FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul VII, nr. 1, martie 2007 (24)

SUMAR

CRONICA

Gellu Dorian

Instituţia Premiului Naţional de Poezie “Mihai

Eminescu”..........................................1

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

dr. Voica Maria Puşcaşu

Biserica “Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Popăuţi

Botoşani(10)..................................... 3

PATRIMONIU MOBIL

Valentin Coşereanu

Eminescu-Ipoteşti-Eminescu (7)...................................................................................... 5 dr. Angela Olariu

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular

(8).................................................8 dr. Olimpia Mitric

Manuscrise româneşti în colecţii botoşănene(secolele XVII-XX)

- prezentare generală (2) -

..................................................................................................10

Ion Mihalache

Însemnări memorialistice

(2)..........................................................................................14

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din

întuneric(7)........................................................................................... 18

Mihai Cornaci

Din istoricul cartofiliei

botoşănene(2)............................................................................21

dr. Eugenia Greceanu

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (20)....

................................................................24 dr. Daniel Botezatu

Un aşezământ monahal de demult: Mănăstirea

Doamnei(6).........................................28

MUSEUM

Eduard Setnic şi Paul Şadurschi

Muzeul

Dorohoiului(2)..................................................................................................33

Anul VII, nr. 1, martie 2007 (24)

F o r u m c u l t u r a l

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

Instituţia Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu”

Gellu Dorian

Într-o cultură care doreşte să-şi impună tradiţia într-un spaţiu care incumbă un conglomerat de brand-uri cum este cel al Uniunii Europene, este necesar să ieşi în faţă cu ceea ce ai mai bun. Cine însă stabileşte acest lucru? Pînă în prezent promovarea culturii naţionale în spaţiile marilor culturi ale lumii s-a făcut prin eşantioane stabilite de anumite interese, fie politice, fie personale, fie de grup, dar nici într-un caz reprezentative pentru impunerea definitivă a acesteia. Lumea a văzut, a aplaudat, eventual s-a consemnat undeva într-un ziar, s-a mai făcut ceva vîlvă pe acasă, dar nu s-a conservat sau însuşit acolo brand-ul respectiv ca valoare de referinţă.
Privită în timp, o astfel de retrospectivă nu ar scoate în evidenţă decît cîteva nume care, prin evadarea din spaţiul românesc, pentru a se impune în afară, au fost asimilate de acele culturi şi, prin aglutinare la acele culturi, au devenit emblematice acelor spaţii şi doar referenţial biografic la cultura naţională. Cazurile lui Brâncuşi, Eliade şi Cioran sunt mai mult decît elocvente.
Vina, privită din perspectiva timpului recent, a ultimei jumătăţi de secol, nu poate fi decît a ideologiei perdante care a dominat cultura română şi apoi a mentalităţilor, la fel de perdante, care au urmat-o. Nu a existat nici după 1989 un proiect coerent, susţinut, nici calm, nici
agresiv, de guvernele României, de trimişii acestora în spaţiile marilor culturi. De cele mai multe ori aceşti reprezentanţi şi-au devorat sinecurile şi s-au întors acasă cu un soi de gloriolă diplomatică asemăntoare cu coada între picioare a cîinilor fugiţi de acasă şi întorşi la stăpînii lor pentru a-şi primi iertarea.
Nu sunt multe brand-urile româneşti care ar putea fi scoase afară din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Şi aici o să mă refer doar la domeniul culturii scrise, al literaturii române în fond, intrate şi în plan naţional într-un profund con de umbră. Nu clasamentele de final de an sau periodice, la decenii sau semicentenare sau centenare fac evidenţa valorilor, ci mai curînd acestea scot în evidenţă vanităţi şi orgolii şi rar impun valori ale adevăratei elite. Acest lucru poate fi impus numai prin seriozitatea unor premii naţionale sau internaţionale, de tip Medici în Franţa, de tip Cervantes în Spania sau Goethe în Germania, Dante în Italia, ca să dau doar cîteva exemple. Şi în alte ţări sunt premii ale breslelor, ale editurilor, ale revistelor, dar ele sunt doar pentru a răsplăti o activitate de o viaţă, o carte, un nume care merită impus. Insă de greutatea premiilor naţionale sau internaţionale nu se pot ocupa grupuscule de interese, ci instituţii naţionale, personalităţi ale culturii naţionale devenite ele însele instituţii. Şi în România astfel de instituţii sau
1

personalităţi cu greutate şi naţională şi internaţională sunt puţine.
De renumele unui Premiu Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” se leagă o astfel de instituţie care a luat fiinţă în 1991 sub patronajul unui nume ca al poetului naţional, brand-ul cu cea mai mare greutate în planul culturii româneşti, la care, un juriu naţional format în timp din nume grele ale literaturii române, cum ar fi Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Marian Papahagi, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al.Călinescu, Daniel Dimitriu, Florin Manolescu, a legitimat şi dat sens definitoriu acestei instituţii.
Ajuns la cea de a şaisprezecea ediţie, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” a readus în atenţia opiniei publice româneşti dar şi internaţionale nume de marcă ale poeziei, cum ar fi Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constatin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă şi Gabriela Melinescu. Dar şi nominalizările pentru acest premiu, care se acordă pentru Opera Omnia, care de-a lungul anilor i-a avut în listă cum se spune pe regretaţii Marin Sorescu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu sau Geo Dumitrescu, dar şi competitivii poeţi, nominalizaţi de mai multe ori, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu sau Vasile Vlad, au menirea de a atrage atenţia asupra valorii incontestabile a poeziei româneşti contemporane. Astfel de nume şi altele care vor urma pot trece în marea familie a culturii europene şi impune, astfel, un brand românesc de care să se ţină cont, aşa cum începe să se ţină cont, deşi la doar câteva ediţii, de Premiul „Ovidius”, acordat în fiecare an la Neptun în cadrul unui festival internaţional de literatură care încă nu şi-a găsit ecoul suficient pentru a se impune cu adevărat şi a consacra un
spaţiu cultural demn de luat în calcul. Dar pentru aceasta trebuie să existe în spate o insituţie credibilă care să provoace la impact cu lumea culturii europene un adevărat şoc benefic.
În acest sens, instituţia Premiului Naţional are in vedere, în contextul integrării României în Uniunea Europeană, şi iniţierea, pe lângă premiul acordat unui poet român, unui premiu care să fie decernat unui poet din oricare altă ţară a Uniunii Europene, ceea ce ar crea calea de afirmare a brand-ului Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Prin acest pas şi poezia română ar putea fi etalată la aceeaşi scară cu poezia europeană, prin editări în limbile ţărilor uniunii.
Anul acesta, la cea de a XVI-a ediţie, poeţii nominalizaţi au fost: Cristian Simionescu, Ion Mircea, Mircea Dinescu, Nicolae Prelipceanu şi Adrian Popescu. Juriul a decis ca laurii pentru anul 2006 sa fie acordaţi poetului Adrian Popescu. Decernarea a avut loc în ziua de 14 ianuarie, în cadrul „Zilelor Eminescu”, ediţia a XXXVIII, pe scena Teatrului
„Mihai Eminescu” din Botoşani, premiul fiind oferit, ca în fiecare an, de Primăria municipiului Botoşani, care a acordat şi titlul de cetăţean de onoare poetului laureat. Tot cu această ocazie au fost decernat şi Premiul Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu” pentru Opera Prima poetelor Livia Roşca, pentru cartea „Ruj pe icoane”, Editura Cartea Românească”,
2006, şi Rita Chirian, pentru cartea
„Sevraj”, Editura Vinea, 2006. Au mai fost nominalizaţi poeţii: Eugen Suman, Violeta Ion şi Marius Irimia. Juriul a fosr prezidat de Mircea Martin şi i-a avut ca membrii pe Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon şi Ioan Holban.
2

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Popăuţi Botoşani(10)

dr. Voica Maria Puşcaşu

O altă categorie de piese arheologice recuperate este reprezentată de fragmentele unor foste pietre funerare epigrafe, refolosite ca fragmente ajustate în cuprinsul pardoselii interiore din lespezi de piatră (fig. 41). Studiul acestora de abia urmează a fi făcut. Cert este că grafia cirilică în care textul lor a fost redactat ne indică o vechime care nu poate depăşi 200 de ani. Printre acestea se remarcă un fragment de piatră funerară decorată prin reprezentarea unui vultur cu aripile desfăcute (fig. 42), atât fragmentul de text păstrat cât şi reprezentarea fiind acoperite parţial cu culoare roşie sau neagră.
Din această categorie de piese epigrafice fac parte încă două pietre funerare, asupra semnificaţiei cărora vom stărui în cele ce urmează.
Prima dintre acestea este cea care menţionează pe vornicul Nurod26. Condiţiile în care această piatră a fost descoperită o particularizează în seria pieselor de acelaşi tip.
De la început trebuie precizat că prezenţa acestei pietre funerare nu poate fi relaţionată cu nici unul dintre mormintele existente în pronaosul bisericii. Apoi, că
aşezarea unei pietre funerare cu dimensiuni
apreciabile – cum este cazul în speţă – nu se putea face decât peste construcţia unei cripte. Cunoaştem faptul că criptele 1/2000 şi 2/2001 adăposteau înmormântări practicate în secolul al XIX-lea, iar criptele
1 şi 4/2001 fuseseră amenajări funerare făcute să primească morminte de copii. Criptele 2/2000 sau 3/2001 au fost amenajate, după anul 1632. prima, violată, cuprindea încă în umplutura sa o monedă datând din anul menţionat.

Pe de altă parte, arheologic nu se cunosc cazuri când un mormânt în groapă simplă să fi fost marcat la faţa pardoselii prin piatra funerară.
Adâncimea la care fusese „depozitată”, poziţionarea sa pe cant (pe direcţia vest- est), pe una dintre laturile lungi şi cu faţa
3

spre nord, nu ne permite să acceptăm o situaţie accidentală: o presupusă „cădere” soldată cu nerecuperarea piesei respective ar fi total inexplicabilă.
Trebuie deci să admitem că piatra funerară în discuţie nu a ajuns acolo în mod întâmplător. Într-o vreme în care până
.
şi materialul banal de construcţie era recuperat şi reutilizat, este greu să credem că o astfel de piesă era pur şi simplu abandonată. Pe de altă parte, felul în care a fost aşezată pare să sugere mai curând o ascundere voită

De altfel, alte piese de aceeaşi factură au fost folosite – fără cea mai mică problemă – fie la alcătuirea pavimentului de la interiorul bisericii, fie la trotuarul din jurul ei. Constatarea poate să ne sugereze că în acel moment piatra vornicului Nurod nu mai era vizibilă şi, implicit, accesibilă.
Faţa pietrei este păstrată în condiţii excelente. Inscripţia funerară este dăltuită cu litere slavone elegant trasate şi întregul sistem de paginare şi de decorare arată că piesa se înscrie în seria celor realizate spre sfârşitul secolului al XV-lea. Deloc tocită, ea pare aproape neatinsă. Rezultă fie că nu a fost folosită niciodată ca atare, fie că perioada cât a fost expusă a fost foarte scurtă. Amândouă aceste posibilităţi au argumentele lor: credem că piatra a fost dăltuită încă în timpul vieţii personajului al cărui loc de îngropăciune urma să-l marcheze şi că acesta ori a murit în condiţii în care trupul său nu a mai putut fi recuperat, sau nu a mai fost adus aici pentru înmormântare, în ambele cazuri lespedea ne mai având întrebuinţarea
scontată27. în cazul în care piatra funerară a fost folosită ca atare – anul gravat reprezintă sau anul real al decesului, sau
numai începutul undei date ce urma să fie completată la momentul potrivit28. se pare că totuşi, pentru scurtă vreme, ea a fost păstrată într-un loc unde putea deveni sursă de inspiraţie pentru decorarea altor pietre funerare (fig. 43). Un al doilea exemplar cu acelaşi tip de ornament s-a găsit în curtea bisericii, realizat dintr-o piatră de calitate inferioară, marcată de vreme şi cu inscripţia aproape ilizibilă29.
Pentru moment, provenienţa pietrei funerare rămâne necunoscută.
Credem, deci, că dintr-un motiv sau altul, piatra a fost realmente ascunsă, la o dată anterioară instituirii la Popăuţi a aşezământului monahal. Alte consideraţii privind numele personajului şi data morţii
sale sunt acum premature până la
efectuarea unui studiu special – deopotrivă arhivistic şi epigrafic.
Cercetările arheologice făcute până acum la biserica Sf. Nicolae Popăuţi şi în incinta actualei mănăstiri au adus elemente interesante privind trecutul acestor instituţii religioase care au marcat – fiecare în felul său – evoluţia târgului Botoşani. Rămân însă multe aspecte încă nelămurite, a căror cercetare – în continuare – poate să
4

aducă informaţii şi date complementare de mare importanţă.
Biserica Sf. Nicolae Popăuţi din Botoşani beneficiază acum de unele condiţii speciale rezultate din statutul său de biserică de mănăstire, care asigură integritatea unei cuprinzătoare suprafeţe de teren în jurul edificiului ştefanian şi interesul manifestat de conducerea

aşezământului monahal pentru cercetarea şi restaurarea preţiosului monument. Aceste premise de bun augur par să fie chezăşia desfăşurării, şi pe mai departe, a lucrărilor de cercetare necesare identificării vestigiilor bisericii corespondente necropolei anterioare anului 1496 şi a vestigiilor fostelor curţi voievodale.

NOTE

26. Drept informare primară, semnalarea descoperirii s-a făcut – chiar a doua zi după data găsirii pietrei funerare

– în Buletinul informativ editat de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural naţional

„Forum Cultural”, anul I nr. 2, septembrie 2001, p.8. semnalarea în cauză a fost luată drept prezentare ştiinţifică, temei pentru reluarea „discuţiilor” care, de fapt, nici nu fuseseră începute. Deţinem argumentele propriei specialităţi, dar nu şi limbajul, necesare pentru a combate părerile şi interpretările exprimate (S. Ullea – Piatra funerară a vornicului Nurod de la Botoşani, Botoşani, 2002) asupra unei descoperi pentru care autorul nu-şi spusese încă punctul de vedere. Simplul fapt că o piatră de mormânt, nou descoperită, nu poate fi protejată – ca o monedă, de pildă – de indiscreţia unei cercetări ce încalcă flagrant dreptul de autor, nu este – nici pe departe – o justificare. Cititorii şi specialiştii vor decide singuri.

27. Există cazuri în care o piatră funerară nu a mai fost folosită pentru scopul iniţial. Atunci se utiliza cealaltă faţă pentru o nouă destinaţie. Cazurile în care piatra se deteriora în timpul lucrului determinau utilizarea ei drept piatră banală de construcţii, întreagă sau nu.

