeam căldura trupului şi o vedeam micuţă, delicată şi tare frumoasă. Parcă era o păpuşă. Când se stingea lumina, o strângeam lângă mine şi o sărutam lung, cu tot focul inimii. Acesta era cel mai important şi cel mai frumos moment pentru mine al sărbătorilor de
iarnă. Păcat că era prea scurt, deoarece gazdele aveau grijă să aprindă lămpile cât mai repede. După miezul nopţii, intraţi în noul an, ne înveseleam, cântam şi dansam.
Mai urmau şi sărbătorile Botezului şi a Sf. Ioan, dar acestea erau lipsite de farmec, ele ne reaminteau de şcoală, de începutul unui nou trimestru şi ne îndemnau să punem mâna pe cărţi.
Din acea noapte, deţinuţii m-au
cunoscut şi mi-au zis „dorohoianul”.

Din istoricul cartofiliei botoşănene(1)

Mihai Cornaci

Cartofilia, ca ramură de colecţionare, se ocupă cu strângerea, studierea, selecţionarea şi expunerea după anumite criterii tematice, artistice sau ştiinţifice, a cărţilor poştale ilustrate (c.p.i.).
Pentru o mai bună înţelegere a celor propuse despre începuturile cartofiliei şi a unor momente din traseul acestei preocupări (pasiuni), sunt necesare câteva precizări referitoare la apariţia „cărţii poştale” (c.p.).

Fig. 1

Aceasta a apărut în Austria – Ungaria, la 01.11.1869, urmare a necesităţilor de comunicare şi a iniţiativei prof. EMANUEL HERRMANN de la Academia Militară din Viena. Utilitatea şi eficienţa cărţilor poştale a făcut ca la sfârşitul anului 1880 întrebuinţarea acestui mijloc de comunicare să fie generalizat în toate ţările afiliate la U.P.U.1, contrar faptului că abia la 01.10.1907, în cadrul Congresului Internaţional al Poştelor,
desfăşurat la Roma, se reglementează utilizarea cărţilor poştale.
Conform prevederilor Convenţiei Poştale Universale, au fost stabilite caracteristicile tehnice ce se impuneau cărţii poştale, privind gabaritul (cu toleranţele + - admise), calitatea cartonului, culoarea, încât pe măsura folosirii lor, au căpătat diferite destinaţii şi în acelaşi timp cunoscând o mare diversitate (simple, cu răspuns plătit3, semiilustrate, ilustrate (vederi), tip felicitare, de binefacere, militare (scutite de taxă), de serviciu (folosite de administraţiile poştale şi anumite instituţii), jubiliare, de ocupaţie, comemorative, pentru strângerea de fonduri (cu suprataxă), pentru corespondenţa prizonierilor de război etc.).
În România, cărţile poştale au fost introduse la 1/13.06.1873, în baza Legii pentru cărţile poştale de poştă, promulgată cu decretul nr. 789/31.03.1873 şi a Regulamentului de aplicare a acestei legi, aprobat prin Decretul nr. 945/27.04.1873.
Primele cărţi poştale româneşti aveau
dimensiunile de 88x140 mm, erau confecţionate din carton alb, de calitate inferioară, fiind imprimate cu o marcă fixă de 5 bani de culoare albastră (întreg poştal), stema ţării şi titulatura „CARTA DE POŞTĂ” (fig.1).
Vorbind de prima carte poştală
ilustrată (c.p.i.) din ţară noastră în ultimul

deceniu, au apărut în mai multe publicaţii3 diverse constatări şi opinii privind începuturile cartofiliei din spaţiul vechiului regat.
Organizarea la Bucureşti de către
DIMITRIE C. BUTCULESCU4 (1845-
1916) a „Expoziţiei Naţionale a Cooperatorilor”, în anul 1894, a constituit un bun prilej oferit de circumstanţele momentului, argumentând şi cu „prestigiul internaţional” la editarea primei5 cărţi
poştale ilustrate (fig.2) în trei nuanţe de culoare (roziu, gălbui, albastru deschis), în baza ordinului circular nr. 40605 din
17.11.1894.

Fig. 2

„Ţărăncuţa” prezentată în partea stângă a imaginii, operă a desenatorului de
mare talent, Constantin JIQUIDI, s-a dovedit6 a fi d-ra ALEXANDRINA BURELLI, viitoarea soţie a lui I. L. Caragiale.
Ilustratele realizate cu această ocazie, nu au fost accesibile publicului larg şi nici tuturor vizitatorilor la expoziţie.
Dacă Dimitrie C. Butculescu poate fi considerat iniţiatorul cartofiliei româneşti atunci, editorul CAROL MÜLLER care mai târziu s-a asociat cu EMIL STORCK, poate fi numit părinte al cartofiliei româneşti.
Aceştia au avut meritul de a fi realizat un mare număr de piese litografice, ce stau la baza oricărei colecţii de cărţi poştale ilustrate româneşti. De neegalat în întreaga istorie cartofilă românească au rămas seturile:„Salutări din Bucureşti” (19), „Salutări din România” (4), „Salutări din Sinaia” (8), în colaborare cu graficianul LOUIS GLASER din Leipzig.
La 01.12.1899 a fost pusă în circulaţie prima carte poştală ilustrată
românească8 (întreg poştal tip felicitare), cu textul „LA MULŢI ANI - 1900” (fig.
3).

Fig. 3

Tot în această perioadă (1900 -
1910), GRIGORE SCĂRLĂTESCU, realizează prin corespondenţă mai multe T.C.V.-uri9, dintre care unele au rămas râvnite ilustrate maxime (I.M.) pentru colecţionarii acestui domeniu10.
Apariţia cărţii poştale ilustrate a atras atenţia unor persoane cu rafinament şi gust pentru frumos şi autentic, cu dorinţă de cunoaştere, încât putem afirma că în zorii secolului al XX-lea în Europa Occidentală erau deja pasionaţi cartofili organizaţi în cluburi sau alte forme de asociere.
Mai mult de atât, la 1898, aceste cluburi organizate şi-au dorit, după practica vremii, un marş al lor.

