FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul VII, nr, 2, iunie 2007 (25)

SUMAR

CRONICA

Gellu Dorian

Cel de-al doilea Congres Naţional de

Poezie……………………………………….…... 1

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Maria Diaconescu

Forme şi elemente noi în ceramica cucuteniană de la Vorniceni – Pod

Ibăneasa(1)…..4

Vasile Diaconu

Recunoaşteri arheologice de suprafaţăîn comuna Hăneşti, judeţul

Botoşani………. .…8

Marian Elena,Sergiu Haimovici

Prezentarea unui bucraniu Bos Primigenius (bour) din aşezarea cucuteniană

de la

Truşeşti (jud. Botoşani), privit prin prismă istorică şi biologică……….………….…….15

PATRIMONIU MOBIL

Valentin Coşereanu

Eminescu-Ipoteşti- minescu(9)............................................................................................19

Ion Mihalache

Însemnări memorialistice

(3)………………………………………………….………….22 dr. Angela Olariu

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular

(9)……………..………………….25

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din

întuneric(8)………………………………………………………………29

Mihai Cornaci

Emisiuni filatelice speciale în judeţul Botoşani în perioada 1944-

1945………………..33

dr. Eugenia Greceanu

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (21)...

...............................................................38 dr. Daniel Botezatu

Un aşezământ monahal de demult: Mănăstirea

Doamnei(7).......................................41

Anul VII, nr. 2, iunie 2007 (25)

F o r u m c u l t u r a l

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

Cel de-al doilea Congres Naţional de Poezie

Gellu Dorian

În zilele de 14-15 iunie 2007 a avut loc la Botoşani şi Ipoteşti cel de al doilea Congres Naţional de Poezie. Programat să aibă loc în luna octombrie a anului trecut, din motive care au ţinut în exclusivitate de lipsa de interes a Ministerului Culturii şi Cultelor care nu luat în considerare cererea de finanţare a unui astfel de proiect cultural de interes naţional. Tema acestei ediţii a fost “Poezia română în contextul poeziei celor 27 de ţări membre ale Uniunii Europene”, temă ce viza situaţia devastatoare în care poezia română se află pe piaţa literaturilor lumii – adică aproape inexistentă. Actuala ediţie a fost posibilă numai cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România şi al cîtorva sponsori locali şi BCR.
La Congres au participat şasezeci de poeţi şi critici literari, editori şi şefi de reviste de cultură din ţară, R. Moldova, Ucraina şi Germania. La discuţiile din Aula “Laurenţiu Ulici” a Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii “Mihai Eminescu” au participat: Ion Pop, preşedintele Congresului Naţional de Poezie, alături de Cezar Ivănescu, Marin Mincu, George Vulturescu, Claudiu Komartin, Gellu Dorian, Paul Aretzu, Vasile Baghiu, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Dan Sociu, Marius Chelaru, Călin Cocora,
Mugur Grosu, Ion Mureşan, Nicolae Ţone, Răzvan Ţupa, Lucia Dărămuş, Ştefania Plopeanu, Petruţ Pârvescu, Dan Mircea Cipariu, Leo Butnaru, Emilian Galaicu Păun, Vasile Spiridon, Nicolae Prelipceanu, Dumitru Chioaru, Cristian Livescu, Angela Furtună.
Pentru a vedea impactul poeziei cu publicul cititor, seara, în Sala de marmură a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani, a avut loc un recital al poeţilor prezenţi la congres. Au citit: Angela Furtună, George Vulturescu, Daniel Corbu, Christian W. Schenk, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Dan Sociu, Nicolae Tzone, Emilian Galaicu Păun, Lucia Dărămuş, Dumitru Chioaru, Leo Butnaru, Dan Bogdan Hanu, Sterian Vicol, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Virgil Diaconu, Dan Mircea Cipariu, Mugur Grosu, Ion Mureşan, Petruţ Pârvescu, George Vidican, Valentin Talpalaru, Şerban Axinte, Claudiu Komartin, Horia Zilieru, Răzvan Ţupa, Vasile Baghiu, Vasile Tărâţeanu, Bogdan G. Stoian. Un juriu format din: Marin Mincu (preşedinte), Ion Pop, Emil Brumaru, Mircea A Diaconu, Vasile Spiridon, Cristian Livescu, Bogdan Creţu şi un reprezentant al publicului, a decis ca premiul Congresului

Naţional de Poezie să fie acordat poetului
Ion Mureşan.
A doua zi, în Sala Atelier a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani au continuat lucrările congresului cu vizionarea unui spectacol experiment din poezia lui Mihai Eminescu, “Singurătate”, semnat de Florin Aioniţoaie şi Petronela Chiribuţă. Au fost decernate premiile celei de a XXVI-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi interpretare critică a operei eminesciene “Porni Luceafărul…” şi Premiul “Hyerion” pe anul 2007, care i-a revenit poetului Emilian Galaicu Păun.
A fost ales un nou preşedinte al Congresului Naţional de Poezie, şi anume Gellu Dorian, doi vicepreşedinţi, Ion Pop şi Cezar Ivănescu, şi un comitet de coordonare şi organizare a următoarei ediţii, care va avea loc în iunie 2009, şi anume: Marin Mincu, George Vulturescu, Claudiu Komartin, Cassian Maria Spiridon şi Adrian Alui Gheorghe.
La terminarea lucrărilor Congresului Naţional de Poezie scriitorii prezenţi au semnat un apel şi un protest.

REZULTATELE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE “PORNI LUCEAFĂRUL..”, ediţia a XXVI-a

Juriul formnat din: Nicolae Prelipceanu (preşedinte), Cezar Ivănescu, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Marius Chelaru, Liviu Apetroaie, George Vulturescu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Chioaru, Sterian Vicol, Virgil Diaconu, Leo Butnaru, Gellu Dorian şi Nicolae Corlat a decis acordarea următoarelor premii:

Secţiunea debut în volum: Premiul

„Horaţiu Ion Laşcu” al Filialei Iaşi a USR şi Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Modova - Cosmina Mureşan, pentru cartea
„AgeSexLocation PLS”, Editura Vinea,
2006;

Secţiunea manuscrise: Premiul Editurii Junimea – Diana Mănăilă Mărăndici. Premiul Editurii „Convorbiri literare”, APLER, şi „Dacia Literară” – Ioana Florea. Premiul Editurii Princeps Edit

– Aida Hancer. Premiul Editurii Axa, al
revistei „Convorbiri literare” şi al revistei
„Euphorion” – Daniela Popa. Premiul revistei „Poezia” – Marius Grama. Premiul revistei „Viaţa Românească” – Carmen Dominte. Premiul revistei „Poesis” – Andrei Alecsa. Premiul revistei „Familia” – Andrei Cioancă. Premiul revistei „Ateneu” Ioana Vlad. Premiul revistei Antiteze – Razvan Buzilă. Premiul revistei „Hyperion” – Sorin Mihai Grad şi Maria Luziza Ţuculeanu. Premiul revistei „Porto-Franco” – Bogdan Federeac. Premiul revistei „Cafeneaua literară! – Luigi V. Bambulea. Premiul revistei „Verso” – Giorgina Diaconiţă.

Secţiunea interprtare critică a

operei eminesciene: Premiul revistelor

„Convorbiri literare” şi „Poezia” – Vlad Sârbu. Premiul revistei „Dacia literară” şi al revistei „Viaţa Românească” – Anamaria Blanaru. Premiul revistei „Porto-Franco” – Anastasia Dumitriu. Premiul revistei
„Poesis” – Luigi V. Bambulea. Premiul revistei Hyperion – Liliana Saviţki.

APELUL

CELUI DE AL DOILEA CONGRES

NAŢIONAL DE POEZIE

Participanţii la cel de al doilea Congres Naţional de Poezie, Botoşani, 14-15 iunie 2007, constată că majoritatea problemelor poeziei române actuale, cuprinse în Apelul primei ediţii a Congresului, din 2004, nu a interesat, decît în trei puncte emise atunci, nici o instituţie publică din România cu atribuţii decizionale în domeniul cultural. Cele 21 de probleme ridicate în 2004, de la promovarea şi

distribuţia poeziei, pînă la statutul simbolic
social al poetului, rămîn în actualitate.
În contextul integrării României în spaţiul cultural european, se impune urgent luarea următoarelor decizii de către Ministerul Culturii şi Cultelor, Institutul Cultural Român şi Uniunea Scriitorilor din România, Consiliile Judeţene, Municipale şi Locale:
1. Finanţarea cărţii de poezie din fondurile publice destinate editării culturii scrise în România şi, de asemenea, achiziţionarea pentru toate bibliotecile publice din România şi ale Institutelor Culturale din străinătate, Universităţi şi Licee a cărţii de poezie;
2. Includerea cu prioritate în bugetele locale destinate culturii şi educaţiei a unor sume pentru burse şi lecturi publice ale poeţilor;
3. Susţinerea unor proiecte de promovare concretă şi în sens larg şi imediat a poeziei române contemporane în Uniunea Europeană, cu precădere, şi în celelate ţări ale lumii cu limbi de circulaţie mondială.
4. Descoperirea unor relaţii vii cu traducători nativi din ţările în care poezia română ar urma să pătrundă, cu editori şi agenţi literari, precum şi reviste literare care să promoveze, la paritate cu revistele din România, poezia română.
5. Impunerea poeziei române contemporane în manualele şcolare, un mijloc sigur şi eficient de cunoaştere a acesteia.
SEMNEAZĂ: Ion Pop, Marin Mincu, Ştefania Plopeanu, Şerban Axinte, Marian Drăghici, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Mugur Grosu, Dan Bogdan Hanu, Bogdan Creţu, Mircea A. Diaconu, Nicolae Sava, Vasile Baghiu, Emilian Galaicu Păun, Leo Butnaru, Horia Zilieru, Sterian Vicol, Ion Mureşan, Lucia Dărămuş, Valentin Talpalaru, Marian Constandache, Radu Florecu, Paul Aretzu, Virgil Diaconu, Vasile Tărâţanu, Nicolae Tzone, Dan Mircea Cipariu, Emil Brumaru, Christrian W. Schenk, Angela Furtună, Ioana Crăciunescu, Marius Marian Şolea, Cristian Livescu, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Cezar Ivănescu, Marius Chelaru, Daniel Corbu, Nicolae Prelipceanu, Dumitru Chioaru, George Vulturescu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Stelorian Moroşanu, Victor Teişanu, Nina Vasile, Stoian G, Bogdan, Liviu Apetroaie, Călin Cocora, Ion Tomescu, George Vidican, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dan Sociu, Vlad Scutelnicu, Nicolae Corlat, Ciprian Manolache, Petruţ Pârvescu, Constantin Bojescu, Maria Baciu, Marius Irimia, Vasile Iftimie, Radu Floresdcu, Cosmina Mureşan, Ioana Florea, Carmen Dominte, Aida Hancer, Daniela Popa, Bogdan Federeac, Giorgiana Diaconiţă, Vlad Sârbu.

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Forme şi elemente noi în ceramica cucuteniană

de la Vorniceni – Pod Ibăneasa(1)

Maria Diaconescu

Zona geografică în care se află aşezarea cucuteniană de la Vorniceni face parte din jumătatea nordică a Câmpiei Moldovei (V. Tufescu, 1977, p. 5-8). Regiunea aceasta de stepă şi silvostepă în care condiţiile de mediu erau prielnice comunităţilor omeneşti prin existenţa cursurilor de apă, a fertilităţii pământului, a unor căi de legătură lesnicioase, a determinat creşterea numărului de aşezări cucuteniene care au gravitat în jurul Drăguşenilor. Urmare a cercetărilor de suprafaţă a fost posibilă identificarea în judeţul Botoşani a unui număr de 71 de aşezări din faza A-B (Monah, Cucoş, 1985, p. 202, fig. 4), fapt ce explică importanţa acestei zone în cadrul culturii Cucuteni. S-ar putea trage concluzia că tocmai în N-E României, în apropierea Prutului s-a realizat trecerea de la faza A la faza A-B, o trecere treptată, fără influenţe străine culturii Cucuteni (Marinescu-Bîlcu,
1989, p. 228).
Situl cucutenian de la Vorniceni – Pod Ibăneasa se află la peste 3 km est de sat, pe un bot de deal de pe malul drept al pârâului Ibăneasa, înconjurat de o suită de dealuri înalte. Primele cercetări de suprafaţă au fost făcute de prof. A. Crîşmaru (Crîşmaru, 1977) şi colectivul RAJB (Păunescu, Şadurschi, Chirica, 1976, p. 121-
122). Aşezarea de la Vorniceni se află în apropiere de cunoscutele aşezări cucuteniene de la Drăguşeni (Crîşmaru, 1977; Marinescu-Bîlcu, 2000), Corlăteni (Nestor
1950; idem 1951), Scutari-Mileanca
(Crîşmaru, 1979).
Importanţa cercetării acestei aşezări este dată de faptul că aceasta aduce lămuriri importante asupra modului în care s-a făcut trecerea de la faza A la faza A-B a culturii Cucuteni determinând astfel reluarea discuţiilor asupra evoluţiei culturii Cucuteni
– Tripolie. Compararea complexului ceramic de la Vorniceni cu cel de la Drăguşeni demonstrează elocvent că ultimul sit se află la baza formării următoarei faze a etapei A- B1.
Investigaţiile arheologice de salvare s-au dovedit a fi extrem de necesare şi uneori surprinzătoare prin informaţiile relevate.
Până în acest moment, aşezarea de la Vorniceni, Pod Ibăneasa este singurul complex ceramic din faza A-B din spaţiul aflat între Carpaţi şi Prut în care, pe lângă ceramica pictată s-au găsit şi fragmente ceramice canelate, fapt ce demonstrează o dată în plus legătura organică ce există între fazele culturii Cucuteni, relaţiile lor genetice, cronologice. Materialele şi informaţiile acumulate până acum demonstrează existenţa aspectului regional a culturii Cucuteni; observat pentru prima dată de prof. Vl. Dumitrescu pe ambele maluri ale Prutului (Vl. Dumitrescu, 1974, p. 33-
47) de prezenţa unor trăsături comune a materialului ceramic – în principal de persistenţa materialului canelat, pictat bicrom şi tricrom, în cadrul decorului tipic fazei A-B, a unor forme de vase, tehnici identice de execuţie. Aşezarea de la Vorniceni se încadrează prin materialele descoperite în acest aspect regional.

Esenţială pentru identificarea elementelor definitorii a fazelor culturii Cucuteni este ceramica. Remarcăm la Vorniceni tehnica deosebită în prepararea pastei şi arderea vaselor, diversitatea formelor vaselor, a decorului acestora. Apetitul pentru perfecţionarea tuturor acestor componente este evident, cucutenienii aflându-se într-un permanent proces de perfecţionare, de autodepăşire, de diversificare. Pasta din care sunt făcute vasele este consistentă, bine frământată, omogenă, arsă foarte bine, oxidant, chiar şi în cazul vaselor de 1-2 cm grosime. Evident, există diferenţe de pastă, funcţie de forma şi dimensiunea vasului, însă fineţea excepţională a unor vase de dimensiuni mijlocii şi mici demonstrează progresele şi capacitatea ceramiştilor de la Vorniceni ce stăpâneau toate secretele legate de prepararea pastei, modelarea, arderea şi ornamentarea ceramicii ce arată un progres faţă de faza anterioară. Şi vasele de provizii uzuale sunt arse foarte bine, dar dintr-o plastică grosieră cu cioburi, şamotă în compoziţie. Suprafaţa multor vase a fost foarte atent netezită, exteriorul lustruit până la luciu.
Vom aminti aici şi ceramica tip „C” în pasta căreia se observă utilizarea scoicilor pisate, a nisipului, arsă în nuanţe de cenuşiu, cenuşiu-brun şi galben spre roşu. Vasele din această categorie au corp tronconic, umăr înalt, rotunjit, buza dreaptă sau răsfrântă. Decorul e compus din striuri pectinate, linii incizate în şiruri, în val, fascicole, alveole, crestături şi butoni pe buză, şi ce este mai interesant, decor realizat cu şnurul.
Aşezarea de la Pod Ibăneasa este foarte bogată în material arheologic. Cât priveşte formele, se evidenţiază existenţa a trei categorii de vase: vase ce-şi au originea în faza precedentă, identice ca formă şi decor cu cele din faza A de la Drăguşeni: amfore cu umărul dublu boltit sau un singur umăr, cratere, pahare, vase tip horă, vase
binoclu, străchini, fapt ce conduce la ideea că cel puţin o perioadă, cele două aşezări au fost contemporane.
Între vasele tipice pentru faza A-B în care este încadrată aşezarea, putem enumera: capace tip “coif suedez”, vase turtite cu gât vertical, castroane cu umăr carenat sau rotunjit, vase suport.
Se găsesc de asemenea vase cu forme particulare: vase cu prag interior, vase cu fundul profilat, un castron cu buza trasă orizontal.
Influenţa pe care a exercitat-o centrul de olărie de la Drăguşeni asupra altor aşezări din jur, inclusiv asupra Vorniceniului este evidenţiat de existenţa unor forme şi decor identic cu cel de la Drăguşeni.
În ornamentarea vaselor s-au folosit mai multe maniere de decorare: în grupa vaselor decorate cu caneluri largi, culoarea albă e aşternută numai în interiorul canelurilor şi al şănţuleţelor, zonele intermediare fiind pictate cu roşu, înainte de ardere, fig 1/1. Există şi câteva fragmente ceramice de la străchini, vase cu decor adâncit, sub forma unor şănţuleţe, neînsoţit de pictură, crestături pe buză, tehnică preluată de la precucutenieni (Marinescu- Bîlcu, 1974, p. 56), fig. 1/2 dar şi alte câteva pictate – fig. 1/1,4. Datorită cantităţii foarte mici de astfel de ceramică, aceasta nu poate fi considerată decât o categorie secundară pentru că majoritatea covârşitoare aparţine ceramicii pictate. Unul dintre fragmentele de strachină tronconică, fig. 1/3 cu buza uşor înclinată în afară surprinde prin fineţea sa. Pasta este de foarte bună calitate, arsă la roşu, ornamentată cu şănţuleţe orizontale, pictată tricrom înainte de ardere la exterior. Cele două zone ale vasului – buza şi corpul propriu-zis – sunt despărţite prin benzi orizontale, realizate prin incizii adânci, folosite ca linii de bordură a decorului pictat şi pentru trasarea unor motive în sine (Vulpe, 1957, p. 120-121; Mătasă, 1946, pl. XXVII/212b; Vl. Dumitrescu, 1974, p. 37).