28. Cazul inscripţiilor funerare dăltuite dinainte şi cu data morţii necompletată este cunoscută şi, probabil, sistemul era folosit la o scară pe care nu o putem intui. Discuţii şi argumente pro şi contra acestui fapt nu îşi au

locul aici.

29. Fără a constitui încă obiect de cercetare, piatra în cauză permite – cu greutate, ce e drept, - citirea numelui

VASILE.

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – Ipoteşti – Eminescu(7)

Valentin Coşereanu

Lucrurile însă au luat o întorsătură

neaşteptată, căci actul de donaţie al Mariei Papadopol nu a fost autentificat. Şi aceasta nu doar din neglijenţă, ci mai ales din cauza prefectului Irimescu, care nu era de acord ca proprietara să doneze numai jumătate din curte şi casa, în scopul amintit, iar ea să-şi construiască alături o altă locuinţă. Instigaţi de autorităţi, ţăranii din comuna Cucorăni au adresat aşadar o petiţie “către domnul prefect de judeţ”, exprimându-şi indignarea asupra “crimei” săvârşite, fiindcă “această casă era ceva sfânt pentru noi, căci ori de câte ori treceam pe lângă ea ne cuprindea pietatea, sfinţenia şi iubirea” şi cerându-i
5

prefectului să ia “măsuri grabnice de a păstra focul sacru”.
“Măsuri grabnice” nu s-au luat însă, căci nimic nu se schimbase doi ani mai târziu, în anul 1926: “Casa de la Ipoteşti - semnalează Revista Moldovei - a fost dărâmată de-a binelea, iar mormintele părinţilor, lângă bisericuţa spartă şi gata să închine steagul, sunt complet părăsite şi acoperite cu bălării." În acelaşi an, la comemorarea a treizeci şi şapte de ani de la moartea poetului, căpitanul A. I. Gheorghiu se întreaba: “Este aceasta o comemorare ? Nu! ci un prilej de a dovedi câtă depărtare de la vorbele şi iniţiativele ocazionale, care trec, până la fapta temeinică, care trebuie să rămână”. O notă de subsol a acestui articol amintea şi că s-au strâns 97340 de lei “în scopul reconstituirii casei” dar “astăzi Comisia Monumentelor Istorice este chemată să ducă mai departe grija acestui loc părăsit, în sarcina căreia cade prin exproprierea făcută încă din anul trecut.”. Suma adunată pentru refacerea casei nu se regăseşte în nici o investiţie ulterioară, iar exproprierea nu se făcuse, cum nu se va face niciodată, deşi autorităţile locale susţineau că “Singură exproprierea suprafeţei de 6750 m.p., declarată de utilitate publică, convine exact vechii ogrăzi şi grădini a caselor lui Eminescu”
Prigoniţi pe nedrept, soţii Papadopol, vor fi trimis la rându-le hârtii justificative Ministrului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, din moment ce în dosarul acestui caz se află şi o adresă a Ministerului către prefect, din 31 mai
1927, în care se cer lămuriri în legătură cu donaţia Mariei Papadopol, din data 3 august 1924. Caruselul documentelor şi al adreselor schimbate între diferite cancelarii şi birouri îşi accelerează cursul, căci, de ambele părţi, se cer şi se oferă tot mai multe justificări. Autorităţile botoşănene voiau să demonstreze că soţii Papadopol nu au nici un temei legal să se plângă ministrului că sunt hărţuiţi degeaba şi, apoi, că actul acestora de donaţie avea ca scop doar înşelarea opiniei publice (la protestele căreia fusese şi emis). De la
municipalitate s-a trimis aşadar o adresă către primarul Cucorănilor (nr. 5509/8 iun.1927), prin care se cereau relaţii (!) “despre donaţia ce ar fi făcut D-na Dr. Maria Papadopol pentru a se ridica un muzeu în memoria poetului Mihai Eminescu”cerându-i totodată să dea detalii asupra chestiunii în cauză şi să trimită copii după corespondenţa respectivă. Răspunsul justificativ pare deconcertant în şirul documentelor citate anterior şi tocmai de aceea se cuvine să fie redat în fragmentele lui semnificative:
“Domnule Prefect,

Conform ordinului Dv. alăturat avem onoarea a vă raporta că nu avem cunoştinţă de nici un act de donaţie făcut de D-na Maria Papadopol pentru porţiunea de teren din satul Ipoteşti. Privitor la această donaţie primăria nu a avut nici o corespondenţă cu nici o autoritate şi nici nu s-a auzit vorbindu-se de o asemenea donaţie. Casa în care a locuit poetul Mihai Eminescu a fost dărâmată de D-l Dr. C. Papadopol. Restituim întreaga corespondenţă”.

Să nu fi auzit cei de la primărie de o donaţie despre care se scrisese în Revista Moldovei şi nici de protestul făcut de ţăranii din propria comună la dărâmarea casei Eminoviceştilor? Fireşte, e greu de crezut!
Şirul demersurilor din anii următori nu mai poate fi urmărit cu limpezime în documentele epocii. Se ştie doar, cum o atestă şi Corneliu Filip (Secvenţe botoşănene, Ed. Sport Turism,

1972, p. 243), că prefectul “Irimescu se declarase nemulţumit şi reuşeşte, după insistente demersuri, să obţină votarea unei legi speciale, de către Senat, prin care se prevedea exproprierea întregului teren. Aceasta în 1925. Se ajunge la proces, care merge până la înalta Curte de Casaţie, ce invalidează legea aprobată de Senat, declarând-o neconstituţională, deoarece era vorba de exproprieri de clădiri şi teren de construcţie şi nu de teren arabil”.

În anul 1929, încurcându-se în
decizii, reprezentanţii Ministerului
6

Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor încă mai cereau lămuriri:

“Domnule Prefect,

Încă cu data de 8 iulie a.c., sub nr. 28373, s-a scris Primăriei Ipoteşti relativ la exproprierea imobilului, proprietatea dotală a D-nei Dr. C. Papadopol, fiind rugată a îndeplini formalităţile de expropriere cerute de lege.

Cum până azi susnumita primărie nu ne comunică rezultatul, vă rugăm să binevoiţi a dispune să se cerceteze care sunt motivele tăcerii atât de lungi.

Credem că vom avea, cât mai urgent, rezultatul acestei intervenţii, cunoscând că Dvs. v-aţi interesat de ea şi că între formalităţile cerute erau unele, ce aveau termene definite de lege şi care de

mult au expirat”.

Adresa poartă numărul 28373/22 octombrie 1929, iar răspunsul e trimis abia pe 7 noiembrie 1929, aşadar fără grabă, deşi Primăria Cucorăni trimisese dosarul la Botoşani, unde a fost primit şi înregistrat cu nr. 18288, din 31 octombrie 1929.
În anul 1933, după procese îndelungi şi încercări mai mult sau mai puţin licite de a obţine, prin exproprierea familiei Papadopol, terenul şi ruinele casei Eminoviceştilor, autorităţile s-au decis să renunţe la calea judiciară şi să plătească despăgubiri pentru locul pe care proprietarii îl oferiseră, din proprie iniţiativă, de la început. Adresa, iscălită de Ministrul subsecretar de stat, V. Andrei, şi indescifrabil, de Consilierul juridic, a fost înregistrată la Prefectură, cu nr.134, în data de 16 ianuarie 1933. Pe 26 mai, anul în curs, Prefectura Botoşani a înaintat o “copie certificată depe actul de transacţie intervenit între această Prefectură şi d-na Maria Dr. C. Papadopol, ca proprietară şi Dr. Constantin Papadopol, ca soţi uzufructuari dotal, ambii din Botoşani, str. Brătianu nr.13, pentru închiderea dosarului aflat pendinte înaintea Înaltei Curţi de Casaţie, secţia III, cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului situat în satul Ipoteşti, comuna Cucorăni pe care se află casa Eminescu”, rugând ca actele să fie depuse
la Înalta Curte de Casaţie “pentru stingerea acţiunii pendinte şi închiderea dosarului respectiv”. În 15 iunie 1933, prin adresa nr. 70760, Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor din România confirma primirea “copiei certificate depe actul de tranzacţie intervenit” între cele două părţi şi astfel se încheia odiseia dărâmării casei copilăriei lui Eminescu de la Ipoteşti. Îşi deschidea însă filele un nou dosar: al reconstrucţiei clădirii, întru cinstirea memoriei poetului moldav.
Cea dintâi sumă de bani strânsă, cei 97340 lei, s-a mistuit fără urmă. Prilejul de aduna alţii nu a întârziat să apară, organizându-se, pe 18 iunie 1929, o serbare populară închinată lui Eminescu, pentru care acelaşi prefect Irimescu s-a adresat administratorului financiar al judeţului Botoşani, prin adresa nr. 7160, obţinând scutirea de taxe a biletelor “ce se vor distribui cu prilejul sezătoarei din 28 iunie la teatrul local, prin care se va comemora patruzeci ani de la moartea poetului Eminescu”. Preţul biletelor pregătite pentru vânzare se ridica la un total de 24300 lei. Acestora li se adăuga, la
5 august 1929, şi un număr de şaizeci de carnete, în valoare totală de 50000 lei, pentru care prefectul intervenea la Ministerul de Finanţe “pentru scutire de taxă, având în vedere scopul ce-l urmărim

– reclădirea deocamdată a bisericuţei din satul Ipoteşti”. În aceeaşi zi însă prefectul trimitea o adresă şi Ministerului de Finanţe, tot pentru scutire de taxe pentru “ridicarea aşezămintelor de cultură,

construcţia bisericei, a şcolei şi a unui

muzeu” la Ipoteşti.

Conform afişului tipărit cu acest prilej, pe 28 iunie 1929 trebuia să se pună piatra de temelie a noii case de la Ipoteşti. Dar lucrul acesta s-a întâmpat abia pe 7 august 1933, cum este menţionat în textul pergamentului, conservat perfect şi găsit într-o sticlă de un litru la fundaţia casei, dărâmată în anul 1976: “în Prezenţa ministrului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi ad interim la Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, D. R. Ioaniţescu, şi a Prefectului judeţului
7

Botoşani, Petre Irimescu, este caligrafiat în documentul amintit, s-a pus piatra fundamentală a casei şi muzeului (s.n.) Marelui Poet al neamului Mihail Eminescu, în satul Ipoteşti, judeţul Botoşani. Casele se reclădesc pe locul şi în forma vechilor case părinteşti (s.n) unde s-

a născut (sic!) şi a copilărit Marele Poet”. Afirmaţia nu corespunde adevărului, construcţia înălţată nerespectând planurile casei vechi, motiv pentru care a şi fost dărâmată în anul 1976.

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (8)

dr. Angela Olariu

COSTUMUL BĂRBĂTESC

Fiind mai puţin receptivi la schimbările intervenite în modă, costumul bărbătesc din zona Botoşanilor este mai bine conservat, prezentându-se unitar, cu unele mici variante locale, lipsite de o importanţă deosebită, legate în special de ornamentica cămăşii.

Pl 39

Croiul pieselor de port, element de bază în stabilirea variantelor costumului popular, este acelaşi peste tot în zonă, ca de altfel în întreaga Moldovă. Prin
componenţa sa – cămaşă, iţari – costumul bărbătesc este un costum de tradiţie străveche dacică. Iţarii încreţiţi, specifici zonei, figurează după cum se ştie, pe metopele de la Adamclisi, făcând parte din costumul dacic ca şi cămăşile purtate peste iţari. Costumul bărbătesc se compune din cămaşă, iţari sau izmene, brâu, chimir, curea şi încălţăminte. (Pl.39). pentru anotimpul friguros se adaugă: sumanul, cojocul, mantaua.

Îmbrăcămintea capului

Bărbaţii purtau păru lung până la umeri, tuns rotund „cu strachina”. Când fata se mărita era întrebată: „vrei să te măriţi, dar ştii să-ţi lăi şi tunzi bărbatul?”39

Pl. 40

Uneori, era pusă şi la probă practică, care să-i dovedească vrednicia în acest sens.
8

Bărbaţii purtau vara pe cap pălării din pâslă cu calota rotundă şi cu borul (zagara, vizară, arichi) foarte mare, „se purtau pălării cu zagaraua mare”40,
„bătrânii purtau pălării cu vizară mare”41,
„bunicul avea pălării cu arichi mari”42.

Pl. 41

În jurul calotei pălăriile aveau o panglică (cordică). Într-o parte erau cusuţi şase nasturi (bunghi) de culoarea panglicii. Tinerii purtau la pălării pene de păun prinse în panglică.

Pl. 42 Pl. 43

Iarna bărbaţii purtau pe cap căciulă (cuşmă) confecţionată din pielicică de miel neagră şi mai recent brumărie. „Căciula brumărie este de sărbătoare, ea nici nu-şi pierde culorul”43.
Căciula era de obicei înaltă, ţuguiată, ţurcănească44 şi mai rar rotundă. De remarcat este modul în care se purta, cu
vârful aplecat în faţă, spre spate, într-o parte sau drept. Mai rar se purtau căciulile rotunde, deoarece nu erau considerate practice „nu se scurgea aşa de pe ele”45.

Cămaşa bărbătească

Confecţionată din pânză de cânepă, cânepă cu bumbac, in şi bumbac, lână ţigaie, cămaşa bărbătească din zona
Botoşanilor prezintă diferite tipuri,
întâlnite în evoluţie.
Cămaşa dreaptă – cămeşoiul, este

Pl. 44

cea mai veche, purtată altădată de bătrâni atât în zilele de lucru, cât şi în ele de sărbătoare. Cămaşa de lucru „purtăreaţă” era din pâză de cânepă, iar cămaşa de sărbătoare din pânză de cânepă cu bumbac, din pânză de in sau pânză de bumbac în bumbac (Pl.40,41).
Având forma dreaptă, practică la purtat, uşor de confecţionat, cu croi simplu, cămeşoiul este şi astăzi purtat de bătrâni, în special la munca câmpului. O dovadă a vechimii acestei piese de port o constituie şi practicile magice ce însoţeau croiala cămăşii. Într-un cămeşoi intrau 3-4 laţi de pânză. Se măsoară înălţimea persoanei, în aşa fel încât cămaşa să ajungă

Pl. 45

până sub genunchi (în decursul timpului se observă tendinţa de a scurta cămaşa). Bătrânii de altădată purtau cămaşa mult mai lungă, până sub pulpe, cu timpul aceasta a ajuns până sub genunchi „aşa-i mai frumos”46.
9

Cămaşa se croia dintr-un lat (foaie) de pânză care se trece peste umăr spre spate. În jurul gâtului se răscroieşte, după forma acestuia, iar în faţă se despică gura cămăşii.
Porţiunea din faţă este stanul din faţă, iar porţiunea din spate este stanul din spate. Mâneca largă, jos „slobodă” este prinsă la umăr de stanii cămăşii. La sub- braţ se intercalează doi clini pentru a se lărgi cămaşa, iar subsuoară se introduce un pătrăţel de pânză denumit pavă, pentru a permite mişcarea braţului. Iniţial cămaşa nu a avut guler. Acesta a apărut mai târziu, însă totdeauna sub formă dreaptă „în chicioare”, (Pl. 42) având o lăţime variabilă: de 5 cm în vestul zonei şi mai îngust (2 cm) în est. Cămaşa este legată la început cu aţă, cu ciucure (fleonc). Mai
recent, aţele au fost înlocuite cu nasturi (bunghi) de culoare neagră sau albastră. În prezent se pun nasturi albi.
Este de remarcat simplitatea acestei cămăşi, de obicei neornamentată. La cămăşile purtăreţe, foile sunt unite prin cusătura practică, în urma acului. La mâneci şi la poale avea uneori găurele. Cu timpul la cămaşa de sărbătoare se observă tendinţa de a se îmbogăţi ornamental. Apar cheiţele, zăfuşorii, stâlpişorii, bibilurile, ţuchii şi orzurele, uneori ajur. (Pl. 43-45). În general, gulerul nu este ornamentat, cu excepţia câtorva localităţi (Draxini, Cristeşti, Fundu-Herţii, Zăiceşti etc.), unde apar pe guler motive geometrice sau florale stilizate, cusute cu arnici colorat.

