FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

SUMAR

CRONICA

Mihai Cornaci

25 de ani de activitate a Secţiei Botoşani a Societăţii Numismatice

române……….….. 1

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Maria Diaconescu

Forme şi elemente noi în ceramica cucuteniană de la Vorniceni – Pod

Ibăneasa(2)….4

Sergiu Haimovici, Ana-Petronela Creţu

Studiul arheozologic al resturilor animaliere din aşezărea din secolele VIII – IX

d.Hr.

de la Botoşani- Rediu…………………………………….………………………………….7

PATRIMONIU MOBIL

Valentin Coşereanu

Eminescu-Ipoteşti- minescu(10)..........................................................................................13

Ion Mihalache

Însemnări memorialistice (4)………………………………………………….………….16 dr. Angela Olariu

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular

(10)……………..…………….. …20

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din

întuneric(9)………………………………………………………………24 dr. Daniel Botezatu

Catastiful oraşului

Botoşani……………………………………………………………..29

dr. Eugenia Greceanu

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (22)...

.....................................................................32

Carmen Cecilia Solomonea

Biserica Sfîntul Nicolae Popăuţi, Botoşani - Condiţiile climatice şi influenţa asupra monumentului(1)…………………………………………..….…………………35

Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

F o r u m c u l t u r a l

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

25 de ani de activitate a Secţiei Botoşani a Societăţii Numismatice Române

Mihai Cornaci

În şedinţa din luna mai 1982 a Societăţii Numismatice Române a fost pusă în discuţie şi aprobată cererea Comitetului de iniţiativă a colecţionarilor botoşăneni, pentru constituirea Secţiei numismatice a judeţului.
Acest fapt devenise necesar mai ales că în perioada anterioară mai mulţi colecţionari botoşăneni îşi înfiinţau sau întregeau colecţii de monede şi bancnote, activând şi apoi devenind membri ai secţiilor de la Iaşi, Suceava sau Bucureşti (Mihai S. Urigiuc, Otto Rott, Mihai Cornaci, Petre Neamţu, Vasile Arnăutu, Ion Barbu).
Coeziunea tuturor celor preocupaţi de această frumoasă pasiune a fost realizată de ec. dipl. Mihai S. Urigiuc, cu cel mai vechi statut legalizat în domeniu.
În fapt, constituirea Secţiei a avut loc la Botoşani în luna septembrie 1982 în prezenţa domnului Aurică Smaranda, Secretar general al S.N.R. şi a domnului col (r.) Ioan Dogaru, preşedintele Secţiei Numismatice de la C.C.A. şi membru în Comitetul de conducere al S.N.R.
Conform prevederilor statutare în Şedinţa de constituire a celei de a XII-a Secţii a S.N.R., a fost ales primul comitet de conducere format din domnii Mihai S. Urigiuc (preşedinte), Ştefan Nicolau (secretar), Mihai Cornaci (membru).
Ulterior, domnul col (r.) Ştefan Nicolau, motivat de specificul activităţilor profesionale, nu a mai exercitat funcţia de
secretar ocazionând astfel ca pe acest loc să fie desemnat domnul Mihai Cornaci, iar comitetul să fie lărgit prin cooptarea domnilor Anton Traian, Stelian Brânzei şi a membrului de bază de mai târziu, Alexa Simionov.

Botoşani (18-19 octombrie 1986). Simpozionul "Istorie şi contemporaneitate în vatra milenară" dedicat cetăţii traco-getice Stânceşti sec VI-III î.e.n .

Ca prim obiectiv, comitetul ales şi-a propus creşterea şi formarea de noi membri, ajungându-se ca la alegerile din
12.12.1999 secţia să aibă înscrişi un număr de 97 membri activi şi corespondenţi, proveniţi din toate categoriile sociale.
Majoritatea membrilor neavând suficiente cunoştinţe pentru domeniile incluse numismaticii, s-au organizat în sediul Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani, cursuri de numismatică comparată, unde lunar, distinse personalităţi în domeniu, istorici, numismaţi, oameni de cultură, au ţinut lecţii de mare ţinută în faţa unui auditoriu numeros şi interesat.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Botoşani a reuşit să organizeze cel de-al IV-lea Simpozion Naţional de Numismatică, eveniment ce a lăsat ecouri pozitive privind organizarea, participarea şi implicarea în cadrul şedinţelor de comunicări ştiinţifice a celor mai alese personalităţi numismatice româneşti ale timpului.

Botoşani (7 noiembrie 1982). Primul Salon de toamnă al colecţionarilor de insigne. Preşedintele S.N.R. prof. univ. dr. Constantin Preda înmânând premiile

Printre aceştia menţionăm cu plăcere pe doamnele prof. dr. Maria Dogaru de la Arhivele Naţionale şi Constanţa Ştirbu, şefa Cabinetului numismatic de la Muzeul de Istorie Naţională; domnii prof. univ. dr. Constantin Preda, preşedinte S.N.R., Aurică Smaranda, secretar general al S.N.R., ing. Tudorică Stancu , director al Monetăriei Statului, col (r.) Ioan Dogaru, precum şi alţi specialişti din Bucureşti, Iaşi şi Suceava.

Insigna Secţiei Botoşani a S.N.R. la a XX- a aniversare

Debutul manifestărilor ştiinţifice organizate de numismaţii botoşăneni cu ajutorul oficialităţilor locale de atunci, între care prof. dr. Lazăr Băciucu, l-a constituit Simpozionul "Istorie şi contemporaneitate în vatra milenară", dedicat cetăţii traco-getice Stânceşti (sec VI î.e.n.) 18-19 octombrie 1986.
Comunicările ştiinţifice au fost susţinute de membrii Comitetului de conducere ai S.N.R., istorici şi arheologi din Bucureşti, Iaşi şi Suceava.
Tot în acest context de preocupări cantitative şi calitative, în anul 1987 Secţia

Insigna la a XXV-a aniversare, realizată pe

plan local

Un alt obiectiv al comitetelor ce au condus Secţia Botoşani până azi a fost acela de a organiza expoziţii tematice la aniversarea sau comemorarea marilor personalităţi culturale şi ştiinţifice zămislit de de spaţiul geografic botoşănean.
Toate aceste expoziţii au fost asociate cu sesiuni de comunicări ştiinţifice privind viaţa şi opera celor aniversaţi sau

Insigna de argint editată de Secţia

Botoşani a S.N.R. la a XXV-a aniversare

comemoraţi, precum şi vizitarea caselor memoriale de la Ipoteşti, Liveni, Dorohoi, Botoşani, Miorcani, Ştefăneşti.
O altă activitate a secţiei a constituit-o organizarea unor expoziţii specifice genului pe baza unor criterii, strict specializate.
Amintim aici, cele cinci ediţii ale
"Salonului de toamnă a colecţionarilor de

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

insigne", manifestare iniţiată şi desfăşurată numai la Botoşani.

Botoşani (15 iunie 2007). Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu" Botoşani. Prof. Elena Condrei şi ec. M.S. Urigiuc, fondatorii premiilor "Teiul de aur" şi "Teiul de argint"

Cu aceeaşi preocupare şi interes au fost sărbătorite aniversările oraşului (după cronica lui Grigore Ureche) şi mai târziu "ziua oraşului" - 23 aprilie - Ziua Sf. Mare Mc. Gheorghe - patronul municipiului Botoşani.
Toate aceste manifestări au fost posibile cu sprijinul celorlate instituţii de cultură (Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu" Botoşani, Muzeul Judeţean Botoşani, Casa de Cultură a Sindicatelor, Casa Armatei), a Inspectoratului Judeţean pentru Cultură şi mai tărziu a D.J.C.C.P.C.N. Botoşani.
La mare parte dintre aceste manifestări, Secţia Botoşani a Societăţii Numismatice Române, a editat insigne, plachete, medalii şi alte însemne ce au marcat pentru prezent şi viitor aceste momente deosebite din calendarul cultural al judeţului.
Majoritatea au fost realizate la Monetăria Statului, unele la "Arădeanca", şi în ultimul timp la societăţi comerciale particulare.
Urmare a experienţei acumulate, unii membri ai secţiei noastre şi-au întocmit exponate de studiu, au publicat articole de specialitate în presa locală, au avut intervenţii pe posturile locale de radio şi tv, dând posibilitatea celor interesaţi de domeniu, de a fi informaţi cu ultimele noutăţi sau după caz, precizări (Ştefan Nicolau, Coriolan Chiricheş, Nicolae Iosub, Mihai Cornaci, Ioan Siminicianu)
Urmare a aceluiaşi fapt au fost
editate:
- "Mihai Eminescu în numismatică" şi "Insignele Judeţului Botoşani" de Mihai Cornaci şi Coriolan Chiricheş;
- "Eminescu la Botoşani" de
Nicolae Iosub.
De asemenea membrii Secţiei Botoşani a S.N.R. întreţin cu articole de specialitate cele patru apariţii anuale ale publicaţiei "Buletin informativ" editat de Gruparea colecţionarilor "Mihai Eminescu" Botoşani, având ca redactor responsabil pe domnul Nicolae Iosub.
În ultimii cinci ani, membri ai Secţiei Botoşani au fost premiaţi cu medalia "Teiul de Argint", premiu iniţiat de Editura "Geea", prin directorul fondator, prof. Elena Condrei, ec. Mihai S. Urigiuc, preşedinte fondator al Secţiei Botoşani a S.N.R. şi scriitorul şi artistul plastic Valerian Ţopa.
Cu acest premiu au fost distinşi în ediţii diferite domnii: Coriolan Chiricheş, Mihai Cornaci, Nicolae Iosub şi Traian Anton.
Pe 1 decembrie 2006, la festivitatea inaugurării Cabinetului de Numismatică şi Filatelie din cadrul Bibliotecii Judeţene "Mihai Eminescu", col (r.) Ioan Dogaru, preşedintele de onoare al Grupării colecţionarilor de medalii Eminescu Bucureşti, a premiat în numele Societăţii Numismatice Române un număr de cinci membri ai Secţiei Botoşani cu distincţia (pe clase) "Pana de aur a lui Mihai Eminescu". Aceştia sunt: Mihai Urigiuc, Mihai Cornaci, Coriolan Chiricheş, Ion Siminicianu şi Nicolae Iosub.
Tot ca o recunoaştere a activităţii depuse, în şedinţa din februarie 2007, Societatea Numismatică Română a acordat titlul de Membru de onoare al S.N.R. domnului ec. dipl. Mihai S. Urigiuc, preşedinte fondator al Secţiei numismatice a judeţului Botoşani, fiind primul botoşănean cu acest titlu.
Activitatea noastră a urmărit în permanenţă atragerea tinerei generaţii în promovarea şi susţinerea acestei frumoase pasiuni cu o deosebită semnificaţie istorică, ştiinţifică şi culturală.
Ca şi în anul 2002, când vechiul comitet condus de col. dr. Gică Mariţanu, a

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

sărbătorit două decenii de activitate editând şi una din cele mai frumoase insigne, actualul comitet al Secţiei Botoşani se va
strădui pentru o manifestare pe măsura celor 25 de ani de rodnică activitate.

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Forme şi elemente noi în ceramica cucuteniană

de la Vorniceni – Pod Ibăneasa(2)

Maria Diaconescu

Castroanele constituie o formă ce a suferit transformări morfologice importante în faza A-B.

Acestea sunt foarte bine reprezentate la Vorniceni, unele dintre ele fiind întregi. Au mărimi din cele mai diverse, între 2,5 – 42 cm diametrul gurii, executate dintr-o pastă foarte bine aleasă, bine arse. Se disting forme cu umărul rotunjit sau carenat, cu o apucătoare simplă sau dublă, perforată vertical sau orizontal pe diametrul maxim. Buza e dreaptă sau înclinată spre interior, fundul uşor convex sau plat. Decorul e realizat tectonic la exterior, uneori şi interior, cu negru-brun sau roşu-brun pe învelişul alb, în motive cu efect dublu: pictat şi rezervat. Pe buză perlele ovoidale sau romboidale (au modificări de la un exemplar la altul) rezervate din înveliş sunt flancate de benzi liniare oblice sau verticale arcuite („paranteze”) unitare sau liniare. Zonele decorative sunt separate prin benzi orizontale pictate şi rezervate. Fundul vasului este ornamentat întotdeauna, în schimb interiorul vasului este pictat de obicei cu alb simplu sau culoarea vasului, mai rar e decorată buza vasului şi fundul cu cercuri concentrice. Analogii ale acestei forme a decorului, găsim la Drăguşeni (Crîşmaru, 1977, fig. 29/4,6-8), Scutari – Mileanca (Crîşmaru, 1979, fig. 5/8 şi 6/2-
4), Corlăteni (Nestor et alţii, 1952, fig. 3),
Traian Dealul Fântânilor (Vl. Dumitrescu,
1941-1944, fig. 19/13 a-e). Din mulţimea de astfel de vase le-am ales pe cele mai reprezentative. Remarcabil prin dimensiunile sale, unul dintre castroane (fig. 5/1) are buza înclinată spre interior, umărul carenat, corpul uşor arcuit, fundul nedefinit.

Pe umăr are o proeminenţă perforată orizontal. E modelat din pastă foarte fină, ars la fel de bine. Are 28 cm diametrul maxim şi este pictat atât interior cât şi exterior. Suprafaţa buzei e decorată anterior cu motive ovoidale pictate şi cruţate cu negru, flancate de benzi arcuite. Dincolo de diametrul maxim, zona fundului vasului e pictată cu negru rezervând două motive foliacee incluse, ornamentate cu trei linii cruţate dispuse în două sectoare (zone) opuse, flancate de benzi late unitare, pictate şi rezervate sub forma unui „V” larg deschis, cu braţele uşor arcuite, dând astfel ritmicitate motivului ornamental. În interior buza

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

prezintă o friză din patru perle ovoidale, aşezate cruciform, “zdrenţuite” în partea superioară, cruţate cu negru. Interspaţiile rezervă benzi liniare aşezate oblic. Sub zona decorativă descrisă mai sus, pe învelişul alb s-au mai pictat trei cercuri concentrice.
Un alt castron (fig. 5/4) de aceleaşi dimensiuni, este ornamentat doar exterior. Buza este adusă mult spre interior, umărul rotunjit, fundul plat. Are două apucători pe diametrul maxim, străpunse vertical, aflate la 7 cm una de alta.
Cele două registre decorative sunt separate printr-o bandă orizontală, albă, rezervată. Decorul de pe buză se desfăşoară metopic şi este compus din perle rombice cruţate din înveliş, separate prin grupe de dungi verticale. Partea inferioară, fundul vasului are un motiv din benzi liniare albe, unele arcuite, altele drepte, ce strâng la mijloc un motiv format din patru spaţii elipsoidale şi un cerc, cruţate cu negru – ciocolatiu. Fundul vasului este împărţit în două sectoare egale, secţionate printr-o bandă unitară cruţată, diametrală. Există însă un exemplar cu totul excepţional, unicat, atât în ceea ce priveşte forma sa, cât şi desfăşurarea motivelor decorative (fig. 6).
În modelarea sa meşterii cucutenieni şi-au dat măsura valorii lor, forma aceasta întâlnindu-se abia în sec. IV-V în cultura Sântana de Mureş. Vasul are formă tronconică, buza trasă orizontal lată de 3,6 cm, sprijinită pe patru tortiţe mici, în cruce. Diametrul vasului este de 41,5 cm., deci poate fi încadrat în categoria vaselor mari. Umărul pleacă de sub buză, rotunjit. Castronul este pictat cu brun-ciocolatiu şi comportă trei registre decorative ce respectă principiul tectonic. Pe buza lată a vasului se repetă un motiv realizat din două volute spiralice legate prin benzi liniare (uneori tangente). Aceste motive ornamentale sunt separate de grupări de linii ce cad perpendicular pe buza vasului, conferindu-i un aspect metopic.
Al doilea registru este compus din perle circulare negre, încadrate în cercuri concentrice pozitive şi negative, interspaţiile pictate cu negru cuprind benzi liniare arcuite pictate şi rezervate, cu capetele poziţionate opus, spre buză şi spre următorul registru. Zona de sub umăr prezintă o friză compusă din perle circulare albe, cruţate din înveliş, mai mari decât precedentele, flancate de benzi liniare

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

arcuite. Este pictat într-un singur stil, β, ca si celelalte castroane.

Fig. 6. Vorniceni-Pod Ibăneasa. Castron cu buza în

formă de T

Cupa cu prag interior

O formă particulară, nemenţionată până în prezent, în nici o altă aşezare cucuteniană din cele trei faze ale culturii este cupa cu prag interior. S-au întregit până acum trei vase dar sunt multe fragmente ce aparţin acestui tip de vase. Analogii s-ar putea face cu vasul de cult de la Ghelăieşti – Nedeia (Cucoş, 1993, SCIVA, 44/1, p. 61-62, fig. 3/6a) ce are de asemenea un prag ce poate fi utilizat drept suport pentru statuete.
Primul vas de acest tip (fig. 4/3) a fost descoperit întreg având în interior o statuetă fragmentară (jumătatea inferioară), (fig. 4/4) într-un context ce arată că era utilizat ca vas de cult, în el putând fi aşezate şi sprijinite statuete ca într-un scaun. E realizat din pastă fină, arsă la roşu. Vasul are buza uşor adusă spre interior, umărul în carenă, o apucătoare laterală, aproape imperceptibilă străpunsă orizontal pe linia diametrului maxim. Peretele vasului coboară aproape brusc spre a realiza acel prag interior care rezultă tocmai din diferenţa de dimensiuni, înălţimea 7 cm, gura vasului 11 cm iar diametrul fundului 7 cm. Baza vasului e perfect plată. Pe buză, vasul are drept decor o friză compusă din perle albe cruţate cu roşu-brun, flancate de benzi arcuite. Sub buză vasul e pictat de jur- împrejur cu linii paralele. E pictat în stil β. Şi celelalte vase de acest tip sunt modelate
din pastă foarte fină, arsă la roşu. Se diferenţiază între ele prin unghiul pe care-l face buza vasului cu corpul acestuia (fig.
4/2,3). Decorul bicrom e compus fie din benzi simple, trase oblic, fie perle albe cruţate, flancate de benzi arcuite sau linii paralele perpendiculare pe buza vasului. Proeminenţele pot să fie şi sub diametrul maxim sub formă conică, ori în bandă lată, străpunse orizontal. Corpul vaselor e decorat cu linii paralele de jur împrejur. Un singur vas e decorat pe fund (fig. 4/1) are un motiv cruciform cu două braţe lungi şi două scurte, realizat prin pictarea a patru arcuri cu braţe inegale ce ajung cu unul din capete până la prima linie orizontală de pe corp. În centru se află două motive triunghiulare opuse. Motivul decorativ e completat de câte două liniuţe pe fiecare arc. Datorită contextului în care a fost găsit primul vas cât şi a faptului că aceste vase au o utilitate redusă, considerăm că această formă aparţine unui vas de cult.

