Revista Forum cultural, anul VII, nr. 4, decembrie 2007 (27)

La începutul deceniului opt, cînd Lucian Valea, după un periplu dărăbănean, unde a fost trimis la "locul de muncă", profesor de limba şi literatura română, păstorind un cenaclu din care cel puţin trei poeţi au confirmat - Corneliu Popel, Victor Teişanu şi Valeriu Imbir - deci, după acest periplu, înaintea căruia a mai existat unul băcăuan şi sucevean, a venit la Botoşani unde a preluat conducerea Cenaclului Literar „Mihai Eminescu", cenaclu ce funcţiona atunci pe lîngă Casa Corpului Didactic, condusă de profesorul Adrian Lungu. Cenaclul avea pe atunci o activitate săptămînală: joia fiind ziua de întîlnire. Şi Lucian Valea avea cu cine discuta literatură în acel cenaclu, fiind prezenţi la Botoşani scriitori ca Alexei Rudeanu, Ion Murgeanu, Dorel Schor, la care veneau din judeţ poeţi ca Mihai Munteanu, proaspăt publicat în ESPLA, Constantin Dracsin de la Băluşeni, sau foştii lui elevi de la Darabani, cît şi scriitorii botoşăneni, la început de drum atunci, Dumitru Ignat, Dorin Baciu, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, la care se alătura preotul Alex. Bardieru căt şi mai tinerii George Luca, Dumitru Necşanu, Constantin Bojescu, Neagu Marcel Ciucaşu, Lucian Alecsa, Eugen Apetre, Maria Geambaşu, Elisabeta Vartic, Elena Donţu, Ionel Bejenaru şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, eu.

Analiza celor citite atunci la acele şedinţe nu erau unele formale, ci dimpotrivă, discuţiile erau foarte constructive, formînd nu atît gustul pentru lectură, discernămîntul estetic între valoare şi nonvaloare, ci şi viitori scriitori care au confirmat prin cărţile lor. Este adevărat că unele discuţii ajungeau, după ce cenaclul s-a impus ca o adevărată instituţie şi şi-a mutat sediul prin mai multe locuri, cel mai bun fiind cel de la Muzeul Judeţean, ajungeau, deci, şi la instituţia specializată în „ochiul şi timpanul", unii dintre împinşii spre cenaclu fiind zeloşii regimului ce trebuia apărat de subversibilităţile ce puteau fi puse la cale în cenaclu. Dar spiritul liber al unor nonconformişi de atunci a făcut ca activitatea cenaclului să continuie multă vreme prin cofetăriile şi terasele botoşănene. In 1982, cenaclul botoşănean a devenit al Uniunii Scriitorilor, fiind al doilea în ţară după cel de la Suceava.

Din activitatea acestui cenaclu, dar şi din prezenţa la cenaclurile bucureştene unde a lucrat sporadic la începutul acelor ani, a apărut şi poetul Dumitru Necşanu, cel mai bine cotat de presa literara atunci, poet ce, într-o situaţie de normalitate, ar fi putut debuta atunci. Astfel, la începutul deceniului opi, în presa literară din România, cînd girul ieşirii în lumea poeţilor, o lume mult mai respectată şi mai respectabilă ca acum, girul îl dădeau Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Baltag sau Ana Blandiana, printre multele nume ce aspirau la gloria tipăririi, cu mare greutate, a unor poezii în paginile acelor reviste, apărea destul de rar, dar remarcabil de fiecare dată, numele poetului Dumitru Necşanu, de care mulţi dintre cei ce citeau atunci acele reviste nu-şi mai aduc aminte. Pentru că, nu-i aşa, numele nctipărit se uită. Dar nu întru totul, după cum se vede, pentru că, după ani buni de tăcere, tăccre în care poetul s-a gîndit mereu la poezie, chiar dacă nu i-a aşternut trupul pe hîrtie, să-1 vadă şi alţii, Dumitru Necşanu iese cu prima sa carte pe care cei mai apropiaţi, cunoscîndu-i poezia, i-o aşteptau. Trăind mult timp în matricea celor spuse despre poezia lui de mari poeţi ca Geo Dumitrescu şi Ştefan Augustin Doinaş, ultimul regretînd, la acea vreme, prin 1973, că nu-i poate publica în revista „Familia" un poem ca Omphalos, Dumitru Necşanu, fire neexpozitivă dar dornică să se ştie că poezia pentru el reprezintă o cale tainică de aflare a lumilor de pînă la lumea în care el trăieşte, sparge acum canoanele sale, în care a stat închis, şi-şi adună cu mare parcimonie un număr de treizeci şi opt dc poezii sub titlul, care 1-a obsedat tot timpul, Omphalos, poem în şapte părţi, aici, în această carte, într-o variantă recompusă din memorie, originalul pierzîndu-se prin diferite mîini risipitoare. Cartea apare la Editura Axa şi se compune, ca într-o arhitectură de străvechi călător prin mitologii şi „secoli ancestrali", din patru etaje, gîndite pe o axiologie nocturnă, spaţiu de timp, în concepţia poetului, din care poţi reconstitui lumina care să pună în evidenţă umbrele. Temelia acestui eşafodaj îl reprezintă, evident, pietrele, nu neapărat ca structuri fizice, ci ca înmagazinări ale memoriei timpului. S-ar putea discuta, astfel, din capul locului, în poezia lui Dumitru Necşanu de o anumită litolatrie, ţinînd cont de ceea ce, în fond, înseamnă în mitologia greacă cuvîntul „omphalos" buric, iar prin extindere, buric al pămîntului. Dar nu aici stă esenţa poemului ce dă titlul primei cărţi semnată de Dumitru Necşanu, ci în adîncul unui mit ce spune că, prin acel loc din văile delphice din Hellada epocii primitive, trecea axa lumii, aşa-numita „ osie a universului" ce venea din cer, treçea prin mijlocul pămîntului şi se pierdea iarăşi în univers, axă în jurul căreia s-au născut cele mai perene mituri ale lumii, exploatate de poeţi, de la Homer pînă în zilele noastre. Unul din cele mai semnificative, în ceea ce priveşte abordarea poetului nostru, este cel ce spune că Gaia, înfaşurînd în scutece foetus-ul de piatră, acel buric al pămîntului, i-1 dă lui Kronos să-1 mănînce în locul fiilor pe care şi-i devora cu nesaţiu, salvîndu-1 astfel pe Zeus, născătorul, din pămîntencele pe care le poseda, de zei, apoi semizei din care apoi s-au născut civilizaţiile lumii. Totul petreeîndu-se la Delphi, cu trecerea secolelor, credincioşii au iacut din acel loc, unde se afla buricul pămîntului, ţintă de pelerinaj, devenit oracolul la care veneau să aile ce se va întîmpla cu ei. Astfel a apărut acolo Templul lui Apollo, pe frontispiciul căruia era scrisă deviza supremă gnoste seauton - „cunoaşte-te pe tine însuţi", în fond locul de supremă armonie, de perfecţiune nu numai arhitectonică, ci de viziune a societăţilor armonioase.

Explorînd un astfel de mit, combinîndu-1 cu cel al lui Oreste, ajuns la Deplhi pentru a-şi găsi calea de răzbunare a tatălui, Agamemnon, ucis de Klytaimnestra, cea care i-a dat viaţă ciudatului gigant mitologic Oreste, Dumitru Necşanu, fără a demitiza, cum se practică de regulă acum în decriptarea vechilor legende, devine şi el călătorul, în drum spre Delphi, în dialog perpetuu, invocator şi deloc retoric, cu pietrele în care vede „omphalos-ul multiplicat în muţenii ce-i spun mai mult decît dacă i-ar răspunde la întrebări. Spune poetul că poemul Omphalos, pentru a-şi induce cititorul în lumea dorită de el, a fost „scris cînd viaţa la Delphi era doar un abur celest", cînd „ noaptea rupe malul luminii dar lumina e cea care se revarsă ca o binefăcătoare abluţiune": „omphalos/ semn al aproapelului/ semn al biruinţei/(cine pe cine biruie iată-ne pîndindu-ne/. la marginea cărnii)// piatra arzînd mocnit ( pielea ei de tărie/ n-o poate apăra de flacără/ dar o altă flacără decît cea/ din pieptul tău domolit de uitare/ o flacără din care izbucnesc isvoare/ dar altfel de isvoare pe care ochiul/ nu le poate seca buzele/ nu le pot atinge o/ singură dată numai/ te laşi cuprins de cuprinderea limpede/ şi adevărul se mută în tine)/ suntem fraţi şi semn al frăţiei e/ carnea noastră cea de toate zilele/ de toate nopţile piatră/ din piatra unui adevăr/ eu mor de boala ta de cer/ tu mori de boala mea de pămînt" (Omphalos, 1). Realitatea din care se inspiră poetul sunt „vechile cărţi" care spun că „ noaptea e sîngele pietrei/ un sînge în care ne îmbăiem trupurile şi/ din care trupurile noastre ies curate/ încît rămânem de fiecare dată buimăciţi de atîta strălucire". Piatra mai este „sora noastră", care pusă în contrast cu soarele care este „fratele nostru" sau marea care este „dragostea noastră", ori cu pămîntul care este „carnea noatră" şi pasărea care este „durerea noastră", precum cuvîntul care este „sîngele nostru", găsim, astfel elementele ce compun o călătorie ce nu se va termina niciodată, pentru că judecaţi „suntem atît de vinovaţi încît/ aceasta este adevărata noastră biruinţă", dar, evident, trebuind să „dăm mărturie pentru vinovăţia" unei clipe sau a unei flori" şi nu oricine, în final, dă mărturie, ci piatra „pentru/ vinovăţia noastră cea de toate zilele/ dar pentru piatră cine dă mărturie/ la vinovăţia pietrei cine e martor" (Omphalos,2). O astfel de falsă retorică, uneori patetică, alteori filială, dar de fiecare dată distantă, îl ajută pe Dumitru Necşanu în construcţii poetice în care nimic nu este în plus, nimic nu este în minus. O astfel de elaborare cerebrală pare a fi din capul locului principala caracteristică a poeziei scrisă de acest poet. Totul în acest poem ce dă titlul cărţii, ca de altfel în toată cartea, este privit prin spectrul timpului care se „scurge încet" pe „obrazul livid al nopţii". Referinţele la disperarea lui Oreste, care poate fi şi a poetului de acum, sunt spuse subtil şi în aceeaşi falsă retorică." „al cui sunt/ doamne cui pot închina moartea/ şi învierea mea (tu taci ca o amintire/ rozi ca o amintire şi/ sîngele mi se întunecă/ de atîta amintire) (Idem, 3). Pentru că durerea vine pe un fond de înspăimîntare: „înspăimîntat strig mi-e foame de venin/ de orgoliu şi noapte" (Idem, 4). Şi în călătoria lui, poetul îşi amestecă, cu aceeaşi durere, „ carnea şi sufletul cu tine/ pustie/ piatră pe piatră călcînd" (Idem, 5). Şi peste toate „tăcerea este mai istovitoare decît/ singurătatea" (Idem, 6). Dar în viziunea poetului nostru şi sufletul este de piatră, pentru că „spun/ vechile cărţi/ că anotimpul se scurge încet/ pînă la craniul paserii ce 1-a zămislit doar/ ca să se ştie că noaptea rupe malul luminii iar/ lumina/ e cea care se revarsă/ ca o binefăcătoare abluţiune" (Idem, 7). Şi astfel călătoria spre Delphi, adusă în faţa cititorului în addenda cărţii, hărăzită ca lui „Orest să mă spăl de păcate", deşi se parcurge, poetului nu-i este dat să o încheie cum ar fi dorit, ci spunînd într-o: „qvadrică a unui prinţ ucis pe o anume cîmpie din istoria ochiului - dar eu n-am ajuns n-am ajuns n-am ajuns// şi drumul meu/ spre Delphi/ s-a oprit/ aici" (Călătoria spre Delphi).

Celelalte două secţiuni ale cărţii - „Prima noapte" şi „ A doua noapte" - sunt gîndite în completarea acestui parcurs mitizant, cu fragmente poetice ce lămuresc cititorul nu numai în privinţa talentului deosebit al poetului nostru, ci şi asupra fondului cărţii, dens şi plin de poezie autentică.

Poezia lui Dumitru Necşanu, scrisă cu ani în urmă, era atipică faţă de poezia de atunci, aşa cum este atipică în momentul publicării primei cărţi faţă de poezia ce se scrie şi se publică acum. Nu acest lucru este important, ci faptul că poezia lui Dumitru Necşanu rezistă la lectură, pare proaspătă şi cu amprente vădit personale. Evitarea mijloacelor artistice şi de limbaj comune este şi în prezent pentru Dumitru Necşanu o condiţie prioritară pentru a scrie poezie aşa cum crede că aceasta ar putea rezista timpului. Şi această primă carte confirmă că poezia lui a învins erodarea pe care timpul o face asupra poeziei multor poeţi.

Profesorului meu, Neculai Bolohan

Cu o lungime de 106 km, Başeul este cel mai lung râu din Câmpia Moldovei, după Jijia. împreună cu afluenţii săi principali, Podriga şi Bodeasa, Başeul formează un bazin hidrografic complex, care a generat un relief caracteristic, format în principal din terase, cueste, grinduri, şesuri (TUFESCU 1977, 47). Toate aceste elemente, la care se adaugă solurile cernoziomice favorabile agriculturii, precum şi zăcămintele de silex din terasele Prutului, au constituit condiţii necesare şi suficiente pentru comunităţile umane preistorice care s-au stabilit în această regiune.