Culoarea albă este folosită pentru încrustarea liniilor incizate în tradiţia precucuteniană (Vl. Dumitrescu, 1963, p. 60) şi pentru triunghiurile în reţea de pe buză (Crîşmaru,
1977, fig. 35/2). Cu negru s-au pictat benzi alternative, frânturi de benzi şi buza vasului, asigurându-se astfel fondul pentru triunghiuri. Roşu e folosit pentru pictarea interspaţiilor realizându-se alternanţa liniilor albe cu cele negre. Fragmentul descris mai sus este de o valoare artistică remarcabilă, ceramica de acest tip constituind chiar şi pentru Drăguşeni o categorie aparte, cu analogii în aşezarea tripoliană Solonceni II (Vl. Dumitrescu, 1974, p. 42-43; idem,
1974, p. 551-552; Crîşmaru, 1977, p. 81).
Vasele ornamentate prin tehnica picturii denotă un simţ artistic deosebit – forma vasului fiind exploatată la maximum, ornamentarea fiind mai ales tectonică. Decorul e în strânsă legătură cu forma vaselor, pe acelaşi vas asociindu-se stiluri ornamentale diferite, funcţie de registrul vasului, confirmând sincronismul acestora. Negrul va avea un rol mult accentuat (Vl. Dumitrescu, 1979, p. 43) iar roşul pe fond alb este utilizat pentru pictarea străchinilor, paharelor, constituie o treaptă spre realizarea policromiei tipice fazei A-B (Vl. Dumitrescu, 1985, p. 38).
Dintre diferitele forme de vase reconstituite ne-am oprit la câteva, care fie prin decor, fie prin formă, au elemente interesante ce atestă persistenţa unor tehnici, manieră de decor din faza precedentă ce semnalează continuitatea în cadrul culturii Cucuteni, dar şi schimbări cec se produc în prima etapă a acestei faze de tranziţie.

Pahare

În repertoriul formelor cucuteniene, una dintre cele mai importante, frecvente, este paharul, formă ce demonstrează
continuitatea existentă în cadrul culturii
Cucuteni, acesta fiind prezent în toate fazele culturii Cucuteni, cu punct de plecare în
Precucuteni (Marinescu-Bîlcu, 1974, 78-79). Firesc, în aşezarea de la Vorniceni aflată la începutul fazei de tranziţie, se regăsesc atât trăsături ale fazei precedente cât şi din faza A-B. Astfel sunt prezente pahare tipice pentru faza A, cu corpul bombat, gât aproape cilindric, alteori tronconic, individualizat sau nu, fundul slab conturat, cu o proeminenţă sau două, străpunsă pe umăr, pictate bicrom, (fig. 2/2-4) sau tricrom, (fig. 2/1,5,6) cu analogii la Drăguşeni (Crîşmaru, 1977, fig. 21/4, Marinescu-Bîlcu, 1989, fig. 2/2,9,13).
Cele caracteristice fazei A-B, suferă unele modificări în sensul că acestea devin mai zvelte, cu gâtul individualizat, cilindric sau puţin răsfrânt, ceva mai înalt, corpul globular sau puţin bitronconic, proeminenţă laterală. Pasta din care sunt modelate este din cea mai fină, paharele având o grosime de câţiva milimetri şi o înălţime până la 12 cm. Ornamentarea este bogată şi variată acoperind suprafaţa întregului pahar, în două-trei registre orizontale, utilizându-se atât motive specifice fazei A cât şi fazei A- B: benzi pictate cu negru sau roşu pe învelişul alb al vasului. Stilul α este utilizat mai ales pentru decorarea zonei superioare a vasului dar există şi exemplare pictate astfel şi pe corpul vasului.
Unul dintre pahare este interesant mai mult pentru insistenţa cu care parcurge primele două faze ale culturii Cucuteni. Acest pahar – cupă are un motiv simplu, cu cercuri pe corpul vasului. Pe fondul alb al vasului s-au trasat cercuri tangente, triple (negru, roşu, negru). Pe buză are dungi oblice realizate cu aceleaşi culori. Reminiscenţă a fazei A, genul acesta de decor se regăseşte în aşezările de la Ariuşd (F. László, 1966, pl. III, 6-8; IV/15; V/3,5; VII/3,6-7), Izvoare (R. Vulpe, 1957, fig.
138/2; 139/2; 157/1; 167/1), Tîrpeşti
(Marinescu-Bîlcu, 1981, fig. 168/1, 173/2-3;
174/1), Scutari-Mileanca (Crîşmaru, 1979,
fig. 3/1). La Vorniceni acest decor este

transpus şi pe un vas gobelet - formă ce derivă din pahare, dar este caracteristică fazei Cucuteni A-B, (fig. 2/6). Cu analogii la Scutari-Mileanca (Crîşmaru, 1979, fig. 3/6-
9), Traian – Dealul Fântânilor (Vl. Dumitrescu, 1945, fig. 19/10a-3).
O formă nouă este cea de pahar tronconic (fig. 2/2). Are două tortiţe laterale opuse, străpunse orizontal, fundul plat, diametrul gurii aproape dublu faţă de fund. Decorul, realizat cu negru-ciocolatiu, constă într-o succesiune de linii oarecum paralele, grupate în zona gurii şi fundul vasului, ce rezervă o bandă albă animată de grupări de mici liniuţe. În interior, pe buză, are o bandă roşie orizontală.
O altă variantă de pahar (fig. 2/5) are multe elemente ce aparţin fazei A-B: corp globular, gât individualizat, cilindric, uşor ovalizat, buza înclinată spre interior, înaltă aproape cât corpul, fundul nedefinit, fără tortiţă laterală. Pasta este de calitate foarte
bună, arsă la roşu. Decorul este realizat cu multă fantezie şi rafinament, în trei registre. Pe buză, câmpul decorativ este împărţit în trei metope, în care se află benzi arcuite, cruţate din fondul roşu al vasului, separate de dungi albe paralele, pictate în stilul grupei α. Pe corpul bombat al vasului, aşezate opus, sunt două grupări a câte trei spirale, fiecare cu volută dublă. Spirala din mijloc, neavând unde-şi desfăşura a doua volută, ocupă spaţiu din două registre printr- un artificiu ce denotă multă creativitate. A fost coborâtă pe fundul vasului după ce a înconjurat jumătate din vas spre a realiza astfel linia despărţitoare dintre registre. La fel se întâmplă şi cu spirala opusă ei. Interspaţiile sunt completate de linii albe, paralele, arcuite sau nu. Zona inferioară a vasului este pictată în stβil2. Pe buăz în interior, orizontal, are o bandă roşie şi două puncte ornamentale

Résumé

L’auteur analyse dans cet article cinques statuettes antropomorphes découvertes dans la station de Vorniceni dép. De Botoşani, on souligne les valences documentaire-scientifiques des deux couples de statuettes qui d’ailleurs figurent dans les coutumes de l’époque qui font appel á cette formule de représentation du hieros-gamos qui atteste l’éxistence du principe dual de la paire divine dans la symbolistique des communutes néo-éonéolithiques.

BIBLIOGRAFIE

CRÂŞMARU A., 1977, Drăguşeni, Contribuţii la o monografie arheologică, Botoşani, 1977.

CRÂŞMARU A., 1979, Noi descoperiri arheologice pe Valea Podrigăi, în Hierasus, p. 97-120.

DUMITRESCU VL., 1941-1944, La station préhistorique de Traian. Fouilles des années, 1936, 1938, et 1940, în

Dacia, IX-X, p.11-114.

DUMITRESCU VL., 1954, Hăbăşeşti, Bucureşti,

DUMITRESCU VL., 1963, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni – Tripolie, I-II, în SCIV 1, 14, 1-2, p.285 – 308.

DUMITRESCU VL., 1974, Arta preistorică în România, Bucureşti.

DUMITRESCU VL., 1974, Unele probleme ridicate de aşezarea cucuteniană de la Drăguşeni, în Din trecutul

Judeţului Botoşani,

DUMITRESCU VL., 1974, Aspecte regionale în aria de răspândire a culturii Cucuteni, în SCIV 25, p.545-554.

DUMITRESCU VL., 1979, Aria culturii Cucuteni, Bucureşti

LÁSLO A., 1966, Cercetări în aşezarea Cucuteni A-B de la Huşi, în Arheologia Moldovei, 4, p.7-22.

MARINESCU-BÎLCU S., 1974, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti.

MARINESCU-BÎLCU S., 1981, From Prehistory to History in Easten Romania, BAR International Series, 107, Oxford.

MARINESCU-BÎLCU S., 1989, Ceramica cucuteniană de la Drăguşeni: tradiţii, creaţii proprii, aspecte

regionale, în SCIVA, 40.3.

MARINESCU-BÎLCU S., BOLOMEY A., 2000, Drăguşeni A Cucurenian Communitz, Bucureşti – Tübingen.

MONAH D., CUCOŞ ŞTEFAN, 1985, Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi.

NESTOR I., et alii, 1950 – 1951, Şantierul Valea Jijiei, SCIV, I-II, p.31-32, p.68-72.

NIŢU A., BAZARCIUC V., 1980, Consideraţii cu privire la ceramica Cucuteni AB pe baza descoperirilor recente.

Aşezarea de la Huşi, în Arheologia Moldovei, 9, p.19-62.

PĂUNESCU AL., ŞADURSCHI P., CHIRICA V., 1976, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Bucureşti.

VULPE R., 1957, Izvoare. Săpăturile din 1936 – 1948, Bucureşti.

Recunoaşteri arheologice de suprafaţă în comuna Hăneşti, judeţul Botoşani

Atestat documentar la 25 aprilie 15011 satul Hăneşti este situat în Câmpia Moldovei, subdiviziunea Jijiei Superioare şi a Başeului, în partea de est a judeţului Botoşani, la 11 km sud de oraşul Săveni. Comuna Hăneşti are în componenţă cinci

Vasile Diaconu

aşezări rurale: Hăneşti, Borolea, Sărata- Basarab, Moara Jorii şi Slobozia, amplasate într-o zonă deluroasă, străbătută de valea Başeului2..
Reţeaua hidrografică a acestei zone are ca ax principal râul Başeu, cu o lungime de

106 km, fiind cel mai lung râu din Câmpia Moldovei după Jijia3. Cursul Başeului prezintă o deosebită importanţă prin şesul său şi prin formele de relief pe care le generează (terase şi cueste) pentru că acestea au favorizat stabilirea comunităţilor umane în această zonă încă din preistorie.
Existenţa unei reţele hidrografice bogate, a terenurilor favorabile practicării agriculturii, precum şi situarea în proximitatea surselor de materie primă pentru unelte litice (depozitele de silex din terasa Prutului se află la o distanţă de aproximativ 25 km), au reprezentat condiţiile necesare şi suficiente pentru habitatul diferitelor comunităţi pre- şi protoistorice.
Ca dovadă a intensei locuiri a zonei stau numeroasele urme materiale descoperite pe teritoriul comunei prin intermediul cercetărilor arheologice. Datele de natură arheologică pot fi completate şi prin informaţiile oferite de unele toponime locale precum: Movila mare, Movila mică, La moviliţă, care vin să demonstreze, ceea ce a fost confirmat şi prin cercetări
arheologice, că în aceste puncte se găsesc
structuri antropice din anumite etape cronologice. În plus, toponime precum Sărata, La Sărături, Pârâul Sărata indică prezenţa unor posibile surse de sare, care au fost probabil exploatate în vechime de către comunităţile umane pentru conservarea alimentelor sau pentru hrana animalelor4.
Consemnate în lucrări de specialitate precum Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani5, sau Aşezări din Moldova de la paleolitic până în secolul al XVIII-lea6, staţiunile arheologice de pe teritoriul comunei Hăneşti au cunoscut o lungă evoluţie cronologică şi o mare diversitate culturală.
Astfel cele mai vechi urme arheologice aparţin paleoliticului mijlociu şi superior, fiind reprezentate prin unelte de silex ce
provin din puncte precum Râpa Turcului,

Dealul Hodoroaia, şi Hârtop7.

Eneoliticul este foarte bine reprezentat prin numeroase aşezări care aparţin culturii Cucuteni (fazele A, A-B, B) descoperite pe Dealul Hodoroaia, Dealul Mălăişte, în Vatra satului, dar şi pe malul iazului de pe cursul Başeului8. Pentru această etapă cronologică, pe teritoriul comunei au fost identificate un număr de optsprezece aşezări, unele având mai multe niveluri de locuire9.
Perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului este cunoscută prin cercetarea unor movile care conţineau morminte cu ocru şi care sunt situate în partea de sud-est a comunei, pe Dealul Mălăişte10 (fig. 1).
Sfârşitul epocii bronzului şi prima epocă a fierului sunt documentate prin descoperiri ce provin atât din aşezări cât şi din morminte ce au fost semnalate în puncte precum Dealul Mălăişte, Dealul Hodoroaia, dar şi în zona centrală a satului Hăneşti11.
Purtătorii culturilor carpică şi Sântana de

Mureş, specifice sec. II-III e.n. şi respectiv sec. III-IV e.n., au locuit şi ei această zonă, aşa cum o dovedesc urmele unor aşezări, dar şi necropola, situată pe malul Başeului, în punctul La moviliţă12.

În numeroase puncte de pe teritoriul comunei au fost descoperite urme materiale ce se încadrează cronologic în evul mediu dezvoltat şi târziu, care provin din aşezări ce au constituit probabil nucleul satelor actuale13.
De asemenea, pe teritoriul comunei Hăneşti se mai semnalează axistenţa unui val (Valul Moldovei de Sus) şi a unui şanţ de apărare (fig 1), care vine dinspre Zahoreni şi ajunge până la Prut, dar despre a cărui încadrare cronologică nu avem informaţii14.
La aceste descoperiri se adaugă şi recunoaşterile arheologice de suprafaţă efectuate de noi în zilele de 23-24 aprilie
2004. Recunoaşterile noastre s-au

concentrat în special în zona centrală a satului Hăneşti, dar şi în partea de est şi de vest a acestuia, având ca rezultat descoperirea unor noi puncte arheologice şi recoltarea unui bogat material arheologic15.
Astfel, pe teritoriul satului Hăneşti, în punctele La vest de biserică, Cimitir şi Râpa Ţurcanului au fost semnalate, în timpul lucrărilor agricole şi datorită alunecărilor de teren, numeroase fragmente ceramice şi resturi faunistice care atestă prezenţa unei bogate staţiuni arheologice.
Analiza tipologică a artefactelor ceramice din cele trei puncte a evidenţiat faptul că provin din aceeaşi aşezare care aparţine primei epoci a fierului, şi care ocupă o porţiune însemnată din panta estică a Dealului Marandei.
Prin trăsăturile pe care le prezintă ceramica (forme şi decor) şi prin comparaţie cu descoperirile similare de la Botoşana (jud. Suceava)16 şi Truşeşti (jud. Botoşani)17, optăm pentru încadrarea ei în grupul cultural Corlăteni-Chişinău18. Spre deosebire de grupul Grăniceşti al culturii Gáva-Holihrady, atestat numai în Podişul Sucevei, monumentele arheologice ale grupului Corlăteni sunt răspândite în întreaga Moldovă19.
Ceramica acestui grup cultural, descoperită prin intermediul recunoaşterilor de suprafaţă a fost confecţionată dintr-o pastă relativ bună, dar neomogenă şi conţine ca degresanţi cioburi pisate, microprundişuri, nisip, aceştia având rolul de a conferi rezistenţă la ardere. Culoarea fragmentelor ceramice variază de la gălbui şi brun-roşcat până la negru. Unele dintre recipiente au fost lustruite la interior, altele la exterior, dar se întâlnesc cazuri când lustrul este prezent pe ambele feţe. Pentru decorarea olăriei s-au utilizat brâie simple sau crestate, dispuse pe umărul vaselor(fig.
3/1-3), dar şi canelura orizontală(fig. 3/10). Un decor mai rar întâlnit, atestat numai în partea de nord-est a Moldovei, constă din
şiruri orizontale de perforaţii rotunde şi orificii incomplete plasate deasupra brâielor20.
Cu toate că materialul ceramic este fragmentar, am reuşit să stabilim câteva forme de vase, dintre care menţionăm: străchini, ceşti cu toarta supraînălţată, vase în formă de sac, vase cu corpul globular.
Analiza resturilor osteologice destul de numeroase în punctul Râpa Ţurcanului, oferă informaţii preţioase referitoare la creşterea animalelor, care deţineau un rol important în economia aşezării, dar şi la vânătoare. Activităţile vânătoreşti sunt documentate doar printr-un fragment de mandibulă ce provine de la un porc mistreţ şi pe care se observă urme ce provin de la un instrument de tăiat. Mormintele descoperite în vatra satului şi care conţin inventar funerar specific hallstattian, pot fi puse în legătură cu această aşezare21.
Recunoaşterile noastre de suprafaţă au vizat şi marginea vestică a satului Hăneşti, într-o zonă bogată în izvoare (budăi), astfel că în locul numit Bucheliştea veche au fost recuperate mai multe silexuri atipice,
provenite de la procesul de prelucrare a
uneltelor. Câteva aşchii lamelare descoperite aici prezintă o patină de culoare albă, iar unele piese sunt calcinate, dar lipsa altor materiale arheologice ne împiedică să propunem o încadrare cronologică a artefactelor litice din acest punct.
O altă zonă în care am efectuat recunoaşteri arheologice de suprafaţă este Dealul Mălăişte, situat la est de sat, în stânga râului Başeu.
Din lipsa unor menţiuni toponimice clare, vom aminti staţiunile arheologice în ordinea investigării lor, de la nord la sud.
Prima dintre ele este situată la poalele dealului Mălăişte în partea de nord-vest a acestuia, la contactul cu şesul Başeului şi în apropierea viei locuitorului Mihai Zvâncu. Aici au fost descoperite mai multe piese de silex, dintre care unele sunt patinate22 şi

