FORUM CULTURAL
ocr necorectat, versiunea originală aici
Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
CRONICA
Gellu Dorian
Zilele Eminescu, ediţia a XXXIX
...............................................................…………….…... 1
Aurel Dorcu
Aniversare importantă în viaţa culturală a oraşului
Botoşani...............................................4
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
dr. Silvia Teodor şi Paul Şadurschi
Comoara din
bahnă(2)........................................................................................................6
Vasile Diaconu
Despre o aşezare a culturii Noua, în comuna Hăneşti(judeţul
Botoşani)........................10
PATRIMONIU MOBIL
dr. Petre Otu, dr. Octavian Liviu Şovan
Aprilie 1944- Un general botoşănean se sinucide(3)........................................................14 dr. Valentin Coşereanu
Eminescu-Ipoteşti- Eminescu(13).......................................................................................18
Ion Mihalache
Însemnări memorialistice
(7)……………...……….………………………….………….21 Gheorghe Bâgu
Mărturisiri din
întuneric(12)………………………………………………………..……26 dr. Angela Olariu
Ceramica populară din zona Botoşanilor (1)………….…..……………..................…….28 dr. Daniel Botezatu
Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii
economice(2)................................................31
Mihai Cornaci
Un plic circulat din corespondenţa mănăstirii Coşula (filatelie clasică)..……………....36
dr. Eugenia Greceanu
PATRIMONIU IMOBIL
Ansamblul urban medieval Botoşani
(25)………………………………………………40
Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
F o r u m c u l t u r a l
REVISTĂ
EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI
CRONICA
Zilele Eminescu, ediţia a XXXIX
Gellu Dorian
Iniţiate în iunie 1969, cînd se împlineau 80 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, într-un relativ dezgheţ în cultura română, după evenimentele din 1968 de la Praga, dar nu pentru mult timp, doar pînă în iulie 1971, după Tezele de la Mamaia, după întoarcerea lui Ceauşescu din China, “Zilele Eminescu” se află acum în pragul împlinirii
a 40 de ani, la anul, cînd se vor face 120 de ani de la plecarea în posteritate a poetului nostru naţional.
Actuala ediţie a găsit instituţiile de cultură botoşănene într-o uşoară degringoladă, datorată, poate, şi alegerilor recent încheiate, care au adus pentru prima dată şi modificări esenţiale în schimbarea
1
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
culorii politice în judeţul Botoşani, dominate în ultimii optsprezece ani de roşul pesedist, dar cu siguranţă şi din cauza unei enclavizări a acestora, tonul dîndu-l Memorialul Ipoteşti
– Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, instituţie aflată sub tutela Consiliului Judeţean Botoşani, instituţie care s-a autoizolat după criteriul impus de conducerea acesteia, adică « mult în puţin », şi, aşa cum s-a dovedit, cel puţin la ultimele ediţii, cea din iarnă şi cea din această vară, acest « puţin » tinde să se transforme în nimic. Dar şi aşa instituţiile botoşănene şi-au onorat, fiecare în parte, proiectele dedicate comemorării poetului naţional Mihai Eminescu : Memorialul Ipoteşti şi-a vernisat aceleaşi expoziţii etnografice din fosta Casă Papadopol, cu acompaniament folcloric adecvat, a lansat o carte, a acordat Premiul Naţional de Critică şi Istorie Literară « Petru Creţia » în acelaşi total anonimat, fără ecou şi fără nici cea mai mică onorabilitate faţă de numele şi memoria lui Petru Creţia, tot unei personalităţi aleasă de viziunea originală a aceleiaşi conduceri ipoteştene, de data aceasta din raza universitară ieşeană – Simona Modreanu - după ce primii doi ani au fost acoperiţi de universităţile din Timişoara şi Cluj-Napoca, după acelaşi criteriu stabilit de conducerea de acolo, care, în acest mod, şi-a cinstit recentul doctorat ; Biblioteca Judeţeană « Mihai Eminescu », în stilu-i caracteristic, cu profesori universitari şi bibliotecari pasionaţi de viaţa şi opera lui Eminescu, şi-a ţinut Simpozionul tradiţional
« Carte – Cultură – Civilizaţie » ; Editura Geea, ca iniţiativă privată, a decernat în Sala Oglinzilor a Muzeului Judeţean Botoşani Premiul pentru Literatură poetului Horia Zilieru, nemaigăsind de data aceasta niciun nume relevant în literatura română în viaţă pe lîngă cel al lui Petruţ Pârvescu, de exemplu, laureat al acestui premiu la una din ediţiile precedente, pentru a i se decerna Teiul de Aur ; Centrul Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii
Tradiţionale, în colaborare cu Teatrul
« Mihai Eminescu », Teatrul de Păpuşi
« Vasilache », Cinematograful « Unirea »,
« Fundaţia Culturală « Hyperion- Caiete botoşănene », Societatea Culturală « Raluca Iuraşcu » din Vorona şi Consiliul Judeţean Botoţani, a organizat şi desfăşurat cea de a XXVII-a ediţie a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene « Porni Luceafărul… », la care au participat editurile Junimea, Convorbiri Literare, Princeps-Edit din Iaşi, Vinea din Bucureşti, Emia din Deva, Axa din Botoşani şi revistele « Convorbiri literare »,
« Poezia », « Dacia Literară », « Feed back », « Revista Română » din Iaşi, « Viaţa Românească » şi « Luceafărul » din Bucureşti, « Euphorion » din Sibiu, « Arca » din Arad », « Familia » din Oradea,
« Poesis » şi « Acolada » din Satu Mare,
« Porto Franco » şi « Dunărea de Jos » din Galaţi, « Ateneu » din Bacău, « Hyperion- caiete botoşănene » din Botoşani, « Lumină Lină » din New York, Filiala Iaşi a USR, Uniunea Scriitorilor din R. Moldova şi APLER (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România », precum şi 14 concurenţi laureaţi la secţinea « poezie » şi 6 eseişti, premiaţi la secţiunea « interpretare critică a operei eminesciene ». Fundaţia Culturală « Hyperion-caiete botoşănene », cu sprijinul Primăriei municipiului Botoşani, a organizat cea dea VIII-a ediţie a Recitalurilor şi Premiilor « Hyperion », recitaluri care s-au ţinut pe esplanada Cinematografului « Unirea » în ziua de 14 iunie şi la care au citit din creaţiile lor 25 de poeţi din ţară şi R. Moldova şi au susţinut microrecitaluri cantautorii Florin Săsărman şi Ion Zubaşcu. Pelerinajele de la Vorona, la Mănăstirea Sihăstria Voronei, precum şi cele de la lacul din Ipoteşti şi Casa Memorială Mihai Eminescu au întregit un program închegat şi divers care şi-a atins scopul propus, cel de comemorare a poetului Mihai Eminescu, de cunoaştere a operei acestuia,
2
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
dar şi cel de descoperire de noi talente poetice si eseistice, de cunoaştere a poeţilor români contemporani prin recitaluri în aer liber, precum şi a locurilor legate de memoria poetului. S-a discutat în mod imperios despre necesitatea infiinţării la Botoşani, locul de naştere al lui Mihai Eminescu, a Muzeului Naţional « Mihai Eminescu », cît şi despre slaba punere în valoare turistucă şi mediatică, de popularizare vizuală a Memorialului de la Ipoteşti.
REZULTATELE Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene “Porni Luceafărul…”, ediţia a XXVII-a, 15 iunie
2008, Botoşani
Juriul celei de a XXVII/-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene
„Porni Luceafărul...”, format din: Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Marius Chelaru, Valeriu Stancu, Liviu Apetroie, Daniel Corbu, Liviu Papuc, Sterian Vicol, Florina Zaharia, Vasile Spiridon, Marian Draghici, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Dumitru Chioaru, Paulina Popa, Ion Beldeanu, Nicolae Tzone, Leo Butnaru, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Nicolae Corlat (secretariat), avîndu-l ca preşedinte pe George Vulturescu, a decis acordarea următoarelor premii:
SECŢIUNEA CARTE DE DEBUT ÎN
POEZIE:
- Premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a USR : DUMITRU NECŞANU, pentru cartea
”Omphalos”, Editura Axa, 2007;
- Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: DANIELA POPA, pentru cartea „Paper clips”, Editura Axa, 2008.
SECŢIUNEA POEZIE :
- Premiul Editurii Junimea şi al
revistei „Poesis” – Adrian Diniş;
- Premiul Editurii „Convorbiri
literare”, APLER şi al revistelor
„Convorbiri literare”, „Poezia” şi
„Viaţa Românească”– Andrei
Siberski;
- Premiul Editurii Princeps Edit şi al revistei Feed back – Ana Maria Puşcaşu;
- Premiul Editurii Vinea şi al revistelor
„Euphorion”, „Dunărea de jos” –
Gabriela Ivaşcu;
- Premiul Editurii Emia şi al revistei
„Hyperion-caiete botoşănene” – Despina Andreea Popovici;
- Premiul revistei „Argeş” – Răzvan
Buzilă;
- Premiul revistei „Cafeneaua literară”
– Bogdan Federeac;
- Premiul revistei „Revista Română” – Daniela Maria Varvara;
- Premiul revistei „Dacia literară” – Alexandra Emilia Bucur;
- Premiul revistei „Porto Franco” -
Maria Luminiţa Popescu;
- Premiul revistei „Bucovina literară” şi al revistei „Luceafărul” – Simona Dumitrache;
- Premiul revistei „Acolada” –
Ramona Ţăruş;
- Premiul revistei “Familia” – Luiza
Ţuculeanu;
- Premiul revistei „Ateneu” – Dana
Cernuşcă.
SECŢIUNEA INTERPRETARE CRITICĂ:
- Premiul revistei „Convorbiri literare”
– Liliana Saviţki;
- Premiul revistei „Poezia” – Mihaela
Cazacu;
- Premiul revistei „Revista Română” – Ana Maria Blanaru;
- Premiul revistei „Poesis” – Dana
Dugan;
3
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
- Premiul revistei Feed back – Vlad
Sârbu;
- Premiul revistei „Hyperion” şi al revistei „Porto Franco” – Ana Maria Mangulică.
RECITALURILE ŞI PREMIILE
„Hyperion”- 2008
În ziua de 14 iunie 2008, pe esplanada Cinematografului „Unirea” de pe Pietonalul Unirii din Botoşani a avut loc cea de a VIII-a ediţie a Recitalurilor şi Premiilor
„Hyperion”, la care au citit din creaţiile lor poeţii: Angela Baciu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Lucian Vasiliu, Marius Chelaru, Val Talpalaru, Daniel Corbu, Indira Spătaru, Liviu Apetroaie, Marian Drăghici, Nicolae Tzone, Dan Mircea Cipariu, Dumitru Chioaru, Daniela Popa, Paulina Popa, Virgil Diaconu, Paul Aretzu, George Vulturescu, Nicolae Sava, Leo Butnaru, Sterian Vicol, Florina Zaharia. Au cîntat Florin Săsărman şi Ion Zubaşcu.
Juriul format din membrii redacţiei revistei „Hyperion”, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Nicolae Corlat, Angela Furtună, Vasile Spiridon, a acordat următoarele premii:
POEZIE :
- Nicolea Tzone , Radu Florescu, Florina Zaharia;
REVISTE: „Viaţa Românească”, „Dacia
Literară”, „Poezia”, „Poesis”;
PENTRU DEBUT EDITORIAL: - Dumitru Necşanu, pentru cartea „Omphalos”, editura Axa, 2007;
TRADUCERI: Leo Butnaru;
SPECIALE: Ion Zubaşcu, Florin Săsărman, Angela Baciu, Cassandra Corbu, revista „ Porto Franco”.
Aniversare importantă în viaţa culturală a oraşului Botoşani
Aurel Dorcu
De totdeauna atmosfera culturală din oraşul şi judeţul Botoşani a fost elevată şi importantă. De aici au pornit spre afirmare, în ţară şi în lume, mari personalităţi literare, ştiinţifice,artistice: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ştefan Luchian,
Octav Onicescu. Ei au fost şi sunt exemple strălucite, stimulând viaţa ştiinţifică şi culturală a generaţiilor lor şi a celor următoare.
Liceul „A.T. Laurian” este unul dintre cele mai vechi şi mai importante licee din Moldova. Creat în anul Unirii Principatelor Române, 1859, a învăţat şi educat multe zeci de generaţii, care au onorat prestigiul cultural al ţării noastre. Savantul matematician Onicescu, în cartea sa de amintiri, „Pe drumurile vieţii”, scria: ... la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti, am făcut observaţia că din profesorii care constituiau consiliul facultăţii, 5 erau din Botoşani, 4 dintre noi fiind absolvenţi ai Liceului „Laurian”.
În anii din prima jumătate a secolului XX, Societatea culturală
4
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
„Armonia”, condusă de directorul Liceului
„Laurian”, profesorul şi directorul I.V. Luca, organiza manifestări de o nebănuită frumuseţe şi importanţă în incinta Teatrului
„Mihai Eminescu”, având invitaţi de prestigiu, precum istoricul savant Nicolae Iorga.
Filarmonica Botoşani, de aproape
60 de ani, cultivă interesul şi afecţiunea publicului pentru muzica bună, prin concerte care comportă aprecierea de bine şi foarte bine. Muzica bună înseamnă cânt realizat artistic, izvorât din gânduri şi sentimente nobile. Şi cât de puţine sunt oraşele din Moldova care se bucură şi se pot mândri cu asemenea instituţie artistică?!
În prezent cultura este promovată cu interes în Botoşani şi în judeţul nostru de către şcoli, de către Liceul de Artă „Ştefan Luchian” în primul rând, de Teatrul „Mihai Eminescu”, de către Teatrul de păpuşi, de Muzeul de Istorie, cu secţia sa de pictură la
„Galeriile Luchian”, de către Casa memorială „Ştefan Luchian”, o instituţie model privind interesul şi distincţia pentru artiştii noştri de valoare. Meritul doamnei profesoare Corneanu, impresionant, pentru memoria lui Luchian. Activitatea importantă, de reală factură intelectuală şi culturală, filialele Botoşani ale Societăţii de Filatelie şi Societăţii de Numismatică. Biblioteca „Mihai Eminescu” este o importantă catedrală a cărţii, reuşind să răspundă la interesul multor mii de oameni pentru instruire şi educaţie, pentru elevaţia spiritului.
Se cuvine să subliniem în mod cu totul aparte şi deosebit prezenţa Memorialului „Mihai Eminescu” din Ipoteşti. O instituţie de importanţă naţională şi cu ecou european, privind opera ultimului mare poet romantic european, promovând cercetările şi studiile referitoare la opera eminesciană. Ipoteştii, prin viaţa Memorialului, a devenit o făclie permanentă şi revelatoare privind cultura ţării noastre.
Un veritabil Templu eminescian, asemeni
Templului de la Weimar pentru Göethe.
În urmă cu 40 de ani lua fiinţă la Botoşani „Şcoala Populară de Artă”. Şi-a propus şi a realizat cu succes atragerea şi cultivarea tinerilor talentaţi şi cu interes pentru muzică şi arte plastice. Dintre sutele de elevi meritorii ai şcolii, unii au evoluat mult, continuând activitatea din şcoală, prin studiu, experienţă perseverentă, prin contact cu arta din ţară şi de peste hotare şi au ajuns în situaţia de artişti în formare, unii de artişti consacraţi. Dintre foştii elevi ai Secţiei de pictură, amintim pe: Mihai Bejenaru, Luca Ortansa, Corneliu Dumitriu, George Şpaiuc, Aurel Azamfirei, Liviu Şoptelea, Florin Grosu, Marcel Alexa. Unii dintre ei, nu-i numesc pentru că îmi sunt prieteni, prieteni în ale artei, au avut expoziţii importante, în repetate rânduri în Botoşani şi în alte oraşe din ţară. Lucrările lor se găsesc şi în colecţi particulare din alte ţări. Despre ei, despre pictura lor valoroasă au scris oameni cunoscători pe tărâmul artei, în primul rând criticul Valentin Ciucă.
Şcoala pregăteşte şi educă tineri talentaţi şi în domeniul artelor grafice, pictură populară, muzică canto şi muzică instrumentală, pentru numeroase instrumente muzicale, pentru dans modern.
Indiscutabil, spiritul „Şcolii Populare de Artă”, este domnul profesor Victor Hreniuc, directorul şcolii de decenii. O persoană pentru care şcoala, elevii şi rezultatele bune ale şcolii sunt însăşi sensul vieţii sale. Talentul său personal de pictor, competenţa, puterea de muncă, seriozitatea în tot ce întreprinde, perseverenţa şi, mai presus de toate, pasiunea pentru artă, îl caracterizează şi se regăsesc în spiritul şi în realizările şcolii. Omul sfinţeşte locul, principiu ilustrat perfect prin fiinţa şi personalitatea sa. Dorim „Şcolii Populare de Artă” din Botoşani un viitor tot atât de important şi frumos şi pe viitor.
5
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
Comoara din bahnă(2)
dr. Silvia Teodor şi Paul Şadurschi
Fără îndoială descoperirea interesantului depozit de unelte din epoca Latène de la Lozna- Botoşani, prezintă o importanţă aparte pentru perfecţionarea şi evoluţia uneltelor şi utilajelor din această perioadă de timp. După cum se ştie, descoperirile arheologice din ultimul timp, rezultate atât în urma cercetărilor sistematice cât şi datorită unor lucrări agricole sau de altă natură, au adus date noi şi importante referitoare atât la utilajul agricol, al căror numar a crescut simţitor, cât şi la uneltele folosite de către populaţia geto-dacică în practicarea diferitelor meşteşuguri, atât pe teritoriul Moldovei, cât şi pe tot cuprinsul României2. datorită acestor descoperiri sfera cunoştinţelor actuale asupra meşteşugurilor la geto-daci se lărgeşte în mod substanţial. Până în prezent, în ceea ce priveşte frecvenţa uneltelor în aşezări, primul loc îl deţine complexul dn Munţii Orăştiei, unde au fost descoperite numeroase şi diverse unelte şi obiecte reprezentând ocupaţiile agricole specifice acestei vremi3.