În cadrul acestui articol vom prezenta câteva date privitoare la evoluţia comunităţilor epocii bronzului din bazinul hidrografic al Başeului şi în special din sectorul cuprins între Săveni şi Mihălăşeni. Ne-am oprit atenţia asupra acestei zone, dat fiind faptul că descoperirile arheologice de până acum au evidenţiat existenţa unor comunităţi importante ale epocii bronzului pe cursul mijlociu al Başeului (fig. 1) . Această situaţie îşi găseşte explicaţie, nu doar din prisma factorilor de mediu, ci, mai ales, datorită faptului că în această regiune s-au manifestat mixturi culturale, la care au contribuit elementele locale şi cele de origine estică sau volâno-podolică (DUMITROAIA 2000, 101).

Din lipsa spaţiului editorial nu vom prezenta corpus-ul descoperirilor care aparţin epocii bronzului, ci vom încerca să conturăm o imagine cât mai clară a acestei etape cronologice, într-un spaţiu geografic bine definit.

Pentru fiecare etapă a epocii bronzului (timpuriu, mijlociu, târziu) vom analiza acele aspecte referitoare la tipul şi răspândirea aşezărilor, ritul şi ritualul funerar şi inventarul arheologic.

Bronzul timpuriu. Aşezări ale etapei timpurii a epocii bronzului nu se cunosc deocamdată pe Valea Başeului, singurele dovezi ale acestei perioade fiind ilustrate prin câteva monumente funerare, descoperite pe teritoriul comunei Hăneşti (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA, 1974, 143; BURTĂNESCU 1996, 102; DUMITROAIA 2000, 109, 118; ZAHARIA, ZAHARIA, BURTĂNESCU 2002). Astfel, în partea de sud-est a satului Slobozia (com. Hăneşti), pe Dealul Mălăişte, se află un număr de 5 movile, din care au fost cercetate doar trei (ZAHARIA, ZAHARIA, BURTĂNESCU 2002, 459- 468).

Figura 1-Harta descoperirirlor caracteristice epocii bronzului de pe valea Başeului

Tumulul 1 (T1; înălţime-1,5 m; diametru- 42 m) prin cercetarea acestui tumul au fost descoperite 5 (sau 6) morminte, din care doar 4 aparţin epocii bronzului.

-mormântul M3 (fig. 2/2), avea o cameră funerară de formă ovală, probabil o construcţie gen catacombă, în care se afla scheletul unui adolescent, chircit pe dreapta. Inventar: două vase, din care doar unul este ornamentat cu şiruri orizontale de impresiuni (fig. 4/1, 2).

- mormântul M4 (fig. 2/3), avea pe fundul gropii un strat de ocru precum şi resturi ale unui aşternut vegetal pe care a fost aşezat defunctul. Scheletul era păstrat prost. Fără inventar.

-mormântul M5, poate fi considerat mormântul central al tumulului. Camera funerară avea formă oval- neregulată. Scheletul deranjat. Fără inventar.

Tot în T1 au mai apărut doi „nasturi de bronz" (fig. 3/4) şi un fragment dintr-o toartă (fig. 4/9).

Tumulul 2 (T2; înălţime-1 m; diametru-35 m). Din cele patru morminte descoperite, doar două aparţin epocii bronzului:

-mormântul M3, conţinea doar câteva fragmente craniene.

-mormântul M4 (fig. 2/1). Scheletul era chircit pe spate.

Inventar: o piesă paralelipipedică din piatră (cute?).

Tot în T2 a mai fost găsit un cuţit curb de silex (?), cu retuşe marginale (fig. 3/2).

Tumulul 3 (T3; înălţime-O,80 m; diametru- 46,5 m x 27m). In interiorul acestui tumul au fost descoperite două (sau 3?) morminte, din care doar unul aparţine cu siguranţă epocii bronzului. Tot în acest tumul au mai fost găsite fragmente ceramice de la sfârşitul epocii bronzului şi un topor confecţionat din andezit (fig. 3/1).

După această scurtă prezentare a tumulilor de la Hăneşti, se impun câteva consideraţii de ordin cultural-cronologic. Pe baza trăsăturilor legate de ritualul funerar şi a inventarului arheologic, în cei trei tumuli au putut fi surprinse înmormântări din etape cronologice diferite. Cel mai vechi mormânt este M5 din TI, care suprapune un nivel Cucuteni B şi precede, tot în acelaşi tumul, un mormânt al culturii Jamnaja. Urmează apoi M4 din TI şi M4 din T2, care, prin caracteristicile lor se pot încadra în cultura Jamnaja târzie. Un alt orizont cultural- cronologic a fost identificat pe baza inventarului M3 din TI. In acest mormânt au fost descoperite două vase, care permit încadrarea mormântului în arealul culturii catacombelor. Prezenţa celor doi butoni de bronz şi a unor fragmente ceramice din bronzul târziu, indică posibila existenţă a unor morminte din această perioadă, ce nu au putut fi surprinse în cadrul cercetării arheologice. În ceea ce priveşte cuţitul de silex, descoperit în T2, acesta nu prezintă asemănări cu acele krumesser-uri specifice culturii Noua, ci poate fi mai degrabă un simplu gratoar pe lamă. Privitor la toporul de piatră descoperit în T3, acesta îşi găseşte analogii apropiate în alte monumente funerare specifice epocii bronzului din Moldova, precum cele de la Adâncata şi Cajvana, în judeţul Suceava (NICULICĂ, BUDIU, MAREŞ 2002- 2003, 270, 274, fig. 3/6-9).

Bronzul mijlociu.

Pentru etapa mijlocie a epocii bronzului, în bazinul Başeului sunt semnalate câteva descoperiri, care prezintă caracteristici ale culturii Costişa. în stadiul actual al cercetărilor nu se poate vorbi de existenţa vreunei aşezări a acestei culturi, datorită cantităţii reduse de material arheologic, pe de o parte, dar şi cercetării insuficiente, pe de altă parte.

Recent, cercetările de suprafaţă, au permis descoperirea unor fragmente ceramice tipice pentru cultura Costişa (fig. 4/5), în marginea estică a comunei Vlăsineşti, pe un bot de deal, ce mărgineşte şesul Başeului¹. Poziţia dominantă, apărată din două părţi de pante naturale şi vecinătatea Başeului, au oferit un cadru natural favorabil pentru comunităţile culturii Costişa.

Şi pe teritoriul comunei Mihălăşeni, cercetarea unei necropole din sec IV e.n., a permis descoperirea unor materiale ceramice, decorate cu triunghiuri haşurate şi împunsături, caracteristice culturii Costişa (fig. 4/3). Prezenţa în acest punct a numeroase fragmente ceramice de factură Noua, ne determină să credem că materialul ceramic decorat cu triunghiuri haşurate ar fi de tradiţie Costişa (ICONOMU, ŞOVAN 2001, fig. 1/6; CAVRUC, DUMITROAIA 2001, p. 53, pl. 57/4).

În anul 1969, în vatra satului Vlăsineşti a fost descoperit un mormânt de înhumaţie, cu scheletul în poziţie chircită, ce avea ca inventar o ceaşcă cu toartă supraînălţată, decorată cu triunghiuri haşurate (fig. 4/6a, 6b), ornament întâlnit adesea pe ceramica culturii Costişa. Şi în imediata apropiere a acestui loc au mai fost semnalate materiale arheologice de aceeaşi factură, ceea ce ar putea indica prezenţa în acest punct a unei necropole a culturii Costişa (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA 1974, 279; CAVRUC, DUMITROAIA 54, pl. 55/4).

Mormântul de înhumaţie de la Vlăsineşti, alături de mormintele similare de la Prăjeni, tot în judeţul Botoşani (URSULESCU, ŞADURSCHI 1988, 45- 52), sunt printre puţinele descoperiri de acest fel, care pot fi atribuite cu certitudine culturii Costişa.

Bronzul târziu. Etapa finală a epocii bronzului este cel mai bine reprezentată în arealul pe care-I supunem cercetării. Recunoaşterile arheologice de suprafaţă, precum şi cercetările sistematice au favorizat identificare şi investigarea mai multor aşezări specifice culturii Noua. Cele mai multe aşezări ale acestei culturi se găsesc pe terase, pe pantele dealurilor sau în zonele de şeş, în special pe cursul afluenţilor Başeului (CRÂŞMARU 1979, 97-120, fig. 1).

Materialul arheologic al acestei culturi este foarte divers, un loc important fiind ocupat de ceramică, urmată de resturile osteologice şi apoi de uneltele de piatră (FLORESCU 1964, 143-191).

Pentru faza Noua I, documentată la Mihălăşeni, materialul ceramic (fig. 4/7, 8, 10-12) prezintă unele trăsături ale culturilor din Bronzul mijlociu (Monteoru, Wietenberg, Costişa), mai ales în ceea ce priveşte formele şi decorul (ICONOMU, ŞOVAN 2001,41).

Dintre materialele arheologie descoperite în aşezările culturii Noua din bazinul Başeului, mai pot fi amintite şi diferite obiecte de os: rondele, omoplaţi crestaţi, cuţite de os (ZAHARIA, PETRESCU-DÎMBOVIŢA, ZAHARIA, 1970, 262).

Din categoria uneltelor de piatră menţionăm un topor perforat, confecţionat din granit, care a fost descoperit în apropierea oraşului Săveni, în zona fostului C.A.P. Petricani (APROTOSOAIE 1979, 123, fig. 3/2).

Recent, prin intermediul recunoaşterilor de suprafaţă, pe teritoriul satului Hăneşti, în punctul Râpa Ţurcanului, a fost descoperit un fragment dintr-un cuţit curb din silex alb-cenuşiu, puternic lustruit în zona tăişului. Deşi în punctul amintit a fost identificată o aşezare hallstattiană (DIACONU 2007, 10), prezenţa cuţitului curb de silex poate indica şi existenţa unui nivel al culturii Noua.

Concluzii

Valea Başeului a reprezentat pentru comunităţile umane ale epocii bronzului o zonă deosebit de favorabilă, care a influenţat stabilirea şi evoluţia acestora, încă din prima etapă a perioadei amintite. Deşi unele comunităţi de origine estică îşi fac apariţia în această regiune chiar din timpul culturii Cucuteni, în perioada de tranziţie şi la începutul epocii bronzului prezenţa acestora devine din ce în ce mai evidentă, mai ales prin monumentele funerare pe care le-au ridicat în această zonă.

Pentru etapa mijlocie şi cea finală a epocii bronzului, se observă o omogenizare culturală, cu elemente specifice culturii Costişa, care se continuă apoi în cultura Noua.

Résumé

A la suite des recherches de surfaces et sitematique effectuées dans la vallée du ruisseau de la Başcu, dep. Botoşani, ont été découverte nombreuses habitats, qui appartiennent à l'âge du bronze (ancien, moyen, tardif). Le matériel archéologique est divers et couprend des vases et fragments céramiques, des outils en silex et pièces de métal.

BIBLIOGRAFIE:

APROTOSOAIE FI., 1979, Câteva noi puncte arheologice descoperite în zona Săvenilor şi în împrejurimi, în Hierasus, p. 121-l30.

BURTĂNESCU FI., 1996, Consideraţii asupra unor morminte tumulare de pe teritoriul Moldovei (perioada de tranziţie-bronzul timpuriu), în TD, XVII, 1-2, 82-116.

BURTĂNESCU FI., -2002, Epoca timpurie a bronzului între Carpafi şi Prut, cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare epocii bronzului în Moldova, Bucureşti.

CAVRUC V., DUMITROAIA Gh. (coord.), 2001, Cultura Costişa în contextul epocii bronzului din România, Piatra-Ncamţ.

CRÂŞMARU A., 1979, Noi descoperiri aheologice pe Valea Podrigei (jud. Botoşani), în Hierasus, p. 97-120.

DIACONU V., Noi materiale arheologice din comuna Vlâsineşti, judeţul Botoşani, în Suceava, sub

tipar.

DIACONU V. - 2007, Recunoaşteri arheologice de suprafaţă în comuna Hăneşti, judeţul Botoşani, în Forum Cultural, VII, 2, p. 8-14.

DUMITROAIA Gh., 2001, Comunităţi preistorice din nord-estul Moldovei. De la cultura Cucuteni până la bronzul mijlociu, în BMA, VII, Piatra-Neamţ.

FLORESCU A.C., 1964, Contribuţii la cunoaşterea culturii Noua. în ArhMold, 1I-III, p. 143-191.

ICONOMU C., ŞOVAN O-L., 2001, New archaeological descoveries of the Corlăteni-Chişinău Culture in Mihălăşeni-Botoşani, în Hierasus, XI, p. 37-53.

NICULICÀ B., BUD1U V., MAREŞ I., 2002-2003, Consideraţii privind unele topoare de piatră, din epoca bronzului, descoperite in Podişul Sucevei, în Suceava, XXIX-XXX, p. 267-315.

PÀUNESCU Al., ŞADURSCHI P., CHIRICA V., 1974, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, Bucureşti.