Fig. 4

Afirmaţia este confirmată de o carte poştală dublă, circulată din Viena (10.09.1898) la Corni, Districtul Vereşti – România.
În locul ilustraţiei, pe una din părţile exterioare şi pe tot interiorul este prezentat
„Marşul colecţionarilor de ilustrate”11, compus de Jul HOLZER (fig.4).

Această nouă preocupare (hobby) îşi face simţită prezenţa activă şi în România, când pe unele cărţi poştale ilustrate – în locul obişnuitelor texte de corespondenţă
„Salutări din ...” apar texte ale expeditorilor, cu propuneri directe pentru schimb de ilustrate, în perspectiva unei colecţii cât mai întregite.

Fig.. 5

În ziarul „Universul” alături de anunţurile de schimb ale filateliştilor, încep să fie publicate şi anunţurile de schimb ale cartofililor.
Din studiul12 diverselor corespondenţe de pe cărţile poştale ilustrate, reiese că unul dintre primii colecţionari din România a fost d-ra ORTANSA GEORGESCU, avocat din Botoşani, care primea multe ilustrate atât din regat, cât şi din străinătate („Salutări din Berlin”, probabil 1899) (fig. 5).
În 1920, fiind stabilită în Bucureşti (în str. Francmasonii 50 bis), continua să primească ilustrate din toată lumea,
dovedind seriozitate şi perseverenţă în
această frumoasă pasiune.
O altă domnişoară, tot din Botoşani, ROSE BERCOVICI, propune schimb de ilustrate d-rei ATHENA CARSINESCU,
fiica d-lui CONSTANTIN CARSINESCU
(comersant). Iată textul:

Fig. 6

„Stimată D’ră, Cetind în mica publicitate a Foiei „Universul” am aflat dorinţa D’stră de a face schimb de cărţi poştale ilustrate, mă gândesc a vă satisface aceasta trimiţându-vă o vedere a oraşului meu la care cred că n-o să întârziaţi a-mi revancha. Vă salut.” (fig.6)

Marii colecţionarii ai vremii deveniseră membri ai unor cluburi specializate din străinătate, menţionaţi în revistele acestora, potrivit cu cerinţele de schimb de mărci poştale şi cărţi poştale ilustrate din toată lumea.

Fig. 7

Astfel, în revista belgiană „LE LIBRE ECHANGE” (fig.7) nr. 25/01.08.1914 (exemplar în colecţia prof. ŞTEFAN NICOLAU din Botoşani), apare înscris cu nr. 2880 (al clubului) colecţionarul SCARLAT BRAHA (1876-1946?) din Botoşani – Bulevard 102.

N O T E

1. (fr. UNION POSTALE UNIVERSELLE; engl. UNIVERSAL POSTAL UNION). Organizaţie Internaţională la nivel guvernamental, înfiinţată la 09.10.1874 (cu denumirea până în anul 1878 de Uniunea Poştală Generală), România figurând printre statele fondatoare. U.P.U. a apărut ca o necesitate a organizării cât mai optime a traficului poştal. În 2004, la Bucureşti, s-a desfăşurat al 23-lea Congres al U.P.U.

2. Emise întâia dată în Germania, în ianuarie 1872.

3. Prof. H. Kulhanek. „Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică” nr. 10/2001; Nr.1-2/2002 „Proiect de scenariu privind începutul cartofiliei în Vechiul Regat”, Ing. S. Dragomir, „Istoria cartofiliei româneşti”.

4. Preşedintele Societăţii Filatelice Române. Organizator şi sponsor al Serbărilor pentru ajutorarea

incendiaţilor din Botoşani şi Piatra din 14 şi 15 iunie 1887. la 160 de ani de la naştere – emisiune poştală (L.P.

1698 - 1699).

5. Exemplar necirculat, în culoare roşiatică, din această emisiune, în colecţia autorului.

6. Valeriu Avrămescu, „Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică”, nr. 3/2002, p.14.

7. În jurul datei de 26 oct./7 nov. 1894 au apărut pe piaţa românească primele litografii, prof. H. Kulhanek,

op.cit, nr. 1-2, p.10.

8. După 100 de ani „EDIPOST” pune în circulaţie o carte poştală ilustrată (întreg poştal, imagine reluată), cod 109/99 cu textul: „LA MULŢI ANI – 2000”, în tiraj de 20.000 exemplare, ocazionată şi de „Naţionala de cartofilie Bacău – 99 – CARTEA POŞTALĂ DOCUMENT ISTORIC PENTRU MILENIUL III”.

9. Denumire pentru cărţile poştale ilustrate francate pe faţă, cu mărci poştale ale căror subiect, de cele mai multe ori, nu concordă cu ilustraţia acestora.

10.Dr. Ioan Daniliuc, „Ghid de maximafilie”, Ed. Axa, Botoşani, 2003.

11.Exemplarul (în colecţia autorului) alături de alte 167 cărţi poştale ilustrate – diverse teme, a avut ca destinatar pe „fericita” Rozi Costiner, al cărei prieten sau iubit îi trimitea cu regularitate (în special din spaţiul Imperiului Austro-Ungar), cărţi poştale ilustrate de salut. Prima publicare în „Filatelia” nr. 2/1993.

12.Constantin Pricop, „Colecţionarul”nr. 3/2001, p.8 – 10.

BIBLIOGRAFIE

1. Ştefan Ciubotaru; Ionel Bejenaru, „Botoşanii de altădată” până la 1944, Editura Axa, Botoşani, 1999.