aparţin probabil paleoliticului. Se remarcă un burin pe aşchie (fig.2/3), un gratoar concav (fig.2/9), lame cu retuşe (fig.2/7), un nucleu conic (fig.2/1), aşchii de mari dimensiuni (fig. 2/2). Încadrarea cronologică a acestor obiecte s-a făcut în special pe baza caracteristicilor pe care le prezintă, dar şi pe baza unor analogii cu piese similare descoperite pe teritoriul comunei şi care au fost atribuite cu certitudine paleoliticului23.
La o depărtare de aproximativ 100 m sud faţă de punctul anterior, a fost identificată şi înregistrată o altă staţiune şi s-a constatat că aparţine evului mediu (probabil sec. XVI- XVIII). Obiectele recoltate de aici reprezintă fragmente ceramice lucrate la roată, o pipă de lut, cioburi de cărămidă şi de piatră, precum şi câteva silexuri atipice (unele patinate) care pot fi încadrate în paleolitic.
Ceramica din această aşezare a fost lucrată la roata cu turaţie medie şi mare, dintr-o pastă bună, omogenă şi bine arsă. Fragmentele găsite la suprafaţa solului provin de la diferite tipuri de oale, care au buza evazată şi prezintă o şănţuire la interior pentru fixarea capacului. Pe unele fragmente
se observă urme de smalţ de culoare verde,
iar pe altele se întâlnesc linii paralele incizate orizontal (fig. 4/6-12).
În preajma unor izvoare situate la aproximativ 300 m sud de punctul menţionat mai sus, tot la poalele Dealului Mălăişte, se află o bogată aşezare cucuteniană, din faza B.
De pe suprafaţa aşezării a fost recoltată o cantitate mare de ceramică, ce poate fi împărţită în trei categorii: comună, pictată şi de ,,tip C”24.
Din prima categorie fac parte cele mai multe fragmente de vase, lucrate mai puţin îngrijit, dintr-o pastă ce conţine nisip şi cioburi pisate, dar bine arse. Pe unele cioburi se observă, în special la interior, urmele obiectului cu care s-a realizat finisarea sau urmele macroelementelor existente în pastă. Pe baza fragmentelor ceramice descoperite
s-a putut realiza o serie tipologică de vase, dintre care amintim: vase pentru provizii, străchini, castroane, vase bitronconice (fig.
4/1-5). Deşi aflate într-o stare precară de conservare, unele fragmente ceramice mai păstrează urme de pictură. Ceramica pictată este lucrată mai îngrijit, dintr-o pastă mai omogenă şi bine arsă. Pe suprafaţa exterioară a unora dintre vase a fost aplicată o angobă cărămizie sau albă peste care a fost realizată pictura cu negru-ciocolatiu şi foarte rar cu roşu. Principalele motive decorative sunt liniile paralele dispuse oblic sau orizontal, dar se mai întâlneşte şi motivul pâlniei. Câteva fragmente de străchini, pahare şi vase bitronconice aparţin acestei categorii. Analogii pentru aceste descoperiri găsim la Ghelăieşti25 şi Văleni26 (jud. Neamţ), dar şi la Podei-Tg. Ocna (jud. Bacău)27.
Categoria ceramică „de tip C” este foarte slab reprezentată prin două fragmente ceramice de culoare cenuşie, decorate cu şiruri succesive de împunsături.
De pe suprafaţa aşezării au fost culese şi
câteva cioburi care au urme de ardere secundară până la zgurificare, fragmente de chirpic ars cu urme ale structurii lemnoase a pereţilor locuinţelor, aşchii de silex şi oase calcinate, care atestă distrugerea aşezării prin incendiu.
Inventarul litic este compus câteva fragmente de râşniţă plată, lucrată dintr-o rocă cu granulaţie mare (microconglomerat), două percutoare de silex, o lamă fragmentară cu retuşe pe ambele laturi, precum şi numeroase aşchii de silex, ceea ce atestă confecţionarea uneltelor în cadrul aşezării.
Pentru a concluziona putem afirma că prin intermediul recunoaşterilor arheologice efectuate în comuna Hăneşti, am adus noi informaţii de ordin arheologic privind locuirea acestei zone, intensitatea şi etapele de locuire precum şi factorii care au contribuit la stabilirea şi evoluţia diferitelor comunităţi umane din preistorie şi până în

evul mediu. Un aspect interesant care merită menţionat este cel referitor la marea densitate a staţiunilor arheologice în această zonă. Acest amănunt poate fi explicat în special prin rolul determinant pe care l-au avut factorii de mediu dar şi apropierea surselor de aprovizionare cu materii prime pentru unelte şi arme.
Noile date aduse prin intermediul recunoaşterilor arheologice de suprafaţă, alături de vechile descoperiri, vin să întregească repertoriul arheologic al zonei şi să stârnească interesul pentru cercetarea acestei regiuni.

NOTE

1. Artemiza Damian, Monografia bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului”-Hăneşti, 2002, p. 7; Lucian Manole,

Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” din Hăneşti. Repere monografice, Editura Agata, 2006.

2. Ibidem, p. 8-10

3. Victor Tufescu, Judeţul Botoşani, Bucureşti, 1977, p. 47.

4. Pentru exploatarea surselor de sare în preistorie vezi: M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, D. Monah, Exploatarea surselor

de apă sărată din Moldova. O abordare etnoarheologică. în TD, XII, 1-2, 1992, p. 159-167; D. Monah, L’explotation du sel dans

Les Carpathes Orintales et ses rapports avec la culture de Cucuteni-Tripolye, în Le Paléolithique et le Néolithique de la Roumanie en context européen, BAI, IV, 1990, p. 387-400; N. Ursulescu, Utilizarea izvoarelor sărate în neoliticul Moldovei, în Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-carpatice ale României, Iaşi, 2000, p. 34 şi urm.

5. Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, 1974, p. 139-144.

6. N. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa, Emilia Zaharia, Aşezări din Moldova de la paleolitic până în secolul al XVIII- lea, Bucureşti, 1970, p. 245, 262.

7. Ibidem; N. Zaharia, Descoperiri paleolitice în Moldova efectuate între anii 1952-1957, în ArhMold, I, 1961, p. 23-

24.

8. N. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa, Emilia Zaharia, op. cit., p. 245, 262; Aristotel Crâşmaru, Contribuţii la

cunoaşterea neoliticului din împrejurimile Săvenilor (jud. Botoşani), în SCIV, 2, 1970, p. 282.

9. Al. Păunescu, P. Şadurschi,V. Chirica, op. cit., 139-144.

10. Ibidem, p. 143. Florentin Burtănescu, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut, cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare epocii bronzului în Moldova, Bucureşti, 2002, p. 457- 465.

11. N.Zaharia, Cercetări de suprafaţă efectuate în Moldova în cursul anului 1954, în SCIV, 3-4, 1955, p. 902-903.

12. Emilia Zaharia, N. Zaharia, Octavian-Liviu Şovan, Necropola din secolul IV de la Hăneşti, judeţul Botoşani, în

ArhMold, XVI, 1993, p. 151-187.

13. Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, op. cit , p.139-143.

14. Ibidem, p.144.

15. Mulţumim şi pe această cale dl. prof. N. Bolohan de la Facultatea de Istorie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi, pentru spijinul acordat la încadrarea cronologică a unora dintre materialele arhelologice.

16. Attila László, Începuturile epocii fierului la est de Carpaţi, Bucureşti, 1994, fig. 54 /10.

17. Ibidem, fig. 64/2.

18. Ibidem, p. 111-112.

19. Ibidem, p.105.

20. Ibidem, p. 113.

21. Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, op. cit., p.139-140.

22. Patina reprezintă un început de deshidratare a silexului, fapt datorat condiţiilor de mediu în care a fost îngropat artefactul. Dacă mediul a fost umed, artefactele vor fi foarte puţin patinate sau chiar deloc, iar cu cât stratul arheologic este mai

uscat, cu atât patina este mai pronunţată. Prin deshidratare, silexul capătă o pojghiţă mai groasă sau mai subţire de culoare alb-

lăptoasă sau albăstruie, opacă; C. S. Nicolăescu –Plopşor, E. Comşa, Gh. Rădulescu, M. Ionescu, Paleoliticul de la Giurgiu- Malu Roşu, în SCIV, 1956, 3-4, p. 225-226.

23. N. Zaharia, op. cit., p. 23-24.

24. Ştefan Cucoş, Faza Cucuteni B în zona subcarpatică a Moldovei, în BMA, IV, 1999, p. 77-123.

25. Ibidem, fig. 53/2-4.

26.Ibidem, fig. 53/5.

27. Ibidem, fig 54/ 1, 2.

Résumé

Les reconnaissances archéologiques de surface effectuées par l`auteur dans la commune de Hăneşti (dep. Botoşani), ont eu comme résultat la découverte de nouveaux sites archéologiques.

Dans de points comme Cimitir, Vatra satului, Râpa Ţurcanului, Dealul Mălăişte et Bucheliştea Veche, ont été découvertes des habitats datent du paléolithique, énéolithique (Cucuteni B), de premier âge de fer (Corlăteni- Chişinău), et du Moyen Âge.

L`intense habitation de cette zone est lieé aux conditions favorables offertes par le cadre géographique, et par l`existence dans le voisinage des depôts de silex nécessaires au confectionnement des outils.

Les nouvelles découvertes contribuent à l`enrichissement du répertoire archéologique de la zone dont on

parle.

Explication de figures

Fig. 1- La charte de commune de Hăneşti (apres Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica; 1974)

Fig. 2- Dealul Mălăişte. Outils paléolithique en silex.

Fig. 3- Râpa Ţurcanului. Céramique de premier âge de fer.

Fig. 4- Dealul Mălăişte. Céramique Cucuteni B (1-5) et profile céramique du Moyen Âge (6-12).

Abrevieri

ArhMold.- Arheologia Moldovei. Iaşi-Bucureşti.

BMA –Bibliotheca Memoriae Antiquitatis. Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ. MemAntiq – Memoria Antiquitatis. Acta Musei Petrodavensis. Piatra-Neamt. SCIV(A) – Studii si Cercetari de Istorie Veche (si Arheologie). Bucureşti

TD – Thraco-Dacica. Institutul Român de Tracologie. Bucureşti

Fig. 1



Fig. 2 Fig. 3

Fig. 4

Prezentarea unui bucraniu Bos Primigenius (bour) din aşezarea cucuteniană de la Truşeşti (jud. Botoşani), privit prin prismă istorică şi biologică

Marian Elena

Sergiu Haimovici

Restul osos la care ne referim a fost găsit în aşezarea Cucuteni A de la Truşeşti şi anume în groapa 17, în care cei ce au executat monografia sitului au trecut în aceasta, ca inventar, doar materialele arheologice. Noi, când am studiat resturile animaliere, am dat şi de un pachet pe care era notat „groapa 17 faună”. Într-adevăr, în aceasta, am dat de resturi de la animale şi anume bucraniul respectiv, un astragal de taurin domestic şi patru fragmente de la coarne de cerb; dintre acestea, unul este mai important, fiind reprezentat de o porţiune de prăjină a cornului, cioplită în partea inferioară, cât şi în cea superioară, iar pe cioplitura inferioară este notat cu tuş: 17; piesa aparţine unui individ foarte puternic, dar, evident nu putem spune, în lipsa rozetei, dacă provine de la un animal doborât sau cornul a fost cules.
Bucraniul a fost probabil pus în pachet, aşa cum el a putut fi scos din groapă, plin de pământ în interior, acesta fiind totodată foarte friabil. Este aproape sigur că el a fost aruncat în groapă, împreună cu celelalte resturi animaliere şi, în timp, s-a umplut cu pământ, care, umezindu-se a detunat în parte, scheletul. Este posibil chiar că unele părţi ale acestuia au rămas pe loc, neajungând astfel la noi. Nu s-a putut scoate pământul şi a elibera craniul, căci atunci, acesta s-ar fi distrus în întregime. Pentru a-l proteja, a fost fotografiat de noi, şi totodată s-au făcut un număr de măsurători, atâta cât a fost cu putinţă, el rămânând ca atare, cu golul din craniu umplut cu pământ.
Craniului îi lipseşte partea sa anterioară, să-i spunem, botul, aşa-numitul splanchnocraniu, care este mult mai dens şi mai gros, purtând totodată şi dinţii superiori, decât partea posterioară, ce a fost găsită în groapă şi care adăposteşte creierul, fiind numit de aceea şi neurocraniu, ce are partea sa superioară foarte subţire. În partea anterioară a acestui neurocraniu, pe laturi, apar nişte mici cioplituri, rămase probabil de la despărţirea (departajarea) celor două părţi ale craniului. Dacă craniul ar fi fost aruncat în groapă, în întregime, s-ar fi păstrat mult mai sigur, mai cu seamă splanchnocraniului. De asemenea, dacă eventual, s-ar fi extras creierul, acest lucru s-ar fi executat tăind suprafaţa superioară a neurocraniului, care este, aşa cum am arătat, în raport cu celelalte porţiuni foarte subţire şi neacoperită de carne. Partea cea mai posterioară a neurocraniului, acolo unde se găsesc coarnele, şi mai ales zona occipitală a piesei noastre s-a păstrat mai bine, ea având un schelet mai dens şi mai gros. Craniul aparţinuse unui individ matur, întrucât sutura interparietală este de acum, obliterată.
Având în vedere toate cele arătate mai sus, considerăm că piesa a reprezentat un bucraniu, care, datorită unor anumite motive, a fost aruncată în groapă, ca de acum, nefuncţionabil (trebuie să menţionăm de asemenea, că din coarne s-a păstrat doar axul acestora, care este osos, partea sa de deasupra – tocul cornului -, ce este putrescibil dispărând cu timpul, căci craniul s-a păstrat în pământ).

În cele ce urmează, vom face o descriere mai amănunţită a acestei piese considerată a fi bucraniu, vom prezenta măsurătorile prelevate pe acesta, cât şi unele date asemănătoare, aparţinând unor alte resturi de craniu şi axe cornulare din aproape aceeaşi perioadă istorică, recte, precucutenian, dar şi unul din pleistocenul superior. De asemenea, pe fotografia noastră am trecut în stânga şi un craniu aparţinând unui taurin (Bos taurus) de sex mascul, specia domestică actuală ce are drept strămoş bourul şi care este, după cum apare, mult mai mic ca talie, făcând şi pe acesta măsurătorile.
Prin mărime, dar şi prin măsurători pe axul cornului, cât şi unele ce s-au putut executa pe bucraniul arătat, suntem siguri că acesta aparţine unui exemplar mascul.
După cum apare şi pe fotografia alăturată, doar cornul drept s-a păstrat în bună parte, cel stâng fiind retezat chiar aproape de bază. Se vede, de asemenea, o parte a liniei intercornulare, care este doar foarte uşor convexă la stânga şi care, apoi, către linia mediană a craniului devine uşor concavă (s-a păstrat un fragment de os cu această concavitate), ridicându-se iar puţin, către baza cornului drept. Forma acestei linii, arată clar că suntem în faţa unui craniu de Bos primigenius (bour) şi nu de Bison bonassus (zimbru), la care linia sus-arătată apare mult bombată (convexă); De asemenea, lungimea, dar şi masivitatea cornului, cât şi indicele de aplatizare, aproape inexistent, arată acelaşi lucru.
Dăm mai jos două tabele cu măsurători, primul referitor la axe cornulare şi al doilea cu privire la craniul propriu-zis:
Ax corn. (în mm)

Craniu ca atare (în mm)

Se pot distinge două caracteristici clare, având în vedere fotografia bucraniului, cât şi măsurătorile executate pe acesta şi pe celelalte.
1. Pe de o parte, piesa este reprezentată printr-un craniu fragmentar, anumit transformat, de Bos primigenius mascul – un taur - al acestei specii şi deci faptul că nu aparţine unui individ mascul de vită domestică, adică Bos taurus, primul fiind cu mult mai mare şi mai masiv.
2. De asemenea, că talia bourului se micşorează uşor, considerând timpul scurs dintre pleistocenul superior şi eneolitic, fenomen oarecum cunoscut de biologi, dar rămâne totuşi mare şi masiv, în raport de vita domestică ce-l are drept strămoş.
Este probabil că pentru a pregăti bucranii, în scop cultic, se foloseau de aceea doar cranii de Bos primigenius şi nu de taurine domestice, cultul taurului fiind deci reprezentat prin indivizi ai speciei sălbatice, mai mare, dar şi mai rară decât a celei domestice.
Din câte ştim, bucranii, găsite de arheologi prin săpături, în decursul timpului sunt cu totul nişte rarităţi. De altfel, se ştie că, statuetele zoomorfe scoase la iveală prin săpăturile din neoeneolitic apar, evident mai puţine, decât cele antropomorfe, care însă reprezintă, aproape cu totul, sexul femel uman, adică o zeitate feminină ce ar fi principiul primordial (Mama universală). Între cele zoomorfe se ştie că locul prim este ocupat de taurine (considerăm că nu este bine de a folosi cuvântul „bovine”, întrucât prin el se înţelege de către biologi – deci în ştiinţă – o formaţiune mai generală, o familie, în care, pe lângă taurine se găsesc şi alte genuri şi specii ce nu sunt specifice Europei şi/sau Orientului Apropiat şi Mijlociu din vechime, ele fiind aduse de om în zonele respective cu mult mai târziu). Aceste statuete, credem noi, ar reprezenta, în bună măsură şi caracteristici ale sexului mascul uman (umplând golul dat de cantitatea mică de statuete umane masculine), adică scoţând în evidenţă, de această dată, o forţă telurică. Se ştie că, spre deosebire de statuetele antropomorfe
feminine, în care sexul apare foarte bine circumscris, cele zoomorfe, reprezentând tauri sunt făcute foarte neglijent şi grosolan, aşa cum apar ele şi în situl de la Truşeşti. Uneori, însă, animalul este reprezentat doar prin coarne mari, lungi şi masive, ce pleacă de pe o parte total informă, arătând astfel genul Bos. Menţionăm că, foarte rar, s-a pus totuşi de către noi în evidenţă, doar în materiale din aşezarea Cucuteni B de la Mihoveni, o serie de statuete mici, în jur de
3-4 cm, ce apar foarte bine conturate şi expresive, având particularităţile existente pentru specia Bos primigenius, unele fiind întregi, cele mai multe de sex mascul, însă unele, prin coarnele deşi mari, mai gracile şi câteva de sex feminin.
Este cunoscut faptul că la civilizaţiile vechi din Europa, Africa de Nord şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar deja istorice, având drept ca ocupaţii principale agricultura şi creşterea animalelor, sexul mascul al taurinelor (genul Bos), fie el de Bos primigenius, fie el de Bos taurus, derivat din primul, era, am putea spune, la mare cinste. Amintim astfel, pe Boul Apis din civilizaţia egipteană, Minotaurul, acel monstru antropofag, cu cap de taur şi trup de bărbat din civilizaţia minoică cretană, Taur cu aripi pus de pază la palatele persane. Se ştie că, mai aproape de noi, la populaţiile germanice vechi ce au bântuit şi teritoriul României, conducătorii militari purtau pe cap coarne de taur. De altfel, ţăranul român, până de curând, era strâns legat de „taurinele” sale, neputându- se descurca fără ele. Nu degeaba, Octavian Goga, prost politician, dar mare poet, descrie importanţa lor arătând în primul vers al unei poezii: „De ce m-ai dus de lângă boi?”, care pusă pe note a dus şi la o cunoscută romanţă, legătura dintre acest animal cu omul de la ţară şi cât de grea este pentru acesta despărţirea de glia străbună. Tot din vechime, taurul şi-a găsit un loc în zodiac, cu o zodie ce se găseşte în cea mai frumoasă lună a anului – mai – după cum ne arată poetul german Goethe, cât şi o strălucitoare constelaţie pe cer.