URSULESCU N., ŞADURSCHI P., BOTEZATU D., 1988, Mormintele Je înhumaţie de tip Costişa descoperite la Prâjeni (jud. Botoşani), în SCIVA, 39, 1, p. 45-52.

ZAHARIA Em., PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., ZAHARIA N., 1970, Aşezări din Moldova de la paleolitic până în secolul al XVI!1-lea, Bucureşti.

ZAHARIA Em., ZAHARIA N., BURTĂNESCU FI., 2002, Mormintele din epoca bronzului descoperite la Slobozia-Hâneşti-„La Val" (corn. Hâneşti, jud. Botoşani), p. 459-468, în BURTÀNESCU FI., op. cit, 2002.

ABREVIERI:

ArhMold - Arheologia Moldovei. Iaşi-Bucureşti.

BMA- Bihliotheca Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ.

SCIV(A)- Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti.

TD-Thraco-Dacica. Bucureşti.

PATRIMONIU MOBIL

Aprilie 1944- Un general botoşănean se sinucide(l)

dr. Petre Otu, dr. Octavian Liviu Şovan

La 28 aprilie 1944, la Războieni, pe frontul din Moldova, în curs de consolidare, ca urmare a ofensivei armatelor sovietice din lunile martie-aprilie (operaţiile "Proskurov-Cernăuţi", "Uman- Botoşani", "Odessa", purtate de fronturile 1, 2 şi 3 ucrainene), a avut loc un eveniment neobişnuit chiar pentru vremuri de război - sinuciderea generalului Corneliu Sergheevici, fost până în ajun comandant al Diviziei 20 infanterie.

Încercăm, în cele ce urmează să descifrăm această dramă, urmărind cariera generalului Sergheevici, un nume puţin cunoscut de generaţiile de astăzi şi, mai ales, motivaţiile şi consecinţele gestului său. Desigur, că nu vom face abstracţie de contextul operativ-strategic al acelor zile de maximă tensiune şi nelinişte, marcate de transformarea teritoriului naţional în teatru de război.

Anii de formare

Corneliu Sergheevici s-a născut la 16 iulie 1891, la Gorbăneşti, plasa Suliţa, judeţul Botoşani, ca fiu al lui Constantin şi Ecaterina, ambii de religie ortodoxă. A urmat liceul în oraşul Botoşani, după care a fost selecţionat şi trimis, cu data de 1 octombrie 1910, la studii în Germania, respectiv la Şcoala militară de infanterie de la Anklam. La 1 iulie 1912 a fost avansat sublocotenent, continuând pregătirea în cadrul şcolii de aplicaţie şi urmând stagiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Pe parcursul studiilor a obţinut rezultate bune, lucru remarcat de conducerea instituţiei de învăţământ. "Atât din punct de vedere fizic şi intelectual în mod îndestulător, scria locotenent colonelul Teckman, comandantul şcolii, a dat cu o mare conştiinciozitate şi un mare interes rezultate bune. Este un tânăr care ştie ce ţintă urmăreşte, al cărui caracter e cu mult mai tare de cât acela corespunzător anilor săi. În limba germană a făcut progrese destul de bune. în societate se poartă camaradereşte şi bine crescut"¹.

Aceleaşi aprecieri le-au avut şi comandanţii germani, unde tânărul ofiţer şi-a efectuat stagiul, Comandatul Regimentului al 5-lea Westfalic Nr. 53, colonelul Reichenan, sublinia, în notarea sa din 29 ianuarie 1913, că acesta "arată în toate ramurile serviciului, ca totdeauna până acum, interes cât se poate de mare şi un zel cât se poate de viu. în consecinţă rezultatele sale peste tot sunt bune. Purtarea sa în faţa frontului este îndemnatică şi sigură. în cunoaşterea limbii germane a făcut progrese foarte simţitoare. Purtarea sa este ireproşabilă, în societate este plin de atenţii şi modest.

Tăria sa de caracter este de lăudată. Promite să devie un ofiţer capabil"".

În vara anului 1913, România a participat la cel de-al doilea război balcanic, alături de Grecia, Serbia şi Imperiul Otoman împotriva Bulgariei. Armata a fost mobilizată, ea declanşând, la 28 iunie/10 iulie 1913, ostilităţile la sudul Dunării, împotriva Bulgariei. Cum aceasta a declarat non-combatul, nu s-au purtat operaţii şi lupte, dar campania din Balcani a relevat numeroase lipsuri ale armatei române, mai ales în privinţa structurii organizatorice, a instruirii şi asigurării logistice. Sublocotenentul Sergheevici a fost chemat din Germania la 1 iulie 1913 şi a fost mobilizat la Regimentul 24 infanterie Tecuci, unitate în cadrul căreia a acţionat pe timpul campaniei armatei la sudul fluviului Dunărea.

La 1 octombrie 1913a fost detaşat, din nou, la studii în Germania, la acelaşi regiment. La 13 noiembrie 1913, ajutorul comandantului unităţii, locotenent colonelul Kierstein, relua bunele aprecieri anterioare. "S-a arătat, se scria în notarea de serviciu anuală, ca un ofiţer stăruitor, de încredere şi credincios la datorie. S-a perfecţionat în cunoştinţele sale de limbă germană aşa fel încât e în stare să facă singur serviciu cu succes. Posedă o bună pricepere tactică, este precis şi clar în dispoziţiile sale în faţa frontului. Modul de a se prezenta în afară de serviciu este modest; ştie să se poarte bine în societate"³.

Pe fronturile Primului Război Mondial

La 15/28 iulie 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, faţă de care statul român şi-a declarat prin hotărârea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, de la Sinaia, "espectativa armată", devenită, în septembrie acelaşi an, neutralitate. în consecinţă, statul român şi- a adus înapoi toţi elevii şi ofiţerii aflaţi la studii în străinătate, încercând şi prin această măsură să respecte cu scrupulozitate, regulile neutralităţii. Sublocotenentul Corneliu Sergheevici s-a întors la 1 august 1914 în ţară, la unitatea sa din Tecuci. Câteva luni mai târziu, respectiv la 1 noiembrie 1914, a fost mutat la Batalionul 8 vânători din oraşul său natal, Botoşani, unde a comandat o secţie de mitraliere. Şefii săi l-au considerat un foarte bun ofiţer, cu o pregătire solidă, cu dorinţă de perfecţionare şi o "conduită ireproşabilă". Prin urmare, a fost propus să fie avansat, la 1 august 1915, el obţinând tresele de locotenent.

La 11 aprilie 1916 s-a căsătorit cu Ecaterina Zamfirescu, de 22 de ani, fară profesie, născută tot în Botoşani şi domiciliată, în acel moment, în comuna Mânăstireni. Familia Seergheevici a avut două fete - Cornelia-Ecaterina, născută la 12 decembrie 1916, în oraşul Botoşani şi Maria-Elena-Viorica, ce a văzut lumina zilei, tot în aceiaşi localitate, la 18 noiembrie 1919.

La 15/28 august 1916, România a intrat în război alături de Antantă, scopul fiind unirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, provincii locuite în majoritate de români. Cu o zi înainte s-a declanşat mobilizarea generală, formându-se patru armate. Trei dintre ele (de Nord, 2 şi 1) au fost dispuse pe aliniamentul Carpaţilor, de unde au trecut la ofensivă, succesele iniţiale fiind foarte importante.

Locotenentul Sergheevici a fost mutat, la 16 august, comandant al companiei de ciclişti din Divizia 2 cavalerie ce era în compunerea Armatei de Nord, devenită ulterior Armata 4, comandată de generalul Constantin Prezan. Marea unitate era dispusă la flancul stâng al armatei, pe valea Oituzului şi asigura legătura cu Armata 2 română. A luptat cu această mare unitate, în primele săptămâni de război, la vest de Carpaţii Orientali, în zonele Târgu Secuiesc şi Breţcu-Lemeni, de unde la sfârşitul lunii septembrie 1916, a fost înlocuită de către Divizia 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu. Ulterior, Divizia 2 cavalerie a participat la "operaţia de pe Neajlov- Argeş", prin care s-a încercat apărarea Capitalei .

Locotenentul Sergheevici a luptat în fruntea subunităţii sale pe frontul Oituzului atât în faza ofensivă a acţiunilor, cât şi în cea defensivă, pe linia Dunăre, în sectoarele Olteniţa şi Flămânda, precum şi în bătălia pentru Bucureşti. Peste tot s-a achitat în foarte bune condiţii de misiunile care i-au fost fixate, şefii săi caracterizându-1 "un prea bun comandant", "un desăvârşit comandant de companie"⁵. In consecinţă, a fost propus să fie avansat la "excepţional", gradul de căpitan, bine meritat, obţinându-1 la 1 aprilie 1917.

A participat la bătălia Oituzului din vara anului 1917, apoi a fost angajat în Basarabia, împotriva trupelor ruse bolşevizate, participând, între altele, la ocuparea Akermanului (Cetatea Albă). Trecut în comandamentul Diviziei 2 cavalerie, a participat, începând cu 15 martie 1919, la campania Armatei de Transilvania, care a cuprins trei etape contraofensiva din Munţii Apuseni (16-18 aprilie 1919) împotriva forţelor bolşevice ungare, operaţia de apărare pe Tisa (20-24 iulie 1919) şi contraofensiva care s-a soldat cu înfrângerea armatei ungare şi ocuparea Budapestei⁶.

A rămas pe teritoriul ungar până la sfârşitul lunii octombrie 1919, revenind în garnizoana de reşedinţă, Botoşani, la 15 decembrie acelaşi an. După numai o lună a fost dizlocat în Basarabia, la Bălţi, unde a funcţionat până la 1 iulie 1921. între timp, la 1 aprilie 1920, a fost avansat maior, grad pe care 1-a obţinut la "excepţional", ca urmare a propunerii făcute de comandanţii săi.

În perioada interbelică

La 31 ianuarie 1923 a fost mutat la Regimentul 69/77 infanterie, unde a îndeplinit funcţia de comandant al batalionului de instrucţie, obţinând rezultate excelente. Pentru un an de zile a fost detaşat la Consiliul de război al Corpului 4 armată, preluând, după încetarea detaşării, comanda batalionului. Până în anul 1924 a fost caracterizat de Consiliul Superior al Oştirii "excepţional", iar de la această dată, acelaşi organism i-a aplicat formula "merită a înainta la vechime", deşi şefii săi direcţi şi-au menţinut aprecierile extrem de laudative la adresa activităţii sale. în acest mod el a rămas în gradul de maior timp de un deceniu, respectiv până la data 10 mai 1930, când a fost avansat locotenent- colonel. în toată această perioadă a îndeplinit diverse funcţii în Regimentul 37 infanterie "Alexandru cel Bun", dintre care reţinem comandant de batalion, şef al Biroului instrucţie şi ajutor tactic al comandantului.

Deceniul care a urmat este cel al afirmării, Corneliu Sergheevici accesând la eşaloane înalte, lucru absolut firesc având în vedere calităţile dovedite şi pregătirea sa temeinică. Colonelul Ignătescu, comandantul Regimentului 37 infanterie " Alexandru cel Bun" în notarea pe anul 1931, îl aprecia ca un "ofiţer foarte bun şi de foarte multă nădejde. Ofiţer cult şi prea bine educat. Foarte necesar instituţiei'".

Dacă pe plan profesional a fost, în toţi aceşti ani, impecabil, pentru scurt timp, în anii 1932-1933, s-a confruntat cu o criză în relaţiile de familie. Soţia sa l-a reclamat colonelului Ignătescu şi comandantului Diviziei 7 infanterie, că întreţine relaţii extraconjugale cu o funcţionară de la Prefectura Botoşani, neglijând copiii. În replică, locotenent-colonelul Sergheevici a intentat cerere de divorţ. La sugestia comandanţilor săi şi foarte probabil la insistenţele familiei el a renunţat la acţiunea de divorţ, ce ar fi avut consecinţe negative pentru cariera sa.

Necazurile nu l-au ocolit nici pe plan profesional, deşi a continuat să-şi îndeplinească în condiţii foarte bune sarcinile care i-au revenit în cadrul regimentului. La 22 noiembrie 1934, el a fost pedepsit, de generalul Toma Dumitrescu, comandantul Corpului 4 armată, cu zece zile de arest, pentru neglijenţă în mânuirea actelor secrete ale unităţii. Ulterior, s-a dovedit că el a fost ţapul ispăşitor al unei situaţii gestionate defectuos de comandantul unităţii. Însuşi generalul Dumitrescu s-a convins de acest lucru, de vreme ce în notarea de serviciu pe anul 1934, aprecia că pedeapsa a fost un caz izolat şi, în consecinţă, a fost de acord cu aprecierile şefilor săi, menţinând propunerea de înaintare "la alegere", ceea ce însemna accesul la comanda unui regiment, funcţie pentru care avea toate calităţile şi deprinderile necesare. Pedeapsa a fost prescrisă abia la 12 ianuarie 1942, de către comandantul Corpului 4 armată, generalul Constantin Sănătescu.

La 1 octombrie 1937 Inspectoratul infanteriei 1-a numit comandant al Şcolii de subofiţeri nr. 2 Botoşani, calitate în care a probat temeinica pregătire profesională şi însuşiri alese de lider militar.