2. Ioan Daniliuc, Ghid de maximafilie, Editura Axa, Botoşani, 2003.

3. Marcel Dănescu, „Filatelia de la A la Z”, Editura Sport Tursim, Bucureşti, 1985

4. Ştefan Nicolau, „Filatelia botoşăneană”, Editura Axa, Botoşani, 2006

5. Numere din revistele: „Filatelia”, „Colecţionarul”, „Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică”,

„Curierul filatelic”

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (19)

dr. Eugenia Greceanu

VALOAREA URBANISTICĂ

Valoarea urbanistică a unui oraş medieval rezultă din folosirea unor date obligate (căile de comunicaţie, natura reliefului, sursele de apă etc.) pentru autoafirmarea comunităţii târgoveţilor prin intermediul unui ansamblu arhitectural,
capabil să exprime organizarea economico- socială din trecut în forme specific locale şi cu o certă calitate artistică.
În lumina acestei definiţii, Botoşanii – aşa cum s-au închegat până în pragul veacului nostru – prezintă o valoare urbanistică de primă importanţă, rezultată din:


- Folosirea înţeleaptă a denivelărilor terenului în trasarea unei reţele de străzi ce urmăresc, fără rigiditate, curbele de nivel, fiecare stradă având în final o personalitate proprie, cu deschideri şi capete de perspectivă mereu noi.
- Diferenţierea funcţională şi socială a cartierelor vechi, lumi deosebite şi în acelaşi timp înrudite prin integrarea într-un organism urban înfloritor.
- Ierarhia regimului de înălţime, în care domină – prin masă şi prin aşezarea pe locul cel mai înalt – „târgul vechi” cu cele două pieţe, semnalate prin turlele bisericilor domneşti Sf. Gheorghe şi

Uspenia, simbol al protecţiei comerţului medieval de către puterea centrală. Toate celelalte zone se subordonează inimii târgului, afirmându-şi propria personalitate prin caracterul arhitecturii şi prin silueta – expresiv diferenţiată în forme şi proporţii – a turlelor de biserică. Caracterizarea valorii ieşite din comun pe care a avut-o silueta istorică a Botoşanilor se găseşte firesc la Nicolae Iorga: „... Aşa, biserică de biserică, se depăna oraşul, bogat în livezi ca nici-unul altul, pe o rază nemărginită. Şi nu biserici mărunte, prinosuri de negustori, ridicându-şi abia sfioase turnuleţul de lemn

... ci cinstite biserici trainice, începând cu o

puternică turlă bine înfiptă în pământ şi încheiate cu un elegant bulb acoperit de tinichea, peste care păzia crucea ... Sf. Gheorghe al doamnei lui Petru Rareş, văduva care-şi pierdu domneştii copii, Ospenia cu turnul de pază a focului, Vovidenia, şi cîte altele ce se întreceau în putere trainică şi frumuseţă, ridicîndu-şi în deal şi în vale cupolele argintii de-asupra
arborilor şi coperemintelor de şindrilă”8.
- Calitatea excepţională a masivelor de vegetaţie (din nefericire, în curs de dispariţie), care au conferit Botoşanilor din trecut denumirea de „oraş al grădinilor”, despre care se spunea în
1898: „Posiţiunea acestui oraş este foarte frumoasă, fiind înconjurat de păduri şi vii; mahalalele sale sunt împodobite cu grădini pline cu arbori şi sunt dintre cele mai atrăgătoare. Aerul e sănătos şi clima temperată”9. În 1891, existau în vatra oraşului peste 72000 de arbori fructiferi, cu a căror recoltă se făcea „un negoţ foarte mare”10.
În situaţia surprinsă în 1976 –
1977, se păstrau următoarele zone cu
elemente vegetale valoroase (fig. 15):
- Zona bisericilor armeneşti şi a bisericii Sf. Nicolae, în perimetrul delimitat de Calea Naţională spre sud şi vest, str. Petru Rareş spre est şi str. 30 decembrie spre nord.
- Cvartalul liceului Laurian şi al bisericii Sf. Ion, delimitat de Calea Naţională, str. Miciurin, bd. Lenin şi str. N. Iorga.
- Zona situată la sud-vest de bd. Lenin, de la str. I.C.frimu până la str. Petru Rareş, excepţie făcând porţiunea străzilor Kogălniceanu şi Zorilor devastată – paradoxal – de o unitate de construcţie, care a distrus străzile, plantaţiile şi în final chiar casa aleasă ca sediu, casa Ulea, construită înainte de 1872.
- Cu totul ieşite din comun, ca frumuseţe şi calitate a arborilor, apăreau livezile de pe străzile Maxim Gorki şi Viilor, fapt care le destinase – într-o înţeleaptă concepţie de sistematizare – extinderii parcului Vârnav, destul de sărac în situaţia de astăzi.
Parte din aceste curţi şi livezi ofereau până de curând aspectul evocat cu nostalgie, în 1904, de Nicolae Iorga: „... curţi îmbielşugate, livezi încărcate de roadă, căsuţe albe, dormind supt înnalta streaşină de şindrilă neagră, în mirosul de toamnă al sulfinei care-şi usucă pe poliţi mărunte floarea galbenă”11.
- Plantaţiile a numeroase străzi
erau de asemenea extrem de valoroase, ca de exemplu cele de pe bd. Lenin, str. Cuza Vodă, str. Ruset (I.C. Frimu), str. Teilor ş.a.
În prezent, majoritatea livezilor din jumătatea de vest a oraşului au fost sacrificate pentru construirea a două spitale (care ar fi avut un folos însemnat de pe urma păstrării lor) şi a unor ansambluri dense de blocuri-tip, iar arborii de pe bd. Lenin – ca şi cei de pe str. Cuza Vodă – sunt ameninţaţi de intenţia lărgirii şi plombării cu construcţii moderne a acestor artere.
Celebrele grădini ale Botoşanilor au suferit şi din cauza bizarei măsuri ce devastează în special oraşele din Moldova şi care constă în desfiinţarea împrejmuirilor, atât la edificii publice, cât şi la casele de locuit, împrejmuiri înlocuite pe alocurea cu garduri vii ofilite, incapabile să asigure protecţia minimă a straturilor de flori; se renunţă astfel la un element decorativ în sine, care este indispensabil pentru protecţia şi susţinerea cadrului unei clădiri de orice natură. Dar şi acolo unde mai există împrejmuiri se remarcă o totală indiferenţă a instituţiilor instalate în case vechi pentru buna întreţinere a grădinilor, parterele cu flori fiind practic desfiinţate. Cât priveşte parcurile caselor Enacovici, Sofian – Arapu şi Ciolac (acesta din urmă amintit cu cuvinte de laudă, în 1938, de Nicolae Iorga12), dezvoltate în zona Cuza Vodă, N. Iorga, bd. Lenin, str. Marchian, ele au fost practic distruse din lipsă de întreţinere. Tot astfel, numai din amintiri se mai poate şti că în jurul fundaţiei Sofian din str. Dobrogeanu Gherea nr. 47 existau unul dintre cele mai frumoase parcuri ale oraşului.