39. Informatoare, Sauciuc Catinca, 73 de ani, Draxini.

40. Informatoare Vetcu I. Saveta, Ibăneşti.

41. Informator Vieru V. Dumitru, 70 de ani, Avrămeni.

42. Informator N. Cărămidaru, 88 ani, Corni.

43. Informator, Toader Ilie, 78 de ani, Huţani.

44. Informator N. Cărămidaru, 88 de ani, Corni.

45. Informator Martiniuc Al. Ion, 78 de ani, Manoleasa.

46. Informatoare Grădinaru Grapina, 79 de ani, Băluşeni.

Manuscrise româneşti în colecţii botoşănene(secolele XVII-XX)

- prezentare generală (2) -

dr. Olimpia Mitric

Celălalt manuscris, realizat în Ţara Românească, în anul 1753 (inv. 66), conţine 17 miniaturi policrome valoroase, frontispicii, iniţiale ornate în cadru din elemente vegetale bogate şi elemente antropomorfe, titluri în caturi şi ligaturi. (fig. 1-). Între multele însemnări referitoare la circulaţia şi preţul manuscrisului, există şi însemnarea scriitorului: „Această sfântă şi dumnezeiască carte, ce iaste într-însa scrise a lui S<vea>ti Costandin şi Amartolon sotiria şi altele multe istorii,precum îndreptează şi răspunde la începutul ei la scară, iaste scrisă de mine, întru toţi fraţii mai mic şi plecat, Costandin săidăcariul, feciorul răposatului popii
Nicăi, ce au fost la Mogoşoaia, ghen<ar>
17 dne, leat 7261<= 1753>”.
Din marea familie a cărţilor de înţelepciune, am întâlnit patru titluri: Adunare de flori sfătuitoare filosofilor

…; Alegire din cartea Kritil şi Andronius (reprezentând fragmente alese din primul volum imprimat la Iaşi, în anul

1794, copiate de ierodiaconul Epifanie de la Mănăstirea Vorona); un titlu mai puţin întâlnit, tradus din limba franceză, prin intermediul limbii ruse: Poveşti adunate dă înţelepţeşti vorbe, etimologhii politicoase, glume şi nostime întâmplări ale acelor veichi şi noi iscusiţi bărbaţi, adunate pentru trecerea dăn vreme a cititorilor, tipărite în limba franţozească, adăogite şi cu alte mai dă
10

pă urmă poveşti dă la alţi scriitori, tălmăcite ruseşte; s-au tipărit la Moscova, la l< ea >t 1787. S-au scos pă limba rumănească la l <ea>t 1789. Tom

2” (Cf. Kormčaja, 2 vol., Moscova 1787.

După V.M.Undolski, Hronologičeskij ukazateľ slovjano-russkih knig˝ cerkovnoj pečati s˝ 1491-go po 1864-j g., vytpusk˝ pervyj, Moskva, 1871, nr.1340). Ecaterina Enu, una dintre cititoare, notează: „Acesti poveşti sânt foarte curioasă”.

Fig. 1

O altă însemnare ne indică locul unde a fost găsit manuscrisul de către unul din proprietari: „Găsită la un popă, care nu avea decât aceasta în biblioteca sa şi încă Arghiru <Archirie şi Anadan>”. Arhivele Naţionale l-au achiziţionat de la Anticariatul din Suceava. În sfârşit, am avut posibilitatea să identificăm un nou volum din Oxenstiern. Cugetări de multe feluri. Cartea I-a, o copie mai nouă, din anul 1833, necunoscută bibliografiei de specialitate. Ne-am întâlnit cu un caz tipic de deformare a unui cuvânt, aici fiind vorba de numele destul de complicat al autorului. În registrul inventar al colecţiei de manuscrise apare titlul Onticon (care mi-a trezit suspiciuni din prima clipă), iar într-una din însemnările primului proprietar al manuscrisului (întrucât filele
de început lipsesc), ne întâlnim cu titlul
Ociricon (sic)1.

Fig. 2

În această colecţie au fost incluse şi importante documente istorice, precum: Istorie în scurt a sf. monastiri Vorona, alcătuităde arhimandritul Iosif, în anul
1857;

Fig. 3

11

Condicile de venituri şi cheltuieli ale bisericilor „Uspenia”, „Sf. Ilie” şi

Fig. 4

„Cuvioasa Paraschiva” din Botoşani, ale moşiei Epureni (patru registre), ale

Fig. 5

Mănăstirii Agafton (patru registre); un

Registru de intrare şi ieşire a hârtiilor

pe anul 1863, în Mănăstirea Agafton;

Sama asupra veniturilor şi cheltuielilor

Fig. 6

bisericii din Rogojeşti; două Pomelnice

ale Mănăstirii Vorona; un Pomelnic al

Fig. 7

ctitorilor bisericii „Sf. Ilie” din Botoşani;

Protocoalele poroncilor din satul

12

Rogojeşti (cinci registre) şi un registru cu Protocoalele poroncilor către protopresviterul din Siret.
Cinci dosare dactilografiate constituie Din cele mai vechi amintiri (1884-1920) ale avocatului Ion I. Apăteanu din Botoşani.
Nu putem trece cu vederea peste două manuscrise cu caracter ştiinţific (o Geografie şi o Astronomie, copiată de două mâini, între care cea a ierodiaconului Epifanie, „pisar şi logofet monastirei Vorona”) şi două manuscrise autografe literare: Collecţie de poesii de D. Donici, scrise în anii 1808-1864, şi nuvela Floriana lui Florin, semnată „Victor Eftimiu, Lyon, 11-22 august 1918”.
Surprinzător, Depozitul centralizat de carte veche de pe lângă Mănăstirea Vorona păstrează puţine manuscrise. Ele provin de la bisericile din Mândreşti, Botoşani, Stăuceni, Adăşeni,
„Sf. Nicolae” Popăuţi (acum, redevenită mănăstire) şi Mănăstirea Vorona.
Cel mai vechi manuscris, un

Evangheliar, din anul 1724, este copiat de

„diaconu Gavriil scriitorul”. Din rândul cărţilor liturgice, în bună stare de conservare, am întâlnit: un voluminos Triodion, copie după Triodul săptămânei mari (Bucureşti), 1726, realizată de Ion Iamandi biv treti postelnic; un Octoih mare, copiat de Gheorghi Popovici; un Antologhion – text fragmentar,al cărui prim copist a lăsat şi o însemnare:
„Această carte s-au scris şi s-au dăruit de mine, smeritul Andronic, ieromonah sf<i>ntei monastiri Vorona, spre a mea şi a neamului mieu pomenire, 1850, sept. 25”; şase Psaltichii (unele bilingve, româno- greceşti); Rânduiala mesii la hramuri, care a aparţinut schitului Agafton.
Poate nu lipsite de interes sunt şi cele două Miscelanee religioase, scrise de mai multe mâini, probabil în cadrul unor obşti, în cuprinsul cărora întâlnim texte de polemică religioasă (Piatra credinţii), liturgice (Molitvenic, Litie pentru cei morţi), scrieri ale sfinţilor părinţi (Simeon, arh. Thessalonicului), dogmatice şi didactice (Cele şapte taine,

Noao porunci mari ale besericii), pomelnice.

Viaţa sf<â>ntului Vasilie cel Nou şi vedenie ce au arătat Du<mnezău> fericitului Grigore, ce au fost ucenic preaiubit a cuviosului Vasilie, într-un singur exemplar, face parte din literatura eshatologică şi apocaliptică şi “ s-au scris în târgul Botoşanii de smeritul între preoţi Dimitrie, preot de la biserica Adormirii Maicii Domnului; la let 1815, mart 25, au luat sfârşit”.

Proschinitarul Ierusalimului (1728) este cel mai valoros manuscris, care se păstrează în Secţia Memoriale a Muzeului Judeţean de Istorie din Botoşani. Scris caligrafic, impecabil, cu miniaturi policrome, inclusiv aurite,ce însoţesc textul, uneori pe pagini întregi, realizări de excepţie, în peniţă, cu titluri, precum:

„Beserica împăratului Solomon şi acum este gemie”, „Sf<â>nta cetate Ierusalimul”, frontispicii, iniţiale ornate, o vignetă, policrome, din elemente vegetale şi zoomorfe. Are următorul titlu: Această sf<â>ntă carte, ce spune pentru sf<i>ntele locuri a sf<â>ntului Ierusalim şi a toată eparhie, s-au tălmăcit de pe limba grecească pre limba moldovenească de

Angheluţe, vel armaş, şi s-au scris în Ţarigrad, la sat, la Crucişme, fiind cu a trie mazilie a mării sale lui Ion Mihai Răcoviţă voevoda, la velet 7236 <=1728> mart 8. Şi am scris-o eu Ion sin Ghiorghie Racleş (Cf. BRV, I 129, p.422-423).

Miscelaneul teologic (constituit din: Muncile iadului, Cuvânt a Sf. Macarie şi un Pomelnic) a fost scris, la comandă, de Gheorghi Băncescu, „în vreme când iram cu capul plin di gânduri şi scârbit “. Nu putem trece cu vederea peste recomandarea copistului,a cărui activitate, iată, mai era căutată: „Aceasta carti isti fo<a>rti di folos la cel ce <a>ave-u ş-a ţine-u, ş-a ceti-u, ş-a izvodi-u, ca să o dei danie la bisărică şi unul altui să o dea ca s- o cetească. 1864, feriveori (sic) 22. Gheorghi Băncescu, scriitori”.
13

Am mai remarcat un manuscris autograf, Compuneri… al lui Gh. N. Nikitaki, un poet unionist minor local, şi trei Psaltichii româno-greceşti, ale căror însemnări le atestă circulaţia în Moldova.
Deşi ne-am limitat la o prezentare de ansamblu a colecţiilor de manuscrise din judeţul Botoşani, cu evidenţierea unor anumite particularităţi a manuscriselor, urmând ca apropiatul Catalog să redea descrierea fiecărui exemplar în parte, sperăm că am făcut un pas înainte în cunoaşterea şi valorificarea patrimoniului, ce se mai păstrează astăzi în cele mai importante instituţii ale spiritualităţii acestui ţinut.
În încheiere, datorăm cele mai respectuoase mulţumiri Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei, care ne-a acordat aprobarea de a studia manuscrisele din Fondul de carte veche de pe lângă Mănăstirea Vorona, doamnei Directoare a Filialei Botoşani a Arhivelor Naţionale, Stela Giosan, care, cu multă amabilitate, ne-a fost alături pe tot parcursul perioadei de documentare, Domnului Director de atunci al Muzeului Judeţean de Istorie, A. Sandu pentru acordul de a studia manuscrisele păstrate în colecţiile Muzeului, şi Domnului Ionel Bejenariu, şeful Secţiei de Memoriale, care ne-a pus la dispoziţie manuscrisele.

1. Ms. identificat de noi după Miscelaneul din BAR, cota 1198, descris detaliat în Catalogul manuscriselor româneşti, vol I-IV, Întocmit de G. Ştrempel (redactor responsabil), Fl. Moisil, L. Stoianovici, Bucureşti, 1967, p. 277-281, şi de Adriana Mitu în vol. Din vechile cărţi de înţelepciune la români. Cugetările lui Oxenstiern Sec. XVIII, Bucureşti, 1996, p. 110-111 şi în Anexa 2. De altfel, în acest preţios volum,autoarea descrie toate exemplarele din ţară, care i-au fost cunoscute până la acea dată.

Însemnări memorialistice (2)

Ion Mihalache

La Palat

Regele: Urdărianu mi-a spus convorbirea pe care aţi avut-o. Îţi mulţumesc că ai acceptat.
Eu(intr.): Majestate - l-am rugat să vă transm(ită) (...) mea, mulţumesc pentru cinstea ce voiţi să mi-o faceţi, dar în acelaş timp să vă roage a amâna această hotărâre până ce-mi îngăduiţi să arăt ce cred eu faţă de Regim.
R(egele): Mi-a spus: 48 de ore.
Eu: Asta, ca să dau un răspuns definitiv asupra hotărârii mele, după ce mă consult şi cu prietenii mei. Dar rug(ămintea) mea principală, ca să se înlăture neplăceri şi p(entru) M(ajestatea) V(oastră) e să amânaţi acordându-mi posibilitatea unei examinări a situaţiei.
El: Eu sunt omul care cedez la argumente. Eu cred că e bine ceea ce fac eu. Dta crezi că nu e bine – sau te conving eu sau mă las convins de Dta. Dar fă-mi posibil acest lucru.
Înţeleg rezervele Dtale şi le accept. I-am spus lui Urdăreanu că n’aş vrea să se lase impresia de târguieli. Îţi cer să accepţ(i) rolul oficial ca să am putinţa(aşa
14

ceva) să mă consult cu Dta în împrejurările astea pe care le ştii cât sunt de grele. Eu chiar te rog să-mi spui sincer şi deschis, cum te ştiu eu, părerile Dtale. Chiar aşa te vreau. Reflectează asta 48 de ore, consultă- te cu cine vrei – te înţeleg – Dta nu poţi accepta să fii trecut (râzând ca un fripturist).
Eu: Mă interesează mai puţin pentru ce face lumea, cât, înainte de toate, ar zice conştiinţa mea, care nu poate abzice de la linia ei.
El: Eu te vreau aşa cum eşti. Urdărianu ţi-a spus tot. Eu tot te voiu numi. (Izolat, pe o pagină anterioară, albă, am mai găsit următorul text, complementar, care probabil aici se integrează - n.n. O.L.Şovan):

Şi voi publica înţelegerea.