Mediul militar este prin excelenţă unul concurenţial, fiecare ofiţer fiind interesat de accesul la nivelele superioare ale ierarhiei. In consecinţă, nu lipseau"geloziile" loviturile sub centură, blocajele în carieră, etc. Corneliu Sergheevici nu a scăpat de aceste păcate, în notarea pe anul 1936/1937, fiind apreciat la "vechime", în loc de "la alegere", aşa cum i s-ar fi cuvenit, calificative menţinute şi în următorii doi ani.. Acest lucru a însemnat blocarea înaintării la gradul de colonel. El a fëcut contestaţie, ce i-a fost admisă de Consiliul Superior al Oştirii fiindu-i schimbate şi caracterizările în anii 1937 şi 1938. în consecinţă, ofiţerul a fost avansat colonel la 27 februarie 1939, dar i s-a recunoscut vechimea în grad de la 10 mai 1936. Ba mai mult, Inspectorul General al Infanteriei, i-a făcut propunerea de a fi admis la examenul de general de brigadă.

Rădăcinile poetului în lume cresc din cunoaşterea istoriei locurilor, a acelor locuri de unde Hyperion şi-a deschis sufletul şi apoi spiritul, de unde a început o altă istorie individuală: destinul Eminescu, destinul în care se întrepătrund împrejurările care i-au alcătuit aura şi i-au creat argumentele devenirii. Istoricul Ipoteştilor este în fapt istoricul locurilor care l-au găsit pe Eminescu şi unde poetul s-a regăsit pe sine. De aici poveştile toate, scrise ori păstrate doar în inimile acelora care mai dăinuiesc, s-au adunat spre a se contopi în una singură. S-au scris istorii, istorii despre istorii, de ce nu şi istoricul locului, intrat şi el în legendă, de unde a pornit Luceafărul?

Să luăm "de la istorie, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur" - cum se exprima poetul în Mira - şi să deschidem nu "porţile inimif\ ci pe cele ale documentelor, aruncând o privire asupra Ipoteştilor acelor timpuri, Ipoteşti care vor deveni natala vâlcioară / Scăldată în cristalul pârâului de-argintl, la care Eminescu a ţinut atât de mult. Aşadar, originea satului - cum spuneau junimiştii - s-ar pierde în noaptea timpurilor \ dacă n-ar fi atestată în documente. Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani menţionează însă: Denumire veche: Ipoteşti. Menţiuni doc. 15 iunie 1616; H (arta) 1835; aşezare aflată la sud de sat (punctul în Lunca - Luncani), în care s-au descoperit fragmente ceramice atribuite secolelor XIV-XV şi XVII-XVIII reprezintă vatra unui vechi sat dispărut. foarte probabil a satului Ipoteştii. Nici istoricul Nicolae Iorga nu trece cu vederea această atestare, amintindu-i pe Vasile Căpitanii şi Paraschiva din Ipoteşti, care au semnat un zapis întocmit la Stânceşti, la data mai sus amintită.

Satul era stăpânit, în jurul anului 1400, de un anume Ipatie, de la care, probabil, i se trage şi numele. Moşia era împărţită în cinci părţi şi a fost vândută mai apoi răzeşilor veniţi din părţile Bucovinei. In legătură cu aceasta, informaţii amănunţite şi clare se află în nota la scrisoarea lui Doxachi Hurmuzachi către postelnicul Manoil Manul, datată la Cernăuca în anul 1817, aprilie 2, în care îi propune acestuia cumpărarea părţilor moşiei Ipoteşti, aflate, la acea dată, în posesia socrului său, stolnicul Iordache Murguleţii.

Logofătul Anastasie Başotă, proprietarul Pomârlei (de numele căreia va fi legat şi Eminescu), cumpărase, în anul 1854, cu 18300 galbeni, moşiile Cucorănii, Loieştii şi a cincea parte din Ipoteşti, de la maiorul Săvel Manu. Acesta îi predase logofătului, odată cu moşia, toate documentele pe care le avea în posesie şi care priveau Ipoteştii. Grijuliu, boierul Başotă pusese să fie transcrise în condică cele o sută douăzeci şi trei de documente privitoare la primele două moşii, precum şi cele şaptesprezece, referitoare la a cincea parte din Ipoteşti, începând cu un text din 12 aprilie 1620. Se consemnează aşadar: La Ipoteşti sunt pomenite nume vechi de familii de răzâşi între care şi Isăcescu, dintre care un Ipatie ar fi fost unul din cei cinci bătrâni înfiinţători ai satului Ipatie (de unde Ipoteştii) care ar fi făcut bisericuţa, mai târziu a familiei Eminovici ".

Trecută în documente când Ipoteşti când Epoteşti, moşia a constituit obiectul râvnei multora, din moment ce răzeşii ipoteşteni s-au aflat într-o necurmată luptă cu vecinii. Ca rezultat al acestor neînţelegeri s-au păstrat până astăzi numeroase informaţii, nici una de neglijat: nume ale proprietarilor, vânzări- cumpărări, date şi ani. Se mai ştie şi că la Iordache Murguleţ era casa documentelor Ipoteştilor" şi că în 1835, stolnicul Mavrodin, geometrul ţinutului, cumnatul de mai târziu al lui Gh. Eminovici, facea harta locului.

Situaţia limpede şi atestată a acestor întinderi de pământ cu numele, Ipoteşti, poate fi decelată începând cu adresa Divanului Apelativ din Iaşi, Judecătoria ţinutului Botoşani, care însărcina, la 3 octombrie 1847, pe aga Dimitrie Ralet, preşedintele judecătoriei ţinutale şi pe căminarul Costache Baiardi, inginer al ţinutului, să se prezinte la Ipoteşti pentru a alege şi a stâlpi părţile dumisale cucoanei Frosiniţii Petrino, născută Hurmuzachi, din acea moşie

Eufrosina Petrino era fiica lui Doxachi Hurmuzachi, de la Cernăuca şi sora lui Constantin Hurmuzachi, ambii cunoscuţi în istoriografia românească. După o cercetare prealabilă a documentelor, cei doi boieri hotărnici au stabilit că moşia Ipoteşti a fost împărţită în cinci părţi, moştenite dintru începuturi aşa, de la cei cinci bătrâni care au stăpânit-o.

Preşedintele Judecătoriei mai constata însă şi faptul că o cincime a acestei moşii fusese scoasă încă de multă vreme din hotarul Ipoteştilor şi alipită ţinuturilor Cucorănilor, moşie a hatmanului Emanoil Manu. Aşa încât, din documente, reiese faptul că Eufrosina Petrino stăpânea două cincimi din moşia Ipoteşti, deci jumătate din ea (excluzându-se acum partea anexată Cucorănilor).

După aceste cercetări şi precizări, boierii hotărnici au delimitat ţinutul Ipoteştilor de moşiile vecine, ajungând la următorul rezultat: Cucorăni (în partea înglobată de la Ipoteşti - moşia Manu) şi Cătămărăştii pe de lături, iar Teişoara şi Hrişcanii la capete. După aceasta au delimitat şi stâlpit" jumătatea din Ipoteşti, cuvenită Eufrosinei Petrino, evident, cu acordul răzeşilor care stăpâneau cealaltă jumătate.

În octombrie 1847, când s-a făcut hotărnicia Ipoteştilor, moşia era împărţită Eufrosinei Petrino, fraţilor Isăceşti şi lui Nicolae Albotă, după cum urmează: Eufrosina Petrino, născută Hurmuzachi, stăpânea jumătate (două pătrimi) din Ipoteşti, moşie pe care o primise drept zestre de la părinţii ei, aga Doxachi Hurmuzachi şi soţia acestuia, Ilinca; Nicolae şi Alexandru Isăcescu stăpâneau şi ei o pătrime din Ipoteşti. La 17 iulie 1843, Alexandu făcuse însă un testament, prin care dăruia partea sa din Ipoteşti schitului Gorovei, din ţinutul Dorohoiului. Daniile de felul acesteia erau obişnuite la vremea respectivă. Numai că donaţia lui Alexandru a produs multe încurcături: în urma ei, Gh. Eminovici a luat în arendă această parte de moşie, intrând în conflict cu Vitalie Lemne, stareţul schitului Gorovei. Prin aceasta - notează Gh. Ungurean u-, Eminovici îşi mărea suprafaţa pentru agricultură, pe lângă faptul că partea lui Alex. Isăcescu, dăruită de acesta schitului, avea câmp mai mult. Câştigul ce trebuia să-1 plătească Gh. Eminovici pentru partea din Ipoteşti a schitului Gorovei era de 2200 lei pe an. Cel de-al treilea stăpânitor al unei pătrimi a acestei moşii era pitarul Nicolae Albotă, "părintele şi epitropul răposatei clironomilor Zmarandei Romanesei.

Astfel individualizate, terenurile din moşia Ipoteştilor au avut, în genere, o evoluţie funciară proprie, istoria fiecăruia putând fi refăcută aparte.

Cele două pătrimi din Ipoteşti ce au aparţinut o vreme Eufrosinei Petrino au fost vândute, în vara anului 1847, contra sumei de 4000 galbeni, căminarului Gh. Eminovici. Gh. Ungureanu aminteşte: Doxachi Hurmuzachi scria fiului Constantin să ajute pe Petrache (Petrino) să-şi ia mai repede banii de la Eminovici, pentru moşia Ipoteşti .Nu mai încape nici o îndoială că tranzacţia cumpărării Ipoteştilor de către Eminovici era înfăptuită la 30 iulie 1847". Ca să devină însă stăpân pe partea sa din Ipoteşti şi să achite obligaţiile băneşti pe care le avea faţă de cea care-i vânduse moşia, căminarul a trecut prin multele peripeţii prezentate în paginile anterioare, sfârşind prin a fi nevoit, după ce a stăpânit Ipoteşti i peste 30 de ani, să vândă moşia din pricina datoriilor în care se înglodase şi a celor două sarcini ipotecare ce-i grevau avutul.

Una dintre ipotecile asupra ţinutului Ipoteştilor fusese stabilită, la 28 iulie 1876, cu mai puţin de o lună înaintea morţii Ralucăi Eminovici (la 13 august 1876), când căminarul împreună cu fiii săi - Nicu, Matei, Aglaia şi Harieta - au împrumutat suma de 1200 galbeni, cu o dobândă de un procent şi jumătate pe lună, de la Gh. Urzică, girând împrumutul cu moşia Eminoviceştilor.

Cea de a doua ipotecă a fost stabilită de către tribunal, căci profesorul loan Drogli, soţul Aglaiei, 1-a obligat pe socrul său, după moartea Ralucăi, să-i achite zestrea promisă la căsătorie, actionându-1 în judecată. Sentinţa Curţii prevedea ca Eminovici să plătească cei 2000 de galbeni făgăduiţi, precum şi procentele ce reprezentau dobânda acestora (în sumă de 400 galbeni) - căci Gh. Eminovici nu mai plătise de la 26 octombrie 1876 - luându-i inscripţie ipotecară asupra moşiei Ipoteşti. Un apel fàcut de Eminovici la Curtea din Iaşi a fost respins, iar sentinţa tribunalului învestită cu formula executorie: "în faţa sentinţei categorice - notează Augustin Z. N. Pop -, bătrânul Eminovici, sfatuindu-se cu feciorul de la Iaşi, cu Mihai, se gândi să facă apel. Astfel poetul printr-o cerere pe care o scrie pentru tatăl său şi pe care-l semnează în fals, se adresa instanţei superioare de la Iaşi, pentru a paraliza ori numai pentru a temporiza câştigul de cauză al cumnatului hotărât să intre în stăpânirea bunurilor dotale. Eminescu se gândea să întârzie rămânerea definitivă a sentinţei şi, pe cale de consecinţă, să întârzie executarea acesteia, pentru ca. între timp, să-l domolească pe Drogli prin tratative de familie ca să-şi retragă acţiuneaîntr-o scrisoare, poetul îşi caracterizează însă tatăl, judecându-i faptele cu aspră luciditate; "Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea - e cu toate astea înzestrat c-o deşărtăciune atât de mare, încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându- se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promite în scris ceea ce nici are, nici poate realiza; dar obligaţiunea faţă de cumnatul meu este pozitivă şi bătrânul meu e ca şi ruinat. Am fraţi mai mari şi mai mici decât mine, fără poziţiune-n lume - şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului care voia a face din fiecare din ei om mare şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin streinătate, fără subsistenţă, în voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân. "

Neputând achita suma de 2.000 de galbeni, ce reprezenta zestrea Aglaiei, şi mai având, desigur, şi alte datorii, pe care le contractase cu îngrijirea bolnavilor şi cu decesele din familie, Gheorghe Eminovici a vândut moşia Ipoteşti negustorului botoşănean Cristea Marinovici. Actul de vânzare-cumpărare a fost întocmit pe 10 februarie 1878, "cu dorinţa şi consimţământul" vânzătorului şi cumpărătorului, şi nu a fost, aşa cum s-a afirmat adesea, o vânzare silită.

Haine groase

În anotimpul friguros, costumul popular bărbătesc este completat cu cojoace, sumane, sarici, măntăi etc.

Tipurile de cojoace

Aproape în fiecare aşezare erau cojocari, iar cele în care nu existau meşteri specializaţi, se aflau în imediata apropiere a oraşelor în care se aflau bresle de meşteşugari. In zonă întâlnim mai multe tipuri de cojoace între care deosebim două grupe mari: cheptarele scurte, care nu au mâneci şi cojoacele cu mâneci care pot fi lungi până la şolduri, până la genunchi sau până la glezne.