VALOAREA ARHITECTURALĂ

Arhitectura oraşului Botoşani păstrează: o structură subterană de târg, cu pivniţe boltite suprapuse, databilă chiar în veacul al XVI-lea şi încă necercetată; un grup de lăcaşuri de cult din intervalul sec. XV – XIX, impresionant prin continuitatea de gândire structurală şi simbolică, vădită
sub haina schimbătoare a curentelor
artistice; un valoros fond de arhitectură populară, capabil să reflecte relaţiile cu toate ţările româneşti; un număr considerabil de case medievale, derivate din arhitectura populară şi databile în veacul al XVIII-lea: o arhitectură a programului comercial cu totul ieşită din comun sub raportul calităţii artistice a elementelor de influenţă apuseană, prelucrate creator în formele tradiţionale, specifice acestui tip de program; o arhitectură civilă ce ilustrează prin exemplare de frunte toate curentele artistice ale veacului al XIX-lea folosite la locuinţe şi la edificii publice.

A. Structura subterană a târgului. Importanţa istorică a reţelei subterane din pivniţe boltite, capabil să contureze precis limitele – variabile în timp – ale târgului vechi şi să contribuie la datarea celor mai vechi faze de evoluţie urbană, reiese cu prisosinţă din primele două capitole. Reţele asemănătoare, pe două sau chiar trei nivele suprapuse, au existat şi mai există în parte în toate centrele principale de comerţ ale Moldovei, inclusiv Galaţi şi Brăila. Ele au adăpostit timp de suflete de ani mărfurile târgului, constituind concomitent şi locul de refugiu al populaţiei în timpul repetatelor năvăliri ce s-au abătut peste

„săraca ţară a Moldovei”. La Botoşani
această dublă funcţie este relevantă atât de existenţa legăturilor transversale între pivniţele parcelelor dispuse perpendicular pe stradă, cât şi de reţeaua ce se dezvoltă sub pieţe şi străzi.
Din cercetarea sumară efectuată în pivniţele din „piaţa târgului” (Piaţa1907) rezultă că ele au putut funcţiona până în epoca noastră în condiţii de perfectă uscare, datorită unui ingenios sistem de răsuflători amenajate în grosimea zidurilor, care asigurau ventilaţia fiecărui nivel, indiferent de adâncime. Abia în veacul nostru acoperirea străzilor şi a curţilor cu îmbrăcăminte impermeabilă din asfalt, introducerea unor reţele de apă şi canalizare care – în condiţii de neîngrijire
– au devenit surse de infiltraţii masive şi, mai ales, înzidirea nesocotită a gurilor de răsuflători ce se deschideau la nivelul soclurilor au provocat o creştere a umezelii la toate nivelele, care le face cu greu practicabile şi care se soldează în final cu prăbuşirea bolţilor, aşa cum s-a întâmplat în jurul anului 1975, în mijlocul Pieţei
1907.
Reţeaua de pivniţe subterane, părăsită ca funcţie de depozitare din cauza proastei îngrijiri, a fost redescoperită doar cu ocazia construcţiilor noi introduse în inima târgului şi a fost excavată fără milă. Dacă asemenea reţele se mai păstrează astăzi în centrele târgurilor medievale, faptul se datoreşte costului sporit al construcţiilor noi, obligate să-şi coboare fundaţiile uneori până la 10 m adâncime (peste 20 m la Focşani); reţeaua de beciuri a continuat astfel s-şi îndeplinească astfel funcţia de apărare – nu pentru persoana fizică a târgoveţilor, ci chiar pentru fiinţa târgului, punând pe gânduri de edilii doritori de restructurări radicale.

NOTE

8 N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, Bucureşti, 1904, p.172-173.

9 Marele dicţionar geografic al României, I, p.563.

10 V. Nădejde şi I. Ţiţu, op.cit., p.47.

11 N. Iorga, op.cit., p.178.

12 Idem. Din tesaurul de artă botuşănean¸în BCMI, XXXI, 1938, p.14: „... a devenit un internat de băeţi în

mijlocul unei minunate grădini”.

Un aşezământ monahal de demult: Mănăstirea Doamnei (5)