Ştiu. Mi-a spus U(rdăreanu) că i-ai promis că o să-i arăţi şi lui scris(oarea) înainte de a o trimite.

Da.

Eu: Mă voiu consulta şi cu prietenii mei, afară de Madgearu, care e închis. Vă asigur că s’a făcut cu el şi o injusteţe şi o eroare politică (îi precizasem altădată: pe cei din (G.de) (Garda de fier?) îi liberează, pe el îl arestează: impresia la legaţii etc.).
R)egele:Vădit enervat şi roşu: Mih(alache?), în ceea ce priveşte a doua [gres(şeala) pol(itică)] e de discutat, poate să ai dreptate, dar în ce priveşte prima, nu e o „injustiţie”. Madg(earu) nu ştiu să-şi păstreze vorba. Îi trebuia asta – ca să se înveţe minte... Va fi liberat, dar în ziua asta, ca să nu se lege una cu alta.
Am vorbit apoi ceva de Ref(orma) Senatului:”Cine cere mai mult, se poate aştepta la mai puţin”.
El: Ştiu, Constituţia cere jurământul numai, nu şi uniforma.
Eu:Sunt drepturi câştigate. Să se respecte. Vor veni toţi. Nu garantez de Maniu care are doctrina ca parlamentarii nu pot fi obl(igaţi) să(...).
Am mai spus la sfârşit: Previn pe M(ajestatea) V(oastră) că dacă m’aş decide să primesc, conştiinţa mea nu m’ar lăsa să primesc salar pentru o muncă neprestată.
El: Eşti liber să faci ce vrei.

La Dr. Lupu şi Popovici

Între orele 12 şi 6 căutasem pe Lupu şi Popovici. Măcar că chestia nu fusese examinată ci numai pusă vag şi măcar că eram legaţi să nu comunicăm nimănui nimic înainte de a termina conversaţia, voiam să mă consult asupra situaţiei, comunicându-le că, deşi în concret crezusem că e vorba de Madg(earu), m’am văzut sondat de chestii principiale şi f(oarte) importante. Lupu era în oraş, după masă s-a culcat, servitoarea mi-a spus că nu-l poate scula înainte de 5.
Mi-a răspuns la 51/2 când nu mai aveam timp.
Eram atunci cu Pop(ovici), pe care, şi pe el, îl căutasem acasă la 1 şi nu-l găsisem. Venise la 5. I-am spus c’am fost chemat, am crezut în chestia Madgearu, am fost sondat de chestii mai principiale despre care îi voiu vorbi pe la 8 întrucât suntem în continuare.L-am întrebat cum vede el situaţia. Mi-a spus în rezumat ce-a vorbit cu Urd(ăreanu) (sau ceea ce i-a scris) şi că trebue să pun chestia guvernului.

xxx

După ce termin chestia la Palat,
merg drept la Dr. Lupu.
Îi spui întocmai ce s’a întâmplat.. Necăjit că nu l-a sculat servitoarea (deşi am înţeles că, comod cum e, nu voise să se scoale înainte de 5, deşi trăsese de mine, căci nu i-a făcut nici o observaţie). Vădit impresionat şi îngrijorat.Ce să fie?
Ca să accepte toate rezervele, trebue să fie ceva grav sau vr’o cursă.Amândoi, aşa de îngrijoraţi şi examinând în acord termenii problemei.
Eu: Cum să scap din cleşte? Dă-mi un angajament, altul decât cele date de mine.
Mi-au acceptat tot ce priveşte fondul, cer să conced asupra formei: primirea demnităţii în formele legale, ca adv(ersar) al Reg(elui), ca membru al P.N.Ţ., cu dreptul de a explica.
El: Nu am alt argument. Situaţia e grea; nu văd cum ai putea refuza; trebue să
15

accepţi; la urma urmei, s’o încercăm şi p’asta. Îi spui că merg la Popovici şi că voiu telefona lui Maniu să vină la Bucureşti.

Popovici

Îi spun întocmai. Îi spun şi ce-am vorbit cu Lupu.
Popovici (…) Să accept, să cer şi guvernul. El lui Maniu i-a spus mai multe. I-a spus şi ce-a vorbit lui Urdărianu despre el, despre Maniu (în chestia L.) Îl cheamă pe M(aniu) la telefon răspunde R(emulus) Boilă că e bolnav acolo şi nu poate veni la telefon. Telefonez lui Penescu să meargă la Cluj cu o scrisoare a mea: nu poate.Pop(ovici) propune pe Livianu, nu primesc- ci mă decid să merg eu. Îl rog şi pe el. Era invitat la o masă la o Legaţie. Renunţă, primeşte. Telefonez şi lui Lupu: nu poate. Plecăm amândoi.
Dimineaţa, în tren, mai reexaminăm situaţia.

La Maniu.

Îl găsim în pat, cu Dr Lupu, congestie pulmonară, de 7-8 zile, formă uşoară. Bucuros că ne vede şi că am venit să ne consultăm.
Îi spun amănunţit cele petrecute, întocmai. Îi spun că având timp sufucient îl vom lăsa să reflecteze înainte de a ne da un răspuns definittiv.
Îndată ce termin eu, el priveşte zâmbind pe Popovici, ştiind ce are să spună, după discuţia pe care o avuseserăm.
Popovici, râzând: Spui tu, ori spui eu?
Eu: Spune tu.
Pop(ovici): Eu lui Mih(alache) nu i-am spus tot ce ţi-am spus ţie. Ce-am făcut până acum? (Şi face un scurt proces al svârcolirilor noastre). Mih(alache) nu poate refuza. Că trebue să fie sit(uaţia) gravă, desigur; că i se poate întinde o cursă, se poate; dar când i se acceptă tot şi i se cere o concesie de ordin formal, cum ar putea refuza?
Cred că se deschid posibilităţi noi: eu propun să cerem şi guvernul şi în tot cazul libertatea de a ne organiza.
Eu intervin: eu nu pun o chestie de guvern ca să spună că de asta am refuzat, că nu ne-am înţeles la târgueli; şi nu pot cere ce nu ce nu pot analiza; cum o să ne organizăm noi acum fără să nu se organizeze şi ceilalţi? Cum aş putea să cer eu asta, când războiul bate la uşă?
Asta o facem dacă o putem, cum am făcut şi până acum, poate şi mai mult ceva. Eu am prevenit că rămân membru al P.N.Ţ., aşa cum e el, cu Maniu. Eu cer şi lor, ceea ce am cerut şi lui Lupu, să mi se dea argumente noi, pe lângă al meu – dar nici:”nu vreau” – căci atunci trebue sau să fac revoluţie( care se poate gândi la aşa ceva, azi?) sau să mă retrag definitiv.
„Nici nu cred” - căci regelui nu-i poţi opune proces de intenţie şi nu poţi lua nici o precauţie ca să nu fii tras pe sfoară. Regelui nu-i pot opune altă bază de arg(umente), decât „nu pot” – arată-mi de ce nu pot.
Eu am adus argumentele mele, au fost acceptate în bloc. Câteva mici concesii formale. Daţi-mi argumente temeinice în plus.

Maniu. (De la început a vorbit în sensul în care pe urmă, la despărţire, a rezumat ca mai jos).

Regele e inteligent. Ţi-a întins o cursă. D(umi)tale întâi, indirect şi nouă. Trebue să fie la mare strâmtoare. Eşti pus să faci un salt mortal. Toate probabilităţile

– 80%- Simt că-ţi frângi gâtul; dar se poate să şi scapi. Sunt desavantaje - sunt şi avantaje. Desavantajele sunt mai ales şi d’ocamdate toate, pentru Dta, dar pot fi şi avantaje, pentru Ţară şi p(entru) partid.
Eu, pentru motivele mele (pe care
le ştiţi) n’aş primi.
Ca urmare, n’aş putea să zic primeşte Dta că eu nu primesc. Dar, recunosc, argument nou la ce ai spus nu văd ce s’ar adăoga; şi nu văd cum în situaţia dată ai putea refuza. Acceptă şi vom vedea ce va ieşi.

XXX

Am insistat încă odată: ce argument
în plus – şi nu mi s’a dat.

XXX

16

Am formulat verbal cum aş intenţiona să redactez scrisoarea. Popovici a adăogat: dacă deci nu poate fi vorba de refuzat, atunci să facem un lucru plin: să dai d’ta un răspuns scris, ca să vadă toţi prietenii că suntem de accord şi să ne secundeze cu moralul ridicat. Maniu a acceptat îndată,
Popovici a spus: după ce ne despărţim acum, tre(bue) să formulezi în scris şi opinia ta şi cum crezi că ar putea fi textele scrisorilor. A primit.
Cele câteva ore ce am stat de dimineaţa (9-1 şi 3-6) s’au învârtit discuţiile în jurul celor de mai sus- Madgearu-situaţia externă-situaţia int(ernă) etc.
Am luat masa la Boilă (Maniu
servit în pat).
Între 6-71/2 ceaiu la (...), cu Valer Moldovan, Emil Haţeganu, Nemeş, fost senator.......(T...şan?), Zaharia Boilă.
Popovici exp(lică), dle.
Eu: Din consid(erente) de deferenţe nu pot spune încă precis de ce am venit. Va spune Dl Maniu poimâine. Veţi şti însă. Regimul e condamnat, n’are (…). Stăm pe poziţia noastră, ca ideologie şi partid, cu fruntaşii solidari, şi ceva pol(itică) externă – în special întreita presiune sub care se află România şi punctul nevralgic, petrolul, factor decisiv în războiu.
Cu privire la adeziunea lui, motivarea se vede din anexa la acesta [scrisă de M(aniu)]./Consilieratul R(egelui) nefiind nici un oficiu public şi nici un serviciu politic, ci numai o distincţie personală cum ar fi un ordin sau o decoraţie, el nu obligă la altceva etc, etc,
-vezi anexele/.
Popovici a obiectat că: este un serviciu politic, că n’are rost să spui că nu este -că trebue reţinut doar ce e pozitiv etc.- la care M(aniu) a convenit.
Cu privire la proectul de scrisoare al meu, am observat că corepunde cu fondul formulat v erbal de mine: că are ceva mai puţin: atitudinea mea faţă de regim neschimbată
(pe care eu voiu introduce – lucru care l-a bucurat) dar că nu mă leg să trec prin cenzură cuvântul Partid naţ(ional) ţărănesc care, formal, contrazice un text precis de lege.
El a zis: Să încerc.
L-am prevenit că am convenit cu Urd(ărianu), că, pentru a evita dificultăţi la cenzură, îi voiu arăta textul înainte de a-l trimite la gazete.

xxx

Maniu a convenit cu Popovici că a doua zi, câte trei (Popovici, Lupu şi cu mine) să dăm forma ce vom găsi noi cu cale, fondului celor două scrisori, aşa ca

xxx

La reîntoarcere, Maniu ne-a cetit ce a scris el. Este parafrazarea celor dela început ( mai punea el o hipoteză pe care n’am reţinut-o şi la care el n’a revenit de loc – nici nu se ţinea pe picioare).

xxx

fondul să rămână nealterat, iar forma aşa
ca să poată trece la cenzură. Aşa ne-am
despărţit seara la 73/4 p.m.
17

Mărturisiri din întuneric(7)

Gheorghe Bâgu

În primele zile la Văcăreşti am simpatizat şi studiat pe Paul Cojocaru, şeful camerei noastre. L-am simpatizat şi admirat la început. Am aflat mai târziu că a fost prefectul poliţiei legionare Prahova şi că, alături de Horia Sima, a condus actul mişelesc, fără precedent, urât de toţi oamenii: asasinarea lui Nicolae Iorga. Aflând aceasta n-am mai avut ochi să-l văd. Părea un om corect, tăcut, indiferent şi rece. Dar totuşi, dacă-l cântăreai bine, ghiceai la el un amestec de perfidie, răutate, murdărie şi servilism.
Savantul Nicolae Iorga avusese o contribuţie însemnată la decapitarea Mişcării Legionare, dar aceasta a făcut-o fiind convins că luptă pentru a scăpa ţara de un dezastru, de la catastrofă. Nenorocirea prevăzută de Nicolae Iorga nu a întârziat mult, nici măcar două luni după moartea sa, şi legionarii au declanşat rebeliunea, acea pată cenuşie pe istoria patriei noastre.
Tot la Văcăreşti am cunoscut şi pe un fost şef de gară, Stănescu Nicolae căruia toţi îi ziceau nea Nicu, un om bun şi foarte manierat. Înalt cu faţa prelungă, cu gura frumos arcuită, plin de veselie, amabil şi înzestrat cu o memorie rară. Timp de 8 zile ne-a povestit romanul „Suflet japonez”.
Tot aici am întâlnit un librar din Ploieşti, pe nume Ţenea, un tânăr mic de statură, uscăţiv şi fricos care în fiecare seară ne recita una sau două poezii din Eminescu. A recitat toate „Scrisorile” şi
„Luceafărul”. Profesorul Petrovici a remarcat la acest tânăr o memorie rar întâlnită.
Tot atunci a fost repartizat în celula noastră un alt deţinut, un om înalt, ciolănos, în vârstă de vreo 40 de ani şi gălbejit de puşcărie. Se uita speriat şi nu-i venea să creadă că a ajuns aici. I se părea că va rămâne cu noi doar câteva zile, însă când a înţeles că acesta îi este noul domiciliu s-a îngrozit. Mai târziu am aflat că se numeşte Dumitriu şi că este fiul fostului director general al penitenciarelor din ţara noastră, că nu este căsătorit şi că este morfinoman şi un fumător pasionat. Nu reuşea să se acomodeze şi să suporte duhoarea celulei. Stătea agăţat de geam zi şi noapte, ca un liliac. Într-o noapte, santinela din post, văzându-l agăţat de geam, a bănuit că vrea să fugă şi a tras, însă nu l-a nimerit. Popovici, a fost un plutonier de jandarmi care dormea lângă geam, în ultimul pat, adică la „etajul IV”, era să fie împuşcat, motiv pentru care l-a luat la bătaie pe bietul Dumitriu. Acesta plângea, urla, se scuza şi cerea ajutor şi îndurare, dar toţi se prefăceau că dorm, iar Popovici îl bătea mai departe.
- Din cauza ta, să-mi rămână copiii fără tată! L-a bătut şi l-a obligat să doarmă pe tinetă:
- Tată-tu a fost directorul puşcăriilor, tu ştiai cum dorm deţinuţii? Ai ştiut? Dormi pe tinetă! Pe tinetă, idiotule!
Dumitriu îşi dorea moartea dar aceasta a întârziat aproape doi ani. Când a venit, se afla la Canal, după ce se lăsase de tutun, de morfină şi după ce devenise un om acceptabil, sociabil şi apreciat de toţi. Ce căuta generalul Mociulski la închisoare
18

