FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul VIII, nr. 1, martie 2008 (28)

SUMAR

CRONICA

Gellu Dorian

Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – o tradiţie de care trebuie să se ţină cont

.........................................................................................................1

Mihai Cornaci

125 de ani de lectură publică la

Botoşani...........................................................................3

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

dr. Silvia Teodor şi Paul Şadurschi Comoara din bahnă(1).........................................................................................................6

PATRIMONIU MOBIL

dr. Petre Otu, dr. Octavian Liviu Şovan

Aprilie 1944- Un general botoşănean se

sinucide(2)……………………………………8

Valentin Coşereanu

Eminescu-Ipoteşti- Eminescu(12).......................................................................................11 dr. Angela Olariu

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular

(12)……………..……………..…14

Ion Mihalache

Însemnări

memorialistice(6)………………………………………………….………….17

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din

întuneric(11)…………………………………………….………………20

dr. Daniel Botezatu

Botoşanii în evul mediu. Aspecteale vieţii

economice(1)..................................................23

PATRIMONIU IMOBIL

Forum cultural Anul VII, nr. 4, decembrie

2007 (27)

dr. Eugenia Greceanu

Ansamblul urban medieval Botoşani (24)...

.....................................................................27

RECENZII

OCTAVIAN LIVIU ŞOVAN, Necropola de tip Sântana de Mureş – Černjacov de la Mihălăşeni (jud. Botoşani), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005,

354 pag.+387 planşe (dr. Dan Gh. Teodor).......................................................................30

Anul VIII, nr. 1, martie 2008 (28)

F o r u m c u l t u r a l

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – o tradiţie de care trebuie să se ţină cont

Pe crolurile unor televiziuni a apărut zilele trecute o informaţie demnă de luat în seamă, ţinînd cont că ea venea dinspre Ministerul Culturii şi Cultelor, pregătit, de anul acesta, cu un buget mai mare pentru aşa ceva, să răsplătească cu premii substanţiale pe cei mai buni reprezentanţi ai celor şapte arte. Cum literatura, arta cuvîntului, se află printre acestea, ca unul care de şaptesprezece ani, cu spijinul Primăriei din Botoşani, al altor instituţii şi chiar, uneori, al Ministerului Culturii şi Cultelor – mai ales în susţinerea premiului Opera Prima -, am organizat manifestările de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, consacrat poeţilor români contemporani, mi- am spus că, în sfîrşit, ideea dă roade şi se instituţionalizează. Nu ştiu cum are de gînd Ministerul Culturii şi Cultelor să definitiveze şi să organizeze o astfel de iniţiativă, un astfel de proiect, dar dacă va decide ca aceste premii să fie decernate odată, într-o singură gală, eventual la Bucureşti sau itinerant, ori într-un singur loc, importanţa acestora se va diminua, pentru că percepţia de grămadă în actul cultural duce cu gîndul la cutume mai vechi, de nepreluat. Cum însă, aşa cum îmi închipui, aceste premii vor avea şi o valoare pecuniară destul de mare (între 10.000 şi 20.000 euro, cum s-a spus!), dar şi o greutate de rang naţional, decernarea lor trebuie să se facă, pe arte, în diferite centre ale ţării.
Referindu-mă în titlul articolului meu la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, devenit deja o tradiţie de necontestat la această a şaptesprezecea ediţie,

Gellu Dorian nu ar fi de loc rău ca Ministerul Culturii şi Cultelor, dacă va duce la împlinire acest proiect cu adevărat grandios şi de mult aşteptat, să se alăture organizatorilor de la Botoşani şi să îmbrăţişeze deja un brand cu autentică rezonanţă naţională, şi decernarea seriei de şapte premii naţionale să înceapă pe

15 ianuarie al fiecărui an la Botoşani, locul naşterii poetului naţional Mihai Eminescu, cel care i-a dat cuvîntului limbii române cele mai profunde sensuri artistice, făcînd din îmbinarea acestuia o adevărată artă, esenţă în fond a identităţii noastre naţionale. Astfel se va putea începe cu deja o tradiţie într-o astfel de generoasă iniţiativă, iar memoriei poetului şi locului care l-a născut importanţă de brand naţional.
Cum decernarea unui premiu de o astfel de importanţă nu incumbă numai cheltuielile de contravaloare pecuniară a premiului în sine ci şi o întreagă altă serie de cheltuieli ce uneori ating sume greu de adunat, prin colaborarea cu unele centre importante din ţară pregătite să preia o astfel de iniţiativă, susţinerea activităţii de decernare, de organizare a galelor ar fi mai lesne de înfăptuit. Ca să nu mai vorbim de scoaterea în evidenţă a unor centre culturale din ţară care zac acum într-un con de umbră, pierzîndu-se într-o puzderie de manifestări culturale la care se dau tot soiul de premii, unele chiar „naţionale”, unor „personalităţi” sau gloriole locale, diminuîndu-se importanţa şi valoarea culturală a unor astfel de premii. Un exemplu ar fi chiar, din păcate, Premiul Naţional de Critică şi Istorie Literară „Petru

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Creţia”, acordat de două ediţii de Memorialul Ipoteşti – Centrul naţional de Studii ”Mihai Eminescu”, fără să se facă minima mediatizare a acestuia. Cîţi ştiu de existenţa acestui premiu decernat la Ipoteşti, în faţa unui public restrîns, premiu, de altfel, girat de un mare nume, Basarab Nicolescu, şi obţinut, pînă acum, de personalităţi ca Pompiliu Crăciunescu şi Corin Braga, nume importante, dar care, faţă de mulţi alţi critici şi istorici literari, nu au adus mari contribuţii la critica şi istoria literară românească, dacă e să ţinem cont de domeniile cărora îi este consacrat premiul. Aceeaşi instituţie, de anul acesta, s-a dezis şi de Premiul Naţional de Poezie

„Mihai Eminescu” pentru Opera Prima, premiu pus în braţe de organizatorii Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia acum nouă ediţii în urmă – deci o tradiţie, nu-i aşa! -, dorind, în schimb, să mai iniţieze un alt premiu, internaţional de data aceasta, acordat traducătorilor operei lui Eminescu. Dar dacă acest premiu îl va urma în formă şi fond pe cel pentru critică şi istorie literară nu va însemna mare lucru, evident. Or, aşa cum am spus mai sus, un premiu de rezonanţă naţională, cu susţinerea pe care ar putea-o oferi Ministerul Culturii şi Cultelor prin iniţierea premiilor naţionale pentru cele şapte arte şi a instituţiilor locale, ar eclipsa astfel de iniţiative surde, paralele, care nu par a fi decît lustruirea unor interese personale ale celor care le iniţiază.

De şaptesprezece ani, la Botoşani, se acordă Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Tot atîţia poeţi români contemporani l-au obţinut, dînd premiului,
prin girul unui juriu format de-a lungul anilor din personalităţi ale literelor româneşti ca Laurenţiu Ulici, Marian Papahagi, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Al. Călinescu, Florin Manolescu, Daniel Dimitriu, Petru Poantă, Ion Pop şi, nu în ultimul rînd, Nicolae Manolescu, caracterul de cel mai rîvnit premiu literar, chiar dacă greutatea lui pecuniară nu este atît de mare pe cît ar fi dorit-o poeţii dar şi organizatorii. Seriozitatea cu care s-a lucrat de-a lungul anilor, pornind de la nominalizări şi terminînd cu voturile acordate din partea juriului răspîndit în patru mari centre culturale ale ţării (2 din Bucureşti, unul din Iaşi, unul din Cluj şi încă unul din Timişoara), dar şi cu modul de organizare a galei, sobru şi simplu, ospitalitatea gazdelor, toate acestea au făcut ca premiul să reziste şi să se impună, să fie aşteptat de la an la an cu foarte mare interes atît de mass-media, de poeţi, de public, de organizatori. Destule elemente, nu-i aşa, ca Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” să fie luat în atenţie de Ministerul Culturii şi Cultelor, oferindu-i- se, în sfârşit, şansa să se instituţionalizate cu adevărat şi să capete şi greutatea pecuniară care i-ar asigura poetului laureat un timp de linişte din punct de vedere al independenţei materiale. Cum nici un scriitor român, ca să nu mai vorbim de poeţi, nu poate trăi numai din scris, fiind obligat să facă şi altceva pentru a-şi asigura traiul zilnic, diminuîndu-şi din timpul de creaţie – la unii perioada de creaţie fiind şi foarte scurtă –, un astfel de premiu ar mai uşura traiul unor poeţi ce merită cu adevărat o astfel de răsplată.

Mircea Dinescu - laureatul Premiului Naţional de Poezie”Mihai Eminescu” pe anul 2007,

Opera Omnia

Anul acesta, juriul, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu şi Ion Pop, în urma nominalizărilor sosite de la Botoşani - şi anume: Cristian Simionescu, Mircea Dinescu, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu şi Nora Iuga
-, a decis ca premiul să-i fie acordat poetului
MIRCEA DINESCU.
Mircea Dinescu s-a născut la 11 noiembrie 1950, la Slobozia. Absolvent al Facultăţii de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu” (1984). Angajat la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1972-1976); redactor la revista „Luceafărul” (1976-1982) şi la „România literară” (1982-1989). Din
1988, se manifestă ca opozant al regimului comunist. Arestat la domiciliu, acordă două interviuri gazetei „Liberation” (martie 1989) şi ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung (noiembrie, 1989). Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (1990-1994). Întemeiază săptămînalul „Academia Caţavencu” (1990), pe care îl conduce pînă în
2000. Director al revistelor „Plai cu boi”
(2001) şi „Aspirina săracului” (2003).
Opera poetică: „Invocaţie nimănui” (1971), „Elegii de cînd eram mai tînăr”(1973), „Proprietarul de poduri” (1976),
„La dispoziţia dumneavoastră” (1979),
„Teroarea bunului simţ” (1980), „Democraţia

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

naturii” (1981), „Exil pe o boabă de piper”
(1983), „Rimnaud negustorul” (1985),
„Moartea citeşte ziarul” (Amsterdam, 1989),
Proprietarul de poduri” (antologie, 1968-
1985, 1990), „O beţie cu Marx” (1996),
„Fluierături în biserică” (antologie, 1998),
„Opera poetică, I, II”, Chişinău, 2005, „Cele mai frumoase 101 poezii” (antologie), 2006. Alte cărţi: „Pamflete vesele şi triste” (1990-
1996), „Mozaic umoristic” (1998), „Nelu
Santinelu. Căprar la Cotroceni” (1998).
A obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1971, 1976, 1981). Premiul Internaţional de Poezie (Rotterdam, 1989); Premiul Internaţional CET , Budapesta 1998, Premiul Herder pentru Literatură (1999).
Gala de decernare a premiului a avut loc în ziua de 13 ianuarie 2008 pe scena Teatrului „Minai Eminescu” din Botoşani, urmată de un spectacol susţinut de cantautorul
Florin Săsărman şi actorul Dan Rădulescu. Lui Mircea Dinescu i-a fost decernat, în aceeaşi gală, şi titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani.
În aceeaşi gală a fost decernat şi Premiul
Naţioanl de Poezie „Minai Eminescu” pe anul
2007 pentru Opera Prima. Acesta a fost conferit de un juriu format din Mircea Martin (preşedinte), Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Vasiule Spiridon, Daniel Cristea Enache şi Ioan Holban poetului FLORIN PARTENE pentru cartea „Reverenţa”, Editura
„Vinea”, 2007. Au mai fost nominalizaţi poeţii: Hose Pablo – „Căpşune în inima mea”, Chişinău, 2007; Dumitru Necşanu –
„Omphalos”, Editura Axa, 2007; Ofelia Prodan – „Elefantul din patul meu”, Editura Vinea, 2007; Cristina Ispas – „Fetiţa – mixaj pe vinil”, Editura Vinea, 2007.

125 de ani de lectură publică la Botoşani

Pe data de 28 noiembrie 2007, la sediul central al Bibliotecii Judeţene "Mihai Eminescu" Botoşani a avut loc şedinţa festivă dedicată încheierii anului în care instituţia a sărbătorit 125 de ani de funcţionare neîntreruptă(Foto 1).

La manifestare au fost prezenţi bibliotecari din comunele şi oraşele judeţului, autori de carte, prieteni şi utilizatori apropiaţi

Foto 1. Aspect din timpul manifestării

ai bibliotecii, reprezentanţi ai instituţiilor de cultură şi ai societăţilor culturale, precum şi truditori ce au slujit cu dăruire instituţia sărbătorită.
După cuvântul de salut adresat participanţilor la sărbătoare, directorul instituţiei, doamna profesor Cornelia Viziteu prezintă un scurt istoric al Bibliotecii arătând

Mihai Cornaci că iniţiativa privind bazele primei biblioteci publice din Botoşani aparţine primarului de atunci Th. Boyan (1834 - 1889).

Menţionăm că acesta a rămas în amintirea generaţiilor ca unul dintre cei mai luminaţi şi inimoşi1 conducători pe care i-a avut oraşul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Acesta a susţinut şi justificat propunerea privind înfiinţarea unei biblioteci publice în martie 1882, în care s-a discutat bugetul urbei pentru intervalul 1882 – 1883, ce includerea cheltuielile şi subvenţia pentru înfiinţarea doritei instituţii.
Deşi până la urmă propunerea a fost admisă de majoritatea consilierilor, ea a suscitat unele discuţii şi argumentări din partea unora dintre ei: „… se mai notează că, cu ocaziunea votării subvenţiunii de 1000 lei pentru fondarea unei biblioteci publice Dl. consilier Soroceanu a declarat că este contra acestei sume ce se mai adaugă la buget sub acest titlu, cerând ca mai bine să se destineze pentru plata unui număr de sergenţi de vil (de oraş) meniţi pentru paza oraşului, căci este
nevoie a se spori numărul acestora”2.
În mod oficial prima bibliotecă publică din Botoşani a fost inaugurată la 14 noiembrie
1882, în localul Şcolii primare de Băieţi nr. 1
„Marchian” având prevăzute în statutul de
funcţiune trei posturi retribuite: bibliotecar,

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

subbibliotecar şi îngrijitor.
Pentru anul 1883 mia de lei alocată din bugetul primăriei pentru buna funcţionare şi întreţinere a bibliotecii a fost repartizată astfel: 580 lei pentru cumpărarea de cărţi,300 lei pentru legătorie şi120 lei pentru plata îngrijitorului (10 lei pe lună).
Primul bibliotecar a fost V.C. NĂDĂIDE (1855 - 1899), învăţător şi revizor şcolar pentru judeţele Botoşani şi Dorohoi, autor al mai multor lucrări didactice, membru fondator al Ateneului Român din Botoşani. Pe actele de corespondenţă ale bibliotecii este lăsată amprenta ştampilei cu înscrisul

„ROMÂNIA. BIBLIOTECA DIN BOTOŞANI -

1882”.

Foto 2. C.P.I. circulată de la Botoşani la Tg. Neamţ (04.04.1911) 1990 U.P.U. Editura Ad. Maier & Stern – Bucureşti (în colecţia autorului).

Concepţia înaintată despre rolul bibliotecii ca instituţie de cultură şi educaţie în societate reiese din expunerea primarului (1873? 1875 -
1884) Th. Boyan la proiectul de buget pe anul financiar 19-883-1884. „… În scopul mai

mult de a veni în ajutorul tinerimii studioase, comuna, în cursul anului trecut, a înfiinţat, cu ajutorul şi a persoanelor private, o bibliotecă publică, aşa că astăzi oraşul Botoşani posedă încă o instituţie de lumină care, constat cu

fericire, merge din ce în ce mai progresând”.

Prima şcoală primară urbană de stat a fost înfiinţată în 18323 ca urmare a prevederilor Regulamentului Organic în al cărei spaţiu la
14.12.1882 a fost inaugurată prima bibliotecă publică din Botoşani(Foto 2).
După aproape doi ani de funcţionare, biblioteca publică a Primăriei Botoşani cu cele 2474 volume exercită o oarecare stare de concurenţă bibliotecii Liceului Laurian4, cu care în cele din urmă a fost nevoită să se contopească în urma unor intervenţii din partea Ministerului Instrucţiunii Publice şi cu susţinerea profesorilor Liceului N. Giurgea şi Em. Leonescu, membri şi în Consiliul Comunal al oraşului Botoşani.
Astfel la 21 oct. 1885 Biblioteca Publică a Comunei Botoşani este strămutată cu tot mobilierul în localul Liceului Laurian, fără a fi constituită ca secţie aparte, destinată publicului larg, aşa cum preciza anterior mutării acelaşi Minister al Instrucţiunii.
Chiar dacă în documentele de arhivă există puţine date concrete legate de evoluţia lecturii publice, biblioteca a fost mereu prezentă în viaţa spirituală a comunităţii, fiind utilizate cele peste 3522 volume existente în urma inventarului din anul 19015.
Din cauza evenimentelor generate de
primul război mondial, clădirea Liceului
„Laurian” a ars împreună cu cea mai mare parte a fondului de carte. După război începe refacerea fondului de carte (recuperări şi donaţii) încât în 1920 cei 1720 cititori aveau la dispoziţie 970 volume.
Din anul 1934 găsim în documente denumirea de Bibliotecă Comunală, ce a funcţionat în localul din strada Armeană nr.
11. În această perioadă fondul de carte s-a mărit cu 2000 volume prin donaţia savantului Grigore Antipa.
În anul 1943 Biblioteca Comunală îşi schimbă sediul în casele TĂLMACIU din Calea Naţională nr. 275.
După trecerea frontului în martie 1944, organele locale au reluat iniţiativa refacerii fondului de carte, încât la 01.02.1945 Ziarul
„Clopotul” consemnează: „Nu este o întâmplare că în acest oraş există cea mai mare bibliotecă din nordul Moldovei …”. Î

Foto 3. Fostul sediu al B.N.R. (agenţie, filială, sucursală) Botoşani. Copie după C.P.I. din 1929,Editura Libr. „Lumina F.S. Davidescu” Botoşani (în colecţia autorului).