Vase turtite, cu umăr

O formă documentată în aşezarea de la Vorniceni, caracteristică fazei A-B este reprezentată de vasele turtite cu umăr, ce se remarcă aici prin diversitatea decorului. Forma originară a acestor vase este clasică pentru sfârşitul fazei A la Drăguşeni (Crîşmaru, 1977, fig. 25/5-8;
26/1,2,4). Aceste vase scunde (turtite, globulare) de dimensiuni medii au gura strâmtă, gâtul cilindric, mai scund sau mai înalt, corpul dezvoltat ce pare a fi turtit, cu umărul rotunjit sau carenat. Umărul este reliefat printr-un prag, pe linia dintre gât şi corpul vasului. Prezintă uneori două proeminenţe perforate vertical pe diametrul maxim (fig. 3/5,6) sau un buton străpuns pe umăr (fig. 3/8). Fundul este plat sau uşor albiat. Decorul în stil tectonic, e desfăşoară în două sau trei registre pe orizontală, funcţie de zona vasului, uneori în metope. Remarcabil pentru acest tip de vase la Vorniceni este varietatea decorului desfăşurat pe fond alb sau roşu. Pe gât prezintă un decor tipic pentru faza A-B, ove sau cercuri rezervate din învelişul vasului, delimitate prin benzi verticale, însoţite de arcuri, cercuri rezervate din fondul vasului (fig. 3/5,6). Corpul propriu- zis al vasului prezintă câte un registru sau

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

două pictate în aceeaşi manieră sau diferite, încheindu-se sub diametrul maxim cu 3-4 dungi orizontale, alteori continuă şi pe fundul vasului. Cel mai frecvent decor la acest tip de vase comportă volute spiralice cu benzi de legătură între ele. Astfel de vase sunt cunoscute la Traian Dealul Fântânilor (Vl. Dumitrescu, 1941 –
1944, p. 40-41, fig. 19/4 a-g), Corlăteni (Nestor, 1951, fig. 19), Scutari-Mileanca (Crîşmaru, 1979, p. 103/fig. 4/1,2), Sarata
– Drăguşeni (Crîşmaru, 1977, p. 100, fig.
69/2), Huşi (A. László, 1966, p. 7-22, fig.
7). Pe acelaşi vas se asociază uneori două stiluri ornamentale: α şi β sau β şi γ ceea ce reprezintă un argument în favoarea sincronismului acestora (Vl. Dumitrescu,
1979, p. 43).
Aşezarea cucuteniană de la Vorniceni, Pod Ibăneasa, atât de bogată în material arheologic, prezintă interes mai ales pentru raportul de continuitate pe care îl are cu staţiunea din faza precedentă, cea
de la Drăguşeni şi de asemenea cu celelalte staţiuni contemporane din aceeaşi fază A- B. Existenţa unor forme comune, tehnici decorative, chiar identice cu cele de la Drăguşeni, de exemplu pahare, vase binoclu, fragmente ceramice canelate, incizate, amfore cu umăr dublu, vase crater, gobelet, vase tip horă, faptul că cele mai multe vase sunt decorate în stil β, situează aşezarea de la Vorniceni la începutul fazei A-B. Este important de reţinut faptul că decorul de pe vase prezintă mai multe grupe stilistice: α, β şi γ, aşa cum de altfel s-au mai găsit în această zonă la Scutari – Mileanca, Drăguşeni – Ocoale, încadrate tot la începutul fazei A-B. Nu mai puţin interesantă este apariţia în aşezarea de la Vorniceni a unor forme noi de vase: cupe cu prag, castron cu buza trasă în T, utilizarea a trei stiluri decorative specifice fazei de tranziţie

Studiul arheozologic al resturilor animaliere din

aşezărea din secolele VIII – IX d.Hr. de la Botoşani-Rediu

Sergiu Haimovici, Ana-Petronela Creţu

În luna iunie a anului 2007, în vederea obţinerii certificatului de descărcare de sarcină arheologică pentru construirea unui complex agroturistic ce urmează să fie realizat în apropierea sitului arheologic din punctul Groapa lui Ichim, sit aflat pe Lista Monumentelor Istorice, societatea SC PANMORIS SRL din Botoşani a solicitat Catedrei de Istorie Veche şi Arheologie de la Universitatea
„Al. I. Cuza” din Iaşi efectuare de cercetări arheologice preventive. Pentru aceasta, la faţa locului s-a deplasat o echipă de cercetare interdisciplinară, formată din arheologi, geografi şi biologi, care în perioada 26 iunie – 28 iulie 2007 au efectuat mai multe sondaje pentru cunoaşterea situaţiei arheologice.
Situl se găseşte la circa trei kilometri sud-est de oraşul Botoşani, pe partea stânga a soselei Botoşani-Truşeşti, pe un platou structural cu exponent
torenţial, în apropierea a ceea ce localnicii numesc Gropa lui Ichim, o ravenă formată datorită scurgerii torenţiale de pe suprafaţa versanţilor platoului, vis-à-vis de cabana Rediu. Terenul pe care s-au desfăşurat cercetările arheologice este mărginit în partea nordică de o cornişa de desprindere, alături de o serie de alunecări de teren întreg arealul fiind un mediu prielnic desfăşurării acestor procese. Tot în partea nordică a terenului se află ravena amintită, formată, aşa cum spuneam, datorită scurgerii torenţiale de pe suprafaţa versanţilor platoului, precum şi a substratului moale care permite dezvoltarea acestor forme de relief. Aceasta se continuă cu o albie cu caracter temporar, formată prin aceleaşi procese ca şi ravena aferentă, precum şi datorită numeroaselor izvoare situate de o parte şi de alta a văii.

'O" Tabd 1

Tabdut t'u dr tişun rtaa sq:;mrettlor OSOIIt Il ie unin111ltklr dtl'tnala.a.ntt

8

".', ·

Tabel 2

UtJS taurus .. rnf:ttl ••te ill

SI: mt<nl O;WS mm

Metacarp

· ::

- .-g

.... !1!

1 Lumg. maa; 185

2 LGTg. ep1f sup S3

1 '"PECI

\'S a & ·c:

.!1 °

.!!

-.., - -

a 3 Ura.- epif m.r S6

A !C!u.:c w:> ""

.s .... .., : •'"' o• --

E " Ui g. m•n. dia( 32

e- ... .... - CI fll 2 :: 4 w =- g_ D a

1)]

Eoe e:

;u .g E

.S: !? . o

!:l .g .,. e

o,Q4i .s! l1 g s

i i

WW 'Ci

Ind Ce 2xl00 28,64

1

uoo o o S:r:2>u"iU)c.!!iS :t

8

croo

u.a:: 1= o.. tio« <

_g,I

::!:

di(i: 0

4 . .. u.. u.

31!,27

""'

N

SOS taurus 3 3 6 4 6 1 S 3 1 1 6 1 4 2 2 1 5 2 6 8 2 3 75

0VIS 81J$$ 1 2 3

ovci aprine 1 4 3 812 3 5 1 2 i 1 1 3 5 1 1 1 51 55

1

.. 1

17.:?9 2

rcnx u

Capm h.lfCUs 1 1 1

Sus!JCIO!tJdomest 3 9 7 7 2 1 1 2 1 1 3 1 37

EQuus caba.'ius 1 1 1 2 3 1 9

CantS famjN81'1$ 1 3 4

inlll1oone """bln[m 1 1.19

Mew.uus

1 Luna mwc 206

2 Ura epif !iup

l4fi. f mr 53

Q)

·Eu

rozătonm1ci 6 l

C8Nus tJISiJ}!us 1 1 1 2 1

Lepus eu seu.s 1 1

catnlv()( mic. MiNtes? 1 1

Qlp(OO!us_capreolus 1 1

Bos prlmigemus 1 l 1

Total mamu.,. 1 1 1 192

Gaflus domestM:;a 1 2 1 2 1 t 3 8

Total 200

4 Ldrt;.mm d.af 2S

IndiCe 1M.QQ 22.l3

3>100 25,12

1

W!!Q 12,13

1

Sex f<mciO

loliJ!imc!-! L__ 1.09

o

u

D'

c

(Il

U)

·raiM"Iul11

Fl"tt\'tnta spc:dilor de m umîfert

T•b<l Ul

Frtt·,r:r•l• mum îrerclor pe grupe et011omice

.oo

Sptc_ia ·ntgiUUil': I nd ivizi

Grup• fn lllfnrl

lndh·-w

!Jos (dltni.S 1S l9,06 3 1-S,OO

Mllmllt:re dumc::stioc 180 9).7"5 24 75,00

Nrabs<>flll % Nr absohu %

Nr absa-lut

Nr absolut %

J

i!

l:i:

O\'IC'tl nne lS 28.64 1 21.37

''"S cabolllts 9 4.69 2 62S

t 'w11.f 'lrmillnns 4 2,08 1 3,12

rtn3.1ori mKI 6 l.l2 3 9,37

IA JUA 'NI'()fJ<Jtltl.f 1 0,.52 1 3 12

C:ll1i\·()1m e Marts ,, 1 052 1 3.12

Ctrwdl'-la 2 1 OJ 1 3,12

OlfiSC(I os 1 Ql2 1 3.12 ""' In!/ flll&J 1 0,52 1 Jll Toc.l "" ll

lltnl ftle sâ{001JCC 12 62$ s 25,00

Ofragmente mamlfere

albaUce

O indivizimamlfere

• indivW mamifeto

Forum cullural Anul VIL nr. 3, septembrie 2007 f26)

Tnbel1-{W,taurus

Tabele cu măsurăto ri ( în mm.)

TabtiJ - O'Î\.' ari·

IIIC':OI OS(Mi Nr. V•rlll ti! Mfdl11

M:u1111r mJenor

1 L•.m& molan 1 1') .

2 Lumg. M 1 32 .

SCtlputar

'.:::=:: cnp Hn•c:YIIIJ 1 (42)

2. ' Sllpţaf lltl 1 58

Cubllus

1 Uro.,.",.r ,.d " 1 37 .

1 Lung. cptf tnf 1 82 .

A$tmpl

1.Lung. mn.x 2 50; S2

2 L4ri troclee lllf 2 36•36 .

Calc:cmeu

1 Lun&.max 1 124 .

2 Lari- •nax 1 39 .

Ceotrotars

1 Luni! max. 1 A$ .

Mt:eaenrp

1 LArg. c:pif sup 1 41

2. l.allt. ez>if tnf 3 50·55 52.66

Melalars

1 Larg, cptf 2 38.4.S,

2 UlrR enin diaf 1 2S .

f;alanga 1

1 Lung.max. 5 49-S? 51.00

2 Larg._ Cplf Stlp 4 2b·ll JO.SO

3 Ura. mm d111 l' 4 2J·30 25,50

lrwJice l&.l.QQ 3 s 1.02.52,63 51,55

1

T:.bclCapra/tirau·

nlf.III OSO$ Nr. V•rbtft.

Radll.tl

1 Larg ep•r 111f 1 21

2 Ura. $uprat an. 1 27

T:tbel 5• twin prine

f'nl:angn 11

1 l.&ln&- max 1 38

2 w• co;r ..., 1 26

Faianta IU

1 LA•ng. m: x. 3 63.75 68.33

2. Larg.supnf. pl11n1artt J 22-2? 24,00

3 r.Arll su.,..r•• J 182·4 2033

Tabel 6-Su.'\ l'crofn domest.

Tabel JV

Bos Jaurus-,arstele de $aerincan:d4tpa aparia şi crodnrc:a

maseJei MJ

Tabtl7 -Equus caba/lus

1 Total

T1bel 9 -Goi/Ju âumi!Srica

www.botosani djc ro /www.cimec.ro

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Albia, în aval, confluează cu alte albii cu caracteristici asemănătoare, în diferite stadii de dezvoltare.
Datorită acestor caracteristici de scurgere şi prezenţei apei freatice în apropiere de suprafaţa topografică, în zonele mai joase ale platoului, în aceasta regiune s-a dezvoltat pe alocuri o vegetaţie hidrofilă.
Din punct de vedere al unităţii majore de relief, zona se întinde în extremitatea vestică a Câmpiei Colinare a Jijiei, aproape la contactul acesteia cu Podişul Sucevei, iar relieful specific este cel de podiş jos, cu aspect vălurit şi cu o fragmentare ridicată.
În ceea ce priveşte substratul geologic, acesta cuprinde o pătura de roci sedimentare moi, din categoria argilelor prăfoase (loess-ul) şi a argilelor mărnoase, situate sub stratul mai sus menţionat, depuse în cadrul proceselor de trangresiune şi regresiune marină ce au avut loc pe teritoriul României de-a lungul evoluţiei geologice. Solurile sunt reprezentate prin unele cernoziomuri argiloiloviale, cât şi prin altele cenuşii închise, acestea fiind de fapt fosile, iar pe ele găsim culturi agricole şi pajişti secundare stepice; către est există o pădure cu numele de Rediu fiind formată prin stejerături, adică aşa numita asociaţie vegetală cunoscută cu numele de

Quercetum mixtum.

Cercetările arheologice întreprinse pe o suprafaţă de peste 3.000 mp, au dus la identificarea, în partea vestică a suprafeţei cercetate, a unei aşezări ce poate fi încadrată cronologic, după materialul ceramic, în secolele VIII-IX d.Hr., având bune analogii în aşezarea de la Lozna. Cu această ocazie au fost identificate şi cercetate 17 complexe arheologice: o locuinţă de suprafaţă, două locuinţe adâncite de tip bordei şi 14 gropi menajere.
Materialul faunistic descoperit în aceste complexe nu este bogat, fiind alcătuit din circa 230 de resturi, de la care noi am putut determina până la specie doar exact 200 fragmente; celelalte, datorită fărâmiţării lor, au rămas pe dinafară, dar putem spune că ele aparţin precis mamiferelor.
Cele două sute de resturi determinate provin de la două grupări sistematice: pe de o parte, de la păsări, cu
opt resturi, aparţinând speciei Gallus domestica (găina), iar 192, de la mamifere, reprezentând partea cea mai importantă. Acestea provin de la şase specii domestice – Bos taurus (taurinele), Ovis aries (oaia) şi Capra hircus (capra), amândouă alcătuind ovicaprinele, Sus scrofa domestica (porcinele), Equus caballus (calul) şi Canis familiaris (câinele) – şi alte şase specii de sălbăticiuni, şi anume: Lepus europaeus (iepurele), rozători mici (de la care s-au găsit şase resturi, fără a putea determina clar specia; ar putea fi fie şoricei, fie pârşi; ar fi fost interesant dacă reuşeam determinarea lor, pentru a putea spune dacă şoarecele mai era sălbatic sau trăia pe lângă case, devenit oarecum comensal), carnivor mic, probabil Martes martes (jderul), Cervus elaphus (cerbul), Capreolus capreolus (căpriorul), Bos primigenius (bourul – actualmente stins). Ultimele trei specii sunt animale tipice de vânat, aparţinând grupului artiodactilelor, evident comestibile, alături de iepure; acesta din urmă, datorită taliei mici, aproape că nu era important în economia animalieră.
Vom trece în revistă fiecare specie în parte şi apoi vom face consideraţii asupra importanţei lor economice pentru locuitorii aşezării; menţionăm că unele dintre speciile sălbatice sunt stenoece, ceea ce permite stabilirea ambientul de odinioară, contemporan cu aşezarea cercetată.
În tabelul I sunt trecute speciile determinate, arătând totodată fragmentele osoase ce au fost găsite pentru fiecare din ele, iar în tabelul II frecvenţa speciilor de mamifere.
Se observă din start că frecvenţa cea mai înaltă între mamifere este aceea a taurinelor, care au o mărime şi un v o ul m apreciabil faţă de alte specii. În tabelele 1 şi 2 sunt trecute măsurătorile ce au putut fi făcute pe resturile osoase mai întregi. S-au găsit şi două metapodale întregi şi prin ele am putut stabili înălţimea la greabăn, aceasta fiind în medie de 1,14 m. Din măsurători şi după talie se poate spune că locuitorii aşezării creşteau vite relativ mici, cu o mare variabilitate individuală şi, evident, neameliorate, productivitatea lor în orice fel de domeniu fiind astfel mult