era greu de ghicit: un general, popular şi patriot care pentru meritele sale a fost decorat cu cea mai înaltă decoraţie sovietică. El era acum închis?! Mociulski, în fiecare dimineaţă comanda exerciţiile de gimnastică. La acestea participau puţini deţinuţi. Toţi erau plăpânzi şi prea dezbrăcaţi ca să le mai ardă şi de gimnastică. Totuşi, generalul îşi făcea în mod consecvent programul cu câţiva deţinuţi. Era un om robust, de statură mijlocie, cu o faţă roşcovană, crispată şi brăzdată adânc, cu privirea pătrunzătoare şi permanent agitat. Hotărât şi sincer, dispreţuia lipsa de modestie, de demnitate precum şi linguşirea. Mulţi deţinuţi de la Văcăreşti îi fuseseră subalterni: unii ca ofiţeri superiori comandaţi de regimente, de batalioane sau companii, iar alţii ca subofiţeri sau simpli soldaţi. Am întâlnit aici oameni care-l admirau şi-l adorau, iar alţii care-l înjurau şi-l blestemau.
Un fost ostaş de-al său, pe nume
Caras, originar din Iaşi spunea:
- Priviţi-l, pe front se purta ca un zbir, ca un călău. După fiecare luptă inspecta linia de bătaie şi pe cel care era mort cu faţa la inamic îl decora post- mortem iar pe cel cu faţa spre adăposturile noastre îl lovea cu piciorul, zicea că este un trădător.
Câte poveşti şi câte legende se ţeseau în jurul lui ... Le cunoştea şi era atât de obişnuit cu insultele şi cu laudele încât la toate rămânea rece şi-şi vedea de necazurile sale şi de înviorarea de dimineaţă.
În legătură cu aceasta, el ne povestea că Napoleon, văzând odată mulţimea care se îmbulzea să-l ovaţioneze cu „Trăiască Împăratul”, a spus că această mulţime la fel s-ar fi îmbulzit şi dacă l-ar fi văzut dus la eşafod.
Dar să revenim la Caras. Acesta de câte ori avea ocazia îl înjura şi-l insulta pe Mociulski, mai târziu am aflat cine este Caras. Fusese judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru crime de război. El mărturisea cu mult calm şi fără remuşcări că, din ordin, a împuşcat mai mulţi prizonieri. Cine ţi-a spus să-i ucizi?
Cine ţi-a dat ordin? Şi cum te-a găsit tocmai pe tine, „îngeraş nevinovat”?
- Mi-a ordonat să omor, unul ca
acesta cu gimnastica.
- Dar încă o dată, cum te-a
găsit tocmai pe tine?
- Nu ştiu. Adevărul este că am executat ordinul şi acum zac în puşcărie.
Toţi, sau aproape toţi, îi dispreţuiam pe cei care se oferiseră să omoare oameni lipsiţi de apărare, să comită crime, să ucidă oameni nevinovaţi.
Ceea ce era aproape de nesuportat la Văcăreşti era mâncarea. Aici eram pedepsiţi prin înfometare. Dimineaţa nu mâncam. La prânz se servea fasole, iar seara tot fasole. O fasole neagră, amestecată cu nisip şi pietricele, care era luată cu lopata din vagon, aruncată într-o roabă şi din roabă în cazan, la fiert. Zeama era murdară şi cu multe boabe nefierte. Vai de cel ce rămânea să-i primească porţia la urmă pentru că primea mai mult gunoi decât fasole. Eram flămânzi, noaptea visam mâncare, iar ziua orice discuţie aluneca spre hrană şi mese pe săturate. Unii povesteau că la ei acasă mâncau toată vara pui gătit la grătar, servit cu mujdei de usturoi, alţii din contră, vorbeau de fasole păstăi prăjite în ulei de dovleac şi servită tot cu mujdei de usturoi, alţii îşi aminteau de friptură de curcan cu mujdei de usturoi, alţii de cartofi cu usturoi şi tot aşa mâncăruri picante şi toate cu usturoi, până se ridica cineva şi poruncea să se schimbe subiectul.
- Toată ziua nu faceţi decât să discutaţi despre mâncare cu usturoi.
Dar nici un alt subiect nu dura prea mult că din nou ne întorceam la mâncare. Lipsa hranei şi a tutunului lăsau urme adânci în fizicul şi sufletele noastre.
Noaptea mă cuprindea şi dorul de casă, de familie, de logodnică, un dor ce- mi rupea inima. De multe ori, când ceilalţi dormeau, mă trezeam plângând! Într-o seară, după ora închiderii, am auzit pe culoar o comandă scurtă şi puternică:
- Toţi cei de la celula 59 îşi fac bagajele şi aşteaptă. Celulele 60 şi 61 se pregătesc de plecare. Am auzit apoi
19

zgomote surde, zăvoarele şi lacătele de la
59 deschizându-se.
- Ieşiţi câte cinci! Ţineţi aproape! Nu vorbiţi! Gura, bandiţilor! Treceţi pe lângă biserică ... se auzeau poruncile gardienilor.
Venea rândul nostru, al celor de la
60. La început ne-am bucurat mult. Unii ziceau: „Cine ştie ce s-a întâmplat afară, cine ştie ... poate ne pun în libertate” ... şi aruncau de bucurie căciulile şi bonetele în sus.
Celula noastră fusese în acea zi la supliment, astfel încât fiecare avea câte o rezervă de fasole. La supliment ne venea rândul cam o dată pe lună şi atunci era o zi fericită pentru noi. Eu nu aveam unde să- mi pun prisosul de fasole şi atunci l-am pus într-un lighean spart, găsit prin curte. L-am peticit cu nişte cârpe şi am pus în el mâncarea. Mă gândeam că dacă, prin absurd, ne vor pune în libertate, să plec sătul ...
Începusem să mă bucur şi eu şi să cred că vom fi eliberaţi. Dar iată că Paul Cojocaru, şeful camerei, veteran în puşcărie, care executase o condamnare pe timpul lui Carol al II-lea, o alta pe timpul lui Antonescu şi a treia, acum, a strigat să facem linişte pentru că vrea să ne spună ceva foarte important:
- Măi fraţilor, pe timpul lui Carol al II-lea eram în închisoarea din Râmnicul Sărat şi tot ca acum, după ora stingerii au venit gardienii şi i-au ridicat pe cei mai mulţi dintre noi. La început am crezut că vor să-i pună în libertate, dar în aceeaşi noapte am aflat că au fost împuşcaţi. Fraţilor, legea penitenciarelor nu permite nimănui să deschidă porţile după ora stingerii, adică după ce s-a făcut numărătoarea şi închiderea. Aţi înţeles? Uşile se deschid noaptea numai atunci când urmează să se execute o condamnare la moarte.
S-a lăsat tăcerea în celulă şi frica morţii a pus stăpânire pe noi. Ne-a cuprins o panică cruntă, o teamă amară, de nedescris. Era o atmosferă de mormânt. Nu ne mai gândeam la nimeni şi la nimic, ci numai la faptul că vom fi împuşcaţi. Toţi tăceam şi ne priveam cu compătimire, frică
şi groază. Eu nu mă mai regăseam. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine şi gândurile îmi zburau razna.
Nenorocirea era atât de mare încât nu
suportam nici un fel de resemnări:
„În noaptea mea înviforată, Drumeţ îndrăgostit de soare Am fost o harfă atârnată
De-o straşină de închisoare.”
(O. Goga)
În sfârşit, s-a deschis uşa.
- Luaţi câte cinci! Luaţi câte cinci! Lăsaţi tot ce este al închisorii! Ţineţi aproape! Înainte marş!
Am ieşit în ger, escortaţi prin întuneric, de o armată de gardieni. Zăpada scârţâia sub picioare iar cerul era plin de stele. Încercam să-mi fac curaj, spunându-mi că nu-s singur, că sunt alături de colegii mei, de acei nenorociţi, cu care am împărţit necazurile ... Dezbrăcaţi şi flămânzi, împovăraţi de gânduri şi terorizaţi de frica morţii, nu mai simţeam frigul şi nici înjurăturile gardienilor nu le mai auzeam. Ne strecuram pe sub zidurile mănăstirii Văcăreşti şi înaintam spre groapa comună .
Poeţii Văcăreşti, buni patrioţi şi umanişti modeşti, altruişti sentimentali, iubitori de neam şi de ţară, şi-ar fi putut închipui că sfântul lăcaş, ridicat de ei pentru închinăciune şi mântuire, va deveni o închisoare de tortură, o şcoală a urii şi a egoismului?
În şosea ne aştepta o dubă, în care ne- au înghesuit ca pe sardele.
După o oră de drum maşina s-a oprit.
Am coborât şi din nou am auzit comanda:
„Numărătoarea!” În timp ce eram număraţi, am zărit prin întuneric că ne aflam în faţa unui zid roşu de cărămidă, cu o poartă mare, deasupra căreia era scris:
„Fortul nr. 13, Jilava. Pe loc m-am luminat. Fuseserăm transferaţi de la închisoarea Văcăreşti la închisoarea Jilava şi am reflectat optimist: „Este foarte greu de presupus că pot fi împuşcaţi atâţia oameni deodată ... Numai Stalin ar fi fost în stare de aşa ceva”.
20

Din istoricul cartofiliei botoşănene(2)

Mihai Cornaci

Bogata şi diversificata colecţie a acestui „pionier” al cartofiliei botoşănene a rămas fiului său, EUGEN BRAHA (n.
1908), recunoscut filatelist şi cartofilist, pentru început membru al cercului filatelic militar şi, mai târziu printre fondatorii filateliei botoşănene organizate.

Fig. 8. Copie după original din colecţiile

C. Beda-Bucureşti şi C. Luţuc-Iaşi

După apariţia primelor litografii (cunoscute) botoşănene (fig. 8) în 1898, încep să producă cărţi poştale ilustrate tipografiile locale din Botoşani şi Dorohoi (Librăria şi tipografia „SAIDMAN” 1901; I.L. BERCOVICI; I. REINHORN; DAVID SEGAL; „MUNCA” (1924), C. SCHWARTZ; „LUMINA” F.S. DAVIDESCU; „VIITORUL ” (1919); I.M. BLAUSTEIN; „EMINESCU” (1894); SEGAL&MARCU; „MODERNĂ”(1903) A.M. IULIUS (1903); „MODERNĂ” Z. SCHWARTZ).
Marea diversitate a cărţilor poştale ilustrate din editurile şi tipografiile locale, precum şi cele aprovizionate de la alte edituri cu renume din regat, au început să fie foarte căutate13, atât pentru corespondenţă cât şi pentru colecţii, fiind comercializate şi prin cele două anticariate.
În numărul 31 al publicaţiei „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” din 10 iulie 1935, sub titlu îndemn „COLECŢIONAŢI CĂRŢI POŞTALE ILUSTRATE!” botoşăneanul M. BARAS (str. Miclescu nr. 1 bis) preciza:
„S-a dovedit până acum de sute şi chiar de mii de ori, folosul ştiinţific, educativ şi documentar al colecţionării de mărci poştale. E drept, se pot învăţa multe colecţionând mărci, dar mai multe colecţionând cărţi poştale. Marca reprezintă o vedere minusculă, pe care trebuie s-o cercetezi cu lupa pentru a descifra ceea ce reprezintă, pe când la o carte poştală ilustrată vederea e mare, clară şi frumos executată.”

Fig. 9. Anunţul Librăriei

„COOPERATIVA ROMÂNĂ” prin „GAZETA BOTOŞANILOR” (1907), care vindea şi cărţi poştale ilustrate.

Mai mult, M. BARAS îşi sfătuieşte cititorii să colecţioneze T.C.V.-uri care şi în
21

accepţiunea sa sunt mai valoroase decât francate obişnuit pe vers-oul cărţii poştale ilustrate.
Acest articol (cât şi altele, publicate în „Ziarul ştiinţelor”) au entuziasmat cititorii, care în număr mare au cerut lămuriri de la revistă.
Ca urmare, în numărul
36/03.09.1935, în aceiaşi publicaţie, apărea articolul „Cum se colecţionează cărţi poştale ilustrate. Un răspuns pentru toţi.”
În 1938 apărea în „Revista Societăţii Filatelice Române” nr. 8-9, articolul „Colecţionarea de cărţi poştale ilustrate” semnat de EMILIAN COSTESCU14, unde autorul îşi exprimă sugestiile şi normele privind întocmirea unei colecţii cartofile, asemănătoare cu cele
prezentate de M.BARAS mai înainte.
Aşa se colecţionau cărţile poştale ilustrate acum 70 de ani, cu satisfacţia că normele propuse de botoşăneanul M. Baras, au fost acceptate şi urmate de majoritatea colecţionarilor, păstrând în „comorile” lor renumitele T.C.V.-uri, cărţi poştale ilustrate create de renumiţi ilustratori sau de neîntrecuţi editori. Până la urmă, practica a demonstrat că cele mai căutate cărţi poştale ilustrate sunt cele cu imagini din localitatea unde s-a născut sau a trăit colecţionarul.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial până prin anii ’70, nu a fost favorabilă nici cartofiliei botoşănene, aceasta cunoscând o stagnare impusă atât de unele restricţii15 ale regimului politic cât şi de greutăţile economice prin care a trecut ţara.
expoziţie, m-a determinat ca în viitoarele mele preocupări filatelice să-mi propun a acorda o mai mare importanţă, în general, istoriei poştale şi, în special, cartofiliei.
Cu toate că această colecţie expusă în vitrine închise, după criterii preferenţiale autorului, nu respecta cerinţele tehnice şi de prezentare ale unui exponat cartofil (de azi), se poate afirma că distinsul colecţionar şi cercetător mai sus menţionat, a întocmit primul exponat topografic al localităţii. Frumuseţea pieselor, cât şi regăsirea în plăcutul ambient de „patriotism local”, m-a determinat ca în perioada anilor ce au urmat, să achiziţionez toate „vederile” găsite editate pentru localitatea noastră, pe care le-am organizat în exponatul cartofil sub titlul
„BOTOŞANI, ORAŞUL MEU DRAG”.