în luna mai 1948, conform unui proces-verbal de predare-primire, fondul includea 15.478 volume. Din 1951 „Biblioteca comunală” devine „Bibliotecă regională”, iar în 1952, conform noii împărţiri administrativ- teritoriale, se transformă în „Bibliotecă raională”.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

În anul 1968 este încadrată la categoria de
„Bibliotecă municipală”, iar din 1974 şi în
prezent, „Bibliotecă judeţeană”.
În aprilie 2005 sediul central al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” Botoşani a devenit clădirea fostei sucursale a Băncii Naţionale a României(foto3). Construită în 1928, a funcţionat cu această destinaţie până la 31 august 2000.
La sărbătorirea centenarului din noiembrie
1982, prin decret prezidenţial bibliotecii i se acordă titlul de Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu".
Este de menţionat şi faptul că cei peste
150.000 utilizatori activi beneficiază de un patrimoniu de aproximativ 600.000 unităţi de bibliotecă (cărţi, periodice, discuri, hărţi, material audio-video, medalii, emisiuni monetare, cărţi poştale ilustrate, etc.).
Cu acest patrimoniu activ se regăseşte pe drept ca o instituţie publică de informare şi documentare în topul instituţiilor locale ce aduc contribuţii de seamă la întreţinerea şi evoluţia actului cultural.
La moment aniversar s-au acordat diplome de excelenţă secţiilor şi bibliotecarilor cu activitate deosebită.
În acest cadru de sărbătoare, în partea a

doua a manifestării au fost lansate volumele de poezie "În calea misterelor" şi "Pentru tot şi pentru toate" semnate şi prezentate de Lucreţia Andronic; două volume ale lucrării "Armeni de seamă din România" de Simion Tavitian, prezentate de prof. Elena Florica Şuster şi volumul "Un destin: Alecu Ivan Ghilia" lucrare semnată de Valentin Ciucă, dedicată scriitorului şi artistului plastic botoşănean.

În încheierea manifestării doamna director Cornelia Viziteu declara: "Mulţumim utilizatorilor şi prietenilor bibliotecii pentru că au făcut şi din acest an, unul unul de mare sărbătoare, precizând că biblioteca este un loc în care se regăsesc diverse categorii sociale, cu diverse şi rafinate gusturi pentru lectură şi informare".
Pentru marcarea momentului aniversar biblioteca a editat o insignă în patru variante realizate la firma locală S.C. NELY-COM Botoşani(Foto 4-7).
Pe faţa de expunere este redat noul sediu central al bibliotecii asociat cu bustul poetului Mihai Eminescu în varianta cărţilor poştale ilustrate (cu ramă) editate de revista "Convorbiri didactice" redactată de prof. Mihai Semenov din Bacău.

Foto 4-7

NOTE

1. „Aproape tot ce avem astăzi: strada, lumina, higiena, şcoli, instituţii de binefacere şi cultură, frumuseţe şi civilizaţie etc. se datoresc imboldului si iniţiativei pornite acum 50 de ani în urmă de către Teodor Boyan”. Vladimir Şardin, Din trecutul Botoşanilor.Fiuguri dispărute, 1929.

2 Arhivele Naţionale Botoşani, fond, „Primăria oraşului Botoşani”, Dosar 14/1882, p.92-92.

3 Din 1869, Şcoala „Marchian”.

4 În 1874 era dotată cu „355 opuri în 444 exemplare şi 475 volume”, v. N. Răutu, Istoria Liceului Laurian din Botoşani, 1859-

1909, Tipografia Reânvierea, Botoşani, 1909.

5 Ibidem,Inventar dispus de noul director al Liceului „Laurian”, prof. N. Răutu (1901-1905). S-au grupat pe specialităţi unităţile de bibliotecă provenite din cele două fonduri contopite, plus donaţiile şi cele trimise de Academia Ronână şi Casa Şcoalelor.

BIBLIOGRAFIE

1. St. Cervatiuc în „Biblioteca” nr. 1-2/1983 (Supliment al revistei „Cântare României”.)

2. Cornelia Viziteu, Olga – Lia Romanovschi – Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” – Monografie „120 de ani

de lectură publică 1882 - 2002”, p.3-4.

3. Ştefan Ciubotaru „Monografia oraşului Botoşani”, Editura Axa Botoşani 1997, p.216-217.

4. Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru „Botoşanii de altădată până la 1944 – album documentar”. Editura „Axa”

Botoşani, 1999, p.13, p106.

5. Ionel Bejenaru „Dicţionarul botoşănenilor”, Editura „Moldova” Iaşi, 1994, p.57-58.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Comoara din bahnă(1)

dr. Silvia Teodor şi Paul Şadurschi

La Lozna (com. Dersca, jud. Botoşani), pe valea Bahnei*, s-a dus în timp, pe parcursul mileniilor un strat de turbă, a cărui grosime ajunge pe alocuri până la 9 metri. Au fost antrenate în această depunere trunchiuri de arbori, ramuri, frunze şi ierburi aduse de aluviuni de pe coastele dealurilor din preajmă, dar şi spori sau polen provenind de pe plantele din vechime sau de la flora actuală. Vegetaţia de baltă abundentă sporea masa materialelor organice, alcătuind laolaltă, treptat, un strat de cărbune inferior, care
deşi de slabă calitate creştea permanent în
această mlaştină eutrofă. Se adăugau la materialele acumulate aici, animalele şi păsările de baltă moarte, ca şi cele prinse de mlaştină. Scheletele acestora rămâneau însă suspendate în reţeaua de plante în care se împleticiseră.
Sătenii care se învecinau cu acest depozit de turbă obişnuiau încă din vechime să-l folosească la încălzirea locuinţelor pe timpul iernii, după ce, în prealabil uscau brazdele de combustibil la soare, depozitând-ul apoi în locuri uscate. După 1952, o întreprindere locală din Dorohoi** a trecut la exploatarea sistematică a zăcământului, parcelându-l în băi şi executând canale pentru scurgerea apei. Turba tăiată felii de cazma era stivuită şi uscată, apoi transportată la Dorohoi de ude era repartizată şcolilor, internatelor şcolare şi căminelor culturale, drept combustibil.
Intensificarea procesului de extragere a turbei în anii următori, a dus la descoperirea unor diverse materiale interesante cum ar fi schelete de animale dispărute din zonă, cum ar fi: bourul, cerbul lopătar, castorul, vite domestice, acornute, dar şi variate unelte primitive din piatră şi cremene şi chiar o monoxilă***. Câţiva intelectuali din Dorohoi, au întreprins măsuri ca aceste descoperiri să fie depozitate în nişte încăperi la Sindicatul
învăţământului, în vederea înfiripării unui muzeu local. Iniţiativa a aparţinut unor remarcabili oameni de cultură ai Dorohoiului printre care se aflau profesorii Constantin Romândaşu şi C. radinschi. Aceste materiale erau depistate prin elevi în întreg fostul judeţ Dorohoi şi au constituit fondul de bază al muzeului raional, înfiinţat în 1955 şi care sporindu-şi colecţiile s-a transformat, după 1968, în Muzeul de Ştiinţele Naturii din Dorohoi, având la dispoziţie localul fostei Prefecturi a judeţului desfiinţat.
În vara lui 1975, când în baia lor ajunseseră la a 8-a până de cazma (mai precis la 2,50 m adâncime), Constantin Popovici, Clement Anton şi Dumitru Nichifiriuc, muncitori din satele mărginaşe turbăriei (Lozna şi Străteni), au rămas uimiţi în faţa unei descoperiri fără precedent: o lădiţă de lemn alături de care se aflau câteva obiecte de fier cu lungimea depăşind dimensiunile lădiţei.
Crezând că au dat peste o comoară, au distrus lădiţa care devenise fragilă, desfăcându-se cu mâna, găsind în ea mai multe seceri, pile, cuţite şi alte obiecte cu forme neobişnuite, multe dintre ele învelite într-o pânză şi aceasta având consistenţa unei frunze de varză murată. Dezamăgiţi, şi-au dat seama că întreaga
„comoară” era compusă din unelte vechi. Şi-au amintit că o vorbă veche compară meseria cu o „brăţară de aur”, că în vechime podoabele din metal preţios împodobite uneori cu pietre preţioase erau numite „scule”. Numai că ei găsiseră scule pentru muncile agricole şi pentru fierărie la care se adăugau câteva arme (vârf de lance, cuţit de luptă şi câteva obiecte care trezeau nedumeriri). Şi-au zis că sunt totuşi interesante şi le vor da pentru muzeul şcolar local, doamnei profesoare Claudia Michiuc de la Şcoala din Lozna. Şi-au oprit ca amintire o nicovală bună pentru bătut coasa, un vătrai, o zăbală, vârful de

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

lance pe care şi le-au împărţit frăţeşte. Obiectele din lădiţă (cele mai multe dintre acestea fiind seceri), aveau mănunchiuri de lemn, dar consistenţa lemnului era aproape de cea a turbei, încât mânerele se detaşau de uneltele metalice cu uşurinţă. Un mâner din corn de animal era montat la o pilă cu zimţii evidenţi. Au curăţat obiectele de resturile lemnoase, le-au spălat cu apa din baie apoi le-au înşirat pe mal, în lumina şi căldura soarelui, să se usuce. Tot acolo au pus şi resturile lădiţei sfărâmate. S-au perindat să vadă obiectele insolite toţi lucrătorii şi cineva şi-a dat cu părerea că evenimentul trebuie adus la cunoştinţa întreprinderii. Ajungând până la urmă la Dorohoi obiectele au fost puse într-o cutie de lemn pe un dulap. Acolo le-au găsit reprezentanţii Muzeului Judeţean de istorie din Botoşani.
La acea vreme, Muzeul se afla în reorganizare şi aceste depozit de unelte din a doua epocă a fierului completa de minune expoziţia de bază. Obiectele recuperate de la Întreprinderea „Lupta pentru pace” s-au adăugat şi piesele luate
„ca amintire” de către descoperitori, după ce aceştia şi-au dat seama de importanţa ştiinţifică şi culturală a descoperirii lor. Erau acum, în total, 56 de piese1. Întrucât pe coasta cu expunere sudică a dealului se făceau tocmai săpături, cercetătorii în cauză, aceiaşi cu autorii prezentului articol, au discutat mult cu descoperitorii, au comentat pe marginea descoperirii, astfel încât să nu fie posibile unele erori. Piesele au fost predate Muzeului de istorie Botoşani, unde, pe atunci, tânărul restaurator Vasile Buinoschi le-a tratat cu multă atenţie şi afecţiune, întrucât mediul în care zăcuseră piesele au făcut ca metalul să nu fie corodat şi pe multe dintre ele, în special pe seceri şi pe una din coasă să se poată observa chiar amprenta ţesăturii, iar unul din cuţitele depozitului şi unul din împungătoare păstrând mânerele de lemn.
Etalate în patru vitrine la Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani, piesele au fost văzute şi de regretatul arheolog clujean I.H. Crişan, care avea ulterior să afirme că deşi văzuse multe unelte din fier aparţinând geto-dacilor, cele de la Lozna sunt cele mai bine conservate. Numai pe baza lor avem certitudinea că secerile lucrate de făurarii geto-daci aveau zimţi intenţionaţi meşteriţi. Multe din secerile rămase din acele vremuri la Grădiştea Muncelului şi din alte cercetări întreprinse sunt atât de corodate încât zimţii s-au distrus cu totul.
Descoperirea a trezit interesul cercurilor ştiinţifice şi rapoartele întocmite pentru sesiunile de comunicări au fost prezentate cu deosebită atenţie, după un studiu amănunţit. Piesele au fost fotografiate, desenate şi publicate cu prioritate, atât în Revista Muzeului Judeţean de Istorie „Hierasus”, cât şi în publicaţii de mai mare răspândire şi pătrundere în lumea ştiinţifică internaţională.
O prezentare explicită, cu desene bine executate, pentru toate 56 de piese s-a făcut în publicaţia Uniunii internaţionale de ştiinţe preistorice şi protoistorice INVENTARIA ARCHAEOLOGICA, având textul în limba franceză cu datele tehnice, detaliile şi bibliografia pentru descoperirile similare din ţară şi din străinătate. Cele 56 de piese au fost grupate în unelte agricole (cele mai multe), unelte de fierărie, unelte de dulgherie şi tâmplărie, unelte ustensile şi casnice, precum şi câteva arme, piese de harnaşament şi câteva piese de utilitate multiplă sau mai greu de precizat.
Prezentăm în continuare concluziile la care s-a ajuns în urma studiului asupra uneltelor descoperite în turbăria de la Lozna şi analogii cu piesele similare descoperite în alte locuri din ţară cu vestigii geto-dacice dar şi din Europa Occidentală cu urme ale invaziei celte.

1. După descoperirea sa, depozitul a fost depus la Întreprinderea Lupta pentru pace din Dorohoi, de unde le-a preluat Muzeul judeţean din Botoşani. După deplasarea noastră la turbărie, au mai fost aduse de muncitorii care l-au descoperit, câteva piese pe care le luaseră acasă. Acestea sunt: un vătrai, o nicovală, un vârf de lance, o zăbală şi o coasă. Pentru alte descoperiri din turbăria de la Lozna, cf. Silvia Teodor şi P. Şadurschi, Hierasus, 2, 1979, idem, Dépôt d`outils en fer de l`époque Latène de Lozna, distr. Botoşani, Inventaria Archaeologica, XI, 1979.

* Bahnă: loc mlăştinos, mustind de apă, cu vegetaţie luxuriantă.

** „Lupta pentru pace”: fostă întreprindere de industrie locală, din Dorohoi.

*** Monoxilă: barcă primitivă scobită din trunchi de arbore.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

PATRIMONIU MOBIL

Aprilie 1944- Un general botoşănean se sinucide(2)

dr. Petre Otu, dr. Octavian Liviu Şovan

În vâltoarea celui de al Doilea Război Mondial

La 1 noiembrie 1939, colonelul Sergheevici a fost detaşat la comanda Regimentului 77 infanterie, dar a exercitat puţin această comandă, datorită îmbolnăvirii sale de diabet. S-a internat în spital la 4 aprilie
1940 şi a beneficiat de trei luni concediu medical. La începutul lunii aprilie a revenit în unitate, dar a fost rechemat la Şcoala de subofiţeri nr. 2 de la Botoşani, şefii săi reluând propunerea de a i se încredinţa comanda unei brigăzi. În sfârşit, la 6 iulie a fost numit comandant al Brigăzii 46 infanterie, iar la 1 august, comandant al Brigăzii 25 infanterie.
Vara anului 1940 a fost dramatică pentru România, care a cedat fără luptă Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nord-estul Transilvaniei şi Dobrogea de sud. Desigur, că a fost a decizie a clasei politice româneşti, dar armata a fost pusă într-o situaţie umilitoare, fără precedent în istoria modernă a ţării. În toamna anului 1916, armata a suferit o înfrângere catastrofală, în urma căreia inamicul a ocupat Oltenia,
Muntenia şi Dobrogea. Dar aceste pierderi teritoriale au fost urmare a unor lupte grele, în care trupele române au opus o rezistenţă deosebită. Situaţia geopolitică a României din vara anului 1940 nu avea, fără îndoială, o soluţie militară, raportul de forţe fiind net favorabil adversarilor noştri. Se putea, însă recurge la o situaţie onorantă, care impunea o minimă rezistenţă împotriva Armatei Roşii8.
Nu cunoaştem opiniile colonelului Sergheevici despre cedările teritoriale din vara anului 1940. Ştim, însă, că în iulie- august, el a comandat succesiv două detaşamente, constituite dintr-un regiment de infanterie şi unul de artilerie, ambele din compunerea Brigăzii 25 infanterie, ce aveau misiunea de a interzice pătrunderea inamicului spre Târgu Neamţ şi pe valea Siretului. În executarea acestor misiuni Colonelul Sergheevici a dovedit "foarte frumoase cunoştinţe de întrebuinţarea armelor şi a marei unităţi"9. Comandantul Diviziei 25 infanterie, generalul Nicolae Dăscălescu, îl aprecia ca " un ofiţer superior de mare valoare", capabil să comande, în bune condiţii eşalonul divizie.
La 15 februarie 1941 s-au desfiinţat comandamentele de brigăzi de infanterie şi artilerie, o măsură destinată să flexibilizeze actul de comandă10. Prin urmare, colonelul Sergheevici a fost trecut comandant secund al Diviziei 25 infanterie, mare unitate aflată la Buzău şi pe care a comandat-o în perioada 22 iunie 1941-10 ianuarie 1942. De la 1 noiembrie 1941 la 10 ianuarie 1942, el a asigurat, în calitate de comandant, desfiinţarea diviziei.
La 10 ianuarie 1942 a fost numit comandant al Brigăzii 7 infanterie şi, implicit, comandant al garnizoanei Botoşani. Prin calităţile sale, aprecia generalul Olimpiu Stavrat, comandantul Diviziei 7 infanterie, şeful său nemijlocit, colonelul Sergheevici a ştiut să impună garnizoanei Botoşani "o ordine şi disciplină desăvârşită, ridicând

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

prestigiul armatei în faţa autorităţilor civile şi a populaţiunii"11.