Fotografii reprezentând partea posterioară a craniului de Bos taurus actual (la stânga) şi Bucraniu de

Bos primigenius (la dreapta), văzute de sus.

Résumé
L’étude d’un bucrâne fragmentaire de l’aurochs (Bos primigenius), l’importance cultique et systématique

Le reste osseux fut trouvé dans le site de Truşeşti appartenant à la culture de Cucuteni A, de

l’énéolithique moldave, dans la fosse no 17.

On a fait la description de ce matériel animalier et même des mensurations sur le crâne et le axes cornulaires, en le comparant avec des restes similaires de la culture de Précucuteni, de Pléistocene supérieur et

aussi d’un taureau domestique (Bos taurus) actuel. Le bucrâne représentait probablement le culte du taureau

assimilé avec une force tellurique.

BIBLIOGRAFIE

HAIMOVICI Sergiu, Studiul arheozoologic al resturilor găsite în situl cucutenian de la Mihoveni, corelat cu figurine zoomorfe descoperite în aceeaşi staţiune, în Suceava, XXVI-XXVI-XXVIII, 1999-2000-2001, p. 145-

157.

MONAH Dan, Neo-eneoliticul – Religia, în Istoria românilor, vol. I, Ed. Enciclopedică, 2001, p. 175-186. PETRESCU-DÎMBOVIŢA Mircea et al., Truşeşti, monografie arheologică, Ed. Academiei Române, 1999.

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – Ipoteşti – Eminescu(8)

Valentin Coşereanu

La vârsta de 85 de ani, Petre Irimescu, prefectul judeţului Botoşani, omul care urmărise cu atâta îndârjire punerea în operă a propriilor sale dorinţe legate de spaţiul ipoteştea, mărturisea “ADEVĂRUL ASUPRA UNOR LUCRURI FĂCUTE LA IPOTEŞTI”, într- o scrisoare descoperită de arheologul Paul Şadurschi, desluşind aşadar iţele unui dosar atât de complicat:

„Sunt din satul Cucorăni, comuna de care ţine Ipoteştii, satele aflându-se la 4 km depărtare. Copil, am trăit puţin la Ipoteşti, am colindat ţinutul dintre sate, am cules flori şi bureţi în pădurea învecinată: adolescent, elev de liceu, am cutreierat codrul de aramă, m- am odihnit pe prispa cea de brazde de la izvorul care tremură pe prund, căci în apropiere se află casa pădurarului (inexact! n.n.), unde şi-ar fi avut Eminescu prima dragoste. În 1903 am ajuns profesor de istorie-geografie la liceul “Laurian” din Botoşani, iar în 1919 prefect al judeţului. Legăturile sufleteşti cu satele copilăriei, îndrumarea ce am primit în

universitate de a preţui locurile alese ale patriei şi a cinsti memoria oamenilor aleşi m-au hotărât, cu prilejul aniversării a 50 de ani (eroare! n.n.) de la moartea marelui poet, să iniţiez o sărbătoare deosebită. Deci s-a făcut la teatrul local o adunare cu cuvântări, recitări, cântice, iar apoi o procesiune la Ipoteşti, cu elevi, armată şi destul popor, căci depărtarea satului de oraş e de vreo 8 km. Am văzut halul în care se află casa părintească a poetului, nelocuită şi în parte dărăpănată, bisericuţa ameninţată cu distrugerea, căci ploua în ea, mormintele părinţilor şi celor doi fraţi în complectă părăsire, cu ostreţele stricate şi acoperite de buruieni.

Într-un cerc de prieteni, fară nici o nuanţă politică, am socotit, că o festivitate ca cea săvârşită a fost interesantă şi obligatorie, dar ea se va şterge îndată din amintirea multora. Ştiam că în alte ţări memoria şi locurile natale ale oamenilor aleşi sânt cinstite mai mult decât prin vorbe şi atunci s-a constituit un comitet, al cărui preşedinte am fost, cu scopul de a face din umilitul sat un punct de atracţie pentru cei ce preţuiau pe genialul poet. Astfel s-a alcătuit un program de lucru, care cuprindea: repararea casei, repararea bisericuţei, amenajarea mormintelor, zidirea biserici(i) demne de un punct de atracţie, un local de şcoală, îngrădirea terenului, unde urma să se facă toate, căci (în) total era paragină şi vitele şi paserile sătenilor hălăduiau peste acest loc sfânt. Aşezarea într-o adevărată văgăună impunea numaidecât şi facerea unei şosele, pe unde din şoseaua naţională să se poată ajunge în sat. Am început cu casa, care nu ne aparţinea. Am vizitat pe propretară arătându-i hotărârea comitetului şi am rugat-o să ne cedeze casa nefolosită cu o

întindere de teren alăturat, cuprinzând biserica şi cimitirul. Am socotit, că voi trezi în sufletul doamnei suflul patriotic, arătându-i că această casă e scumpă neamului românesc. Mi s-a răspuns: «O fi scumpă neamului dar e mai scumpă pentru mine căci e propretatea mea (s.n.)».

Nereuşind în felul acesta, am luat altă cale. Am stăruit să se facă proiect de lege din iniţiativă parlamentară, pentru a se expropria casa cu locul. Proprietarul ne-a dat în judecată, iar procesul a ajuns, până la Curtea de Casaţie, care i-a dat câştig de cauză, declarând legea anticonstituţională, căci nu se prevedea expropriere pentru asemenea cazuri.

Au trecut câţiva ani, s-a schimbat şi prefectul, dar eu am continuat încercările mele de a obţine casa, propunind o cumpărare. N-am izbutit, iar doamna, pentru a pune capăt intervenţiilor mele, a pus într-o noapte nişte soldaţi care-i avea la coasă, să dărâme casa, iar lemnăria a dus-o la oraş. Când am aflat acest lucru am pus lumea în mişcare. Am făcut, da, eu am făcut jalbe către prefectură şi Ministerul de Interne şi Instrucţie şi am pus pe ţărani să le semneze. Am trimis telegrame către autorităţile, ce socoteam că ar putea interveni, am scris la gazete şi astfel s-a stârnit indignarea obştească. Ministerele au cerut prefecturii să ancheteze şi să refere, dar prefectura de atunci socotea Ipoteştii ca o chestiune de ordin personal şi s-a tot tărăginit fără nici un rezultat. Am profitat de pornirea ce s-a făcut împotriva doamnei Papadopol şi ajungând din nou prefect, i-am propus un târg şi am reuşit, ca în schimbul sumei de 40000 lei să ne cedeze locul. Trebuia să mai mutăm şi un hambar mare, ce se ridica în faţa casei. După facerea actului am obţinut locul. Am hotărât atunci să zidim o casă nouă. Cea veche fusese din vălătuci şi acoperită cu şindrilă şi bucăţi de tablă. Păstrând înfăţişarea exterioară şi împărţirea interioară (eronat, n.n.), am zidit o casă cu fundaţia de piatră şi beton, cu pereţii de cărămidă şi acoperişul de tablă zincată.

La început ne gândeam să facem un muzeu, dar nu aveam nimic de la Eminescu. S-a făcut un mobilier redus cu mese, scaune, bănci, şi dulapuri pentru cărţi şi am făcut o bibliotecă, cu cărţi căpătate de la Casa Şcoalelor, Ministerul Instrucţiei, autori şi donatori particulari, care au fost solicitaţi.

În una din camere s-a instalat învăţătorul satului, ca un custode al casei. S-a reparat apoi bisericuţa, s-a curăţat cimitirul, amenajându-se mormintele familiei cu ostreţe de fier şi inscripţiile necesare. S-a purces apoi la îngrădirea locului pregătind un mic parc cu tei, brazi, mesteacăni. Locul fiind ridicat s-a făcut şi o fântână pentru udat copacii, iarba şi florile. Copiii de la şcoală au adus din pădure tufe pentru un gard viu. Apoi s-a început zidirea bisericii, după stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare, din piatră, adusă tocmai de la Burdujeni, din cărămidă aparentă de la Ciurea (Iaşi) şi acoperită cu ţiglă. Un cerc de talere de ceramică, aurite şi având pe ele marca ţării, marca Moldovei, marca judeţului, împodobeau pe dinafară biserica. Paratrăznetul a fost necesar.

În interior catapeteazma, stranele, cafasul şi altele mărunte, s-au executat în lemn de un sculptor danez pe care l-am descoperit lucrând la M-rea Văratec. Lucrările mergeau greu, căci aveam lipsă de bani. În cele trei rânduri cât am fost prefect, am prevăzut în buget sume pentru lucrările dela Ipoteşti. Primăria Botoşani a contribuit şi ea, ca şi comunele rurale, măcar simbolic, au fost obligate să prevadă sume după puterea lor. Am obţinut ajutoare de la Ministerul de Interne, de la Ministerul Instrucţiei, de la casa bisericii. S-au făcut liste de subscripţii, parlamentarii au cedat diurna pe o zi, s-au dat serbări cu plată, s-au primit şi donaţii de la particulari.

Au mers lucrările până la pictura bisericii. Pentru pictură am vorbit cu profesorul Troteanu de la Belle Arte Iaşi şi ne-a(u) trebuit 200000 lei. Am apelat la un alt fiu al Botoşanilor, Dombrovschi Victor, fost elev al meu,

atunci primar al capitalei, şi ne-a dat suma trebuincioasă. Ne-a mai trimes şi o serie de stampe şi tablouri, cu care am acoperit pereţii casei.

Începută lucrarea în 1919 (?), lucrările s-au terminat numai în 1939 prin sfinţirea bisericii de către Irineu, Mitropolitul Moldovei. Din comitetul sfătuitor au dispărut aproape toţi cei care au dus greul treburilor, am subsistat şi am predat prin proces-verbal prefecturii Botoşani să aibă în grijă Ipoteştii.

S-a(u) citit în timp tot felul de reportagii ale unor vizitatori la Ipoteşti cu aprecieri departe de adevăr. Cu prilejul “Zilelor Eminescu” s-a scris mai mult şi chiar în Scânteia din 15 iunie a.c. se spune că abia în 1950 s-a zidit casa memorială. Doresc să se cunoască adevărul şi pun mărturie vârsta mea de aproape 85 ani.

Petre Irimescu, profesor pensionar”.

Inexactităţi numeroase sunt strecurate în rândurile lungii epistole a prefectului botoşănean, care, deşi a avut merite incontestabile pentru zbaterile şi insistenţele sale, în legătură cu biserica şi casa de la Ipoteşti, uită vinovat să amintească în scrisoarea lămuritoare nume foarte cunoscute, implicate direct în construcţia noii biserici: Cezar Petrescu, Nicolae Iorga, Gheorghe Marinescu.
Împătimitul prefect vorbeşte şi de ridicarea la Ipoteşti a unei biserici, şcoli sau muzeu, deşi “Comitetul de construcţie a Şcoalei Monument «M. EMINESCU» din Ipoteşti, jud. Botoşani”, luase naştere sub conducerea lui D.V. Ţoni, preşedinte de onoare fiind Dr. C. Angelescu, pe atunci Ministrul Educaţiei Naţionalei. Clădirea avea să cuprindă, aşa cum se vede pe foaia tipărită şi trimisă şcolii din Gorbăneşti, judeţul Botoşani, “o sală de conferinţe,

bibliotecă şi muzeu, iar în părţile laterale: sale de clase, cancelarie, atelier şi solare pentru cursuri în aer liber. În curtea clădirii vor fi: locuinţe pentru învăţători, ba(i)e şi farmacie. Totul va fi într-un parc

de tei”. De la gând la faptă drumul s-a

dovedit şi de astă dată fără sfârşit. Învăţătorul Petre Silveanu (care a murit la
Suceava, în anul 1987), nimeni altul decât fostul casier al Comitetului, mărturisea că Nicolae Iorga a venit de două ori la Ipoteşti pentru ridicarea bisericii: prima oară când începuse construcţia şi a doua oară la inaugurare. Cu barba mare, pălărie pe cap, Iorga a întins bastonul spre tânărul de atunci Silveanu, întrebându-1: “— Dumneata eşti învăţătorul satului?”. “— Da, dom' Profesor.”, a răspuns învăţătorul. “— Am să te rog să ajuţi cu copiii la ridicarea bisericii”. Şi copiii au pus într-adevăr mâna pe unelte, contribuind, după puteri, la înălţarea construcţiei. A doua vară, Nicolae Iorga a venit la inaugurare, după mărturisirea aceluiaşi Silveanu. Făcuse între timp, prin Neamul Românesc, colectă publică pentru zidirea monumentalei biserici.
De toate acestea a uitat prefectul Irimescu, după cum a uitat şi de iniţiativa scriitorului Cezar Petrescu – sprijinită cu entuziasm de Nicolae Iorga –, care a publicat în Neamul Românesc, din 4 martie 1937, liste de subscripţii pentru Ipoteşi, şi de scrisoarea savantului neurolog, G. Marinescu, datată “Bucureşti,

2 februarie 1937”, prin care acesta anunţa trimiterea “modestului meu obol de 1000 lei pentru casa şi biserica lui Eminescu”. “Acum cinci ani (în anul 1932 n.n.), mai nota savantul, mă înţelesesem cu regretatul I. Bianu să organizăm un comitet spre a face un muzeu unde să se păstreze relicvele lui Eminescu, după cum s-a făcut pentru Pasteur la Dole, pentru Goethe la Weimar etc. Bianu murind, gândul meu n-a putut fi tradus în fapt. Sper ca de data aceasta succesul este asigurat pentru demnitatea ţării noastre, pe care Eminescu a slujit-o cu atâta curaj şi dezinteresare”. Din spusele lui Gheorghe Marinescu reiese că piatra de temelie a casei poetului nu se pusese în 1929, ci în 1933, dată notată şi în pergamentul găsit în fundaţia clădirii. Până la inaugurarea casei memoriale vor fi trecut ani buni, căci, în prima parte a anului 1937, clădirea nu era încă terminată, de vreme ce G. Marinescu, la 2 februarie, mai trimitea încă bani lui Iorga “pentru casa şi biserica lui Eminescu”.

Însemnări memorialistice (3)

Ion Mihalache

Cum s’a pierdut Ardealul

(după notele făcute chiar în timpul şedinţei)

1 sept(embrie) 1940, Dobreşti

Ce s’a petrecut în aşa zisele “Consilii de Coroană”, din nopţile de 29/30 şi 30/31

Aug(ust) 940.

I
Am venit de la Bucureşti acasă cu sufletul zdrobit. Mă aştept de-acum, la orce.

xxx

În seara de joi, 29, după ora 8, sunt
chemat la telefon de Palatul Regal.
Colonelul Rusescu îmi spune: Eşti rugat să iei imediat un automobil să pleci la Bucureşti. Vii la Palatul Regal direct.
Am răspuns: Mai întâi n’am automobile, apoi nici nu se găseşte aici; Dlui Maniu i se poate lua urma la D(omnul) Romul(us) Boila la Cluj.
Mi s’a spus: Vi s’ar face un tren special ca D(omnu)lui Maniu, dar se întârzie prea mult. Să telefonez Prefectului de Muscel.
Eu, ca să câştig şi timp: Prefectul de
Muscel e la 90 km, cât şi Bucureştii,
imposibil de venit în noaptea asta; sunt dimineaţa acolo.
El: Consiliul e chiar în noaptea asta. Îţi trimitem maşina de la Bucureşti. Vii direct la Palat, afară numai dacă vei vedea că nu mai sunt lumini şi maşini.
Eu: Aştept maşina, care însă va face
3 ore până aici şi alte 3 ore înapoi.
El: Să merg deci la gazdă şi să anunţ
telefonic c’am sosit.

xxx

Chem pe Popescu [(...) meu, care nu era acasă şi las vorbă să mă cheme el]. Caut şi găsesc cu telefonul pe Madg(earu) la vie(Florica). Îl pun în scurt la curent, îl întreb când a venit de la Bucureşti şi dacă ştie ceva.
A venit de dimineaţă, nu ştie nimic Ne înţelegem să vină la mine şi să mergem împreună la Bucureşti. Soseşte cu ceva înainte de 11, la 11 soseşte şi maşina singură de la Bucureşti. (În răstimp, vorbisem cu Popescu să anunţe pe Badea şi pe Popovici şi eventual să vină şi ei dar maşina plecase la 9 fără 5). Plec cu Madgearu şi ne întrebăm ce să fie. Facem diferite ipoteze, între care şi aceea care a şi fost: „Merge rău la Viena”, unde se aflau chemaţi de Ribentrop şi Ciano, Ministrul de externe şi R(egentul) Ung(ariei).
Ajunşi la Bucureşti (cu cele două maşini) - Badea îmi comunică că Mihai Popovici, chemat şi el, aşteaptă telefon. Telefonez la Palat şi lui Popovici să mergem, împreună când suntem vestiţi.
Palatul (Rusescu- care se interesase
în răstimp acasă dacă am plecat): Mulţumit

că am sosit (sosisem la 1, în 2 ore), să mă culc să fiu odihnit, a doua zi la 6 dim(ineaţa) vom avea Consiliu la Palat, se aşteaptă şi Maniu, e plecat din Cluj cu tren special.
Schimb de impresii şi nedumeriri, pleacă Madgearu, mă culc. Spre ora 2, de- abia aţipisem, sculat cu telefonul, Rusescu:”Evenimentele s’au agravat în ultimele momente, să vin imediat la Palat”.
Sun la Popovici, soseşte, fusese şi el chemat, pun întrebarea ce rost avem noi, îmi exprim îndoiala dacă e bine să mergem,(simţind calculul ce se făcuse), dar nu insist, Popovici spune că trebue neapărat să mergem, sosim către ora 21/2 noaptea.
Sala de festivităţi a Palatului plină, membrii Guvernului, ai Cons(iliului) de Coroană (lipsia Iorga şi Mih. Niculescu), Şeful St(atului) Maj(or), (...), Sidorovici, figuri necunoscute: alături de Popa Moţa (pe care nu-l recunoscui la prima vedere), un tânăr sperios - vecinul (Min. Macovei) îmi spune: „fratele lui Codreanu” (Iamandi la urmă: Ce mai înseamnă şi asta? Ce rost are aducerea şi a acestuia).
Ni se dau spre cetire, în particular, telegramele, ce formează obiectul Consiliului. Nici n’am avut timp să le parcurg pe toate, în special ultima, prezentată de Rusescu [sau Urd(ăreanu)?] ca cea mai importantă: unele destăinuiri de la Fabricius, cu privire la Gafencu, garanţiile funcţionează numai p(entru) noi, Hitler nu face blufuri etc!
II
Ce era în telegrame?
Erau vr’o 3. Nu ştiu dacă am putut parcurge tot. Col(onelul) Rusescu a venit cu câteva pagini (cele mai interesante) când intra Regele. Toate date de Manoilescu de la Viena.
Prima. Dată la ora 1845.
Şi începea aşa.
Situaţia e mult mai gravă decât ne-am închipuit. Nu mai e vorba de bazele convenite la T(urnu) Severin. Ni se cer să admitem şi să ne supunem arbitrajului Ribentrop-Ciano, răspunzând chiar în seara
aceasta (la început: cel mai târziu mâine până în 12, apoi, revenindu-se, în noaptea asta).
xxx
Redau din texte:
Ungurii au convenit, Teleki a primit şi apoi a demisionat. Dacă acceptăm, Germ(ania) şi It(alia) iau garanţie asupra graniţelor, dacă nu, Ungurii ne vor ataca în nopatea asta [în alte telegrame se spunea: cu sprijinul Germ(aniei) şi It(aliei)].
Ruşii sunt înţeleşi cu Ungurii să ne atace concomitent. Nu vom fi apăraţi. Dacă acceptăm, ne sprijină şi cu armele în caz că suntem atacaţi de Ruşi.