Boanda (cheptarul)

La costumele moldoveneşti boanda (cheptarul) face parte integrantă din portul bărbătesc, purtată chiar şi vara, fiind cea mai preţuită în concepţia ţăranului de aici. Din această cauză boanda este ornamentată adeseori, spre deosebire de cojoace care, având funcţia practică predominantă, nu sunt ornamentate (PL.59)

Confecţionată din trei pielicele de miel, boanda nu avea niciodată mâneci. De obicei era răscroită adânc la umeri pentru a permite libertate în mişcări mânecii largi de la cămaşă, dând în felul acesta posibilitatea să se vadă şi cusătura cămăşii pe umeri. Lungimea bonzilor este variabilă în raport cu vechimea pieselor respective. Bătrânii purtau bonzi lungi, dar începând cu secolul al XX-lea se constată o tendinţă vădită de reducere a lungimii, ajungându- se în final la bonzile, de azi, scurte până la brâu (PI. 60, 62). în prezent bătrânii mai poartă bonzi lungi, doar în sudul zonei (Flămânzi, N. Bălcescu, Copălău, Poiana etc j.

În privinţa ornamenticii, aceasta prezintă particularităţi, de la o subzonă la alta. în sudul zonei (Flămânzi, Frumuşica, Vlădeni, Rădeni etc.) întâlnim bonzile în care ornamentul de bază este cel geometric, iar ornamentul floral stilizat apare într-o măsură mai redusă. în vestul zonei (Tudora, Poiana, Vorona, Corni etc.) ornamentul floral predomină, fàrà a fi îmbinat cu cel geometric (rozete, frunze) (PI. 61, 63). Aceste motive erau cusute cu lână fină strămătură, cumpărată, sau cu fir de lână ţigaie tors şi vopsit, în care se foloseau de obicei nuanţe de roşu, verde, negru şi galben. Ornamentica bonzilor vechi era completată de motive realizate cu găitan verde şi roşu.

În general, în întreaga ţară, bonzile de sărbătoare aveau Ia deschizătura mânecilor, la faţă şi la poale, prin negru sau mai recent brumăriu.Bonzile de purtat erau simple, neornamentate, având doar aplicată deasupra cusăturilor o bentiţă îngustă de 2 - 3 cm de piele vopsită (tăsmăluţă) care înfrumuseţa, oarecum, aceste piese de port. (PI. 64).

Truparul

Este croit drept, cu mâneci, despicat în faţă, încheiat cu nasturi, lung până la şolduri. Se confecţiona din trei piei de oaie: una pentru paste, ana pentru faţă şi a treia pentru mâneci.

După ce se croiau, pieile erau unite prin cusătură cu aţă de cânepă răsucită. Peste aceste cusături se aplică tasmaua, din meşină albă, cusută pe margini cu aţă neagră, în cruciuliţe, acesta fiind singurul decor al cojocului.

Cojocul genuncher (minteanul) lung aşa cum îl arată numele - până peste genunchi - era confecţionat din patru piei de oaie.

Era lucrat în tehnica cojocului scurt,despicat în faţă, însă se deosebea de celălalt prin clinii evazaţi, introduşi de la talie în jos, pe ambele părţi şi prin primul negru cu care era brodat. Avea acelaşi decor de tasma aplicat prin cusătură în cruci.

Cojocul genuncher cu timpul începe să aibă guler răsfrânt confecţionat din pielicică de miel. Cojocul lung cu poală era folosit de cele mai multe ori la drumuri lungi, la cărăuşie.

Lung până aproape de călcâi, cojocul era confecţionat din cinci piei de oaie,croit din două părţi: partea superioară - stanul - drept şi partea de jos croită în clini denumită poală. De jur împrejur, la mâneci şi la gât avea prim negru.

Sumanul

Sumanul este haina groasă purtată frecvent în tot cuprinsul zonei cercetate dat fiind faptul că este, am putea spune, marca costumului popular moldovenesc. (PI. 65, 66). Alături de cojoc, este piesa de port care s-a păstrat în costumul popular până în zilele noastre.

PI. 65

Este confecţionat din ţesătura care poartă acelaşi nume (cu urzeala din păr şi băteală din lână) ţesute în patru iţe. In acest scop se folosea de obicei lâna nevopsită. Pentru sumanele de sărbătoare se alegea niţa (lâna de pe miei de o vară), de culoare frumoasă, neagră.

După ţesut, sumanul era dat la piuă. în localităţile izolate, departe de piua de la Dolhasca - Fălticeni, unde se duceau de obicei sumanele la piuat, era cunoscut un procedeu arhaic de bătut sumanele. Pe o leasă pusă pe şase ţăruşi, era întins sumanul. Deasupra se turna apă caldă, iar mai mulţi flăcăi băteau sumanul cu palmele până când nu se mai distingea urzeala de băteală. Se organizau clăci cu muzică, în care flăcăii satului se rânduiau la bătutul sumanului (Fundul Herţii). într- un suman intrau de la 8 până la 9 coţi de material⁵⁵

Croiul sumanului. Părţile componente ale unui suman sunt: stanul, poalele, mânecile, clinii mari şi mici, pavele şi gulerul. Se măsoară lungimea sumanului, se îndoaie materialul şi se croiesc stanii, dinainţii şi spatele. în spate era lăsată lăţimea întreagă a materialului, iar pentru dinainţi foaia era tăiată în jumătate pe mijloc. O parte pentru un dinainte, a doua parte pentru cel de-al doilea. La dinainţi se mai adaugă câte un clin pe toată lungimea., sus mai îngust şi jos mai lat. Mâneca este dreaptă şi are subsuoară, pavă. Gulerul sumanelor vechi era drept. Sumanele se confecţionau uneori de la început ca sumane de lucru şi sumane de sărbătoare, când se uza devenea suman de purtat.

Sumanele vechi erau drpte, Iară clini pe margini. La sumanele mai noi se adaugă câte doi clini pe margine. De obicei, clinul din spate era format la rândul lui din doi clini mai mici, pui. Cu timpul (începutul secolului al XX-lea) se observă tendinţa de a introduce un pui şi la clinul din faţă. (fig. 49-51). Ornamentica sumanelor din zona Botoşanilor este variată. Motivele cusute cu sarad sunt de o diversitate remarcabilă (PI. 67, 68). Saradul sau găitanul se lucra din lână sau păr. Părul şi lâna erau vopsite negru, după tors. Se răsucea, în două. Se împleteau aceste fire în trei, ca la codiţe. La un suman intrau până la 300 m de sarad⁵⁶.

În ornamentica sumanelor mai noi (50-60 de ani) apar bunghişorii, (PI. 69) realizaţi de obicei din lâneaţă neagră cumpărată, pentru că „e mai frumoasă decât lâna obişnuită"⁵⁷. Aceşti bunghişori sunt dispuşi pe cusături, mărginiţi fiind, de şireturi de schinişori, realizate cu sarad. Mai rar pe sumane apr şi motive florale stilizate. Toate acestea au apărut ca urmare a influenţei hainei militare asupra portului bărbătesc. Ornamentaţia prea bogată a sumanelor noi supără adeseori prin exces. Sumanele vechi se încheiau cu nasturi (bunghi) din sarad împletit. Sumanele mai noi încep să aibă nasturi cumpăraţi care strică aspectul de ansamblu al hainei.

Mantaua

Mantaua este confecţionată din acelaşi material ca şi sumanele. Este folosită de către căruţaşi la drumuri lungi, ca o haină de protecţie. Se îmbracă deasupra cojocului. Croiul mantalei este simplu-drept. Lungă până aproape de călcâi, mantaua este o haină mai puţin practică pentru îmbrăcat în fiecare zi. Spre deosebire de suman, mantaua nu este ornamentată cu sarad. Câteodată mantaua are pe spate glugă. Fiind folosită ocazional, necesitând mult material pentru confecţionare, mantaua a fost părăsită de aproximativ 50 - 60 de ani în urmă, fiind înlocuită cu hainei mai practice şi mai puţin costisitoare.

Jaletca sau vesta Din portul bătrânilor, de acum 70 - 80 de ani în urmă, nu lipsea vesta sau jaletca lucrată din suman sau postav. Croită drept, fâră mâneci, lungă până mai jos de mijloc, de cele mai multe ori tară guler, jaletca era purtată pe cămaşă, încheiată cu nasturi.

Gluga

Gluga - confecţionată din şiac alb - are „creastă şi baiere". Este ornamentată cu motive lucrate cu aţă de păr de cal, pe creastă şi pe restul glugii. Pe glugă se întâlnesc motivele: soarele, crucea etc. Pe timp frumos, gluga se lasă pe spate şi în ea se păstrau alimente.

Aud(ienţa) din 12 Aprilie 1944

Mercuri 12 Aprilie 1944

Joia trecută 6 Apr(il), chemat la Bucureşti, prin Maniu, am văzut pe M(ihai) Antonescu(la ora 12) şi pe Mareş(al) Ant(onescu) la 7 ½ p. m.

Impresie generală: dacă au fëcut teatru cu mine, de astădată în bună parte au reuşit:"Merg din plin cu germanii. Totuşi când împrejurările le-ar permite, fac volt(e)face. Acum se tem de germani. Până când s'ar putea, tratează şi cu ceilalţi - dar cu condiţii pe care ei înşişi văd că a(nglo)- am(ericanii) nu pot (cel puţin în prezent) decât să le respingă".

Cum au decurs convorbirile?

Cu M(ihai) A(ntonescu).

S'a eschivat a vorbi deschis. Căuta mai mult să vadă ce mai cred eu. -"Să spui asta şi Mareşalului. Să mergem împreună". Mi-a cetit o telegr(amă) din Ancara, pe care apoi a ars-o. I-am cerut telegramele primite de M(areşal)?.

1). Cea trimisă lui în copie după telegr(ama) trimisă Guv(ernului) de Wilson - în care îndeamnă la înţeleg(ere) cu Ruşii pe baza decl(araţiei) Molotov.

2) Cea trimisă de Ştirbei lui M.(?) ca să-şi ia răspunderea el, dacă nu şi-o ia Guvernul, altfel el îşi consideră misiunea încetată (Pe asta n'am cetit-o întocmai, lăsând a se înţelege că e vorba tot de guvem).(Tot aşa le-am cetit şi Mareşalul după prânz). Mi-a spus că ei vor cere angloameric(anilor) garanţii asupra acestor puncte (pe cât mi le amintesc):

1) Chestia Bas(arabiei) şi Buc(ovinei) amânate până la Pace.

2) Garant(area) imediată a restului frontierelor conf(orm) Trat(atului) Trianon(incl. Cadrilaterul).

3) Gurile Dunării internaţionalizate - cu Comisie Europeană.

4) Să nu ni se ceară baze navale şi puncte strategice.

5) Indep(endenţa) Regatului, resp(ectarea) struct(urilor) sociale.

Am observat:

1) Se cereau unele lucruri importante: conflict cu Ruşii acum nu pot face.

2) Unele, inutil: p(unctul) 5.

3) Unele primejdioase: p(unctul) 4 - înseamnă că principial e de discutat... etc.

Şi vor vedea că e o sustragere. Iar bombardamentele vor continua.(În ziua de Marţi 4 Apr(ilie): bombard(ament) teribil Buc(ureşti), Mercuri 5 Apr(ilie): Ploeşti. Mercuri seara era să fim ucişi şi noi la (...) de bomba (...) din aeroplanul căzut.

Am recunoscut că ce cer a(nglo)- am(ericanii) nu se poate: să întoarcem armele împotriva germanilor. Afară de cazul că germanii ar trage în noi. Dar trebue spus lucrul limpede. Şi până atunci nu trebuesc risipite trupele. El mi-a spus: trebue să rec(unoaştem) că are dreptate şi mareşalul cu dispozitivul trupelor(...) schimb de impresii despre bombardament. (...) împotriva engl(ezilor) şi am(ericanilor) care bombardează; "Ruşii nu bombardează oraşe şi civili".

La Mareşal.

Vorbim despre teribilele bombardamente din Bucureşti şi Ploeşti. Ei la preşidenţie au stat în adăp(ostul) Preşid(enţiei). După bomb(ardament) fusese de văzuse ravagiile şi în Buc(ureşti) şi la Ploeşti. Mi-a spus ce-a văzut. La Bucureşti a urmărit anumite obiective. La Ploeşti, germ(anii) au acoperit oraşul cu ceaţă artif(icială) şi au tras în ceaţă distrugând centrul. Apoi, spit(alul) maternit(atea) Patronajului( 100 mil.).Puşc(ăria) parcă(?) a doua oară.

"Din nenorocire au căzut multe bombe pe adăposturi în Buc(ureşti): la Malmezon 100 ucişi: într-un adăpost la G(ara) de Nord etc,etc."

Intrăm în subiect. Imposibil de redat mersul convorbirii. Un dialog tară şir, eu încercând să aflu ce gând are şi să spun punctul meu de vedere, el întrerupându-mă mereu şi contrazicându-ne.

Încerc să redau aci punctul său de vedere - eu rămânând pe cele convenite (credeam:stabilite) rândul trecut. Când am intrat, tocmai ieşea ambasadorul turc, cu care discutase, probabil, cele de după bombardament şi cele comunicate de turci după (...) făcut rândul trecut.