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

mai joasă decât azi. Evident, prin femele (vaci) aveau la dispoziţie laptele, cu produsele rezultate din prelucrarea acestuia, iar masculii castraţi (boi) erau folosiţi la muncă; este posibil să se fi folosit la muncă şi vacile, care se puneau de asemenea la jug. Tabelul IV ne arată pentru taurine vârsta de sacrificare. Se vede clar că nu se prefera tineretul, însă adulţii, maturii, ajungeau până la vârstă foarte înalte – deci vitele erau ţinute clar pentru munci economice, iar sacrificarea lor se făcea la vârste târzii, când carnea nu mai era prea bună de mâncat.
După frecvenţă, se detaşează apoi Ovicaprinae, care sunt cu mult mai mici decât vitele. S-au găsit pe deoparte ovine şi pe de alta caprine, acestea fiind în cantitate mai mică. După cum se ştie, nu după toate segmentele osoase se poate face o departajare exactă între cele două genuri, încât s-a folosit şi denumirea de ovicaprine, unde s-au pus acele resturi (cele mai multe) la care genul nu a putut fi stabilit. Se ştie că şi ovicaprinele sunt, ca şi taurinele, polivalente, dând lâna (ovinele), laptele şi carnea după sacrificare. Aceasta se făcea între 1 şi chiar peste 4 ani, deci si ele erau ţinute mai ales în scop economic (cele sacrificate tinere reprezentau, probabil, masculi, care nu aveau o importanţă prea mare). Lipsesc clar cele cu vârstele de sub un an, când se ştie că acestea au o carne mai bună. După mărime (vezi tabelele 3-5), dar şi somatoscopic, se poate spune că locuitorii aşezării creşteau ovicaprine de talie relativ joasă, evident neameliorate.
Urmează ca frecvenţă porcinele, evident mai mari ca individ decât ovicaprinele. Se ştie că, în general, ele sunt monovalente, crescută pentru carne, dar şi pentru grăsime (care, în acel timp vechi, era folosită nu doar ca aliment, ci şi în alte scopuri, mai ales pentru a se face făclii de iluminat). Câteva măsurători (tabelul 6) ce au putut fi executate şi, de asemenea, somatoscopic se constată că porcul era relativ mic ca talie, deci neameliorat. Sacrificarea se făcea la vârstă joasă, indivizii fiind tăiaţi cel mai mult în jur de doi ani, când această rasă primitivă abia că ajungea la o mărime convenabilă.
Ca frecvenţă vine acum calul care este şi el de talie mare, cam tot atât ca şi
taurinele, dar înălţimea la greabăn este joasă. După puţinele resturi putem spune totuşi că tranşarea sa se făcea cam la fel cu cea a taurinelor, încât este aproape sigur că se mânca atunci şi carne de cal, fapt care, considerând că populaţia era deacum creştinată şi era interzis de biserică de a fi folosit şi în alimentaţie. Specia este şi ea polivalentă, executând nu numai munci, dar şi cărăuşire, dată fiind faptul că ecvidele sunt mai rapide putând execută, prin trap, mulţi kilometri pe oră, întrecând mult taurinele în această privinţă.
Calul era ţinut şi el până la vârste mai înalte, un dinte lăturaş, mijlociu erodat, arată un individ cam de 10 ani.
Ultimul dintre speciile domestice este câinele, cu resturi totuşi nu puţine pentru un animal ce este necomestibil în Europa. Mai mult somatoscopic, putem spune că individul găsit în sit, era oarecum de talie medie cam cu o înălţime la greabăn de aproape 35 cm.
Speciile sălbatice au însă mai puţine resturi decât cele ca domestice, după cum apare foarte evident în tabelul III. Despre materialul de la rozătoare, putem spune doar că arheologii au strâns toate resturile găsite, încât au fost adunate şi aceste specii, cam cât pumnul de mari. Iepurele este tot de talie mică, dar ceva mai răsărită şi aproape neimportant economic, chiar dacă este considerat comestibil, el fiind totodată şi eurioc. Carnivorul mic reprezentat printr-o bucăţică din mandibulă pare a fi un jder, care a dat doar blana sa; este important însă că este o specie stenoecă – de pădure – arătând bine ambientul din jurul sitului. Singurile ce au o importanţă economică sunt cele trei artiodactile de talie medie (căpriorul), mare (cerbul) şi foarte mare (bourul). Toate trei sunt reprezentate printr-un singur individ. În afară de carne, fiind comestibile acestea sunt importante şi pentru prin peile lor, coarnele acestora şi chiar oasele, ce pot fi prelucrate. Menţionăm că bourul se vâna foarte greu, dată fiind mărimea acestuia. Este important că acesta se mai găsea spre sfârşitul mileniului I post Chr. în partea de est a actualului oraş Botoşani. De altfel şi cerbul are, de asemenea, o mare importanţă şi ştiinţifică, căci apare în acea vreme departe de arealul lui actual. Căpriorul,

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

probabil, este prezent şi astăzi în pădurile de la această altitudine joasă. Cele trei specii arată totodată care era ambientul, căci toate sunt stenoece mai ales cerbul; ele sunt specii de margine de pădure, ca bourul şi căpriorul, dar şi de păduri mari, neumbalte, prin cerb.
La sfârşit să ne oprim şi la resturile găinei domestice, în număr de opt, aparţinând la doi indivizi. Se ştie că găina ajunge la noi abia spre sfârşitul mileniului I a.Chr., fiind adusă pe meleagurile noastre probabil de celţi. Geto – dacii nu o prea foloseau şi nici în mileniul I p.Chr. nu era prea frecventă, încât este bine să arătăm că era deja cunoscută de populaţia de atunci. Importanţa ei economică este oarecum nulă căci găina crescută de cei din aşezare era una primitivă, de talie mică, cam la 2,5 kg un individ; trebuie amintit totuşi că ele sunt şi producătoare de ouă ce se folosesc fie prin ele însele, dar mai degrabă ca intrând în prepararea unor anumite alimente.
După cele de mai sus, să vedem care era şi economia animalieră a celor din aşezare.
Este evident că taurinele – vitele mari – reprezintă specia cea mai importantă din şeptel, care nu era atunci cu totul întreg. Am arătat că erau polivalente, fiind, de aceea, ţinute până către bătrâneţe când, deobicei erau sacrificate. Ele singure, având în vedere talia şi frecvenţă înaltă, dădeau aproape 60% din necesităţile de carne; celelalte mamifere domestice (exceptând câinele) veneau cam cu ceva peste 20%, iar artiodactilele sălbatice aduceau alte 20%. Dealtfel si ovicaprinele, cât şi calul, erau polivalente. Totuşi, trebuie arătat că mamiferele domestice aveau caractere primitive şi prezentau un randament scăzut.
Trebuie să menţionăm că aproape toate speciile prin sacrificare sau vânare aduceau pentru locuitori, după moarte, o serie întreagă de produse în afară de carne: coarne şi chiar dinţi, piei şi blană, chiar oase şi o serie de formaţiuni moi care, însă putrezeau, nelăsând nici o urmă pentru posteritate.
Deci, ca ocupţie bine conturată , de primă importanţă, să spunem chiar de bază, era creşterea mamiferelor domestice, dar, totodată, trebuie să considerăm şi vânătoarea, pe care nu putem să o neglijăm (vezi şi tabelul III), aceasta fiind bine circumscrisă. Interesant că nu apar resturi ale unor animale mici, ca de exemplu moluştele (scoici şi melci) care dau resturi ce se păstrează şi ele în timp. Poate ambientul nu era propice pentru culegerea lor, deşi găsim, pe deoparte, în apropiere, un râu – Sitna – dealtfel nu prea mare, la malul căruia s-ar putea sa apară scoica Unio, cât şi prerii umede unde trăiesc deobicei şi melci, cum ar fi de exemplu Helix pomatia.
Desigur, se puteau culege şi ciuperci de pădure şi unele ierburi cât şi poame din arbuşti, dar toate acestea putrezesc.
În ceea ce priveşte agricultura, care credem că era şi ea o ocupaţie de bază, nu putem afirma mai nimic; indirect arătăm acele mamifere domestice, mai ales taurinele şi calul, ce puteau fi folosite la muncile agricole.
La sfârşit, în câteva rânduri, trebuie să conturăm şi ambientul din jurul aşezării de peste o mie de ani spre înapoi. Este evident că se găseau atunci în zonă masive forestiere de primă mână, având în vedere altitudinea de Quercetum mixtum, dar fără arţarul tătăresc (Acer tataricus), care acuma se găseşte în pădurea de la Rediu, dezvăluind oarecum stepa actuală. Oamenii aveau la dispoziţie lemnul, atât de important pentru economie şi alte necesităţi ale lor. Pădurea era defrişată pentru a se face agricultură, dar se refăcea de la sine, acoperind mereu terenurile, care, printr-o agricultură extensivă erau abandonate. Animalele domestice foloseau pădurea, ele nefiind ţinute în stabulaţie, ci se desfătau în aceasta, în care trăiau dealtfel, pe vremuri şi strămoşii lor sălbatici.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – Ipoteşti – Eminescu (10)

Valentin Coşereanu

Data inaugurării casei noi, ce a găzduit primul muzeu memorial închinat poetului naţional, este incertă. Deasupra unei fotografii, reprodusă de Augustin Z. N. Pop în volumul Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu, este notată următoarea explicaţie: “Solemnitatea inaugurării muzeului memorial «Mihai Eminescu» din Ipoteşti (foto «Decorativa», 14 august 1961)”.. Să fi durat atât de mult amenajarea interioară a noului muzeu memorial? În acelaşi volum autorul reproduce şi o altă fotografie, executată tot de “Decorativa”, a cărei explicaţie este: “Horă la Ipoteşti în ziua inaugurării Muzeului memorial
«Mihai Eminescu» la 14 august 1960” (?!).
Mai sigur este că noua casă a fost construită pe altă fundaţie, nu pe cea veche, care era aşezată cu faţada spre nord.
Acoperişul era din tablă, cu burlane pentru scurgerea apei şi, ca o replică a motivului stemelor repetate de pe noua biserică, un brâu de cărămizi alcătuia, împreună cu plinta exteriorului, un paralelism ce dădea construcţiei o notă de temeinicie. Ferestrele erau situate cam în aceleaşi locuri ca la casa cea veche, numai că erau mai joase, iar pridvorul, mai larg, boieresc, în stilul timpului, cu patru stâlpi de lemn în faţă şi doi în spate, ornamentaţi cu elemente florale în partea de sus. Toate acestea arătau nu gustul familiei Eminovici, ci influenţa mentalităţilor botoşănene din anii '30. În pridvorul noii construcţii se urca pe două rânduri de trepte protejate de o balustradă ridicată direct din pământ. Un salcâm şi o salcie plângătoare încadrau pridvorul şi chiar în faţa casei fuseseră plantaţi trandafiri, îngrădiţi de câtiva mici stâlpi.
Nici interiorul nu păstra împărţirea camerelor din vechea casă părintească. Un hol pe mijloc şi câte două camere laterale au constituit expoziţia muzeistică de bază. Chiar la intrare, în hol, a fost aşezat, mai târziu, pe un postament de lemn, bustul în ghips al lui Eminescu, realizat de sculptorul Ion Irimescu, în maniera proletcultistă a anilor '50. Vizitatorul era obligat să parcurgă un circuit strict, prin cele patru camere, în care panouri mari, de aproximativ 2 x 1,50m. şi vitrine tip masă, pe care erau caşerate documente şi fotografii, reprezentau viaţa şi opera poetului.
În afara unei linguriţe de argint cu monograma Ralucăi, o icoană de la familie şi o copie după masca mortuară a lui Eminescu, muzeul nu expunea, la vremea aceea, decât copii ale unor acte şi imagini

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

fotografice, precum şi câteva volume. Prima încăpere înfăţişa un arbore genealogic al familiei, cu portretele părinţilor şi ale fraţilor, apoi date privitoare la naşterea poetului, la anii de şcoală de la Cernăuţi, portretele profesorilor (dintre care se detaşa, cel al lui Aron Pumnul), în sfârşit, documente şi cărţi din timpul cât a fost privatist şi salariat al Comitetului permanent la Botoşani. A doua încăpere reprezenta activitatea teatrală: erau expuse imagini din oraşele prin care trecuse Eminescu cu trupa Ştefaniei Tardini, portrete de actori şi o hartă cu peregrinările poetului prin ţară. Era marcat apoi debutul poetic cu facsimile din poezii şi cu numere din revista Familia. Nu era uitat, desigur, portretul lui Iosif Vulcan, “naşul” literar al poetului. Penultima sală ilustra anii studenţiei vieneze şi berlineze, cu imagini din cele două mari capitale ale Europei; apoi debutul în publicistică. Tot aici se întâlneau portretele lui Slavici şi al Veronicăi, dar şi cele ale lui Zimmermann, Ihering, Hyrtle, Brucke, foştii săi profesori. Nu lipseau nici fotografiile care îi înfătişau pe pictorul Epaminonda Bucevschi şi pe Teodor Nica, prieteni din acea perioadă. Serbarea de la Putna, din anul 1871, moment important în viaţa “României june” şi a lui Eminescu, era şi ea marcată. Un loc aparte îl ocupa poemul Împărat şi proletar, prin facsimile şi iconografie. Ultima încăpere era dedicată perioadei în care Eminescu a fost bibliotecar la Iaşi şi anilor revizoratului în judeţele Vaslui şi Iaşi. Era expus aici portretul lui Maiorescu, scrisorile trimise criticului (atunci ministru), prin care poetul bibliotecar cerea aprobarea de a cumpăra manuscrise vechi, rapoarte şi notaţii asupra şcolilor şi a învăţământului rural, recomandarea unei cărţi (Metode nouă sau Carte de cetire), al cărei coautor era Creangă, prietenul nedespărţit din perioada ieşeană. Urma etapa anilor 1877-1883, cu activitatea de la ziarele Curierul de Iaşi şi apoi de la Timpul. Un spatiu mai mare îl ocupa poemul Luceafărul, facsimilat după variantele din manuscrise şi însoţit de ilustraţii după desenele lui Bordenache; mai erau expuse poezii trimise la revista Familia, scrisori şi mărturii din perioada
ultimilor ani de viaţă. Câteva vitrine prezentau, tot în această ultimă sală, însemnările de gramatică sanscrită ale poetului, preocupările sale de elină şi paleoslavă etc., precum şi amintirile contemporanilor despre Eminescu. În sfârşit, câteva ediţii rare ale poeziilor încheiau circuitul din casa memorială, pe faţada căreia, în anul 1950, la centenarul naşterii poetului, Uniunea Scriitorilor pusese o placă de marmură cu următorul text: “În cinstea poetului Mihai Eminescu, la împlinirea unui veac de la naşterea sa,
15 ianuarie 1950. Uniunea Scriitorilor din
R. P. Română”.
Cu timpul, din ce în ce mai multe voci se ridicau împotriva clădirii. Deşi se obişnuiseră cu ea, falsul era cunoscut de specialişti. Se punea însă problema dacă o nouă casă nu va deranja şi ea, la rându-i, şi dacă vizitatorii nu vor fi şocaţi că o nouă clădire s-a construit la Ipoteşti, în locul uneia intrate în conştiinţa publicului larg, drept casa originară. S-au făcut dezbateri publice, s-au consultat specialişti din domenii diferite şi cei mai mulţi au fost de acord că modificarea trebuia înlăturată. Cum majoritatea documentelor pledau pentru construirea unei case noi, copie fidelă a celei în care copilărise Mihai Eminescu, a început lucrul pentru noua clădire în anul 1976, prilej cu care au fost descoperite vestigii ale unei aşezări carpice, din secolele II-III e.n. O amforă, expusă o vreme şi în holul noului muzeu, stătea drept mărturie a acestei descoperiri.
Noua casă, inaugurată în iunie
1979, la “Zilele Eminescu”, a urmărit planul fundaţiei vechi şi a fost proiectată de un colectiv al Institutului de Arhitectură “lon Mincu” din Bucureşti, după fotografiile descrise anterior şi după filmul lui Octav Minar. Printre specialiştii consultaţi s-a numărat şi profesorul Constantin Ciopraga, de la Universitatea ieşeană, care a insistat de la început asupra ideii ca restaurarea să se facă în spiritul autenticităţii fiindcă altfel, unei mai vechi contrafaceri i s-ar fi substituit o alta mai nouă.
Pentru prima oară s-a pus problema amenajării şi protejării unui spaţiu de atmosferă eminesciană, care să aibă