Referitor la uneltele agricole din perioada geto-dacică s-au elaborat numeroase studii, cele mai multe referindu- se la unealta de bază în agricultură, care este plugul, asupra căruia mai mulţi cercetători,
dntre care amintim îndeosebi pe V. Canarache4, D.V. Rosetti5 şi mai ales I.H. Crişan6, au adus precizări importante analizând cele mai deosebite descoperiri de acest gen de pe teritoriul României.
Din prezentarea detaliată a depozitului de la Lozna, s-a observat că lipseşte brăzdarul de fier, lucru mai puţin explicabil ţinând seama de numărul relativ mare al celorlalte unelte agricole care alcătuiesc această descoperire.
Pe teritoriul Moldovei brăzdarul de fier din această epocă a fost atestat în aşezările de la Poiana7 şi Bradu8, el având forma caracteristică. În aceeaşi zonă şi pentru aceeaşi epocă au mai fost folosite şi brăzdarele considerate de tip celtic ca acelea descoperite la Ichimeni9, Oniceni şi Negri10, făcând parte din grupa aratrului fără plaz, care a avut încă din antichitate o mare arie de răspândire11.
Evident, raritatea plugului de tip dacic în Moldova nu este decât o simplă întâmplare deerminată în primul rând de caracterul încă restrâns al cercetărilor din unele obiective, aparţinând acestei epoci, deoarece se ştie că în această perioadă teritoriul de la est de Carpaţi reprezenta o mare resursă de cereale pentru coloniile greceşti, în acest sens dovadă fiind aici existenţa numeroaselor importuri greceşti precum şi marele număr de monede12. în legătură cu aceasta nu poate fi exclusă nici ipoteza exprimată pentru prima dată de
Vasile Pârvan13, că pentru afânatul
pământului s-au folosit frecvent unelte de lemn, idee exprimată şi de alţi cercetători care au studiat materialele descoperite în
6
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
staţiunile din prima şi cea de-a doua epocă a fierului în centrul şi vestul Europei14.
În schimb, secerile (fig. 1 şi 2,1-3) sunt uneltele cele mai numeroase în raport cu altele, existente, întregi sau fragmentare, în aproape toate aşezările şi în depozite. Exemplarele din depozitul de la Lozna, ca şi cele din aşezările de la Poiana15, Bradu16 şi Botoşana17 în Moldova, sunt identice ca tip cu cele descoperite în Piatra Roşie18, Grădiştea Muncelului19, Muntele Strîmbu20, Popeşti21 şi altele. Existenţa mai multor exemplare oferă posibilitatea unei grupări a secerilor pe mai multe tipuri.
Fig. 1
În primul rând, se pot deosebi două categorii de seceri în funcţie de felul în care este fixată limba metalică în mânerul de lemn; 11 din cele 14 seceri de la Lozna, sunt de tipul cu cârlig şi cui la limba de fixare şi tot de acest tip trebuie să fi fost şi secerile fragmentare descoperite la Poiana şi Botoşana. Alte două exemplare de la Lozna, precum şi o seceră descoperită la Bradu22
sunt prevăzute pentru fixarea în coadă cu un manşon deschis şi un cârlig vertical la capăt.
Fig. 2
În funcţie de forma lamei se deosebesc: seceri mai lungi şi înguste, mult curbate şi seceri cu lama lată şi mai puţin curbată. Datorită bunei lor conservări, câteva din secerile lungi mai păstrează încă zimţii destul de fini şi bine ascuţiţi. Din cauza că aveau lama subţire, câteva exemplare s-au rupt în momentul scoaterii din turbă, iar una din seceri a fost ruptă şi reparată în vechime pentru a fi folosită în continuare23. modul cum a fost recuperată această unealtă arată că în acea vreme existau meşteri locali, destul de pricepuţi în efectuarea unor lucrări de metalurgie destul de pretenţioase, cum era sudarea prin forjare şi batere. De asemenea, s-a mai putut observa că secerile cu cârlig şi cui au lama mai subţire, pe când secerile prevăzute cu manşon sunt mai scurte şi mai late.
Secerile au fost lucrate prin batere la cald, muchiile unora păstrând urmele de la lovire cu ciocanul.
O altă categorie importantă de unelte
agricole sunt coasele(fig. 3). Cele patru
7
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
coase descoperite la Lozna sunt desoebit de semnificative ţinând seama că, în general, numărul acestor unelte pe teritoriul locuit de geto-daci este relativ redus. În funcţie de mărime şi de curbura lamei, precum şi de modul în care sunt fixate la mâner, ele pot fi grupate în mai multe tipuri. Mai numeroase sunt coasele cu mânerul prins într-o prelungire terminată cu un cârlig perpendicular şi o verigă care, de obicei, se
S-a presupus că acest tip de coasă, în general masivă, a fost introdus în mediul getic de către celţi fiind folosit pentru strâns fânul şi mai puţin la recoltatul cerealelor unde, probabil, erau întrebuinţate mai mult secerile26.
În ceea ce priveşte cosoarele descoperite la Lozna (fig. 2,4-5), diferite ca formă de alte descoperiri din aceeaşi vreme din Moldova, cunoaştem până în prezent
Fig. 3
Coasele descoperite la Lozna sunt de tipul celor cu dimensini mari, având lama curbată ca la seceri, destul de lată şi terminată cu cârlig şi verigă. În depozitele de unelte de la Muntele Strâmbu, Grădiştea Muncelului sau Piatra Craivii, coasele sunt în general, de acelaşi tip24. Piese asemănătoare s-au descoperit şi în afara spaţiului dacic, în lumea celtică, fiind mai numeroase în depozite şi în marile aşezări oppidane25 din Boemia şi Moravia Centrală.
Celălalt cosor are limba de mâner mult mai lungă, cu secţiune circulară, astfel că e posibil ca lama măsurând o treiem din lungimea sa totală, să fi fost obţinută prin baterea unei tije având iniţial o formă cilindrică. Cosoare de dimensiuni mici se cunosc în descoperirile din marile aşezări dacice din Moldova 29, precum şi în acelea celtice30. După cum se ştie, şi în timpurile moderne, cosoarele se foloseau în viticultură şi pomicultură, ceea ce dovedeşte că geto- dacii aveau aceste îndeletniciri, ocupaţii fireşti pentru o populaţie stabilă cu aşezări bine închegate într-un teritoriu unde clima permitea desfăşurarea unor atari activităţi.
8
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
NOTE
2 V. Pârvan, Getica, Bucureşti, 1926, p.482-500; C. Daicoviciu şi colab., SCIV, 4, 1-2, 1953, p.164-172; C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, 1954, p.82-90; I.H. Crişan, SCIV, 1, 2, 1960, p.391 –
404; I. Berciu şi Al. Popa, SCIV, 14, 1, 1963, pg. 151.
3 C. Daicoviciu, NEH, I, 1955, p.124-127.
4 V. Canarache, SCIV, I, 1950, 2, p.83-109.
5 D.V. Rosetti, SCIV, II, 1960, 2, p.392-394.
6 I.H. Crişan, op.cit., SCIV, II, 1960, 2, p.290-295.
7 Radu Vulpe, Dacia, NS, 2, 1957, p.147-149, fig. 3.
8 V. Căpitanu şi V. Ursache, Crisia, 2, 1972, p.113, fig. 17/9.
9 V. Pârvan, op.cit., fig. XXXVI/1.
10 I. Antonescu, Carpica, 1, 1968, p.189-197; M. Babeş, ArchRozhl., 22, 1970, 5, p. 608.
11 V. Neamţu, MemAntiq, 2, 1970, p. 421-430.
12 C. Preda, SCIV, 7, 1956, 3-4, p.280-282.
13 V. Pârvan, op.cit., p.138.
14 V. Neamţu, La tehnique de la production cèrèalière en Valachie et en Moldavie juscu’au XVIIIe siècle,
Bucureşti, 1975, p.48, n.21.
15 R. Vulpe, SCIV, 3, 1952, p.198, fig. 12/2.
16 V. Ursache, Carpica, 1, 1968, p.177, fig. 52/10.
17 S. Teodor, (în manuscris).
18 C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, 1954, p.78, pl.VII/3,9,13; X/22a.
19 C. Daicoviciu şi colab., Materiale 5, 1959, p.169, fig. 22a.
20 I. Berciu şi Al. Popa, SCIV, 14, 1963, 1, p.152, fig. 1/6-8; 3/6-8.
21 R. Vulpe şi colab., SCIV, 6, 1955, 1-2, p.249, fig. 10/3.
22 V. Ursache, op.cit., fig. 52/10.
23 Diferitele detalii de pe unele piese au fost observate şi prin analizele metalografice efectuate în laboratorul Muzeului Naţional din Bucureşti. Aducem mulţumirile noastre pentru aceasta domnului Dan
Drăguş.
24 I. Berciu şi Al. Popa, op.cit., p. 154, 158, fig. 1/9; 3/9; C. Daicoviciu şi colab, op.cit., fig. 22b.
25 T. Lehóczhy, ArchErt, 21, 1901, p.205, fig. III/12; J. Dechelette, Manuel d’archèologie, 2, 1914, p.1382, fig. 613/3-7; J. Filip, Keltovè ve stredni Evropè, 1956, p.382, pl.CXXI/5; V.I. Bidzilia.
ArheologijaKiev, 17, 1964, p.100, fig. I/4-8; J. Meduna, Starè Hradisko, 2, 1970, pl.25/1-4, 8; J. Paulik,
Zbornik SNM, 44, Historia, 10, 1970, I/68; idem, ArchRozhl, 22, 1970, 5, p.544-555, pl. IV; V/1.; G. Iacobi Manching, 5, 1974, pl. 27/479, 480.
26 V. Neamţu, op.cit., p.183, 184.
27 S. Teodor (în manuscris).
28 G. Iacobi, op.cit., pl.24/395.
29. Material inedit în muzeele din Roma şi Bacău.
30. G. Iacobi, op. cit., pl. 64/1086-1097.
9
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Despre o aşezare a culturii Noua, în comuna Hăneşti
(judeţul Botoşani).
Vasile Diaconu
Cu toate că în cuprinsul judeţului Botoşani se cunosc numeroase puncte arheologice specifice culturii Noua, doar unele dintre acestea au fost introduse în circuitul ştiinţific şi numai câteva au fost cercetate sistematic (PĂUNESCU, ŞADURSCHI, CHIRICA 1974; FLORESCU 1991, DASCĂLU 1994, 135-
136). Din acest motiv, considerăm oportună prezentarea unei noi aşezări de la sfârşitul epocii bronzului, chiar dacă datele pe care le prezentăm nu au fost obţinute prin cercetări sistematice, ci în urma unor recunoaşteri arheologice de suprafaţă, care au un caracter limitat.
Recentele cercetări perieghetice, efectuate pe teritoriul comunei Hăneşti, au permis identificarea unei noi aşezări specifice etapei finale a epocii bronzului, care poate fi încadrată în categoria aşezărilor de tip cenuşar (,,zolniki”), destul de răspândite în mediul cultural Noua- Sabatinovka (FLORESCU 1964; DRAGOMIR 1980; SAVA 1994, 2005).
Aşezarea se află în partea de sud- vest a satului Sărata-Basarab, în punctul Via lui Borcilă şi ocupă panta lină a unui deal, la poalele căruia curge un afluent de dreapta al pârâului Sărata (fig. 1/A).
Lucrările agricole, efectuate în această zonă, au permis observarea mai multor pete de cenuşă, sub forma unor movile aplatizate, răspândite pe o suprafaţă de aproximativ 1,5-2 ha. Pe terenurile arabile din acest punct au putut fi identificate 13 cenuşare*, care au, de
* Este posibil ca numărul acestora să fie mai mare, dar nu au mai putut fi identificate şi alte cenuşare deoarece, la data efectuării perieghezei, existau loturi
cele mai multe ori, formă nedefinită, şi diametrul cuprins între 5 şi 20 m (fig. 1/B). Referitor la răspândirea acestora în cadrul aşezării, pot fi observate mai multe grupuri de cenuşare, care sunt de fapt, indicii ale grupurilor de păstori stabilite în această zonă. Ca şi în cazul altor aşezări de acest tip, cea mai mare concentrare a materialului arheologic se găseşte în interiorul acestor cenuşare. De pe suprafaţa lor au fost recuperate numeroase fragmente ceramice, oase de animale, bucăţi de lipitură, dar şi diferite obiecte de os şi silex.
Prezenţa bucăţilor de lipitură, ce păstrează amprente ale scheletului lemnos, constituie indicii ale modului de construcţie al locuinţelor. În mod cert, locuinţele erau simple adăposturi, construite din materiale uşoare (mai ales din stuf, care se găseşte din abundenţă în această zonă), lipite cu lut şi care se aflau în imediata apropiere a sălaşelor pentru animale. Paralelele etnografice ne permit să facem legătura între aceste locuinţe şi adăposturile simple ale păstorilor din secolul al XIX-lea, cunoscute sub numele de ,,surle”, care aveau formă conică, construite în special din stuf, pe un schelet lemnos, având interiorul adâncit până la 1 m, în mijlocul cărora se aflau vetrele de foc (CHELCEA 1970, 53). Un loc important în cadrul inventarului arheologic al acestei aşezări îl ocupă oasele de animale, dintre care cele domestice deţin procentajul cel mai ridicat, situaţie des
agricole cultivate cu grâu, ceea ce ne-a împiedicat să stabilim numărul total al petelor de cenuşă.
10
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
întâlnită în majoritatea aşezărilor culturii
Noua (FLORESCU 1964, 147).
Ceramica, aflată în stare fragmentară, nu se diferenţiază de alte descoperiri similare de pe teritoriul Moldovei. Din punct de vedere tehnologic, ceramica poate fi împărţită în două categorii: fină şi grosieră, ultima categorie fiind predominantă.
Confecţionată dintr-o pastă neomogenă, cu nisip, cioburi pisate şi pietriş în compoziţie, bine arsă, având suprafaţa exterioară de culoare brună sau brun-roşcată, ceramica grosieră cuprinde un registru tipologic limitat, în care sunt incluse vasele-sac, ceştile, vasele globulare şi străchinile (fig. 2/1, 6).
Din categoria ceramicii fine reţin atenţia câteva fragmente, care provin de la vase confecţionate dintr-o pastă omogenă, cu nisip în compoziţie, foarte bine arsă, având pereţii subţiri, iar suprafaţa exterioară bine finisată.
În ceea ce priveşte decorul, acesta este format din brâie simple sau alveolate, dispuse pe gâtul şi pe umerii vaselor, dar şi din perforaţii complete sau incomplete, amplasate sub marginea unora dintre
recipientele ceramice (fig. 2/1-5). Există şi fragmente ceramice care au fost decorate cu striaţii neregulate (fig. 2/7), care au analogii în aşezarea de la Cavadineşti (DRAGOMIR 1959, fig. 4/3).
În unele cazuri, fragmentele ceramice prezintă pe suprafaţa lor urme de ardere secundară, până la zgurificare, probabil de la incendiul care a distrus aşezarea.
Din categoria obiectelor de os amintim un omoplat crestat (fig. 2/9), un şlefuitor pentru ceramică şi o fusaiolă din os (fig. 2/8), cu analogii la Tăvădărăşti, Gârbovăţ (FLORESCU 1991, fig. 145/1,
2) şi Giurcani (ROTARU 1999, 126, fig.
2/2). Trebuie să facem precizarea că obiectele de os se caracterizează printr-o tehnică oarecum rudimentară, care pune accentul pe funcţionalitatea piesei şi nu pe aspectul acesteia.
Piesele litice sunt puţin numeroase şi sunt constituite, în special, din aşchii de silex, retuşate în unele cazuri (fig. 2/11,
12). Totuşi, au fost descoperite şi două
11
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
lame fragmentare, dintre care una prezintă urme de lustru, fiind probabil o inserţie pentru secere (fig. 2/10), care îşi găseşte analogii în aşezarea culturii Noua de la Cavadineşti (PĂUNESCU 1970, 100, fig.
50/2, 6). Această piesă argumentează faptul că pe lângă creşterea animalelor, care era ocupaţia de bază a comunităţilor Noua, se practica la scară redusă şi cultivarea cerealelor.
a fragmentelor de lipituri arse cu amprente ale unei structuri lemnoase (FLORESCU
1964, 146).
Pornind de la observaţiile etnografice s-au propus alte interpretări, potrivit cărora, unele cenuşare au reprezentat sălaşe pentru animale, construite din stuf sau papură, care au fost incendiate. Incendierea repetată a acestor sălaşe a contribuit la acumularea unei mari cantităţi de cenuşă, sub forma unor movile aplatizate (DRAGOMIR 1980, 33, 36; SAVA 2005, 91).
Prezenţa, în interiorul cenuşarelor, a diferitelor materiale arheologice, ar putea fi explicată prin revenirea periodică, a crescătorilor de animale, care îşi întemeiau sălaşele în acelaşi loc.
Pornind de la datele arheologice, coroborate cu observaţiile etnografice, se poate afirma că aşa-zisele cenuşare sunt urmele diferitelor adăposturi sezoniere construite din stuf, de formă patrulateră, circulară sau ovală (fig. 3/1-3), în interiorul cărora se diferenţiau două spaţii principale: zona pentru animale şi cea a păstorilor, în care se desfăşurau diferite activităţi gospodăreşti (CHELCEA 1966,
97-99).
După această scurtă prezentare a aşezării de la Sărata-Basarab, vom puncta câteva aspecte de ordin arheologic şi etnografic, privitoare la aşezările de tip cenuşar - ,,zolniki”.