Foaia matricolă a generalului C.

Sergheevici

Întrucât armata română a început a doua campanie pe frontul de est, iar colonelul Sergheevici nu avea stagiu pe front, el a plecat, la 18 septembrie 1942, în fruntea brigăzii pe care o comanda, pe teritoriul sovietic. După o deplasare pe calea ferată de circa două săptămâni, trupele de sub comanda sa au debarcat la Stalino şi au început marşul spre poziţiile de luptă din Cotul Donului A trecut Doneţul la Kamensk şi după 24 de zile de marş pe jos a ajuns, cu gruparea sa, ce avea capacitatea de luptă completă, la Sokovskaia, în zona acţiunilor de luptă.
Divizia 7 infanterie, în compunerea căreia era Brigada 7, comandată de colonelul Sergheevici, a fost subordonată Corpului 1 armată, care făcea parte, la rândul lui, din Armata 3, comandată de generalul Petre Dumitrescu. Subordonată Grupului german de armate "B", Armata 3 a ocupat o fâşie de apărare, în marele cot al Donului, largă de
148 de km, între Logovski (15 km nord-est de Kleţkaia), şi Suhoi Donetk. Limita dinainte a apărării Armatei 3 se afla în cea mai mare parte la sud de fluviul Don, sovieticii având, însă, două capete de pod, ce se vor dovedi ulterior, decisive, la Kleţkaia şi Serafimovici.
Pentru apărarea acestei fâşii, Armata a
avut la dispoziţie patru comandamente de
armată (1, 2, 4, 5) cu opt divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie. În zona Armatei 3 au mai fost aduse Divizia 22 blindată germană şi Divizia blindată română, ce au format Corpul 22 blindat german, aflat în rezerva Grupului de armate "B"12.
Corpul 1 armată, comandat de generalul Theodor Ionescu, se afla la flancul stâng al Armatei, şi ocupa un front de 38 de km, din care 10 km de la extremitatea vestică se afla pe Don. El avea în compunere Divizia
11 infanterie la dreapta şi Divizia 7 infanterie la stânga, ultima având în frunte pe generalul Constantin Trestioreanu. Începând din noaptea de 31octombrie/1 noiembrie 1942, colonelul Sergheevici a comandat gruparea tactică de "Est" a Diviziei 7 infanterie, compusă din regimentele 37 infanterie, 6 dorobanţi şi 8 artilerie, subunităţi de pioneri, de protecţie antichimică, artilerie antiaeriană şi antitanc.
A organizat în bune condiţii apărarea în sectorul încredinţat, iar, începând din 19 noiembrie 1942, gruparea de sub comanda sa, ca de altfel toate marile unităţi române, a
făcut faţă marii ofensive sovietice. Corpul 1
armată s-a aflat în afara loviturii principale a Armatei Roşii, dar luptele au avut un caracter înverşunat şi în fâşia sa. Gruparea tactică de "Est" a respins, timp de mai multe zile, toate încercările inamicului făcute, îndeosebi, în sectorul Regimentului 37 infanterie şi asupra poziţiei denumită "botul de raţă" din sectorul batalionului 2 al Regimentului 16 dorobanţi.
Înfrângerea catastrofală suferită de Armata 3 la Cotul Donului, a obligat comandamentul german să mute apărarea pe râul Cir, dispozitivul constituit pe acest curs de apă fiind constituit din trupe germane, române şi italiene. Gruparea comandată de colonelul Sergheevici a rămas pe poziţia iniţială şi a asigurat, în noaptea de 18/19 decembrie, retragerea tuturor forţelor pe valea Seinenovka, dând astfel, posibilitatea articulării noului dispozitiv de luptă pe râul Doneţk. În perioada 21 decembrie 1942-3 ianuarie 1943, din resturile Diviziei 7 infanterie, s-a format un detaşament de valoarea unui batalion întărit, care s-a retras pe noul aliniament. După două săptămâni de ciocniri înverşunate, dar şi de marşuri grele, detaşamentul a reuşit să iasă din încercuire, cu pierderi minime. Pentru bravura, energia şi priceperea cu care a condus ieşirea din încercuire, detaşamentul Diviziei 7 infanterie

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

şi colonelul Sergheevici au primit mulţumirile şi felicitările comandantului Corpului 29 armată german, în subordinea căruia au luptat.
Comportarea colonelului Sergheevici pe timpul celor două luni de înfruntări acerbe a fost mai presus de orice laudă. El s-a aflat permanent în rândul trupelor, a organizat cu pricepere dispozitivul şi a condus cu bravură subordonaţii în luptă. Rănit la Grekov la piciorul drept, a rămas pe câmpul de luptă şi a condus trupele din subordine. Pentru faptele sale de armă în luptele de pe Don şi Cir, el a fost propus de comandantul Diviziei 7 infanterie, generalul C. Trestioreanu, să primească ordinul Mihai Viteazul, clasa a III- a, cea mai prestigioasă decoraţie de război românească. Propunerea nu a fost materializată, dar colonelul Sergheevici a primit, la 16 septembrie 1943, "Crucea de Fier", clasa a II-a. Corneliu Sergheevici a mai fost decorat cu ordine şi medalii româneşti, dar şi străine, dintre care amintim, "Steaua României", în grad de ofiţer şi "Coroana României", în grad de comandor. De asemenea, comandantul Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu, l-a citat pe colonelul
Sergheevici prin ordin de zi pe armată13.
Atitudinea sa pe timpul luptelor din regiunea Donului trebuie remarcată, mai ales că nu toţi comandanţii de rang înalt şi-au făcut datoria. Iată, de pildă, generalul Theodor Ionescu, comandantul Corpului 1 armată, nu a ţinut cont de ordinele primite şi s-a retras precipitat din zona acţiunilor de luptă, fiind, în plus, şi foarte nervos. La 29 decembrie
1942, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, solicita, printr-un
raport, generalului Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major, sancţionarea drastică, mergând până la îndepărtarea din armată a generalilor Theodor Ionescu şi Aurelian Son, acesta din urmă fiind comandantul Corpului 5 armată..
Curajul şi calităţile sale dovedite cu prisosinţă pe câmpul de luptă au fost răsplătite, la 20 martie 1943, Corneliu Sergheevici fiind avansat la gradul de general de brigadă şi numit, în aceiaşi zi, comandant al Diviziei 20 infanterie. Această mare unitate, comandată, de generalul Nicolae Tătăranu, care s-a comportat în finalul campaniei lamentabil, a fost încercuită în punga de la Stalingrad şi practic distrusă. Pentru a nu se părăsi tradiţia, cinci mari unităţi care şi-au pierdut în totalitate efectivele pe frontul de est (diviziile 1, 2, 11,
14, 20) au fost refăcute în martie 194314.
Generalul Sergheevici a preluat comanda Diviziei 20 infanterie, a cărui comandament se afla la Alba Iulia, la 1 aprilie
1943. Reconstituirea unei mari unităţi este, dintotdeauna o problemă foarte dificilă, însă, el s-a achitat de ea, în bune condiţii. A fost mereu în mijlocul trupei, a luat măsuri optime pentru închegarea comandamentului şi intensificarea instrucţiei, pentru cazarea şi echiparea subunităţilor.Generalul Emanoil Leoveanu, comandantul Corpului 6 armată, în subordinea căreia se găsea Divizia 20 infanterie, concluziona că "este un comandant
de divizie foarte bun"15, generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1, fiind de acord cu aprecierea.

NOTE

8.A se vedea Petre Otu, Îmbrăţişarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939-

22 iunie 1941, Editura Militară, Bucureşti, 2006.

9.A.M.R., dosar personal, f. 47.

10.Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. 22 iunie-26 iulie 1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 66.

11.A.M.R., dosar personal, f.49.

12.Pentru operaţia Armatei 3 române de la Stalingrand a se vedea, între altele, Mihai Vasile-Ozunu, Petre Otu,

Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999, p. 105-122.

13. Ordinul de zi nr. 70 din 3 iunie 1943, dat la 5 ianuarie 1943; AM.R., dosar personal, f. 52.

14.Golgota Estului (iulie 1942-martie 1944), coordonator: colonel dr. Alesandru Duţu, Editura Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.43.

15.A.M.R., dosar personal, f. 55.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Eminescu – Ipoteşti – Eminescu (12)

Chiar dacă a fost nevoit să vândă moşia, Gheorghe Eminovici a rămas acelaşi om de ţinută, căutat şi întrebat – ca unul ce se pricepea în astfel de daraveri – aşa cum se poate vedea şi din scrisoarea pe care fiul său i-o adresează din Botoşani, în anul 1881, spunându-i că a fost numit “espert într-o comisiune de esperţi, pentru evaluarea stricăciunilor la acaretele din Cucorăni. Neputându-ţi înmânua citaţia au schimbat numele matale şi au scris al meu (findcă Eminovici urma tratamentul unui doctor la Bucureşti, acolo unde-i scrie fiul, n.n.). Marţi au fost comisiunea compusă din delegaţii tribunalului, din Arapu, ingineriu Zotta şi de mine, cât şi de o mulţime martori locali în Cucorăni”. Din felul în care Nicu prezintă faptele, ca pe o scuză, dând explicaţii numeroase şi având multă grijă să nu-şi supere tatăl, reiese limpede că Eminovici tatăl era, în adevăr, om aprig la fire. Aşa că fiul era “nevoit a veni în toate zilele la Botoşani pentru formarea actului", care avea să fie încheiat a doua zi. "La 27 a.c. (1881, n.n.) – spune mai departe Nicolae – se va judeca chestia

Valentin Coşereanu

la Curtea de Apel, care a ordonat acea espertisă. Din partea institutului au fost advocatul Pavlov, un amic bun a lui Mihai, iar pentru Storfer advocatul Botez; pentru Bastita n-a fost representant. Iazul, morile sunt cu desăvârşire distruse pe Cucorăni, asemenea şi toate acaretele. Storfer nu s-a

mutat încă cu familia, reparează casa”.

Cele aproximativ 288 fălci moldoveneşti, la cât era estimată moşia, au fost vândute “cu pădurea şi cu toate acareturile aflătoare pe ea, fără nici o rezervă pentru vânzător”. A fost inclusă şi o clauză: dacă la o eventuală înstrăinare va rezulta o diferenţă în plus sau în minus, preţul va creşte sau va scădea proporţional. Cei 8200 de galbeni urmau să fie plătiţi în felul următor: 2000 de galbeni la întocmirea actului, 2000 la 1 mai 1878, iar restul de 4200 de galbeni la 1 noiembrie
1878. Prin actul de vânzare–cumpărare, Gheorghe Eminovici se obliga să ridice imediat inscripţiunea ipotecară de 1200 de galbeni în favoarea lui Gheorghe Urzică, iar cea în favoarea Aglaiei Drogli urma să fie ştearsă din rata a doua a preţului. În cazul nerespectării acestei clauze, cumpărătorul Cristea Marinovici avea dreptul de a reţine din rata plătitoare, la data de 1 noiembrie 1878, suma de 2200 de galbeni, pentru care să plătească dobânda de zece procente pe ani.
Cristea Marinovici a fost un om corect (deşi mulţi i-au adus tot felul de învinuiri, ca şi cum ar fi luat cu hapca acest pământ, nu 1-ar fi cumpărat cinstit), achitând preţul conform contractului şi exceptând suma de 2000 de galbeni, care reprezenta dota Aglaiei, fiindcă inscripţiunea ipotecară nu fusese ridicată la acea dată. Gheorghe Eminovici a convenit atunci ca cei 2000 de galbeni să stea în depozitul lui Cristea Marinovici, fără dobândă, urmând să fie ridicaţi atunci când ginerele său, Ioan Drogli, va plasa acest capital “cu garanţie solidă şi legală în alt loc”.
Prilejul acesta s-a ivit la 2 mai 1880, când Gheorghe Eminovici a primit cei
2000 de galbeni din depozitul lui Cristea

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Marinovici, eliberând chitanţa respectivă şi procedând la ştergerea inscripţiunii ipotecare de pe Ipoteştii ce erau deja în posesia lui Cristea Marinovici. Se pare că relaţiile s-au mai îndulcit apoi între ginere şi socru, de vreme ce Eminovici a împrumutat tot atunci, cu acordul acestuia, cei 2000 de galbeni în cauză Elizei Moritz (al cărei nume este adesea consemnat în acte cu grafia Maurice), cu dobânda de zece la sută pe an, iar pentru a asigura creditul, aceasta a ipotecat partea sa de Ipoteşti. Terenul în cauză reprezenta acea pătrime din Ipoteşti care fusese stăpânită de răzeşii reprezentaţi de pitarul Nicolae Albotă. Şi doar Agripina, născută Albotă, soţia lui Iorgu Mavrodin şi Elena, născută Arapu, soţia lui Vasile Petrovici au ajuns, dintre aceştia, să stăpânească partea ce li se cuvenea. Cea din urmă a cumpărat şi părţile celorlalţi succesori (Constantin Arapu, Pavel Cazacliu, Ecaterina Agioglu etc.), iar partea din Ipoteşti-Albotă, stăpânită de Elena V. Petrovici, a rămas moştenire copiilor săi: Sevastiţa Gheorghe Zăpan, Maria Vasile Lepădatu şi Constantin Petrovici. Cu preţul de 20 de galbeni falcea, la preţul întreg de 2000 de galbeni, cei trei moştenitori ai Elenei Petrovici au vândut, la data de
31 iunie 1871, partea din Ipoteşti pe care o stăpâneau în indiviziune, Elizei Alexandru Moritz, născută Uhrinovschi. Pentru a plăti însă moşia cumpărată, Eliza Moritz a împrumutat 1422 de galbeni şi jumătate de la bancherul botoşănean Boris Moscovici, ipotecând partea cumpărată de la Elena Petrovici cu toate atenansele. Şi lucrurile s- au complicat din ce în ce mai mult. Astfel, la 26 mai 1873, Eliza Moritz a cumpărat şi porţiunea din Ipoteşti-Albotă, care aparţinea Agripinei Iorgu Mavrodin şi pe care o primise ca zestre de la tatăl său, pitarul Nicolae Albotă. Terenul, cu o suprafaţă de 36 de fălci, s-a vândut cu preţul de 720 de galbeni, având drept clauză în actul de vânzare-cumpărare, diferenţa de plată în plus ori în minus, în cazul în care, la măsurătoare, avea să se găsească o suprafaţă mai mare sau mai mică decât cea menţionată în contract.
Astfel, Eliza Alexandru Moritz a devenit stăpână pe o pătrime din Ipoteşti, care, pentru a nu crea confuzii, se va numi, în paginile următoare, Ipoteşti–Moritz şi nu Ipoteşti–Albotă. Aceasta este moşia
care a fost ipotecată de Eliza Moritz, în
1880, cu ocazia împrumutului de 2000 de galbeni, luaţi de la Gheorghe Eminovici, împrumut care reprezenta dota Aglaiei Drogli.
Între succesorii Elenei Petrovici şi
Eliza Moritz a intervenit, la 15 octombrie
1885, o tranzacţie: cum la măsurătoarea făcută s-a găsit o suprafaţă mai mare de
110 fălci, câte figurau în actul de cumpărare din 30 iunie 1871, urmaşii Elenei Petrovici s-au învoit să mai plătească vânzătorilor suma de 1200 franci şi diferendul s-a închis în felul acesta.
La 8 ianuarie 1884, s-a stins căminanul Gheorghe Eminovici, iar la 28 aprilie 1886 a murit şi Alexandru Moritz, soţul Elizei. Curând după aceea, la 9 mai, Eliza Moritz a vândut lui Cristea Marinovici Ipoteştii–Moritz (cu toate “acaretele şi heiurile” aflate pe moşie), în suprafaţă de 156 fălci (223 ha.), la preţul de 40 de galbeni falcea, obţinând, în total,
6240 de galbeni. Aşa că ea a primit o sumă iniţială de 1200 de galbeni şi a predat Ipoteştii–Moritz, grevaţi de inscripţia ipotecară în favoarea Aglaiei Drogli, pentru mult discutata sumă de 2000 de galbeni, împrumutaţi de Gheorghe Eminovici.
Cumpărând această pătrime din Ipoteşti, Cristea Marinovici a devenit stăpân pe 3/4 din Ipoteşti (adică 2/4
Ipoteşti–Eminovici, plus 1/4 Ipoteşti– Moritz), având totodată şi sarcina ipotecară pentru dota Aglaiei Drogli, de 2000 de galbeni, pentru care aceasta primea o dobândă de zece la sută pe an. Marinovici însă nu s-a bucurat prea mult timp de stăpânirea moşiei, întrucât, în acelaşi an (1886), s-a îmbolnăvit, iar la 6 martie 1887 a decedat la Iaşi. Averea sa (3/4 din Ipoteşti şi mai multe imobile din oraşul Botoşani) a rămas moştenire celor doisprezece nepoţi, proveniţi de la un frate şi patru surori (Nicolae Dimitrie din Iaşi; Vasile I. Nicolau din Buimăceni, jud. Botoşani; Elena Dumitreanu din Botoşani; Costache Marino, inginer din Bucureşti; Nicolae Marinovici din Botoşani; Elena Theoheri, văduvă în Târgu Neamţ; Constantin Buzescu, avocat în Botoşani; Gheorghe Buzescu, avocat în Iaşi; Anastasie Onicescu din Dângeni, judeţul Botoşani; Sultana Petrovanu, văduvă din