Câţiva ani mai târziu, de colecţionarea cărţilor poştale ilustrate editate pentru localităţile din judeţul Botoşani, s-a preocupat ing. GHEORGHE LUŢUC, reuşind să întocmească exponate cartofile separate pentru oraşele Botoşani şi Dorohoi17, respectând actualele cerinţe ale cartofiliei expoziţionale.
În anul 1980 am cunoscut pe d-l. învăţător ŞTEFAN CIUBOTARU, organizatorul primei expoziţii de cărţi poştale ilustrate editate pentru oraşul Botoşani, moment inclus în cadrul manifestărilor culturale organizate de Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”.
Deşi nu eram străin de acest domeniu, frumuseţea şi importanţa cărţilor poştale ilustrate prezentate în această

Fig. 10

22

Aceste exponate, expuse cu diferite ocazii în ţară şi în localitate, au stârnit interesul multor persoane avizate, cât şi a unor colecţionari de azi, membri ai
„Grupării Cartofile” din cadrul A.F. Botoşani.
Mai mult, cu ocazia primei
expoziţii cartofile organizată la Botoşani,
„MOLDOCART” 98 (24-26 iulie), împreună cu distinsul profesor Ştefan Nicolau şi ing. Coriolan Chiricheş, au editat primul album ilustrat color „BOTOŞANII DE ALTĂDATĂ” (fig. 10).
La capitolul „Ilustratele judeţului Botoşani”, satisfacţia deplină a muncii şi cercetării, aparţine domnului col.dr. GICĂ MARIŢANU, atât sub aspectul cantitativ (~
200 poziţii diferite), cât şi al dispunerii pieselor, urmare a variantelor şi clişeelor (pentru acelaşi obiectiv).
Exponatul său, organizat sub titlul
„BOTOŞANI – RESTITUIRI IMAGISTICE” a fost expus de mai multe ori în expoziţiile specializate din ţară şi în localitate, constituind vârful de atenţie pentru vizitatori şi, mai ales, pentru specialişti (muzeografi, arhivişti, istorici, colecţionari).
Acest exponat, alături de alte piese din celelalte colecţii botoşănene, va constitui suportul de bază al documentării, în vederea editării viitoarei posibile lucrări18, care să includă totalitatea pieselor cunoscute.
Un alt nume de marcă al cartofiliei botoşănene contemporane, este acela al prof. ŞTEFAN NICOLAU. Un timp, împreună cu ec. M.S. URIGIUC, a fost iniţiatorul şi sfătuitorul actualilor pasionaţi, membri ai grupei cartofile din cadrul A.F. Botoşani, îndrumător în întocmirea exponatelor de diverse genuri, organizator al expoziţiilor de la Botoşani, membru în componenţa diferitelor jurii de specialitate din ţară,
participant activ la mai multe expoziţii
mondiale sau balcanice.

Fig. 11. Cartofilişti botoşăneni participanţi la Simpozionul Naţional de Cartofilie, Ediţia a VIII- a, Piatra Neamţ, sept. ,2001

Exponatul său de bază „SĂ RÂDEM CU CĂRŢI POŞTALE ILUSTRATE” (probabil unicat pe plan naţional), a reuşit să impresioneze plăcut publicul şi juriile în mai multe expoziţii locale şi din ţară, dar şi meditarea acestora privind existenţa pe anumite trasee socio-economico-politice incluse de istoria modernă şi contemporană.
„Noua generaţie” de cartofilie botoşăneană are legitimaţi pe: CORIOLAN CHIRICHEŞ19, NICOLAE IOSUB, MIHAI CIMPOI, ANDREI MARIŢANU, IOAN SIMINICIANA, ALINA CHIRICHEŞ,
BOGDAN CORNACI, VIORICA HRUSTOVICI, DUMITRU BĂRDIŢĂ, GHEORGHE BOCAN, GHEORGHE CIOTINĂ care şi-au întocmit exponate competente, fiind incluse în circuitul naţional al expoziţiilor cartofile sau cu clase de specialitate.
Nu de puţine ori, exigenţele unor jurii exigente au apreciat în mod pozitiv pasiunea şi strădania cartofiliştilor botoşăneni, rodul muncii lor fiind segment al cartofiliei româneşti, afirmată ca incontestabilă latură de documentare istorică pentru prezent şi generaţiilor viitoare.20
.
23

NOTE

13. Ştefan Nicolau, „Filatelie botoşăneană”, p.96-98.

14. Constantin Prisecaru, „Colecţionarul” nr. 2/2001, p.10-11. A se vedea „Colecţionarul” nr. 4/2000

„Promotorii cartofiliei româneşti”.

15. Dacă deţineai în colecţie cărţi poştale ilustrate cu membrii familiei regale sau lideri ai unor partide politice,

erai considerat oponent al regimului comunist, iar cei în cauză suportau consecinţele cunoscute.

16. Colecţia (~96 buc.) a fost achiziţionată de Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale.

17. Din câte se cunosc, pentru prima dată un exponat cartofil a constituit bază de documentare în susţinerea examenului de licenţă (Gabriela R. Luţuc).

18. S-au editat monografii cartofile, pe localităţi şi zone geografice (Tg. Jiu, Iaşi, Piatra Neamţ, Câmpulung

Muscel, Alba Iulia, Bârlad). Când rezultatele muncii cartofile vor fi puse în album pentru fiecare localitate din ţară, se va putea gândi a îndrăzni o lucrare cu posibilul titlu „EMISIUNI DE CĂRŢI POŞTALE ILUSTRATE ROMÂNEŞTI”.

19. Născut în Suceava. Prin pasiune, perseverenţă şi multă muncă, a colecţionat cel mai complet „tezaur” (cunoscut) de cărţi poştale ilustrate pentru toate oraşele actualului judeţ Suceava. Piesele din colecţia sa stau bază de documentare ilustrată autorilor de monografii ale unor localităţi din acest judeţ.

20. Acest lucru este explicabil şi prin reuşita cristalizării unor forme organizatorice în ultimii 15 ani. În 1994, prin ample şi diverse manifestări, s-a sărbătorit la Piatra Neamţ, centenarul cărţii poştale ilustrate româneşti, în 1996 Congresul F.F.R. a oficializat Comisia de cartofilie, iar la Bucureşti a fost înfiinţat CARTO – CLUBUL.

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (20)

.

Lăcaşurile de cult din Botoşani. Trei ctitorii domneşti, prezentate în toate lucrările de sinteză privind istoria arhitecturii româneşti, se află la Botoşani.

Biserica Sf. Nicolae din Popăuţi a fost ridicată de Ştefan cel Mare în 149613, probabil în cadrul unei curţi domneşti mai vechi14, apărută şi aceasta lângă o aşezare medievală închegată în sec. al XIII-lea, care prezintă continuitate de locuire până în sec. al XVIII-lea15.
Biserica aparţine tipului trilobat cu pronaos supralărgit (fig. 18), întâlnit în epoca lui Ştefan cel Mare la bisericile Sf. Nicolae din Dorohoi, Sf. Nicolae din Iaşi, Vaslui, Precista din Bacău şi Tazlău. Absida altarului, semicirculară în interior şi poligonală în exterior, este acoperită cu o o semicalotă, mărginită spre est de un arc

dr. Eugenia Greceanu

dublou, ale cărui împingeri sunt preluate la exterior de contraforturiroscomidia şi diaconiconul sunt amenajate în grosimea zidurilor. Turla naosului se ridică pe structura specific moldovenească a arcelor piezişe, înscrise într-un tambur rezemat la rândul lui – prin intermediul pandantivilor – pe cele două perechi de arce dublouri care asigură trecerea de la planul dreptunghiular al naosului la traveea pătrată destinată turlei. Aceasta din urmă prezintă la exterior dubla bază stelată, cu opt colţuri, care urmăreşte restrângerea diametrului obţinută prin arcele piezişe. Pronaosul este acoperit cu o calotă de pandantivi, al cărei intrados este decorat cu nervuri ceramice dispuse în schema bolţii gotice în formă de stea (Sterngewölbe).
Arhitectura bisericii vădeşte prelucrarea originală, în forme specific
24


moldoveneşti, a influenţelor Răsăritului şi Apusului; dezvoltarea în înălţime a structurii trilobate, de filiaţie athonit – sârbească, precum şi modenatura chenarelor de piatră de la ferestre şi uşi, reflectă afinităţi cu goticul din Transilvania; decoraţia paramentului îmbină discurile ceramice şi ocniţele – folosite atât de variat în aria influenţată de Bizanţ a Dunării de Jos16 – cu firidele înalte, încununate prin arcuri duble, care accentuează verticalitatea absidelor; aceste firide se înrudesc cu decorul arcaturilor duble, de factură romanică, întâlnit în Transilvania veacului al XIII-lea.
Turnul – clopotniţă are forma unei prisme cu baza pătrată; originalitatea siluetei sale rezultă din teşirea muchiilor treimei mijlocii (fig. 19), tranziţia la planul pătrat făcându-se la ambele extremităţi ale feţelor teşite prin volume cu forma unor jumătăţi de piramidă, secţionate pe diagonală. Influenţa
gotică este sensibilă atât în forma de arc frânt adoptată pentru o parte din goluri, cât şi în sculptura cu motive animaliere (broaşte şi şopârlă), care poate fi văzută pe suprafaţa unuia dintre corpurile piramidale cu rol de consolă a ultimului nivel. Aceste sculpturi amintesc decorul similar întâlnit în corul bisericii germane din Sebeş (faza 1360-
1382), atribuit şcolii lui Peter Parler17.

Ansamblu monastic, care a inclus şi părţi din vechea curte (vezi la capitolul I menţiunea înnoirii în 1752 a clădirii surpate) nu se mai păstrează astăzi, o sarcină a cercetărilor viitoare fiind şi identificarea unor fragmente ale vechilor case şi chilii care ar putea fi înglobate în cele două clădiri din imediata apropiere a bisericii: casa- muzeu şi spitalul. Incinta mănăstirii, care putea adăposti în 1768 un mare de târgoveţi18, s-a ruinat şi a fost reîmpărţită la secularizarea din 1864. În 1882, în clădirile de pe latura de sud s-a instalat spitalul militar al Diviziei a 8-a19, beneficiar care nu se schimbase în 1938, când Nicolae Iorga scria: „E absolut necesar ca solidele case
25


vecine să înceteze a fi o casarmă, închinându-le unui nobil scop cultural”20. funcţia de spital se menţine şi astăzi; executarea unei centrale termice a introdus o notă discordantă în silueta ansamblului, întrucât coşul masiv intră în concurenţă cu turla naosului. Biserica şi turnul-clopotniţă se păstrează în cadrul unei porţiuni din vechea curte, admirabil întreţinută de către parohie.
Ambele monuumente, ajunse după
1864 aproape în stare de ruină, au fost restaurate cu fonduri de stat. Lucrările la biserică au început în 1897, după prăbuşirea catapetesmei, „care era toată putredă şi mâncată de cari”21, şi au fost întrerupte între
1899 – 1906, împreună cu restaurările întreprinse la Dorohoi şi Sg. Gheorghe din Hîrlău, din cauza crizei financiare din 1899
– 1900. în 1906, Comisiunea Monumentelor Istorice a pus la dispoziţie fonduri pentru protecţia provizorie a celor trei biserici,
„pornite fiind spre stricăciune înainte de vreme” din cauza şantierelor părăsite şi neîngrijite. Turnul – clopotniţă de la Popăuţi, care, în 1907, avea învelitoarea distrusă, a fost restaurat în 190822. În acelaşi an s-au încheiat şi lucrările de restaurare a bisericii, conduse de arhitectul Constantin Băicoianu (care a „restaurat” şi bisericile din Hîrlău şi Dorohoi), iar curtea a fost împrejmuită cu
„uluce de lemn”23. Din păcate, arhitectul
Băicoianu s-a considerat îndreptăţit să
„înfrumuseţeze” opera meşterilor lui Ştefan cel Mare, înlocuind vechiul parament exterior din piatră şi parţial cărămidă (registrul ocniţelor), tencuit subţire şi zugrăvit, pe care se detaşa decorul ceramic
smălţuit24, printr-un nou înveliş de piatră făţuită şi cărămidă aparentă, decorat cu discuri ceramice refăcute în întregime.
În 1976, curtea bisericii Sf. Nicolae este înconjurată spre nord, est şi sud de vastele gospodării cu livezi ale fostului sat Popăuţi; cele mai multe case păstrau vechea arhitectură populară. Către nord-vest se profila zona industrială, cu tendinţă de extindere către Popăuţi. Astăzi acest ansamblu semi-rural, care prelungeşte existenţa unui sat din sec. al XIII-lea şi în cadrul căruia nu s-au efectuat până în prezent cercetări arheologice sistematice, va suporta impactul modernizării Căii Naţionale.
Biserica Sf. Gheorghe. Prima ctitorie botoşăneană a Elenei Rareş a fost ridicată în 1551. Pisania dă ca an al săvârşirii 7049 (=1541)25, dar precizarea construirii în timpul domniei lui Ştefan Rareş (1551 iunie 11 – 1552 septembrie 1) restabileşte datarea corectă. Iată traducerea textului: „Elena, fiica lui despot, doamna răposatului Petru voievod, a zidit acest hram în târgul Botoşanilor, în zilele domnului Io Ştefan voevod şi s-a săvârşit în anul 7059
‹1551› luna lui octombre”26.
26