În literatura arheologică s-a presupus că aceste cenuşare reprezintă, de fapt, resturile unor locuinţe, dovedite de prezenţa vetrelor, a podinelor de lut, dar şi
Deşi cercetarea noastră a avut un caracter limitat (dacă ţinem cont de rezultatele cercetărilor arheologice de suprafaţă), valorificarea datelor arheologice şi observaţiile etnografice, contribuie la o mai bună înţelegere a dinamicii comunităţilor culturii Noua în zona de nord-est a României.
NOTE
1. CHELCEA I., 1966, Păstoritul în nord-estul regiunii Iaşi, în Muzeul Satului. Anuar, 1, p.
93-116. 1970, Asupra surlei ca adăpost omenesc-elementar (La români şi la alte
popoare), în Muzeul Satului. Studii şi Cercetări, p. 43-72.
12
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
2. DASCĂLU Lidia, 1994, Probleme ale bronzului târziu din nord-estul României. Rit şi ritual
în cultura Noua, în Hierasus, IX, p. 135-165.
3. DRAGOMIR I.T., 1959, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în MCA, VI, p. 453-471.
1980, Contribuţii arheologice şi etnografice referitoare la procesul de formare al aşezărilor de tip cenuşar ,,zolniki”, în Danubius, X, 1980, p. 31-57.
4. FLORESCU A., 1964, Contribuţii la cunoaşterea culturii Noua, în ArhMold, II-III, p. 143-
193,
1991, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni, în CCDJ, IX, p. 23-145.
5. PĂUNESCU Al., 1970, Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită de pe teritoriul
României, Bucureşti.
6. PĂUNESCU Al., ŞADURSCHI P., CHIRICA V., 1974, Repertoriul arheologic al judeţului
Botoşani, I-II.
7. ROTARU M., 1999, Sceptrul de piatră descoperit la Giurcani, judeţul Vaslui, în AMM, XV- XX (1993-1998), p. 126-127.
8. SAVA E., 1994, Perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului, în TD, XV, 1-2, p. 141-158,
2005, Die spätbronzezeitlichen Aschehügel (,,Zol’niki”) - ein Erklärungsmodell und einige historisch- wirtschaftliche Aspekte, în PZ, 80, 2005, p. 65-109.
Résumé
Les recherches archéologique de surface entreprise récement sur le territoire de la commune Hăneşti dep. Botoşani, ont pérmis l’identification d’un nouveau établissement à tertre de cendres, appartenant à la culture de Noua.
Le materiél archéologique est divers et couprend des fragmentes céramiques, des outils en silex et os.
Abrevieri
AMM- Acta Moldaviae Meridionalis, Muzeul Judeţean Vaslui.
ArhMold- Arheologia Moldovei, Iaşi.
CCDJ- Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, Călăraşi. Danubius- Danubius, Muzeul Judeţean de Istorie, Galaţi. Hierasus- Hierasus, Muzeul Judeţean Botoşani.
MCA- Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti.
TD - Thraco-Dacica. Institutul de Tracologie, Bucureşti.
PZ- Praehistorische Zeitschrift, Berlin.
13
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
PATRIMONIU MOBIL
Aprilie 1944- Un general botoşănean se sinucide(3)
dr. Petre Otu, dr. Octavian Liviu Şovan
Cu Divizia 20 infanterie în bătălia Moldovei
Ofensiva sovietică din lunile martie- aprilie 1944 şi ajungerea marilor unităţi ale Armatei Roşii pe teritoriul naţional au impus măsuri urgente pentru concentrarea unor efective importante în partea de est a ţării în scopul opririi înaintării trupelor sovietice şi stabilizării frontului. Printre marile unităţi deplasate în Moldova s-a aflat şi Divizia 20 infanterie. La 19 martie, marea unitate a fost mobilizată, iar la 7 aprilie 1944, a început deplasarea de la Alba Iulia spre frontul din estul ţării, unde a ajuns câteva zile mai
târziu. Divizia 20 infanterie a intrat în compunerea Corpului 1 armată, înlocuind Divizia 8 infanterie, aflată la sud de Târgu Neamţ. Prima acţiune de luptă a fost dusă, la
13 aprilie 1944, de Regimentul 82 infanterie, care a cucerit satul Timişeşti.
În a doua jumătate a lunii aprilie
1944, frontul s-a stabilizat pe aliniamentul cursul inferor al Nistrului, pantele de nord ale masivului Corneşti, nord Iaşi, Târgu Frumos, Strunga, sud Paşcani, Târgu Neamţ. El a rămas foarte activ până către jumătatea lunii iunie 1944, de la această dată, Înaltul Comandament sovietic fiind preocupat de pregătirea şi desfăşurarea marilor operaţii ofensive din sectorul central al frontului sovieto-german.
Corpul 1 armată, comandat de generalul Gherghe Radu, a fost dispus între Siret şi Timişeşti, pe un front de 19 kilometri, având în primul eşalon Divizia 6 infanterie la dreapta şi Divizia 20 infanterie, la stânga, fâşia acesteia fiind de 10 kilometri. El a fost nevoit să respingă, în lunile aprilie şi mai, numeroase acţiuni ofensive al trupelor sovietice, acestea urmărind cel mai adesea îmbunătăţirea poziţiilor. De exemplu, în zilele de 23-24 aprilie, Divizia 20 infanterie a dus lupte foarte grele pentru cucerirea pădurilor Veloaia şi Făgeţel. De la 1 mai a primit misiunea să interzică pătrunderea inamicului între râul Moldova şi Dealul Boiştea.
14
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Situaţia fluidă din estul ţării ce crea pericolul înaintării spre sud a Armatei Roşii a determinat ca Ion Antonescu să efectueze o serie de vizite la marile unităţi române şi germane din centrul Moldovei şi Basarabiei, ce formau Grupul de armate "Ucraina de sud". Prima dintre ele a avut loc în perioada
19-22 aprilie, fiind inspectate marile unităţi din corpurile 1 şi 5 armată, precum şi trupele germane din zonă. În cursul dimineţii de joi,
20 aprilie, mareşalul Ion Antonescu a vizitat comandamentele corpurilor 5 armată român şi 57 armată german, iar la ora 16.00 a sosit la cartierul Diviziei 20 infanterie din comuna Războieni16. Ion Antonescu rămas aici o oră şi jumătate, timp în care generalul Constantin Sergheevici i-a expus situaţia frontului şi dispozitivul trupelor diviziei. Antonescu a dat indicaţii pentru completările ce trebuie aduse lipsurilor în instrucţie, disciplină şi organizarea terenului. Din conţinutul dispoziţiilor date de conducătorul statului se observă că el nu a fost mulţumit cu situaţia întâlnită la Divizia 20 infanterie.
A doua zi, Ion Antonescu, a revenit în zonă, oprindu-se cu întreaga suită, în punctul Păstrăveni, la circa 4 kilometri de poziţiile inamice. El a inspectat dispozitivul de luptă al Regimentului 283 infanterie şi s-a întreţinut cu ofiţeri şi ostaşi, constatând "peste tot un moral admirabil"17. Către ora
15.00 s-a deplasat la comandamentul Corpului 1 armată, în comuna Bozieni, unde a servit masa, după care, la ora 17, a plecat spre Roman. Sâmbătă, 22 aprilie, Ion Antonescu s-a întors cu avionul la Bucureşti.
Zile fatidice
La 27 aprilie, ora 11, Corpul 1 armată a transmis Diviziei 20 infanterie ordinul special nr.13, prin care aceasta era obligată să execute un atac menit să îmbunătăţească frontul pe care îl ocupa. Nefiind de acord cu aceste dispoziţii, generalul Sergheevici a înaintat, în aceiaşi zi, la ora 13, următorul raport: "La ordinul special nr.13 raportez că am luat măsuri de a
15
pregăti operaţiunea ordonată, cu ordinul de mai sus. Cum în modul acesta, deşi Regimentul 91 infanterie nu au mai rămas decât 7 companii din care 4 neangajate, iar alte 6 companii nu mai reprezintă decât o forţă combativă foarte redusă, slab încadrată şi cu moral scăzut. Cum, pe de altă parte, mi s-a refuzat rămânerea la dispoziţie a Divizionului II/12 Artilerie, cu atât mai mult necesar acum pentru acţiunea ofensivă ordonată, ţinând seama că va intra în luptă şi un batalion din Regimentul 82 Infanterie de pe poziţia de rezistenţă, subsemnatul are convingerea că operaţiunea proiectată nu poate reuşi, cheltuindu-se efectivele inutil, inamicul fiind puternic întărit şi organizat, iar pe Regimentul 91 Infanterie nemaiputându-se conta pentru acţiuni ofensive.
Regimentul 82 Infanterie nu şi-a putut organiza complet spatele, deoarece până astăzi dimineaţă nu a dispus decât de una companie, restul batalionului din rezervă fiind detaşat la Timişeşti. În astfel de condiţiuni, nu pot garanta apărarea sectorului diviziei, care încă nu e complet organizat şi rog a fi înlocuit de la comandă, sesizând şi autorităţile superioare de aceasta"18.
Consecinţa acestei atitudini curajoase, mai rar întâlnită pe front, a fost înlocuirea de la comanda marii unităţi a generalului Sergheevici de către Corpul 1 armată, prin ordinul nr.10 362 din 27 aprilie
1944, ora 21. El a primit dispoziţie ca, după predarea funcţiei, să se prezinte la comandamentul Corpului 1 armată pentru a primi ordine. Conform dispoziţiilor în vigoare la acea dată, era foarte posibil ca generalul Sergheevici să fie deferit justiţiei militare şi să fie inculpat pentru neexecutarea de ordin.
Noul comandant al Diviziei 20
infanterie, numit prin acelaşi ordin, a fost generalul Damian Raşcu, în acel moment comandant al Brigăzii 2o infanterie. Ulterior, Ministerul de Război şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri au confirmat această
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
numire, data mutării fiind, însă, 9 mai
194419. Cine era noul comandant al Diviziei
20 infanterie? Damian Raşcu s-a născut la 9 ianuarie 1892 la Caracal, fiind absolvent al Şcolii militare de ofiţeri de infanterie, promoţia 1914 şi a Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, promoţia 1924. Cariera militară a fost, în mare măsură, similară celei a lui C. Sergheevici - căpitan în 1917, maior în anul 1920, locotenent- colonel în 1930, colonel în 1936, general în
1943. A primit aceleaşi decoraţii, cu singura deosebire că a fost cavaler al ordinului "Mihai Viteazul". De reţinut că generalul Damian Raşcu a comandat Divizia 20 infanterie până la 18 septembrie 1944, el fiind capturat de sovietici între 1-14 septembrie acelaşi an. Eliberat, el a fost numit, începând cu 20 septembrie, delegat al Marelui Stat Major român pe lângă comandamentele sovietice din Moldova, funcţie pe care a exercitat-o până la 15 noiembrie 1944. Ulterior, a fost şef de stat major al Armatei 1 (15 noiembrie 1944-25 septembrie 1945). A încetat din viaţă la 6 februarie 1970, la Craiova.
Revenind la generalul Sergheevici, în momentul părăsirii comenzii marii unităţi, el a dat un ultim ordin de zi foştilor săi subordonaţi, prin care mulţumea "din tot sufletul comandamentului, unităţilor şi serviciilor, pentru modul cum au înţeles să se comporte în tot timpul cât au fost sub comanda mea, dorindu-le ca în luptele ce vor urma pentru dezrobirea pământului scump al Moldovei mele mult iubite, să dovedească aceiaşi dârză şi vitejească dorinţă de a învinge pe duşman şi acelaşi spirit de totală jertfă pentru ţară şi neam, ca la Stalingrad"20.
Înlocuirea din funcţie a generalului Sergheevici a stârnit discuţii şi nedumeriri în rândul personalului diviziei, ofiţeri şi trupă.
Multora nu le venea să creadă că acesta nu
mai era comandantul sub ordinele căruia începuseră activitatea lor de reconstituire a diviziei cu un an în urmă.
A doua zi, 28 aprilie 1944, la ora
15.10, în punctul de comandă al Diviziei 20 infanterie din comuna Războieni, generalul Sergheevici s-a sinucis trăgându-şi un glonţ în inimă. A încetat din viaţă la ora 15.25, cu toate eforturile făcute de medici pentru salvarea lui. Moartea a fost constatată de maiorul medic Teodor Cladoveanu, şeful Ambulanţei nr.2, alţi trei medici fiind martori. Generalul Corneliu Sergheevici avea 53 de ani neîmpliniţi.
El a lăsat un număr de trei scrisori închise. Una pentru colonelul Poşulescu, şeful de stat major al Diviziei 20 infanterie, una adresată familiei şi ultima adresată mareşalului Ion Antonescu. În primul document, fostul comandant al Diviziei 20 infanterie cerea să fie înmormântat, fără autopsie, cu un ceremonial simplu ostăşesc la mânăstirea Războieni, iar unele bunuri să fie date familiei. Asupra lui dorea să fie păstrate toate documentele din buzunarul de la piept al vestonului, în care se găsea şi fotografia primului său copil, Cornelia- Ecaterina, decedată în urmă cu doi ani. Toate scrisorile ce vor veni,ulterior, pe adresa sa să fie arse, fără a fi citite. În sfârşit, bagajul şi scrisoarea adresată familiei să fie trimise la Alba Iulia.
A doua scrisoare adresată familiei şi pusă la dispoziţia noastră cu multă amabilitate de moştenitori, era datată în ziua fatidică, cu puţin înaintea cumplitului eveniment. Cu un scris vizibil deformat, expresie a unei trăiri emoţionale extreme, generalul Sergheevici scria că împrejurări ce se vor lămuri în viitor îl obligau să părăsească viaţa înainte de a fi contribuit " la dezrobirea Moldovei noastre scumpe". Nu vroia, ca prin gestul său, să fie considerat ca un dezertor de la datorie, dar nici nu dorea să împărtăşească o răspundere prea mare în cazul în care ar fi rămas la comandă în condiţiile în care a fost pus prin ordinul comandantului Corpului 1 armată. N-a vrut, de asemenea, ca familia să aibă de suferit în cazul în care ar fi rămas în viaţă. Câteva cuvinte deosebit de calde erau adresate
16
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
nepotului Ştefan Cristian, pe care îl dorea "folositor Ţărei şi Neamului". Îi anunţa pe membrii familiei că a cerut să fie înmormântat la mânăstirea Războieni, dar le adresa rugămintea, ca după liniştirea vremurilor, să fie reînhumat la Botoşani, alături de părinţi şi fiica sa. Ultima sa dorinţă transmisă celor dragi era să aibă grijă de cei morţi.
Scrisoarea către mareşalul Ion Antonescu nu a putut fi până acum depistată în arhive, deşi am făcut eforturi intense. Nu ne pierdem speranţă că într-o bună zi vom descoperi şi acest ultim document, chemat să lămurească, după opinia noastră, rolul lui Ion Antonescu în această dramă consumată în clipe atât de tragice pentru ţară. Oricum, precizăm că mareşalul a efectuat, în perioada
1-5 mai, o nouă vizită pe frontul din Moldova. A inspectat mai multe comandamente şi unităţi- Armata 4, Corpul
5 armată, Divizia 1 blindată, Divizia 5 cavalerie, Divizia 6 infanterie etc, dar nu şi Divizia 20 infanterie, unde avusese loc acel nefericit incident.
Funeraliile au avut loc a doua zi, 29 aprilie 1944 ora 15.00, la mânăstirea Războieni, aşa cum ceruse generalul Sergheevici. Slujba a fost oficiată de trei preoţi militari, iar garda de onoare a fost alcătuită dintr-o companie din Regimentul
91 infanterie. La ceremonial au luat parte aproape toţi ofiţerii diviziei, discursul funebru fiind rostit de generalul Damian Raşcu, succesorul său la comandă. A fost, aşa cum a dorit defunctul, o ceremonie simplă, ostăşească.
De prisos a spune durerea resimţită de familie prin dispariţia neobişnuită a generalului Sergheevici. Ecaterina Sergheevici s-a adresat, în iulie 1944, mareşalului Ion Antonescu solicitând o anchetă amănunţită asupra cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs moartea soţului său, sperând că prin aceasta se va face dreptate memoriei generalului. La 24 iulie cererea sa a fost trimisă de generalul magistrat Ioan G. Aramă, directorul Jusţiţiei
Militare, Ministerului de Război. Două zile mai târziu, respectiv la 26 iulie 1944, generalul Constantin Pantazi, ministrul de Război, punea rezoluţia: "onoarea ofiţerului nu a fost cu nimic pătată. Nu mai cerem alte explicaţiuni". Cazul era închis pentru oficialităţile acelui timp. Pentru istorie nu există, însă, cazuri "închise". Iată, de ce, am socotit absolut necesar să-l redeschidem, având convingerea că acest gest este bine meritat de acela care a fost generalul Corneliu Sergheevici.
El a fost un ofiţer distins al armatei române în cadrul căreia a servit mai bine de trei decenii. A urcat, prin competenţă şi muncă cinstită până la cel mai râvnit grad din ierarhia militară - cel de general. A luptat în primul şi al doilea război mondial acolo unde ţara i-a cerut-o, respectându-şi blazonul de ofiţer şi jurământul depus când a îmbrăcat uniforma. În testamentul său din data de 6 august 1942, redactat la Botoşani, generalul Sergheevici le cerea scuze tuturor celor dragi că le lasă atât de puţine lucruri. Dar educaţia primită în familie şi în armată l-a făcut adeptul principiului că este preferabil să laşi după moarte "un nume cinstit şi o reputaţie demnă, unei averi făcută prin necinste".