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

regimul unei rezervaţii naturale. Cât priveşte interiorul casei, s-a insistat asupra refacerii bibliotecii Eminoviceştilor, ca fapt reprezentativ. Fără îndoială, noua casă, reconstituită, are meritul de a fi o copie după casa copilăriei lui Eminescu şi de a sugera atmosfera interioară şi funcţionalitatea fiecărei camere. Pentru realizarea ambianţei încăperilor au fost recuperate din ţară câteva obiecte ale familiei, altele au fost descoperite la fundaţia casei, dar nu atâtea câte ar fi trebuit pentru a completa un interior format din trei camere şi un hol. S-au adăugat, aşadar, obiecte şi mobilier de epocă.
De astă dată, casa a fost construită solid ca să reziste peste veacuri: pereţii din cărămidă, acoperişul de tablă vopsită imitând şindrila, un pod trainic din lemn de stejar, la fel cu parchetul şi uşile. Două bănci solide au fost aşezate de o parte şi de alta în pridvor, invitând vizitatorii la meditaţie; de aici se puteau asculta, o vreme, vocile lui Călinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Arghezi, Sadoveanu, memorabile interpetări ale versului eminescian datorate lui George Vraca, Ion Manolesu, Emil Botta, Irina Răchiţeanu- Şirianu, Ion Caramitru şi alţii, corul filarmonicilor din Cluj şi Iaşi, interpretând Sara pe deal, cu melancolie, trezind amintiri. Păşind peste prag, în hol te întâmpina, pe o fotografie cât peretele, cartea de vizită a Ipoteştilor şi, evident, a lui Eminescu: lacul şi codrul, declarate astăzi rezervaţii naturale. În vitrine, manuscrise în legătură cu natura ipoteşteană, ipostazele fotografice ale caselor şi incintei, amintirile lui Vlahuţă şi Sadoveanu despre poet. Un al doilea panou prezenta arborele genealogic al familiei. Într-o vitrină specială se aflau invitaţii şi programe la un premiu internaţional de traducere, instituit de Academia londoneză, premiu ce poartă numele lui Corneliu M. Popescu, în amintirea celui care s-a stins la numai 17 ani, dar care a lăsat în urmă-i cea mai bună versiune a poeziilor lui Mihai Eminescu în limba engleză. Actuala casă nu are un circuit strict de vizitare. Fiecare cameră poate fi văzută independent de celelalte. În salonul casei – cameră ţinută o vreme sub cheie – unde pe vremea
Eminoviceştilor aveau loc petrecerile, mai apoi locul unde se închideau copiii să citească, stă azi un dulap de colţ, pe rafturile căruia se pot vedea porţelanuri şi argintărie, găsite la fundaţia casei. Tot aici, o lampă, două dulapuri furniruite cu lemn de trandafir – date în zestrea Aglaiei, la Cemăuţi – o oglindă veneţiană şi lada de zestre a mamei. O casetă de machiaj, care a aparţiut poetului pe vremea când era sufleur în trupă la Fany Tardini, constituie punctul de interes al vizitatorilor. În vitrine, ediţiile Maiorescu, medalia de la Putna (1871) şi cea de la Galaţi (1909), parafa medicului Şerban, fratele poetului, trei fotografii originale ale lui Eminescu, la
19, 34 şi 37 de ani (prima – o copie a fraţilor Şaraga, a doua executată la Iaşi de Nestor Heck şi ultima făcută la Botoşani de Jean Bielig), scrisori din 1881 ale Veronicăi către Eminescu, facsimile după poezii, traduceri, pagini cu însemnări de gramatică, astrologie, matematică, paleoslavă etc. Aici se afla, în vremea copilăriei poetului, şi mult discutata bibliotecă. În camera fetelor, micuţă, intimă, ai şi astăzi impresia că miroase a sulcină, iar dacă ai deschide rafturile scrinului – unde mama îşi orânduia meticulos lenjeria – a levănţică şi busuioc. Două scoarţe, icoana şi candela, un tablou al mamei şi un “garderob” de epocă întregesc atmosfera. Câteva scrisori ale Harietei şi ale Aglaiei demonstrează scrisul frumos, caligrafic, moştenit de la Gh. Eminovici, şi o exprimare corectă, cu o topică apropiată de cea modernă. În sfârşit, ultima încăpere (fostă cameră a părinţilor) este amenajată ca o cameră de studiu a căminarului, unde se retrăgea – cum spune Călinescu – spre a frunzări prin cronici ori pentru a-şi ţine socotelile moşiei. Aici dormea, probabil, ultimul născut, sub privegherea mamei. Astăzi, se află aici un birou şi o “calamară”, portretele părinţilor, o ladă de metal, o bibliotecă conţinând o parte din cărţile familiei, Codu judeciar pentru Tribunale din Moldova, al lui Scarlat Pastia (Iaşi, 1862 ), toate necesare tatălui în atâtea procese, un Dictionnaire Universel d'Histoire et de Géographie, Paris, Librairie Hachette, 1878, cu semnătura autografă a sublocotenentului

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Eminovici (probabil Iorgu), precum şi imprimatul purtând initialele M. E., foarte probabil de pe sigiliul lui Mihai. Sub sticla de pe birou, sunt procese-verbale scrise de mâna tatălui cu ocazia împroprietăririi de la 1864 , când a fost membru al unei comisii de profil.
După revoluţia din decembrie 1989, casa a revenit la funcţionalitatea ei firească de casă memorială. Compromisul muzeu memorial nu-şi mai avea rostul, aşa încât s- au scos toate panourile, vitrinele, documentele de sub sticla de pe mese. Toate acestea şi-au găsit locul în noua clădire a muzeului, în aşa fel încât – întocmai ca locuinţa lui Goethe de la Weimar – casa să-şi trăiască atmosfera ei tihnită, ca în vremurile de demult. Dar pentru a fi adusă cât mai aproape de casa copilăriei lui Eminescu, aceasta avea nevoie de câteva modificări. În primul rând de acoperirea casetelor plafonului compus din grinzi de stejar întretăiate şi îmbinate, cu totul în afara spiritului casei originare şi în afara oricărei tradiţii locale. În al doilea rând, pentru a o apropia de vechea sa imagine, trebuia scos parchetul de stejar din interior, care facea notă discordantă cu
duşumeaua din pridvor. Cum lemnul îi era la îndemână căminarului Gheorghe Eminovici (parte din trupul de moşie dinspre Cătămărăşti era împădurit cu aproximativ 23 falci de pământ!), sigur şi-a facut casa gospodăreşte, cu duşumea, sătul, probabil, de lutul de la Dumbrăveni, păstrând în minte modelul caselor din Botoşani cu care a avut atâtea necazuri, dar pe care le regreta. În al treilea rând, trebuia renunţat la praful de piatră de pe pereţii exteriori, aşa cum îi vedem în toate cele patru fotografii – document. În filmul lui Octav Minar şi casa şi bisericuţa apar văruite.
Prilejul remedierii tuturor scăderilor casei s-a ivit odată cu sărbătorirea a 150 de ani de la naşterea poetului, când, cu fonduri alocate de la Ministerul Culturii, casa memorială a fost restaurată, completată în interior cu obiecte şi mobilier de epocă, în aşa fel încât, începând cu 15 ianuarie 2000, ea şi-a recăpătat funcţionalitatea şi imaginea ei reală, distingându-se în varietatea celorlalte obiective ale Memorialului de la Ipoteşti.

Însemnări memorialistice (4)

Ion Mihalache

Ce am vorbit eu

Sunt prezent aici pentru a răspunde,
cu tot respectul cuvenit, la chemarea
M.S.Regelui. Nu particip ca om politic, neavând calitate care să îndreptăţească prezenţa mea. Întrebat, voiu spune deci că sunt ca român şi cetăţean particular.
Ca om politic am obicinuit să-mi fac (…) şi să-mi dau părerile pe bază de date pozitive şi de documentări cât mai complete. Nu posed alte date şi documentări decât telegramele puse la dispoziţie în ultimele clipe, neavând timp nici să le parcurg în întregime.
Cum aş putea să formulez cu simţ de răspundere judecăţi ce privesc viitorul neamului, în astfel de condiţiuni? Am fost cu atât mai surprins cu cât am constatat, pe cât am înţeles, că nici măcar nu mai e vorba de principiul schimbului de populaţie, pe care guvernul comunicase Ţării că s’a aşezat.La o întrerupere, mai

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

târziu, a lui (…) făcută când vorbea….am complectat: Nu e momentul să intrăm în stabilirea răspunderilor. Consider politica guvernelor din ultimul timp complet greşite şi vinovate. La care Regele a răspuns: N-am cercetat acum trecutul, ci numai ce răspuns dau(cam aşa ceva).
Aşa fiind, eu îmi spun deschis sentimentul meu de român şi cetăţean particular. Sunt contra Arbitrajului cerut prin ultimatum care ni se prezintă. Sunt pentru rezistenţă cu orce consecinţe. Un guvern şi o stăpânire nu au dreptul să accepte înstrăinarea pământului Ţării şi a unei părţi din populaţia sa. Domnul Musolini a spus, fiind vorba de hotarele Italiei: Hotarele se apără, nu se discută. Ce e adevăr pentru Italia, rămâne adevăr şi pentru alte popoare.
Înstrăinarea cu consimţământ este cea mai rea, mai primejdioasă dintre soluţii: ea leagă pentru totdeauna şi ia dreptul generaţiilor viitoare să revendice ce s’a înstrăinat. Prefer orcare din celelalte soluţii(văd două): sau Dictatul italo- german sau războiul cu orce preţ: să fiu supus cu forţa, să nu răpesc altor generaţii mai vrednice decât a noastră dreptul de a revendica (S’a şoptit de Gigurtu: arbitrajul e dictat).
Am răspuns: (şi au aprobat încet şi alţii …): Nu e totuna: ni se pretinde să cerem noi arbitraj, deci să socotim dinainte ca bun şi definitiv ce se va arbitra. Aşa fiind, să lăsăm la timpul lor răspunderile, sunt contra propunerii de arbitraj, sunt pentru rezistenţă cu orce chip.
Mai târziu, după închidere, am mai (…) zdrobit sufletul Ţării şi sufletul oştirii. Să rezistăm tocmai fiindcă suntem sub presiunea germană: asta înseamnă că se tem de ruşi; tocmai de aceea să rezistăm cu riscul provocării războiului ruso-germ(an), dela care, am ajuns şi acolo, mai nădăjduim să avem înapoi(…).[Gig.(urtu): Nu vor germanii acum].
Apoi, după cetirea proiectului de Comunicat, am subliniat eu: Cum să nu avem măcar curajul de a afirma adevărul că Ţării i s’a dat ultimat de germani? Era numai:”Comunicarea de la Viena”.
Regele şi după el şi ceilalţi au
recunoscut, şi R(egele) a propus,
întrebându-mă dacă mi se pare potrivit:
Comunicare ultimativă.
Am spus că nu consider (…) -dar se apropie. Propuneam pur şi simplu”ultimatum”[(dată o fisă de consolare(…) Ţării]. Cineva a propus şi s’a admis: Comunicare cu caracter de ultimatum.
Mihaiu Popovici(cu glas tremurând): Sunt pentru rezistenţă.Orce concesiuni nu pot duce naţiile decât la peire.Dacă unei naţii i se surpă elanul….(ceva, despre primejdiile care o aşteaptă). Cum pot permite la mil(ioane) de Rom(âni) să li se împartă Ţara? Cum vor putea tolera una ca asta generaţiile viitoare? Micii voievozi de odinioară găseau curajul să înfrunte semiluna fără să întrebe cât e de mare. Am ajuns la România Mare. Azi ni se cere s’o micşorăm. Trădând interesele Ţării, nu se va mai putea reface. Sunt pentru sacrificiul suprem.

Victor Antonescu: Îngrijorarea pe care am arătat-o la şedinţa Con(siliului) de Coroană precedent, se realizează. Nu valorează nimic garanţiile promise. Cehoslovaciei i se dăduse aceleaşi garanţii. Şi totuşi, la ce i-a servit. Nu vom scăpa de dezastrul desmembrării.

Sunt contra arb(itrajului)- şi în condiţiile în care s’a prefaţat, nu-mi iau răspunderea.
Iamandi: Am arătat argumentele mele cu prilejul Con(siliului) de Coroană în chestia Basarabiei (aluzii la la capitulare) Le menţin şi cu acest prilej. Sunt contra arbitrajului. S’a dus o politică greşită 1).

A.C. Cuza: Arbitrajul cerut, în condiţiile în care s’a prezentat, nu poate fi acceptat.

Patriarhul: A vorbit încet, n’am auzit. E pentru.

G(enera)l Văitoianu: Ni se cere să consfinţim la sfărâmare. Nu putem consimţi. Nu pot accepta arbitrajul.

D(octo)r. Anghelescu: Pentru

aceleaşi motive, este contra. (…): Pentru. Gomoiu: Pentru.

Tătărăscu: Înainte de a se pronunţa, ar voi să ştie din partea: guvernului: Care e

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

atitudinea Rusiei, dacă suntem atacaţi de Unguri. În caz că Ruşii ne atacă, Germanii îşi execută obligaţia? Care sunt informaţiile Guvernului cu privire la atitudinea Iugoslaviei dacă ne atacă Ungurii. Şi care atitudinea Turciei (….dacă ne-ar ataca Bulgarii?)

Răspunde Gigurtu:

După ştirea Guvernului, Ruşii au armata mobilizată şi cu dispozitiv de atac împotriva României. Statul Major era gata să dispună retragerea pe linia de rezistenţă.(…). Guvernul pe proprie răspundere a menţinut armata acolo unde e. Despre Iugoslavi, nimic sigur. Dar putem lucra şi singuri(?). Germanii susţin că Ungurii sunt înţeleşi cu Ruşii. Turcii, înc-o politică pe care nimeni nu o …(cunoaşte?, ştie?, înţelege?).

Tătărăscu, în continuare, declamatoriu (cu murmure):

Trebue să ne dăm seama că cei 22 de ani trecuţi dela încheierea războiului mondial n’au fost ani de pace, ci numai un armistiţiu. Europa nouă este din victoria dela 1918, e azi la pământ. În momentul de faţă, nu e decât un provizorat. Vom şti să luăm mâine înapoi ceea ce ni se impune să dăm azi? Să păstrăm Statul şi Coroana. Să acceptăm.

Generalul Mihail (Şeful St. Major):

Spiritul oştirii este: Să se bată. Pe Unguri, îi putem bate. Pe Ruşi? Le putem ţine piept, câtva timp, şi apoi vom fi daţi înapoi. Pentru primirea arbitrajului.

Sidorovici(din memorie):

În calitate de conducător al Tineretului Ţării şi cu sentimentul de răspundere faţă de generaţiile viitoare se abţine.

Noveanu:

Situaţia de azi e mai grea ca oricând. Ca unul care reprezintă tânăra generaţie(din memorie) şi ca unul care cu întreaga lui generaţie crede în Neam, e pentru. Dacă arbitrajul va fi corect, îl vom respecta, altfel, îl vom sfărâma.

Priboianu:

Ne aflăm în faţa unui ultimatum germano-italian. Ce putem face? Îl primim.

General Baliff: Nu ne putem bate şi cu Ung(urii) şi cu Ruşii. Sunt pentru primirea lui.

Mitropolitul Bălan: În clipa aceasta…(evocă sentimente de emoţie, ca ardelean şi şef al Bisericii).

Ţara trebue apărată. Un popor care nu e în stare să aducă jertfa e menit pieirii. Nu putem lăsa soarta Neamului în necunoscut. Nu pot pricepe: Germanii şi Italienii solidari cu Ungurii, dacă ne atacă Ungurii – dar gata să ne apere dacă ne atacă Ungurii cu Ruşii? E o incoerenţă. Sunt contra arbitrajului.
Câteva cuvinte cu Cuza: Aici ne-a dus politica partidelor.
Eu: Cum puteţi spune asta? Pe timpul partidelor s’a făcut România Mare, (……..).

Urdăreanu:

Am telefonat la Viena: s’a primit cu majoritate de voturi, cu condiţia garantării. A răspuns Valer Pop:”Bine s’a făcut”.

Regele:

Momentele cele mai grele……(n’am auzit bine fraza, vorbea încet, emoţionat)- Şi ca suveran şi ca şef al oştirii. Totul va depinde de ce va da acest arbitraj. Să sperăm că….(va corespunde dorinţelor?- va fi cât mai puţin dureros? – n’am înţeles cuvintele). Dar dacă nu va fi aşa…aceeaşi… Va pricinui pentru noi…. Şi va crea o nouă barbarie, care să insufle… Românii au trecut prin atâtea griji în decursul veacurilor şi s’au izbit de atâtea ori de primejdii, încât s’a făcut în înţelepciunea populară acea…(lozincă?) “apa trece, pietrele rămân”. Rămân pietrele iar noi care avem dragostea de Patrie să ştim să însufleţim aceste pietre ca să le facem şi mai puternice şi mai durabile(?). În aceste momente de durere adâncă, să ne îmbărbătăm şi să ne gândim ca cu ajutorul tuturor şi al lui D(umne)zeu, trebue să…(refacem)…Aşa să ne ajute D(umne)zeu.
Consultările s’au terminat (Tot timpul, presiunea prin telefon a Vienei).
Urdăreanu anunţă:
19 pentru, 9 contra, 1 abţinere. Regele crede că „10 contra”. Se citeşte numele celor cu contra şi se găseşte 10. Se

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

scoală de la masă. Urdăreanu citeşte proiectul de Comunicat. Regele întreabă care are de zis ceva. Vezi cele spuse la urma cuvântării mele.

Al II-lea aşa zis Consiliu de

Coroană: noaptea (12-3) de 30/31 august

După relatările d(omnu)lui Maniu. D(omnu)l Maniu a sosit cu tren
special dimineaţa(vineri,30). În cursul zilei ne-am consfătuit la Madg(earu) : ei, eu şi D(omnu)l Lupu, a venit apoi Căpăţâneanu şi Halippa. Am citit după note cele întâmplate. Am comentat dezastrul. Maniu a fost primit după amiază în aud(ienţă) la ora 6. Ne-am consfătuit dacă să-i vorbească şi de abdicare, cum spunea (…), am fost de părere ca să-i spună totul, iar chestia Tronului s’o spună că în condiţiunile cum s’au pregătit even(imentele) şi cu răspunderile ce şi-a luat, nu se va putea menţine.
Mi-a spus că aşa i-a vorbit. Regele i-a spus că a regretat că n’a fost prezent (…), că a trebuit etc, şi l-a întrebat ce crede.
Maniu a spus: că a regretat şi el, că în faţa arg(umentelor) poate că nu s’ar fi accept(at) ultimatum, că e cea mai rea din soluţii, că era de prezent(at) sau războiul cu orce consecinţe sau supunerea săbiei etc (exact în felul în care pusesem şi eu tema). Apoi a spus că dictatura a suprimat putinţa de exprimare a naţiunii, că Regele şi-a luat personal răsp(underea), că lumea îl va face pe el răspunzător şi de înstrăinarea Ţării şi de celelalte suferinţe, că în astfel de condiţii Tronul s’a pus în primejdie.

Seara, continuare de consf(ătuire) la Madg(earu). Mulţi prieteni-ferbere mare. Exprim nedumerirea dacă să mai mergem şi la al 2-lea “Consiliu” ce se anunţase p(entru) seara. Lupu, Madg(earu) şi cond(ucătorii) celorlalţi: “ Să mergem, să cerem Guvern Maniu”.