Arhitectura bisericii vădeşte influenţa ctitoriei lui Ştefan cel Mare de la Popăuţi: acelaşi plan cu pronaos supralărgit, acoperit cu calotă pe pandantivi, însă fără decorul de factură gotică al nervurilor ceramice; naos cu turla descărcată pe arce piezişe; absida altarului cu pastoforii amenajate în grosimea zidului, antrenând apariţia contraforturilor care asigură descărcarea marelui arc dublou de la răsărit; abside semicirculare în interior şi poligonale la exterior (fig. 20). Dar această asemănare implică libera interpretare a modelului ales, fapt de care nu a ţinut seamă restaurarea efectuată în 1911 de Nicolae Ghika-Budeşti.
Fotografia bisericii Sf. Gheorghe înainte de restaurare27 arată că meşterii din veacurile XVI şi XVIII imprimaseră o notă de puternică personalitate construcţiei care continua tradiţia epocii lui Ştefan cel Mare.
Corpul bisericii era dezvoltat în înălţime, renunţându-se la accentuarea în exterior a bazei turlei, care era inclusă în acoperiş (soluţie folosită în 1535 la biserica mănăstirii Coşula).
Volumul turlei prezenta tendinţa către cilindru, prin multiplicarea numărului de laturi al poligonului exterior (20, în loc de cele 12 de la Popăuţi), turla apărând astfel ca o încununare a triconcului înalt, spre deosebire de caracterul de sine stătător al turlei ca bază stelată. Câmpul neted al corpului bisericii, cuprins între cornişă şi registrul ocniţelor, a fost probabil decorat cu discurile smălţuite prezentate ca o certitudine în 190628. Pe faţada de nord se ridica turnul clopotniţă, alipit în 1724 –
172529 după dispariţia clopotniţei de veax XVI, care făcea parte din incintă. În aceeaşi epocă trebuie să fi fost făcută şi învelitoarea turlei naosului, cu forme baroce de o deosebită eleganţă. Turnul de veac XVIII fusese reparat în 1815 şi 186430, la această din urmă dată executându-se şi un decor romantic, cu reflexe romantice şi clasiciste
la nivelele superioare ale turnului, în timp ce cornişa bisericii fusese subliniată prin arcaturi de factură gotică.
Fascinat de strălucirea proaspăt-restauratei biserici de la Popăuţi, arhitectul care avea să aplice mai târziu – în calitate de şef al serviciului tehnic al Comisiunii Monumentelor Istorice – o politică a restaurărilor caracterizată prin prudenţă şi respect pentru aportul succesiv al veacurilor la alcătuirea unui monument istoric – a interpretat toate datele construcţiei care nu corespundeau modelului imaginar drept denaturări ulterioare şi a procedat în consecinţă: zidăria triconcului a fost coborâtă cu doi metri şi s-a executat o bază stelată lipsită de fundamentare ştiinţifică, care a impus şi executarea unor învelitori cu pantă redusă; faţadele au fost îmbrăcate cu un placaj din piatră şi cărămidă aparentă, zidite cu ciment, cu care ocazie poligonul exterior al turlei a fost transformat în cilindru: învelitoarea barocă a turlei a fost înlocuită printr-o învelitoare în formă de piramidă, „... înaltă, spre a se accentua caracterul general al bisericilor din
Moldova”31. Clopotniţa din secol XVIII a fost dărâmată şi înlocuită printr-o copie a clopotniţei de la Popăuţi, amplasată în colţul de nord al curţii.
Cu toate aceste erori, restaurarea din 1911 are meritul de a fi păstrat bisericii Sf. Gheorghe calitatea de dominantă verticală a Târgului Vechi, accentuată chiar prin înălţarea învelitorii turlei. Valoarea istorică a acestui monument – semnul distinctiv al celui mai vechi loc de schimb din cuprinsul oraşului medieval – impune menţinerea nealterată a raporturilor de înălţime pe toată aria Târgului Vechi, precum şi efectuarea unor cercetări arheologice sistematice, orientate către descoperirea incintei originare şi a fronturilor primei pieţe.
27

NOTE

13 M. Berza şi colectiv, Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti,

1958, p.126 – traducerea pisaniei: „Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această întru numele celui între sfinţi părintele nostru arhiereul şi făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004 ‹=1496›, iar al domniei sale anul al patruzecilea curgător, luna septembrie 30”.

14 C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe, p.196.

15 N. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova, p.147, 148, 150, 155, 229-230.

16 George Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, BCMI, XVIII, 1925, Bucureşti, 1926, p.42-47; Grigore Ionescu,

Istoria arhitecturii în România, vol. I, Bucureşti, 1963, p.234-237.

17 Albert Klein, Baugeschichte der evangelischen Kirche în Mühlbach, în „Studien zur Siebenbürgischen

Kunstgeschichte”, Bucureşti, 1976, p.35-43.

18 A. Gorovei, Monografia, p.5.

19 C. Sîrghevici, Forţa armată din garnizoana Botoşani în: Botoşanii în 1932, p.147.

20 N. Iorga, op.cit., p.4.

21 Cultul ortodox în judeţul Botoşani, 1906, p.5.

22 Raport general cu privire la lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice în 1907, BCMI, I, 1908, p.35-36 şi 44,

iar imaginea clopotniţei în ruină apare la p.37, fig.21.

23 Alexandru Lepădatu, Cronica. Din lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice în 1908, BCMI, I, 1908, p.90;

idem, Cronică. Din lucrările Comisiunii Monumentelor istorice, BCMI; I, 1908, p.188; Raport general cu privire la

lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice în 1908, BCMI, I, 1908, p.171.

24 Pentru această afirmaţie, care contravine opiniilor lui George Balş şi Grigore Ionescu, vezi E. Greceanu,

Paramentul medieval în „Monumente istorice şi de artă”, 1975, nr. 1, p.25-40; idem, The medieval wall-facing, în

„Revue romaine d’histoire de l’art”, seria „Beaux - arts”, XIV, 1977, p.49-70 (versiune îmbunătăţită prin înmulţirea exemplelor din Moldova şi Ţara Românească).

25 Vezi fotografia pisaniei la G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea. 1527-1582,

BCNMI, XXI, 1928, p.109, fig. 119. din cauza acestei scrieri greşite, biserica Sf. Gheorghe apare cu data construcţiei

1541 în Cultul ortodox în judeţul Botoşani. 1906, p.6.

26 G. Balş, op.cit., p.106.

27 G. Balş, op.cit., p.106, fig. 115.

28 Cultul ortodox în judeţul Botoşani, 1906. p.6.

29 N. Iorga, Din tesaurul de artă botuşănean, p.8.

30 Cultul ortodox în judeţul Botoşani. 1906, p.7. Textul inscripţiilor din 1815 şi 1864 permite interpretarea refacerii i

ntegrale a clopotniţei, dar nu este pomenită nici o calamitate care ar fi justificat refacerea din temelie, la intervale

atât de apropiate, iar autorii publicaţiei citate prezintă intervenţiile respective cu titlu de reparaţii.

31 N. Ghika-Budeşti, Memoriu asupra lucrărilor de restaurare a bisericii Sf. Gheorghe din Botoşani, BCMI, V,

1912, p.43-44.

Un aşezământ monahal de demult: Mănăstirea Doamnei (6)

dr. Daniel Botezatu

Urmare a unei anaforale domneşti, la 8 aprilie 1828 sunt scoase la mezat, pe trei ani, veniturile celor trei moşii sus-pomenite, cărora li se mai adăugau altele două, din alte ţinuturi, ale aceleiaşi doamne. Cu acest prilej, sunt menţionate condiţiile ce trebuiau respectate de către eventualul arendaş pe parcursul celor trei ani de derulare a contractului, după cum urmează:
28

1. Banii câştiurilor pe fâneţe vor fi daţi de arendaş la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru
„fără prea multă prelungire”;
2. Din păduri se va lua numai lemnul necesar locuitorilor şi moşiei, interzicându-se a se vinde de acolo;
3. Acareturile ce se vor găsi vor fi bine păstrate şi la trecerea celor trei ani vor fi
înapoiate în bună stare;
4. Orice acareturi ce vor fi ridicate în acest timp vor rămâne la sfârşit ale moşiei fără a se da în schimb vreo despăgubire;
5. Banii câştiurilor vor fi daţi la Sfânta Mitropolie. Dacă moşiile vor fi vândute „de veci”, această datorie către Mitropolie o va prelua noul stăpân de veci;
6. Se va veghea ca hotarele moşiilor să nu fie împresurate de nimeni;

7. În aceşti trei ani, arendaşul va stăpâni moşiile nesupărat de nimeni, luând şi

venitul „pe obicei”1.
La 22 iunie 1828, Vornicia de aprozi porunceşte lui Neculai telal-başa să scoată la mezat moşiile Costeşti şi Mănăstirea Doamnei, ale Smarandei Callimachi, pe verso fiind menţionată confirmarea adjudecării vânzării asupra comisului Ilie Berecin2, pentru că la 16 august 1828
Divanul judecătoresc să poruncească posesorilor moşiilor Costeşti, Mănăstirea Doamnei şi Băiceni, proprietatea Smarandei Callimachi, să împlinească banii datoraţi hatmanului Constantin Palade, la care se găseau şi contractele3. La 24 mai 1828, Palade îi trimitea o scrisoare generalului Pahlen, contele rus numit în fruntea celor două Principate, cu rugămintea de a fi scoase la vânzare cele trei moşii de la Botoşani ale prinţesei Smaranda Callimachi, pentru achitarea datoriilor acesteia către hatman, pentru ca şi el să-şi plătească datoriile pe care le avea la vistiernicul Constantin Paşcanu4.
La 7 mai 1828, din Brussa, unde se afla încă în surghiun, principesa Smaragda
Mavrogheni scria în limbile franceză şi română o „protestăluire” adresată Cnejiei Moldovei,

1. Idem, CDXVII/261.

2. Idem, CCCLXXIII/55.

3. Idem, CDLXII/105. De remarcat nerecunoştinţa hatmanului faţă de soţia celui care, domn fiind, îi acordase atâtea scutiri şi privilegii: la 27 august 1814, Palade, pe atunci vel agă, era scutit de domnul Scarlat Callimachi de vamă mare şi cornărit pentru 500 de boi de negoţ pe an, plătind doar opt parale de bou pentru „cutia milelor” (idem, CDLXII/58); la 20 august 1814, acelaşi domn îl împuternicea pe Palade să ia 150.000 de ocă de sare „în drobi din mâgle” (idem, CDLXII/57), pentru ca la 20 ianuarie 1818, hatmanul Palade să primească de la acelaşi domn, socrul său, 20 sălaşe de ţigani domneşti (idem, CDLXII/71).

4. Idem, CCCIV/11.

29

cerând să nu i se înstrăineze trei moşii din ţinutul Botoşani, Mănăstirea Doamnei, Costeşti şi Băiceni, în contul creanţelor pe care ea le avea la ginerele său, hatmanul Constantin Palade. În prijinul cererii sale, fosta doamnă Callimachi (este interesant cum se aminteşte pe sine însăşi şi semnează cu numele ei de fată, Mavrogheni) aduce mai multe argumente.
În primul rând, arată ea, nu este legal ca din zestrea sa să plătească datoriile soţului; mai mult, fostul domn, Ioniţă Sandu Sturdza, mitropolitul Moldovei şi chiar hatmanul Constantin Palade atestă cu propriile semnături, către Sublima Poartă, că aceste cinci pământuri (mai erau altele două, în ţinuturile Suceava şi Tecuci) aparţineau principesei, fiind achitate cu bani din zestrea ei. În al doilea rând, nu i s-a cerut să aducă nici o justificare, nu i s-a acordat nici un termen legal pentru aceasta şi nici nu se poate prezenta personal la tribunal, din cauza exilării sale „ca o sclavă în Asia şi pătimind de opt ani”.
De asemenea, continuă doamna, în obligaţiunile date hatmanului Constantin Palade pentru a asigura creanţa sa către acesta, îi fuseseră zălogite numai cele trei moşii din ţinutul Botoşani, nu şi celelalte două. Cum nu trecuseră cei doi ani după care se prescriau obligaţiunile, principesa îi neagă ginerelui său şi dreptul la cele trei moşii din ţinutul Botoşani invocând, prin citare în latină, legile lui Iustinian!
În final, principesa ameninţă că dacă nu i se va face dreptate va protesta pe lângă împăratul Nicolae I al Rusiei (să nu uităm că în această perioadă Principatele Române se aflau sub ocupaţie şi administraţie militară rusă, sub guvernarea generalului Pahlen); la final, sub textul scris în limba franceză, semnătura doamnei îi arată îndoita sa obârşie domnească: „la Princesse Smaragda Mavrogenÿ, veuve du Prince Charle Callimachÿ”5.
Îgnorând această „protestăluire”, Divanul Judeciei Cneziei Moldovei o anunţă pe
„domniţa” Smaranda Callimachi, la 12 iulie 1829, ca din vânzarea unora dintre moşiile sale, printre care Costeşti, Mănăstirea Doamnei şi Băiceni, să dea datoria ce o are către hatmanul Constantin Palade6.
La 17 iulie 1829, Ştefan Racliş serdar îi scria lui Constantinică <Palade> în legătură cu un muşteriu pentru Mănăstirea Doamnei7. Din acelaşi an este şi o adeverinţă pentru 300 de lei,
„havaetul telalâcului” pentru vânzarea moşiei Băiceni, primiţi de la Constantin Palade8. La 2 mai

5. Porunca se adresa posesorilor acestor moşii (idem, CCCXVI/112).

6. Idem, DCCLXXVIII/7.

7. Idem, DCCLXXII/33.

30

1830, Ştefan vornic îl anunţă pe „luminatul stăpân” Constandinică <Palade> că-i trimite un muşteriu pentru moşia mănăstirii Doamnei, disculpându-se pentru faptul că potenţialul cumpărător, aga Scarlat Miclescu, după ce oferise iniţial 70 de galbeni, n-a vrut apoi să dea decât
60 de galbeni9. O condică alcătuită la 22 iulie 1857 de către arhimandritul Vitalie Lemne, cu
prilejul predării inventarului schitului de călugăriţe Agafton către noua stareţă, arată că în cuprinsul „averii nemişcătoare” a acestuia intra şi moşia Mănăstirii Doamnei10.
Actuala biserică a satului Mănăstirea Doamnei a fost construită, din piatră şi cărămidă, între anii 1910-1911, după dărâmarea celei vechi, la 7 august 190211. O reminescenţă a vechiului lăcaş poate fi pictarea, pe părţile dreaptă şi stângă ale peretelui de la pridvor, a icoanelor Sfântului Pantelimon şi Sfântului Dumitru. Toate actele şi bunurile de preţ ale mănăstirii au fost luate, de-a lungul timpului, până în 1814, de călugării greci de la Rusicon, după un tipic ce se va repeta şi la cealaltă mănăstire grecească de la Botoşani, Sf. Nicolae de la Popăuţi. De la fostul schit se mai păstrau în biserică, în anul 1967, an al restaurării, două icoane vechi, a Mântuitorului
şi a Maicii Domnului.
Din fericire, s-a păstrat o fotografie a vechii biserici, anterioară dărâmării ei12. Se poate observa că schitul avea planul unei basilici de tip romanic-dreptunghiular, adaptată cultului ortodox, cu absidă rectangulară la est. Chiar dacă aceasta nu este construcţia originală, forma ei, care preia probabil forma construcţiei anterioare, ilustrează simbioza dintre construcţiile laice, de tipul caselor ţărăneşti şi cele bisericeşti, ale arhitecturii în lemn. Pe latura vestică a bisericii se afla un turn-clopotniţă, tot din lemn. Trebuie amintită aici şi informaţia primită de la fostul paroh al Popăuţilor, preotul Petre Tănase, originar din satul Mănăstirea Doamnei. Potrivit acestuia, la baza movilei pe care se înalţă actuala biserică, pe locul celei mai vechi, dărâmată la 1902, există o construcţie subterană, o aşa numită casă a cişmelei , care captează un izvor şi care e construită din bucăţi de ceramică şlefuită, colorată în roşu şi verde, aidoma acelora ce împodobesc şi astăzi friza bisericii de la Popăuţi.