Aşa cum arătă întreaga carieră, sinuciderea sa nu a fost expresia unei firi nervoase, dezechilibrate ci un gest pornit din convingerea că un comandant deplin responsabil nu are dreptul să sacrifice inutil viaţa subordonaţilor săi. În fond, el putea să dea curs ordinului primit ce s-ar fi soldat cu un eşec şi cu moartea şi rănirea a zeci poate sute de militari. Pentru aceasta ar fi găsit, fără îndoială, scuze printr-un raport bine ticluit. N-a făcut-o, dimpotrivă, a protestat în scris, motiv pentru care a fost demis din funcţie. Ar fi fost probabil, aşa cum spuneam, deferit justiţiei militare. Este posibil ca în orele ce au urmat, această posibilitate să îi fi fost evocată. A preferat să se sinucidă. Un gest care ar putea fi caracterizat drept unul de laşitate. După părerea noastră nu este de vorba de aşa ceva,
17
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
el reflectând, în primul rând, responsabilitate faţă de oamenii aflaţi în subordine. Moartea sa, care nu a fost una eroică, a salvat totuşi vieţi. În vreme de război, când viaţa reprezintă atât de puţin, o asemenea
atitudine merită dacă nu omagiată măcar consemnată. Este ceea ce ne-am şi propus în studiul de faţă, iar cititorul va putea, ca întotdeauna, să dea dreapta judecată a lucrurilor.
NOTE
16.Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, cabinetul militar Ion Antonescu
dosar nr.204/1944, f. 93 (în continuare sigla: A.N.I.C., P.C.M.-cabinet militar).
17.Ibidem, f. 95.
18.A.M.R., fond Divizia 20 infanterie, dosar nr.325, f. 45. Raportul nr. 30 424/27.04.1944.
19.A.N.I.C., P.C.M.-cabinet militar, dosar nr.163/1944, f.32.
20.A.M.R., fond Divizia 20 infanterie, dosar nr.325, f. 67.
Eminescu – Ipoteşti – Eminescu (13)
dr. Valentin Coşereanu
La 9 septembrie 1897 acesta, împreună cu soţia sa Aglaia, căsătorind-o pe fiica lor, Lucreţia, cu căpitanul Teodor Herescu din Botoşani, i-au constituit ca dotă moşia Ipoteşti–Moritz, cumpărată de la
succesorii lui Marinovici cu toate acareturile de pe ea, aşa cum era descrisă în Ordonanţa de adjudecare dată de Tribunalul din Botoşani, la 4 iunie 1890, şi nefiind grevată de nici o ipotecă.
La 17 aprilie 1922 Lucreţia colonel Teodor Herescu a vândut Aglaiei Vasile Nichifor două fălci (28463 ha) de pământ din moşia Ipoteşti–Moritz, cu suma de 11200 lei. Lucreţia Herescu a stăpânit moşia Ipoteşti–Moritz până la 31 martie
1928, când, împreună cu sora sa Virginia, soţia lui Ramiro Săvinescu, au împărţit averea rămasă de la Alexandru Ştefanovici. Constituindu-se masa succesorală a întregii averi (inclusiv partea dată anterior ca zestre), s-au format din acestea, două loturi, în valoare egală, câte unul pentru fiecare succesoare. Aşa că moşia Ipoteşti–Moritz, având o suprafaţă de 103 ha. (redusă prin împroprietărirea din 1918–1921 şi prin vânzarea mai sus menţionată), a revenit de astă dată Virginiei R. Săvinescu, profesoară din Botoşani.
În anul 1945 această moşie a fost în parte expropriată, rămânând proprietarei suprafaţa de cincizeci ha., conform
18
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
legiferării reformei agrare, iar cu ocazia lichidării resturilor proprietăţilor moşiereşti, s-au expropriat şi cele cincizeci ha. ale Lucreţiei Săvinescu, la 2 martie 1949.
În ceea ce priveşte Ipoteştii- Eminovici, proprietatea indiviză a succesorilor lui Cristea Marinovici, rămasă lor după vânzarea silită a Ipoteştilor-Moritz, moştenitorii nu s-au putut înţelege între ei nici de astă dată, aşa încât Tribunalul din Botoşani a procedat în consecinţă, hotărând vinderea moşiei Ipoteşti-Eminovici la mezat, pentru ca succesorii să poată ieşi din indiviziune. Încă din anul 1889, pe 16 iunie, se întocmise de către experţi situaţia acestui teren, care se prezenta astfel: “moşia Ipoteşti situată în comuna Cucoreni, plasa Târgu- Miletin, jud. Botoşani, cumpărată de la Gheorghe Eminovici, compusă din 2 trupuri, având aproximativ ca la 300 fălci pământ în care intră tot cu aproximaţie 23 fălci pădure, 200 fălci pământ arabil, iar restul fânaţ şi imaş; pe moşie se află o casă compusă din două odăi acoperită cu şindrilă ce serveşte de crâşmă pe şleahul Dorohoiului şi două iazuri cu peşte; în vatra satului se află casa de locuinţă cu păreţii de vălătuci acoperită cu şindrilă, compusă din două odăi şi o cămară; în ogradă ca atenanse sunt: o bucătărie cu două odăi, păreţii tot din vălătuci, acoperită cu şindrilă, un hambar de scânduri, un grajd de nuiele acoperit cu scânduri, pentru cai şi o şură de furci acoperită cu paie; împrejurul curţii este o livadă cu pomi roditori şi trei pogoane vie; tot în vatra satului se mai află o casă de locuinţă pentru administrator, acoperită cu şindrilă şi un loc sterp în întindere de 10 prăjini pământ. Această moşie se megieşeşte despre răsărit cu moşia Cucorenii lui Baştă, în fund cu moşia Vlădeni Balş, la o parte cu moşia Cătămărăşti proprietatea domnului Gheorghiţă Ciolac, şi de cealaltă parte cu Ipoteştii cumpăraţi de defunctul Marinovici H. de la doamna Eliza Moritz. Se specifică că această moşie se disparte în mijloc prin 2 trupuri de răzăşie numite tot Ipoteşti, una a fraţilor Isăcescu şi a Statului; la această moşie urmează a se începe licitaţia de la preţul de 105000 lei.
După aproape patru ani de tărăgănări, din diferite motive, s-a ţinut şi licitaţia, care s-a soldat cu ordonanţa de adjudecare nr. 209 din 4 iunie 1891, prin care moşia Ipoteşti (fostă Eminovici) a succesorilor lui Cristea Marinovici a fost adjudecată direct de către Alexandru Isăcescu, pentru suma de 150000 lei. Ordonanţa de adjudecare a fost învestită cu formula executorie nr. 158 din 20 mai l895.
La vremea când Gheorghe Eminovici a cumpărat jumătate din Ipoteşti, o pătrime din această moşie era stăpânită de fraţii Isăceşti, anume de călugărul Alexandru şi de fratele său Nicolae. Alexandru Isăcescu lăsase, prin testament, schitului Gorovei partea sa care, în 1864, fusese secularizată, devenind proprietate a statului. Cât priveşte cealaltă parte, rămasă lui Nicolae Isăcescu, ea a fost lăsată moştenire nepoţilor săi, Iordache şi Alecu (Alexandru) Isăcescu. Iordache Isăcescu a avut doi copii legitimi, pe Vasile Isăcescu şi pe Elena, căsătorită cu Teodor Silion, precum şi un fiu natural, George Isăcescu. Atâta timp cât a trăit Iordache, fratele său, Alexandru Isăcescu, a stăpânit aceast teren, în indiviziune cu nepoţii săi de frate, Vasile Isăcescu şi Elena Silion. Aceasta era situaţia moşiei Ipoteştilor-Isăcescu, atunci când Alexandru a cumpărat la licitaţie Ipoteştii–Eminovici, de la succesorii lui Marinovici. Prin această cumpărare, el a ajuns să stăpânească Ipoteştii–Isăcescu (în indiviziune cu nepoţii săi), cealaltă jumătate din Ipoteştii–Isăcescu fiind proprietatea statului.
La 1 septembrie 1895, Alexandru Isăcescu, care locuia la Botoşani, a donat în mod irevocabil lui Gheorghe Isăcescu, fiul natural al fratelui său decedat, Iordache, atât Ipoteştii–Eminovici, cumpăraţi la licitaţie publică de la moştenitorii lui Cristea Marinovici, cât şi partea sa indiviză, adică partea pe care a stăpânit-o mai întâi în coproprietate cu fratele său, iar apoi cu fiii legitimi ai acestuia, Vasile Isăcescu şi Elena Silion.
După mai bine de cinsprezece ani, la 27 iunie 1906, Gheorghe Isăcescu a cumpărat de la Vasile Isăcescu şi Teodor Silion (căruia soţia sa îi lăsase un testament olograf), partea pe care aceştia o stăpâneau
19
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
în indiviziune cu cumpărătorul, cu preţul de
196000 lei. Astfel, el a devenit stăpân atât pe Ipoteştii–Eminovici, cât şi pe Ipoteştii– Isăcescu, exceptând, desigur, pătrimea donată schitului Gorovei de către călugărul Isăcescu (devenită la acea vreme proprietate a statului). Prin actul de donaţie, autentificat de Tribunalul Botoşani sub nr. 8691, din 9 septembrie 1920, şi transcris cu nr. 2162 din aceeaşi dată, Gheorghe Isăcescu a donat moşia Ipoteşti, care i-a rămas după exproprierea făcută, potrivit decretului de lege din 1918, fiicei sale, Maria Isăcescu.
La 11 iunie 1921, Maria Isăcescu s-a căsătorit cu medicul Constantin V. Papadopol, constituindu-şi ca dotă moşia Ipoteşti, obţinută prin donaţie de la tatăl său, Gheorghe Isacescu. La numai cinci zile după ce s-a constituit dota, adică la 16 iunie 1921, Maria Constantin V. Papadopol a încheiat şi un contract, prin care arenda moşia, proprietate dotală de la Gheorghe Isăcescu, “din hotar în hotar”, cum se găsea în urma exproprierii, în suprafaţă de 180 fălci (sau
257,40 ha.), cu toate atenansele ei, pe termen de cinci ani, începând de la 23 aprilie 1922, cu preţul de 30000 lei pe an. Arendaşul se numea Gheorghe Ungureanu.
Şi această moşie (fostă Ipoteşti– Eminovici şi Ipoteşti–Isăcescu) a fost expropriată în anul 1945. Proprietarilor le-a rămas suprafaţa de cincizeci ha., conform legii, dar pentru scurtă vreme, căci în 1949, a fost expropriată în totalitate.
Acesta este istoricul moşiei Ipoteşti, de la începuturi şi până în 1949. Povestea moşiei explică în mare măsură şi istoria casei de la Ipoteşti, căci cele două sunt în interdependenţă. S-a păstrat în arhive o bună parte dintre actele doveditoare ale tranzacţiilor, dar multe altele s-au pierdut, o dată cu vinderea la kilogram a hârtiei din Arhivele Statului din Botoşani. Nicolae Iorga însuşi a fost revoltat şi a luat atitudine când a văzut în piaţa oraşului băcani vânzând peşte sărat, ambalat în documente din arhiva Eminoviceştilor!
Poate că în felul acesta se explică şi tăcerea cercetătorilor în relaţia Ipoteşti – Eminovici, după vânzarea moşiei. S-a vorbit mult însă, şi pe drept, despre măhnirea poetului, atunci ziarist la
Bucureşti, şi despre eforturile acestuia de a împrumuta bani pentru a recupera moşia, căci “mi-ar părea rău – spunea Eminescu – dacă ţerâna aceea unde zace ce-am avut mai scump pe lume ar încăpea în mâini străine”. Şi cu toate acestea, a încăput pe mâini străine, chiar dacă el planifica să se însoare ca să răscumpere Ipoteştii. Îşi mai facea poetul şi alte planuri: “Poate să găsesc bani la rudele lui (Maiorescu n.n.), pentru Ipoteşti. Să-i spun să-l facă tovarăş la arendă pe Cristache", gândea poetul sperând încă să poată recupera averea copilăriei sale.
Ioan Slavici scria şi el că “Eminescu a început să caute bani de cheltuială şi s-a împrumutat fară ştirea mea. Mai de la unul, mai de la altul, a adunat, precum mi s-a spus mai târziu, vreo două mii de lei”.
Grăbindu-se să scrie acasă despre planurile sale, fratelui său, Nicu, acesta îi răspundea din Cemăuţi lui Eminescu, în aprilie 1883, îndatoritor şi cu recunoştinţă frăţească: “ne bucurăm cu toţii
– tata, Harieta şi eu – despre cele comunicate. Trimiţi-ne din banii împrumutaţi – cât vei pute. După Paşti contează pe persoana şi caracterul meu, măcar că oamenii mă numeau «Nec cel prost»".
I. D. Marin afirmă însă că “deşi cumpărătorul Cristea Marinovici a devenit
proprietarul Ipoteştilor, chiar din momentul
semnării acestui act, Gheorghe Eminovici a fost tolerat a se bucura, în continuare, de toate veniturile moşiei, afară de pădure, până la data de 23 aprilie 1879, însă pentru aceasta, Marinovici îi va scădea, din ultima rată, suma de 450 galbeni austrieci, iar Gh. Eminovici va plăti, până la acea dată, toate impozitele şi dările către stat, judeţ şi cotună. După cele scrise în actul de vânzare, Gh. Eminovici trebuia să părăsească Ipoteştii în mod definitiv, la data de 23 aprilie 1879. Însă, după o înţelegere avută cu Marinovici, el a rămas pe loc, ca tovarăş în exploatarea moşiei pe lângă noul proprietar. Eminovici plătea pe an 10000 de lei, apoi, din toate veniturile moşiei, se scădeau cheltuielile şi se împărţea venitul net în părţi egale între Marinovici şi
20
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Eminovici. Ca drept mulţumită pentru această binefacere, Eminovici l-a păsuit pe Marinovici la plata ratei a treia, aprobându-i o amânare de un an”.
Nicu, fratele poetului, îi scria şi el bătrânului (18 iunie 1881), “la Bucureşti, strada Bisericei Eni, nr.l”, dând informaţii despre moşie: “Am avut şi încă avem ploae,
care n-ar trebui de fel; grâul în parte mare e cam culcat. Orzul puţin îndreptat şi cam cu tăciune. Pe Cucorăni e orzul şi mai prost decât la noi. Rapiţa lipovenilor e bună şi cam într-o septămenă de secere. Pentru popuşoi de peste Sicna caut oameni spre a-i prăşi în parte. Ungurii la Movitu n'au venit. Hristachi m-au rugat să-l duc până la ţar, pentru că are se tragă linie la pădure în hotar cu Cătămăreşti, fiind părţile pădurii ajunse cu creşterea. Cred că se vor tăia copaci mari; sunt nevoit a-i da trăsura mâne
. Posed 2620 fr. În numerar din banii prinşi pe trei vagoane popuşoi. Restul, cum ţi-am scris au rămas nebătut şi chiar ne va trebui, pentru că n-avem mai mult decât trei fălci,
pe care putem conta”.
O întrebare tot rămâne însă: să se fi făcut până la urmă un act între Cristea Marinovici şi Gheorghe Eminovici, aşa încât tatăl poetului să ajungă arendaş pe fosta lui moşie? Parcă nu stătea în firea bătrânului! Şi, cu toate astea, în Registrul stărei civile pentru morţi, din 1884, ianuarie, 9, e consemnat: “Act de moarte al D-lui Gheorghe Eminovici în etate de 72 ani – văduv – mort ieri la unsprezece din noapte în casa sa din cotuna Ipoteşti, comuna Cucorăni, religia ortodoxă, profesia arendaş de moşie din cotuna şi comuna menţionată mai sus". Şi pe actul de deces al lui Nicu stă scris tot “arendaş de moşie". Să fi fost oare vorba de o arendare în toată regula şi actele să fi încăput pe mâna băcanului, care şi-a învelit peştele sărat spre vânzare, ori să fi rămas “tolerat” pe moşie, până la capăt, în condiţiile pomenite mai sus
? Rămâne de văzut ce surprize mai pot oferi documentele de arhivă.
Însemnări memorialistice (7)
Ion Mihalache
Lovitura de stat din 23 aug(ust) 1944
Marţi 22 aug(ust) am fost luat de la Mătăsaru de Ing. Vasilescu şi trimis de D(omnul) Maniu.
Mă chemase Mihai Antonescu căruia
m’am prezentat imediat, pe la ora 14 pm.
Mi-a spus: -Situaţia este foarte grea, (…) foarte gravă. Trebue să plec imediat la Cairo, cu avionul, să iau contact cu generalul…(nu i-am reţinut numele ataşatului militar american). Iată ce-mi telegrafiază Hays (?), Min(istrul) Americii la Madrid, în momentul plecării la Washington, unde a fost chemat de Roosvelt. Şi-mi citeşte telegrama, al cărui cuprins, în rezumat era: Înainte de a decide să primiţi condiţiile Rusiei, ia avionul şi du- te la Cairo, la generalul… care-ţi va vorbi în numele nostru (ataşatul militar american). Apoi mi-adaugă că frontul merge prost, precum îmi va spune Mareşalul care se înapoiază astă seară de pe front.
L-am întrebat dacă Hitler, în urma întâlnirii la care au fost chemaţi (în primele
21
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
zile ale lui august) le-a cerut să lupte mai
departe.
Mi-a spus că el a vorbit cu Ribentrop care n’a cerut acest lucru.Mi-a spus că sunt hotărâţi s’o rupă cu germanii – a chemat pe Clodius şi Ribemtrop şi le-a bătut cu pumnul în masă, că aşa nu mai poate continua.
M’a întrebat ce cred. I-am spus:
-El nu poate pleca la Cairo. Nu mai e timp. S’ar demasca faţă de germani şi faţă de ruşi, care nu acceptă intermediari pe englezi şi americani. Pot trimite pe cineva, dar el nu poate pleca. Am mai adăugat:
Sfatul meu? Puneţi urechea la pământ; Veţi auzi şi glasul pământului şi glasul strămoşilor: aţi greşit – nu aşteptaţi prăbuşirea germană peste trupul Ţării. Războiul e definitiv pierdut. E de datoria Dv. care l-aţi făcut să cereţi pacea. Cât mai repede, atât mai bine. Nu adânciţi prăpastia. Nu transformaţi inutil ţara în teatru de războiu şi nu mai vărsaţi sânge nevinovat. Şi staţi de vorbă direct cu Ruşii. Nu repetaţi greşala Regelui Carol care credea că se aranjează cu Ruşii prin germani. De ce căutaţi să intermediaţi prin englezi şi americani, cu atât complicaţi lucrul. De altfel a spus-o recent Churchil în discursul ultim şi ne bombardează într’una americanii şi englezii, ca să primim condiţiile. Ce mai aşteptaţi de la ei?