Seara a fost chemat însă din partea noastră numai Maniu: din cei streini de Consiliu: numai cei ce nu se prezentaseră: Maniu şi Gh. Brătianu. Consiliul a început la 12 noaptea. Maniu, aşteptându-ne şi pe noi, întârziase. Tocmai la 12 şi ceva,
întrebând eu la Palat, mi s’a spus că nu mai
sunt chemat.
Când a sosit Maniu, şedinţa începuse. Vorbea regele cu ton ridicat, ca să înalţe moralul. Le aducea la cunoştinţă hotărârea dela Viena, dezastruoasă pentru noi. A vorbit Romalo, Ministru la Berlin, care venia dela Viena, arătând cum s’au desfăşurat lucrurile. Iorga – a arătat nedreptatea făcută României şi cât de românesc e Ardealul. Apoi a propus să vorbească cei care n’au fost prezenţi noaptea trecută, indicând ca cel dintâi pe Maniu ”reprezentant al Ardealului”, alături de Vaida etc.

Maniu.

În prima parte: Caracterul românesc al Ardealului. A doua: Noi nu putem conveni la înstrăinare. Al III: Guvernul nu are căderea legală. Ieşit din dictatură şi lovitură de stat, el nu e expresia voinţei naţionale şi nu poate angaja naţiunea.
Regele l-a întrerupt: Pentru D(umne)zeu, D(omnu)le Maniu, noi nu facem aici politică internă, facem poilitică internaţională.
Maniu: Pardon, pardon (vorbind amândoi d’odată). Şi apoi: În orce act care leagă, cât de mărunt, se discută întâi calitatea celui ce a semnat, a avut procură sau mandat, or nu. Cu atât mai mult, când se leagă viitorul naţiunii - asta nu e problemă internă, ci internaţională. Naţia nu va putea (…). (Iorga a tăcut tot timpul).
Şi-a conchis: Să nu ne supunem arbitrajului. Să declarăm că nu e drept. Să întâmpinăm orce(…) etc.
George Brătianu a relevat caracterul românesc al Ardealului şi nedreptatea făcută. Dar n’a susţinut şi nici n’a atins propunerea Maniu.
La cetirea Comunicatului- când a fost vorba de „hotărăşte”: Maniu: Noi nu putem aici hotărî. Hotărârile le ia un for legal. Aici nu-i guvern, nici Cons(iliu) de Coroană, ci unii suntem simpli particulari. Prin urmare, nici nu hotărâm, nici nu luăm la cunoştinţă, nici nu avizăm.
Regele: D(omnu)l M(aniu) are dreptate.
De aceea Comunicatul a fost un simplu reportaj.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

A doua zi, sâmbătă 31, M(aniu) ne- a povestit, multe la el în Cameră, agitat. Veste de ferbere în armată, ferbere la Cluj. Maniu ar fi fiind chemat la Cluj. S-au redactat 2 telegr(ame) către Musolini şi Hitler-protest. Sâmbătă seara (31) plec la Dobreşti, cu Madg(earu), care rămâne la via lui Florica.
(Următoarele rânduri sunt scrise independent de textul de mai sus, ca o concluzie,, probabil la o dată ulterioară: n.n. – O.L.Şovan).
1.Consiliul de Coroană a fost o făcătură, menită să dea impresia – prin confuzia urmărită – că “s’a acoperit Coroana”. În afară de miniştri şi oamenii de încredere personală ai Regelui [Sidorovici, G(eneralu)l Mihail etc], au fost chemate persoane ce nu făceau parte din Cons(iliul) de Coroană. D(om)nii Dinu Brătianu, I. Mihalache care atât timp cât a
fost cons(ilier) Regal n’a fost nici o dată chemat spre consultareî, Mihai Popovici, Silviu Dragomir şi Pr. Moţa şi Horia Codreanu, ultimul, fără nici o cădere decât că purta acelaşi nume cu Ion Z(elea) Codreanu şi penultimul pentru că era tatăl lui Moţa, unul din (…) căzuţi în Spania.
2. Aşa cum a fost, 10 persoane din cele mai cu greutate au fost contra arbitrajului impus, şi anume I. Mihalache, C.I. Brătianu, Mihai Popovici, Mitr(opolitul) Bălan, A.C. Cuza, G(eneral) Văitoianu, Victor Antonescu, Victor Iamandi, D(octo)r Angelescu şi Silviu Dragomir.
Deşi proiectul de comunicat specifică că majoritatea a fost pentru arbitraj, în Comunicatul tipărit nu a mai apărut cuvântul “majoritate”, ca să se lase impresia că a fost unanimitate şi (…).

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (10)

dr. Angela Olariu

Brâul sau chinga

Piesa care înviora aspectul costumului bărbătesc lipsit de ornamente colorate, a fost brâul sau chinga. Ţesut în două sau patru iţe, cu urzeala şi băteala din păr lung de aproape doi metri, bârul avea o lăţime variabilă. Însudul zonei (Vlădeni, Flămânzi, N. Bălcescu, Copălău, Poiana etc. era lat de aproximativ 50 cm, de culoare roşie iar la unul din capete apar motive alese (C-uri, romburi, pătrate etc. vopsite diferit (alb, albastru, galben etc.) şi ciucuri la ambele capete. (PL.57). în restul zonei se purta de cele mai multe ori brâul roşu, simplu, lat doar de 25 – 30 cm, menţionat şi în documente54. brâul lat se purta îndoit, având capătul cu alesături în faţă, cu ciucurii lăsaţi pe ambele şolduri, sau numai pe unul (Pl. 58).
Ca o particularitate, demnă de semnalat, este faptul că la Călăraşi acest brâu se poartă neîndoit, iar ciucurii sunt
repartizaţi uniform în partea din spate a cămăşii.

Pl 57

Peste brâu bărbaţii purtau uneori cureaua lată de circa 5 cm, lungă de 2,50

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

cm, împodobită cu ruzete, bumbi de aramă fixaţi unul lângă altul. Aceasta era înfăşurată de 3 ori în jurul mijlocului.

Pl. 58

Este un element specific de port moldovenesc şi constituie o dovadă a bogăţiei celui care o poartă.
Bătrânii purtau chimire, de format mai lat, din piele, încheiate cu trei sau cinci catarame în faţă şi prevăzute în lateral cu un buzunăraş în care îşi păstrau tutunul, amnarul şi iasca.

Încălţămintea

Opincile erau încălţămintea de fiecare zi a ţăranului. Se confecţionau din piele de porc, mai rar din piele de vită, prelucrată. Piciorul e înfăşurat în obiele, de formă pătrată confecţionate din suman alb. Opinca se încălţa peste obiele şi se lega cu nojiţe,din păr de cal, pe pulpa piciorului. Mai recent s-au purtat ciorapi albi. Nojiţele se înfăşurau peste ciorapi şi obiele. În zilele de sărbătoare bărbaţii purtau cizme de format obişnuit sau cu tureatca încreţită (Tudora, Corni, Conceşti etc.).

Haine groase

În anotimpul friguros, costumul popular bărbătesc este completat cu cojoace, sumane, sarici, măntăi etc.

Tipurile de cojoace

Aproape în fiecare aşezare erau cojocari, iar cele în care nu existau meşteri specializaţi, se aflau în imediata apropiere a oraşelor în care se aflau bresle de meşteşugari. În zonă întâlnim mai multe tipuri de cojoace între care deosebim două grupe mari: cheptarele scurte, care nu au
mâneci şi cojoacele cu mâneci care pot fi lungi până la şolduri, până la genunchi sau până la glezne.

Boanda (cheptarul)

La costumele moldoveneşti boanda (cheptarul) face parte integrantă din portul bărbătesc, purtată chiar şi vara, fiind cea mai preţuită în concepţia ţăranului de aici. Din această cauză boanda este ornamentată adeseori, spre deosebire de cojoace care, având funcţia practică predominantă, nu

Pl. 59

sunt ornamentate (PL.59).
Confecţionată din trei pielicele de
miel, boanda nu avea niciodată mâneci. De obicei era răscroită adânc la umeri pentru a permite libertate în mişcări mânecii largi de la cămaşă, dând în felul acesta posibilitatea să se vadă şi cusătura cămăşii pe umeri.

Pl. 60

Lungimea bonzilor este variabilă în raport cu vechimea pieselor respective. Bătrânii purtau bonzi lungi, dar începând cu secolul al XX-lea se constată o tendinţă vădită de reducere a lungimii, ajungându- se în final la bonzile, de azi, scurte până la brâu (Pl. 60, 62).

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

În prezent bătrânii mai poartă bonzi lungi, doar în sudul zonei (Flămânzi, N. Bălcescu, Copălău, Poiana etc.).

Pl. 61

În privinţa ornamenticii, aceasta prezi ntă particularităţi, de la o subzonă la alta. În sudul zonei (Flămânzi, Frumuşica, Vlădeni, Rădeni etc.) întâlnim bonzile în care ornamentul de bază este cel geometric, iar ornamentul floral stilizat apare într-o măsură mai redusă. În vestul zonei (Tudora, Poiana, Vorona, Corni etc.) ornamentul floral predomină, fără a fi îmbinat cu cel geometric (rozete, frunze) (Pl. 61, 63).

Pl. 62

Aceste motive erau cusute cu lână fină strămătură, cumpărată, sau cu fir de lână ţigaie tors şi vopsit, în care se foloseau de obicei nuanţe de roşu, verde, negru şi galben. Ornamentica bonzilor vechi era completată de motive realizate cu găitan verde şi roşu.
În general, în întreaga ţară, bonzile de sărbătoare aveau la deschizătura mânecilor, la faţă şi la poale, prin negru sau mai recent brumăriu.
Bonzile de purtat erau simple, neornamentate, având doar aplicată deasupra cusăturilor o bentiţă îngustă de 2
– 3 cm de piele vopsită (tăsmăluţă) care înfrumuseţa, oarecum, aceste piese de port. (Pl. 64).

Truparul

Este croit drept, cu mâneci, despicat în faţă, încheiat cu nasturi, lung până la şolduri. Se confecţiona din trei piei de oaie: una pentru paste, una pentru faţă şi a treia pentru mâneci.

Pl. 63

După ce se croiau, pieile erau unite prin cusătură cu aţă de cânepă răsucită. Peste aceste cusături se aplică tasmaua, din meşină albă, cusută pe margini cu aţă neagră, în cruciuliţe, acesta fiind singurul decor al cojocului. Cojocul genuncher (minteanul) lung aşa cum îl arată numele – până peste genunchi – era confecţionat din patru piei de oaie. Era lucrat în tehnica cojocului scurt,despicat în faţă, însă se deosebea de celălalt prin clinii evazaţi, introduşi de la talie în jos, pe ambele părţi şi prin primul negru cu care era brodat. Avea acelaşi decor de tasma aplicat prin cusătură în cruci.
Cojocul genuncher cu timpul începe să aibă guler răsfrânt confecţionat din pielicică de miel.

Cojocul lung cu poală era folosit de

cele mai multe ori la drumuri lungi, la

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

cărăuşie. Lung până aproape de călcâi, cojocul era confecţionat din cinci piei de oaie,croit din două părţi: partea superioară
– stanul – drept şi partea de jos croită în clini denumită poală. De jur împrejur, la mâneci şi la gât avea prim negru.
obicei sumanele la piuat, era cunoscut un procedeu arhaic de bătut sumanele. Pe o leasă pusă pe şase ţăruşi, era întins sumanul. Deasupra se turna apă caldă, iar mai mulţi flăcăi băteau sumanul cu palmele până când nu se mai distingea urzeala de băteală. Se organizau clăci cu muzică, în care flăcăii satului se rânduiau la bătutul sumanului (Fundul Herţii). Într- un suman intrau de la 8 ½ până la 9 coţi de

material55.

Pl. 66

Sumanul

Pl. 64

Croiul sumanului. Părţile componente ale unui suman sunt: stanul, poalele, mânecile, clinii mari şi mici, pavele şi gulerul. Se măsoară lungimea
Sumanul este haina groasă purtată
frecvent în tot cuprinsul zonei cercetate dat fiind faptul că este, am putea spune, marca costumului popular moldovenesc. (Pl. 65,
66).

Pl. 65

Alături de cojoc, este piesa de port care s-a păstrat în costumul popular până în zilele noastre. Este confecţionat din ţesătura care poartă acelaşi nume (cu urzeala din păr şi băteală din lână) ţesute în patru iţe. În acest scop se folosea de obicei lâna nevopsită. Pentru sumanele de sărbătoare se alegea niţa (lâna de pe miei de o vară), de culoare frumoasă, neagră. După ţesut, sumanul era dat la piuă. În localităţile izolate, departe de piua de la Dolhasca – Fălticeni, unde se duceau de
sumanului, se îndoaie materialul şi se croiesc stanii, dinainţii şi spatele. În spate era lăsată lăţimea întreagă a materialului, iar pentru dinainţi foaia era tăiată în jumătate pe mijloc.

Pl. 67

O parte pentru un dinainte, a doua parte pentru cel de-al doilea. La dinainţi se mai adaugă câte un clin pe toată lungimea., sus mai îngust şi jos mai lat. Mâneca este dreaptă şi are subsuoară, pavă. Gulerul sumanelor vechi era drept. Sumanele se confecţionau uneori de la început ca sumane de lucru şi sumane de sărbătoare, când se uza devenea suman de purtat.
Sumanele vechi erau drpte, fără clini pe margini. La sumanele mai noi se adaugă câte doi clini pe margine. De obicei, clinul din spate era format la rândul

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

lui din doi clini mai mici, pui. Cu timpul (începutul secolului al XX-lea) se observă tendinţa de a introduce un pui şi la clinul din faţă. Ornamentica sumanelor din zona Botoşanilor este variată. Motivele cusute cu sarad sunt de o diversitate remarcabilă (Pl. 67, 68). Saradul sau găitanul se lucra din lână sau păr. Părul şi lâna erau vopsite negru, după tors. Se răsucea, în două. Se împleteau aceste fire în trei, ca la codiţe. La un suman intrau până la 300 m de
sarad56.

Pl. 68

În ornamentica sumanelor mai noi (50-60 de ani) apar bunghişorii, (Pl. 69) realizaţi de obicei din lâneaţă neagră cumpărată, pentru că „e mai frumoasă decât lâna obişnuită”57. Aceşti bunghişori sunt dispuşi pe cusături, mărginiţi fiind, de şireturi de schinişori, realizate cu sarad. Mai rar pe sumane apr şi motive florale stilizate. Toate acestea au apărut ca urmare a influenţei hainei militare asupra portului bărbătesc. Ornamentaţia prea bogată a sumanelor noi supără adeseori prin exces. Sumanele vechi se încheiau cu nasturi (bunghi) din sarad împletit. Sumanele mai noi încep să aibă nasturi cumpăraţi care strică aspectul de ansamblu al hainei.

Mantaua

Mantaua este confecţionată din acelaşi material ca şi sumanele. Este folosită de către căruţaşi la drumuri lungi, ca o haină de protecţie. Se îmbracă deasupra cojocului. Croiul mantalei este simplu-drept. Lungă până aproape de călcâi, mantaua este o haină mai puţin practică pentru îmbrăcat în fiecare zi. Spre deosebire de suman, mantaua nu este ornamentată cu sarad. Câteodată mantaua are pe spate glugă. Fiind folosită ocazional, necesitând mult material pentru confecţionare, mantaua a fost părăsită de aproximativ 50 – 60 de ani în urmă, fiind înlocuită cu hainei mai practice şi mai puţin costisitoare.

Jaletca sau vesta

Din portul bătrânilor, de acum 70 –
80 de ani în urmă, nu lipsea vesta sau jaletca lucrată din suman sau postav. Croită drept, fără mâneci, lungă până mai jos de mijloc, de cele mai multe ori fără guler, jaletca era purtată pe cămaşă, încheiată cu nasturi.

Gluga

Gluga – confecţionată din şiac alb – are „creastă şi baiere”. Este ornamentată cu motive lucrate cu aţă de păr de cal, pe creastă şi pe restul glugii. Pe glugă se
întâlnesc motivele: soarele, crucea etc. Pe
timp frumos, gluga se lasă pe spate şi în ea se păstrau alimente.