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Botoşani; Anastasia Radu, născută Gheorghiu, văduvă din Botoşani; Profira Gheorghiu, tutoarea minorilor Ion, Toader, Maria, Alecu şi Safta, copiii lui Dimitrie Gheorghiu, văduvă din Târgu-Neamţ), el neavând descendenţi direcţi. Cum se întâmplă îndeobşte, între aceşti moştenitori s-au ivit neînţelegeri în ceea ce priveşte împărţirea averii, unii dintre ei ticluind chiar şi testamente, care, în timpul proceselor, s-au dovedit a fi false.
În timp ce moştenitorii lui Cristea Marinovici se certau între ei şi alcătuiau testamente, a intervenit, în noiembrie 1889, Aglaia Drogli, solicitând să i se restituie cei 2000 de galbeni (zestrea sa) împrumutaţi de Gheorghe Eminovici, în monezi de aur, reprezentând capitalul, dar şi dobânda de zece la sută aferentă acestuia şi datorată de la 23 aprilie 1888. Cum succesorii lui Cristea Marinovici nu s-au grăbit să-şi plătească datoria, Aglaia Drogli, prin procurorul său, avocatul Atanasie Gheorghiu, i-a somat la plata datoriei în timp de treizeci de zile de la data notificării, arătând că, în caz contrar, va urmări şi scoate la vânzare moşia Ipoteşti–Moritzii.
Cele treizeci de zile date ca termen de către Aglaia Drogli pentru restituire au trecut şi datoria n-a fost achitată. Atunci, la
10 ianuarie 1890, avocatul Atanasie Gheorghiu a cerut tribunalului scoaterea la vânzare a imobilului ipotecat, ceea ce tribunalul a şi făcut, fixând termenul de vânzare la 25 mai 1890. Aşa cum se obişnuia, Tribunalul din Botoşani, procedând la efectuarea formalităţilor de rigoare, a scris redacţiei Gazetei de Iaşi, publicând termenul de trei luni pentru vânzarea imobilului, a cărui situaţie, după procesul-verbal din 17 februarie 1890, încheiat la faţa locului, era următoarea: “Moşia Ipoteşti, situată în comuna Cucoreni, plasa Târgu-Miletin, judeţul Botoşani, în întindere de aproximativ 150 de fălci de pământ, din care 100 fălci arabil, iar restul fânaţ şi imaş; pe moşie se află o curte pentru locuinţă, compusă din 9 odăi, păreţii parte din vălătuci, parte din cărămidă, acoperită cu şindrilă; pe jos

podită, aflându-se în stare proastă; în ogradă o cuhnie, cu două odăi, pereţii de cărămidă, acoperită cu şindrilă; lângă curte este o jumătate de pogon de vie şi livadă cu pomi roditori în întindere de aproximativ ca la 4 fălci, având în mijlocul ei un iaz cu peşte; împrejurul curţii sunt cinci case pentru servitori acoperite cu stuh, având fiecare casă câte 10 prăjini de pământ; la câmp se află un iaz mare cu peşte; pe locul numit Sicna se află o păreche – coşere noi de nuiele în lungime aproximativ de 19 1/2 stânjeni sub un acoperământ de stuh cu standola prin mijloc; tot acolo se află o altă păreche de coşere vechi tot de nuiele sub un acoperământ de stuh cu standola prin mijloc, având o lungime de 8 stânjeni; la coşeri se află o casă de locuinţă acoperită cu stuh şi două bordeie pentru servitori” .

Publicarea anunţului s-a făcut în Gazeta de Iaşi din 21 februarie 1890. La 25 mai 1890 (termenul fixat pentru vânzare), s-au făcut formalităţile şi s-a ţinut licitaţia cu uşile deschise. S-a procedat conform regulilor la strigări, repetate de trei ori şi după a treia şi ultima strigare, moşia Ipoteşti-Moritz a fost adjudecată de către Iordache Dăcescu, care a oferit cel mai mare preţ: 30000 de lei. Tot în uzanţa timpului era şi supralicitaţia, care s-a ţinut în ziua de 4 iunie 1890. Adjudecarea anterioară fusese deci provizorie. Doi dintre succesorii lui Cristea Marinovici (Vasile I. Nicolau şi Neculai Marino) s-au prezentat ca supralicitatori, acestora adăugându-li-se şi doctorul Alexandru Ştefanovici din Botoşani.
După a treia şi ultima strigare, imobilul a fost adjudecat de cel din urmă, care a oferit preţul cel mai bun: 65000 lei. Prin vânzarea silită, Aglaia Drogli şi-a recuperat în sfârşit banii (2000 de galbeni cu procentele respective), iar moşia Ipoteşti–Moritz – fostă Albotă – a ieşit din patrimomul succesorilor lui Cristea Marinovici şi a intrat în cel al doctorului Alexandru Ştefanovici.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular (12)

dr. Angela Olariu

Zona Botoşanilor, a avut în partea de nord a ţării o situaţie oarecum specială. Începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea se creează o reţea de târguri răspândite aproape uniform în întreg ţinutul58. Întemeiate, pentru a supravieţui, a trebuit ca fiecare târg să aibă un
„hinterland” de sate, care să-i asigure posibilitatea unui schimb comercial. În aceste târguri a locuit o populaţie eterogenă, care se ocupa în mare majoritate, cu comerţul. Negustorii practicau uneori şi comerţul ambulant. Plecau prin sate cu produse de fabrică (stămburi, stofe ieftine) şi luau de la ţărani produse agricole, făcând un adevărat schimb în natură. Aşa se explică pătrunderea în această zonă a elementelor de port orăşenesc care au determinat grăbirea procesului de dispariţie a portului popular tradiţional. Procesul a fost de lungă durată şi cu rezultate diferite de la o subzonă la alta. Astfel, în localităţile situate în vestul zonei pe cursul Siretului, portul popular a rezistat mai mult şi datorită vecinătăţii cu Bucovina – unele piese de port întâlnindu-se frecvent şi astăzi (catrinţa, boanda, şitoarea).
În între cuprinsul zonei, ca urmare a propagandei făcută în şcoli, la radio şi televiziune, se constată un proces de revenire la portul popular tradiţional, îmbrăcat la ocazii festive (serbări, spectacole date de formaţiile de amatori în cadrul căminelor culturale etc.).
Costum popular actual, cunoscut sub denumirea de costum naţional, este uniform pentru întreg cuprinsul zonei.

Costumul femeiesc

Costumul femeiesc de astăzi se compune din cămaşă cu altiţă, catrinţă, şitoare, bondiţă (Pl.70). Cămaşa femeiască cu altiţă păstrează croiul cămăşilor încreţite la gât. Ornamentica cămăşii de astăzi este mai bogată, în special pe piepţi şi spate. Se menţin încă motivele
geometrice alături de motivele florale,
întâlnite mai des. Gama cromatică este mai variată (pe lângă negru şi roşu, apare verdele, galbenul, albastrul etc.).

Pl. 70

Catrinţa ia tot mai mult aspectul celei din Bucovina (poate şi datorită faptului că-n Bucovina costumul popular este purtat frecvent). Şi-n ornamentica catrinţei se observă tendinţa tot mai accentuată către îmbogăţirea decorului. Se combină vrâste de diferite culori, se foloseşte firul sau beteala pentru a obţine efecte decorative deosebite. Şitoarea sau bârneaţa este piesa din costumul popular care se păstrează aproape neschimbată şi în evoluţia căreia nu au intervenit schimbări în ornamentică. Trebuie subliniat faptul că materia primă, materialul folosit în confecţionarea pieselor de port din costumul actual este total diferit de tot ceea ce a fost folosit în costumul vechi, tradiţional.
Pânza de cânepă, de in, de bumbac,
este înlocuită frecvent cu material de

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

fabrică oarecum asemănător cu cel din casă şi însuşiri care permit executarea pe fir a unor motive decorative.
Catrinţele nu mai sunt lucrate din lână ci din aţă de fabrică. La o catrinţă intră mai multe jurubiţe59. La fel chinga sau şitoarea. În picioare femeile poartă pantofi cumpăraţi.
Piesele de costum femeiesc descrise mai sus alcătuiesc aşa cum arătam, costumul naţional în zile festive mai mult de tineret. Ce s-a păstrat însă din costumul tradiţional, în portul de fiecare zi? Datorită însuşirilor despre care am amintit, ale cămăşii drepte, slobode, ea este frecvent purtată de bătrâne, cu rol de cămaşă în adevăratul sens al cuvântului, peste care se îmbracă apoi bluza, piesă de port modernă. Cămaşa dreaptă are acelaşi croi şi aceeaşi sumară ornamentică ca a cămăşii de tip vechi. Cămaşa de tipul amintit se poartă frecvent în toată zona. Pentru calităţi de ordin practic (ţine cald, este rezistentă la purtat etc.), precum şi în virtutea tradiţiei care există mai vie în vestul zonei, se mai poartă catrinţa, în
zilele de lucru, chiar de femeile mai tinere
(30-40 ani). Catrinţa este asociată bluzei de tip orăşenesc şi este considerată ca făcând parte din costumul de lucru, excluzându-se aproape în totalitate prezenţa ei în portul de sărbătoare. În restul zonei cercetate, se întâlnesc catrinţe purtate în zilele de lucru cu totul întâmplător şi sunt privite cu oarecare îngăduinţă. De altfel, toate schimbările intervenite, în costum popular femeiesc, au fost recepţionate de autorul anonim, luându-se atitudinea critică, ironică, faţă de renunţarea la tradiţie, faţă de părăsirea unor piese de port: „Te rîdeau de poznă/ cînd purtai cămaşă de „americă” spunînd: Io-te că nu ştie a ţese!”60, sau
„Ştii leliţă-n patru iţe? / Ba, bădiţă nici în două, N-ăi purta cămeşă nouă!
Oi purta, c-oi cumpăra!61
„Oi sărmana, bine sare! Poală la cămeşă n-are!”62
Bondiţa a rămas prezentă în portul de toate zilele şi uneori în portul de sărbătoare. Ornamentată sumar cu tasma, fără prim, iar uneori îmbrăcată în material de oraş, bundiţa este păstrată, fiind practică şi necesară pentru anotimpul friguros. În rest, costumul de toate zilele al ţărăncilor,
nu se deosebeşte cu nimic de costumul de oraş (baticuri, broboade cumpărate, bluze, guste, rochii, paltoane etc.).

Costumul bărbătesc

Studierea costumului popular, în genere, arată că în procesul de dispariţie a pieselor de port tradiţional, rezistă mai mult timpului şi împrejurărilor de ordin social, istoric, economic, piesele de port ale căror calităţi de ordin practic primează. Am observat şi la costumul femeiesc, că au rămas piesele de port ale căror înlocuire cu altele mai practice a fost dificilă.

Pl. 71

Concepţia asupra frumosului s-a schimbat în conştiinţa generaţiilor mai tinere, dar, utilul a rămas preponderent şi-n existenţa ţăranului de astăzi. Femeile au adoptat mai repede moda nouă (încă din secolul al XIX-lea) renunţând la cămaşa cu altiţă ce necesită mult timp pentru lucru, la cămaşa de lână ţigaie, din aceleaşi motive, la ştergarul (de pus pe cap), nepractic şi pretenţios din cauza culorii albe, în schimb mai păstrează catrinţa tot din considerente
de ordin practic.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Ce se întâmplă cu costumul bărbătesc, păstrat în zonă, până în secolul al XX-lea, într-o formă nealterată, unitară, pe tot cuprinsul acesteia?
Din motive amintite, costumul bărbătesc purtat în zilele de lucru a dispărut aproape cu desăvârşire. De ce?
Costumul tradiţional compus din iţari, izmene, cămaşă dreaptă (cămeşoi, cămaşă cu fustă, brâu şi chingă nu mai este la fel de practic. (Pl. 71). Materialul din care se confecţiona costumul cere timp. Culoarea albă predominantă constituie un impediment serios, nu este deloc practică în munca de fiecare zi. Aşa se face că, s-a renunţat la cămaşa albă, cu uşurinţă, preferându-se cămaşa colorată, din comerţ, comodă la purtat şi spălat. S-a renunţat la portul iţarilor, în favoarea pantalonilor de culori mai închise. S-a menţinut într-o oarecare măsură portul brâului, pentru sănătate. În evoluţia costumului popular se mai poate urmări un aspect legat de ornamentica pieselor de port tradiţionale. Acestea, iniţial erau ornamentate foarte simplu sau deloc. În evoluţia lor s-a înregistrat o perioadă, (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX), când în ornamentică şi colorit s-a manifestat tendinţa de îmbogăţire a decorului (perioadă de mare înflorire a artei noastre populare).
În prezent, rolul practic al tuturor pieselor de port purtate zilnic, fiind preponderent, ca la început, (datorită schimbării intervenite în concepţia despre frumos) aceste piese de port sunt iarăşi foarte simplu ornamentate, ajungându-se la soluţiile cele mai utile şi puţin costisitoare. Şi în costumul popular bărbătesc se păstrează boanda, - deloc ornamentată. Sumanul a dispărut aproape cu desăvârşire. Îl mai păstrează bătrânii care îl îmbracă rar şi îl împrumută tinerilor pentru sărbătorile de iarnă.
Cojoacele lungi se poartă din ce în ce mai rar. Se mai poartă cojoacele scurte cu mâneci, truparele. Portul orăşenesc, costumele moderne, paltoanele, au luat locul costumului popular tradiţional, viu încă în amintirea bărbaţilor.

Concluzii

Costumul popular tradiţional din zona Botoşani se încadrează prin structura sa, în aria mai largă a costumului din Moldova de Nord, prezentându-se ca un costum unitar pe între cuprinsul zonei. Unitatea costumului este vădită în sistemul de croială, în ornamentică, în colorit. Croiala are la bază foile drepte, iar economia de material este legea de bază pe care o respectă ţărăncile din această parte a ţării.
Ornamentica costumului de Botoşani excelează printr-o tendinţă de simplitate şi sobrietate mai accentuată ca în alte zone ale Moldovei (Bucovina, Vrancea etc.).
Coloritul, un alt element în
stabilirea unităţii costumului de Moldova este redus de cele mai multe ori la culorile primare: negru, roşu şi alb. Mai târziu apare asociat verdele, albastrul şi galbenul
– într-o măsură mai redusă. Unitatea menţionată se manifestă şi prin componenţa ca atare a costumului popular. Aceleaşi piese alcătuiesc costumul popular femeiesc din întreaga Moldovă (ştergarul de pus pe cap, cămaşa, catrinţa, bârneaţa). Costumul bărbătesc este şi mai uniform: iţari, cămaşă, suman, cojoc etc. În cadrul acestei unităţi varietatea costumului popular din zona cercetată este marcată de particularităţile de ornamentică şi croi, neesenţiale. Unitatea costumului de Botoşani cu cel de Moldova, înseamnă de fapt unitatea costumului amintit cu costumul popular din întreaga ţară.