Aţi făcut războiul nenorocit, sunteţi datori să trageţi consecinţele nenorocite. Noi suntem datori să ridicăm protestul glasului pământului şi strămoşilor că ni se pune cuţitul în beregată şi ni s’a impus semnătura. În acest sens – am spus – am vorbit şi în altă parte (făcând aluzie la audienţa la Rege, de care sunt sigur că nu ştiau).
Grăbiţi-vă. Faceţi-o Dv. Adaug şi acest argument: ”persoanele Dv. fizice pot fi puse în foc dacă o fac alţii”, am spus jumătate glumă, jumătate serios. Nu ştiam că chiar a doua zi o să fie arestarea lor – era o vagă prevenire. Zâmbia trist.
Aşa ne-am despărţit – el spunând: să vii deseară la 8 şi tot aşa să-i spui şi Mareşalului care soseşte la 7 de pe front.
I-am spus: Voiu mai telefona odată p(e) oră.
La Mareşal. Dela 10-la 113/4
seara.Telefonând, am luat ora 9. Am
aşteptat până spre zece.(În răstimp, am aflat în biroul de aşteptare, de la Picki Vasiliu, care aştepta şi el):
1) Că după numerotarea făcută de organele noastre, germanii aveau în ţară, în total, circa 580.000 oameni, din care au retras ca 80.000 – deci au rămas ca la
500.000 – în vr’o 30 de divizii, bună parte eşalonaţi în dos ca să facă faţă şi la lovituri dinspre sud sau din spate. Ei cereau valută pentru 700.000.
2) Că Pătrăşcanu era favorizat de el
– scăpat din mâna în prezent – fiu al unei colege a lui şi al unui (...) al lui: că el l-a ţinut liber, deşi era cu domic(iliu) forţat (în Poiana Ţapului); că e simpatic, dar naiv şi că n’are oameni. Au stat de vorbă asupra reorganizării statului şi i-a (...) că vor lua-o încet, nu vor să dărâme dintr’o dată etc. Dar când i-a cerut 4-5 oameni să-i trimită în Rusia, i-a dat o listă de închişi în lagăr, muncitori cu clasele primare etc.
Intru la Mareşal, care terminase cu Ministrul de Războiu, G(enera)l. Pantazi. El aştepta să încep eu, eu să înceapă el. Încep eu:”Merge greu, Domnule Mareşal”.
El începe:”Foarte greu. Vin de pe front. Nu mai luptă soldaţii. Era să dau un ordin de zi înfierând laşitatea. Dar m’am răzgândit: tot aşa petrec lucrurile şi cu germanii din Franţa, pe frontul rusesc.”
Îl întreb:”Credeţi că se poate organiza rezistenţa pe linia Focşani- Nămoloasa-Galaţi?”
El spune categoric că nu, dar rectifică astfel: ”Germanii nu mai luptă de loc – iar ai noştri mai luptă dar fără elan;” adăugând: de altfel, m’am convins că ţările mici nu mai pot face războiu faţă de mecanizarea uriaşă a frontului armatelor mari: ne-a distrus acele câteva divizii blindate(2? 3?) în câteva ore cu tancurile lor, aviaţie etc.
Trec la a doua întrebare: Cu ce impresii v’aţi înapoiat din Germania?
El: Hitler ne-a tratat ca pe nişte vasali (cuvintele lui). M’a chemat să-mi spuie că el este hotărât să ducă războiul până la sfârşit şi că vrea să ştie dacă poate conta p e Ro mân ia şi p e mine. Şi mi-a ţinut un discurs de un ceas şi jumătate - c’aşa vorbeşte el şi gesticulează şi bate cu pumnul.
22
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Am folosit acest timp ca să-i formulez şi eu răspunsul cu alte întrebări: dacă e sigur de victorie, dacă ne acoperă frontul spre Ruşi (de unde au retras câteva divizii) şi dacă ne acoperă spatele de unguri şi de bulgari – la care Hitler a răspuns: Sunt sigur de victorie. Disciplina a fost restabilită. Ai văzut ce măsuri drastice am luat – şi de va fi nevoie voi mai lua (Mareşalul vorbia îngrozit: s’au distrus şi familiile- împuşcate- ale celor condamnaţi; “feldmareşal spânzurat, nici măcar împuşcat”.) Apoi Hitler a spus: “soldaţii-mi sunt credincioşi”. Împuşcă pe generalii pe care îi suspectează. Mareşalul a întrebat:”Fără nici o judecată?”- Fără nici o judecată. Dar dacă îi ucid nefiind vinovaţi? (nu-mi amintesc ce a răspuns Hitler). Mareşalul a adăugat: a intrat anarhia ca la Ruşi în 1917. Cu privire la acoperirea frontului, a spus că să nu ne speriem, că va mai trimite ceva trupe etc.
Eu: V’a mai cerut?
El: Nu. Mareşalul mi-a amintit că a mai avut aceste promisiuni şi după spargerea frontului de la Uman şi de (...) din Crimeea după ce Hitler dăduse asigurări că Crimeea nu va cădea şi că trupele vor avea asigurate retragerea; la care H(itler) a răspuns: nu armata n’a mai luptat, ci generalii n’au mai luptat, iar Mareşalul a răspuns: armata sau generalii, pentru noi care am (...) e totuna.
Cu privire la asig(urarea) spatelui, a spus: Ungurii mi-au făcut câteva porcării (dacă nu mă înşel, chiar acesta e termenul) şi dacă mai repetă, vei vedea ce lecţie le dau; cât priveşte Bulgaria, să văd pe cine am să pun Regent!...(Mareşalul era mirat de această încredere în sine a lui Hitler, de a cărui stare mintală avea impresia că se îndoia)(aşa am înţeles din gesturile făcute). Ce-a voit să înţeleagă cu Bulg(aria) nici mareşalul nu-l înţelegea pe H(itler) (...). S’au despărţit fără ca să dea un răspuns.”Nici el n’a mai cerut, nici eu n’am mai răspuns la întrebări. Mai ales că se făcuse ora 7, şezusem aproape 5 ceasuri(?) în care vorbise mai mult el”.
L-am întrebat: Mai credeţi în victoria germană?
El: Nu cred de mult – dar totuşi
H(itler) continuă să creadă.
Şi în fine: Dacă v’aţi rupe de Germ(ania) vă mai temeţi de-o lovitură a lor capabilă de a pune mâna pe guvern şi a păşi la directa ocupaţie militară?
El: Acuma nu mă mai tem. Am suficiente unităţi (ascunse de ei) în Capitală şi în împrejurimi cu care să pot face faţă cu succes. Aşa, fiziceşte, mă pot suprima pe mine, pe Maniu, pe D(umnea)ta, etc. (se uită la ceas şi spune, iată plec la Snagov la ora asta – ştiu că poliţia lor nu-mi poate trimite un (...)?
Atunci încep(...):
Va să zică: De înfrângerea germanilor sunteţi sigur; frontal nostru nu mai rezistă că nu mai luptă trupele şi nemţii au retras din ale lor; vasă zică ne putem aştepta să ne pomenim cu Ruşii inamici în capitală; iar Dv puteţi face faţă cu succes unei eventuale încercări de lovitură de stat din p(artea) germanilor. Atunci, ce mai aşteptaţi? Concluzia e simplă şi sigură: Încetaţi ostilităţile, semnaţi armistiţiul. Şi repede.
El: Asta vreau şi eu, dar vreau întâi garanţii de la Engl(ezi) şi de la Americani
Eu: Ce garanţii?
El: D(umnea)ta nu cunoşti condiţiile arm(istiţiului). Să ţi le spun eu. Şi începe să scrie pe scurt: prima, cu desarmarea sau lupta comună contra germ(anilor).
Eu: De prisos. Pe celelalte vi le spun eu – că le ştiu din april(ie).
El: Eu nu pot semna cedarea Basarabiei şi a Buc(ovinei) şi mai ales ca ei să ocupe cu trupele lor Ţara.
Eu: Asta înţeleg să n’o facem noi, care am fost contra (...) războiului dincolo de hotar – dar D(umnea)ta eşti dator să tragi consecinţele unui război pierdut. D(umnea)ta faci o greşală fundamentală: Uiţi că România e ţară bătută căreea i se dictează condiţiile. Sau le primeşti aşa, sau de nu, intră ca biruitor cu toate consecinţele.
El: Şi pe urmă să mă atacaţi Dv. Eu
vă cer să intraţi în guvern.
Eu: De prisos să mai discutăm acest lucru din nou. Interesul Ţării este ca Dv să nu mai continuaţi un războiu pierdut – iar noi să protestăm că se impune Ţării să semneze un Dictat cu cuţitul la gât. Acest
23
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
interes dictează – nu scrupuluri şi temeri mărunte.
El: S’o faceţi Dv, eu nu pot s’o fac. Eu: Nu sunt multe soluţii: sau o
faceţi Dv, şi imediat – sau lăsaţi pe alţii s’o facă, punându-vă la dispoziţia lor cu fapta şi necondiţionat, nu cu consultări ale armatei, clerului etc. cum spuneaţi altădată.
El a făcut digresiuni pe această chestie – pentru ca să revin: Să nu păţim ca bizantinii care se certau între ei şi Turcii intrau în Constantinopole în 1453. Vin Ruşii peste noi – asta e groaznica realitate – nu vă pierdeţi în mărunţişuri.
El: Eu pe germani nu-i atac – nu e demn, nu e cavaleresc.
Eu: Aveţi dreptate. Si eu tot aşa aş
face. Dar ne vor ataca ei. Atunci?
El: Atunci e altă chestie. Mă bat.
Eu: Aşa va fi: Vor trage ei şi ne vom
bate.
Pe aceste linii, concluzia mergea cu forţa mecanică a evidenţei. Dar el evita concluzia. Se chinuia – căuta ieşire. Se plimba prin casă. Minute de tăcere.
Eu: Nu înţeleg ce mai aşteptaţi. El îmi cere cuvântul de onoare că n’am să spun nimănui, nici lui Maniu. L-am asigurat şi l- am respectat, până când, considerând că e interes de stat, producându-se criza, l-am spus lui Maniu:
- Churchil mi-a trimis vorbă prin Ministrul nostru din Elveţia, Pella, că înainte să mă decid să semnez, să-i comunic lui Churchil această hotărâre(pe aceeaş cale, Pella, ambasadorul englez în Elveţia). Pe de altă parte, ţi-a spus Ică de tel(efonul) Ministr(ului) american. L-am oprit şi eu(zice Mareşalul care aflase chiar de la Ică) să meargă el – dar a apucat să anunţe că va pleca, ceea ce e mare greşală.
Eu: Este foarte important şi eu m’aş fi grăbit să lămuresc lucrul, să văd cât e de serioasă e această comunicare. Când Churchil vorbeşte aşa, anunţându-ne că dacă nu ne grăbim, va fi rău de noi şi ne bombardează aşa de sălbatic ca să punem condiţiile – mi se pare puţin verosimil.
El: Şi totuş este aşa. Eu trebue să văd...
Am mai confiat – tot în cond(iţiile) de
mai sus: Am pus la disp(oziţia) anglo-
americ(anilor) aerodromurile noastre. Nu
dau nici un răspuns: Pot eu să mă încred.
Eu: (Mărturisesc că eram niţel sdruncinat de această informaţie). Totuşi am continuat: Nu văd folosul amânării. Văd primejdiile întârzierii şi nu mai cred că Anglia se gândeşte şi poate să continue vechea ei politică în S(ud)-E(stul) european.
El: Eu cred, şi aceasta e politica care ne poate susţine aici.
Eu: Noi de aceea am făcut politică alături de Anglia, ca să ne apere de cucerirea Rusiei. Şi pacea războiului trecut ne-a dat-o (...). Dar acum lucrurile sunt răsturnate.
Şi încep să-i dovedesc de ce nu mai cred în politica echilibrului european tip veac XIX – şi în balanţa puterilor cu Anglia limbă de cântar. L-a impresionat formula: balanţa puterilor, presupune mai multe puteri care să se facă şi desfacă ca să se obţină cea mai tare alianţă contra celui ce ameninţă mai mult. Dar aceste ” mai multe puteri” nu mai există în Europa. Iar o Anglie aşezată şi sigură militariceşte în faţa Rusiei, e de neconceput. A convenit şi Mareşalul.
Concluzia mea: Va fi rivalitate între Rusia – Anglia şi America, dar Anglia şi America nu sunt în măsură să impună Rusiei, azi, punctul lor de vedere. Dovadă cazul Poloniei pentru care Anglia – zice că – a făcut războiul etc. etc. Deci să ne înţelegem direct cu Ruşii, punând la curent şi explicându-ne şi faţă de aliaţi – care ne consiliază oficial şi public şi ne bombardează când ne facem a nu pricepe.
Şi am venit la concluzii: Interesul Ţării este s’o faceţi Dv ca o tristă consecinţă a războiului iar noi să formulăm protestul istoric că ni se răpeşte din pământul străbun, cu sabia la gât. Mai ales partea a II îl întărâtă, se lupta chinuindu-se să afle ieşire şi oscilând: (…) prefer să mă retrag în munţi cu o parte din armată, rămasă credincioasă, ca Tito – şi când or veni Englezii şi Americanii să găsească aici un sâmbure pe care să-l desvolte.
Eu, îndrăznind: Lăsaţi gluma, Domnule Mareşal. La vârsta asta, un fost conducător de stat, haiduc în munte...nu prinde!... Faceţi ceea ce logica şi necesităţile istorice vă impun.
24
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Am plecat la 12 fără un sfert. Ne-am despărţit fără să pot spune că l-am văzut hotărât. A doua zi, dimineaţa, venind la mine D(omnu)l Maniu, am început cu impresia: Cred că mareşalul s’a hotărât - îşi caută ieşirea megalomanului înfrânt în planurile şi ambiţiile sale. N’aş putea spune că s’a hotărât. Pe trei sferturi, cred că da.
Mărturisesc că nu-mi închipuiam că lucrurile vor evolua aşa de vertiginos: în ziua de 24 (a doua zi de convorbirea de mai sus), Mareşalul Antonescu, către seară, era demis şi arestat cu Ică Antonescu, Pantazi şi Picki Vasiliu… Sic transit….
Ps. Am încercat să redăm cât mai fidel conversaţia de mai sus, păstrând însă ordinea logică a discuţiei. A trebuit să omit parantezele ce obicinuieşte a face Mareşalul
– întregi digresiuni ce derutează linia logică
– de astă dată mai puţine – ca să mă trec pe linia principală a discuţiei.
De pildă: a reînnoit şarja împotriva lui Maniu, arătând ce dificultăţi a avut de pe urma lui, ce servicii i-a făcut (când cu aparatele de transmisiuni, agenţi de pază contra germanilor, scenele cu Hitler, etc). Mi-a mai spus: Uite, înainte de D(umnea)ta a fost aci Clodius. I-am bătut cu pumnii în masă că aşa nu mai merge. Iată aici începutul unui concept de telegr(amă) ce voiam să trimit lui Hitler ca să încep ruptura. Am preferat să-l chem pe Clodius...
Ce mi-a mai spus Maniu pe 24
Aug(ust) seara, ce s’a petrecut la 23
Aug(ust).
După ce i-am povestit eu – el s’a dus la Brătianu. Am trimis de acolo pe Gh. Brătianu la Mareşal – care era în Cons(iliu) de Min(iştri) (la Snagov?), ca să verifice impresiile mele şi să-l determine definitiv. Gh. Br(ătianu) a venit asigurându-i că după masă merge Mareşalul în audienţă să anunţe ruperea de nemţi. A mers, dar a spus că el are nevoie de câteva zile înainte de a declara ieşirea din Axă. Regele l-a întrebat: până când?
Regele ar fi spus: asta înseamnă să ne dai pe mânuţa nemţilor. Eu cer să te pronunţi azi, altfel sunt nevoit să-ţi retrag încrederea. Mareşalul ar fi spus că nu poate să ia act deoarece încrederea lui e de la Naţiune şi de la fostul Rege Carol. Regele ar fi trecut alături, şi a trimis un maior cu câţiva soldaţi.”Din ordinul M(ajestăţii) S(ale) sînteţi arestat. Urmaţi-mă”. Şi Mareşalul i-a urmat. A fost arestat şi Ică care era acolo.Regele a chemat pe Picki Vasiliu, care venind a fost arestat de acelaş maior.
xxx
Maniu mi-a mai spus tot atunci, joi seara 24 după bombardamentul teribil german – am stat la dr. Rus sub scară – că Mercuri venise la el şi Sănătescu cu Dămăceanu să-i ia consimţ(ământul) p(entru) guv(ernul) Maniu – M(aniu) a refuzat pe motiv că nu i s’a făcut dovadă că avem suf(icienă) pregătire tehnică spre a rezista nemţilor. A susţinut guv(ern) militar. Dămăceanu a spus: să facem guv(ern) militar cu partic(iparea) f(ără) port(ofoliu) a celor 4 şefi din Bloc. Maniu mi-a spus că n’a refuzat categoric. Formula a mers deci la sigur.
I(on) M(ihalache)
Maniu nu mi-a spus Mercuri la masă întâlnirea cu Sănătescu şi Dămăceanu şi convorb(irea). Altfel, n’aş fi fost surprins aflând seara de la Radio. Cu o oră înainte de Radio Leucuţă venise trimis de Maniu să-mi spuie să nu dorm acasă. Leucuţă ştia (mi-a confirmat D(omnu)l Maniu a doua zi joi. Eu nu.
rup.
-Până pe sâmbătă.
- De ce?