NOTE

55. Informator, Bănărescu I. 71 ani, Rădăuţi Prut.

56. Informatoare, Palaghia I. M., 70 ani, Brehuieşti.

57. Informator, Luca Vasile, 68 ani, Zăiceşti.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Mărturisiri din întuneric(9)

Gheorghe Bâgu

ireverenţios dar colega cu ziarul nu m-a iertat.
Dar să vă spun cum văd eu apariţia legionarismului la noi.
Încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare au început să se împământenească evreii din Spania, fugăriţi de Ferdinand Catolicul. Apoi, de-a lungul veacurilor, am primit numeroşi evrei alungaţi de pogromurile din Galiţia, Ucraina, Austria, Germania şi Rusia, alungaţi de cazaci, alungaţi de clerul rutean sau de ţarii Alexandru al II-lea şi Alexandru al III-lea. În Moldova au găsit oameni cu care au convieţuit în pace şi s-au respectat reciproc.
Eu, la Bucureşti, trăiam ca un câine ulişărnic, ca un câine al nimănui. Erau zile când la cantină, pe lângă o ciorbă subţire din fulgi de ovăz, ne mai dădeau un cartof necurăţat. Umblam flămânzi şi în bocanci în luna lui cuptor. Dar printre noi erau şi unii care trăiau mai bine, care nu cunoşteau greul, nu cunoşteau foamea … Noi aveam impresia că aceştia ne sfidează. Aşa era şi colega mea, utecistă, care în timpul liber se ocupa de difuzarea presei.
Într-o zi eram în laboratorul de Micropaleontologie, absorbit cu determinarea unor fosile. În acest timp, colega mi-a întins ziarul şi mi-a cerut banii. I-am spus să mai aştepte câteva minute că o să cobor să cumpăr ţigări, o să schimb banii şi o să-i achit ziarul. Absorbit de muncă, am întârziat să cobor. După o jumătate de oră a venit la mine şi iar m-a întrebat de bani. Am rugat-o să mă mai îngăduie câteva minute. N-a acceptat. Nervos, i-am aruncat ziarul şi i-am strigat să nu mă mai plictisească cu aşa ceva; când îmi va trebui ziar, o să-l cumpăr.
Foamea, mizeria şi grija faţă de familia mea necăjită mă făcuseră irascibil. Colegii mei mă înţelegeau şi-mi tolerau tonul caustic, accesele de furie şi limbajul
Dar nu sărăcia este aceea care creează discordii şi ură între oameni, ci averea şi huzurul. Sărăcia îi uneşte, iar huzurul îi dezbină. Mişcarea legionară a apărut din sânul burgheziei, orgolioşi şi plini de ei sfidau pe naţionalişti. În oamenii aceştia s-a născut ura. Naţionaliştii se simţeau nedreptăţiţi văzându-se trataţi de sus de oameni străini de neamul lor, străini de creştinism şi, încet-încet au început să treacă la o propagandă antisemită, să vină cu tot felul de insulte la adresa evreilor şi să-i înfăţişeze ca duşmani ai ţărănimii şi ai ortodoxismului. Cei acuzaţi rămâneau nepăsători faţă de cei ce-i denigrau.
Printre primii care au declarat o campanie de defăimare şi de acuzare a concetăţenilor noştri evrei a fost şi Al.I.Cuza. de la Huşi îi ţinea isonul răguşit şi pătimaş, Zelinski, tatăl celui care a înfiinţat Garda de Fier. Mai târziu această mişcare a fost încurajată şi subvenţionată de Hitler, reuşind să atragă de partea ei, pe lângă elemente burgheze slab pregătite şi tineri muncitori, ţărani şi intelectuali care, mai târziu, au avut numai de suferit.
Poate că dacă Zelinski, Cuza şi alţii ar fi cunoscut ceva din istoria poporului evreu, evenimentele ar fi evoluat altfel.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Un factor care a favorizat apariţia legionarismului şi a antisemitismului a fost şi domnia lui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu, fosta soţie a maiorului Wolf şi fiica negustorului de haine vechi Nüham Grümberg. Lupeasca numea miniştrii (ea a îndepărtat din guvern pe Titulescu, Brătianu, Maniu, Iorga, Goga), dirija bugetul ţării şi tot ea îndruma arta din patria noastră.
La doamna Lupescu, în strada Vulpache, se jucau aşa-zisele pochere- auşnitiade – unde se rulau pe noapte zeci de milioane de lei, în timp ce ţăranul, muncitorul şi pensionarul român n-aveau ce mânca.
De asemenea este indubitabil faptul că regele a favorizat asasinarea lui I.G. Duca şi a lui Stelescu. În momentul asasinării lui I.G. Duca, C.Z. Codreanu se ascundea în casa vărului doamnei Lupescu, la şeful camarilei – generalul Cernăianu. Când a fost asasinat Stelescu, Codreanu se găsea ascuns în casa din strada Vulpache adică acolo unde se ţineau auşnitiadele.
La toate aceste nelegiuiri trebuie să mai amintim şi de acele acumulări de bijuterii şi opere de artă pe care regele le depozita în afara graniţelor patriei.
Carol ajunsese astfel cel mai bogat om din ţară. În situaţia aceasta era normal ca oamenii cinstiţi să pretindă încetarea abuzurilor, a minciunii şi a jafului cu acte, să se pretindă o viaţă mai dreaptă şi să ceară îndepărtarea doamnei Lupescu de la palat. Aceşti oameni nu ştiau că şi Codreanu, adept al politicii hitleriste, era adept şi al dictaturii lui Carol al II-lea, dar, până la urmă, această opţiune l-a dus pe căpitan la funia lui Gavrilă Marinescu. Numai că pe lângă Codreanu, şi alţi camarazi au căzut şi au suferit mulţi oameni cinstiţi, bine intenţionaţi şi iubitori de popor.
Este drept că pogromurile din ţara noastră au avut loc în Moldova. Sunt nevoit să admit că instigatorii şi principalii factori ai monstruoaselor bestialităţi au fost unii dintre evreii şi românii care au rămas în teritoriul cedat – aceasta pentru cele întâmplate înainte de a începe războiul. Cele de după 1941, au fost comise de nemţi.
Îmi amintesc că era ziua de 1 iulie 1940. trecusem în clasa a 6-a de liceu. Era o zi caldă şi umedă, o zi înăbuşitoare de vară. Eu citeam într-o săliţă, la răcoare, romanul „Întunecare” al lui Cezar Petrescu
… şi la un moment dat a intrat Ion, fratele meu, şi a strigat să fugim pentru că vin ruşii şi ne omoară. Până ne-am dezmetici, până m-am îmbrăcat, până m-am încălţat, ai mei părăsiseră deja casa. Am aflat mai târziu că mama, cu sora mea în braţe, a fugit prin porumb spre lunca Jijiei iar Ion a dispărut spre dealul Polonic. Am ieşit în grabă la poartă, năuc şi nedumerit de tot ceea ce se întâmpla. Afară era un vacarm îngrozitor. Oamenii alergau către Broscăuţi, strigând: „A început războiul! Fugiţi! Ne împuşcă! Vin ruşii! Vin ruşii! E război!” În mulţime l-am zărit pe Maticiuc, un prieten de la liceul industrial. Amândoi am luat-o la sănătoasa, fără să ne gândim prea mult, fără nici o ţintă, fără nici un ban şi fără nici o speranţă. Am luat-o pe câmp deoarece pe şosea ziceam noi, eram expuşi bombardamentelor. Începuse să plouă. Treceam prin pâraie umflate şi revărsate, eram uzi leoarcă şi alergam împinşi de frica morţii şi de groaza necunoscutului. După ce am trecut de satul Văculeşti, pe un drum desfundat, am întâlnit două căruţe cu coviltir pline cu fugari. Erau familiile Trandafir şi Moga din satul Văculeşti care fugeau şi ele fără să ştie unde se duc. N-am mai mers mult şi am fost opriţi la o barieră. Acolo un sublocotenent amabil ne-a informat că ne aflăm în Botoşani şi că Dorohoiul n-a fost ocupat dar că întreaga populaţie de acolo a intrat în panică datorită masacrării evreilor.
Ce se întâmplase? După înţelegerea secretă între nemţi şi ruşi, armatele române şi populaţia civilă au fost obligate să se retragă din Basarabia şi Bucovina în termen de trei zile. În graba mare, încercându-se totuşi păstrarea ordinii şi a disciplinei, a fost începută evacuarea.
La Cernăuţi, Herţa şi alte localităţi oameni cu vederi comuniste între care mulţi evrei, care rămâneau în teritoriul cedat pentru a câştiga încrederea noilor ocupanţi, şi-au bătut joc de ofiţerii şi soldaţii noştri care se retrăgeau în ordine.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Le-au rupt galoanele, i-au pălmuit, iau
scuipat, i-au împroşcat cu urină şi fecale.
Un regiment de vânători de munte, care a suportat toate aceste batjocuri, a reuşit să treacă în ţară pe podul de la Lipcani. Ajunşi în România şi-au continuat drumul pe la Rădăuţi-Prut, Darabani, Hudeşti şi au intrat în Dorohoi în ziua de 1 iulie 1940. intrarea regimentului în Dorohoi a coincis cu înhumarea unui sergent evreu, Bercovici, pentru care în semn de salut s-au tras 10 focuri de armă. Colonelul, comandantul regimentului de vânători, a avut impresia că evreii din Dorohoi îi sfidează şi că se bucură de tot ce i s-a întâmplat şi, într-un moment nefast, nedorit de nimeni, într-un moment de răzbunare nebunească, a ordonat să fie împuşcaţi vinovaţii, adică evreii. Aşa au luat naştere pogromurile din Dorohoi … de reţinut este că regimentul şi comandantul său erau din judeţul Prahova.
După ce ne-am odihnit la Botoşani câteva ore, am pornit îndărăt. La intrarea în oraş am văzut un tablou îngrozitor. În faţa cimitirului evreiesc, zăceau femei, copii şi bătrâni împuşcaţi. Era o atmosferă de groază, de jale, de milă, de compătimire şi de ură. Pe străzi, printre dughene, se vedeau grămezi de zahăr, de făină, borcane de măsline şi bomboane, toate aruncate în stradă de către asasini. Este greu să răspunzi cu obiectivitate cine erau vinovaţii. Românii? Evreii? Care români? Care evrei? Legionarii? Sioniştii? Mă rog, exista o psihoză, o stare de încordare maximă, determinate de norii grei ce se adunau deasupra Germaniei hitleriste, o stare de nervozitate anormală, de suspiciune şi de nesiguranţă, ca o boală sufocantă ce îndemna pe unii la răzbunare, pe alţii la fugă şi pe alţii la apărare. Este greu de reconstituit adevărul. Cine era adevăratul vinovat? Zelinski sau Pinsker? Este greu de spus.
Cu excepţia unor cazuri cu totul izolate, n-au avut loc alte acte discriminatorii împotriva evreilor. Evreii din ţara noastră n-au cunoscut oroarea lagărelor de exterminare şi, cu excepţia câtorva perioade efemere, n-au cunoscut nici steaua galbenă. Mai mult, graniţa de nord a ţării noastre a fost deschisă tot
timpul cât a durat războiul, încât mulţi evrei au putut să o treacă şi astfel au scăpat de la moarte sigură.
În legătură cu crimele odioase de la Iaşi, în zilele de 28-29 iunie 1941, se poate afirma că românii n-au avut nici un amestec. Din rapoartele armatei a II-a hitleristă reiese că la Iaşi s-au tras asupra trupelor germane, că evreii s-au răsculat şi au omorât circa 2.000 de soldaţi germani, fapt pentru care s-a ordonat să se treacă la restabilirea ordinii şi apoi la represalii. Represaliile au însemnat pogromul de la Iaşi. Că s-a tras în armata germană, că au murit 2.000 de soldaţi, acestea au fost născociri grosolane. Hitleriştii poartă toată vina.
-Este greu să stabileşti adevărul dar totuşi posibil, intervine generalul.
Discuţia noastră ar mai fi continuat dacă nu ar fi fost întreruptă de un
„eveniment”. Conducerea închisorii a hotărât să dea fiecărui deţinut câte o bucată de săpun pentru baia care urma să o facem a doua zi. Nu mai făcusem baie de la Văcăreşti şi nu ne mai spălaserăm cu săpun din libertate. În aşteptarea zilei de spălare, în celula noastră a avut loc un furt urmat de un „proces”.
Un inginer a fost acuzat de un fost maior că ar fi furat o bucăţică de săpun. Unii îl acuzau pe inginer, alţii pe maior. Discuţii tari, insulte şi ceartă. Te surprindea de unde mai există atâta energie. În situaţia aceasta, am alcătuit un complet de judecată care să asculte ambele părţi şi să hotărască. Preşedintele completului a fost ales avocatul Creţoiu, fost preşedinte al Tribunalului Prahova, procuror al acuzării a fost numit Bârcă, fost procuror la Bacău, apoi trei avocaţi ai apărării în frunte cu Angelescu şi trei avocaţi ai acuzării având ca şef pe Popovici.
„Procesul” a durat două săptămâni. A fost un proces care ne-a deconectat, ne-a amuzat şi ne-a făcut să mai uităm de necazuri prin înfrumuseţarea pledoariilor. Curgeau argumentele pro şi contra ca un râu înspumat de munte. Când credeam că inginerul a ieşit basma curată intervenea ca un trăsnet acuzarea şi dărâma

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

tot ce s-a clădit. După două săptămâni
procesul s-a stins de la sine.
N-am mai fost duşi la baie şi din nou deznădejdea a cuprins sufletele noastre zbuciumate. În libertate dacă nu te spălai o zi, două, riscai să te umpli de bube şi să te îmbolnăveşti de acea boală numită de dobrogeni „murdalâc”. Aici stăteam nespălaţi cu lunile şi n-aveam nimic. Se pare că această situaţie anormală se explica prin lipsa de activitate, deci fără transpiraţie şi fără consum de energie. Cât despre spălatul dinţilor nici vorbă, dar drept era că aici nu aveai după ce să te speli. Existau totuşi printre noi şi oameni mai sensibili, cărora li se coşcovea pielea, făceau plăgi şi le sângerau gingiile; aceştia erau dintre cei în vârstă.
Comportamentul barbar, inuman, al gardienilor ne făcea viaţa şi mai amară. Cruzimea şi monstruozitatea lor ne înrăiau şi ne scârbeau atât de mult încât sfârşeam prin a-i urî.
În fiecare obişnuiam să ne curăţăm tinetele. Patru dintre cei mai voinici, şi de regulă dintre cei tineri, luau tineta plină şi sub supravegherea gardianului o duceau şi o vărsau într-o groapă special amenajată la o distanţă de circa 400 de metri de închisoare. La această treabă se înghesuiau mai toţi pentru că, parcurgând această distanţă, apucau să mai respire puţin aer curat. Hârdaiele erau mari şi grele, iar noi eram slabi şi epuizaţi. Într-o zi, colegul meu Ispas Gheorghe s-a apropiat de tinetă şi cu încă trei ortaci au luat-o şi au scos-o afară. Fiind slab şi prăpădit s-a împiedicat de podul de bârne, a căzut şi a vărsat tineta. Gardianul, un tuciuriu din comuna Jilava, pe nume Fătu, a început să-l lovească cu furie peste gură şi cu cizma peste picioare, apoi l-a obligat să adune totul cu mâinile. Ispas, ajutat de ceilalţi, a executat ordinul, a mai primit câteva palme şi drept pedeapsă, i s-a interzis să mai iasă cu hârdăul. Nu ştiu de unde a mai avut puterea să mai reziste şi la această bătaie. Mă uitam la el cu frică. Era străveziu, cu figura cadaverică şi cu ochii holbaţi. Din gură îi curgea sânge. Avea o
haină ruptă, lungă şi largă prin care i se profilau omoplaţii, iar pantalonii îi erau scurţi, lucioşi şi cu genunchii ieşiţi în afară. Era un schelet cu suflet, care îţi inspira multă milă.
Într-o seară caldă de primăvară, eram în urma tinetei, adică în urma celor patru care cărau hârdăul. Duceam gunoiul. Spre noi se îndreptau mai mulţi deţinuţi scofâlciţi, murdari şi gălbejiţi, care imobilizaseră şi împingeau pe un altul, gol, înalt şi ciolănos care ba se văieta şi urla de se zguduia văzduhul, ba râdea în hohote. Mă uitam curios şi pierdut la el şi la grupul care îl stăpânea. Când au ajuns aproape de noi, gardianul, ca să se distreze, a ordonat să fie lăsat liber. După ce i-au dat drumul, s-a repezit imediat asupra mea cu o forţă îngrozitoare. Luat pe neaşteptat şi speriat de acest lungan, parcă venit de pe altă lume, am luat-o la fugă. Fugeam cât mă ţineau puterile. El după mine. Curtea fiind mică, trebuia să recurg la tot felul de tertipuri până când m-am împiedicat şi am căzut. Într-o fracţiune de secundă m-am ridicat şi iar la fugă, pe viaţă şi pe moarte. Gardienii şi ceilalţi râdeau cu gura până la urechi. Cât de caraghioasă trebuie să fi fost această scenă!, eu, ca un struţ speriat de moarte, slab, într-o perechi de chiloţi rupţi, iute de picior, urmărit de un lungan fioros, în pielea goală. Dar, ca prin minune, a apărut un deţinut grec, dornic de distracţie, curios să vadă şi el ce se întâmplă. Nebunul m-a lăsat pe mine şi s-a îndreptat către grec, pe nume Minciu, care a fugit, ca din gura lupului, direct în bucătărie, apoi în sala de mese a gardienilor şi s-a ascuns într-un dulap. Namila a intrat în sală, a luat un cuţit de pe masă şi a început să caute. A deschis dulapul unde era grecul care devenise ca de piatră – nu se mişca, nu sufla şi nu clipea … Nebunului i s-a părut totul normal, a închis dulapul şi a continuat să controleze, dar au apărut gardienii, care l-au imobilizat, l-au dus la cişmea, şi l-au udat cu apă rece circa 10 minute. Aşa se proceda la Jilava cu cei ce-şi pierdeau minţile, îi răcoreau cu apă rece … Tratament învechit, dar eficace.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Catastiful oraşului Botoşani