NOTE

58 Tufescu V., Tîrguşoarele din Moldova şi importanţa lor economică.

59 Informatoare Grădinaru Grapina, 79 de ani, Băluşeni.

60 Informatoare Pricop Ileana, 70 de ani, Rădeni, com. Frumuşica.

61 Informatoare Pricop Ileana, 70 de ani, Rădeni, com. Frumuşica.

62 Informatoare Pricop Ileana, 70 de ani, Rădeni, com. Frumuşica.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Însemnări memorialistice (6)

Ion Mihalache

18 Aprilie 944-Întâlnire cu D(omnu)l

M(ihai) Antonescu

Miercuri 19 Aprilie 944, Buc(ureşti)
Ieri, 18 apr(ilie), am sosit în Buc(ureşti) (la ora 7 seara), chemat urgent de D(omnu)l Maniu. Mi-a arătat cond(iţiile) am(ericanilor) trimise dela Cairo prin Şt(irbei) de Guv(ernul) Sov(ietic) – iar dela el am trecut la M(ihai) A(ntonescu), unde am stat dela 8 1/4 la 9 1/2 seara.
Mi-a cetit: Telegrame de la Stocholm,
telegrame de la Ancara şi mi-a spus:
Despre o conv(orbire) a Min(istrului) nostru din Stch(olm) cu Min(istrul) (…) de acolo. Despre o telegr(amă) a Min(istrului) nostru d(omnu)l Gheorghe din Berlin. Despre
2 tel(efoane) dela Madrid. Despre conv(orbirea) lui Killinger. Am ascultat tot timpul. Redau aci din memorie – cu (…) con(vorbirea) tel(efonică) a lui Ştirbei pe care o redau după note (dela Maniu).
I. Din teleg(rama) Ştirbei (După note). Dela Ministr(ul) sovietic din Cairo “Condiţii minimale”, ale „unui armistiţiu”, cu” caracter ultimativ”- „aprobate de guv(ernele) britanic şi american” – la care se cere un răspuns
cu armata roşie – înarmate de ruşi şi puse la dispo(ziţia) Mareşalului Ant(onescu) sau Iuliu Maniu.
Se enumeră apoi Condiţiile armistiţiului

minime.

1.Ruperea legăturilor cu germanii şi lupta comună a trupelor române şi aliate – incl(usiv) armata roşie – contra germanilor în scopul de a reda independenţa şi suveranitatea României.

2.Restabilirea frontierelor româno- sovietice din 1940.
3.Indemnizare pentru pierderile cauzate U(niunii) S(ovietice) de ostilităţi şi ocupaţii a teritoriilor sovietice.
4.Repatrierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi cum şi a celor internaţi.”Aceste condiţii minime pot fi schimbate într-un sens mult mai nefarovabil dacă Rom(ânia) nu le acceptă în foarte scurtă vreme”.
Guvernul sovietic nu cere ca terit(oriile) româneşti să fie ocupate cu trupe sovietice – în cursul duratei armistiţiului – însă ca ele şi cele aliate să aibă posibilitate să se deplaseze în mod liber în toate direcţiile. Guvernul trebue să contribue la acestea pe cât îi stă în putere, prin toate mijloacele sale de comunicaţie, terestre, aeriene şi navale.
Guvernul sovietic consideră nedrepte deciziile arbitrajului de la Viena şi e gata să conducă operaţii comune cu Românii contra Ungurilor şi Germanilor în scopul de a restitui României toată Transilvania sau cea mai mare parte a ei, sub rezerva confirmării la Conf(erinţa) Păcii.
Dacă România doreşte să aibă, pentru (…) U(niunii) S(ovietice), în afară de generalul care reprezintă chestiunile militare, şi un reprezentant politic pentru chestiunile politice, Guv(ernul) sovietic nu face nici o

1

urgent.

În introducere, precizându-se că

obiecţie .

xxx

armatele române de pe front au efective: În Caucaz 7 div(izii) sau mai mult, la Odesa 3 div(izii) sau mai mult şi în Reg(iunea) Chişinău 3 div(izii) sau mai mult – se cere:”trebue să se predea armatei roşii – sau să atace pe germani din spate” şi să opereze
Ştirbei adaugă la textul de mai sus, către Maniu: Dacă aţi fost informat de termenii acestui armistiţiu, în acelaşi timp cu Guvernul, este pentru că D(omni)a sa, în perfectă cunoştinţă de cauză şi neavând în vedere decât interesele super(ioare) ale

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

României, să hotărâţi cui îi incumbă sarcina executării lor, pentru a şterge nedreptatea de la Viena, pentru a salva independenţa şi suveranitatea Teritoriului nostru, noi suntem chemaţi, în ciuda sentimentului profund al dreptăţii noatre, să ne supunem raţiunea cererilor forţelor superioare ale necesităţii.
Dar acest….(angajament ?) este solemn şi cere colaborarea D(umneavoastr)ă şi a tuturor celorlalţi. Trebue să cunoaşteţi că condiţiile armistiţiului sunt rezultatul unor ample discuţii. Prompta lor acceptare ca bază are puterea de a îndulci aplicarea lor, pe când noi tergiversări, riscă să provoace retragerea ofertelor.
II. Din telegr(ama) Stocholm (din memorie).
1.Prima. O telegr(amă) dela Legaţia n(oastr)ă din Stocholm ca în acest sens. Ministrului nostru, chemat de Leg(aţia) rusă din St(ocholm) [(nu de d(oam)na Colontai care se afla convalesc(enţă) la o staţiune] s’a spus: Guv(ernul) rus presupune că Guv(ernul) rom(ân) e dispus să trateze condiţ(iile) de armistiţiu. Guvernul rus, în acest caz e dispus să le trateze cu actualul guv(ern) sau cu un guv(ern) Iuliu M(aniu) şi Dinu Br(ătianu). Ministrul nostru a amintit că era şi mai bine ca acest lucru să fi avut loc încă din Ianuar(ie) când acesta a făcut primele sondagii. Însărc(inatul) de af(aceri) rus(care ţinea locul D(oam)nei C(olontai) a recunoscut acest lucru.
Ministrul nostru (Nanu) a telefonat guv(ernului), întrebând ce să facă. Acesta a răspuns: să ia cunoşt(inţă) de cond(iţiile) guv(ernului) rus.
2. A doua tel(egramă). Min(istrul) nostru s’a prezentat D(oam)nei Colontai care a spus: că s’a comunicat guv(ernului) rus care însă n’a trimis cond(iţiile), că acestea sunt aşteptate că îndată ce vor fi primite vor fi comunicate min(istrului) nostru.
D(oam)na Colontai – cu o atitudine deosebit de amabilă, a adăogat că e convinsă că aceste condiţii vor fi din cele mai moderate deoarece Stalin ţine să aibă raporturi de prietenie cu toate statele vecine. Nu este adevărat – a adăogat dânsa – că Ruşii urmăresc să aibă guvernul lor de încredere sau un guv(ern) socialist în R(omânia). Este treaba R(omâniei să-şi facă guv(ernul) ei. Cu atât mai mult, nu e adev(ărat) cele ce s’au spus că vor să provoace revol(uţie) în R(omânia). Stalin e prea cu experienţă ca să nu ştie că o revoluţie sau izbucneşte dela sine
şi de înafară cel mult dacă se poate capta sau dirija – sau nu izbucneşte dela sine (nefiind condiţii) – şi atunci orce încercare de dinafară e menită să eşueze [aceasta era ideea, care în teleg(ramă) era în semnele citării].
3. A treia teleg(ramă), cuprindea cond(iţiile) arm(istiţiului) şi ale Păcii(adaug eu) în felul în care s’au văzut şi în cea a lui Ştirbei. Era scrisă în franţ(uzeşte) şi în ce priveşte desarmarea era spus clar – ou-ou (adică sau să se predea unităţile de pe front – sau să întoarcă armele etc).
Erau adăogate şi cuvinte de ale Min(istrului) nostru pe care nu mi le amintesc. Acestea, ca şi introdu(erea), erau în româneşte. Textul a fost transmis în franţ(uzeşte), aşa cum i s’a comunicat.
4. O altă comunicare din St(ocholm) era în leg(ătură) cu Finlanda [“cu care noi ne ţinem în contact”- adaogă M(ihai) A(ntonescu)]. Min(istrul) Fin(landei) din Stoc(holm) comunicase alui nostru că ei sunt informaţi că se poartă convorbiri între germ(ani) şi ruşi, în care caz s’ar simţi liberi de germ(ani) şi că Fin(landezii) s’au cerut despăg(ubiri) de r(ăzboi) 2.600 milioane dolari ceea ce ar echi(vala) cu 600 miliarde de lei.
III. Telegr(ama) din Ancara, de la englezi prin generalul ataşat militar şi Creţeanu [cu cond(iţiile) Arm(istiţiului)].
IV. Telegr(amă) directă prin Cs. – aceasta nu vorbia de Transilvania şi a fost prima care a sosit [chiar rezulta oarecum că rezerva: Trans(ilvania) „în total sau în cea mai mare parte” – era cerută de englezi].2
V. Telegr(amă) dela G(enera)l Gheorghe din Berlin. Relata convorb(irea) lui cu un personagiu (nu-i reţin numele) dela Wilhelm Strasse după care rezulta că germ(anii) au comunicat englezilor că dacă nu-i lasă să detaşeze un număr important de divizii depe frontul oc(cidental) ca să îndepărteze pe Ruşi atunci să ştie Englezii că nu ei au să intre întâi în Germania, ci Ruşii.
Adică „şantajul” [zice M(ihai) A(ntonescu)] dacă ar fi că dacă nu vă înţelegeţi cu noi, ne vom înţelege noi cu Ruşii preferând să intre Ruşii în Germ(ania), în Penins(ula) Balcanică etc.
Iar – zice M(ihai) A(ntonescu) – cum rezultă şi din (…), Germ(ania) ar fi tratând şi cu R(usia).

XXX

Mi-a mai spus:

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

Min(istrul) am(erican) din Madrid –
prieten al lui (…) – i-a comunicat prin o tel(egramă) dela sf(ârşitul) lui martie, că Stettinium va veni la Londra şi vor sta să discute şi cu un reprez(entant) al R(omâniei), cerându-i să trimită pe cineva la Lis(abona), de unde îl va trimite el la Londra. Tel(egrama) nu i-a fost prezentată de (…) de la Ex(terne) decât după 12 zile.
- Cum e posibil? (am întrebat eu mirat).
-Aşa e. Dar am primit alta, acum că Stet(tinius) mai întârzie vr’o 10 zile şi că nici acum nu e târziu. Îmi spune că şi Mareşalul a vorbit lui M(aniu) de Gafencu [la început Mareşalul ţinea ca M(ihai) Ant(onescu) să lucreze singur, nu şi cu Maniu].
Mă întreabă ce cred de Gafencu („cel
mai indicat”- am zis eu).
Apoi în concluzii îmi spune că Guv(ernul) nu poate da un răspuns acum, direct – mai ales că:
-pe de o parte Germanii [Kill(inger)], asigură că că în câteva zile va fi o situaţie schimbată prin ofensiva începută Lemberg- Tarnopol, care dacă reuşeşte, ar prelungi situaţia(…) germană;
-iar pe de alta Ruşii anunţă că vor cuceri (…) în care caz situaţia e pierdută total p(entru) noi şi capitularea vine dela sine. Dar că tratativele trebuesc întreţinute de Maniu printr’un om al lui. Ei se gândiseră la mine – dar el a înţeles că rolul şi rostul meu politic e altul – şi au renunţat.
[Eu: Nu accept, am spus şi nici
M(aniu).]
[Viş(oianu) ar fi indicat să trateze la timpul oportun cu Ruşii – nu la(…) (zicea M(ihai) A(ntonescu)]. Să comunic lui M(aniu):
-Criza Idem a fost în leg(ătură) şi cu probl(ema) românească (recte Ardealul). Churchil i-a reproşat că n’a lămurit la timp cu Ruşii intrarea în Rom(ânia) şi chestiile politice în leg(ătură) cu asta.
Idem s’a sforţat şi a obţinut decl(araţia)
Molotov – care i’a salvat situaţia.
-Să comunice dacă poate înşt(iinţa) el pe Fab(ricius) sau guvernul printr’un trimis[M.(?) mi-a spus că a primit dela Guv(ern) cuvânt că nu poate pleca din Elveţia].
- Să comunice dacă acceptă să dea răspuns R(omâniei) să o facă cât mai degrabă, găsind formulă care să nu (…).
xxx
Nu mi-a cerut părerea mea.
Se făcuse 9 ¼ seara şi era chemat cu telef(onul) de Mareşal, să meargă împreună la Znagov[unde dorm de când cu bombardamentul Buc(ureştiului)]. A continuat a-mi ceti şi vorbi până la 9 ½.
I-am spus totuşi în câteva cuvinte
opinia mea:
-Satisf(ăcut) că Ruşii recunosc nedreptatea dela Viena şi ar trebui fixat acest lucru.
-Condiţ(iile) nici nu sunt de respins în bloc, nici de acceptat în bloc (i-a plăcut formula).
- Condiţ(iile) armistiţiului propriu-zis acceptabile, în alternativa că nu suntem obligaţi a întoarce armele contra aliatului de ieri ceea ce n’ar fi anevoie nici p(entru) cine cere nici p(entru) cine acceptă.
- Dar se vede că Ruşii vor să rezolve (ca şi cu Finlandezii) şi Pacea. La Conf(erinţa) Păcii, dacă ar găsi cu cale să se mai prezinte, ar putea refuza să se discute chestiile rezolvate odată cu armistiţiul, adică tot ce priveşte Rusia direct. Iar englezii şi americanii …acceptă. Nu cumva vor să se spele pe mâni ca Pilat (…) că la conf(erinţa) Păcii nu vor putea obliga pe Ruşi la nimic? Nu cumva Ruşii nici nu se gândesc să participe la o conf(erinţă) a unei Păci burgheze?
Iată reflecţiile cu care am plecat şi pe care le-am rezumat şi (..) Preşed(intelui) M(ihai) A(ntonescu).

25 Aprilie.

Maniu trimisese o telegr(amă) prin care arăta că el e dispus a-şi lua răspunderea unui Guv(ern) de arm(istiţiu) în condiţiile pe care le arătase prin Ştirbeiu (le reamintea şi complecta). La asta, St(irbei) i-a răspuns cu telegr(ama) ce anexez aici.
Maniu a trimis alaltă seară pe M(ihai) Popov(ici) chiar să ne-o arate – iar Lupu s’o arate ieri lui Dinu Br(ătianu) la Florica. Nu l-a găsit. Şi azi – după nenorocirea cu moartea subită a lui C. Lupu în Leordeni, alaltă seară
– am mers amândoi la Florica şi am comentat-o în acord – că numai Guv(ernul) sau Regele (cu riscul arestării sale) ar putea-o face.

20 apr. Imediat la primirea mesagiurilor Dv. Număr 29,30,34,35,36 am luat contact cu representanţii naţiunilor unite. Ei nu acceptă aceste mesagiuri ca un răspuns

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

la condiţiunile de armistiţiu hotărâte de sovietici, cu aprobarea lor. Aceste condiţiuni v-au fost comunicate în mesagiul meu no. 9 în

6 părţi. Ele au un caracter ultimativ şi cer un răspuns precis de acceptare sau refuz.

De asemenea aliaţii văd în ele un energic apel de a ne alătura lor în ajunul unor mari evenimente. Operaţiuni militare de mare anvergură sunt în pregătire. Ele se vor declanşa la ora hotărâtă şi vor fi conduse fără milă, brusc, indiferent de atitudinea noastră. Rog răspundeţi urgent dacă să luăm parte la ele până încă este vreme, sau să suferim lovitura cu toate consecinţele înfrângerii.

Situaţia nu este tragică, indiferent care este hotărârea sau nehotărârea noastră şi implică sacrificii, suferinţă şi(…). Să impune

să alegem aceia ce ne va asigura,cu maximum de garanţii, libertatea şi independenţa noastră. Aliaţii ştiu că alegerea D(umnea)voastră este (…). Ei doresc să vă ajute, dar vă cere să acţionaţi. Tergiversările ne-au costat deja pierderi grele în oameni. Ele antrenează acum la retragerea condiţiilor de armistiţiu. Sfârşit.(Telegrama lui Ştirbei, copiată de Ion Mihalache – n. n. O.L.Şovan)

1. Ministrul nostru din Stocholm explică că cerând lămuriri Min(istrului) sov(ietic) din St(ocholm) asupra acestei părţi , acesta a spus: e vorba de posi(bilitatea) unei reluări a raporturilor diplomatice, în felul Italiei.