8. Idem, DLXXXIX/140

9. Cf. Al. Simionescu, Mănăstirea Agafton din judeţul Botoşani, Botoşani, 1929, p. 31. În această destul de reuşită monografie, iconomul Simionescu arată, pe baze documentare, cum se ajunsese la această situaţie. Astfel, la 25 mai

1830, moşia e cumpărată de stolnicul Iancu Dimitriu, iar acesta o va vinde împreună cu „locul numit Livadă şi heleşteul din Drisleuca” schitului Agafton, pentru frumoasa sumă de 2000 de galbeni (loc. cit.).

10. Potrivit unui istoric al perioadei mai recente a bisericii, istoric afişat pe unul din pereţii pridvorului.

11. Vezi Anexa.

31

Dacă această construcţie a bisericii, aşa cum arăta ea la începutul secolului al XX-lea, a respectat planul vechilor zidiri, evident la o scară mai restrânsă, părerea cercetătorilor ieşeni, Nicolae Grigoraş şi Ioan Caproşu13, că biserica a putut fi ridicată pe locul alteia mai vechi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, are toate şansele să fie conformă realităţii. Ea poate fi pusă în legătură cu acţiunea călugărului sârb Nicodim, din Ţara Românească, de organizare a vieţii monahale, acţiune care a iradiat şi în Moldova, prin ucenici ai acestuia.
O ipoteză care fascinează, dar care e departe de a putea fi probată deocamdată este cea a profesorului botoşănean I. D. Marin14. Acesta afirmă, plecând de la copia slavonă a unui document din 1381, aflat în condica mănăstirii Doamnei, că acest aşezământ este ctitoria Anastasiei, fiica lui Radu I, domnul Ţării Româneşti, căsătorită cu Roman I al Muşatei, ea însăşi fiind sora lui Mircea cel Bătrân. Argumentaţia autorului acestei ipoteze este destul de
convingătoare dar nu se poate verifica.

12. Grigoraş, I Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea, Bucureşti,

1968, p.49.

14 I. D. Marin, O ctitorie a Ţării Româneşti în Moldova din secolul al XIV-lea: Mănăstirea Doamnei de lângă Botoşani, în „Hierasus” Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, VI, 1986, p. 97-111. Pentru o opinie autorizată vezi Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, cap. V, p. 104-139.

32

MVSEVM

Muzeul Dorohoiului(2)

Eduard Setnic şi Paul Şadurschi

După război, Muzeul Dorohoiului renaşte. De această dată, iniţiativa aparţinea profesorului Gheorghe Romândaşu „o plăsmuire de Energie şi Măreţie semeaţă pe fundal de tumult…”, după o formulare recent întrebuinţată. Actul de naştere al acestei unităţi a fost semnat la începutul anului 1950, iniţiativei lui Gheorghe Romândaşu raliindu-i-se Constantin Radinschi şi, ceva mai târziu, Ilie Cerneleanu, colegi de breaslă.
Strada Mare, ”într-o construcţie cu numai două încăperi pentru expoziţia de bază”. În acelaşi deceniu şase al veacului XX, s-au deschis spre vizitare atât Muzeul memorial
„George Enescu” de la Dorohoi cât şi Casa memorială „George Enescu” din Liveni – Vârnav (azi George – Enescu).
La momentul organizării sale de către profesorul Romândaşu, ponderea obiectelor din colecţii era dată de piesele de factură istorico – arheologică, obţinute în urma unor investigaţii de teren şi a unor donaţii de obiecte culese din satele raionul Dorohoi de către elevii celor trei profesori,
„epitropi” ai noului Muzeu dorohoian. Drept urmare, în anul 1953, muzeul înregistra în inventarul său un număr de 975 bunuri culturale încadrabile în domeniile arheologie, istorie, etnografie şi artă. Şase ani mai târziu, muzeul din Dorohoi înregistra în colecţiile sale şi un număr de
148 documente „între ele fiind unele din vremea lui Alexandru Iliaş (1619 – 1632), iar altele îl priveau pe Ion Creangă şi George Enescu” ce au fost predate ulterior arhivelor, situaţie specifică majorităţii muzeelor din ţară.

Gheorghe Romândaşu - fotografie realizată , de către Mircea Puşcaşu, cu prilejul manifestărilor dedicate profesorului la aniversarea vârstei de 100 ani

– Dorohoi, 10 iiunie 2006

Muzeul cuprindea atunci colecţii de istorie-arheologie şi ştiinţe ale naturii, acesta funcţionând pe strada Alexandru Sahia sau
Se înţelege că numărul apreciabil al acestor bunuri culturale deţinute de instituţia dorohoiană se poate explica doar printr-o îndelungată politică de achiziţionare promovată de fondatorii şi diriguitorii muzeului dorohoian, încă de la data înfiinţării acestuia, dacă nu chiar mai de dinainte. În aprecierea acestui eveniment trebuie avută în vedere şi activitatea din anii de „ucenicie” ai profesorului Romândaşu la Fălticeni, unde l-a avut coleg pe Ciurea,
33

fondatorul muzeului de acolo dar şi desele întâlniri pe care le-a avut în anii 1949 – 1950 cu I. Nestor, pe când acesta, reputat
numărul de obiecte al Dorohoiului. Varietatea, valoarea şi numărul pieselor din colecţii, colectivul de înaltă ţinută

Coperta Buletinului Comunei Dorohoi, nr. 2 / august 1936 în care se consemnează donaţia făcută de familia Cuparencu în scopul înfiinţării Muzeului Dorohoiului (după Gheorghe Amarandei, 2001)

Faţă de Muzeul din Botoşani, se poate observa în primul rând, numărul mare de piese care intraseră în colecţia muzeului dorohoian încă din perioada 1950 – 1952, interval în care profesorul Romândaşu deţinuse funcţia de director onorific. Din
1953, la instituţia muzeală din oraşul – sediu al de mult – uitatei Vornicii a Ţării de Sus a Moldovei, începea, sub îndrumarea şi directa coordonare a colectivului amintit, dar mai ales prin grija pictorului Constantin Radinschi, o temeinică acţiune de inventariere şi clasificare ştiinţifică a patrimoniului. Registrele inventar care se mai păstrează din această prolifică perioadă, demonstrează cu prisosinţă aserţiunea noastră, aducând, de asemenea, preţioase indicii asupra activităţii muzeografice desfăşurate la Dorohoi.
La nivelul anului 1955, când ia fiinţă Muzeul raional Botoşani, patrimoniul cultural al muzeului din Dorohoi, existent încă din 1950, înregistra un număr de 1173 de piese, spre deosebire de cel din Botoşani, care – deşi încerca să aibă o cât mai largă arie de cuprindere, prin achiziţionarea de piese cât mai diverse (mai ales prin donaţii)
– avea chiar mai puţin de un sfert din

Adresa Comitetului pentru Aşezămintele

Culturale către Muzeul Raionului Dorohoi din 19.IX.1952

Întâietatea muzeografiei dorohoiene s-ar putea însă explica prin eşecul iniţiativelor similare din prima jumătatea veacului XX de la Botoşani. Moartea neaşteptată a lui Teodor Boyan, fost primar al Botoşanilor, şi risipirea colecţiei sale precum şi iniţiativa lui Constantin Iordăchescu de a-şi dona propriile colecţii Academiei Române ( între care şi un mare număr de documente), dezamăgit de lipsa de interes a autorităţilor pentru împlinirea unui Muzeu al Botoşanilor, au fost doar două dintre elementele care au făcut ca la Botoşani muzeul să rămână, pentru multă vreme, doar un frumos deziderat. Înfiinţarea Casei memoriale de la Ipoteşti, în 1936, poate fi pusă, de asemenea, în categoria factorilor care au împiedicat înfiinţarea mult doritului muzeu regional al Botoşanilor prin deturnarea atenţiei publice de la acest amplu proiect.
34

Modalitatea de inregistrare a obiectelor muzeului dorohoian denotă exigenţă ştiinţifică în gestionarea patrimoniului, cea mai mare parte dintre acestea ajungând în colecţia dorohoiană prin cumpărare, donaţii precum şi în urma unor descoperiri întâmplătoare. Sunt limpede observabile preocupările constante pentru buna gestionare şi conservare atât a pieselor din colecţia de istorie – arheologie (în special), cât şi a celor din domeniul ştiinţelor naturii. În acest sens, sunt elocvente observaţiile şi adnotările periodice, efectuate de C. Radinschi, relative la circulaţia obiectelor din colecţie (loc de provenienţă, data intrării în muzeu, împrumuturi, transferuri etc).
Mai puţin clară este activitatea de restaurare, cel puţin a obiectelor de factură istorico-arheologică. S-ar părea că instituţia dorohoiană, spre deosebire de cea din Botoşani, nu a avut vreo persoană interesată în restaurarea bunurilor istorico-arheologice şi etnografice. Este posibil însă ca la Muzeul Dorohoiului să fi fost încadrată însă o persoană pricepută în naturalizarea şi conservarea materialelor biologice, avându- se în vedere că deţinea în colecţiile proprii, la acea dată, şi bunuri din domeniul ştiinţelor naturii.
Din 1968, odată cu înfiinţarea judeţului Botoşani, instituţia dorohoiană dobândeşte localul generos al fostei prefecturi a judeţului în care colecţiile sale ar fi putut fi mai eficient administrate şi mai bine prezentate. Începând însă din acest an, cele două foste muzee raionale mixte îşi redistribuie patrimoniul, profilându-se pe
secţii diferite: istorie, arheologie, artă, etnografie, memorialistică - la Botoşani şi ştiinţele naturii, memorialistică - la Dorohoi.
Transferarea obiectelor istorico – arheologice de la Dorohoi la Botoşani, trebuie să-l fi mâhnit profund pe Gheorghe Romândaşu, fondatorul muzeului, numai astfel putându-i găsi o explicaţie cuvintelor sale : „aici la Dorohoi, am făcut un muzeu, între anii 1950 – 1968 care, pe parcurs «s-a îngropat» în muzeul Botoşani”.
Parcursul Muzeului Dorohoiului, care în 2006 a împlinit 54 de ani de existenţă instituţională3 dacă nu chiar aproape opt decenii4 a fost plin de greutăţi şi destul de sinuos. Deşi multe din momentele evoluţiei sale rămân ascunse în negura neştiinţei/vremurilor sau poate în documentele încă nerăsfoite, se poate sesiza totuşi o anumită continuitate în fapte şi
atitudine faţă de rolul muzeului în societatea dorohoiană dintre Marea Unire şi sfârşitul deceniului al şaptelea din veacul XX, jalonată – pe tărâm muzeistic - de acţiunile lui Calinic Istrate şi Gheorghe Romândaşu.
Însă, începutul activităţii ştiinţifice la muzeul din Dorohoi se împleteşte categoric cu munca plină de dăruire a echipei condusă de venerabilul Magistru dorohoian. Toţi au ştiut să pună în slujba Muzeului întreaga lor experienţă şi pricepere, precum şi acumulările înaintaşilor pe acest frumos tărâm.
Risipirea patrimoniului acestui muzeu alcătuit cu trudă, în vremuri atât de tulburi, va trebui să îşi găsească însă explicaţia în investigaţii şi studii ulterioare.

NOTE

3. Cel mai vechi document pe care l-am putut identifica până la finalizarea textului de faţă este o adresă din

19.IX. 1952 prin care Comitetul pentru Aşezămintele Culturale din R.P.R. de pe lângă Consiliul de Miniştri prin Serviciul Muzee şi Monumente trimitea „Muzeului Raionului Dorohoi”, situat în str. Grigorie Ghica nr. 35, „2 exemplare din inventarul tip al muzeelor ce fac parte din sistemul de organizare al Comitetului pentru Aşezămintele Culturale”. Acestea fuseseră solicitate probabil în cursul aceluiaşi an de către conducerea muzeului din Dorohoi.

35

4. „Învăţătorul Grigore Racoviţă, directorul Şcolii de Băieţi nr. din Dorohoi a amenajat în 1928 în şcoala sa, un muzeu cu trei secţii: istorie, etnografie şi ştiinţele naturii (…) care era pus la dispoziţia elevilor şi publicului matur. (…). Nu după mult timp, la şcoală a apărut o nouă firmă pe care scria: MUZEUL JUDEŢEAN înfiinţat de domnii Gr. Racoviţă, institutor şi I. Capră, prefectul judeţului.”: - Ştefan Ciubotaru, Pagini culturale botoşănene

1802 – 1944, Botoşani, 1994, p. 102.

BIBLIOGRAFIE

1. Al. I. Odobescu, Rămăşiţele antice din judeţul Dorohoi (tipărit după Monitorul

Oficial al României din 1871), în Opere complete, v. III, Bucureşti, 1908.

2. Nicu Filipescu – Dubău, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891.
3. Vasile C. Nădejde şi I. Ţiţu, Dicţionar geografic al judeţuluiBotoşani, Bucureşti,
1895.
4. Ştefan Ciubotaru, Pagini din istoria învăţământului botoşănean 1759 - 1948,
Bucureşti, 1982.
5. Idem, Colecţii muzeale fondate de cadrele didactice botoşănene, în Revista

Muzeelor şi Monumentelor – seria Muzee, nr. 7/1982.

6. Idem, Pagini culturale botoşănene 1802 – 1944, Botoşani, 1994
7. Idem, Din trecutul şcolii botoşănene. Profesori. Învăţători. Mărturii, Botoşani,
1997.
8. Ionel Bejenaru, Tradiţii muzeistice botoşănene la sfârşitul secolului al XIX – lea şi

începutul secolului al XX – lea, în Revista Muzeelor şi Monumentelor seria Muzee,

8/1978.
9. Paul Şadurschi, Gabriela Coroliuc, Ionel Bejenaru, Gheorghe Median, Secţia de istorie a Muzeului Judeţean Botoşani, în Revista Muzeelor şi Monumentelor – seria Muzee, 5 / 1979.
10. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1994.
11. Paul Şadurschi, Începuturi muzeografice la Botoşani, în Revista Muzeelor şi Monumentelor – seria Muzee, 3 / 1985; idem, Botoşani – „un Eldorado al arheologiei româneşti” (I-II), în Forum Cultural, anul II, nr. 1, 2 / martie, iunie
2002.
12. Gheorghe Amarandei, Periodice dorohoiene, II, 1919 – 1944, Botoşani, 2001.
13. Dorina şi Ilarion Mandachi, Dorohoi (1407 – 1945). Date şi personalităţi, Dorohoi,
2002.
14. Gheorghe Median, 50 de ani de la înfiinţarea Muzeului de Istorie Botoşani, în Acta

Moldaviae Septentrionalis, IV, 2005.