Daniel Botezatu

Alte neînţelegeri de hotar existau între moşia Costeşti, a Mănăstirii Doamnei şi Nicşenii negustorului supus austriac Theodor Musteaţă1. În final, Theodor Musteaţă este dat rămas, el trebuind să dea mănăstirii contravaloarea veniturilor necuvenite, dobândite prin exploatarea acelui loc din moşia Costeşti. La 6 mai 1814, Departamentul Pricinilor Străine al Moldovei scria Agenţiei Cezaro-Crăieşti din Iaşi, al cărei supus era Musteaţă, că este de acord cu cererea acesteia de a-i trimite pe vornicul Manolache Dimache şi pe aga Andronache Donici la hotărâtura mai multor moşii ale lui Musteaţă. Cât despre solicitarea acestuia de a se
reveni asupra ţidulei de sultan mezat a moşiei Costeşti, anume specificându-se în ea că o parte din satul Costeşti de la câmp ar putea fi, de fapt, a moşiei Nicşeni, caz în care nu va putea fi cumpărată, Departamentul Pricinilor Străine îi răspunde, prin intermediul Agenţiei austriece din Iaşi, că e prea târziu să se modifice acea ţidulă, dar că după ce se va încheia mezatul, dacă se va constata după hotărâtură că într-adevăr o parte a moşiei Costeşti aparţine
de fapt Nicşenilor, se vor lua măsurile cuvenite2.
La 27 ianuarie 1815, soborul mănăstirii Ruşi, de la muntele Athos, dă doamnei Smaranda Callimachi zapis pentru moşiile ce aparţinuseră mănăstirii şi pe care aceasta le cumpărase de la mezat3.Cu o îndrăzneală pe care i-o dădea, fără îndoială, calitatea sa de sudit austriac, Theodor Musteaţă nu pregetă să se judece cu doamna Callimachi, al cărui soţ era chiar domnul de atunci al Ţării Moldovei, invocând o pretinsă împresurare de hotar a Nicşenilor săi dinspre Costeştii Smarandei Callimachi4. La 19 aprilie 1815, Scarlat Callimachi voievod întărea doamnei sale, Smaranda , cumpărarea la mezat a acestor trei moşii, vechil al doamnei pentru el fiind Constantin Paladi hatman, ginerele său5.
Ceea ce intrigă este faptul că aproape imediat ce a cumpărat aceste moşii, doamna le-a şi scos, din nou, la vânzare. Astfel, la 16 iulie 1815, Vornicia de aprozi adevereşte că s-au împlinit formele şi s-au vândut la mezat moşiile Costeşti, Livada şi Mănăstirea Doamnei, ale Smarandei Callimachi, cumpărător fiind vel vistiernicul Iordache Roset6. Printr-un zapis din
23 decembrie 1815, doamna Smaranda Callimachi adevereşte această vânzare a moşiilor ce le

1 Idem, CCLXXXII/30.

2 Idem, CCLXXXII/28.

3 Idem, CCLXXXII bis/25; rez. în idem, CCLXXXII/3, nr. 22.

4 Idem, CCLXXXII bis/26.

5 Idem, CCLXXXII bis/27.

6 Idem, CCLXXXII bis/28.

cumpărase de la mănăstirea Ruşi7, pentru ca la 3 ianuarie 1816 domnul Scarlat Callimachi, soţul său, să întărească printr-un hrisov această vânzare de pe urma căreia doamna se alesese cu frumoasa sumă de 282.000 lei8.
Iordache Roset nu va putea stăpâni în tihnă aceste moşii, din cauza neînţelegerilor ce le avea cu postelnicul Alecu Calimach, văr de-al doilea cu Scarlat Callimachi, ca unii ai căror bunici, Dumitraşcu Calmăş, respectiv Ioan Callimachi, fuseseră fraţi9. Excedat probabil de aceste neînţelegeri, de la care nu putea aştepta o judecată dreaptă, Iordache Roset va sfârşi prin a revinde aceste moşii doamnei Smaranda Callimachi, în a cărei proprietate le vom regăsi
mai târziu.
Astfel, într-o jalbă din 1819, a lui Constantin Paladi hatmanul, ginerele doamnei Smaranda10, pentru datorii de bani pe care acesta şi alţi creditori le aveau a primi de la aceasta, Paladi solicita amanetarea moşiilor Costeşti şi Mănăstirea Doamnei, ale soţiei domnului11. La 26 iunie 1819, când deja nu mai era doamnă a ţării, Smaranda Callimachi se împrumută de la hatmanul Paladi cu suma de 2.360 galbeni olandezi pe un an, punând gaj venitul moşiilor sale Costeşti, Mănăstirea Doamnei şi Băiceni12.
Una din ultimile porunci ale domnului Scarlat Callimachi, dată la 18 iunie 1819, cu doar două zile înainte de a părăsi tronul Ţării Moldovei, redă târgoveţilor botoşăneni, conform vechilor lor hrisoave, privilegiul de a-şi putea ei chivernisi banii obţinuţi din vânzarea păcurii şi a dohotului din târgul Botoşani, încredinţată până atunci, prin hrisov al
aceluiaşi domn, mănăstirii Rusicon de la Athos13.

7 Idem, CCLXXXII bis/29.

8 Idem, CCLXXXII bis/30.

9 La 29 septembrie 1816, Iordache Roset trimitea o jalbă domnului Scarlat Callimachi, în legătură cu un loc din Mănăstirea Doamnei, cumpărat împreună cu altele de la „Doamna Măriei sale Domnului”, loc împresurat de către Stânceştii postelnicului Alecu Calimah (ASB, Documente Istorice, CXXXVI/15). În urma acestei plângeri,

Scarlat Callimachi porunceşte postelnicului Alecu, la 20 februarie 1817, să se înfăţişeze cu scrisorile moşiei sale,

Stânceşti, la hotărnicia ce face vel vornicul Teodor Balş moşiilor Costeşti, Mănăstirea Doamnei, Băiceni şi

Agafton, ale vistiernicului Iordache Roset (Biblioteca Academiei Române.Creşterea colecţiunilor, nr. 6/1908, p.

110).

10 Mai multe informaţii despre acest personaj, despre soţia sa, domniţa Ralu, fiica lui Scarlat şi a Smarandei

Callimachi, despre doamna Smaranda născută la Mavrogheni, vezi la Sorin Iftimi, Doamna Smaragda Mavroyeni, soţia lui Scarlat Callimachi vodă (c. 1773-1837), în Interferenţe româno-elene(secolele XV-XX), volum editat de Leonidas Rados, cu o prefaţă de Alexandru Zub, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, Iaşi,

2003, p. 87-96.

11 ASI, Documente, CCLVI/91. De fapt, hatmanul îl împrumutase cu bani pe vistiernicul Costache Canta, iar

acesta la rândul său, o împrumutase cu 15.340 de galbeni pe doamna Smaranda Callimachi. Apoi, Palade a

răscumpărat de la Canta poliţa ce o îndatora pe soacra sa, rămânând el dator (idem, CCLVI/90).