În alta.

Ribentrop i-a atras atenţia că cele spuse nu sunt un bluf din partea lui H(itler). Hitler nu face blufuri. Ne sfătue să primim, altfel va fi rău de noi. Germanii sunt informaţi că Gafencu a asigurat pe Ruşi că înţel(egerea) noastră cu Germ(ania) e provizorie; el e sigur că Ruşii cu (...) vor bate pe Germ(ani) şi România va face pol(itică) cu Ruşii. Nu e oportun ca să se facă ceva lui Gafencu acum.
În alta.
Fabricius ne informează că garanţia ce o dau Nemţii – în caz că primim arbit(rajul) – e numai pentru noi; n’o dau şi Ungurilor.
Manoilescu a încercat teza schimbului de populaţie; şi nu ştiu ce – la care s’a răspuns; Ribentrop s’a pus mai mult pe teren istoric, apoi; avem şi noi saşii noştri acolo; şi apoi, mai ales: nu va fi frontiera nici cât au propus Rom(ânii), nici cât au propus Ung(urii)(adică între 25.000 kmp cât ar fi evaluat Germanii prop(unerea) rom(ânilor) şi 65.000 cât au evaluat-o p’a Ungurilor; va fi cam pe la mijloc; şi nu va fi nici pur geografică, nici pur etn(ică), ci geografico-etnică.
Ciano a fost mult mai dur ca Ribentrop. Gafencu s’a compromise faţă de Germ(ani) care ştiu că la Moscova s’a comportat altfel decât ca Min(istru) de Ext(erne). A asigurat Moscova că trecerea lângă axa e provizorie. Asta n’o pot tolera Nemţii. Dar să nu i se facă nimic acum.

xxx

Gigurtu, la o întrebare la urmă: Am aflat, sub presiunea continuă a Rusiei, armata propune: pe linia de retragere, guv(ernul) pe a lui răspundere (...)..
III

Cum a decurs şedinţa

[Redau după notele luate în şedinţă. Am putut să le iau ca Mihai Pop(ovici), care nu auzia, să poată urmări desbaterile cetind scrisul meu, fiind aşezat în dreapta mea. Mi-a prins bine: am putut aproape însemna tot ce s’a auzit. Mi-a prins şi rău(se poate şi aci: bine?): N’am putut a mă (…) să dau toată vigoarea revoltei mele.]

Regele deschide şedinţa(după ce dăduse mâna fiecăruia în parte):

Momentele sunt foarte grele (cam aşa ceva). Aţi luat cunăştinţă din telegrame. Veţi asculta şi cele ce va spune şi Primul Ministru. Sunteţi rugaţi să vă spuneţi părerea cât mai concis, dat fiind situaţia (se cerea răspunsul până la ora 3. Nici nu începuse bine şedinţa şi telefonul aşezat în sala de Consiliu, cu Urdăreanu lângă el, cerea mereu răspunsul dela Viena unde vorbia Ministrul Manoilescu, spunând că e presat de Ribentrop şi Ciano. Se cerea de Urdăreanu aşteptare cu minutul: aşa a durat toată şedinţa până pela
4.

Gigurtu. Conferinţa dela Turnu Severin a fost brusc întreruptă. Miniştri de Externe ai R(omâniei) şi U(ngariei) au fost convocaţi la Viena. Am crezut că pentru a se înlesni tratativele pe bazele de la T(urnu) S(everin). Acolo au fost anunţaţi că li se cere arbitrajul Berlinului şi Romei.

Iată ce spun telegramele. Citeşte numai anumite părţi. Şi adaugă: De hotărârea ce veţi lua depinde soarta Ţării. Cu răspunderea pe care o am, ştiind la ce ne expunem, sunt pentru primirea arbitrajului.

Argentoianu.(eram pe rând provocaţi de Suveran, aşa după cum eram aşezaţi, cu anume rost, la masă).

Ne aflăm în faţa unui nou ultimatum:
Îl aşteptam. Ştiam de la început. Ungurii
vor fi favorizaţi. Au făcut parte în frontul german în 914-918 care a fost învins. Azi s’a întors roata. Era natural ca G(ermnania) să-şi aducă aminte de foştii aliaţi. Ăsta e adevăratul argument. Nu-l putem discuta.Ne aflăm în faţa unui ultimatum german. Îl putem discuta? Suntem învinşi fără a fi purtat războiu. Nu ne putem bate cu germanii. Suntem înfrânţi în câteva săptămâni. Ce putem face? Să ne închinăm la D(umne)zeu pentru o soartă mai bună în viitor.Suntem cu genunchii germani pe grumazi. Dar, atât timp cât va rămâne intact: o armată, un Rege, un steag, nu pierdem nădejdea. Altfel, mergem la distrugere. Să ne supunem ultimatumului.

Vaida. Când am cetit am înţeles....(tragedia, trădarea?-nu s’a auzit bine). Toată viaţa mea a fost o (tragedie? trădare?) apoi cuvintele „în zadar”. Eu sunt ameninţat chiar în averea mea. În ultimul Consiliu de Coroană am fost de părere pentru “arbitraj”(?). Azi trebue să fie o neânţelegere între Ruşi şi Germani – de aceea graba. Ungurii au primit. Ce se întâmplă dacă noi nu primim? Suntem cu cuţitul în grumaz.

Sunt informat că Moldova e în panică, toată. Ungurii gata să ne atace. Să păstrăm Piemontul: Valahia, Moldova. Discurs patriotard? Ce-ar însemna.....(etc), fără armate, fără Rege?-Bolşevizarea Ţării.
Arbitrajul este soluţia cea mai adecvată. Azi, noi suntem ”parte”. Refuzând, suntem la cheremul lui Hitler şi Musolini. Deci, fără ezitare,”sunt pentru arbitraj”.

Mironescu: Pentru arbitraj(n’a mai justificat).

Dinu Brătianu.

Chiar de am ceda, noi nu scăpăm de consecinţele destrămării. În Ardeal vom avea revoluţie; e altă mentalitate, altă conştiinţă, nu ca în Basarabia şi Cadrilater. În Ardeal sunt simptome de revoltă. Să nu avem nici o încredere în garanţia Germană contra Rusiei. Cuvântul şefilor de stat se schimbă la fiecare moment. Hitler asigurase pe care au vorbit cu el (din partea noastră) că ne susţine pe noi. Azi cu

Ungurii e deja înţeles.. Vom mai putea ţine
noi Ardealul?
Nici la Ruşi nu trebuia cedat. Toţi ne desconsideră. Pentru Unguri, Transilvania e o ambiţie, pentru noi e un drept. Sunt contra arbitrajului dacă nu presimţim ce reprezintă şi în ce condiţii. Schimbul de populaţie e imposibil. Vin şi sunt întrebat în ceasul al 12. Nu ştiu ce s’a făcut. Nu ştim cât sunt de documentaţi Hitler şi Musolini. Ţara e demoralizată.

Caracostea.

Suntem într’o dilemă, între două primejdii, să alegem între Răsărit şi Apus. Ca profesor de literatură, în scrierile mele am reflec(tat) totdeauna marea primejdie: spre Răsărit. Între Stalin şi Hitler, să ne apropiem de cei doi: D(om)nii Hitler şi Musolini.

Nichifor Crainic.

De nu primim, facem războiu. Vom cădea total. Dacă primim, salvăm restul ţării. Pentru arbitraj.

Păiş.

Să salvăm un teritoriu, o armată, un
Rege, un steag. Pentru arbitraj.

Moţa.

E pentru (câteva cuvinte de
introducere, neînţelese).

Horia Codreanu.

Pentru(fără nici o explicaţie).

Silviu Dragomir.

Ca ardelean, ca unul care ştie că Ardealul e dreptul României (şi încă vr’o câteva cuvinte) e Contra primirii arbitrajuljui.

Andrei Rădulescu

Nu e nici Cons(ilier) R(egal), nici membru al Guvernului, nu are nici o cădere oficială, îşi spune deci părerea personală. În împrejurările date, să ne supunem la ceea ce ni se cere de Germ(ania) şi Italia.

Gruia.

Sunt pentru arbitraj, fiindcă nu văd în el o soluţie definitivă, ci văd una provizorie.

Macovei.

Sunt pentru(fără argumentări).
Mihalache – Vezi paginile
următoare(scrise a doua zi).

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (9)

Cămaşa cu fustă

Apare mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea. După opiniile unor cercetători47, această cămaşă poate fi

Pl. 46

dr. Angela Olariu considerată ca având fustanela românească de origine ilirică. Fustanela este introdusă la cămaşa de sărbătoare mai mult din considerente de ordin practic. În timpul jocului cămaşa nu se ridică, stanul fiind separat de poale. Acestui considerent i se adaugă cel de ordin estetic: fusta poate avea o lărgime considerabilă, 4 până la 6 laţi, iar când era croită în lungul pânzei (pentru persoanele scunde), avea o lărgime de cca. 1,5 m, ceea ce contribuie la bogăţia şi fastul costumului de sărbătoare. Fiind, cămaşă de sărbătoare, cămaşa cu fustă este ornamentată mai bogat. (Pl.46.) .

Ornamentul este realizat de cele mai multe ori din ajur, cheiţe în diverse variante, găurele, zăfuşori, painganaşi, biluri etc. Gulerul este de obicei lucrat în ajur care mărgineşte şi gura cămăşii pe ambele părţi. (Pl.49.) Mâneca este strânsă

cu bentiţe care unesc fălduraşii (pliuri) formaţi prin tighel. Betiţa este de asemenea ajurată.

Pl. 47

Ajurul lucrat prin scoaterea firelor, cunoaşte foarte multe variante în sudul zonei (Flămânzi, Poiana, Vlădeni, N. Bălcescu, Rădeni etc.). la o singură cămaşă din Flămânzi găsim trei feluri de ajur: la guler – ajur în patru flori, la poale – ajur într-o floare, la gura cămăşii – ajur în nouă flori. (Pl. 47-49). Betiţele erau lucrate în ajur în patru flori. Ajurul mai lat era la pieptul cămăşii, în nouă flori – „în două săptămâni ieşeau cu-n stan, dacă stăteai de el”48. Bătrânele cunoşteau toate aceste variante, lucrându-le cu măiestrie şi răbdare.

Pl. 48

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în ornamentica cămăşilor cu poale apar motivele geometrice sau florale cusute cu arnici roşu şi negru, iar mai târziu gama coloristică se îmbogăţeşte cu nuanţe de verde, albastru etc. Ornamentele acestea sunt dispuse la
guler (este vorba de gulerul răsfrânt), la poale, la mâneci, pe umeri şi pe piepţi (Pl.50-52).

Pl. 49

Începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, trebuie semnalată în zonă prezenţa cămăşii cu patru mâneci49, cu stănuţ50, cu mânecuţe51. Despre ce este vorba? În dorinţa de a îmbogăţi şi înfrumuseţa costumul de sărbătoare, la cămaşa cu poale ce avea mâneci largi, se introduce al doilea rând de mâneci cu bentiţă pe dedesubt. Care era scopul?

Pl. 50

Acela de a nu se vedea mâna goală în timpul jocului când mâneca largă alunecă către umăr; în acest caz rămânea cea de-a doua mânecă cu bentiţe care avea cusute ornamente florale şi geometrice pe

bentiţe. Mânecile cu bentiţe se prindeau de umărul cămăşii sau se introduceau nişte mânecuţe prinse cu aţă mai sus de cot. Alteori s-a renunţat la cele două soluţii – confecţionându-se un stănuţ (partea de sus a cămăşii), acesta avea guler înalt, drept, iar mânecile erau cu bentiţe. Gulerul, piepţii şi bentiţele erau bogat ornamentate.

Pl. 51

Această cămaşă era purtată doar de oamenii mai tineri. „Mergea să porţi cămaşa asta până la 40 de ani”52. În sudul zonei este prezentată cămaşa cu poale confecţionată din pânză de lână ţigaie.

Pl. 52

Cămaşa cu platcă

Această cămaşă apare în zona cercetată în ultimii 60 – 70de ani, ca rezultat al influenţei orăşeneşti. Platca este de format dreptunghiular, plasată pe umeri. În platcă
se răscroieşte gura cămăşii, de ea sunt prinşi stanii cămăşii, în faţă şi în spate. Mâneca este prinsă de stan având la subsuoară pava. Aceste cămăşi au gulerul răsfrânt. Cămaşa cu platcă are fusta vroită la fel ca la cea fără platcă, amintită anterior (Pl.53).

Iţarii Într-o zonă cu climat aspru cu ierni lungi şi grele, cu veri scurte şi puţin călduroase, ţăranul a trebuit să-şi confecţioneze obiectele de îmbrăcăminte, în aşa fel, încât acestea să-i asigure căldura necesară şi în acelaşi timp să nu-l stingherească în mişcări, la lucru.

Pl. 53

Criteriul practic a stat şi la baza confecţionării iţarilor cu o lungime considerabilă (2 m), iţari cu 101 creţi purtaţi în zona Botoşanilor. (Pl.54).

Pl. 54

Iţarii sunt creţi, reprezentând tipul iţarilor din Moldova, singura regiune care a păstrat această formă. Se presupune că originea acestei forme de iţari creţi ar fi chiar în portul dacilor. Iţarii sunt confecţionaţi dintr-o ţesătură având urzeala din bumbac şi băteala din lână ţigaie. Fiecare crac era croit dintr-o foaie de ţesătură. Se măsura înălţimea omului şi se croia un crac. De acesta se coase turul (fundul) iţarilor, de o mărime considerabilă, se croia „câtu-i pânza de lată

drept în corn”53. se cro ia apoi şi cel d e-al doilea crac care se coase la rândul lui de fund.

Pl. 56

Interesant este faptul că nu se taie deloc materialul la croitul cracilor. Din spirit de economie ţăranca îndoia materialul, nu-l tăia niciodată. Iţarii sunt lungi, dar strâmţi, aderă pe picior şi se
purtau încreţiţi până la genunchi. Sus, la
bată, aveau o sfoară terminată la un capăt cu o bucăţică de lemn (lungă de 3-4 cm), numită căluş. Capătul sforii rămas liber, se învârtea după căluş şi astfel iţarii erau fixaţi pe mijloc. Iţarii prezintă şi destule dezavantaje: se îmbracă şi se dezbracă foarte greu, se murdăresc uşor etc. În zilele de lucru se purtau iţari cu mai puţini creţi, iar vara se purtau izmene (Pl.55) confecţionate din pânză de tort, având croi asemănător cu cel al iţarilor .
Începând din secolul al XX-lea, ţăranii au început să poarte iarna şi pantaloni de şiac. Iţarii nu sunt ornamentaţi. Uneori materialul lucrat în
stative, din care sunt confecţionaţi iţarii de sărbătoare avea diverse motive geometrice (romburi, pătrate), realizate prin neveditură. (Pl.56).

Pl. 57

Brâul sau chinga

Piesa care înviora aspectul costumului bărbătesc lipsit de ornamente colorate, a fost brâul sau chinga. Ţesut în două sau patru iţe, cu urzeala şi băteala din păr lung de aproape doi metri, brâul avea o lăţime variabilă. În sudul zonei (Vlădeni, Flămânzi, N. Bălcescu, Copălău, Poiana
etc.) era lat de aproximativ 50 cm, de

Pl. 58

culoare roşie iar la unul din capete apar motive alese (X-uri, romburi, pătrate etc.) vopsite diferit (alb, albastru, galben etc.) şi ciucuri la ambele capete. (Pl. 57). În restul

zonei se purta de cele mai multe ori brâul roşu, simplu, lat doar de 25-30 cm, menţionat şi în documente54. Brâul lat se purta îndoit, având capătul cu alesături în faţă, cu ciucurii lăsaţi pe ambele şolduri, sau numai pe unul (Pl.58).
Ca o particularitate, demnă de semnalat, este faptul că la Călăraşi acest brâu se poartă neîndoit, iar ciucurii sunt
repartizaţi uniform în partea din spate a
cămăşii.
Peste brâu bărbaţii purtau uneori cureaua lată de circa 5 cm, lungă de 2,50 m, împodobită cu ruzete, bumbi de aramă fixaţi unul lângă altul. Aceasta era înfăşurată de 3 ori în jurul mijlocului.
Este un element specific de port moldovenesc şi constituie o dovadă a bogăţiei celui care o poartă.
Bătrânii purtau chimire, de format
mai lat, din piele, încheiate cu trei sau cinci catarame în faţă şi prevăzute lateral cu un buzunăraş în care îşi păstrau tutunul, amnarul şi iasca.