2. M(ihai) Ant(onescu) mi-a zis că după o inf(ormare) a lor, englezii susţin o rectif(icare) a frontierei în fav(oarea) Ungariei ca şi o câştige şi pe ea

Mărturisiri din întuneric(11)

Gheorghe Bâgu

Ţin minte că-n iarna anului 1945, a apărut printre studenţi o circulară din care reieşea că prefectul poliţiei capitalei Nicolski a semnat un act de neagresiune cu legionarii conduşi de N. Pătraşcu. După încheierea acestui act, cine îndrăznea să mai vorbească, să se arate nemulţumit, să critice noua conducere sau să comenteze o hotărâre a acesteia, era pedepsit fără cruţare. Mai târziu, în închisoarea Văcăreşti, am aflat că toţi cei care practizaseră cu Nicolski fuseseră condamnaţi ca trădători.
Regimul comunist, condus de
Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, a adoptat o stratagemă proprie: i-au lăsat liberi şi i-au încurajat pe toţi cei consideraţi
„reacţionari” sau suspecţi de dizidenţă şi i- au urmărit, prin toate metodele, permise şi nepermise, din ianuarie 1945 până în mai
1948. În acest timp, erau adunate date care se prelucrau tendenţios şi după bunul plac, întocmindu-se dosare de acuzare.Trebuia să înceapă procesul.
Am fost luaţi din celulele de la tribunal şi duşi într-o sală, un fel de amfiteatru. După o jumătate de oră de aşteptare a apărut şi completul de judecată, în frunte cu preşedintele, generalul Alex.Petrescu. Nu prea înalt, gras, roşu la faţă şi proaspăt bărbierit, generalul avea nişte ochi ce exprimau perfidia şi sadismul. Ceilalţi, îngrijit îmbrăcaţi, în uniforme militare, bine dispuşi, au luat loc pe scaunele de unde împărţeau dreptatea – ani grei de puşcărie şi moarte. Aceştia alcătuiau deci completul de judecată care se supunea orbeşte lui Petrescu.
Alex. Petrescu fusese în timpul lui Antonescu, o perioadă, comandantul penitenciarului. Mai târziu, în regimul comunist i-a condamnat pe Iuliu Maniu la
17 ani de închisoare, fapt pentru care a fost avansat la gradul de general şi de atunci el a judecat majoritatea proceselor politice.
Dintre cei 36 de inculpaţi care ne

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

găseam pe banca acuzaţilor şi care alcătuiam lotul Facultăţii de Ştiinţe nici unul nu aveam o stare de spirit potrivită cu situaţia existentă. Eram prea mişcaţi şi tulburaţi din cauza acelor întâlniri dureroase cu familiile noastre din poarta tribunalului ca să ne mai gândim la proces. Slabi, gălbejiţi, palizi, tunşi şi îmbrăcaţi în zeghi zebrate, aşteptam ca grefierul să dea citire actului de acuzare. Eram trimişi în judecată pentru crimă de înaltă trădare, pentru participarea la organizaţie de tip fascist, organizaţie reacţionară burgheză. Eram acuzaţi că suntem fii de moşieri şi exploatatori şi că suntem spioni. Apoi s-a ridicat procurorul, un lungan cu o figură de incult, apatic, care a repetat tot ce se citise până atunci. Ne-a insultat făcându-ne vipere veninoase, burghezi descompuşi, exploatatori ai muncitorilor, prost crescuţi, educaţi în spirit fascist, monştri hidoşi, hoţi şi criminali …
Tot timpul cât procurorul a aruncat în noi cu noroi, eu l-am studiat pe Petrescu. Avea un ceas mare de aur la mână, iar pe degete tot felul de inele, era buhăit de trai bun şi desfrâu. Mă gândeam că acest om n- a cunoscut niciodată mizeria şi necazul, n- a ştiut ce este amarul. Cei ce ne aflam pe banca acuzaţilor eram fii de ţărani, de muncitori, de ciobani, subofiţeri şi dascăli. Neam de neamul nostru nu a purtat ceasuri de aur, neam de neamul nostru n-a speculat şi n-a exploatat, n-a fost hoţ şi criminal şi nici n-a subminat activitatea statului. Majoritatea eram victimele războiului, ale lui Petrescu şi ale celor lipsiţi de un ideal politic, care fără menire şi fără muncă căutau să stăpânească. Petrescu şi alţii ca el au decis soarta noastră.
După ce a vorbit procurorul, ni s-au pus întrebări. Unii n-au recunoscut nimic din ceea ce declaraseră la anchetă. De exemplu, Dumitrescu de la Geografie a spus că totul este un bâlci: un proces cu sala goală iar noi lipsiţi de apărare:
- Eu sunt şeful celor de la Facultatea de Ştiinţe. Condamnaţi-mă cât credeţi, eu o să execut un an sau cel mult doi, iar restul vi-i dau dumneavoastră care ne-aţi smuls declaraţiile torturându-ne şi ameninţându- ne cu moartea. Vorbiţi de democraţie şi libertate, dar acestea sunt bune numai pentru dumneavoastră şi acoliţii dumneavoastră. Pentru noi, cei ce luptăm împotriva minciunii, teroarei şi ipocriziei,
nu sunt bune decât lanţurile. Sperăm să nu treacă mult timp şi să vi le predăm.
Rădoi, de la Matematică, a protestat spunând că acesta numai proces nu poate fi cu uşile închise, fără martori şi fără apărare, aici hotărându-se totuşi viaţa unor oameni. A mai spus că nu-i pasă chiar dacă va fi condamnat la moarte. Şi Cârciumaru a vorbit sfidător şi răzbunător.
Eu am declarat că nu am fost niciodată legionar şi că în ziua de Sf. Gheorghe, onomastica mea şi a colegului meu de cameră am ajuns la discuţii cu caracter aşa-zis reacţionar. În continuare am mai precizat că atâta timp cât U.R.S.S.- ul vecina noastră, dictează în sud-estul Europei, ar fi nefiresc să nu ne opunem.
- Este greu să te adaptezi noilor condiţii şi să vorbeşti de libertate când ea nu există, dar şi mai greu să te ab ţii să nu comentezi, să rabzi şi să mergi înainte. Pentru faptul că am discutat în acea seară de aprilie despre toate aceste nonsensuri şi poate pentru faptul că n-am ştiut să ne ţinem gura, mă aflu şi eu ca inculpat în procesul de faţă, dar consider că pentru tot ce am greşit nu merit mustrări aspre, acuzaţii de crimă sau ameninţări de închisoare. Vă rog să ţineţi seama de toate cele spuse de mine aici şi de declaraţiile de la dosar. Şi în numele legii pe care o apăraţi, al onoarei şi al cinstei, vă rog să mă puneţi în libertate.
La sfârşit s-a ridicat avocatul Bianchi care ne-a apărat pe toţi din oficiu. Ne-a ajutat atât cât ajută funia pe spânzurat: mai mult ne-a acuzat decât ne-a apărat. Despre mine a spus:
- Bâgu se face vinovat, aşa cum reiese din dosar, de participarea la organizaţia de tip fascist, dar pentru că n-a fost niciodată agresiv, şi n-a fost închis la legionari, n-a cotizat, şi pentru faptul că în discuţiile purtate cu legionarii el totdeauna se situa pe poziţie contradictorie, vă rog să- i acordat circumstanţe atenuante.
În cele din urmă, grav şi plictisit, generalul Petrescu a invitat pe juraţi să înceapă deliberările pentru ca a doua zi, la ora 10, să se pronunţe sentinţa. Întreg completul de judecată a dispărut pe uşa pe care intrase, iar pe noi ne-au luat ostaşii, ne-au dus la dubă şi de acolo la închisoarea militară de pe strada Uranus. Aici am aşteptat ca să ni se comunice sentinţa. Am aşteptat mult şi bine deoarece ea nu ne-a

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

fost citită niciodată. Degeaba am protestat noi şi am amintit că legile impun ca toţi deţinuţii să-şi cunoască pedeapsa. Deci, fără să ni se citească sentinţa, am fost înghesuiţi din nou într-o dubă, readuşi la Jilava şi închişi la celula 7, de data aceasta cu cei condamnaţi. Aici era un student la Medicină, Craiu, care, deşi era condamnat, aştepta de 6 luni să fie trimis la un penitenciar pentru a-şi executa pedeapsa. Şi noi am aşteptat de la 13 aprilie până la
15 august. Ne pierduserăm răbdarea, deveniserăm nervoşi, irascibili şi necomunicativi.
În dimineaţa de 15 august, tot tineretul de la celula 7, circa 100 de studenţi, am fost strigaţi pe nume, încolonaţi pe câte 5 rânduri şi duşi la poartă. Aici ne aştepta atotputernicul director al Jilavei, căpitanul Marometi. Era trecut şi ramolit, ogârjit şi crăcănat, cu picioare subţiri, cu capul exagerat de mare lung şi deşirat, cu burta de gravidă flămândă şi buhăit de rachiu. Neastâmpărat şi repezit, idiot şi fără pic de bun simţ, îşi dădea importanţă şi înjura mereu:
- Luaţi pe câte cinci! Gardieni, înconjuraţi hoţii, faceţi cordon şi fiţi atenţi la bandiţi! Şi fulgera câte o palmă celui ce- i venea mai la îndemână. Gardieni, îi ducem la gară! Fiţi atenţi să nu ne scape! şi mai dădea un picior în spatele celui mai apropiat. Nimeni nu scotea nici o vorbă, nu făcea nici un gest. Cine vorbeşte va fi împuşcat pe loc! Vă arăt eu disciplină bandiţilor! şi repezea un pumn primului ieşit în cale.
Noi stăteam încolonaţi câte cinci şi aşteptam. În cele din urmă am fost percheziţionaţi, am fost împinşi într-o dubă în care am stat timp de trei ore. Către seară, după o zi de chin, am pornit. La gară ne aşteptau alţi gardieni care au dublat paza. Marometi a coborât cu gravitate de lângă şofer, ne-a aliniat, ne-a numărat din nou şi ne-a predat şefului de vagon C.F.R., un plutonier major pe care-l cunoaştem din libertate. Fusese contabil la penitenciarul din Dorohoi. Se numea Costescu, şi avusese o fiică, colegă de clasă cu mine. M-a privit lung. Eu am lăsat capul în jos şi am urcat scările vagonului, una din cele mai grele pedepse pentru un condamnat. Vagonul era îmbrăcat în tablă groasă, fără geamuri, doar cu nişte ochiuri mici cu gratii şi site, fără scaune. Pe mijloc se afla
doar o bancă lungă şi într-un colţ o gaură pentru necesităţi. În acest vagon special amenajat, deţinuţii, în picioare, erau înghesuiţi făcând o masă compactă. Nu aveau nici o posibilitate de a sta jos. Vagonul-dubă, lăsat vara în soare pe câte o linie moartă, devine un adevărat cuptor încins, iar iarna un adevărat frigider. Noi am fost lăsaţi două zile în triajul Gării de Nord, pe o căldură de 320C, unde am crezut că ne prăpădim. Foarte mulţi leşinau şi cădeau lângă noi, care eram aproape morţi de oboseală şi de chin. Mai multe zile trăite în aceste condiţii însemna epuizare totală: fizică şi psihică. Vedeai moartea cu ochii. Nu aveam apă. Hrana pentru 24 de ore însemna un sfert de pâine şi doi cartofi fierţi şi necurăţaţi.
Trebuia să fim transferaţi la Piteşti. În vagonul în care aşteptam plecarea, am zărit un fost coleg de liceu. Colegul se numea Şoltuz Laurenţiu şi acum era student la facultatea de Medicină din Iaşi, anul VI. Mi-a spus că era pedepsit la recluziune de 15 zile pe dubă. Fusese condamnat la 25 de ani muncă silnică.
Când m-a zărit s-a bucurat mult şi atât s-a
mişcat şi înghesuit, până când s-a apropiat de mine. Am început să vorbim în şoaptă, gură în gură şi cu frunţile lipite.
- Ce faci? Cât eşti condamnat?
- Uite ce fac, ca şi tine, mă lupt din răsputeri să mai trăiesc. De acasă nu ştiu nimic. Nu ştiu nimic de Didina. Poate îmi spui tu ceva, ai stat în aceeaşi închisoare cu ea, la Suceava. Am fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti însă nu ştiu ce pedeapsă am primit. Mi-a spus un coleg, care a aflat de la un plutonier din închisoarea militară Uranus că am fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională.
- Pleci la Piteşti. O, ce te aşteaptă! Poate ne vom mai întâlni … pe lumea cealaltă.
- Ce mă aşteaptă?
- Necazuri şi urgii. Să dea Domnul să rezişti. Ascultă, o să-ţi spun ceva, dar să nu vorbeşti cu nimeni, nici cu cel mai bun prieten. De altfel, este spre binele tău. Dacă se află că eu te-am informat, ne pierdem amândoi viaţa şi în ce chinuri! Ai înţeles? Îţi spun pentru că ne cunoaştem de copii. Vreau să te ajut, dar încă o dată,nici o vorbă, ai înţeles? Nici o vorbă! Ai înţeles? Ai înţeles?
- Ai toată încrederea.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

- Vezi, la Piteşti, o să întâlneşti lichele şi turnători: Eugen Ţurcanu, Gebak, Sobolevscki şi alţii. Toţi moldoveni de-ai noştri. Să fii deştept şi orice ţi-ar propune, să accepţi. Arată-te devotat şi fii pregătit pentru orice.
- Pe turnători îi ştiu bine de la Jilava. Era unul pe nume Grigorescu, tot moldovean, frate cu popa Grigorescu din Broscăuţi, care făcea urgii. Mai era un altul bănuit, amicul nostru Midoski şi el tot de pe la noi. Mai târziu, la Piteşti, am cunoscut mulţi deţinuţi care în speranţa unui trai mai bun, îşi pârau colegii şi
prietenii. Toţi o făceau de frica morţii care,
de obicei, nu întârzia.
Eram frânţi de oboseală. De aproape
24 de ore stăteam în picioare, rezemaţi unul de altul, într-o căldură şi umezeală de iad. A doua zi, când se lumina de ziuă, vagonul a început să se mişte. N-am mers mult şi ne-am oprit la Ploieşti, unde am fost lăsaţi din nou pe linie moartă

Botoşanii în evul mediu. Aspecte

ale vieţii economice(1)

dr. Daniel Botezatu

Viaţa economică este definitorie pentru o caracterizare completă şi pertinentă a elementelor ce au compus resorturile existenţei unei aşezări de tip urban. Târgul Botoşanilor este, prin el însuşi, o ilustrare elocventă a acestei afirmaţii. O bună parte dintre documentele ce îi ajută pe istorici la reconfigurarea vieţii urbane a Botoşanilor de altădată, mai cu seamă cele începând de prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea, conţin importante referinţe economice. Acte de zălogire, catastife de averi ale unor mănăstiri, acte ale unor proprietăţi din târg sau din ocolul acestuia, jurnale ale unor călători străini în trecere prin aceste locuri, nume de negustori, cămătari, mai apoi şi de meşteşugari locali etc., impun o cadenţă tot mai alertă a existenţei urbane botoşănene, mai cu seamă pentru secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Din aceste mărturii răzbat, până la noi, crâmpeie de viaţă, moduri de a fi şi chipuri de a subzista sau prospera într-o societate în care, ca şi astăzi, economicul era una dintre cele mai la îndemână modalităţi de a depăşi prejudecăţi şi bariere etnice şi sociale.
Aminteam, la începutul lucrării, despre importanţa definitorie a aşezării geografice a Botoşanilor în apariţia şi continuitatea sa ca târg, cu înţelesul de centru de schimb, mai întâi, apoi, pe măsură ce factorii politici şi conjuncturi istorice au conlucrat la aceasta, şi centru de producţie
manufacturieră. Enumerând factorii care au impus până în secolul al XVIII-lea funcţia dominantă a aşezării Botoşani, cea de târg, Eugenia Greceanu2 se referea, de fapt, la tripla determinare geografică a statutului urban al Botoşanilor şi a avântului său economic: aşezarea în zona de contact dintre Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei, una dintre cele mai des populate regiuni din ţară, cel puţin în ceea ce priveşte numărul satelor3, aşezarea la răscrucea drumurilor care uneau principalele reşedinţe domneşti din jumătatea de nord a Moldovei, Suceava, Siret, Dorohoi, Hârlău, Iaşi4, dar şi la intersecţia marilor drumuri comerciale care, asemenea unor artere clocotind de viaţă, revigorau ţinuturile Moldovei medievale pe care le străbăteau5. La aceşti factori, enumeraţi mai sus, adăugăm alţi doi, decurgând din ei, dar nu mai puţin importanţi: căpătarea privilegiului de târg, probabil în timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi dobândirea statutului de târg al Doamnei, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare6.
Fără îndoială că o bună perioadă de timp şi după ce Botoşanii au primit consacrarea domnească de târg, locuitorii săi au continuat a avea ca principale îndeletniciri cele specifice unei economii câmpeneşti, rurale, în care practicarea agriculturii de subzistenţă se împletea cu creşterea vitelor pentru negoţ. Numărul mare de documente ce pomenesc iazuri cu mori, ţarini şi ogoare în