12 Idem, CDXXXVI/209.

13 ASB, Documente Istorice, CXXII/15. Chiar dacă documentul nu o menţionează, bănuim că în spatele acelui hrisov iniţial, prin care se dăruia Rusicon-ului un venit cuvenit de drept târgoveţilor se ascundea, de fapt, un gest

de bunăvoinţă faţă de doamna sa, Smaranda, care astfel ar fi putut obţine din partea călugărilor greci de la Sf. Agură un preţ cât mai convenabil la cumpărarea moşiilor acestora, Mănăstirea Doamnei cu Livada şi Costeşti.

În octombrie 1816, când a fost probabil scrisă Condica vistieriei Moldovei din anul 181614, Băicenii şi Mănăstirea Doamnei erau ale doamnei Smaranda Callimachi15. La acea dată, cei 56 de locuitori birnici de la Mănăstirea Doamnei dădeau un „cifert” de 185 de lei, în timp ce 40 de liudi birnici de la Băiceni dădeau vistieriei 100 de lei. Erau acolo şi patru scutelnici, „a măriei sale doamnii Zoiţa Muruz”16. La Costeşti, acolo unde 30 de locuitori care dădeau birul aveau de plată, la sfertul al doilea, 80 de lei, doamna Smaranda Callimachi avea trei scutelnici17.
Prin 1822, maicile de la schitul Agafton, care devenise între timp mănăstire de călugăriţe, se plâng domnului Ioniţă Sandu Sturdza de hotărâtura făcută de Măria Sa Doamna Callimachi „moşiilor Măriei Sale”, cu care prilej locul schitului a fost împresurat de Mănăstirea Doamnei. Ele cer înfăţişare cu vechilii moşiilor Măriei Sale, Doamnei Callimachi. În urma acestei jalbe, la 29 octombrie 1822, domnul porunceşte vornicilor de Botoşani să-i
oprească pe „orândatorii”de la mănăstire de a lua locul schitului în primire18. Nici mai târziu
neînţelegerile dintre cele două părţi nu vor conteni. Astfel, la 21 decembrie 1828, stareţa şi tot soborul mănăstirii Agafton scriu boierilor „Obşteştii Adunări” pentru a li se plânge de stăpânitorii megieşitei moşii a Mănăstirii Doamnei, care „străcându-ne pădure, luându-ne arăturile şi sămănăturile şi alte multe bântueli suferind, încât am rămas de perit”19.
Pe o chitanţă din 9 octombrie 1824, o oarecare „Mariia jâdoavca, fata <lui>
Solomon însemna preţurile în lei pe care era dispusă să le ofere, prin intermediul unui anume Costachi, pentru cumpărarea de la mezat, pe trei ani, a patru moşii greceşti, printre care Mănăstirea Doamnei şi Costeşti20.
Peste câţiva ani, fostul ginere al doamnei Smaranda21, hatmanul Constantin Paladi,
îşi reia demersurile pentru recuperarea banilor pe care îi avea de primit de la fosta sa soacră, văduva lui Scarlat Callimachi. Adresându-se lui Hadi efendi de la Poartă, el îl roagă pe acesta să intervină în favoarea rezolvării jalbei pentru vânzarea proprietăţii amanetate, în schimbul unui împrumut dat doamnei Smaranda („Izmaragda”), soţia fostului voievod Callimachi. În

14 Vezi, Corneliu Istrati, condica Visteriei Moldovei din anul 1816, Editura Academiei, Iaşi, 1979, p. 111-112.

15 Acest lucru se întâmplase între 29 septembrie 1816, când moşiile erau încă a lui Iordache Roset (cf. ASB, Documente Istorice, CXXXVI/115) şi octombrie 1816, când s-a scris această condică.

16 Corneliu Istrati, op. cit. , p. 96.

17 Ibidem.

18 N. Iorga, op. cit., V, p. 262. nr. 159. La acea dată doamna Smaranda Callimachi se află în exil la Boli, pe ţărmul Asiei Mici (cf. Sorin Iftimi, op. cit. , p. 89-91).

19 N. Iorga, op. cit. , p. 285, nr. 186.

20 Aceste două moşii, de la „ţinut<ul> Botoşănii, a lui Calimah” erau apreciate la suma de 12.600 de lei, cel puţin atât era dispusă acea Maria să ofere pentru arendarea pe trei ani a veniturilor lor (cf. ASI, Documente,

CDXCIX/83). Pentru Băiceni se ofereau 6000 de lei.

21 Domniţa Ralu murise în 1819 (cf. Sorin Iftimi, op. cit. , p. 90, nota 12) sau în 1821 (4. Callimachi. Arbore

genealogic alcătuit de Paul Cernovodeanu, în Istoria Românilor, vol. VI).