dr. Daniel Botezatu

Ca toate celelalte târguri moldoveneşti, şi Botoşanii trebuie să fi avut un „catastih” al său, cu multiple rosturi de natură fiscală, administrativă, juridică şi cadastrală, o arhivă în adevăratul înţeles al cuvântului, care comprima cele mai importante crâmpeie ale vieţii sale municipale. Faptul că nici un izvor istoric nu menţionează acest catastif al Botoşanilor nu înseamnă, câtuşi de puţin, că acesta nu s-ar fi întocmit ci, pur şi simplu, nu s-au descoperit acele acte, care sigur au existat şi care consemnau existenţa catastifului, fie că ele au fost distruse, fie că îşi aşteaptă încă, prin cine ştie ce locuri, descoperitorii. De altfel, menţiunile documentare ale acestor catastife sunt rare1, iar în ceea ce priveşte catastifele propriu-zise, adevărate tezaure de viaţă urbană medievală, din păcate nu s-
a descoperit nici unul până acum.
Există, totuşi, câteva referiri, indirecte, la acest catastif al târgului Botoşani. Astfel, într-un document din 15 octombrie 1753, de la Matei Ghica voievod, în pricina dintre nou înfiinţatul schit al lui Agafton săhastrul şi mănăstirea Doamnei, domnul confirmă călugărilor schitului privilegiile pe care le acordase părintele său, Grigore al II-lea Ghica. Cu acest prilej, în actul de la Matei Ghica se arată că „[...] Măriia Sa, răpăusat părintele Domnii Meale, au făcut cercetare prin cronici de Botoşeni [...]”2Menţiunea s-a strecurat în document neobservată, se pare, de către istoricii români care au avut preocupări legate de târgul Botoşanilor. Ea conduce către două concluzii: aceste cronici de Botoşani sunt, de fapt, catastifele târgului, depozitare ale unor informaţii amănunţite, care au putut fi consultate de către Grigore al II-lea Ghica. În al doilea rând, se certifică faptul că prin
1729, când dând sihastrului Agafton o
poieniţă pe loc domnesc3 Grigore al II-lea Ghica voievod va fi cercetat acele vechi cronici, ele existau.
Cât de vechi erau documentele din acele „cronici”? După părerea noastră, ele erau cel puţin din secolul al XVII-lea, referindu-se la acte de danie, miluire sau de vânzare-cumpărare4pe care cercetându- le, domnul şi-a putut forma o părere şi acţiona în consecinţă. Aceasta conduce spre o altă concluzie: în catastiful oraşului se puteau afla şi acte de mărturie referitoare la sate sau locuri domneşti din afara târgului propriu-zis, din ocolul acestuia, la încheierea cărora participaseră şi locuitori din târg, semnând apoi sau punându-şi degetele ca martori5
La 8 noiembrie 1794, ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, domnul Ţării Moldovei, Mihai Şuţu, poate
şi de hatârul a ceea ce reprezenta acea zi
pentru el, răspunde favorabil unei jalbe a târgoveţilor botoşăneni, reconfirmându-le vechile privilegii pierdute. În acea jalbă a lor, locuitorii botoşăneni arătaseră „acé învechită a lore slobozenie şi nesupărată odihnă ce moşteneşte de la strămoşii loră din vreme descălecăturii acestui târg [...]”6
Ei cereau, în virtutea acestei „nestrămute păzită rânduială”, ca străvechile libertăţi ale lor să fie întărite şi de către acest domn,
„spre în veci a să păzi privelegiile ce au
avută de la strămoşii loră”.
Putem presupune că jalba lor târgoveţii şi-o întemeiaseră pe acte vechi, în posesia cărora se aflau, poslăduite poate periodic, pe măsură ce vechimea sau alte împrejurări îşi puneau amprenta asupra stării de conservare, făcându-le ilizibile. Cu acest lucru se puteau ocupa preoţii de pe la bisericile domneşti din târg, sau diecii ce deprinseseră a scrie pe lângă aceste biserici, pentru osteneala lor fiind răsplătiţi, potrivit unor înţelegeri încheiate

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

cu sfatul municipal format din şoltuz şi cei
12 pârgari. Unele dintre acte, din vremea
„descălecăturii” târgului, se poate să se fi pierdut, distruse în noianul de rele întâmplări ce se abătuseră asupra aşezării, dar memoria colectivă le-a transmis înaintaşilor, pe cale orală, sau prin menţionări fragmentare în acte mai recente.
Din document mai reiese ceva, o caracteristică specifică şi altor târguri moldoveneşti, a căror structură multietnică, aşezată pe o solidă bază românească (în cele mai multe dintre ele excepţiile fiind izolate şi contextuale), nu a împiedicat convieţuirea ci, dimpotrivă, i-a adăugat savoare şi putere. Privilegiul domnului Mihai Şuţu, alte privilegii domneşti ce i-au premers, se adresau, deopotrivă, tuturor locuitorilor târgului, „creştini şi alte limbi ce vor fi lăcuitori”, condiţia pentru a beneficia de ele fiind aceea ca „fiştecarele” să aibă în târg loc de casă, dughene, locuri slobode, cu alte cuvinte să locuiască acolo sau, după o veche şi sugestivă sintagmă, să fie „de-al locului”. În acest spirit, considerăm că se poate vorbi de un singur catastih al târgului7 unul şi acelaşi pentru toţi locuitorii, indiferent de etnie sau de credinţa lor, întărind spiritul de coeziune şi sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate. În acelaşi timp, nu încape îndoială că armenii, grecii, mai târziu evreii, turcii şi alte naţii reprezentate în rândul târgoveţilor botoşăneni şi-au avut şi ei propriile catastife, în care erau trecute actele care îi priveau direct, acestea fiind ascunse sub denumiri precum „Inventare” sau „Perilips”.
Actele vechi ale Botoşanilor sunt menţionate şi într-un document din 18 iunie 1819, de la Scarlat Callimachi voievod, prin care acesta, răspunzând unei plângeri a orăşenilor le răspunde: „† Să face ştire prin această carte a Domnii mele, că lăcuitorii orăşăni din târgu Botoşăni, prin jalobă cătră Domnie me, au făcut arătare că prin hrisoave vechi le este întemeetu orci fel de alijveriş ar puté face în târgul Botoşăni, fără nici o dare, supt orice nume [...]”8Domnul arată, în continuare, că prin privilegiul pe care îl dăduse mănăstirii Rusicon, de la Athos, de
a vinde păcura şi dohotul din târg, „prin neştiinţa hrisoavilor târgoveţilor”, „li s-ar fi anerisind vechile lor hrisoave şi privilegii”. Întărind, la rându-i, această carte domnească, Scarlat Callimachi nu făcea decât să continue şirul domnilor care, din vechimea cea nemaipăstrată în hrisoave, dar cunoscută de orăşeni, făcuseră acelaşi lucru, începând cu un prim hrisov care trebuie să fi fost menţionat în catastif, actul întemeierii târgului, actul
„descălecăturii” acestuia.
La 1825, în casa spătarului Alecu Ralet, făcându-se alegerea noii epitropii a târgului Botoşani, „s-au hotărât ca să s- adune documenturile risipite şi să-s pue la lada târgului, ce s-au încredinţat în mâna dumisale Manolachi Iorga, ca la un cinstit bătrân şi vechi târgoveţ”9. Felul cum este invocată în context această „ladă a târgului”, nu ca entitate pur materială, ci ca realitate în sine, arată existenţa unui obicei preexistent. „Catastihul” târgului, în fapt toate documentele importante ale târgului sau, mai curând, forma lor rezumată şi autentificată prin sigiliul aplicat de şoltuz şi de pârgari, era păstrat, aşadar, în asemenea lăzi de lemn, unde aveau cât de cât o protecţie faţă de acţiunea factorilor de mediu, dar şi de eventualele intruziuni ale unora sau altora dintre târgoveţi. Această ladă depozitară a arhivei orăşeneşti10 era păstrată, cel mai probabil, în casa şoltuzului în funcţie, fiind mutată ori de câte ori era ales un nou şoltuz, predată acestuia împreună cu sigiliul târgului.
La 21 martie 1825, Vornicia Botoşanilor, în numele căreia semnează aga Scarlat Miclescu (cealaltă semnătură este ininteligibilă), adresându-se Logofeţiei celei Mari, arată că rânduindu-se efor al târgului vornicul Alecu Callimachi, Vornicia va avea în vedere „eczecutarisâre a trii ponturi”, dintre care, „al doilea, să să scoată documenturile târgului de la locurile şi persoanile unde să ţiné până acum şi să să deí în mâna târgoveţilor; pe cari să aibă a le păzî epitropii ce să vor rândui”11.
Faptul că împrejurări ostile au dus la pierderea sau distrugerea acestor catastife ale târgului nu trebuie să mire. Atât de multele încercări prin care a trebuit să treacă oraşul12 au făcut de negăsit arhiva

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

actelor sale, cum s-a întâmplat, de altfel, pretutindeni în oraşele Ţării Moldovei. S- au păstrat, însă, sute de documente care vor fi fost trecute la catastif spre a servi ca mărturie, după care au fost lăsate celor direct interesaţi de conţinutul lor. Cele mai multe se referă la tranzacţii (schimburi, danii, vânzări şi cumpărări, moşteniri), dar sunt şi destule judecăţi pentru felurite pricini, precum şi tot felul de măsuri administrative sau economice. Cu ajutorul acestor documente se poate recompune viaţa de altădată a târgului Botoşani, ele constituind cel mai preţios instrument de lucru al istoricului.
Cum putea să arate primul dintre catastifele pe care le-a avut târgul Botoşanilor? Fără îndoială că, asemenea peceţii vechi a târgului, aspectul său era mai îngrijit decât cel al catastifelor ce îi vor urma. Descriind Catastihul breslei blănarilor din Botoşani, Iorga arată că acesta era „un registru lungăreţ legat în piele”, care începe cu privilegiul de întemeiere a breslei dat de mitropolitul de atunci. La fel trebuie să fi fost şi cu primul
„catastih” al târgului Botoşani. Primul act, care credem că era chiar cel original, cel cu care începea „catastihul”, era privilegiul de întemeiere a târgului pe care credem să îl fi dat Alexandru cel Bun. Puteau urma alte însemnări care statuau organizarea vieţii municipale, cu numele şoltuzilor13 şi pârgarilor, apoi primele acte de autoritate ale acestora, doar consemnate, dar întărite
de pecetea pe care tot ei şi cu restul obştii şi-o aleseseră.
„Catastihul” şi obiceiul trecerii la
„catastih” sunt menţionate doar până la jumătatea secolului al XVII-lea14, atâta timp cât cârmuirea oraşelor a beneficiat de o oarecare autonomie. Ulterior, ingerinţele tot mai numeroase ale dregătorilor domneşti, în primul rând ale vornicului de
târg, apoi de ţinut, au dus la decăderea
autorităţii şi prerogativelor şoltuzului şi ale pârgarilor, precum şi la abandonarea treptată a unor practici vechi, precum cea a ţinerii unui „catastih” al târgului. Se adaugă şi ritmul mult mai alert al tranzacţiilor din târg, al întâmplărilor şi realităţilor care s-ar fi cerut menţionate în respectivul catastif, dar numărul lor foarte mare şi volumul de informaţie determină o renunţare treptată la acest obicei.
Se întocmesc, în schimb, catagrafii, „catastihe” de breaslă, inventare de patrimoniu particular, condici de documente şi perilipsis-uri ale unor biserici15, unele dintre ele transcriind, poate, menţiuni mai vechi din vreun catastif păstrat până la vremea respectivă. Folosindu-le, în egală măsură cu spirit critic şi simţ istoric, se pot reconstitui, ca într-un puzzle, imagini, oameni, fapte şi întâmplări din epocile revolute ale Botoşanilor. Ele însele pot întregi, în final,
„catastihul târgului”.

NOTE

1. Se cunosc menţiuni documentare ale catastifelor oraşelor Hârlău, Târgul Trotuş, Iaşi, Cotnari, Bacău, Huşi (cf. Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, p. 132).

2ASB, Fond Schitul Agafton, I/11.

3 Actul de danie este de la 1 octombrie 1729 (cf. N. Iorga, St. şi doc., vol. V, p. 232, nr. 82).

4 Vezi în nr. anterioare ale revistei Daniel Botezatu, Mănăstirea Doamnei-un aşezământ monahal de

demult, passim (pentru seria de acte ale mănăstirii, din sec. al XVI- lea ).

5 În acelaşi act, menţionat mai sus, de la Matei Ghica voievod, se arată că deopotrivă cu cercetarea

„cronicilor de Botoşeni”, Grigore II Ghica luase „mărturii a oameni bătrâni, târgoveţi de Botăşeni”( ASB, Fond Schitul Agafton, I/11). Mărturiile oamenilor bătrâni din Botoşani, complementare informaţiilor din catastif, puteau coborî până spre 1660-1670, dacă ar fi să calculăm că având atunci vreo 10-15 ani puteau fi luaţi să asiste la hotărnicii şi bătuţi, după străvechiul obicei, pentru a ţine minte ceea ce vedeau şi a putea apoi mărturisi. Mărturiile, însă, puteau fi cerute acestor târgoveţi şi în calitatea lor de persoane care văzuseră acele acte, pe unele, chiar, poate puseseră pecetea, în calitate de şoltuzi sau doar le semnaseră ca pârgari, dar ştiind de ele, aşa încât unele, pierzându-se între timp, puteau depune mărturie pentru că ei erau nu numai „oameni bătrâni”, ci şi

„oameni buni”, ale căror imagine, respect şi bun renume în cadrul obştii târgului le făceau cuvântul ascultat şi

credibil.

6 ASI, Documente, CDII/23.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

7 Evident, ne referim la sensul generic al termenului, pentru că în realitate, date fiind zecile şi sutele de ani care trecuseră, se adunaseră mai multe asemenea catastife, adevărate glosare ale vieţii urbane medievale.

8 ASB, Documente Istorice, CXXII/15.

9 N.Iorga, op. cit., p. 266-267, nr. 166.

10 Eugenia Greceanu arată că arhiva orăşenească probabil nu depăşea capacitatea lăzilor în care se păstrau şi notele similare în Transilvania; cf. Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, 1981, p.

31.

11 N.Iorga, op. cit., p. 267-268, nr. 167. În acelaşi document, menţionându-se atribuţiile fiecăruia dintre epitropi, se arată că „dumnealor negustorii Manolache Iorga şi Carabet Bolfos” erau rânduiţi ca „taxildari banilor iratului şi ţiitorii documenturilor şi a socotelei târgului”.

12 Cf. subap. I.4. Contextul istoric al evoluţiei târgului Botoşani, passim, din lucrarea în manuscris a lui

Daniel Botezatu, Botoşanii-târg al Doamnei în Evul Mediu. Teză de doctorat.

13Aceasta în ipoteza că încă de la începuturi Botoşanii au avut doi şoltuzi, unul „românesc” şi altul,

cunoscut sub numele de „voit”, reprezentându-i pe locuitorii armeni.

14zi Constantin C.Giurescu, op. cit., p. 132 şi Idem, Istoria Românilor, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, vol. II, Bucureşti, 2000, p. 323.

15zi Perilipsis pentru hârtiile bisăricii Sf. Gheorghi din Botoşani (ASBT, Documente, X/42).

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (22)

dr. Eugenia Greceanu

1. Biserica cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului – Vovidenia-, zidită în 1834 cu contribuţia familiilor Cîrstea, Varlaam şi Cananău, pe locul unei vechi biserici de lemn a cupeţului Manole43. Absidele naosului pseudo- trilobat, asemănătoare mai degrabă cu nişe larg deschise, sunt amenajate în ziduri decalate spre exterior; racordarea acestor panouri decroşate cu corpul de plan dreptunghiular al naosului este realizată prin planuri curbe, în acelaşi sistem făcându-se şi tranziţiile dintre naos, turnul- clopotniţă apusean şi absida semicirculară a altarului. Se obţine astfel ondularea specific barocă a suprafeţelor de zidărie, subliniată de cornişa bogat profilată, de tip baroc, ce se descarcă pe coloane angajate cu capitele ionice, dominate însă de triglife. Caracterul monumental al acestei biserici este pus în valoare de vasta curte – vechi cimitir din veac XVIII – care a rămas liberă de construcţii, părăsindu-se din fericire proiectul amplasării unei băii publice în partea de nord; este însă reinstalarea grilajului care exista în 1906, pentru a permite refacerea plantaţiilor şi a frumoasei grădini amintite la acea dată44.
2.Biserica Roset, cu hramul
Întimpinarea Domnului şi Sf-ţii Împăraţi, a
fost zidită în 1826 de spătarul (apoi marele vornic) Constantin Roset în mahalaua Vrăbienilor, considerată în 1906 „partea cea mai frumoasă a oraşului”, în mijlocul unei grădini astăzi dispărute45. planul este alcătuit din absidă semicirculară, naos boltit „a vela”, încadrat de abside, pronaos acoperit cu boltă în leagăn, pridvor închis boltit „a vela” şi un al doilea pridvor aşezat pe faţada de sud (fig. 22).
Dintre multiplele particularităţi ale acestei biserici, izbeşte în primul rând aşezarea turnului – clopotniţă pe o travee îngustă a pronaosului, despărţită de traveea răsăriteană printr-un arc dublou, formulă care ar conduce la ipoteza execuţiei pridvorului într-o etapă ulterioară, dacă amenajarea scării de acces în clopotniţă nu ar fi prevăzută în peretele de nord al aceluiaşi pridvor. Originalitatea arhitecturii constă în înscrierea triconului şi a unei părţi din naos într-un contur exterior în formă de cruce cu braţe rectangulare. Faţadele braţelor crucii sunt subliniate prin câte patru coloane angajate, cu capitele ionice, susţinând un antablament clasic, cornişă cu denticuli şi fronton triunghiular. Frontoane similare, având însă cornişa întreruptă în treimea mijlocie, decorează cele patru feţe ale turnului-clopotniţă.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Reflexul antichităţii greco-latine, filtrat prin canoanele vitruviene, care îmbracă structura tradiţională a triconului, exprimă elocvent în limbajul arhitectural renaşterea interesului pentru latinitatea poporului român, dar şi conştiinţa valorilor culturii sale medievale.

Atât Vovidenia cât şi biserica Roset sunt ctitorii boiereşti, semnificative pentru orientarea păturilor culte către cultura apusului. Creaţia de culme a arhitecturii botoşănene din această perioadă, sub aspectul exprimării contextului istoric şi social, este biserica Sf. Ilie a breslei blănarilor.
Pe locul edificiului actual a existat o biserică de lemn cu acelaşi hram, dată în grija blănarilor, în 1768, prin catastihul de întemeiere a breslei. În 1779, biserica dădea numele cartierului: „mahalaua Sf. Ilie din târgul nou”46.
Ridicarea unei noi biserici de zid a început prin construirea turnului-clopotniţă, a cărui pisanie a fost aşezată în 1809, când se construiseră doar următoarele nivele: parterul acoperit cu boltă cu muchii ieşite, având în grosimea peretelui de nord o scară boltită în leagăn; etajul întâi, boltit unitar în leagăn şi despărţit – printr-un perete intermediar – în coridorul de acces la nivelele superioare şi o încăpere luminată
independent; un al doilea etaj, acoperit cu planşeu de lemn. Pisania clopotniţei are următorul text: „Această clopotniţă s-au făcut prin silinţa epitropilor Chiriac staroste, Ştefan Patatu, Gheorghe Paiu, erei Constandin, cu cheltuiala dum‹ni›ilor sale i a toată breasla blănarilor şi a altor fraţi ctitori care au făcut ajutor. 1809 iulie
20”47.