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

satele megieşe târgului Botoşani atestă efervescenţa lucrativă prin care se va zămisli prosperitatea de mai târziu7.
Potenţialul economic al regiunii în centrul căreia se aflau Botoşanii este dovedit şi de prezenţa aici, de-a lungul anilor, a atâtor oştiri formate din mii de soldaţi şi însoţite de un numeros personal auxiliar, cai şi vite de povară8. Dintr-un Catastih al averii Mănăstirii Galata aflăm că la 25 noiembrie
1588 satul Teişori „cu hălâşteiu”, din ocolul târgului Botoşani, dădea mănăstirii Galata, la care fusese închinat de către Petru Şchiopul voievod, „61 stogure de fânu, 1 stogu de mălaiu, 60 de stupi”9.
Beneficiind de aceste importante resurse, pe care hinterlandul de sate din ocol i le punea la dispoziţie, târgul Botoşanilor a putut prospera, ca unul din cele mai importante centre comerciale al Ţării Moldovei, capabil să întreţină, pe toată durata iarmarocului, mulţimea de negustori, slujitori, cai şi vite de povară care se adunau aici periodic, pentru a schimba produsele aduse din mai toate colţurile lumii cunoscute atunci.
Când, la 8 ianuarie 1579, în urma unui
atac al cazacilor, Petru Şchiopul mută, iarăşi, iarmarocul cel mare de boi de la Hotin (unde îl adusese Ioan Vodă cel Cumplit), la Şepeniţ şi Lenţeşti, în locul în care doreau polonii să fie acest iarmaroc, domnul îi întreba pe marii negustori despre starea de altădată a comerţului Ţării Moldovei, iar aceştia îi răspundeau că, din vremuri mai vechi, acest loc fusese statornicit la Botoşani10. La acest mare iarmaroc de vite negustorii evrei de prin părţile poloneze cumpărau vite cu turmele, vânzându-le apoi cu mari beneficii la Danzig, de unde alţi negustori le duceau în Anglia. În locul acestor vite, negustorii evrei aduceau în Moldova postavuri cumpărate din Polonia şi alte mărfuri11.
Faptul că una dintre cele mai importante resurse ale regiunii în centrul căreia se aflau Botoşanii o constituiau vitele este dovedit şi de actul din 19 iunie 1638, prin care Vasile Lupu voievod întărea mănăstirii Moldoviţa un heleşteu de la Onţeni, în urma unei judecăţi cu popa Costin din Botoşani şi
„Jelepul de acolo”12. Prezenţa acestui gelep13 la Botoşani confirmă de asemenea, indirect, faptul că aici continua să existe iarmarocul de vite, despre care am arătat mai sus că în epoci mai vechi fusese statornicit în aceste locuri.
Un iarmaroc de vite precum cel de la
Botoşani, la un moment dat unul dintre cele
mai mari şi mai cunoscute de acest fel, nu numai din Ţara Moldovei, dar şi din regiunile învecinate, presupunea existenţa unei alte resurse naturale importante, păşunile bogate, capabile să asigure hrana miilor de vite pe o perioadă de câteva săptămâni14. „Din cetatea noastră Botoşani”15, la 24 noiembrie 1551, Ştefan Rareş voievod le trimitea bistriţenilor, spre vânzare, o turmă de mascuri şi scroafe, probând mai vechi relaţii comerciale ale Botoşanilor cu oraşele transilvane16.
De altfel, negustorii botoşăneni, majoritatea lor aparţinând etniei armeneşti, sunt menţionaţi ca făcând comerţ cu regiuni geografice mai îndepărtate. Astfel, în timpul domniei aceluiaşi Ştefan Rareş, Ivaşcu din Botoşani, negustor despre a cărui origine etnică documentul nu precizează nimic17, dădea la schimb omologului său polon, Nicolae Iaţimirschi, doi cai, luând de la acesta
20 de cazane cu două torţi, ce urmau a fi comercializate apoi, putem bănui, unor producători botoşăneni de alcool, asta dacă nu cumva Ivaşcu achiziţionase aceste cazane pentru a face el însuşi acest lucru. Dintr-un alt
document, de prin 1569, aflăm că acest
Ivaşcu, ginerele armeanului Bogdan Sahac din Botoşani (posibil indiciu că şi Ivaşcu era armean, n.ns.), era într-atât de bogat, iar relaţiile sale de afaceri atât de întinse, încât figura, în calitate de creditor, pentru un liovean, probabil mai vechi tovarăş de afaceri de-al său, posibil tot de origine armeană18.
Un alt comerciant botoşănean, Hagi- Gadur ajungea cu mărfuri, în timpul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, în acelaşi oraş polonez, Liov19, acolo unde numărul mare al negustorilor armeni crea oportunităţi sporite de câştig şi oferea co- etnicilor o oarecare siguranţă şi încrederea că schimbul se va realiza corect. De altfel, negustorii armeni din Botoşani, dar şi din alte târguri ale Ţării Moldovei se bucurau, urmare a averilor lor impresionante şi a influentelor lor relaţii de afaceri, de o preţuire deosebită în rândul comunităţii din care făceau parte. Statutul lor social în cadrul târgului era unul deosebit, recunoscut ca atare prin dreptul ce-l căpătaseră, probabil încă de la începuturile târgului, de a-şi desemna proprii lor şoltuzi. Documentele în care aceşti negustori armeni sunt menţionaţi ca martori ni-i arată a fi egalii elitei urbane botoşănene şi ai dregătorilor domneşti. Astfel, la 27 aprilie 1664, Lebădă,
„neguţitorul de Botoşani”, era martor la vânzarea unei ocini din satul Buzeni, alături

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

de Vasile Şetrăreanul, diacul domnesc din
Botoşani, Chirilă cel bătrân, tot de acolo şi
„Nicula de Băiceni, ci-au fostu pârcălabu la Cotnari”20. Acest Lebădă ajunge la un moment dat proprietarul unui iaz din hotarul târgului Botoşani, probabil în virtutea aceloraşi relaţii privilegiate pe care şi le crease prin averea şi influenţa sa21.
Într-un alt caz, vornicii de Botoşani scriau dregătorilor Bistriţei, la 25 ianuarie
1706, rugându-i să aibă grijă ca negustorul Avan Baronce, „din oraş de la Botăşeni”, să-şi primească banii de la datornicii săi bistriţeni22. Deşi nu s-a găsit nici un document care să probeze aceasta, credem că şi la Botoşani aceşti negustori vor fi avut un staroste al lor, aşa cum aveau conaţionalii lor la Iaşi, pe la 166923, cu atât mai mult cu cât tradiţiile comerciale ale Botoşanilor erau mai vechi.
La cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, comerţul moldovenesc suferă două importante transformări, vizibile şi în documentele botoşănene ajunse până la noi. Prima dintre ele se referă la instituirea
monopolului comercial otoman, ca o expresie
economică a dominaţiei politice, principala urmare fiind reorientarea schimburilor comerciale ale Ţării Moldovei către pieţele din Imperiul Otoman, în dauna celor tradiţionale, din Polonia, Transilvania şi Europa centrală24. A doua modificare a comerţului moldovenesc se referă la originea etnică a negustorilor. Dacă până la sfârşitul secolului al XVI-lea comerţul extern şi de tranzit era realizat de către negustori lioveni, transilvăneni şi autohtoni, dintre aceştia din urmă nu toţi fiind români, după această dată25 se constată un aflux de negustori veniţi de la sudul Dunării, din teritoriile stăpânite de otomani, majoritatea acestor negustori fiind greci.
Unul dintre cei mai cunoscuţi asemenea negustori greci din Botoşani a fost
„Manoli, cupeţ ot Botoş<a>n<i>”, cum se semna pe un suret din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, al unui ispisoc de danie de la Vasile Lupu voievod26. În 1740, Manole îi plăteşte unui Constantin Tăutu şase vedre de miere, pe care neprimindu-le îi scoate la vânzare acestuia din urmă părţile sale din satele Rudeşti şi Dubova, de la ţinutul Sucevei27. Tot pentru miere se va judeca Manole cu preotul Iftimie din Drăguşani, un diacon din Stroeşti şi cu un oarecare Verdeş

căpitan28. Aceştia trei se tocmiseră să-i ducă lui Manole o cantitate de miere, pentru care Verdeş luase şi o arvună de 15 lei. Deoarece cei trei nu au reuşit să-i ducă mierea negustorului în ziua de joi, cum se înţeleseseră cu acesta, au venit cu mierea duminică, spre nenorocul lor, dar şi al lui Manole, pentru că tocmai în acel moment cazacii atacau târgul Botoşanilor. Cei trei, care intraseră deja în curtea negustorului, au înjugat în grabă boii, căutând să se întoarcă la Drăguşani. Pe drum, fiind ajunşi de cazaci, au abandonat cele opt poloboace de miere în mâinile atacatorilor. După această întâmplare, cei trei au cerut negustorului să le plătească integral mierea, însă acesta i-a refuzat, arătând că el le ceruse vânzătorilor să descarce mierea, să o îngroape şi să arunce gunoi peste acel loc, dar a fost refuzat de către aceştia, care nu ştiau probabil cum să fugă mai repede din acel loc. De asemenea, Manole a arătat că mierea nu i-a fost adusă în ziua stabilită, ci mai târziu, motiv pentru care s-a şi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. În plus, mai arată negustorul, cazacii i-au luat şi 370
de lei dintr-un sicriu! Până la urmă,
judecându-se pricina lor, s-a hotărât ca paguba să fie împărţită în mod egal între toţi. Dincolo de anecdotica întâmplării şi de inventivitatea acestui negustor în a ascunde lucrurile sau banii ce îi aparţineau, este de remarcat faptul că mierea de albine, care se găsea în cantităţi mari pe aceste meleaguri29, era un articol de negoţ destul de căutat.
Acelaşi negustor, care luase în îngrijire un iaz pustiu pe Dresleuca, al mănăstirii Doamnei, primind în schimb dreptul la a treia parte din agoniseală30, se judeca din nou, la 29 iulie 1742, cu „Isac, jidovul din Snetin şi cu Leiba jidovul, fiul lui Isac”, zicând Manole că are de recuperat nişte bani de la aceştia, cu zapise, dar şi fără zapise, din tovărăşia lor de la negoţ şi „din alte alijverişuri a lor ce au avut ei de după prada de muscali încoace”31. Cum evreii nu recunosc datoria şi sunt gata să recunoască pricina lor cu jurământ, Constantin Mavrocordat voievod porunceşte ca judecarea acestei pricini să se facă, după obicei, cu martori. Evreii apelează la judecata negustorilor32 care vor pofti să-i socotească fără judecată şi acei negustori vor hotărî, în final, că dreptatea este de partea lui Manole, care are de primit datoria în valoare de 340 de lei de la evrei.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

NOTE

1Daniel Botezatu, Botoşanii – Târg al Doamnei în Evul Mediu (lucrare în manuscris), subcap.I.3.Când s-au

întemeiat Botoşanii?, passim.

2 Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981, p.4.

3 Ioan Prăjinaru, Târgurile din judeţul Botoşani. Studiu de geografie istorică – partea I, p. 18.

4 Despre aşezarea târgurilor la distanţe relativ mici unele faţă de altele vezi şi la Alexandru I. Gonţa, De la curţile cnejilor la târgurile medievale româneşti, în Studii de istorie medievală, texte selectate şi pregătite pentru tipar de Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei, cu un cuvânt introductiv de Ioan Caproşu, Iaşi, 1998,

Editura „Dosoftei”, p. 169.

5Daniel Botezatu, op. cit., subcap I.I.3. Târgul Botoşanilor. Coordonate geografice, passim.

6 Ibidem, subcap I.3, Când s-au întemeiat Botoşanii ?, passim.

7 Densitatea mare a morilor şi terenurilor agricole din preajma Botoşanilor este ilustrată, plecând de la mărturiile

documentare, în fig. 2: Harta răspândirii ogoarelor, ţarinilor şi morilor din Moldova în sec. XIV-XVI, în Istoria Românilor, vol IV, De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, comitetul de redacţie: acad. Ştefan Ştefănescu şi acad. Camil Mureşanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti – 2001, p. 60.

8 Daniel Botezatu, op. cit., subcap. I. 4. Contextul istoric al evoluţiei târgului Botoşani, passim.

9 I. Caproşu, Petronel Zahariuc, Documentele privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, Acte interne (1408-1660), Iaşi, 1999, p. 53, nr. 31. Pentru evidenţierea altor resurse economice ale acestei regiuni vezi Daniel Botezatu, op. cit., cap. IV, Ocolul domnesc şi hotarul Botoşanilor, passim.

10 B.P.Haşdeu, Archiva istorică a României, Bucureşti, 1865, tom I, p. 172-174.

11 N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, Bucureşti, 1906, p. III.

12 DRH, A, Moldova, vol XXIV (1637-1638), întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1998, p.367, nr.

378.

13 Despre gelep vezi în Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie şi N. Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 206.

14 Referindu-se la faptul că principala bogăţie a acestui ţinut o constituie vitele, Iorga arăta că acestea „găsiau

păşune înnaltă şi grasă pe povârnişurile dealurilor de lut ce se întrolocă aici […] (N.Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, în vol. Botoşanii în 1932 – schiţă monografică –, vol.îngrijit de Tiberiu Crudu, p.1). Resursele economice ale regiunii sunt menţionate şi decătre unii dintre călătorii străini ajunşi, cu felurite treburi, prin aceste locuri. În Jurnalul de campanie pe anii 1710-1714, germanul von Weismantel relata următoarele: „Îndată ce am ajuns în oraşul Botoşani ne-am lăsat de mălaiul cel înţepător şi lipsit de gust şi deşi era strânsă la un loc o mulţime destul de mare de oameni şi ţinutul din faţa noastră era pustiit, totuşi fiecare putea să capete, cu bani (subl. ns) orice dorea: pâine bună, vin, rachiu, miedul cel mai minunat putea fi găsit pe un preţ de nimic. Nu mai trebuia să ne îngrijim nici de cai, căci iarba cea mai frumoasă şi mai minunată îmbrăcase câmpiile” (Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, îngrijit de Maria Holban, M.M.Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973,p. 316).

15 N. Iorga, Documente româneşti din Arhivele Bistriţei, I, Bucureşti, 1899, p. XLII.

16 Informaţii bogate, bine documentate, despre acest aspect, se pot găsi la Alexandru I. Gonţa, Legăturile dintre

Moldova şi Transilvania în secolele XIII-XVII, ediţie, prefaţă, bibliografie şi indice de I. Caproşu, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, passim.

17 I. Nistor, Handel und Wandel in der Moldan bis zum Ende des 16 Jahrhunderts , Czernowits, 1912, p. 80-81,

apud Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 137.

18 N. Iorga, Studii şi documente( în continuare St. şi doc.), vol. XXIII, p. 345-347. Vezi şi I.Caproşu, O istorie a

Moldovei prin relaţiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, 1989, p. 37 şi urm.

19 N. Iorga, op. cit., p. 344.

20 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol III2, p. 6-7.

21 S-au păstrat şi se folosesc şi astăzi topicele „Iazul lui Lebădă” şi „La Lebăda” (detalii referitoare la istoricul

disputelor pentru acest iaz, dintre armenii urmaşi ai lui Lebădă şi proprietarii Curteştilor sunt oferite în Daniel

Botezatu, op. cit., în subcap. IV.4., Hotarul târgului).

22 N.Iorga, Documente româneşti din Arhivele Bistriţei, II, 1900, p. 100, nr. CCCLXVII.

23 La 12 iunie 1669 era menţionat Pascal, fost staroste al negustorilor din Iaşi (ASI, Documente, CDLIX/62). Şi mai înainte, la 15 octombrie 1632, un „Gheorghe, „staroste de neguţători din Iaşi”, îşi investea profitul obţinut

cumpărând o parte din satul Şendreni, semn probabil al dorinţei ca bunăstarea economică să îşi afle echivalent şi în plan social, prin accederea în rândul proprietarilor de moşii, care erau boierii (Documenta Romaniae

Historiae, A, Moldova, vol. XXII, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1974, p. 283-

284, nr.227; în continuare DRH).

24 Cf. Nistor Ciocan, Negoţ şi neguţători în Moldova veacului XVII, în „A.I.IA.«A.D.Xenopol»”Iaşi, XXVI,

1988, p. 294.

25 Ibidem. În cazul Botoşanilor, armenii continuă să aibă un rol determinant în comerţ, până spre sfârşitul

secolului al XVIII-lea şi începutul veacului următor, când locul lor va fi luat de către evrei.

26 DRH, A, Moldova, vol. XXIII, întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru

Agache, 1996, p. 143, nr. 105. Originea sa grecească este dovedită şi de faptul că o mărturie hotarnică din 21 aprilie 1784, dată negustorului amintit pentru un loc şi o casă din Mahalaua Grecilor, este scrisă cu litere slavone, dar în limba greacă! ( ASBT, Documente, XXIII/3).

27 N. Iorga, St. şi doc., vol. V, p. 237.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

28 Act din 6 februarie <1742> (Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. cu introducere, note, indici şi glosar alcătuite de Corneliu Istrati, Editura Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, vol. II, 1986, nr. 1148); ed. rez. şi la N. Iorga, op. cit., vol. VI, p. 258.

29 Vezi şi descrierea din 9 iulie 1762, a abatelui Boscovich, care aflat în acea zi în trecere prin Dracşani număra în sat 90 de stupi, fiecare aşezat într-o bucată de trunchi de copac scobit şi acoperit deasupra (Călători străini...,

vol. IX, 1997, p. 484).

30 ASI, Documente, CCLXXXIIbis/3. Prin acest act, din 5 februarie 1742, Manole se obliga să facă acolo şi moară, însă pe cheltuiala mănăstirii.

31 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol II, nr. 1060. De remarcat legăturile de afaceri ale lui Manole cu

negustori evrei din Polonia.