vederea ajutorării soacrei sale, care acumulase datorii la moartea soţului ei, hatmanul amanetase avuţia părintească negustorului Apostol Ivanov, supus rus, în schimbul sumei de
15.340 galbeni. După ce soacra îi dăduse ca garanţie o moşie din Botoşani (Mănăstirea Doamnei cu Costeştii, n.ns.), au plecat cu toţii la Poartă, după ce socrul său primise firmanul de încheiere a domniei. În urma mişcării eteriste din 1821, hatmanul şi-a urmat soţia şi rudele domneşti în exil la Boli (oraş din Anatolia, la răsărit de Izmit-Nicomedia, pe drumul spre Ankara), de unde, fiind eliberat, s-a întors în Moldova, pretinzând de la soacra sa, revenită şi ea pe pământul moldav, banii pe care-i dăduse mai demult pentru că între timp şi negustorul rus, Apostol Ivanov, sosind la Iaşi îi cerea stingerea datoriei. În finalul răvaşului său, amintindu-i de o mai veche promisiune, Constantin Palade îl roagă pe Hagi efendi să îl ajute
să iasă din această încurcătură22.
Într-un alt arzuhal (petiţie) nedatat, dar scris după 28 ianuarie 1828, hatmanul Constantin Palade îi roagă, din nou, pe oficialii Porţii să îi aprobe vânzarea averii din Botoşani aparţinând soacrei sale Smaranda, văduva răposatului Scarlat Callimachi voievod, căreia îi împrumutase la mazilirea soţului ei, cu şapte ani înainte (de fapt în 1819, când Callimachi şi doamna sa erau încă în libertate, la Istambul, n.ns.), suma de 15.340 galbeni ungureşti, pentru ca aceasta să facă faţă marilor greutăţi prin care trecea din pricina datoriilor soţului ei. Din nou Constantin Paladi arată că face acest lucru pentru că, la rândul său, datorează bani negustorului rus Apostol Ivanov23.
În pararel cu intervenţiile pe lângă factorii de decizie otomani, hatmanul Palade continuă să revendice restituirea datoriei şi prin plângeri adresate domnului Ioniţă Sandu Sturdza sau Divanului Judecătoresc al Ţării Moldovei. Astfel, în urma unei asemenea jalbe, Ioniţă Sandu Sturdza poruncea biv vel postelnicului Costin Catargiu, la 16 martie 1828, scoaterea la mezat a venitului moşiilor Mănăstirea Doamnei, Costeşti şi Băiceni, ale Smarandei Callimachi, pentru achitarea datoriilor lui Constantin Palade hatmanul24.

22 Catalogul documentelor turceşti, vol. II, întocmit de Mihail Gublogu, Bucureşti, 1965, p. 549-550, nr. 1961;

scrisoarea e dată 1827 ianuarie 26 (1242 gemazi II 27).

23Ibidem, p. 560, nr. 1992.

24 ASI, Documente, CCCLXXIII/54. De remarcat faptul că nu cele trei moşii ale Doamnei se scoteau la

mezat, ci venitul acestora pe trei ani.

MUSEUM

Muzeul Dorohoiului(1)*

Eduard Setnic şi Paul Şadurschi

Muzeele din România şi istoria acestora au suscitat în dese rânduri interesul specialiştilor. Curentului general de interes, circumscris îndeosebi perioadei postbelice - în care muzeografia românească a făcut semnificative progrese
- i se înscrie şi interesul acordat istoriei
Muzeului din judeţul Botoşani.

Calinic Istrate

Specialişti de marcă, ei înşişi slujitori sau colaboratori devotaţi ai instituţiei botoşănene, s-au aplecat de multe ori asupra istoriei Muzeului din Botoşani. Fundamentale prin informaţia ştiinţifică oferită cititorului, rămân studiile semnate de cercetătorii botoşăneni în reviste de profil de o largă răspândire sau cu caracter local. Alături de aceştia, o serie de alţi cercetători interesaţi în descifrarea evoluţiei anumitor localităţi sau a unor aspecte particulare din istoria judeţului, au
atins în demersul lor mai mult sau mai puţin, şi problematica muzeelor acolo unde acestea au existat şi aveau la momentul finalizării respectivelor studii, o îndelungată şi frumoasă tradiţie. Între ei, un loc aparte îl ocupă în opinia noastră, dascălii Ştefan Ciubotaru şi Constantin Cojocaru.
În contrast cu Muzeul din Botoşani, dar şi cu muzeele altor aşezări ale judeţului actual, Muzeul Dorohoiului nu a beneficiat de o atenţie specială, evoluţia sa fiind surprinsă, mai mult tangenţial, într-o serie de scrieri semnate de Ştefan Ciubotaru, Octav Guţic, Gheorghe Grigoraş sau Gheorghe Amarandei. Cu toate acestea, străvechiul târg al Ţării de Sus a Moldovei (în care se va afla, cu începere din cel de al XVI – lea veac şi sediul Vorniciei), este o aşezare cu îndelungate tradiţii culturale, istoria instituţiei muzeale din acest oraş ilustrând -segmenţial- afirmaţia anterioară.
Cele dintâi preocupări pentru realizarea unui muzeu al Dorohoiului ar trebui căutate, credem, în eforturile unor colecţionari entuziaşti, adesea învăţători de profesie care, ca şi la Botoşani, au înţeles probabil să pună la dispoziţia publicului exponatele proprii. Primul dintre aceştia, şi singurul înregistrat de memoria vremurilor de după Marea Unire, pare a fi învăţătorul Calinic Istrate, care se înscrie pe aceeaşi linie cu rafinatul intelectual şi primar al urbei Botoşanilor – Teodor Boyan. Dintru început, Calinic Istrate, militant de seamă al înfăptuirii României Mari, se afirma drept un pasionat colecţionar de arme, printre piesele sale figurând arme albe din diferite colţuri ale lumii, „sabia logofătului Tăutu”, arme de foc precum şi piese