-Eu trebue să previn pe nemţi că mă
25
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Mărturisiri din întuneric(12)
VII. Ploieşti
După vreo oră a sosit o grupă de gardieni cu un comandant, au deschis vagonul, ne-au ordonat să coborâm, ne-au numărat şi după ce s-au convins că suntem toţi cei din procesul verbal, am fost escortaţi până pe strada Rudului. Aici, din nou am fost număraţi, ni s-au luat amprentele şi am fost închişi într-o sală mare, sinistră, plină cu paturi suprapuse pe patru nivele. Eram în închisoarea de la Ploieşti unde fusese director maiorul Ionescu, despre care am mai vorbit.
Şef de cameră era un criminal de drept comun, Beşleagă, originar din Cîmpulung Muscel, care fusese condamnat, în timpul lui Carol al II-lea, la 25 de ani muncă silnică. După ce a executat 18 ani şi după ce în mai multe rânduri i se redusese din pedeapsă, acum urma să fie eliberat. După ce am intrat în cameră, Rădoi l-a informat că suntem studenţi, condamnaţi politic, cu pedepse de la 2 ani la 25 de ani. Beşleagă s-a uitat plictisit la noi, apoi a strigat celor ce lâncezeau pe paturi:
Gheorghe Bâgu
- Drepţi! Toată lumea îşi ia bagajul şi se culcă pe jos. Lăsaţi în paturi să se odihnească judecătorii şi procurorii de mâine. Executarea!
După ce deţinuţii de drept comun au coborât, ne-am urcat în paturi şi fiind obosiţi şi slăbiţi, am adormit. Am fost treziţi la masă. Ne-au dat cartofi fierţi cu roşii, cu zarzavaturi şi cu ulei. Foarte buni. Aşa ceva nu mai mâncaserăm de mult timp, din libertate ...
Stăteam în patul meu, în primul rând şi mă uitam la cei ce se pătimeau pe jos. Printre ei erau mulţi ţigani; unii condamnaţi pentru furt, alţii pentru scandaluri, viol, alţii pentru escrocherii, alţii pentru crimă. Îşi petreceau aproape tot timpul cu jocurile de noroc. Erau simpli şi grosolani, majoritatea cretini, analfabeţi. Câte unul mai ager la minte era privit cu ură şi dispreţ. Ziceau ei că „se dă mare”.
Beşleagă, şeful camerei, dormea singur într-un pat, lângă uşă, mai la aer. Se vedea că fusese un om puternic şi foarte hotărât. Era înalt, cu fruntea îngustă, cu dinţi rari, cu ochii tulburi şi însângeraţi. Tuşea mereu. Fusese tâlhar la drumul mare şi avea la activ 11 crime.
Mai era acolo un alt criminal, Florică Stănescu, originar din Malul cu Flori, judeţul Dâmboviţa. Şi el era condamnat cu pedeapsa maximă, adică muncă silnică pe viaţă. Omorâse trei cetăţeni pentru jaf. El era de statură mijlocie, robust, blond spălăcit, cu ochi albaştri de gâscan obraznic ... o brută fără suflet şi fără judecată. Seara juca barbut cu „fratele” Beşleagă. Din discuţiile lor nu înţelegeai aproape nimic, atât erau de confuzi în exprimare.
26
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Într-o seară, Beşleagă şi Stănescu
au jucat barbut.
Pentru că jocurile de noroc erau interzise, au spus unui pungaş nou-venit să stea la uşă să pândească şi să-i anunţe când apare gardianul.
Pungaşul a fost atentă o oră, două, dar în cele din urmă l-a atras jocul de noroc şi n-a simţit apropierea gardianului pe coridor. Când şi-a dats eama de pericol, adică atunci când gardianul era deja cu cheia în uşă, a început să urle:
- Domn’gardian! Domn’gardian! Veniţi, că mă omoară! Mă omoară ... aoleu, aoleu, mă omoară! ... Gardianul a deschis uşa şi a întrebat răstit:
- Ce ai, mă, de ţiăi aşa? Ce ai? Ce
s-a întâmplat?
- Domn’gardian, am împrumutat de la acest ţăran 5 lei şi n-am de unde să-i înapoiez şi pentru asta el mă rupe cu bătaia, mă omoară!
- Dacă vă mai prind că vă bateţi, vă duc la carceră! Aţi înţeles!? Lasă-l în pace că o să-ţi dea el datoria când o să aibă. Acum de unde să-ţi plătească? De unde? Şi ce faci tu cu banii aici? Plătească-ţi moartea de lichea şi scandalagiu! Lasă-l în plata Domnului ... Ai înţeles?
După plecarea gardianului, Beşleagă s-a întors către pungaş, l-a lăudat şi a dat dispoziţie ca nimeni să nu se atingă de el:
- Nimeni n-are voie să se mai atingă de acest om! Apoi s-a adresat pungaşului: Nenorocitule, belea nesocotită, escrocule, era cât pe ce să fim prinşi că jucăm barbut. Am văzut că n-ai mai fost atent la uşă şi că erai gură-cască la noi, motiv pentru care trebuia să te omor, însă te- ai descurcat bine şi te iert.
Nouă, celor condamnaţi politic ... ne-a prins foarte bine această şedere la închisoarea de la Ploieşti. Ne-am mai refăcut, pentru că am fost hrăniţi mai bine, ne-am bucurat de mult aer, de un tratament mai omenesc. Aşa era viaţa pe vremea aceea, la dreptul comun.
După mai bine de o lună, am fost transferaţi la Piteşti.
În dubă cu noi era şi Beşleagă, pe care-l duceau la Câmpulung Muscel, oraşul unde avusese ultimul domiciliu, pentru a-l pune în libertate. Stătea rezemat de peretele vagonu lui, tăcut, resemnat, gânditor şi tare necăjit. Ne-am apropiat de el şi am încercat să schimbăm câteva vorbe.
- Ce-ţi pasă matale! Pleci acasă, vei fi liber, vei bea o ţuică, un pahar de vin, te vei întâlni cu familia, vei mânca ce vei pofti, vei munci şi-ţi vei reface viaţa. Niciodată nu-i prea târziu.
- Da, o să fiu pus în libertate, o să mă duc în satul în care m-am născut şi unde am copilărit. Am fost arestat la vârsta de 19 ani şi de 19 ani nu mai ştiu nimic de nimeni. Nu ştiu cine mai trăieşte şi pe cine o să mai cunosc. Nu ştiu nici ce o să fac şi nici cum o să mă descurc. Este greu când nu eşti stăpân pe o meserie şi când toată lumea te priveşte cu dispreţ şi silă. Pentru toţi eşti un criminal. Nimeni nu are voie să se încurce cu tine ... Vai şi amar de capul meu. Poate era mai bine în închisoare, unde mă cunoşteau toţi, unde eram cât de cât respectat ... Ştiu eu ...
Peste doi ani l-am întâlnit în colonia de muncă Poarta Albă, condamnat din nou la 3 ani închisoare corecţională. Nu ştiu ce săvârşise, dar avea vârsta de 41 de ani şi părea de 61. Aici, fiind cunoscut de cei mai vechi deţinuţi de drept comun, a fost plasat la o muncă uşoară: se ocupa de curăţenie la baie.
După vrei 12 ore de drum, cu opriri şi staţionări în toate haltele am ajuns a doua zi la Piteşti. Am stat în vagon până s-a înserat. Atunci au deschis uşile şi am pornit spre noua „reşedinţă”.
Era o seară plăcută de toamnă cu miros de petunii. Sfântă este libertatea! Priveam oamenii de pe stradă cu invidie, şi ce fericiţi îi vedeam pe toţi. Un tânăr la braţ cu o tânără zveltă şi foarte drăguţă mergeau paralel şi în aceeaşi direcţie cu noi. Ne priveau curioşi şi nu ştiau ce să creadă. Noi nu mai aduceam a studenţi. Puşcăria ne transformase. Semănam mai mult cu borfaşii sau cerşetorii. Am mărşăluit cam o jumătate de oră până când am ajuns la vestitul penitenciar din Piteşti, opera lui Armand Călinescu.
27
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Ceramica populară din zona Botoşanilor(1)
dr. Angela Olariu
ISTORIC
Meşteşug cu o îndelungată tradiţie în zona Botoşanilor, olăritul poate fi urmărit în timp începând din neolitic, epocă strălucit reprezentată prin aşezările de la Truşeşti9, Drăguşeni10, Corlăteni, Ibăneşti, Hăneşti, Ghireni, Todireni etc. Unde s-a descoperit splendida ceramică de tip Cucuteni. Reprezentată în toate fazele de dezvoltare, cu trăsăturile caracteristice, ceramica
cucuteniană descoperită în zona Botoşanilor, constituie un punct de plecare în cecrcetarea olăritului în această parte a ţării. Am putea menţiona chiar existenţa culturii precucuteniene11, reprezentată aici în câteva aşezări dintre care amintim Belcea12 (Leorda) şi Cucorăni13, cu o ceramică cu forme variate, în care predomină vasele cu corpul bombat, cele mari, globulare, cu gâtul scurt, capacele, strpchinile cu sau fără picior, castronaşele14 (realizate dintr-o pastă de bună calitate, cu pereţii subţiri), cu un decor imprimat combinat cu caneluri, incizii şi aplicaţii practice.
Ceramica cucuteniană, având pasta fină, permite realizarea vaselor cu pereţi subţiri şi netezi, cu forme de o varietate remarcabilă, dintre care amintim: vase de lut, vase binoclu, vase fructieră cu picior, vase cu capac, străchini, vase mari pentru provizii. Dintre acestea, unele mai apar şi astăzi.
Ornamentica acestora, bază pe îmbinarea celor trei culori (alb, negru şi roşu), în diferite variante, cu diverse motive, îndeosebi spirala, dovedeşte o neîntrecută măiestrie.
Meşteşugul olăritului poate fi urmărit fără întrerupere în toate epocile istorice ce au urmat. Astfel perioada de trecere de la neolitic la poca bronzului, când se produce prima mare diviziune socială a muncii, este
atestată la Horodiştea (Păltiniş), Cucorăni, Hăneşti şi Ibăneşti.15
Epoca bronzului, în special în ultima fază a acesteia, aparţinând culturii Noua, este atestată la Truşeşti, Corlăteni16, Cătămărăşti Deal, Dorohoi, Ghireni şi Vlăsineşti17.
Ceramica descoperită al Truşeşti18, ăstrează din formele amintite strachina cu marginea dreaptă sau uşor arcuită în interior,
cu caneluri oblice pe margine sau caneluri
orizontale paralele şi ceaşca cu buza faţetată, decorată pe umărul arcuit cu faţetele oblice.
Ceramica descoperită în aşezarea de tip „cenuşar” de la Truşeşti şi aceea de la Corlăteni, prezintă unele elemente de tradiţie din epoca bronzului19.
Pentru poca fierului, săpăturile efectuate în complexul getic de la Stânceşti (sec. VI-III î.e.n.20) au scos la iveală ceramică autohtonă de tradiţie hallstattiană – vase cu formă întâlnită anterior (străchini, borcane, vase de provizie), lucrate cu mâna, dintr-o pastă grosieră (în amestec cu diferite resturi pisate), de culoare cenuşie. Cea de-a doua epocă a fierului, La Tène (45 î.e.n. – secolul I e.n.), este, după cum se ştie, perioada de înflorire a culturii geto-dacice, de constituire a statului dac.
Urme de locuire dacică din perioada corespunzătoare provinciei Dacia (secolele II – III e.n.) au fost atestate la Cucorăni, Stânceşti, Botoşani, Dângeni, Ştefăneşti21.
Concludentă pentru această perioadă este ceramica descoperită în aşezarea de la Cucorăni, Medeleni, care se încadrează în cele două categorii tipice culturii geto- dacice: ceramica rudimentară, de uz comun, lucrată cu mâna şi la roată, şi ceramica fină (lucrată cu mâna sau la roata olarului22). Culoarea cenuşie-neagră, care a aparţinut ceramicii dace se perpetuează până azi.
Din categoria ceramicii rudimentare,
28
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
caracterizată printr-o pastă grosieră, amestecată cu cioburi pisate, de culoare brun-cenuşie, cu suprafaţa exterioară aspră, s-au găsit forme reprezentate prin vasele- borcan de mărimi diferite, cu pereţii aproape verticali sau bombaţi, cu baza retezată sau evazată, decorate cu brâie, linii incizate sau butoni, precum şi străchini cu buza îndoită în interior23.
Cea de a doua categorie de vase, lucrate din pastă fină, de culoare cenuşie, este reprezentată prin vase cu corpul bogat, cu gâtul înalt, cu sau fără toarte, prin străchini cu buza evazată şi vase cu picior (fructiere). Toate aceste vase au suprafaţa exterioară lustruită, de culoare brun- cenuşie24.
Pentru secolele II-III e.n., perioadă corespunzătoare provinciei Dacia, săpăturile arheologice la Hăneşti, Liveni, Lunca, Ştefăneşti au scos la iveală ceramică cenuşie din pastă fină lucrată la roată, într-o proporţie mai mică decât cea din pasta grosieră. Aceste vase păstrează caracterele ceramicii din La Tène, şi elemente din import, cu unele împrumuturi romane. Cel mai frecvent întâlnite sunt străchinile şi oalele.
Vorbind despre meşteşugul olăritului pentru perioada dacică, se poate spune: „În cultura dacică din secolele II-III e.n., alături de producţia meşteşugărească de olărie, documentată prin vase lucrate la roată, de tehnică superioară, întâlnim o producţie casnică, reprezentată prin vase grosolane,
lucrate cu mâna. Cantitatea mare de vase
lucrate cu mâna din aşezările dacice (secolele II-III e.n.), arată că producţia casnică de plărie avea încă de la data aceea rol însemnat în economia gospodărească. Spre deosebire de ceramica amintită, ceramica din aşezările Sântana de Mureş, lucrate cu mâna apare cuprinzând vase de forme variate, executate într-o manieră foarte îngrijită, indică un înalt grad de specializare a meşteşugarilor respectivi. Numeroase cuptoare de olărie descoperite dovedesc prezenţa meşterilor olari în cele mai multe din aceste aşezări – oarte posibil chiar în fiecare din ele. Este posibil ca în cea mai mare parte produsele erau desfăcute pe loc de locuitorii aceleiaşi aşezări. Nu se
poate admite o „producţie numai pentru
nevoile locale”25.
Pentru o etapă următoare, este vorba de sfârşitul secolului al III-lea – secolul al IV-lea e.n., descoperirile de la Albeşti, Pogorăşti, Corlăteni, Stânceşti etc.20, au identificat urme materiale ale culturii Sântana de Mureş – Cerneahov.
Ceramica lucrată la roată, din pastă grosolană, sau cea fină, de culoare cenuşie şi cu luciu, descoperită la Truşeşti şi Ionăşeni27, cuprindea o varietate de forme: cupe, farfurii, străchini, castroane, ceşti, ulcioare şi oale, foarte asemănătoare cu unele vase dacice. Ornamentele acestor vase se bazau în special pe linii drepte, linii în zigzag, în formă de val etc. Motive vegetale (brăduţ, frunză), sau geometrice (rozete cu combinaţii de linii punctate28).
Perioada secolelor al VI-lea – al X-lea, perioada de desăvârşire a procesului de formare a poporului român, este bine reprezentată în cuprinsul zonei Botoşanilor. Continuitatea de vieţuire a elementului autohton şi contactele culturale existente între acesta şi elementele autohtone în perioada de formare a poporului român, sunt evidenţiate de descoperirile arheologice făcute la Lozna – Dorohoi29.
Ceramica de factură slavă descoperită aici (sfârşitul secolului al VII-lea – începutul secolului al VIII-lea), lucrată cu mâna, şi cea autohtonă, lucrată la roată, argumentează cele afirmate mai sus. A doua categorie, ceramica lucrată cu roata, este reprezentată
prin fragmente de vase de tip borcan, cu
buza înălţată, arcuită drept, cu umerii proeminenţi şi corpul bombat. Decorul acestora este format din benzi orizontale de linii drepte sau vălurite, stilizate, alternând pe tot corpul vasului30.
Perioada de desăvârşire a poporului român pe teritoriul studiat se poate urmări prin studierea rezultatelor săpăturilor arheologice din Horodiştea de la Fundu- Herţii (comuna Cristineşti31), unde au fost scoase la iveală două categorii de ceramică: cea lucrată cu mâna şi cea lucrată la roata cu turaţie înceată şi medie. Ceramica lucrată cu mâna este din pastă grosieră, în care sunt amestecate cioburi pisate. Ca forme, întâlnim borcane şi tipsii, decorate cu
29
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
alveole şi crestături. Cea lucrată la roată cuprinde trei grupe împărţite după particularităţile tehnice, şi este reprezentată numai prin borcane32 decorate cu benzi incizate, vălurite sau orizontale. După caracteristicile de formă, tehnică şi decor, ceramica din aceste aşezări aparţine de două faze: secolele VIII-IX şi secolele IX-X. Faza cea mai veche se caracterizează prin predominarea ceramicii lucrate cu mâna, iar cea de-a doua prin ceramica lucrată la roată. Acestei ultime faze îi aparţine ceramica cenuşie, cu decor lustruit33. Evoluţia ascendentă a civilizaţiei locale, poate fi urmărită pe baza resturilor ceramice descoperite în aşezarea de la Hudum- Botoşani, cuprinzând materiale ce aparţin secolelor al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV- lea34 şi prima jumătate a secolului al XV-lea. Fragmentele ceramice descoperite aici provin din vase de talie mijlocie, în special borcane din pastă cenuşie, lucrate la roata cu turaţie medie, având analogii în alte aşezări urbane şi săteşti din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea35 şi începutul secolului al XV-lea. Într-o proporţie redusă s-au găsit şi vase lucrate cu roata, prin culoare oxidantă, de factură arhaică36.