- Ştii ce-mi spuse amb(asadorul) turc? „Ils sont des idiots" - despre englezi. „Cum pot ei să-mi ceară să mă dau pe mâna ruşilor fără să-mi dea şi o garanţie scrisă? Să-mi garanteze scris cutare şi cutare (vezi punctele arătate la conv(orbirile) cu M(ihai) A(ntonescu) şi apoi mă duc şi la H(itler), îi arăt ce-mi gar(antează) engl(ezii) şi am(ericanii) şi mă desfac cu cinste de germani. Eu nu mă pot asvârli în necunoscut. Eu nu pot intra în istorie ca unul care n'am apărat Basarabia şi Moldova. N'am apărat Bas(arabia), să apăr (...) pentru Moldova".

Apoi: el nu poate expune la o lovitură germană aci care poate dura cine ştie cât. Germanii sunt capabili de mari lovituri încă. Marea greşeală a lui Hitler este că, călcând o regulă elementară de strategie, a repetat greşala franceză în faţa italienilor, mobilizând inutile rezerve în faţa englezilor, care totuşi nu vor debarca, că nu vor invazie: engl(ezii) şi americanii au infanterie slabă, din mercenari - aviaţie au bună - ca în Italia unde stau de atâtea luni la Casino.

Germanii au dus pe front numai 52%; n'au avut soldaţi pe front, front subţire - de aceea au fost daţi peste cap. Dar dacă ar duce pe front, de p(ildă) în regiunea Lunberg (unde e ieşindul rus) 30 de divizii, şi dacă întrebuinţează arma nouă pe care au experimentat-o în Crimeea, ei pot recuceri Ucraina. El a văzut ce s'a petrecut în Crimeea. Manstein primise ordin să atace istmul Cherci apărat de 20 de div(izii) ruse, având (M) numai 4 div(izii) germane. L-am întrebat: Cum ai să ataci d(umneata) cu numai 4 div(izii) pe cele 20? Manstein însuş dă din umăr: aşa am primit ordinul. Şi totuşi, a cucerit (poziţia cu cele 4 div(izii) utilizând acea armă (cu aer lichid!) care stinge orce viaţă pe o rază de 200-300 m. Germanii au retras-o din luptă după cucerirea Crimeei, anume ca să nu cadă în mâna inamicului. Acum au fabricat-o în serie şi vor utiliza-o.

Apoi nu e exclus să întrebuinţeze gazele. Hitler 1-a lăsat să înţeleagă lucruri groaznice. H(itler) a zis:" sunt sigur că vor întrebuinţa gazele". Antonescu a răspuns:" Cred că cunosc mai bine pe englezi: nu cred că vor îmtreb(uinţa)" H(itler) a răspuns:" Dacă vor întrebuinţa, eu am măsci pentru toate gazele lor. Dar eu voiu răspunde cu un gaz pentru care nu există mască, că distruge tot corpul".

Aşa fiind, conchidea Mar(eşalul) Ant(onescu), nu se poate şti soarta războiului. Ce m'aş face eu cu R(usia) ocupată de germani atâta vreme, până când s'ar decide bătălia de celelalte? Numai 1 la mie de ar fi şansa de partea germ(ană), eu trebue să ţin socoteala. Deci, merg alături de germani în mod leal. Dacăp a(nglo)- a(mericanii) îmi garantează scris, e o situaţie nouă. Ăsta e punctul meu de vedere. Dacă credeţi altfel, încă odată vă spun: luaţi-vă răspunderea.

Acestea sunt ideile prinse din fragmente şi înşiruite mai sus le dau eu pentru a le scoate sensul logic.

Am obiectat (tot pe fragmente).

-Maniu v'a spus că-şi ia răspunderea dacă îi daţi concursul necondiţionat pe punctul lui de vedere aşa cum de altfel Dv aveţi concursul nostru dacă Dv vă decideţi în sensul celor ce am avut sentimentul în audienţa trecută(n'am spus cuvintele din urmă, că m'a întrerupt, dar a înţeles sensul).

- A, nu, eu trebue să consult organe de stat: mitropoliţi, armata, magistraţi etc.

- Ca să ne ia pe tot de-a gata germanii. De ce să pierdem vremea din nou, Domnule Mareşal, cu astfel de discuţii. Vă comportaţi ca politician, în vremuri obicinuite - când purtaţi pe umăr răspunderi grave în împrejurări excepţionale.

Am avut sentimentul, rândul trecut, că s'au lămurit unele chestiuni esenţiale:

- Dacă germanii nu apără România cu toate forţele (şi Dv mi-aţi spus că credeţi

că nu o apără) - cum nu au apărat Basarabia, pe care ne-au garantat-o cu trata - ei sunt ceai care ne lezează şi dacă încape cuvântul trădare, asta e de partea lor;

Că odată ce v'aţi convins că Germania pierde războiul, că soarta noastră depinde de ceilalţi, datoria noastră e să schimbăm orientarea politică greşită delà început, căutând pe cât cu putinţă să ne apropiem de cei care ne cheamă încă şi în tot cazul să nu ne legăm soarta de cei care se prăbuşesc şi care ne-au constrâns la aceasta.

- Că deci este inutil să mai vărsăm sânge pentru o cauză pierdută şi să contribuim noi înşine a ne preface ţara în teatru de război şi oraşele în mormane de ruine(El, întrerupând: aşa e şi Berlinul, Iaşi, Budapesta - care nu s'au speriat; le vom repara din nou mai frumoase).

- Nici eu nu aş întoarce armele împotriva aliatului - afară dacă el nu le-ar întoarce mai întâi împotriva mea; ci, după măsurile militare de precauţie, m'aş explica leal cu H(itler), că R(omânia) nu poate duce singură un război(care nu e al ei), pentru o cauză care nu e a ei.

El mi-a spus că în prezent germanii trimit câteva divizii (4-5?) prin Ghimeş şi câteva scoboară pe la Dorna Vatra - recunoscând însă că nu sunt suficiente, ci că trimite trupe româneşti."Eu nu le pot împrăştia prin Ardeal cum cere Dl Maniu - ci le duc spre front; şi dacă aş fi bine înarmat, aş da pe ruşi peste cap".

- Dv nu trebue să fiţi în prezent mai mult general decât om politic. Să priviţi în faţă marile răspunderi ce vă apasă.

Eu nu sunt în măsură să cunosc nici intenţiile germanilor cu frontul din R(usia), nici posibilităţile lor. Dar când văd cum Ruşii dau peste cap frontul din sud şi din dreptul Basarab(iei) şi Moldovei şi când aud de la cei ce i-au văzut, cum se întorc trupele germane, nu numai demoralizate ci şi(cum aţi recunoscut şi Dv) chiar anarhizate (devastând, furând, siluind şi îngrozind) eu nu pot să nu privesc cu groază la contactul armatei române cu astfel de elemente; şi nu mai pot avea nici o iluzie asupra rezultatului unei astfel de colaborări.

(El: în adevăr că aşa se întorc trupele germane de pe front- dar sunt numai etapele - cei de pe front se menţin...).

- Punctul nostru de vedere rămâne deci aşa cum vi l-am formulat în audienţa trecută rămânând doar că măsurile pregătitoare să vi le luaţi Dv aşa cum vă indică datele ce posedaţi cu privire la dispozitivul forţelor germane.

Audienţa s'a terminat fără concluzii şi fără să am credinţa că i-am înţeles sau ghicit inten-iile.

P.S. I-am cetit şi lui telegr(ama) lui M.(?) din care rezultă că a(nglo)- am(ericanii) aşteaptă atitudini clare iar nu echivocuri şi(...): şi că Şt(irbei). „îşi declină mandatul"

Nu-mi amintesc dacă de rândul acesta sau în aud(ienţa) precedentă, spunându-i: să nu vă pierdeţi în detalii - să priviţi în ansamblul lucrurilor - mi-a răspuns:"Dacă pierdeam ansamblul lucrurilor, nu ajungeam pe scaunul ăsta", arătându-mi scaunul pe care şedea.

O altă întâmplare. într-o zi vreo zece deţinuţi am fost scoşi în curtea închisorii. Era un mare noroc. Ştiam că lângă bucătărie, sub streaşină, erau hârdaiele cu resturile alimentare pentru hrana porcilor. Era vară, căldură mare şi zoile bolboroseau. întotdeauna când ieşeam la lucru ascundeam sub cămaşă gamela apoi ne faceam de lucru pe lângă hârdaie. Când eram convinşi că nu vede nimeni luam din mâncarea porcilor câte o gamelă pe care o înghiţeam pe nerăsuflate. Dacă puteam, mai luam una. Mâneam pe săturate. Aici m-am convins de adevărul proverbului: foamea este cel mai bun bucătar. Odată ne- a surprins gardianul. Drept pedeapsă am fost duşi la „neagra" şi bătuţi cu cablul de sârmă. Vai de zilele noastre!

Un nou lot de deţinuţi a fost adus într-o seară de la Securitate. Dintre ei, cinci au fost înghesuiţi în celula noastră. în momentul apariţiei lor i fost adu* arpacaşul. Noii veniţi erau lihniţi de foame. Când au văzut mâncarea ne-au implorat să le dăm o gamelă în care să primească şi ei puţin arpacaş. Nu le-a dat nimeni. Acolo era greu să fii generos, să te laşi pe tine flămând şi să dai gamela unui nou venit.

Lângă tinetă, grecul de care am mai vorbit, a găsit o gamelă spartă care servea pentru curăţarea tinetei. A luat-o în grabă, fară să se uite că-i murdară şi puturoasă, a cerut şi el un polonic de mâncare şi fericit a început să mănânce.

Tot la Jilava am văzut un deţinut mâncat de viu de viermi. Este vorba de maiorul Ionescu Al., fostul director al penitenciarului Ploieşti. Un om mic de statură, negricios, păros ca o gorilă şi fricos ca un iepure. Pentru că în timpul bombardamentelor din vara anului 1944 nu evacuase deţinuţii, fiind ucise atunci mai multe femei condamnate de drept comun, a fost condamnat şi se afla acum la Jilava. Bătrân, bolnav, hipertensiv, cu gastrită şi reumatism, supus regimului dur de puşcărie, paralizase, rămânând fără mâna şi piciorul drept. Cu stomacul distrus de atâta fasole nefiartă, toată ziua şi toată noaptea stătea pe tinetă. Câteodată se repezea, se împiedica şi cădea târându-se pe jos ca o salamandră, până la tinetă. Era schimonosit de boală şi cu privirea plângăreaţă.

Şeful camerei i-a interzis să folosească tineta în timpul mesei.

- Ţine-te şi tu, măcar când mâncăm! Ai puţin respect faţă de noi. Fii cu puţin bun simţ. Fii om, nu măgar!

- Nu pot, nu pot, vă rog să mă credeţi şi să mă iertaţi! Se tânguia şi suspina Ionescu, plângând cu lacrimi cât mărgelele şi cu buzele umflate şi tremurânde. Când suspina adânc, deschidea o gură băloasă, fară dinţi cu gingii sângerânde.

- Ai să poţi, ticălosule! O râcere de mormânt a cuprins întreaga celulâ, unde eram înghesuiţi circa o sută de.oameni.. Atunci şeful camerei a spus:

- Fraţilor, acest prăpădit, această stârpitură care ne imploră şi ne cere să-i facem favoruri, a fost directorul penitenciarului Ploieşti. În timpul regelui Carol al II-lea, mă găseam ca deţinut politic în închisoarea unde el era director.

Ei bine, acest nelegiuit ne lega în lanţuri şi ne trimitea la carceră, ne bătea cu funia udă şi ne lăsa iarna fară foc. Mulţi au murit din cauza acestei canalii. Gândiţi-vă cum s-a purtat acest urangutan cu noi! Gândiţi-vă că am fost maltrataţi şi schingiuiţi de această fiară care acum vă cere îndurare! Nu există faptă fară răsplată. Nici o milă pentru acest suflet josnic şi rău. Nici un pic de îndurare pentru un criminal. La moarte! La moarte!

Din ziua aceea Ionescu şi-a fëcut nevoile în pantaloni şi în două-trei săptămâni a făcut viermi. Începuse să miroasă a hoit. N-a mai mâncat şi în scurt timp, oftând, gemând şi scărpinându-se a devenit un muribund. în situaţia aceasta a fost luat din celula noastră.

Viaţa la Jilava era deprimantă. Gânduri negre mă bântuiau. Numai pentru faptul că nu-mi ţineam gura trebuia să îndur atâta mizerie şi mă întrebam cât voi mai putea rezista? Apoi mă încurajam singur, spunându-mi că sunt sănătos, tânăr şi încă în putere. Putea fi şi mai rău. Mi-am amintit de bietul Ionescu, de Inchiziţie şi de Justinian al II-lea.

Pe timpul lui Justinian al II-lea oamenii care nu acceptau toate neroziile împăratului erau cusuţi de vii în saci şi apoi aruncaţi în Bosfor, sau li se băteau trestii sub unghii pentru ca în cele din urmă, după chinuri de necrezut, să fie striviţi între două pietre de moară. Şi toate acestea numai pentru că nu ştiuseră să tacă.