numismatice, în special monede romane, toate cu certă valoare de patrimoniu.
Descoperirile arheologice întâmplătoare, care apăreau pe raza judeţului Dorohoi în acea vreme, îl determină să facă pe cont propriu o serie de săpături la Darabani, Rădăuţi – Prut, Horodiştea, Dragalina, Dorohoi, precum şi în diferite localităţi din judeţul Hotin unde s-a transferat ulterior. Iniţiativa, lăudabilă la momentul respectiv, l-ar putea categorisi astăzi – de către specialiştii în domeniul ştiinţei arheologice actuale – drept
„căutător de comori”.
Eforturile sale trebuie apreciate însă în emulaţia creată, în rândul intelectualităţii dorohoiene de atunci, de acţiunea lui Alexandru Odobescu care, cu câţiva ani mai înainte, realiza, prin prelucrarea răspunsurilor la Chestionarul său, o prima sinteză arheologică a spaţiului românesc. În mod aproape firesc, aceasta a fost continuată de editarea unor dicţionare geografice pentru multe din judeţele României de atunci. Cunoaştem, din perioada imediat ulterioară apariţiei lucrării lui Odobescu1, valoroasele dicţionare geografice ale judeţelor Dorohoi şi Botoşani. În cazul Dorohoiului, realizat prin efortul lui Nicu Filipescu - Dubău, se remarcă atenţia specială acordată monumentelor istorice şi locurilor cu vestigii arheologice, aspect ce a avut importante repercusiuni asupra devenirii şi evoluţiei Muzeului Dorohoiului şi a celor raionale de mai târziu.
Din păcate rezultatele „cercetărilor” şi documentaţia legată de „şantierele” lui Calinic Istrate par a fi imposibil de regăsit astăzi, după cum necunoscută este şi soarta obiectelor din colecţia sa. Ulterior, în cel de al treilea deceniu al veacului XX, sunt consemnate alte două acţiuni de valorificare muzeistică a unor colecţii adunate în timpul activităţii unor inimoşi intelectuali ai fostului judeţ Dorohoi.
Una dintre acestea a aparţinut Elenei Cuparencu, personalitate de excepţie a vieţii culturale a Dorohoiului, care în calitate de director al Şcolii Primare nr. 2 „Regina Elisabeta ”, a înfiinţat în
anul 1921, în localul acestei instituţii, un muzeu cu exponate din domeniul ştiinţelor naturii.
O altă iniţiativă muzeistică, derulată spre sfârşitul aceluiaşi deceniu, mai exact din anul 1928, a fost opera învăţătorului Grigore Racoviţă care, în localul Şcolii Primare nr. 1 „Gheorghe Asachi”, realiza un muzeu cu colecţii de obiecte istorice, de geologie - geografie, etnografie şi zoologie. Demn de remarcat este faptul că prin exponatele sale şi modalitatea de etalare a acestora, se propunea, în presa dorohoiană de atunci, ca muzeul creat de Grigore Racoviţă, la rându-i personalitate de prim rang a culturii dorohoiene interbelice, să devină

„Muzeul Dorohoiului”2

Elena Cuparencu

O serie de cunoscători ai istoriei muzeelor botoşănene, a celor şcolare în special, au considerat, la un moment dat, demersul celor doi institutori din Dorohoi ca fiind primul de acest gen din mediul urban al viitorului judeţ Botoşani.
Interesantă, în contextul subiectului de faţă, este constatarea făcută de restauratorul bisericii „Sf. Nicolae” din Dorohoi care, în 1921, nota că prin podoabele sale şi prin pictură (mai ales) edificiul reprezenta „pentru oraşul Dorohoi

singurul şi adevăratul său muzeu”. De altfel, trebuie menţionat că în turnul – clopotniţă al bisericii s-a şi alcătuit o colecţie de obiecte cu valoare deosebită, între care se afla şi uşa originală a ctitoriei ştefaniene.
Dacă va fi existat sau nu, în adevăratul sens al cuvântului, muzeul adăpostit de biserica preamarelui şi preasfântului voievod şi domn este posibil să fi dispărut în urma numeroaselor jafuri la care a fost supusă, mai ales în penultimele două veacuri.
Depozitarea uşii originale a edificiului, sfinţit la anul 1495 în prezenţa biruitorului de la Podul Înalt (1475), tocmai în turnul – clopotniţă ulterior construit, ar trebui văzută - în lumina acestei informaţii – şi ca o supremă şi tainică măsură de precauţie faţă de toţi neştiutorii şi răuvoitorii acelor vremuri.
O altă etapă a istoriei muzeografiei dorohoiene poate fi plasată între 1936 şi
1944, interval în care a funcţionat, conform ştirilor vremii, muzeul alcătuit în casele donate de către Ioan şi Elena Cuparencu. Instituţia respectivă, cu un caracter eterogen, etala în vitrinele sale atât piese de istorie - arheologie cât şi etnografice, iniţiativa înfiinţării acesteia trebuind a fi
pusă, credem, tot în seama neobositei institutoare dorohoiene.
Cum şi-a desfăşurat activitatea această instituţie, în contextul multiplelor vicisitudini create de cel de al doilea război mondial, este greu de spus, mai ales în condiţiile în care lipsesc informaţiile necesare formulării unor supoziţii coerente. La fel de dificil de lămurit este cauza încetării activităţii acestui muzeu, mai ales dacă avem în vedere că a supravieţuit războiului. Până în acest moment nu avem nici o ştire de natură să lămurească în ce măsură Muzeul Dorohoiului, deschis în casele familiei Cuparencu, a folosit în vreun fel piesele adunate de către Elena Cuparencu, figură emblematică a intelectualităţii dorohoiene interbelice, în muzeul şcolar deschis sub oblăduirea ei în sediul Şcolii Primare nr. 2 de fete „Regina Elisabeta ”. Putem observa doar că şi muzeul şcoar sus menţionat, cât şi cel înfiinţat în casele donate de familia Cuparencu se concentrau pe expunerea de obiecte istorico - arheologice cât şi piese etnografice, denumiri – evident – larg cuprinzătoare. Mai mult, studiile de până acum nu menţionează nimic privitor la soarta obiectelor din muzeul adăpostit de casele Cuparencu.

NOTE

∗ Prezentul articol se află sub tipar şi în volumul omagial dedicat profesorului dorohoian Gheorghe

Romândaşu (coordonat de Grigore Grigoraş şi Vasile Adăscăliţei).

1 Al. I. Odobescu, Rămăşiţele antice din judeţul Dorohoi (tipărit după Monitorul Oficial al României din

1871), în Opere complete, v. III, Bucureşti, 1908

2. „Nu după mult timp, la şcoală a apărut o nouă firmă pe care scria MUZEUL JUDEŢEAN înfiinţat de domnii Gr. Racoviţă, institutor şi I. Capră, prefectul judeţului”, cf. Ştefan Ciubotaru, Pagini culturale botoşănene 1802 – 1944, Botoşani,

1994, p. 102. În expoziţia permanentă a muzeului de istorie din Botoşani se găseşte o fotocopie mărită a colecţiei muzeului înfiinţat de Gr. Racoviţă şi prefectul judeţului Dorohoi, I. Capră.