Pentru secolele al XV-lea – al XVII- lea, adică faza mijlocie a feudalismului dezvoltat nu s-au făcut săpături arheologice în zonă. În urma perieghezelor şi a sondajelor s-au făcut mai multe descoperiri şi pentru această perioadă37. Aceste descoperiri au fost completate în urma
cercetărilor întreprinse pentru întocmirea
raportului arheologic al judeţului Botoşani38 cu noi puncte (Brăeşti, Conceşti, Cristeşti, Albeşti, Băluşeni, Botoşani etc.).
Ceramica rurală descoperită, de culoare cenuşie sau brun roşcată, din secolele al XV-lea şi al XVI-lea are unele tangenţe cu produsele orăşeneşti. În afară de această ceramică, s-a descoperit şi o altă specie, de ceramică fină de factură orăşenească şi unele resturi de cahle39.
S-au găsit fragmente de oale cu marginile mai puţin îngroşate, fragmente de străchini, talere. Decorul este reprezentat de benzi adâncite orizontal, motive ştanţate aplicate pe umerii vaselor. Sporesc centrele de olărit în mediul rural.
Pentru secolele al XVI-lea şi al XVII- lea olăria rurală este descoperită, în cuprinsul unor aşezări cu resturi de ceramică orăşenească sau otomană de import, şi cu unele fragmente de cahle sau plăci decorative40 (Brăeşti, Cristeşti, Durneşti, Ghireni, Hăneşti etc.). Aici s-au descoperit fragmente de oale, căni, castroane, străchini, talere, tigăi, ulcioare, capace lucrate din pastă cenuşie-roşiatică, decorate cu dungi drepte sau vălurite, impresii aplicate cu rotiţa, smălţuiri verzi, albe sau gălbui.
Faza târzie a feudalismului dezvoltat este bine cunoscută prin numeroase descoperiri41. S-au găsit şi resturi ceramice cu caracter rural, cât şi altele de factură orăşenească sau import. Aspectul vaselor se apropie de cel actual.
NOTE
9 Adrian C. Florescu, Şantierul arheologic Truşeşti, în „Materiale şi cercetări arheologice”, vol.III, Editura Academiei R.P.R., 1957, pag. 203.
10 Vladimir Dumitrescu, Unele probleme ridicate de aşezarea cucuteniană de la Drăguşeni, în „Din
trecutul judeţului Botoşani”, 1974, pag. 36 şi următoarele.
11 Silvia Marinescu-Bîlcu, Cultura precucuteni în câmpia Moldovei, în „Din trecutul judeţului Botoşani”,
1974, pag. 52.
12 Idem, pag. 52
13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Aşezări din Moldova de la paleolitic până la secolul al XVIII-lea,
Bucureşti, 1970, pag. 26 şi următoarele.
16 *** Istoria României, vol. I, pag. 31.
17 N. Zaharia şi colaboratorii, opera citată, pag. 42-43.
30
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
18 Adrian C. Florescu, Şantierul arehologic Truşeşti, în „Materiale şi cercetări arheologice”, vol.III,
1957, pag. 210.
19 Ibidem, pag. 213.
20 Adrian C. Florescu, Simion Raţă, Complexul de cetăţi traco-getice de la Stînceşti – Botoşani, în „Studii
şi materiale”, culegere editată de Muzeul Suceava, 1960, pag. 9.
21 N. Zaharia şi colaboratorii, opera citată, pag. 65.
22 Silvia Teodor, Contribuţia cercetărilor arheologice de la Cucorăni, în „Din trecutul judeţului
Botoşani”, 1974, pag. 66 şi următoarele.
23 Ion Horaţiu Crişan, Ceramica daco-getică, Bucureşti, 1968, pag. 8.
24 Silvia Teodor, opera citată, pag. 69.
25 Ion Ioniţă, Contribuţii cu privire la cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov, pe teritoriul R.S.R., în
„Arheologia Moldovei”, vol.IV, Bucureşti, 1966, pag. 219.
26 N. Zaharia şi colaboratorii, opera citată, pag. 79.
27 Ion Ioniţă, opera citată, pag. 201.
28 Ibidem, pag. 202.
29 Dan Gh. Teodor, Ion Mitrea, Cercetări arheologice în aşezarea prefeudală de la Lozna, în „Arheologia
Moldovei”, vol.IV, pag. 282.
30 Ibidem, pag. 286.
31 M. Petrescu-Dîmboviţa, Dan Gh. Teodor, Victor Spinei, Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice din Horodiştea, de la Fundu-Herţii, în „Din trecutul judeţului Botoşani”, pag. 78 şi
următoarele.
32 Idem, pag. 88.
33 Idem, pag. 93.
34 Victor Spinei, Rodica Popovici Baltă, Rezultate ale săpăturilor de la Hudum, din anii 1970 – 1972, în
„Din trecutul judeţului Botoşani”, pag. 114 şi următoarele.
35 Ibidem, pag. 119.
36 Ibidem.
37 N. Zaharia, N. Petrescu-Dîmboviţa, Emilia Zaharia, opera citată, pag. 165.
38 Alex. Păunescu, Paul Sadurschi, Vasile Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I,
Bucureşti, 1976, pag. 39, 44, 47, 50, 58, 68.
39 N. Zaharia şi colaboratorii, opera citată, pag. 65.
40 Ibidem.
41 Alex. Păunescu, Paul Sadurschi, Vasile Chirica, opera citată, pag. 385.
Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(2)
dr. Daniel Botezatu
O altă relatare interesantă avându-l în prim plan pe acest pitoresc negustor Manole este cuprinsă în cartea de judecată din 6 decembrie <1742>32, prin care negustorul sus-amintit se plânge că un botoşănean, pe nume Ion Gule, i-a bătut un argat rus de-al său. Cum rusul, care se îmbătase, a continuat a merge pe uliţă gâlcevind pentru că a fost bătut, Ion Gule şi cumnatul său l-au bătut din nou, în mijlocul uliţei. Manole, care văzuse întreaga întâmplare din dugheana sa, a trimis un băiat de prăvălie spre a-i potoli pe cei doi. Aceştia însă l-au bătut şi pe copil, înjurându-l pe Manole „de mamă şi de
31
femeie”. Până la urmă, Manole apelează la judecata a doi boieri aflaţi atunci în târg, Iosif, vtori logofăt şi vel cafegiu şi vtori armaş şi Izmană vel căpitan. Aceşti boieri, la rându-le, după ce au întrebat negustori turci, moldoveni şi jidovi, i-au dat dreptate lui Manole33.
Prisosul averii sale, Manole l-a hărăzit investirii într-un domeniu care şi atunci, dar şi înainte de acea perioadă, se dovedise a fi pe cât de riscant, pe atât de profitabil: cămătăria. La 10 decembrie 1742, Manole se afla în judecată cu Ştefan, feciorul Abăgeriţii, pentru o datorie de 12 lei
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
şi 6 potronici pe care sora lui Ştefan, călugăriţa, o avea faţă de negustor34. În contul acestei datorii, Manole ia de la Ştefan un bou, dar domnul Constantin Mavrocordat îi porunceşte negustorului botoşănean să înapoieze boul şi numai dacă va dovedi că lui Ştefan i-a rămas toată averea surorii sale să-şi recupereze de la el datoria. Acelaşi Manole, care la un moment dat ajunsese şi stăpânul Popăuţilor de lângă târg35, având mai multe litigii de proprietate cu banul Dumitraşcu Calmăşul, stăpânul Stânceştilor învecinaţi, era unul dintre creditorii acestui boier botoşănean, cu care se va judeca în mai multe rânduri pentru stingerea unor datorii mai vechi36, aşa cum o făcuse - şi cum am arătat mai sus - cu o bună parte dintre foştii săi parteneri de afaceri.
Un alt negustor botoşănean, probabil tot grec de origine, care-şi investise o parte a profitului afacerilor sale în cumpărarea de moşii, era Afendule (ginerele lui Miron Gafencu din Botoşani), care la 27 septembrie 1757 era menţionat ca proprietar al unei părţi a moşiei Cordăreni, a cărei hotarnică o făcuse, la cererea lui Afendule, Răducanu biv vel medelnicer, vornicul de Botoşani37. Mai înainte, la 18 aprilie 1757, acelaşi Afendule, „neguţătorul din Botoşani”, fusese în pricină cu Ioanichie ieromonahul pentru o altă moşie a sa, anume Şilişeu, de la ţinutul Dorohoiului38.
Alt negustor grec din Botoşani care, alături de negustorie, se ocupa şi de cămătărie, era Pană, pe care sfârşitul vieţii l-
a surprins cu afacerile neîncheiate. Pe de o
parte avea de restituit un împrumut în bani pe care îl făcuse de la vel logofătul Sandu Sturza39, pe de altă parte avea de primit 50 de lei de la un negustor armean tocmai din Tismenicza, din Ţara Leşească40. După cum se observă din cele două exemple, acestea sugerează exact tipul de afaceri asupra căruia ne-am referit, anume cămătăria.
Alături de greci41, un rol important în viaţa economică a Botoşanilor îl aveau negustorii turci, mai cu seamă după instaurarea regimului fanariot, când vor găsi noi oportunităţi de afaceri în spaţiul românesc42. Am amintit, pe parcursul acestei lucrări, despre abuzurile pe care negustorii turci, cunoscuţi şi sub numele de lazi, le
făceau în toate ţinuturile Moldovei, inclusiv în târgul Botoşanilor şi în împrejurimile sale43. Sub oblăduirea Înaltei Porţi, afacerile lor prosperau, astfel încât nu exista târg, cu atât mai mult ţinut, din Moldova, în care aceşti negustori şi cămătari să nu se fi oploşit, pe la jumătatea secolului al XVIII- lea44. Unul dintre ei, Hagi Mustafa din Botoşani, cunoscut şi sub numele de Surdul, era creditor al banului Dumitraşco Calmăşul45 făcând parte dintr-o listă mai lungă a cămătarilor de la care vel banul se împrumutase. Soţia boierului botoşănean, Maria, băneasa Calmăşului, era şi ea datoare altui creditor turc, Ismail beşli-agă46. Pentru a-i feri pe botoşăneni de abuzurile acestor negustori şi cămătari turci, la care se îndatoraseră boieri de frunte ai Botoşanilor, la 24 octombrie <1742> Constantin Mavrocordat îl ridica pe Ozun Hassan, „din târgul Botoşanii”, la dregătoria de beşli-agă, încredinţându-i sarcina de a-i apăra şi sprijini pe toţi târgoveţii şi locuitorii din Botoşani „dinspre turcii zulumgii”47.
Această practică a cămătăriei era continuată de către turci şi după încetarea ocupaţiei turceşti a Principatelor şi restaurarea domniilor pământene. La 10 octombrie 1822, turcul Mehmed Said certifica printr-un sinet faptul că avea de primit de la Botoşani şi Iaşi teşcherele (poliţe, n.ns) în valoare de 4500 guruşi48. Un rol însemnat în viaţa economică a Botoşanilor, mai cu seamă după 1750, când repetatele persecuţii îndreptate împotriva lor
în Ţările Baltice, Prusia, Polonia şi Rusia i-
au făcut să se retragă, în mai multe valuri de emigraţie, spre spaţiul românesc, mai cu seamă în nordul Moldovei şi nord-estul Transilvaniei, l-au avut evreii. Prezenţa acestora la Botoşani, neînsemnată însă numeric, este documentată şi pentru perioade mai vechi. Ea se poate deduce şi din relaţiile comerciale pe care negustorii botoşăneni, mai cu seamă armenii, le aveau cu regiuni mai îndepărtate din centrul şi nordul Europei, acolo unde în veacurile anterioare evreii fuseseră printre cei mai activi agenţi economici.
O relatare dintr-o carte a unui mare rabin, tipărită în 1696 la Frankfurt pe Main, prezintă un episod al cărui protagonişti erau
32
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
mai mulţi evrei din Lemberg, pe care confruntările din primăvara lui 1600, dintre oştile lui Mihai Viteazul şi cele ale Ieremiei Movilă voievod, i-au surprins în târgul Botoşanilor, în drum spre Ştefăneşti49 Deşi acest lucru nu se precizează în relatare, bănuim că evreii erau negustori veniţi cu afaceri prin aceste locuri, pe care se pare că le cunoşteau destul de bine, din moment ce topicele sunt redate în pronunţia locală. Artur Gorovei menţionează o veche piatră tombală, care mai putea fi văzută la începutul secolului XX în cimitirul vechi israelit din Botoşani şi în a cărei inscripţie se regăsesc numele a trei evrei, ucişi în data de
7 septembrie 172450.
Crescând numărul evreilor în târgurile Ţării Moldovei, inclusiv la Botoşani, ei se vor fi constitui, după modelul isnaf-ului otoman, într-o breaslă a jidovilor, pe criterii în egală măsură etnico-religioase, dar şi economice51. Într-un act botoşănean din 1742 se iscălea „Mihai Peveţul şi credincios breslei jidoveşti”52. Mai înainte, la 15 decembrie 1737, negustorii jidovi depuneau mărturie, alături de cei români şi armeni, pentru preţăluirea făcută unei case cu pivniţă din târgul Botoşanilor. Deja la jumătatea secolului al XVIII-lea, locuitorii evrei se integraseră în peisajul economic, urbanistic şi social al Botoşanilor, cum o dovedeşte actul din 22 iunie 1745, prin care Ioan Nicolae Mavrocordat voievod întărea târgoveţilor moldoveni, armeni şi jidovi, locurile lor din Târgul de Sus al Botoşanilor.
Ca şi în cazul celorlalţi negustori,
evreii dublau activităţile comerciale propriu- zise cu cele cămătăreşti. Şi evreii ţarigrădeni, veniţi în Moldova mai ales după instaurarea dominaţiei otomane, şi cei veniţi din regiunile central europene şi de la nordul spaţiului românesc, s-au stabilit, ca şi turcii, mai întâi în târguri53, acolo unde existau lichidităţi monetare consistente şi circulaţia banului avea o altă dinamică decât în spaţiul rural54. Originea ţarigrădeană a unora dintre evreii botoşăneni este dovedită de faptul că în acest târg liderul religios se numea haham55.
Recensământul sudiţilor din Moldova, din anii 1824-1825, evidenţiază faptul că Botoşanii erau, după Iaşi, al doilea
centru urban în ceea ce priveşte numărul cămătarilor evrei56. Menţionaţi sub numele de zarafi, aceştia erau: Marcul Tidafon, sudit austriac, născut la Cernăuţi, locuind cu chirie într-o casă din Mahalaua Ţigănimii, Herş Bendel, de asemenea sudit austriac, venit în Moldova din Galiţia, posesor al unei dughene cu chirie în Târgul Vechi, Mihel Aghetstein, supus austriac, născut la Cernăuţi, locuind cu chirie într-o casă din Mahalaua Ţigănimii, Ilie Kantari, sudit francez, proprietar al unei case pe Uliţa Uspeniei, Herş Wolf, tot supus francez, proprietar al unei case în Mahalaua Ţigănimii şi un evreu pământean, Wusăm, proprietar al unei case din Târgul Vechi, pe care o închiriase unui coreligionar57.
În cazul marii majorităţi a zarafilor menţionaţi mai sus, practicarea cămătăriei era o rezultantă a ocupaţiei de bază, comerţul, profiturile aduse de către această îndeletnicire economică fiind plasate în împrumuturi, arendări, investiţii imobiliare etc. Catagrafia însăşi, la care ne-am referit deja, îi include pe aceşti cămătari în tagma negustorilor. Este remarcabilă diversitatea ramurilor de negoţ spre care se orientau activităţile acestor negustori evrei, ca şi îmbinarea unor afaceri din domenii diferite, presupunând o continuă reinvestire a profitului dintr-un sector al activităţii economice în altul.
Leiba Fabiş, sudit evreu din Botoşani, unul dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi negustori de aici58, se îndeletnicea cu negoţul de vite şi de băutură (vinuri şi holercă), dar era şi arendaş al „moşiilor şi
acareturilor mănăstirilor greceşti” din ţinutul Botoşani şi al veniturilor velniţelor de acolo59. Averea considerabilă a acestui negustor este vizibilă şi prin proprietăţile imobiliare pe care le avea acesta în târg: mai multe case, trei dughene în Târgul Vitelor60, un loc şi o dugheană veche de lemn tot din Târgul Vitelor, acestea din urmă fiindu-i donate de către biv vel logofătul Nicolae Hrisoverghi, ca o răsplată a unor servicii nenominalizate ale negustorului către amintitul boier61
Suditul austriac Haim Litman, tot din Botoşani, comercializa cai şi vite albe62, în timp ce un alt sudit austriac din Botoşani,
33
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Şmil Orenstein, fiul lui Marcu Orenstein, pe lângă comerţul „cu lipscănie” şi cu „boi de negoţ”, avea în arendă şi două moşii de la ţinutul Botoşani63. Lipscănia era, în perioada de început a secolului al XIX-lea, una dintre cele mai profitabile ocupaţii lucrative,
„adjudecată” în bună măsură de către negustorii evrei. Produsele comercializate erau dintre cele mai diverse, iar calitatea şi provenienţa lor sugerau prefacerile însemnate ale modului de trai, dar şi de la nivelul mentalităţilor populaţiei Moldovei, tot mai racordată la valorile şi mentalul occidental. În 1826 se aduceau în Moldova,
inclusiv la Botoşani64, „pânzeturi fine, de diferite calităţi, dantele fine, postav fin şi ordinar, obiecte de galanterie din Anglia, Germania şi Franţa, porţelanuri de Saxa”65 etc. Alte „lipscănii” erau ceasuri, tabachere, muselină, blănuri, bijuterii, tapiţerii, cosmeticale66 ş.a. Simpla lor enumerare arată existenţa, inclusiv la Botoşani, a unei elite urbane ale cărei gusturi noi, europene, erau în acord şi cu nivelul de trai mai ridicat faţă de perioadele anterioare
NOTE
32 Chiar dacă nu se precizează explicit, bănuim că aceşti negustori, alături poate de Manole şi de cei doi evrei, făceau parte dintr-o breaslă meşteşugărească mai amplă.