Frumoasa uşă îmbrăcată în fier de la intrarea de pe latura de sud a fost aşezată în 1812, anul fiind aplicat în metal deasupra motivului ornamental central (fig.
23), dar abia în 1837 breasla a luat măsuri pentru continuarea lucrărilor, încheind un contract cu „calfele de pietrari anume Constandinu sinu Iordache Pietrariu şi Ilie Ciobanu”48. publicarea contractului în
1911 de către Nicolae Iorga a pus în lumină un document de primă importanţă pentru înţelegerea statutului social al breslei. Înscriindu-se în tradiţia ctitorilor medievali, comanditarii au indicat meşterilor modele de urmat: biserica domnească a Uspeniei şi ctitoria boierească Vovidenia. Pe lângă elemente de mobilier şi alte amenajări interioare, selecţionate ca surse de inspiraţie de la ambele biserici, paragraful 5 al contractului face următoarea precizare: „Boltitura unde stau cântăreţii să fie adusă ca la Ospenia, făcîndu-să pe dinu afară stîlpii ca la Vovidenia, însă mai groşi şi de va cere trebuinţă şi mai mulţi, ca să fie pre cîtu se va pute mai împodobitu, atîtu pe dinu afară, precumu şi înlăuntru”49.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Din această prevedere reiese că exteriorul trebuia să depăşească în podoabă Vovidenia – cea mai falnică interpretare locală a clasicismului -, exprimând astfel puterea economică a breslei; în schimb, alegerea tipului de boltă a naosului la biserica domnească a Elenei Rareş a fost determinată – credem – de valoarea simbolică a elementului arhitectural: reprezentarea domniei, pe al cărei teritoriu s-au dezvoltat oraşele, dăruite cu libertăţi şi privilegii de care nu s-au bucurat celelalte aşezări.

Noua biserică a fost alipită clopotniţei din 1809, executându-se şi ultimul nivel al camerei clopotelor. Lucrările s-au desfăşurat în intervalul 1838
– 1843, data încheierii fiind zugrăvită pe turla naosului: 1843 iunie 18. după această dată a fost dărâmată biserica de lemn.
Execuţia în etape şi interferenţa unor influenţe atât de îndepărtate stilistic şi cronologic nu a împiedicat apariţia unei creaţii originale şi expresive, a cărei absenţă din sintezele istoriei arhitecturii româneşti – şi mai ales din lista oficială a monumentelor istorice – constituie o adevărată enigmă, având în vedere şi sublinierea importanţei sale de către Nicolae Iorga.
În plan (fig. 24 B), pridvorul închis reprezentat de parterul turnului-clopotniţă este urmat către est de următoarele compartimente: pronaosul acoperit cu o boltă pe pandantivi; naosul, care reprezintă curbarea pereţilor longitudinali întâlnită în Vovidenia (identitatea deschiderii naosului este specificată în contract), înlocuieşte absidele laterale prin nişe de plan rectangular, cu arc în plin centru. În acest contur de tradiţie barocă, arcele dublouri de lăţimi inegale susţin structura arcelor piezişe peste care se ridică turla. Absida altarului se depărtează de forma semicercului, sugerând mai degrabă un dreptunghi cu colţurile rotunjite; acoperirea este realizată printr-o boltă plată în segment de cerc. Pastoforiile , ca si scara de acces la amvon, sunt amenajate în grosimea neobişnuită a zidurilor naosului (2,50 m), menţinută pe circa o treime din lungimea absidei altarului.
În exterior (fig. 24 A), biserica are o unitate impresionantă, obţinută prin nuanţarea măiestrită a decorului: lizene şi nişe la turnul-clopotniţă; o viguroasă ritmare a corpului bisericii prin coloane angajate cu capitel toscan, susţinând antablamentul baroc preluat de la Vovidenia; perechi de colonete subţiri, fără antablament, pe turla cilindrică a naosului. Cu toată monumentalitatea clopotniţei, turla domină întreaga compoziţie prin volumul impunător, înălţat de învelitoarea barocă şi susţinut de prisma octogonală care îmbracă arcele piezişe. Tranziţia de la octogon la cilindru este subliniată de un brâu cu profile puternic reliefate, aşezate pieziş, amintind stilizat brâiele de piatră cu motiv de funie răsucită, întâlnite cu precădere în arhitectura moldovenească al veacului al XVII-lea.
Privită în perspectiva istorică, biserica Sf. Ilie reprezintă astfel o mărturie concludentă a vredniciei breslaşilor români, a căror dispariţie din viaţa economică şi socială a oraşului, după 1860, a fost astfel caracterizată de Nicolae Iorga:
„Munca naţională pierduse una din acele vechi forme de manifestare care garantau disciplină, moralitate, evlavie şi iubire de neam”50.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

NOTE

43 N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţii şi monumentele medievale din Moldova, Bucureşti, 1974,

p.115 şi 151; textul pisaniei în Cultul ortodox în judeţul Botoşani. 1906., p.13, din care cităm începutul: „Grigore Varlaam ficior marele stolnic şi spătar Manole Varlaam, ci au fost fecior lui Manole Varlaam, ci din vechime au făcut în acest ţintirim aici biserică de lemn cu hramul tot Intrarea în biserică şi fiind învechită, după trecerea de atîţia ani, a început a zidi din temelie …” etc.

44 Cultul ortodox în judeţul Botoşani. 1906, p.13: biserica era „împrejmuită cu grilaj şi avînd plantaţii şi grădină

frumoasă”. Desfiinţarea grilajului a antrenat dispariţia grădinii şi degradarea plantaţiilor.

45 Ibidem, p.9, textul pisaniei: „vezi dumneata, o cititorule, că această sfîntă şi dumnezeiască biserică, ce se numeşte şi se prăznuieşte hramul Întîmpinării Domnului Hristos şi a sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, este

din temelie lucrată prin osîrdia şi cheltuiala dumisale spătarului Constantin Roset şi soţia dumisale Maria,

născută Gheucă, ca să le fie spre veşnică pomenire”. Mai departe, se spune că biserica „se găseşte în partea cea mai frumoasă a oraşului … Bătrînii copaci de teiu, santinele neadormite în juru-i, ne mai arată gustul ales şi grija fondatorului pentru frumuseţea şi podoaba casei Domnului”. În ultimul deceniu, sistematizarea a rectificat traseul cotit al străzii Ruset (I.C.Frimu), care trece astăzi între biserică şi clădirea fostei şcoli de psaltichie. Grădina a dispărut prin încadrarea străzii cu blocuri de locuinţe, al căror amplasament a urmărit totuşi păstrarea liberă a bisericii Roset în desfăşurarea bulevardului. Este însă necesar ca Primăria să permită protecţia cu grilaj ornamental a terenului afectat monument istoric, întrucât vecinătatea unui local de alimentaţie publică face ca aceste teren – şi chiar soclul bisericii – să prezinte urme care nu fac cinste nivelului local de civilizaţie.

46 Ibidem, p.23.

47 Ibidem.

48 N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani, p.28.

49 Ibidem.

50 Ibidem, p.34.

Biserica Sfîntul Nicolae Popăuţi, Botoşani - Condiţiile climatice şi

influenţa asupra monumentului(1)

Carmen Cecilia Solomonea

Studierea condiţiilor ambientale este o etapă importantă pentru cercetarea preliminară a monumentelor şi deasemenea monitorizarea lor pe perioada intervenţiilor de conservare şi restaurare. Cele mai frecvente forme de degradare sunt de natură fizică, chimică şi biologică, dar factorii cei mai activi sunt cei termohigrometrici. Factorii naturali sau în asociere de cele mai multe ori cu evenimente diverse, înseamnă în special prezenţa apei sub toate formele de agregare şi fluctuaţiile termice. Din totalitatea factorilor ce au produs deteriorări la monumentul Sfîntul Nicolae Pop ău ţi, cel mai imp ortant p rin acţiu nea sa agresivă este umiditatea, în asociere pe unele perioade ale anului cu alţi factori climatici. Mecanismele de alterare declanşate de prezenţa umidităţii au evoluat în perioade lungi de timp, repetîndu-se în mod ciclic. Prezenţa sa se manifestă sub diverse forme care sunt condiţionate şi de natura materialelor constitutive ale structurii murale1.
Pe parcursul anului umiditatea relativă a aerului a suferit fluctuaţii sub influenţa factorilor ambientali exteriori : zile mai calde sau ploioase din lunile iulie, septembrie şi octombrie şi perioada cea mai critică se localizează în lunile aprilie şi mai. Pe suprafeţele higroscopice din interiorul bisericii, cum este cazul preparaţiei de frescă s- au făcut vizibile cîteva schimbări mai ales pe suprafaţa rosturilor de zidărie (la baza
p eretelui su d ci
în altar, naos şi p ro nao s) s-a observat apariţia unor zone uşor
întunecate, în zilele cu cantităţi mari de precipitaţii. Prezenţa umidităţii se manifestă sub forme variate care depind în mod direct de caracteristicile structurii murale. Se produc în funcţie de natura materialelor (piatră, cărămidă, frescă) tipuri variate de

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Foto nr.1. Biserica Sfîntul Nicolae Popăuţi, exterior, vedere de ansamblu de pe latura sudică în timpul restaurării acoperişului, etapă în care este vizibilă o parte din învelitoarea veche de la începutul secolului XX pe încăperea pronaosului; Placajul exterior de acoperă faţadele cu blocuri de piatră rostuite cu ciment este degradat puternic la partea inferioară sub acţiunea umidităţii de capilaritate, pînă la înălţimea de circa 5m de la paviment; Foto nr.2 şi 3 Detalii cu placajul aplicat la restaurarea anterioară a arhitecturii - structura pietrelor este degradată prin acţiunea sărurilor care au produs lacune alveolare, unele cuprinzînd întreaga grosime a blocurilor; cimentul extrem de dur este intact după circa o sută de ani de la intervenţie, în detrimentul materialelor originale.

alterare. La exterior, uneori precipitaţiile cad direcţionate spre pereţii faţadelor şi se infiltrează în partea superioară a soclului bisericii. Traseul umidităţii provenind din ploi şi zăpezi este o sursă parţial diminuată actualmente: acoperişul bisericii a fost de curînd refăcut, dar traseul apei care coboară de pe acesta se încheie de fapt la partea inferioară afectînd zidăria monumentului. Apa care se scurge la baza edificiului, se in filtrează în so l, în trucît nu este realizată în că o rig olă p erimetrală care să p reia potenţialul de umiditate pe care să-l direcţioneze mai departe, apoi umiditatea urcă treptat din sol în masa zidăriei şi înaintează către decoraţia murală de la interior. În prezent una dintre sursele de umiditate adică cea de infiltraţie este înlăturată, dar umiditatea de capilaritate este încă activă, cauzată de lipsa sistemului de drenare a apelor pluviale.

Umiditatea de condens2

deseori este sursa degradărilor ce afectează stratul
pictural, formîndu-se o peliculă de umiditate pe suprafaţa decoraţiei. Este datorată transformării vaporilor de apă în lichid, fenomen produs în momentul cînd apa ajunge la saturare în aer. Apa formată pe suprafaţa picturilor murale este apoi absorbită de perete, datorită porozităţii mari caracteristice materialelor constitutive. La biserica Sfîntul Nicolae Popăuţi pe majoritatea suprafeţelor curbe şi verticale, fenomenul era favorizat de sistemul de încălzire necorespunzător, întrucît în interior aerul cald şi flu ctu ant de mu lte o ri, u rca către zon ele sup erio are, iar sp aţiile de sub învelitoarea acoperişului erau reci (respectiv extradosurile elementelor de arhitectură), mai mult de ju mătate de an. În trecut fo rmarea cond ensu lui era favo rizată pe de o parte de efectuarea slujbelor religioase la anumite intervale de timp cînd interiorul bisericii primea o încălzire bruscă, în timp ce pereţii continuau să fie reci.
Formele de manifestare a degradărilor produse de săruri prin procese mecanico
– fizice sunt acestea: decoeziunea stratului pictural, formarea incrustaţiilor; iar perioadele de hidratare puternică alternate cu cele de deshidratare a pigmenţilor, prin tensiunile care au loc la nivel superficial produc solziri şi treptat conduc la exfolierea parţială sau totală a peliculei de culoare.

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

Foto nr. 4. Pronaos, interior, vedere de pe latura nordică – portalul intrării originale, zidăria de piatră acoperită de condens care în perioada iernii s-a transformat într-un strat de gheaţă.

Foto nr. 5. Altar, arcul cu Sfinţi Profeţi, imagine înainte de restaurare cu starea picturii murale afectată de umiditatea de infiltraţie care pătrundea prin acoperişul degradat şi stratul de depuneri atmosferice, fum, acumulat în timp; Foto nr. 6. imagine cu aceeaşi zonă după intervenţiile de curăţire şi stabilizere a stratului

pictural.

Pierderile parţiale sau totale ale stratului pictural se produc prin cristalizarea sărurilor purtate de umiditate în interiorul sau imediat sub stratul pictural, determinînd desprinderea particolelor de culoare.
Deasemenea fenomenul de condens are loc şi la interiorul structurii murale, adică în zidărie – condensarea interstiţială, prin cristalizarea sărurilor în interiorul sau imediat sub stratul pictural, determinînd formarea unor mici burduşeli sau decoeziunea preparaţiei adică a stratului de frescă. Cu cît condensul se produce la intervale mai scurte, degradările au un ritm mai alert şi efectele asupra decoraţiei murale sunt mai brutale.
La baza formării crustelor saline care se regăsesc pe multe suprafeţe au stat mereu variaţiile termohigrometrice ceea ce a însemnat o fluctuaţie a cantităţii de umiditate deopotrivă afectînd decoraţiile murale, dar şi zidăria. Variaţiile de temperatură şi umiditate din interiorul bisericii au favorizat procese dese de solubilizare urmate de faza de recristalizare a sărurilor pe multe dintre suprafeţele murale.Umiditatea de capilaritate a fost prezentă în toate încăperile bisericii la o înălţime anormală, începînd cu circa 3m - 4m pînă la 5m de la nivelul pavimentului, iar pierderile din stratul de decoraţie s-au produs masiv pe registrele de la bază: pe registrul Sfinţilor Ierarhi în altar, la Sfinţii Militari în naos şi cel cu Sfinte Muceniţe în pronaos. Degradarea în etape şi cu grade diferite de agresivitate este explicată prin sistemul de transport al sărurilor în zidărie, unde s-au acumulat, urcînd succesiv odată cu umiditatea din sol. În timpul procesului de evaporare a acesteia, soluţiile saline deveneau concentrate, iar în momentul suprasaturării s-a produs fenomenul de precipitare a sărurilor. În mod evident, prin stagnarea în etape diferite de precipitat, s-au format nivele diverse de deteriorare a picturilor murale. Astfel se explică degradarea segvenţială existentă.

Foto nr.7. Biserica Sfîntul Nicolae Popăuţi, interior pronaos, vedere peretele nord-vestică; la bază registrul cu Sfinte Muceniţe este degradat puternic sub acţiunea umidităţii de capilaritate; linia punctată marchează nivelul la care s-a ridicat umiditatea din sol şi efectele produse asupra picturii murale - înălţimea în zidărie era de circa 4-5m de la nivelul pavimentului.

În cazul bisericii Popăuţi s-a dovedit a fi sursa producătoare de efecte foarte grave. Mişcările şi curenţii aerului care poartă particolele de praf din interiorul bisericii sunt determinate de două cauze: instabilitatea termică şi diferenţele de echilibru termic dintre zonele din interiorul bisericii şi temperatura externă. Stabilizarea valorilor termice

Forum cultural Anul VII, nr. 3, septembrie 2007 (26)

şi de umiditate relativă a aerului constituie un mod de prevenire a depunerilor masive de praf atmosferic care se fixează pe suprafeţele murale.
Suprafeţe mari de pictură care prezentau lipsă de aderenţă la zidărie erau localizate în altar, proscomidie, porţiuni inferioare din diaconicon, mari zone ale registrului draperiei pe suprafeţe din întreaga biserică. Un alt tip de degradare frecvent este producerea decoeziunii între particolele preparaţiei de frescă şi formarea de alveole3 atît în interiorul cît şi pe exteriorul faţadelor bisericii.

NOTE

1 ,,Suprafeţele hidrofilice a porilor pot atrage moleculele de apă care sunt apoi absorbite de suprafaţă, chiar şi

cînd temperatura la momentul respectiv este aproape de temperatura formării punctului de rouă a aerului. Absorbţia higroscopică este posibilă cînd umiditatea relativă a aerului este peste valorile limită, care depinde de natura materialului dar deasemenea de diametrul porilor.Porii mici favorizează absorbţia higroscopică şi se pot

umple cu apă la o umiditate relativă mai mică de 100%.’’ Giorgio Torraca ,,Porous materials building’’, 1998,

p.13,14.

2 Fenomen care apare în momentul cînd aerul ajunge să fie saturat de vapori şi se produce punctul de rouă.

3 lacunele de tip alveolar au cavităţi cu diverse profunzimi formate cu timpul, în funcţie de intensitatea acţiunii umidităţii din zidărie şi evoluţia acesteia către suprafaţa peretelui.