Încălţămintea

Opincile erau încălţămintea de fiecare zi a ţăranului. Se confecţionau din piele de porc, mai rar din piele de vită,
prelucrată. Piciorul e înfăşurat în obiele, de
formă pătrată confecţionate din suman alb. Opinca se încălţa peste obiele şi se lega cu nojiţe, din păr de cal, pe pulpa piciorului. Mau recent s-au purtat ciorapi albi. Nojiţele se înfăşurau peste ciorapi şi obiele. În zilele de sărbătoare bărbaţii purtau cizme de format obişnuit sau cu tureatca încreţită (Tudora, Corni, Conceşti etc.).

NOTE

47 *** Arta populară românească, Bucureşti, 1969, p.391

48 Informatoare Avădănii Ruxandra, 75 ani, Flămânzi

49 Informator I.M. Siminiceanu, 8 de ani, Corni

50 Informator Amarinei Teodor, 70 de ani, Fundu Herţii

51 Informator Amarinei Teodor, 70 de ani, Fundu Herţii

52 Informator Luca Gh. Vasile, 76 de ani, Zăiceşti.

53 Informatoare Avădănii Ruxandra, 75 ani, Flămânzi

54 N. Iorga, Studii şi documente privitoare la Istoria românilor, vol.21, Bucureşti, 1911, p.132.

Mărturisiri din întuneric(8)

Gheorghe Bâgu

VI. JILAVA – PROCESUL

După numărare, am fost împinşi într- o sală îngustă, întunecoasă şi de aici mai departe într-o încăpere unde am constatat existenţa a două rânduri de priciuri suprapuse.
Ne-am înghesuit şi ne-am lungit unul lângă altul pe scândura goală. Obosiţi, îngheţaţi şi înspăimântaţi, am adormit.
Dimineaţa când ne-am trezit am văzut cum era o celulă: un fel de boltă a unui pod de cale ferată, închisă la ambele capete. La o extremitate era un geam cu gratii groase iar la cealaltă extremitate, o uşă de lemn masiv cu balamale şi zăvoare de fier forjat. Această boltă, lungă de 20 m,

lată de 6 m şi înaltă de 4 m, se află la o adâncime de 14 m, iar deasupra ei, la suprafaţă, cresc pomi fructiferi. Era greu ca cineva să-şi imagineze că sub livada de pomi fructiferi, la 14 m adâncime, zac oameni îngropaţi de vii. În celulă, între cele două rânduri de priciuri era un culoar lat de un metru. Imaginaţi-vă o boltă întunecoasă şi umedă unde fiecare cărămidă lăcrimează şi unde zac oameni, pe două nivele, ca marfa dintr-un magazin. Iarna, înghesuiala asta ne avantaja, însă vara era un chin. Din pricina zăpuşelii din celulă, rămâneam cu pielea goală şi transpiraţi stăteam lipiţi unul de altul, fapt ce ne dădea o senzaţie de nesuportat. La tot acest chin se mai adăugau şi născocirile barbare ale directorului închisorii, care pentru a se distra văruia singurul geam al celulei şi-l bătea în cuie ... Aşa ne lăsa câte două săptămâni, curios şi el să vadă cât rezistăm! Câtă barbarie! Câte suferinţe am suportat din cauza acestei fiare ignorante şi buhăite de băutură, care la tot pasul vorbea de nelegiuirile săvârşite de hitlerişti şi legionari iar el, cu o brutalitate de neimaginat, căuta să se impună pozând ca om drept, cinstit şi nepătat! Acest „înger” al închisorii era Marometi, cumnatul ministrului C. Drăghici, cel care l-a omorât pe Pătrăşcanu.
La Jilava am cunoscut mulţi oameni. Mi-amintesc de părintele Levu, de părintele Bârnovescu, de cei doi călugări din Moldova, de arhitecţii şi inginerii Puşchilă, Joja, Avram, Grigorescu, Dociu, de avocaţii Bâră şi Angelescu, de medicii Gherman şi Bazavan, apoi de generalul Rozin, maiorul Ionescu, studenţii Midoschi, Măzăreanu, muncitorii ceferişti Iosub, Purcaru şi muncitorii de la I.T.B. Plischie, Rădulescu, alţii de la Malaxa, de redactorul evreu pe nume Vulpeş şi profesorii universitari C. Motaş, C. Deaca etc. Toţi, îngropaţi de vii, zăceam pe priciuri în subsolurile de la Jilava. Dormeam pe scândura goală cu gamela sub cap. atmosfera din celulă era umedă şi grasă, îmbâcsită şi viciată din cauza transpiraţiei şi a tinetei, veşnic plină.
Foamea ne uza iar deznădejdea ne măcina
nervii ...
Aici era obiceiul ca în fiecare dimineaţă să fim scoşi la plimbare, obicei care n-a ţinut mult. Când ne scoteau la plimbare, se deschideau toate uşile iar noi năvăleam într-un canal adânc de circa 15 metri şi lat de 10 metri, care înconjura tot grupul de celule, adică înconjura fostul fort.
Fortul subteran avea încăperile în formă de bolţi aranjate radial, ca spiţele la roată. În acest canal înconjurat de ziduri înalte se înghesuiau în timpul plimbării deţinuţii, toţi rufoşi, scheletici, palizi şi îngânduraţi. Aici am revăzut prieteni dragi, din copilărie şi adolescenţă.
Dumitru Alexandru – coleg de liceu – foarte slăbit şi negru de atâta foame şi mizerie, îşi făcuse o bonetă dintr-un rest de pătură; era în haină şi aproape nu mai avea cămaşă. Îi atârnau pe piept, pe sub haină, nişte petice soioase ce cândva fuseseră cămaşă. Mi-a spus că nu ştie nimic despre familia sa şi mi-a povestit cum a fost arestat. În ziua de 25 octombrie la ora 23, lucra la o planşă pe care trebuia să o predea a doua zi la Politehnică. Deodată a auzit bătăi în uşă. Până să întrebe cine bate, trei tineri au năvălit în cameră, s-au legitimat şi i-au ordonat să se îmbrace şi să-i urmeze. N-a apucat nici măcar să-şi ia rămas bun de la ai săi. Mama sa, în cămaşă de noapte, a alergat plângând până la maşina cu care a dispărut în negura nopţii.
Tot aici i-am întâlnit şi pe Mihai Scutaru, student la Politehnică, pe Laurenţiu Şoltuz şi Formagiu, studenţi la Medicină.
După plimbare mă întorceam în celulă, mă întindeam pe prici, priveam în tavan, care era la o jumătate de metru distanţă de capul meu, iar gândurile începeau să mă chinuie din nou. Până la urmă îmi spuneam că singură natura este dreaptă şi nepărtinitoare. Ea ne aşează pe toţi la fel. Împărat sau cerşetor, general sau soldat, geniu sau cretin, frumos sau urât, puşcăriaş sau om liber, toţi urmăm acelaşi drum ...

Într-o zi au năvălit în celula noastră vreo 6 gardieni. Cineva dintre noi pârâse la conducerea închisorii că preoţii au o biblie din care citesc seara şi fac rugăciuni. Ne-au dezbrăcat pe toţi la pielea goală, au controlat toate boarfele şi au distrus priciurile dar n-au reuşit s-o găsească.
Au urmat opt luni de represalii, timp în care n-am avut nici măcar o singură dată posibilitatea să trec pragul celulei. Ne-au ras pe cap, sau mai bine zis ne-au smuls părul cu un fel de maşină de tuns. Preoţilor şi călugărilor le-au ras şi bărbile. Până atunci păreau nişte oameni distinşi cu figuri expresive şi blânde de patriarhi. După ce i-au bărbierit şi tuns am văzut nişte tineri îmbătrâniţi prematur, cu feţe albe şi ochi bănuitori; păreau nişte spânatici timizi, chinuiţi şi neputincioşi.
O, şi cum mai blestema părintele Levu când doi îl ţineau şi unul îl tundea. Dar gardienii nu-l auzeau şi-şi făceau datoria, înjurând şi din când în când mai trăsnind pe câte unul.
În cele din urmă, tot ca o măsură disciplinară, ne-au interzis să vorbim tare, au bătut singurul geam în cuie şi l-au văruit din nou. Stăteam înghesuiţi unul într-altul în beznă. Toţi ne întrebam cine pârăşte şi cum reuşeşte să informeze?
După câteva zile au mai adus în celulă, peste noi, încă vreo 17 tineri. Toţi sub 19 ani. S-au speriat de întunericul din celulă, de mirosul greu, de înghesuiala şi căldura în care ne duceam viaţa, totuşi, s- au străduit să rămână demni şi indiferenţi, să fie comunicativi şi optimişti. Unul dintre ei, un băiat drăguţ şi foarte dezgheţat, se numea Sorin Botez şi era fiul unui avocat din Bucureşti. Vorbea mai multe limbi străine şi era bine instruit pentru vârsta lui. Fuseseră condamnaţi cu pedepse de la 10 ani temniţă grea la 25 de ani muncă silnică. Destinaţia lor era o închisoare de elevi de la Târgşor Prahova, iar la Jilava numai în trecere, în carantină.
- Ce-aţi făcut măi blestemaţilor, întrebă părintele Levu, de v-au condamnat atât de greu? Toţi număraţi peste 250 de ani de puşcărie! Sorin Botez a fost cel care a povestit cu un calm şi cu o
seninătate care ne-a surprins, cum au încercat ei să saboteze prima şedinţă U.A.E.R. şi cum au dat foc sălii de teatru unde urma să aibă loc adunarea. I-am compătimit, ca pe nişte victime ale dictaturii comuniste, cum de altfel ne compătimeam şi ne plângeam pe noi înşine.
Pârâtorul din celula noastră n-a aşteptat mult şi i-a aruncat în mâna lui Marometi.
Au fost scoşi pe rând şi duşi la
„neagra”, unde directorul închisorii, pravoslavnicul Marometi, bestia cu chip de om, i-a bătut cu cablul de sârmă până şi-au pierdut cunoştinţa. Când au fost readuşi în celulă, erau numai răni, sânge, fecale şi dungi vinete. Nu mai semănau a oameni. Aveau feţele tumefiate, spatele le sângera iar hainele li se lipeau de corp. Nu reuşeau să doarmă din cauza durerilor. Sufereau îngrozitor. Au devenit tăcuţi, supuşi, pesimişti, suspicioşi şi neîncrezători.
Ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi văzut de carte, de treabă? Greu de răspuns. Întotdeauna în vremuri grele, de nedreptate, de umilinţă şi asuprire socială este nevoie de oameni curajoşi şi capabili de sacrificiu. Faţă de ei numai stimă şi respect.
Soarta acestor adolescenţi ne umpluse sufletele de mâhnire şi ură. Nu erau extremişti. Ei se ridicaseră împotriva minciunii şi a lichelelor. Caras pe care îl cunoscusem la Văcăreşti, mi-a relatat o întâmplare care m-a impresionat profund. Aceeaşi întâmplare mi-a povestit-o, mai târziu, soţia mea. La Beiuş fuseseră arestate şi condamnate, cu pedepse de la 2 ani la 5 ani, opt fetiţe din clasa a 7-a, pentru că într-o dimineaţă, în spălător, au cântat şi au jucat Hora Mare. A fost de ajuns ca una să dea tonul şi celelalte au urmat-o. Pentru aceste fapte „grave” şi
„necugetate” au fost judecate, condamnate şi trimise în temniţă, unde unele dintre ele s-au prăpădit. Câtă neîndurare, câtă lipsă de umanitate şi câtă nedreptate! Copii de
14 ani omorâţi ca oameni politici! Numai
la comunişti au putut exista astfel de fapte!

Cine le-a condamnat? Cine le-a judecat?
Cu certitudine că cei ce le-au condamnat, se revoltă împotriva Inchiziţiei, cea care condamna copii că vorbeau în somn. Acuză, detestă şi se revoltă, însă de sinceritatea lor trebuie să ne îndoim, căci ei, la rândul lor, au condamnat copii la închisoare pe cinci ani. Adică la cinci ani de infern. Oare aceşti oameni au copii? Sunt ei oameni?
La Jilava teroarea devenea insuportabilă. Stăteam cu geamul văruit, bătut în cuie, ne sufocam de duhoare şi leşinam de căldură şi din lipsă de oxigen. Percheziţiile se făceau de două ori pe zi, la pielea goală şi totdeauna eram controlaţi şi în anus. Bătaie de joc, murdărie, absurditate, sfidare şi călcare în picioare a demnităţii umane.
Într-o zi, m-a chemat lângă el un bătrân care zăcea pe primul prici, într-un colţ, lângă uşă. Se sufoca şi el de căldură şi stătea în pielea goală. Era transpirat şi avea o figură chinuită, obosită şi speriată. Se vedea că fusese un om robust, osos şi foarte voinic. Acum puteai să-i numeri coastele şi să vezi mai multe rânduri de piei ce atârnau sub bărbie şi la burtă.
- Nu te supăra, dar am auzit că eşti dorohoian. În fiecare seară, înainte să aflu că eşti din Dorohoi, aşteptam cu multă nerăbdare să-ţi vină rândul la povestit sau la recitat poezii. Şi eu sunt de lângă Dorohoi, din comuna Brăeşti. Am fost general de corp de armată, Rozin Gheorghe. Mă cunoşti?
- Obadă Octav din Brăieşti mi-a vorbit mult despre dumneavoastră dar până astăzi nu am avut ocazia să vă cunosc ... este tare neplăcut că ne-am cunoscut în acest iar al Jilavei ... dar să sperăm că vom scăpa.
- Eu voi scăpa şi cred că destul de repede fiindcă simt că mă prăpădesc. Mă părăsesc puterile şi voi pleca şi eu curând după Puiescu. Domnule Bâgu, am mai bine de şase luni de când nu am păşit pragul celulei, de când nu m-am spălat, de când n-am folosit hârtie igienică, de când nu cunosc alt gust decât cel de fasole, de
când mă bărbieresc cu o lamă ruginită prinsă într-un vârf de băţ, de când îmi rod unghiile ... Cât pot să mai rezist la vârsta mea?
- Şi eu am depăşit cinci luni de detenţie la Jilava, în condiţii similare şi se împlineşte, în curând un an de când nu mai ştiu nimic de ai mei. Dar bine, domnule general, dumneavoastră, în ziua de 24 august 1944 aţi comandat trupele mecanizate române care au zdrobit rezistenţa germană la Bucureşti. Pentru care fapte vă găsiţi aici?
- Dar matale, cum de stai în Jilava, când Vasile Bâgu încă din mai 1943 este şeful Biroului de Acţiune Antifascistă alături de Constantinescu – Iaşi, de Pătrăşcanu, Hudiţă şi alţii?
- Neamurile, cât sunt ele de apropiate, în astfel de situaţii, n-au nici o valoare. Ele nu pot schimba cu nimic drumul nostru. Toţi avem rude, dar ce folos? Tata a fost decorat la Mărăşeşti şi are un frate mort în mausoleul de la Mărăşeşti, iar eu zac în Jilava ... Fiecare cu norocul şi cu soarta lui. Nemţii sunt vinovaţi de tot ceea ce s-a întâmplat. Pentru un om format la şcoala latină, mentalitatea germană este mai greu de înţeles. Cine nu cunoaşte primul război mondial, cel de-al doilea război mondial sau n-a auzit de lagărele de exterminare? Dar şi de Stalin, cel mai mare criminal al omenirii, cine n-a auzit?! Germanii, poate de acum înainte vor învăţa să fie şi diplomaţi aşa cum sunt soldaţi şi tehnicieni, iar ruşii să mai uite de comunism şi să înveţe ce este munca, demnitatea şi cinstea, aşa cum au ştiut să-şi apere ţara cu multă putere de sacrificiu. Să lase popoarele libere, adică să renunţe la imperialism. Astfel, şi fraţii noştri basarabeni vor fi din nou alături de noi.
- Eu te întreb serios de ce ai fost condamnat, fiindcă din toată activitatea matale precum şi din tot ceea ce mi-ai povestit, nu reiese că ai avut ceva în comun cu legionarii. Cum vezi dumneata apariţia Mişcării legionare în Moldova şi de ce crezi că au fost posibile pogromurile în mediul acela de oameni blânzi, unde s-au

născut, au trăit şi au murit Eminescu, Enescu, Iorga, Antipa, Ganea, Simionescu, cei mai mari oamenii ai neamului românesc?
- Eu n-am făcu t n ci i u n fel d e politică, dar am cunoscut şi ştiu că legionarismul s-născut în Moldova, că acolo s-a format şi acolo a învăţat să sfideze şi să calce în picioare omenia. Pe Codreanu l-am dispreţuit şi l-am acuzat. Aveţi dreptate şi sunt de acord cu tot ceea ce aţi spus în legătură cu pogromurile şi cu apariţia legionarismului. Eu am fost arestat pentru omisiune de denunţ, adică pentru favorizare de infracţiune cu caracter legionar. Dar să fiu mai explicit. Am fost arestat pentru că am stat la aceeaşi gazdă cu un coleg de-al meu legionar, pe care nu
l-am denunţat. Mai stau la închisoare şi pentru faptul că nu totdeauna am ştiut să- mi ţin gura şi pentru lipsă de respect faţă de o colegă care se ocupa de difuzarea ziarului comunist „Studentul Român”. Să vă povestesc cum s-a întâmplat.
Era în primăvara anului 1947, imediat după război, când foametea şi mizeria ajunseseră la apogeu. În fiecare zi, când treceam prin faţa Gării de Nord, vedeam moldoveni morţi de foame. Acasă
la mine, făina se terminase de mult, mama şi sora mea se chinuiau cu tot felul de ciorbe dubioase, cu terci de mălai şi cu resturi de la abator. Toate satele din apropierea Prutului s-au instalat lângă talvegul apei şi se hrăneau cu scoici şi peşti. Mălai nu avea nimeni. În multe locuinţe din nordul Moldovei au fost găsite mame cu copii morţi de foame. Locuinţele aveau ferestrele acoperite cu tot felul de zdrenţe pentru a face întuneric în casă. Atunci când copii se sculau şi cereau de mâncare, mamele îi amăgeau şi-i rugau să mai doarmă spunându-le că este încă noapte şi până la ziuă mai este mult ... A fost o nenorocire, o jale de nedescris. Nu se poate zugrăvi în cuvinte coşmarul acela provocat de foame şi sărăcie. Vremuri grele, grele de tot. Războiul a pustiit în două rânduri satele moldoveneşti şi a lăsat multe văduve şi mulţi copii orfani. Au urmat apoi trei ani de secetă, de veri cu călduri toride, cu vânturi fierbinţi, uscate şi pustiitoare. Moldova ajunsese la sapă de lemn.