Unii dintre noi. Chiar şi în mizeria în care ne găseam, visau la castele în Spania. Erau oameni care nu reuşeau să înţeleagă realitatea. Nu pricepeau că sunt o simplă verigă, neînsemnată, în lanţul cel mare al naţiunii, nu vedeau că lumea a fost şi este într-o perpetuă nelinişte creatoare, nu simţeau că le slăbesc puterile, că sunt umbre în colosul comunist. Alţii vedeau viaţa plină de echivoc, ceea ce îi determina să fie impasibili şi egoişti. Doreau să fie liberi, să se bucure de familie, de societate, de soare, de aer, de şcoală, de muzică, să muncească, să construiască, să se realizeze. Mulţi deveneau josnici, meschini şi în cele din urmă „turnători".

„Societatea" în care trăiam, incluzând pe cei ce ne pedepsiseră să putrezim de vii şi pe cei care ne păzeau, precum şi pe toţi cei care zăceau îngropaţi la 14 metri în pământ, visători sau răzbunători, realişti sau subiectivi, cinstiţi sau necinstiţi, ne schimba, fëcând din noi nişte mizantropi.

De multe ori mă lungeam pe pat şi visam cu ochii deschişi, evitând să particip la discuţii despre tot felul de nimicuri sau despre arta culinară sau despre ce vom face în libertate. Toate acestea mă plictiseau şi mă lăsau indiferent.

Astfel, s-a mai scurs o lună de zile, visând că era primăvară şi cald, că mirosea a liliac, că aud zumzetul albinelor şi clopotele vecerniei şi că trăiesc lângă draga mea. .

Acum eu şi logodnica mea ne aflam în închisoare şi nu ştiam din ce cauză. Stăteam şi aşteptam procesul cu o undă de speranţă, cu o umbră de nădejde spre libertate. Dar era numai o nădejde slabă, fiindcă se ştia că cei ce intrau în proces erau întotdeauna condamnaţi. Speram că voi fi condamnat la o pedeapsă egală cu aceea pe care o executasem deja însă şi posibilitatea aceasta era greu de acceptat deoarece pe atunci, în puşcărie se statornicise credinţa că toţi vom fi eliberaţi odată, adică şi cei condamnaţi şi cei necondamnaţi şi cei cu pedepse mici şi cei cu pedepse mari.

Şi iată că într-o zi am fost chemat la poartă unde mi-am revăzut toţi colegii şi unde am luat cunoştinţă de actul de acuzare. Eram încadrat. Ca şi ceilalţi, în articolul 209, aliniatul b, deci la crimă de înaltă trădare care se pedepsea cu 25 de ani de muncă silnică sau cu pedeapsa capitală. Pedeapsa capitală fiind suspendată, îmi rămâneau deci cei 25 de ani, pe care eram convins că n-am să-i pot duce.

M-am întors în celulă ca nebun. Nu reuşeam să mă ţin pe picioare, nu reuşeam să vorbesc, nu-mi venea să cred. M-am lungit pe prici, am închis ochii şi am încercat să mă regăsesc. Nu-mi venea să cred că acesta era actul de acuzare. Câţiva deţinuţi lipsiţi de tact, îmi dădeau târcoale şi mă deranjau cu tot felul de întrebări absurde.

Era în ziua de 4 aprilie 1949 şi procesul urma să aibă loc pe data de 9, deci după 5 zile. A doua zi am vorbit cu procurorul Bârcă şi cu avocatul Popovici, fost ministru de justiţie. Lor le-am explicat ce am declarat la anchetă, ce ştiam că declaraseră colegii mei precum şi modul cu se desfăşuraseră cercetările. Totodată le- am spus că am fost încadrat la articolul 209, alineatul b, la crimă de înaltă trădare. Având convingerea că procesul era numai o formalitate şi că toţi vom executa aceeaşi pedeapsă, colegii mei păreau nepăsători şi calmi, dar eu mă consumam teribil. Bârcă m-a ascultat cu multă atenţie, apoi mi-a explicat cum decurge un proces, mi-a spus când voi avea dreptul să iau cuvântul, cum să mă apăr şi în final să cer achitarea. M-a dădăcit mult şi m-a rugat să vorbesc calm, moldoveneşte, fără lamentări, dezvinovăţiri şi angajamente neverosimile şi să mă comport demn. Bârcă mă iubea mult. Mi-a mulţumit pentru serile de poveşti şi poezie şi şi-a exprimat regretul sincer că în curând ne vom despărţi.

Popovici era tăcut şi foarte plictisit dar când am plecat la proces mi-a spus să are încredere în mine. Toţi eram supăraţi pentru că după judecată urma să fim transferaţi la alte penitenciare, unde să ne ispăşim pedepsele: elevii erau trimiţi la Tîrgşor-Prahova, studenţii la Piteşti, intelectualii la Aiud şi muncitorii şi ţăranii la Gherla.

Gândul că eram acuzat de înaltă trădare mă înspăimânta şi mă credeam pierdut. Uneori aveam convingerea că voi muri în închisoare, departe de cei dragi şi mă vedeam îngropat, sub prunii din grădina Jilavei. Alteori reuşeam să mă încurajez şi să cred că oricare va fi pedeapsa, dacă am zile, o voi executa şi voi scăpa sănătos şi nevătămat din această groapă întunecoasă şi murdară care se numeşte puşcărie. Surprinzător era faptul că totuşi, cu cât trecea timpul şi se apropia ziua de 9 aprilie, cu atât deveneam mai indiferent faţă de soarta care mă aştepta. In minte îmi pregăteam cu scrupulozitate apărarea. Eram decis să vorbesc clar şi răspicat şi să-i întreb pentru care motiv sunt acuzat de înaltă trădare? Nu voiam să- mi mulţumească nimeni pentru faptul că la 6 zile după trecerea bacalaureatului, când eram tânăr şi viaţa era mai frumoasă ca oricând m-am îmbrăcat militar şi am plecat pe front. Nu doream să mi se mulţumească că am plecat hotărât să-mi apăr patria, hotărât să-mi dau viaţa ... aşa cum făcuseră şi tata cu cei patru fraţi ai săi care au luptat la Mărăşeşti: Gheorghe nu s-a mai întors, Constantin a fost rănit, Vasile şi cu loan au căzut prizonieri, numai tata a scăpat nevătămat. Iar acum, incredibil, eram acuzat de trădare. Eram hotărât să le spun multe deşi ştiam că va fi în zadar.

Pe 9 aprilie, pe la ora 7 dimineaţa, am fost ridicaţi din celulă. N-am avut timp să ne luăm rămas bun de la prietenii ce zăceau pe priciurile Jilavei. Am fost îmbrânciţi înainte şi conduşi spre poartă de o trupă de gardieni. S-a tăcut apelul, apoi cu o dubă, păzită sever, ne-am îndreptat către tribunal. In dubă ne-am întâlnit toţi colegii, adică lotul de la Facultatea de Ştiinţă şi am vorbit despre rude, despre colegi, de închisoare. Destul de repede, am ajuns la „casa unde se împarte dreptatea", dacă mai există aşa ceva pe lumea asta.

Maşina s-a oprit, gardienii au tăcut cordon şi ne-au ordonat să coborâm lără să vorbim şi lără să schiţăm vreun gest. Am ajuns la Tribunalul Militar de pe strada Negru Vodă din Bucureşti.

Rădoi de la Matematică a coborât primul, apoi Cârciumaru şi Ispas de la Geologie. Când Cârciumaru a ajuns în uşa dubei şi a dat să coboare, s-a auzit un urlet de femeie disperată, un răcnet sumbru ca de îngropăciunea. M-am speriat. Mă gândeam că afară ne aşteaptă probabil o mulţime de oameni cărora li s-a spus că noi suntem duşmanii poporului şi ai democraţiei, că suntem criminali fioroşi care luptă să destabilizeze ţara, că readucem jalea, mizeria şi legionarismul, că noi suntem aceia care subminăm republica ... Această gloată nu venise oare să ne linşeze? Pe timpul acela se practicau, încă destul de frecvent, astfel de metode încât, oricând te puteai aştepta la surprize.

Înaintea mea a coborât o tânără elevă, prietena lui Rădoi ... Grupul format din femei, bărbaţi şi copii căuta să rupă cordonul de gardieni şi să se arunce asupra noastră ... Se auzeau văicăreli, plânsete, injurii şi blesteme.

Când a coborât eleva, o femeie a reuşit să rupă lanţul gardienilor şi să se arunce pe fată. A luat-o în braţe şi plângând, o tot săruta şi mângâia: „Draga mamei, puiul mamei ce-ai făcut? Ce-ai greşit? Ce rele ai fàcut, mamă dragă?" gardienii, brute fară suflet, se luptau să le despartă. Femeia era mama fetei. Aflase data şi locul procesului şi venise să-şi vadă copilul. Ceilalţi care strigau erau părinţii, fraţii, surorile, copiii şi soţiile celor ce urmau să fie judecaţi în acelaşi lot cu mine. Pe mine nu mă aştepta nimeni pentru că ai mei erau departe, în nordul Moldovei. Era dureros să vezi gardienii, nişte brute, cum se luptau să-i despartă pe tată de fiu, pe mamă de fiică şi pe soţ de soţie.

Cu multă greutate au reuşit să ne despartă de cei liberi şi să ne introducă în nişte celule mici, în care urma să aşteptăm judecata. Eram deprimaţi şi îndureraţi pentru soarta noastră şi a familiilor noastre. În această perioadă s-au judecat mii de procese politice şi s-au dat milioane de ani de puşcărie.

Numai judecătorul colonel Alex.Petrescu, cel care m-a condamnat şi pe mine, a dat - şi nu exagerez - peste un milion de ani grei de temniţă şi muncă silnică fară remuşcări sau mustrări de conştiinţă. Călca în picioare, cu zâmbet de canalie ignorantă, tot ce însemna demnitate umană. Se asemăna cu Stalin prin mârşăvie, perfidie, răutate şi laşitate. Condamna pe vinovat sau nevinovat numai pentru a-şi păstra scaunul şi pentru a trăi mai bine.

România, învinsă după război, era condusă de o mână de comunişti profitori, inculţi, care se supuneau orbeşte dictatorului de la Kremlin. Armata sovietică era în ţara noastră. Sovromurile ne luau şi pâinea de la gură, cizma rusească se simţea peste tot iar securiştii şi activiştii partidului comunist, aceşti paraziţi fară meserie, fôrà cultură, fără Dumnezeu, tăiau şi spânzurau. Majoritatea celor trimiţi în judecată în acele vremuri erau foşti luptători care îşi vărsaseră sângele pe fronturile de răsărit, ţărani care nu se supuseseră la plata cotelor şi la colectivizare, foşti demnitari din perioada dictaturii lui I. Antonescu, legionari, naţionalişti, ţărănişti, liberali, socialişti de dreapta, pocăiţi, baptişti, greco-catolici şi toţi favorizatorii şi tăinuitorii acestora, adică toţi cei ce se împotriviseră comunismului şi simpatizanţilor lui. Mai erau şi aceia care, printr-o politică de opoziţie, urmăriseră să ajungă la cârma ţării, organizându-se în asociaţii dizidente ca: „Regele Mihai I", „Vulturii", „România Mare" etc. In sfârşit, nu trebuie uitaţi cei care încercaseră să treacă frontiera, sau numai discutaseră cum se poate trece graniţa pentru a scăpa de ciuma roşie.

Mai târziu, la-Canalul Dunărea - Marea Neagră şi anume la colonia Poarta Albă, am fost împărţiţi în brigăzi de muncă, după infracţiuni: politici, frontierişti şi condamnaţi de dreptul comun. Politicienilor li se spunea „fazani", adică naivi, nedescurcăreţi, frontieriştilor li se spunea „cocori" pentru că încercaseră să zboare peste graniţă, iar celor de drept comun li se spunea „pinguini" pentru faptul că-şi vindeau hainele şi le jucau la barbut şi toată iarna stăteau cu păturile în cap, fiind asemănători cu aceste păsări polare descrise de E. Racoviţă. Eu fëceam parte din grupa „fazanilor" adică din tagma legionarilor, cei mai fioroşi şi mai periculoşi deci şi cei mai persecutaţi. Cred că dintre toţi deţinuţii condamnaţi şi reţinuţi la noi în ţară în perioada 1948 - 1951, circa 30% erau suspecţi de legionarism, iar dintre aceştia 60% erau simpatizanţi, tăinuitori sau favorizatori. Erai considerat tăinuitor numai pentru faptul că ai locuit într-o cameră dintr-un cămin studenţesc cu un presupus legionar şi nu l-ai demascat; tot tăinuitor erai dacă ai mers la un film cu un astfel de om sau, mă rog, favorizator dacă l-ai invitat la masă sau la o bere sau l-ai primit să doarmă o noapte în casa ta. Favorizarea şi tăinuirea se pedepseau cu închisoare de la 2 ani la 5 ani.

Exprimarea nemulţumirii de regimul comunist constituia o vină de neiertat şi se pedepsea cu închisoare de la 20 la 25 de ani.

Oameni renăscuţi din gunoiul societăţii deveniţi peste noapte ideologi marxişti au profitat de starea de spirit a populaţiei după război şi de conjunctura politică şi economică internaţională.

Arhitectura lăcaşurilor de cult contemporane, ridicate de către alte grupări etnice, prezintă - ca şi la bisericile româneşti - influenţe ale barocului târziu şi, mai ales, ale clasicismului.