32 Chiar dacă nu se precizează explicit, bănuim că aceşti negustori, alături poate de Manole şi de cei doi evrei, făceau parte dintr-o breaslă meşteşugărească mai amplă

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (24)

dr. Eugenia Greceanu

C. Arhitectura populară. Includerea arhitecturii populare în

analiza ansamblului medieval este justificată de tradiţionalismul specific acestei creaţii, care permite cunoaşterea caracteristicilor celui mai vechi şi mai răspândit tip de locuinţă orăşenească, predominant până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
Prezentă în 1978 într-un număr impresionant de case, arhitectura populară din vatra oraşului Botoşani este importantă
– atât prin valoarea intrinsecă a fiecărui exemplar în parte, cât şi prin gruparea lor în jurul bisericilor de breaslă, fapt care dovedeşte că acestea au fost locuinţe obişnuite ale meşteşugarilor români.
Marele număr al caselor cu arhitectură populară din oraşele vechi româneşti explică observaţiile – evident superficiale – ale unor călători străini privind absenţa unor case de zid: astfel, Maximilian Friedrich Thielen afirma, în
1828, că în Botoşani există circa o mie de case (cifră de asemenea superficial aproximată, întrucât statistica din 1832 consemnează 2934 case55) şi că acestea sunt numai din lemn56, ceea ce este evident greşit, dacă ne gândim că la această dată existau cu siguranţă farmacia Gorgias, casa Bolfosu, unele case cu parter boltit de pe Calea Naţională ş.a., precum şi foarte multe case de negustori înstăriţi sau boieri, cu pivniţe înalte de zidărie.
Din examinarea figurilor nr. 12,
13 şi 16 rezultă gruparea cu precădere a caselor cu arhitectură populară în jurul bisericilor de breaslă, fapt care arată cum locuiau blănarii sau ciubotarii botoşăneni chiar atunci când ajungeau meşteri; pe de altă parte, gruparea aceluiaşi tip de casă în jurul unei biserici la care se cunosc numai ctitori boieri sau mari negustori – cum este de exemplu biserica Vovidenia, - dovedeşte că biserica de lemn a cupeţului Manole, anterioară celei de zid, s-a aflat neîndoielnic şi în grija unei bresle.
Până în 1978, casele cu arhitectură populară, mai apăreau: în zona străzilor Dragoş Vodă şi Dobrogeanu Gherea, către periferie, însă cu o grupare densă pe care o atribuim persistenţei vechii parcelări din zona dezafectată a târgului; în partea de vest a oraşului, în acele
„mahalalele” renumite prin frumuseţea livezilor, dintre care majoritatea au dispărut; în plin centru al oraşului actual, în zona de la sud de Calea Naţională, cuprinsă între străzilor Vânătorilor şi Unirii, mai ales pe str. Octav Băncilă. Gruparea densă – astăzi desfiinţată – din această ultimă zonă rezultată, credem, din apropierea vadului comercial major al
„drumului Hotinului”, aşa cum se întâmpla şi cu casele din jurul bisericii Sf. Ilie (de asemenea dispărute), parcelarea zonelor de locuinţe fiind mai adunată în vecinătatea arterelor prin care pulsa viaţa economică a târgului.
Din punct de vedere arhitectural,

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

toate aceste case au fost construite pe un singur nivel şi, în general, nu au avut pivniţă, beciul fiind amenajat independent, în curte. Sistemul constructiv este cel cu schelet de lemn (Fachwerk) şi panouri din dulapuri, îmbrăcaţi pe ambele feţe cu lipitură de lupt pe nuiele împletite, totul fiind acoperit cu tencuială. Încăperile au tavane din scânduri profilate, prinse de grinzile aparente ale planşeului.

Pridvoarele şi tindele cu stâlpi de lemn rămân în general nezugrăvite, cu excepţia celor ce imită construcţia de zidărie (casele din str. Anastasie Panu nr. 2 şi 7, fig. 25). Tipurile de plan sunt foarte variate, cuprinzând schema clasică a tindei cu două (fig. 27) sau patru camere dispuse simetric, planuri cu intrarea aşezată asimetric, marcată printr-un pridvor, sau chiar planuri în formă de L. Trăsătura comună o constituie nelipsitul cerdac, folosit în cele mai variate soluţii: pe latura lungă (fig. 14, 28) sau pe latura scurtă a dreptunghiului de bază (fig. 29); pe două laturi (fig. 30), pe trei laturi (fig. 31), perimetral sau cu pridvor decroşat în dreptul intrării.
În majoritatea cazurilor, sculptura în lemn este foarte simplă, decoraţia intervenind uneori la pazii, la modul de tratare a streaşinei înfundate şi la parapete. O împodobire mai bogată apare la casele

care imită parţial arhitectura de zid prin câteva accente destinate să atragă atenţia asupra calităţii de orăşean a proprietarului: decoraţia clasicizantă a unei singure faţade (fig. 27), pinionul cu aspiraţii de fronton care acuză intrarea (str. M. Kogălniceanu nr. 33-35), pridvor cu coloane toscane şi fronton, detaşat pe un cerdac cu decoraţie traforată (str. Bucovina nr. 11) şi, mai rar, geamlâcuri rezervate de obicei curţilor din inima târgului (str. Miciurin nr. 10).
O particularitate a arhitecturii populare din

Botoşani o constituie tratarea unor
acoperişuri cu două pante şi pinioane pe

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

laturile scurte ( fig. 14, 30), formulă considerată în general specific transilvăneană. Apariţia acestor rezolvări în zona de nord a Moldovei demonstrează intensitatea relaţiilor economice şi culturale cu Transilvania.
O formulă similară, însă în arhitectură de zid, apare la frumoasa casă din str. Pictor Grigorescu nr. 11, care ar putea fi integrată fără contrast în Măierimea Sibiului, singura nuanţă faţă de contextul transilvănean fiind doar panta mult mai redusă a învelitorii.
În ultimii doi ani numeroase case din această categorie au fost dărâmate, fără a fi fost cel puţin cercetate şi relevate pe criterii ştiinţifice. Dar şi printre cele care se păstrează există multe cazuri de reparaţii executate cu autorizaţie de construcţie, care le nesocotesc însemnătatea, înlăturând vechile şarpante, lărgind golurile şi anihilând uneori în întregime trăsăturile vechii arhitecturi. O asemenea soartă tristă a avut, în 1980, casa din str. Stejar (stradela Sf. Ioan) nr. 1 care păstra un tip
rar de pridvor acoperit în polată şi care, pe deasupra, era şi una dintre casele copilăriei lui Nicolae Iorga: „Şi ni tot schimbam adăpostul în case străine urmărind chiria cea mai mică şi căsuţa cea mai bună. Am locuit aşa în faţa bisericii Sfîntului Ioan

…”57.
Regretabilă este şi dispariţia construcţiilor gospodăreşti aferente vechilor case din Botoşani: singura casă Pîntea din str. M. Gorki (Sf. Dumitru) nr.
16 păstrează bucătăria cu monumentalul cuptor moldovenesc (fig. 32), cunoscut imaginar de toţi iubitorii amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă, dar care a devenit atât de rar încât însăşi reconstruirea acestui centru al vieţii de familie în casa memorială de la Humuleşti nu a dispus de un model autentic, recurgând la improvizaţii.
Valoarea artistică intrinsecă, ilustrarea locuinţei orăşeneşti medievale, vădirea organizării şi a evoluţiei oraşului vechi, exprimarea modului de viaţă a breslaşilor, toate aceste calităţi conferă arhitecturii populare din Botoşani dreptul de a fi respectată şi atent conservată.

NOTE

55 A. Gorovei, Monografia, p.92

56 Ibidem, p.53

57 N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, p.174.

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

RECENZII

OCTAVIAN LIVIU ŞOVAN, Necropola de tip Sântana de Mureş- Černjacov de la Mihălăşeni (jud. Botoşani), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005, 354 pag.+387 planşe

dr. Dan Gh. Teodor

Cercetările arheologice de amploare întreprinse pe teritoriul României în ultima jumătate de secol referitoare la istoria primului mileniu d.Hr. au obţinut numeroase şi valoroase informaţii pe temeiul cărora au putut fi cunoscute multiple şi interesante aspecte social-economice, etno-demografice şi culturale din evoluţia societăţii locale sau privitoare la desfăşurarea marilor migraţii de populaţii dinspre estul Europei.
În acest context studierea culturii denumită de tip Sântana de Mureş-Černjacov s-a bucurat de o atenţie sporită din partea cercetătorilor români sau de peste hotare, atenţie determinată nu numai de cunoaşterea realităţilor dintr-o perioadă istorică deosebit de frământată, ci şi de necesitatea clarificării unor importante aspecte ale continuităţii daco- romane în primele secole de după retragerea romană din Dacia, ca şi a conţinutului culturii materiale şi vieţii spirituale ale populaţiei autohtone sau alogene.
În ansamblul investigaţiilor arheologice efectuate până în prezent pe scară largă, cu deosebire în obiective din regiunile de la est şi sud de Carpaţi şi cu prioritate în
necropole, un loc aparte prin numărul considerabil al complexelor funerare identificate, valoarea vestigiilor descoperite şi semnificaţia lor o prezintă fără îndoială cercetarea arheologică a necropolei birituale de la Mihălăşeni, jud. Botoşani.
Elaborată iniţial ca teză de doctorat, monografia necropolei de la Mihălăşeni este acum valorificată exemplar de autorul ei, în condiţii grafice de foarte bună calitate, sub egida editurii Cetatea de Scaun din Târgovişte.
Lucrarea este structurată în opt capitole, însoţită de un amplu rezumat în limba franceză, de o bogată bibliografie de specialitate, un indice general şi de o ilustraţie exhaustivă a descoperirilor.
De la început subliniem că prin structura coerentă a lucrării, prin prezentarea modernă a problematicii, ca şi prin analiza combinatorie a materialelor descoperite lucrarea elaborată de dr. Octavian Liviu Şovan reprezintă un veritabil model de valorificare ştiinţifică a descoperirilor arheologice rezultate în urma unor cercetări sistematice, model încă rar folosit până acum în literatura de specialitate.
Fără a stărui asupra fiecăruia din capitolele care alcătuiesc lucrarea de faţă, dorim să subliniem doar aspectele generale mai importante din conţinutul ei, relevând în acelaşi timp contribuţiile pe care aceasta le aduce referitoare la cunoaşterea nu numai a obiectivului arheologic menţionat, cât mai ales cu privire la problematica specifică culturii Sântana de Mureş din regiunile est- carpatice, cu prioritate.
În legătură cu aceasta este necesar să evidenţiem şi faptul că necropola de la Mihălăşeni nu este singulară în nord-estul Moldovei, ea aflându-se într-o zonă cu bogate vestigii datând din perioada secolelor III-IV, unele dintre ele prezentând o importanţă istorică aparte. De aceea, determinarea celor

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

patru faze din evoluţia necropolei de la Mihălăşeni, dar mai ales precizarea limitei sale cronologice superioare, ce depăşeşte după părerea autorului cu câteva decenii pragul dintre veacurile IV şi V este de natură să ofere noi baze de discuţii privind posibilităţile de reconstituire a unora din realităţile istorice din perioada respectivă.
Pentru a facilita specialiştilor înţelegerea corectă a necropolei, a evoluţiei ei în timp şi în teren, a riturilor şi ritualurilor utilizate şi în final a importanţei obiectivului respectiv în ansamblul monumentelor aparţinând culturii Sântana de Mureş, autorul prezintă corpus-ul exhaustiv al descoperirilor, în care sunt înserate, după scheme bine concepute, mormintele de inhumaţie şi incineraţie cu caracteristicile şi inventarul lor, gropile rituale, platformele de incineraţie, lăcaşul de cult şi obiectele descoperite, cu tipologia inventarului şi cronologia relativă şi absolută.
În afară de marea varietate a inventarului descoperit, pe baza căruia a fost posibilă fixarea unor repere cronologice şi tipologice, a diversităţii riturilor şi ritualurilor funerare (dovadă a unei perioade de profunde şi semnificative schimbări în sfera mentalităţilor), a existenţei obiectelor de port diferenţiate, consecinţă nu numai a unor practici magico-religioase, ci şi rezultatul unor directe influenţe venite din partea civilizaţiei romane şi care s-au grefat în timp pe tradiţiile seculare ale lumii barbare, importantă ni se pare încercarea de a dovedi la Mihălăşeni existenţa unui locaş de cult, probabil creştin de la sfârşitul secolului al IV- lea şi începutul secolului al V-lea şi a 36 de morminte considerate de asemenea creştine. Alături de acestea sunt demne de subliniat şi unele din concluziile autorului formulate ca rezultat al analizelor întreprinse vizând caracterul indubitabil roman al unor practici funerare (morminte cu lespezi de piatră, orientările creştine etc.), numărul relativ mare al importurilor din imperiu, existenţa unor elemente tradiţionale locale, în speţă dacice, precum şi procentele, variate de la un complex funerar la altul, a elementelor etno- culturale alogene, germanice şi sarmatice. Precizarea acestora cu deosebită claritate oferă specialistului posibilitatea de a contura mai bine trăsăturile conţinutului culturii Sântana de Mureş în zona de nord-est a Moldovei şi, prin comparaţie, a întregului areal extra-carpatic în care ea s-a difuzat.
În legătură cu analiza pe care autorul lucrării o face situaţiei social-economice, etno-demografice şi politice din perioada de existenţă a culturii Sântana de Mureş în regiunile de la nordul Dunării de Jos în general, reţinem şi faptul că el discută, deşi numai succint şi problema procesului de romanizare, mai ales a zonelor rămase în afara graniţelor fostei provincii romane Dacia, un rol predominant în desfăşurarea şi împlinirea acestui proces având fără îndoială inegalabilul fenomen de spiritualitate care a fost şi a rămas de-a lungul veacurilor aici, - creştinismul. Fără a nega importanţa aparte a noii religii în procesul de romanizare al dacilor liberi, socotim totuşi că în aceste zone el nu a putut avea decât rezultate limitate, schimbările petrecute în sfera mentalităţilor, mai ales în cele de natură religioasă, fiind îndeobşte lente şi în orice caz greu de realizat fără derularea lor în paralele cu factori interdependenţi, tot atât de importanţi, din domeniul social, economic, cultural, şi în ultimul rând politic. Pentru înţelegerea corectă a începuturilor pe scară largă a procesului de romanizare în teritoriile extra-carpatice mai ales, a continuării lui aici până în secolul al VI-lea nu trebuie omis faptul că, implementarea creştinismului s-a făcut în contextul unor continui adaosuri de populaţie latinofonă (transfugi, prizonieri, deplasări organizate de grupuri romanice etc.), la care trebuie adăugată existenţa multiplelor relaţii comerciale cu imperiul, prestigiul lui economic şi politic, ce a reprezentat permanent un eficient sprijin pentru autohtonii nord dunăreni, confruntaţi adesea cu nenumărate valuri de migratori, statul roman fiind în acelaşi timp un model de viaţă superior pentru întreaga lume carpato- dunăreană din vecinătatea lui.
O problemă care merită o anumită nuanţare şi o mai atentă argumentare socotim că este aceea a limitei cronologice superioare a necropolei de la Mihălăşeni, în particular şi a culturii Sântana de Mureş, în general din zonele de la sud şi est de Carpaţi, limită cronologică, pe care autorul o acceptă până în prima jumătate a secolului al V-lea d.Hr. Într- adevăr, aşa cum unii specialişti de mai multă vreme au acceptat, limita superioară a acestei culturi depăşeşte în mod clar pragurile dintre secolele IV şi V, observaţiile stratigrafice înregistrate în unele aşezări şi necropole, tipologia unor piese vestimentare de podoabă

Forum cultural Anul VIII, nr. 1, martie 2008(28)

şi de cult, unele obiecte de import, precum şi
numismatica, oferind argumente incontestabile pentru o atare încadrare. Este şi cazul necropolei de la Mihălăşeni, care credem că a fost utilizată încă o anumită vreme dincolo de anul 400. Pentru prelungirea existenţei ei în această vreme, dovezile pe care autorul le aduce în sprijin considerăm că sunt suficient de relevante şi convingătoare.
Socotim că este bine venit şi faptul că lucrarea prezintă succint şi rezultatele unor analize antropologice, precum şi paleobotanice şi paleozoologice pentru ofrandele depuse în morminte. Adăugând, aşa cum am mai amintit, că lucrarea este însoţită de o bogată bibliografie de specialitate, însumând peste 250 titluri de referinţă de primă importanţă, de un număr de 387 de planşe, precum şi grafice, scheme şi hărţi, ilustrând exhaustiv caracteristicile
mormintelor, inventarul lor, analizele combinatorii ale pieselor prezentate etc. avem astfel imaginea exactă a unei activităţi ştiinţifice de mare anvergură depusă de autor cu pasiune şi competenţă pentru valorificarea exemplară a unui obiectiv arheologic de o netăgăduită însemnătate istorică şi arheologică.
În acest context subliniem din nou maniera modernă de prezentare a descoperirilor din această mare necropolă, cercetată sistematic integral, acribia analizelor întreprinse şi mai ales contribuţiile ştiinţifice aduse de prezenta lucrare monografică, care va impulsiona fără îndoială cercetările viitoare întreprinse pentru cunoaşterea istoriei primului mileniu d.Hr. în regiunile de la nordul Dunării de Jos.