Emisiuni filatelice speciale în judeţul Botoşani în perioada 1944-1945

Mihai Cornaci

Având în vedere preocupările noastre în ceea ce priveşte emisiunile de mărci poştale, întreguri poştale şi cărţi poştale ilustrate, ne permitem să aducem la cunoştinţa celor interesaţi unele aspecte privind emisiuni locale speciale (nepoştale, nefiscale, emise de instituţii ale statului drept contravaloare a unor taxe sau tarife şi contribuţii fixe sau benevole) de pe teritoriul judeţului Botoşani.
Înainte de 7 aprilie1 1944, dată la care trupele sovietice au intrat în Botoşani, instituţiile statului erau evacuate în judeţele Olteniei, iar zona a rămas ocupată până la încheierea armistiţiului. În noaptea de 8 spre 9 aprilie 1944, aviaţia germană a
efectuat un puternic bombardament, distrugând printre alte multe clădiri şi obiective, teatrul „Mihai Eminescu”, Şcoala Marchian, Biserica Rosetti, Spitalul Mavromati.
Noile autorităţi au avut preocupări ca atât Primăria, cât şi Prefectura, să poată fi operative, cu funcţionari improvizaţi.
În mod asemănător au fost organizate Poliţia şi Poşta, încât după 1 octombrie 1944 s-au permis legăturile zonei ocupate cu restul ţării, Direcţia generală P.T.T. retrimiţând un număr de funcţionari poştali refugiaţi pe 26 martie
1944.

În acest context, noile autorităţi locale s-au străduit să acopere lipsa unor emisiuni care să permită buna funcţionare a instituţiilor statului. În cele ce urmează, evidenţiem
Pe baza acestor informaţii, cercetători2 ai istoriei poştale locale sau străduit să găsească precizări (ordonanţă?) din care să rezulte că emisiunea „Timbrul Judeţean Botoşani a fost folosită şi în scop poştal”.

PREFECTURA BOTOŞANI

A. TIMBRU JUDEŢEAN
Din Ordonanţa nr. 16/05 mai
1944 a prefectului judeţului Botoşani, D.Rusu, aflăm că: „se înfiinţează un timbru judeţean mobil obligatoriu pentru tot cuprinsul judeţului Botoşani” cu menţiunea că „orice alte timbre aflate în circulaţie până azi sunt şi rămân anulate”.
Se precizează că emisiunea va cuprinde valorile 10,20,50, 100, 200, 500 lei şi că vor fi „ştanţate cu literele B şi N, litere mari de tipar suprapuse”.
Deşi nu se face nici o menţiune privind destinaţia acestor timbre, se indică folosirea şi anularea lor „în condiţiile şi potrivit tarifului din legea Timbrului şi impozitului pe acte şi fapte juridice”.
Prin ordonanţa nr. 20/10 iunie
1944 se precizează că timbrele judeţene mobile să poarte „un număr de serie şi timbru sec” iar „cele aflate în circulaţie azi, rămân valabile până la epuizare”.
Dintr-o adresă a prefectului, din
15 iulie, adresată tipografiei „Viitorul” (fostă SAIDMAN & BLAUNŞTEIN) se reţin precizările:
„Rămânând de executat încă

55.000 timbre de către dumneavoastră, vă rugăm a tipări restul în felul următor:

- 15.000 buc a 40 lei în loc de

20 lei;

- 40.000 buc a 15 lei în loc de

10 lei”

În acest context, la rândul său,
Oficiul Central P.T.T. Botoşani, la data de
19 iulie, s-a adresat Prefecturii cu rugămintea de „a ne aproba imprimarea unor timbre poştale”.
În răspunsul din 21 iulie, Prefectura preciza: „Dirigintele poştei va face propuneri concrete”.
Cercetându-se „Buletinul Oficial al Judeţului Botoşani” 1941 – 1947 (fără apariţie în perioada martie – octombrie
1944), s-a observat pe frontispiciul fiecărui
număr că apare stema judeţului Botoşani, conform fig. 1 a, exceptând perioada 01 aprilie 1946 – 15 martie 1947 când Stema Judeţului este modificată, conform fig. 1 b.

Fig. 1a şi 1b

Această diferenţiere ar putea confirma logic presupunerea că aceste timbre au fost tipărite în anul 1946, având în reprezentare pentru ambele emisiuni coasa – redată conform fig. 1 b.
Emisiunea I-a
Deşi în ordonanţa nr. 16(05 mai
1944) se precizează că emisiunea va cuprinde 6 (şase) valori, în realitate sunt cunoscute doar 3 (trei):
- 10 lei verde/ alb gălbui
- 20 lei ocru/albastru pal
- 50 lei ocru/roz

Fig. 2

Dimensiunile marginale ale acestor timbre (fig.2) se încadrează la
40/46 mm, iar dimensiunile cadrului tipărit
la 33/40 mm.

Au fost tipografiate pe hârtie groasă, colorată, fără filigran, cu dantelura defectuoasă pe una sau două laturi.
Pentru a preîntâmpina posibila lor falsificare în dauna administraţiei locale, parte din emisiune purta imprimat în caseta centrală (peste coasă) în timbru sec cuvintele:
„ROMÂNIA, MINIST.INTERNE (sus) PREFECTURA JUDEŢULUI BOTOŞANI (jos)”
Rămâne discutabilă posibilitatea tehnică de aplicare a timbrului sec, la Botoşani, în acea perioadă, în care armata sovietică de ocupaţie a editat în perioada aprilie – septembrie 1944 - un singur ziar în 17 numere „Graiul liber” în care nu s-a făcut nici o precizare referitoare la editarea unor timbre sau mărci poştale.
În acest context, se poate presupune că timbrele judeţene au fost tipărite ori înainte de 26 martie 1944 (data refugiului) sau după 10 octombrie 1944 (dată la care s-au întors o parte din funcţionarii trimişi de Direcţia Generală P.T.T.).
Referitor la precizarea din ordonanţa nr. 16 din 5 mai 1944 că timbrele vor fi „ştanţate cu literele B şi N”, putem deduce că în acest caz, parte din tiraj (exemplare?) ar putea suplini lipsa timbrului sec.
Emisiunea a II-a
Timbrele celui de-al doilea tip (fig. 3), au inscripţionate seria şi nominalul în partea superioară şi inferioară, dispuse simetric faţă de axa orizontală.
În mod asemănător în spaţii rezervate este menţionat editorul şi denumirea emisiunii.
În scutul din câmpul central este redată coasa3, ca simbol heraldic al acestui ţinut.
Timbrele au dimensiunile cadrului tipărit de 24,5/50 mm, iar cele marginale cu unele diferenţieri de 30/56 mm. Au fost tipografiate pe hârtie groasă, colorată, fără filigran, înseriate şi numerotate.
Valorile:
- 10 lei negru/ hârtie galbenă
- 20 lei negru/ hârtie cenuşie
- 30 lei negru/ hârtie roz
- 40 lei negru / hârtie roz
- 40 lei s 20 lei negru / hârtie roz
Din cele cunoscute5 şi prezentate de autorii menţionaţi, pe toate timbrele (şi unele fotocopii) se desluşeşte o singură amprentă de ştampilă poştală bicirculară, având inscripţionat „LUNCA6 superior şi
ornament în partea inferioară, cu data la
mijloc.
După ce s-au analizat comparativ
două amprente, din 21.07.1944 şi
19.09.1945, s-a constatat că în timp (folosinţă) ştampila nu a căpătat uzură suplimentară, putându-se înţelege că ar fi fost aplicate concomitent.
S-a mai observat că suportul pe care au fost lipite timbrele este confuz, nefiind vorba de un plic oficial sau improvizat, majoritatea grupajelor fiind prezentate doar pe fragmente de hârtie, provenind din colţul stânga sus al formatului cu fragmente de inscripţie
„Domnule” sau doar cu începutul „D....” şi

care au urme de îndosariere.

Fig. 3

De asemenea, s-a constatat că majoritatea grupajele acestor timbre însumează valoarea de 40 lei, deşi în noiembrie 1944 (după încheierea armistiţiului din 11 septembrie) şi septembrie 1945 tariful poştal pentru corespondenţă internă era de 17 şi respectiv 80 lei, pentru scrisori simple 20 g
„alte localităţi”.
Se poate trage concluzia că astfel de grupaje valorice nu au fost folosite ca tarife poştale7 pentru corespondenţa internă, admiţând ipoteza că sub

Comandamentul Armatei Roşii de ocupaţie ar fi putut exista un tarif poştal special.
Existenţa unei posibile activităţi de exploatare poştală în comuna Lunca, judeţul Botoşani, ar fi datorată de reorganizarea poştei rurale din 01.09.1943 care prevedea ca oficiile poştale comunale să fie conduse de funcţionari ai primăriei (casieri, secretari), caz în care în textul ştampilei ar fi fost obligatorie menţionarea numelui judeţului.
În România anilor 1940-1946,
existau 32 localităţi cu denumirea
„LUNCA”, plus alte localităţi ce aveau în componenţă cuvântul „LUNCA”, fapt ce ne obligă să avem reţineri asupra amprentelor de pe grupele de timbre şi că acestea s-ar datora unor activităţi poştale de la oficiul poştal comunal „Lunca”8, judeţul Botoşani.
Finalizând asupra studiilor efectuate de cercetătorii sus menţionaţi, pentru această emisiune locală, s-a ajuns la concluzia că timbrele componente supuse spre studiu, provin de pe (de la) unele cereri adresate PREFECTULUI JUDEŢULUI BOTOŞANI, aplicate în colţul din stânga sus şi care au fost ştampilate din întâmplare sau intenţionat, cu o ştampilă poştală (?) „LUNCA”.
B. UNA CĂRĂMIDĂ
PENTRU REFACEREA PALATULUI CULTURAL BOTOŞANI
După ce la 7 aprilie 1944 – trupele sovietice au intrat în Botoşani, la data de 8 aprilie aviaţia germană a bombardat oraşul, distrugând în parte Teatrul „Mihai Eminescu”, „templu” al culturii botoşănene.
După semnarea armistiţiului din
11 septembrie 1944, instituţii ale statului şi
personalul lor sau întors din refugiu.
Pentru refacerea edificiului cultural distrus, autorităţile au emis timbrul mai jos prezentat(fig. 4), cu nominalul de
10 lei, în două variante de culoare: cărămiziu şi cenuşiu. Având în vedere lipsa emisiunilor poştale şi fiscale, probabil
această emisiune a mai fost folosită şi în alte scopuri, potrivit amprentelor de ştampilă folosite de autorităţi.
Refacerea palatului cultural – 1945 (?)
- nr. de valori – 1 (?)
- format 27 x 37 mm
- dantelura 11 ½ cu defecte
- fără filigran
- hârtie groasă, colorată
- tipografiate

Fig. 4

C. COMITETUL PROVIZORIU9 AL
ORAŞULUI BOTOŞANI
Emisiune editată de autorităţile locale pentru acoperirea unor taxe (servicii) în scopul strângerii unor fonduri(fig. 5). Nu deţinem date suplimentare privind stricta destinaţie, tirajul, intervalul de timp în care au fost folosite.
1945 (?) COMITETUL PROVIZORIU AL
ORAŞULUI BOTOŞANI
- nr. de valori – 1 (?)
- format 65 x 33 mm
- dantelura 11 ½ cu defecte
- fără filigran
- hârtie albă aspră
-

Fig. 5

- tipografiate
- înseriate
D. PRIMĂRIA COM. BOTOŞANI. OFICIUL STĂRII CIVILE
1945 (?) TAXA PENTRU UN EXTRACT
(naştere, căsătorie, moarte)(fig. 6)
- nr. de valori – 1 = 50 lei - negru
- format 27 x 37 mm
- dantelura 10, cu defecte
- fără filigran
- hârtie albă, aspră
- tipografiate
- înseriate şi numerotate
Se utilizau după caz, conform
art.12 din registrul comunal.
E. PRIMĂRIA COM. BOTOŞANI
1945 (?) TAXA PENTRU ELIBERAREA UNUI CERTIFICAT(fig. 7)
- nr. de valori – 1 = 50 lei - negru
- format 27 x 37 mm
- dantelura 10, cu defecte
- fără filigran
- hârtie albă, aspră
- tipografiate
- înseriate şi numerotate
Utilizate la eliberarea unor acte, conform art.11 din registrul comunal.

.

Fig. 6

Fig.7

BIBLIOGRAFIE:
- St. Ciubotaru, I. Bejenaru „Botoşanii de altădată – până la 1944, album

documentar”, Editura „Axa” Botoşani, p.16-17.

- Mihai Cojocar, „Catalogul timbrelor fiscale româneşti” (de la 01.09.1872 –
15.06.1998), p.198-199, Bucureşti, 2000.
- Revista „Filatelia” nr. 8/1991, p.1-2.
- Revista „Filatelia” nr. 7-8/1994, p. 1 şi 5.
- Călin Marinescu, „Evoluţia tarifelor poştale, a taxelor pentru obiectele de corespondenţă în România 1852 - 1992”, Bucureşti, 1993, p.16-17.
- Ştefan Nicolau, „Poşta şi filateliştii botoşăneni”, Ed. Axa, Botoşani, 2007, p.132.

NOTE

1 Nume dat unei străzi din Botoşani, menţinut până în anii 1969-1970 şi care s-a pierdut în urma sistematizării şi a construcţiei blocurilor de locuinţe. Când în oraş veneau diferite delegaţii sovietice îşi manifestau dorinţa să vadă strada respectivă.

2 Contribuţii deosebite în finalizarea studiului de istorie poştală asupra emisiunilor de mărci locale ale judeţului Botoşani revin domnilor, Vasile Arnăutu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Ureche, Mihai S. Urigiuc,

Aurelian Dârnu, Călin Marinescu, Ştefan Nicolau.

3 Coasa apare în pecetea târgului Botoşani pe un document din 25 iulie 1832 din arhiva Primăriei

Botoşani: „Pecetea sfatului muniţipal de Botoşani, 1832”.

4 În M. Cojocar, (Op cit.), este redat acest grupaj, fără a fi făcută o menţiune asupra erorii (?) tipografice –

la redarea simetrică a valorii nominale.

5 21 iulie 1944 dată timpurie a unor trimiteri (plicuri confecţionate din ziare) francate cu câte 2 până la 4

timbre de 20 lei emisiunea a II-a, expediate din Lunca şi obliterate cu ştampila poştală de zi.

19 septembrie 1945, dată târzie de circulaţie a acestor emisiuni (Informaţii şi studierea unor exemplare din colecţia M.S.Urigiuc – membru de onoare al S.N.R., Preşedinte de onoare al secţiei Botoşani a S.N.R.)

6 Comuna Lunca din judeţul Botoşani avea în componenţă satele: Bâznoasa, Lunca, Stroieşti, Zlătunoaia

Mare, Zlătunoaia Mică şi aparţinea în acea perioadă de PLASA SULIŢA. În buletinele P.T.T. din anii 1936 şi

1939 ce prezentau agenţiile şi oficiile P.T.T. nu este menţionată comuna Lunca din judeţul Botoşani.

7 Cercetătorul Călin Marinescu posedă plicuri expediate din Botoşani în luna ianuarie 1945, francate cu mărci poştale obişnuite.

8 În nomenclatura poştală a localităţilor din România (Bucureşti – 1940, 1946, 1950 şi 1961) nu se menţionează nici un – OFICIU – sau O AGENŢIE POŞTALĂ în localitatea LUNCA din judeţul Botoşani.

Corespondenţa din localităţile componente comunei (mai sus menţionate) erau supuse cartării în staţiile

C.F. Todireni şi Zlătunoaia.

9 Din cele cunoscute „Comitetele provizorii” au fost înfiinţate din 1949 până în septembrie 1950, dar se

pare, conform unor date (M. Cojocar, op. cit.) că aceste emisiuni datează din 1945.