Vechea sinagogă „din ţigănime" de pe strada Horia, consemnată ca existentă într-un document din 12 mai 1817⁵¹, foloseşte un decor simplu cu lizene pentru ritmarea volumului prismatic, vine proporţionat, dar foarte sobru în comparaţie cu lăcaşurile aceluiaşi cult, ridicate în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Bisericile armeneşti, în schimb, afirmă cu autoritate vechimea şi importanţa comunităţii botoşănene.

Biserica Sf. Treime, construită în 17 9 5 ⁵², are o navă dreptunghiulară, cu trei compartimente delimitate prin arce dublouri şi boltite diferit: traveele de est (naosul) şi de vest sunt dominate de turle, descărcate pe structura arcelor piezişe; la traveea de vest, atât baza tamburului ridicat pe pandativi, cât şi baza turlei sunt subliniate prin zimţi de cărămidă. Traveea centrală, corespunzând pronaosului, este acoperită cu o calotă pe pandativi.

Naosul, continuat spre răsărit cu absida semicirculară a altarului este încadrat de două încăperi de mărime inegală, aliniate spre răsărit cu absida altarului şi prevăzute, ambele, cu câte o absidiolă; veşmântăria pe latura de nord, acoperită cu calotă alungită pe pandativi, şi o capelă pridvor cu două travee boltite „a vela" pe latura de sud.

Dezvoltarea în înălţime a navei este subliniate în faţade prin pilaştri cu dublu decroş, urmărit pe profilele multiple, dar puţin reliefate ale cornişei. Cele două turle (poligoanele cu opt laturi, în exterior)se ridică pe bazele octogonale şi pe tambur cilindric.

Făţişa intenţie de a concura în înălţime bisericile domneşti (dominante absolute ale oraşului, în 1795), a determinat şi proporţiile clopotniţei independente, cu trei nivele, dintre care primele două boltite. Faţadele sunt decorate cu nişe la primul nivel, asemănătoare decorului clopotniţei de la Sf. Ilie, şi cu pilaştri ce accentuează verticalitatea volumului de zidărie, supraînălţat printr-o complicată învelitoare cu pinioane în arc de cerc, care ar putea fi rezultatul „înnoirii" din 1832, amintită de inscripţia aşezată deasupra intrării în capela de sud a bisericii⁵³. Uşa de la intrarea în tumul-clopotniţă poartă data 1816, dar desăvârşita unitate a concepţiei arhitecturale permite ipoteza ridicării clopotniţei odată cu biserica.

Spre deosebire de Sf. Treime, cea mai veche biserică armenească, cu hramul Adormirea Maicii Domnului - denumită curent Sf. Maria -, are proporţii apropiate de celelalte biserici parohiale din Botoşani. Planul se aseamănă în linii mari cu cel al bisericii Sf. Treime, diferenţiindu-se structural prin folosirea bolţilor „a vela" în toate compartimentele, cu excepţia traveii naosului, unde regăsim turla susţinută de sistemul arcelor piezişe, integrate într-o bază masivă cu contur exterior octogonal. Corpul bisericii are faţade netede, lizenele intervenind doar la veşmântăria de pe latura de nord şi la casa scării de pe latura de sud» care conduce la clopotniţa ridicată deasupra traveii apusene a navei. Pilaştri cu volute ionice stilizate decorează clopotniţa de plan pătrat şi turla cilindrică a naosului. Relativele ezitări în proporţionarea volumelor - perceptibile mai ales din exterior (de exemplu disproporţia dintre lăţimea bazei octogonale şi diametrul mult mai redus al turlei) - sunt explicate de păstrarea parţială a construcţiei de zid anterioare la refacerea din 1826, aşa cum arată pisania montată pe faţa de vest: „Biserica Sf. Mării, care fusese clădită cu vreo 300 de ani în urmă, acum cu atotputernicia lui Dumnezeu s-a înnoit, lăsându-se totuşi zidurile cele vechi şi adăugindu-se cu turn şi clopotniţă, cu cheltuiala poporenilor din Botoşani, cu sârguinţa cea mare a dumisale Ştefan Goilav, la 1826, iunie 21"⁵⁴.

Mai puţin spectaculoasă ca prezentare, biserica Sf. Maria - a cărei cercetare arheologică şi de parament va aduce fără îndoială noi date de un deosebit interes - îşi păstrează vechiul cimitir, cu pietre de mormânt din veacurile XVIII şi XIX, decorate măiestrit cu motive vegetale şi ornamentale de factură orientală, barocă şi clasicistă. Valoarea acestor sculpturi - expuse intemperiilor - ar justifica amenajarea unui lapidariu în vechea şcoală armenească de pe latura de nord a incintei; această clădire, valoroasă în sine prin ilustrarea clasicismului moldovenesc (fig. 44), este expusă degradării din lipsa de întreţinere a învelitorii.

Cele două biserici armeneşti se integrează armonios în grupul bisericilor botoşănene ridicate de orăşeni, prezentând particularităţi determinate de programul de cult. Folosirea soluţiei tradiţionale, specific moldoveneşti, a arcelor piezişe, exprimă rădăcinile adânci ale comunităţii armene în primitorul pământ românesc.

* *

Din cele prezentate, rezultă diversitatea şi interesul arhitectural al edificiilor de cult din Botoşani. Pe plan urbanistic, ele constituie elemente de primă importanţă, prin localizarea nucleelor diferenţiate social şi etnic în imaginea de ansamblu a oraşului şi prin accentele cu puternică individualitate pe care le introduc în perspectivele străzilor.

Din punct de vedere artistic, edificiile de cult amintite mai sus concentrează - prin pictură, sculptură în piatră, feronerie şi mobilier - mărturiile capacităţii maxime de creaţie a epocilor în care au fost ridicate şi înzestrate, mărturii cu atât mai preţioase cu cât istoria zbuciumată a ţării noastre face ca realizările de artă aplicată, în domeniul construcţiilor civile, să fie aproape în întregime dispărute pentru epocile anterioare mijlocului de veac XIX.

Importanţa capitală a edificiilor de cult existente, sau păstrate ca fundaţii în contextul arheologic al propriilor cimitire şi incinte, priveşte însă istoricul oraşului. Prin amplasament şi calitatea ctitoriilor, ele permit desluşirea etapelor de evoluţie ale aşezării şi identificarea grupărilor pe criterii de meşteşug, clasă socială sau etnie, contribuind la înţelegerea modului de organizare a vieţii orăşeneşti, dar şi a documentelor de gândire socială reprezentate de creaţiile arhitecturii medievale.

Valoarea istorică, artistică şi urbanistică a edificiilor de cult, reclamă o atenţie specială din partea sistematizării. Experienţele realizate până în prezent au demonstrat că monumentele istorice - de toate categoriile - pierd din capacitatea de transmitere a semnificaţiei lor istorice atunci când sunt folosite ca elemente de „agrementare" a unei compoziţii moderne, radical deosebită de vechea structură urbană. Punerea în valoare a edificiilor de cult, în calitate de monumente istorice, implică păstrarea elementelor de cadru istoric, grăitoare pentru condiţiile de apariţie şi pentru rolul ce a revenit ctitorilor în viaţa comunităţii: cadrul arhitectural constituit de-a lungul veacurilor, suprafaţa vechilor cimitire medievale, clădirile care au aparţinut funcţional de biserică (şcoala bisericii armeneşti Sf. Maria, şcoala de psaltichie a bisericii Roset) şi - nu pe ultimul loc - copacii din incinta bisericilor, arborii seculari, ce împodobesc oraşul.

Schimbările sesizate în evoluţia umidităţii relative se datorează unor condiţii specifice:

1). Scăderii temperaturii în exterior începînd cu luna septembrie a influienţat şi interiorul bisericii, dar întrucît zidurile păstrau încă căldura de peste vară iar răcirea lor se produce treptat. In trecut la Popăuţi, biserica a fost încălzită pe perioadele reci cu intermitenţe şi treceri brusce de la temperatura joasă la valori ridicate, în mod cert s-a produs un violent condens interstiţial la nivelul structurii de zidărie, situaţie carc a persistat o perioadă îndelungată pînă la iniţierea intervenţiilor de restaurare actuale.

2). Ventilarea minimă a masei de aer din interiorul bisericilor s-a impus ca o măsură obligatorie pentru crearea posibilităţii minime de schimb între ambientul interior şi exterior. Pe parcursul intervenţiilor de restaurare sistemul de ventilare a aerului au funcţionat controlat.

3). Evaporarea umidităţii de capilaritate care din zidărie a fost mai lentă la momentul răcirii vremii în exterior, astfel stagnarea mai îndelungată a apei în structură a condus la un proces de migrare a acesteia către interiorul bisericii unde temperatura era mai ridicată. în anul 2001 s-a realizat o intervenţie de hidroizolare a părţii nordice (absida şi pereţii) a naosului bisericii în vederea stopării umidităţii ascensionale, executată la nivelul cotei zero, acţiune a căror rezultate au fost urmărite pe parcursul restaurării. In raport cu partea sudică a naosului, zona hidroizolată. nu a mai prezentat semnele evoluţiei umidităţii de capilaritate. Cele mai agresive forme de degradare provocate de umiditatea de capilaritate au apărut pe zona sudică a naosului (absida şi pereţii laterali), pete întunecate de fapt alterări provocate de umiditate pe suprafaţa rosturilor de zidărie şi pe registrul Sfinţilor Militari; cea mai grav afectată porţiune se situa la baza peretelui sud-vestic al naosului adică scena Maica Domnului Orantă.

Foto nr.11. Exterior, baza absidei nordice, imagine în timpul intervenţiei de hidroizolare a zidăriei.

S-a remarcat pe parcursul fazelor de restaurare, în baza datelor afişate de temperatură şi umiditate că dispariţia condensului şi scăderea umidităţii relative a aerului. deşi rămine variabilă in funcţie de influenţele exteriorului, sunt două fenomene care sugerează începutul unui echilibru necesar picturilor murale.

Pe exteriorul bisericii, deasupra soclului la toate faţadele s-a observat apariţia unor porţiuni cu voaluri opace durizate sau ellorescenţe saline pe suprafaţa blocurilor de piatră ale zidăriei, iar după căderea de precipitaţii (ploi sau zăpezi) este evidentă urcarea umidităţii de capilaritate din sol. Părţile de îmbinare dintre abside, unde sunt localizaţi contraforţii păstrează umiditatea timp mai îndelungat. Acţiunea umidităţii în prezent se produce la nivelul soclului. Suprafaţa zidăriei originale a soclului bisericii a fost placată cu dale dure de piatră şi ciment la ultima restaurare de arhitectură (1898-1908), intervenţie care a constituit sursa fundamentală, cu un rol negativ dublu al degradărilor care s-au produs violent la interiorul edificiului:

- menţine umiditatea timp îndelungat în masa zidăriei, care ac umulează constant apa fără să aibă posibilitatea dec it parţial să o elimine şi într-un ritm foarte lent;

- favorizează urcarea umidităţii mult mai sus în zidărie decit în mod normal, de fapt forţează această ascensiune care se produce şi la alte edificii de acest gen dar nu cu asemenea amploare, mult deasupra

nivelului soclului - fenomen evident la exterior pe faţade unde sunt porţiuni mari cu lacune acoperite de cruste saline durizate.

Odată cu tendinţa de evaporare a umidităţii s-a produs migrarea sărurilor conţinute în materialele din zidărie spre exteriorul monumentului, dar fenomenul are loc pe zonele mai poroase situate deasupra soclului, zone care au permis ieşirea umidităţii către suprafaţa zidului. Acest fapt explică şi producerea lacunelor alveolare în diferite faze de evoluţie chiar pe aceeaşi suprafaţă a unui bloc de piatră⁴. Fenomenul poate să fie identificat pe unele zone în interiorul bisericii, respectiv pe latura sudică a naosului (la baza peretelui, pînă la o înălţime de 4-5m de la paviment) cînd sunt precipitaţii, întrucît umiditatea ascensională urca într-o zidărie umedă deja, ceea ce face ca efectele umidităţii să fie evidente la foarte scurt timp după infiltrare, fenomen semnalizat prin apariţia eflorescenţelor saline.

Între temperatura şi umiditatea relativă a aerului , doi factori fundamentali ai climatului, există o relaţie de intercondiţionare care influienţează stabilitatea decoraţiilor murale, a căror evoluţie poate determina un mediu favorabil pentru dezvoltarea sau dimpotrivă pentru stagnarea dezvoltării formaţiunilor biologice. In mod cert încălzirea termică discontinuă în care alternează temperaturi scăzute cu temperaturi ridicate la intervale scurte de timp, duce implicit la fluctuaţii care au efecte directe asupra zidurilor dar mai ales duce la modificările umidităţii relative a aerului. în cazul bisericii Popăuţi s-a dovedit a fi sursa producătoare de efecte foarte grave. Mişcările şi curenţii aerului care poartă particolele de praf din interiorul bisericii sunt determinate de două cauze:_instabilitatea termică şi diferenţele de echilibru termic dintre zonele din interiorul bisericii şi temperatura eA/erm7._Stabilizarea relativă a aerului constituie un mod de prevenire a depunerilor masive de praf atmosferic care se fixează pe suprafeţele murale.

FORUM CULTURAL

versiunea originală aici