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (21)

dr. Eugenia Greceanu

Biserica Adormirea Maicii Domnului – Uspenia. Cea de-a doua ctitorie a Elenei Rareş a fost ridicată în

155232 şi a urmărit modelul Bisericii Sf. Nicolae a lui Ştefan cel Mare într-o măsură mai accentuată decât la Sf. Gheorghe.
Meşterii veacului al XVI-lea au reprodus
planul şi structura prototipului botoşănean până la elemente de detaliu ca, de exemplu, decorul calotei pronaosului realizat cu nervuri ceramice dispuse după un desen simplificat, în formă de cruce (fig.21). Turla cu 12 laturi (ca la Popăuţi) a primit aceeaşi subliniere în compoziţia exterioară, prin dubla bază stelară cu opt colţuri. Decorul arhitectural, alcătuit din firide şi ocniţe, a fost completat cu discuri smălţuite în culorile galben şi verde33 şi – probabil – cu zugrăveli policrome.
Biserica a fost reparată în 1724 –
1725 de Mihai Racoviţă34, dar stadiul cercetării nu permite constatarea unor transformări introduse cu această ocazie. În schimb, intervenţia din 1819, consemnată cu inscripţie35, a dat bisericii aspectul de astăzi, adăugând pe latura de vest un turn- clopotniţă în stil clasicist, admirabil proporţionat. Corpul bisericii a fost unificat cu clopotniţa prin ridicarea zidăriei triconcului la nivelul unei corniţe generale susţinută de console, acoperindu-se astfel baza stelată inferioară a turlei. Cu înfăţişarea actuală uspenia ilustrează două
faze majore ale arhitecturii moldoveneşti: faza primei jumătăţi a veacului al XVI-lea, în care inovaţiile decorului policrom îmbracă structurile tradiţionale şi clasicismul începutului de veac XIX. Păstrarea Uspeniei ferită de transformările estetizante suferite de celelalte două ctitorii domneşti va permite efectuarea unei restaurări ştiinţifice, care să cuprindă, în linii mari readucerea golurilor de ferestre la dimensiunile epocii şi dezvelirea paramentului originar al primei faze de construcţie, păstrând însă aportul valoros al veacului al XIX-lea, inclusiv învelitorile de factură barocă, sacrificate cu uşurinţă la bisericile moldoveneşti chiar în ultimele
decenii36. O problemă care reclamă atenţie este şi amenajarea spaţiului înconjurător.
Până la incendiul din 1888, incinta Uspeniei era mărginită pe toate laturile de dughene care îi asigurau întreţinerea şi locuinţe ale clericilor, situaţie consemnată în Planul Emilian (fig.7). Incendiul a antrenat înlăturarea dughenelor, nerămânând decât unele chilii în care locuiau, în 1906, „preuţii supranumerari”37, iar pe locul dughenelor s-a amenajat o grădină.
Amplasarea şi dezvoltarea unei mari industrii textile pe terenul fostei incinte a Uspeniei, foarte puţin construit în adâncime până în 1962, constituie o eroare urbanistică, nu numai prin antrenarea


circulaţiei grele în inima târgului, dar şi prin anularea siluetei istorice a oraşului datorită apariţiei – pe locul cel mai înalt al Târgului Vechi – a unei construcţii bară, ce striveşte ansamblul de comerţ medieval. Restul de curte ce rămăsese bisericii şi care putea fi valorificat prin tratarea ca o adevărată grădină, a fost transformat într-o prelungire neîngrijită a străzii, prin desfiinţarea grilajului de fier ce mărginea trotuarul.
Cele trei biserici domneşti din Botoşani s-au bucurat de atenţia cuvenită valorii lor istorice şi arhitecturale în lucrările lui George Balş; sintezele ulterioare au menţionat doar în treacăt ctitoriile Elenei Rareş, considerându-le pe nedrept copii ale bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi. Lăcaşurile de cult ridicate la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi în prima jumătate a veacului următor lipsesc însă din lucrările de istorie a arhitecturii, deşi N. Iorga a atras în repetate rânduri atenţia
asupra valorii lor ieşită din comun38.
Tema studiului de faţă fiind oraşul medieval Botoşani, analiza arhitecturii acestui grup se opreşte la clasicism39, curent reprezentat în Moldova şi Ţara Românească prin creaţii cu pronunţat caracter local, datorită îmbinării
schemelor de plan şi a structurilor tradiţionale cu rezolvări de faţadă în care predomină vocabularul clasic al Renaşterii, prelucrat în formule ce amintesc adesea spiritul arhitecturii palladiene. Clasicismul exprimă astfel atât generalizarea orientării către cultura apuseană a societăţii româneşti, cât şi legătura organică cu etapele de evoluţie ale culturii sale medievale.
Cele zece biserici româneşti de zid, ridicate între 1789 şi 1843, prezintă următoarele caracteristici generale:
a. Reproducerea sau sugerarea în plan a tipului trilobat, în formule foarte variate: structură trilobată cu turlă pe naos, la Sf. Spiridon (1801); navă unică, boltită în leagăn, cu abside laterale deschise sub planul de naştere, la Trei Ierarhi (1789) şi la Sf. Nicolae (1808); naos acoperit cu boltă „a vela” şi abside boltite semicilindric, cu intersecţia directă a semicilindrului vertical, la Sf. Dumitru (1833); naos pseudo-trilobat, cu abside amenajate în grosimea zidurilor, la Sf. Paraschiva (1815), biserica Roset (1826), Sf. Ioan (1832), Vovidenia (1834) şi Dumineca Mare (1838).
b. Predilecţia pentru decorul clasicist al faţadelor: lizene la Sf. Paraschiva şi Dumineca Mare; pilastratură toscană la Sf. Dumitru, Sf. Ioan şi Trei Ierarhi; coloane angajate la Sf. Ilie, Vovidenia şi biserica Roset. Două biserici fac excepţie: Sf. Spiridon, cu decor puternic influenţat de Ţara Românească, şi Sf. Nicolae, unde planul de naştere al bolţilor este subliniat în exterior printr-un şir de ocniţe. Dar şi la acestea din urmă pridvoarele laterale adăugate ulterior introduc decorul clasicist, atât de îndrăgit în Moldova începutului de veac XIX.
c. Apariţia turnului-clopotniţă pe latura de vest a bisericii, exemplele cele mai vechi aflându-se la Trei Ierarhi (1789
– în cazul când turnul a fost doar reparat şi nu adăugat în 1837), la Sf. Ilie (1809) şi la Uspenia (1811). Nicolae Iorga a atribuit adoptarea acestui tip influenţei apusene, catolice, transmisă prin Bucovina şi i-a semnalat concomitent importanţa: „...

legată de însăşi ţesătura arhitectonică a bisericii, ea ‹clopotniţa› formează o unitate care ... nu exista în perioadele caracteristice şi clasice ale acestei arhitecturi din Moldova. Nu există nici una din bisericile botoşănene care să nu presinte, supt această influenţă, un caracter impresionant de vigoare şi în acelaşi timp de perfectă potrivire estetică”40.
Considerând că nu este nimic de adăugat la
caracterizarea de mai sus, pentru cuprinderea valorii arhitecturale a clopotniţelor, credem însă că influenţa
„apuseană” a venit mai degrabă din Transilvania, unde acelaşi tip de turn- clopotniţă se generalizează la bisericile româneşti de zid, începând cu veacul al XVIII-lea41.
Într-un singur caz, la biserica Sf. Spiridon, cea care urmăreşte de aproape tradiţiile triconcului muntenesc, turnul- clopotniţă apare detaşat, partenerul îndeplinind funcţia de poartă a incintei. Aşezarea independentă a permis obţinerea unei monumentalităţi care exprimă concurenţa dintre breasla cojocarilor şi breasla blănarilor, turnul de la Sf. Spiridon fiind ridicat după şase ani de la construirea
turnului-clopotniţă al bisericii Sf.Ilie42.
În ansamblul acestui grup de biserici româneşti, atât de valoros sub raportul istoriei, al urbanismului şi al creaţiei artistice, trei construcţii se detaşează cu calitate de unicat.

32 G. Balş, op.cit., p.118, traducerea pisaniei: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iară eu roaba stăpânului meu Domnului Isus Hristos, Elena, fată de Despot, doamna lui Petru voievod, fata lui Ioan Despot împăratul, am binevoit, cu buna mea aplecare şi cu bunul meu gând, a zidi acest hram în numele adormirii Precistei stăpânei noastre de Dumnezeu născătoare şi pururea Fecioara Maria. Şi s-a săvârşit în anul

7060 (1552) august”.

33 Cultul ortodox în judeţul Botoşani. 1906, p.1.

34 Ibidem, p.1-2.

35 Ibidem, p.2, textul inscripţiei: „Această clopotniţă din temelie s-a făcut din nou, cum şi acoperămîntul, cu her şi cu tot meremetul, cu cheltueala a sfintei biserici şi cu ajutorul pravoslavnicilor creştini, prin silinţa epitropilor

şi a preuţilor slujitori ai sfintei biserici la anul 1819 august 15”.

36 Dăm ca exemplu învelitorile baroce de la mănăstirea Bistriţa, jud. Neamţ, a căror păstrare a fost iniţial indicată de Comisia de avizare a Direcţiei monumentelor istorice, pentru a fi apoi îndepărtate una câte una în cadrul

restaurării din ultimul deceniu.

37 Cultul ortodox în judeţul Botoşani. 1906, p.2.

38 N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, p.172-173; idem, Din tesaurul de artă botoşănean, p.7.

39 Ies ca atare din cadrul analizei edificiile de cult ridicate sub influenţa curentului romantic: biserica Sf-ţii

Voievozi (1850-1862), biserica lipovenească (1853) şi sinagoga neo-gotică din Târgul Nou (str. Dimitrov).

40 N. Iorga, op.cit, p.7.

41 E. Greceanu, Spread of Byzantine traditions in the medieval arhitecture of Romanian masonry churches in

Transylvania, în Etudes byzantines et post-byzantines, AIESEE, Bucureşti, 1979, p.197-238.

42 Conform istoricului afişat la biserică, turnul clopotniţă a fost ridicat în 1815 (şi nu în 1801, cum se arată în

Cultul ortodox în judeţul Botoşani, 1906, p.31); lucrarea a fost executată de „calfa D. Mitalis”, printre ctitori

figurând Ioan şi Nicolae Sofian.

Un aşezământ monahal de demult: Mănăstirea Doamnei (7)

dr. Daniel Botezatu

Unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai relaţiilor dintre mănăstirile athonite şi cele închinate lor din Moldova şi Ţara Românească, Petre Ş. Năsturel, semnalează existenţa unui manuscris slav, aflat la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, provenit de la Rusicon şi scris, probabil, la începutul secolului al XVI-lea, care a fost descoperit la mănăstirea Bistriţei (jud. Vâlcea), ctitorie a puternicei familii a Craioveştilor1.
Acelaşi cercetător semnalează şi un minei slavon, din luna septembrie, având pe
una din file notiţa „Această carte este un dar al mănăstirii Sfântului Pantelimon panului Barbu şi vornicului Pârvu, cu fraţii lor”2. Plecând de la dregătoria de vornic a lui Pârvu, P. Ş. Năsturel datează donaţia între 1482-1493, observând că în acest interval temporal se situează şi dania făcută Rusicon-ului de Vlad Călugărul, ai cărui vlastelini erau cei patru fraţi Craiovescu. Din păcate, documente similare de la Rusicon, pentru Moldova, nu s-au descoperit, deocamdată, dar trebuie să presupunem, prin analogie cu modelul muntean, că ele au existat. O recenzie a unei lucrări aparţinând aceluiaşi cercetător, lucrare care, din păcate, ne este inaccesibilă, ne arată că la Rusicon există un aer pe care P. Ş. Năsturel îl atribuie epocii lui Ştefan cel Mare3.
Revenind la începuturile mănăstirii Doamnei, nu trebuie să ne închipuim o
construcţie impresionantă prin măreţie şi stil. Era vorba, mai curând, de o modestă bisericuţă, retrasă în liniştea binefăcătoare de la poalele codrilor seculari, în apropierea unui târg ce păstra încă unele din atributele satului. Monahi rătăcitori, aflaţi în căutarea unui liman pentru liniştea sufletelor lor, dornice de Dumnezeu, vor pustnici la această bisericuţă, în jurul căreia îşi vor ridica şi chilii pentru scurtele perioade de odihnă pe care şi le îngăduiau.
Este greu de precizat care doamnă a Ţării Moldovei şi-a legat mai întâi numele de cel al mănăstirii. Suntem însă siguri că este vorba de aceeaşi Doamnă care a primit Botoşanii şi ocolul său ca apanaj, înaugurând o frumoasă tradiţie multiseculară. Presupunem că pe la
1496, cu prilejul ctitoririi la Popăuţi, de către Ştefan cel Mare, a bisericii domneşti cu hramul

1 Petre Ş. Năsturel, Mélanges roumano-athonites (II), în A.I.I.„A.D.Xenopol”, XXVIII, Iaşi, 1991, p. 66-67.

2 Ibidem.

3 Idem, Dix contributions roumano-athonites (XIV-e – XVI-e siècles), în „Buletinul Bibliotecii Române”, XII (XVI), Freiburg, 1985, p.1-46, recenzie întocmită de Ştefan S. Gorovei în A.I.I.A. „A.D.Xenopol”, XXIV2 , Iaşi,

1987, p. 637-640.

Sfântului Nicolae, doamna sa, Maria-Voichiţa, a refăcut bisericuţa din apropierea târgului, a cărei vechime credem că depăşea 100 de ani.
Într-un document din 1672, de la Maria, doamna lui Ştefan Petriceicu voievod, document la care ne-am referit, satul Costeşti este menţionat ca fiind al „Mănăstirii Doamnii Ilenii”4. Acest document, practic singurul în care numele mănăstirii este asociat cu cel al Doamnei Elena (fără îndoială, referirea se face la Elena Rareş) face parte din Condica de scrisori a moşiilor ce de la sultan-mezat au cumpărată Luminare Sa, Doamna Zmaranda Calimah, de la Mănăstirea Doamnii Elenii, în ţinut<ul>Botoşenii, anume Mănăstirea Doamnii cu Livada şi Costeştii ce sînt aproape de târgul Botoşenilor, cum pe largu arată

scrisorile ce s-au scris de mine aice, în oraşul Iaşii, la anulă de la Mântuitorul nostru Iisusă

Hristosă 1814 dechemv<rie>245.

Acest document ne este cunoscut doar din transcrierea sa în această Condică, forma originală nefiind de găsit nici în arhive, nici în Condica lui T.G.Bulat şi nici în vreo altă culegere de documente publicate. Două documente din acelaşi an, de la acelaşi domn, unul din 5 septembrie 16726, altul din 5 decembrie 16727, pomenesc doar de Mănăstirea Doamnei, fără a mai da vreun nume. Nu credem că diacul Kaşparovin, care a făcut transcrierea, a adăugat cu de la sine putere numele Elenei Rareş la cel al mănăstirii, în absenţa unei informaţii care să îl poată determina să facă această asociere, pe care ar fi putut-o extinde şi la alte documente transcrise în respectiva condică. Nu ştim ce mobil ar fi putut avea acest diac pentru a face un fals şi în plus, la sfârşitul fiecăruia dintre documentele transcrise, se menţionează, cu un duct diferit, că poslăduirea s-a făcut „din cuvânt în cuvânt şi fiind întocma di pi celi în originali s-au încredinţat”8.
Probabil că actul original din 21 noiembrie 1672 a fost transcris întocmai de către
diac. Maria, doamna lui Ştefan Petriceicu voievod şi cea care dă documentul în cauză a putut afla despre doamna Elena fie din documente mai vechi ale mănăstirii, dispărute între timp, fie de la egumenul de atunci al mănăstirii ori de la vreunul din călugării săi9. Doamna Elena nu era ctitorul propriu-zis al mănăstirii sau, mai exact, nu era cel mai vechi dintre ctitorii săi. Ea doar a reînnoit pe la 1550 acest schit, dându-i hramul Voscriseniei şi fiind apoi închinat la

4 ASI, Documente, CCLXXXII/11.

5 Idem, CCLXXXII/1. Toate aceste documente au fost transcrise în Condică de „Theodor Kaşparovin, diiac de

Divană”.

6.T.G.Bulat, op. cit. , p. 233. nr. 21.

7. Hurmuzaki, op. cit. , XIV/1, p. 211, nr. CCXCVI.

8. ASI, Documente, CCLXXXII/11.

9 Fie că era vorba de documente, fie de egumenul ori călugării greci de la mănăstire, unii veniţi de la Rusicon, doamna Maria era familiarizată cu slova şi vorbele greceşti, ea însăşi fiind fiica grecului Gheorghe Catargi (II); cf. N. Stoicescu, op. cit. , p. 370-371.

mănăstirea Rusicon, de la Athos, cu hramul Sf. Pantelimon, călugării de acolo venind în
Moldova au schimbat hramul cel vechi şi au pus hramul Sfântului Pantelimon10.
În vremea când Maria-Voichiţa, a treia soţie a lui Ştefan cel Mare, repara vechiul schit, nu a considerat necesar să dea vreun act în care să amintească acest lucru ori, dacă actul a existat, el este astăzi pierdut (în el s-ar fi putut eventual menţiona privilegiile date mănăstirii). Mai târziu, după ce Elena Rareş a refăcut, la rândul său, schitul, călugării ce au sosit aici după închinarea mănăstirii la Rusicon vor fi găsit vreun document de danie şi miluire de la Doamna Elena Rareş, pentru acest schit. Amintirea acestui ctitor, nu şi a celuilalt mai vechi, Doamna Maria-Voichiţa, s-a perpetuat fie pe calea tradiţiei orale, prin călugării schitului, fie prin acel ipotetic document pe care poate l-a văzut, peste mai bine de o sută de ani, şi Maria, doamna lui Ştefan Petriceicu voievod. Rămâne o întrebare la care, deocamdată, nu putem da un răspuns ferm: cum se face că singurul document care uneşte numele Elenei Rareş de cel al mănăstirii Doamnei nu mai este astăzi de găsit în original, ci doar în copia din
1814? Dacă după o temeinică şi demult aşteptată cercetare a documentelor Rusicon-ului actul nu va fi găsit nici acolo, semnele de întrebare se vor înmulţi, printre ele figurând şi cel referitor la corectitudinea diacului care a transcris, la 1814, actul în cauză şi la motivele şi persoanele care l-ar fi putut determina la conceperea eventualului fals, prin adăugarea cu de la sine putere, în documentul împricinat, a numelui Doamnei Elena.
În altă ordine de idei, credem că acest lăcaş a fost dintru început schit, dintre motivele ce se pot invoca fiind poziţionarea sa, la adăpost de ochii muritorilor de rând şi ferită de păcatele lumeşti, simplitatea construcţiei, dar şi faptul că acest schit va genera, prin existenţa sa multiseculară, o aşezare, mult mai târziu şi nu invers, cum se întâmplă de obicei, atunci când creşterea demografică a unei comunităţi impune construirea unui nou aşezământ bisericesc. De altfel, în această regiune tradiţia monastică este foarte bine reprezentată de vechile schituri răsfirate în poienile întinsului codru de odinioară de aici.
În acest stadiu al cercetărilor, este de dorit ca lacunele documentare să fie completate prin sondarea arheologică a amplasamentului actualei biserici care a fost ridicată, aşa cum se observă din fotografia de la 1902, exact în locul vechiului schit.
Numele unora din locuitorii actualului sat, avându-şi gospodăriile în vatra aşezării, au o vechime de mai bine de 200 de ani (Cotiaţă, Ciolan, Drobotă, Petruţă, Mardari, Pricopi,
Ungurian, Rusul)11, ei fiind, fără îndoială, urmaşii vechilor posluşnici ai mănăstirii. O dovadă

10 Narcis Creţulescu, op. cit. , p. 52. În sprijinul afirmaţiei sale, arhiereul menţionează uricele 6, 8, 235-240, 351, însemnate pe un vechi pomelnic de la Popăuţi. Din păcate, cu tot ajutorul oferit de fostul preot paroh al Popăuţilor, Petre Tănase, a fost imposibil să dăm de urmele acelui pomelnic.

11 P. G. Dumitriev, op. cit. , p. 184-209, passim.

a permanentei lor și a constientizarii vechimii lor pe aceste locuri saliisluieste in chiar pastrarea denumirii asezarii: Manastirea Doamnei.