33 Ibidem, nr. 1226.
34 Surprinzătoare la prima vedere, nemenţionarea negustorilor armeni şi greci, explicabilă prin asimilarea lor cu negustorii moldoveni, urmare a îndelungii convieţuiri cu autohtonii (cazul armenilor) sau împărtăşirii credinţei creştine ortodoxe (cazul grecilor).
35Ibidem, nr. 1227.
36 La 1 ianuarie 1768, Popăuţii Irinei Manoleasa, „negustoriţă săracă”, erau împresuraţi de „Ursu i Ion diacon din Cişme, feciorii lui Ştefan diiacon ot Popouţ” (N.Iorga, op. cit., vol. V, p.254, nr. 140).
37 N.Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, Bucureşti, 1903, p. 11, nr. 20, 23 şi 24 şi
p. 12-13, nr.24 şi 25, apud I. Caproşu, O istorie a Moldovei..., p. 129.
38 BAR „Creşterea colecţiunilor”, nr. VI, ian.-mart., 1908, p. 82. De remarcat faptul că hotarnica acelei părţi de moşie o face vornicul de Botoşani, semn al influenţei de care se bucurau unii dintre aceşti negustori, printre ei şi Afendule.
39 Ibidem, p. 83. Un alt negustor, „Ianache Grecu, cupeţă de Botoşeni”, se judeca şi el, la 22 noiembrie
1759, pentru moşia Strahotinului, disputată cu mănăstirea Humorului (Catalogul manuscriptelor româneşti, întocmit de Ioan Bianu, tom I, Bucureşti, 1907, p. 252, nr. 100). La 6 februarie 1742, Constantin Mavrocordat voievod poruncea mai multor dregători domneşti din regiune, printre ei şi Antiohie Caragea, vornicul de Botoşani, să hotărască satul Popăuţi, din ocolul Botoşanilor, sat pe care îl cumpărase Necula negustorul de la Constantin Neniul biv vel paharnic (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, nr. 1027; un reg. la N. Iorga, St. şi doc., vol. V, p. 238). Mai târziu, satul ajunge în proprietatea negustorului botoşănean Manole, la care ne-am referit mai sus. Este posibil ca în spatele unora dintre achiziţiile acestor moşii să se afle afaceri cămătăreşti care aduceau creditorilor sate şi părţi de sate, în contul datoriilor neîmplinite ale debitorilor.
40 La 21 octombrie <1741>, Constantin Mavrocordat voievod scria vornicilor de Botoşani să cerceteze în pricina dintre vel logofătul Sturza şi negustorul Pană din Botoşani, care împrumutase o sumă de bani de la
vel logofăt şi acesta murind între timp, alţi datornici ai săi puteau lua banii ce mai rămăseseră. Vornicilor de Botoşani li se mai poruncea să socotească averea lui Pană, împreună cu fiul acestuia, cu „târgoveţi şi jidovi”, probabil parteneri de afaceri ai răposatului, cu care rămăseseră afaceri neîmplinite (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, nr. 173).
41 În ianuarie 1742, Constantin Mavrocordat îi scria starostelui de Cernăuţi să cerceteze în pricina dintre
cumnatul lui Pană, negustorul din Botoşani şi un armean din Ţara Leşească, de la care cumnatul lui Pană avea de primit o datorie de 50 de lei, ce ar fi trebuit dată de armean negustorului (ibidem, , nr. 397; vezi şi I. Caproşu, op. cit., p. 129, unde este amintit un alt negustor şi cămătar grec din Botoşani, Iane
„vineţianul”, unul dintre creditorii biv vel banului Dumitraşco Calmăş, care în afară de cămătărie se îndeletnicea, ca şi Manole, cel amintit mai sus, cu negoţul de miere, se pare destul de profitabil.
42 Unul dintre cei mai influenţi negustori greci din Botoşani era Theodor Musteaţă, supus austriac, proprietar al mai multor moşii răscumpărate de la Clirosul Bucovinei, pentru care se va judeca şi cu Smaranda Callimachi, doamna lui Scarlat Callimachi voievod ( Daniel Botezatu, op. cit.,subcap. IV.1.
34
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
Sate din ocol dăruite de domni mănăstirilor şi Idem, Un aşezământ monahal de demult- Mănăstirea
Doamnei, passim, publicat în serial în numerele anterioare ale acestei reviste).
43 O prezentare amănunţită a afacerilor de cămătărie făcute de către aceşti turci în Ţara Moldovei la I. Caproşu, op. cit. , p. 116 şi urm.
44 Daniel Botezatu, BotoşaniiTârg al Doamnei în Evul Mediu, subcap. I.4. Contextul istoric al evoluţiei
tîrgului Botoşani, partea intitulată La marginea Orientului….., passim.
45 N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouă, Bucureşti, 1925, p. 30. Idem, St. şi doc., vol.
VI, p. 351, nr. 1041 şi 1042.
46 Idem, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. II, p. 19-20, nr.42 şi p. 21, nr. 45.
47 Ibidem, p. 21, nr. 44. Tot din Botoşani şi îndeletnicindu-se, probabil, cu acelaşi gen de afaceri, era un
alt negustor turc, Umir (Idem, St. şi doc., vol. V, p. 236, nr. 88). Pe la 1742, negustori turci veneau cu fân
de vânzare la Botoşani (ibidem, vol. VI, p. 254).
48 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. III, nr. 1645.
49 Catalogul documentelor turceşti, vol. II, întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, 1965, p. 465, nr. 1640.
50Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Ediţia Primăriei de Botoşani, f.a. (1926), p. 74-75.
51 Ibidem, p. 75.
52 N. Iorga, op. cit., vol. VI, p. 250.
53 ASI, Documente, CCCLX/111.
54 Cf. I. Caproşu, op. cit., p. 126.
55 La 4 martie 1743, trei jidovi din Iaşi se plângeau că au de recuperat o datorie de la Leiba, jidov din
Botoşani. În contul datoriei, acesta îşi pusese zălog casa din Botoşani, evaluată la 250 lei. În document mai este menţionat şi Ilie, jidov din Polonia, stabilit la Botoşani (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, nr. 1042).
56 Într-un document din 6 iunie 1742, hahamul din Botoşani era chemat să judece pricina unei fete violate
de către un alt evreu, feciorul Cerbului (Ibidem, nr. 582). Un Cerbu, negustor evreu polonez, credita în aceeaşi perioadă mai mulţi dregători moldoveni, putând fi vorba, aşadar, de aceeaşi persoană (despre acest Cerbu, vezi I. Caproşu, op. cit., p. 127). La 25 septembrie 1792 este amintit Avram, fiul lui Iosif, haham din Botoşani (ASB, Fond Documente depuse de Tribunalul Botoşani, DCCCXXXVII/1). Catagrafia sudiţilor din Moldova, dintre anii 1824-1825, îi consemnează pe Moses Levi, haham în Botoşani, sudit austriac şi pe Şae Zutha, haham başa în acelaşi târg (ASI, Tr.166, op. 184, nr. 23, f. 502v, respective f. 352v, apud Stela Mărieş, Importanţa catagrafiei din anii 1824-1825 pentru problema sudiţilor evrei din Moldova, în „Studia et acta historiae iudaeorum Romaniae”, vol. II, Bucureşti, p. 80). Mai târziu, în 1826 (5586) Tamuz 22 (conform cronologiei ebraice), într-un document se iscălea Ghersin sin Ishar, rabinul din Botoşani (ASI, Documente, CDXCVIII/42).
57 Catagrafia sudiţilor din 1824-1825 menţionează un număr de 20 evrei care practicau cămătăria în
Moldova, 13 dintre ei la Iaşi, doar unul la Suceava şi şase la Botoşani (cf. Stela Mărieş, op. cit., p. 68).
58 ASI, Tr. 166, op. 184, nr. 23, f 288v, 289, 291, 295v 349, 354, apud Stela Mărieş, op. cit., p. 71. Pentru
practicarea cămătăriei de către evrei la Botoşani, vezi şi N. Iorga, Documente privitoare la familia
Callimachi, vol. II, p. 26, nr. 54.
59 În 1825 se angaja, faţă de vel vornicul Alecu Callimachi, efor al târgului Botoşani, să se poarte „cu cinste şi cu durere pentru binili târgului şi a obştii”, în caz contrar urmând a fi scos din rândurile târgoveţilor şi îndepărtat din târg (N. Iorga, St. şi doc., vol. V, p. 266, nr. 165). Influenţa sa în târg era
considerabilă totuşi, din moment ce Agenţia austriacă şi-l dorea ca sudit sub protecţia sa (Hurmuzachi,
Documente, vol. XVII, p. 8-9, apud Stela Mărieş, op. cit., p. 62).
60 ASI, Tr. 166, op. 184, nr. 23, f. 352, apud Stela Mărieş, op. cit., p. 61.
61 Ibidem. Acelaşi Leiba Fariş subînchiria, cu anul, nouă „dughene din cele greceşti, mănăstireşti”, coreligionarilor săi din Botoşani, de asemenea sudiţi (Idem, f 352, 286v, 288, 301, 311, 329; apud ibidem,
p. 80).
62 ASI, Litere, K/377, f. 402-403, apud Stela Mărieş, op. cit., p.62.
63 ASI, Tr.166, op. 184, nr. 23, f. 314v, apud ibidem, p. 62.
64 Idem, f. 298, apud ibidem, p. 61. Între 1827-1828, supusul austriac Herş Marcu Arenstein se judeca, pentru nişte dughene amanetate din Botoşani, cu vornicul Constantin Miclescu, solicitând chiar ajutorul Agenţiei austriece (BAR, „Creşterea colecţiunilor”, 1910, aprilie-septembrie, XV, CXXXI/107, 108,
109).
65 În 1829 nissan 14, Aizig Leib, evreu botoşănean, îi scrie coreligionarului său din Fălticeni, negustorului Bercu Focşăneanu, trimiţându-i o lungă listă de mărfuri ce dorea a-i fi aduse de la Leipzig (ASI, Documente, DCCCIX/11, 12).
35
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
66 Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional, Editura Academiei,
Bucureşti, 1977, p. 69.
Un plic circulat din corespondenţa mănăstirii Coşula (filatelie clasică)
Mihai Cornaci
Împrejurări fericite mi-au creat prilejul de a achiziţiona plicul circulat, mai jos prezentat, expediat de Mitropolia Moldovei Iaşi către Mănăstirea Coşula, districtul Botoşani.
Orice corespondenţă de acest fel se
include în perioada filateliei clasice româneşti care începe cu apariţia primelor mărci poştale emisiunea "CAP DE BOUR" (22 iulie 1859) şi se încheie cu punerea în circulaţie a mărcilor poştale din emisiunea "PARIS" (3/15 octombrie 1872).
Fig. 1
Conţinutul textelor (actelor ?) incluse în prezenta corespondenţă (închisă) poate fi doar bănuit de noi ca fiind relaţia obişnuită dintre Mănăstirea Coşula şi Mitropolia de la Iaşi privind informarea anuală şi celelalte precizări de natură economică ce urmau a fi îndeplinite.
Nu excludem ipoteza ca unele dintre actele emise de Mitropolie să fi avut în conţinut precizări sau referiri faţă de actul din 13 decembrie 1863, când în Cameră proiectul privind secularizarea averilor bisericeşti a fost admis cu 97 voturi pentru şi
3 contra1.
Starea de spirit a slujitorilor din mănăstirile Moldovei era cu totul potrivnică iniţiativelor propuse de Domnitorul Cuza, mai ales că acesta anticipase înfăptuirea reformei de la sfârşitul anului 1863, printr-o circulară domnească din 16 august 1862, prin care a desfiinţat 31 de schituri şi mănăstiri din Moldova2.
Pe plic (fig.1) distingem expeditorul
şi destinatarul în grafie chirilică:
"Mitropolia Moldovei
Prea C.V. (cuvioşiei - nota n.) sale Egumenului M-rii (Mănăstirii - n.n.)
Coşula District Botoşani
36
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
No. 416" În partea interioară a plicului (foaie închisă - 190 x 258 mm) este indicat conţinutul fostei corespondenţe:
"Acta de toate oficie [le] (litere rupte din cauza sigiliului, la desfacerea plicului - n.n.) primite de la Mitropolie de către superiorul M-rii Coşula în 1864"
În partea inferioară (stânga) anul:
"CM.M.LXIV".
Apreciem respectiva corespondenţă ca o aducere în fapt, pentru reconstituirea evidenţei actelor primite de la Mitropolie şi că aceasta a avut loc la începutul anului
1865.
Pentru perioada 01.05.1862-01.01.1865
Fig. 2
tariful poştal pentru o scrisoare "alte localităţi" era de 30 parale în treaptă3 de greutate 5 dramuri (15 g.). Prin urmare plicul a fost francat cu marca de 30 parale (fig.3) "Principatele Unite" emisiunea a II-a
1864 tipografiate4.
Ca primă obliterare a fost aplicată ştampila "FRANCO5" (localitate) JASSY (fig.4), preventiv ca urmare a faptului că încă din 1859 apăruse în circuitul poştal mărci recirculate de 40 şi 80 de parale.
fig. 3
Seria "PRINCIPATELE UNITE".
Emisiunea a II-a. Tipar de maşină.
Alături de marca poştală obliterată cu "FRANCO" s-a aplicat prima ştampilă obliterantă din Moldova (pentru Iaşi) (fig.5)
cu data de 12 februarie (1865), iar pe spate la sosirea în Botoşani aceeaşi primă ştampilă
37
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
fig. 4 
Mănăstirea Coşula a arhimandritului
fig. 5 A fost utilizată în intervalul
15.04.1857-19.06.1865
fig. 6 A fost utilizată în intervalul
04.08.1858-25.01.1865
C.P.I. circulată din Botoşani (28.04.1900) la Tg. Ocna (29.04.1900).
În prim plan, şcoala construită de Marchian Folescu.
Este de presupus că la Mănăstirea Coşula (fig.7) această trimitere poştală oficială a fost primită de către arhimandritul care a slujit ca superior după stăreţia lui MARCHIAN FOLESCU (1854-1864) ?.
Din alte surse7 luăm informaţia că
între 1861-1867, la Mănăstirea Coşula a fost
Mitropoliei Moldovei în 1866 şi adresa de numire la 31 decembrie 1867 ca stareţ la
38
GHERASIM MÂRZESCU în locul lui
VENIAMIN ZAGAVIANU, decedat.
Cât priveşte Mănăstirea Coşula, ctitoria vistiernicului MATEIAŞ COŞULVEI, datată din 1535, aceasta a ajuns la apogeul prosperităţii în timpul stăreţiei arhiereului MARCHIAN FOLESCU (1815-1861), ce s-a aflat în mare demnitate de a conduce acest lăcaş între anii
1854-1864 ??
Urmare a prosperităţii economice, dar şi a cerinţelor specifice acestor lăcaşuri
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
între anii 1856-1858 a înconjurat mănăstirea cu un puternic zid de cărămidă, ce includea dependinţe sanitare, a construit şi refăcut chilii, precum şi grajduri pentru animale.
După ce la 1859 în una din chiliile Mănăstirii Coşula - Marchian Folescu a deschis o şcoală ce a funcţionat cu 18 elevi înscrişi în clasa I - arhiereul a construit, pe cheltuială proprie, în incinta mănăstirii, un local de şcoală8 ce a fost folosit şi la jumătatea sec. XX9.
Declinul mănăstirii este marcat de actul secularizării averilor mănăstireşti şi a
culminat cu anul 1903 când Mitropolitul PARTENIE CLINCENI a dispus desfiinţarea, aşezământul rămânând să funcţioneze ca biserică parohială10.
În perioada care a urmat în chiliile rămase disponibile au funcţionat (cu întrerupere):
- Spitalul de alienaţi (fig.8)
- Secţia de psihiatrie cronică a Spitalului nr.
4 Botoşani.
fig. 8 Amprenta în tuş după matricea sigilară
(în colecţia autorului)
NOTE
1. Proiect regăsit şi în "Proclamaţia de la Islaz" (9 iunie 1848), cât şi în "Dorinţele Partidei Naţionale din
Moldova".
2. Ştefan Ciubotaru. "Istoria bisericii ortodoxe botoşănene". Botoşani. Editura Axa. p. 55.
3. Scrisorile cu destinaţie "loco" sau "alte localităţi" au fost taxate după greutatea lor:
- (01.01.1865-31.12.1913) = 15 g.
- (01.01.1914-31.03.1939; 18.08.1945-31.12.1992) = 20 g.
Între 01.04.1939-30.11.1942 au fost utilizate 7 trepte de greutate, iar între 01.12.1942-14.08.1945 - 4 trepte. cf. Călin Marinescu. "Evoluţia tarifelor poştale şi a taxelor pentru obiectele de corespondenţă în România 1852-1992". p. 7-14.
4. Prima emisiune, tipar de mână (26 iunie 1862). La ambele emisiuni au fost tipărite valorile: 3 parale - galben;
6 parale - cărămiziu şi carmin-roz; 30 parale - albastru. La Botoşani, nominalul de 30 parale a fost repartizat: emisiunea I-a - din 751.200 » 8.960 buc; emisiunea a II-a - din 240.920 » 3.447 (consum), Kiriac Dragomir. "Catalogul mărcilor poştale româneşti '74". p. 53-60.
5. Urmare a abuzurilor săvârşite prin recircularea mărcilor poştale, expeditorul central CERCHEZ propune un
ştemplu de formă ovală (28 x 14 mm) dublu cerc având în exergă cuvintele "FRANCO" - sus şi "JASSY" - jos; despărţite de două steluţe. Direcţia ministerului comunică aprobarea acestei iniţiative "ca o măsură pentru păzirea cu stricteţe a regulilor statornicite şi împiedicarea de a se aluneca abuzul". Prin circulara cu nr. 3769/16.12.1859 - toate birourile de expediţie din ţară au primit ştampile de acest tip sau asemănătoare ca format. Ultima confirmare: Dorohoi - 25 decembrie, Kiriac Dragomir. "Ştampilografie poştală". (România: 1822-1910), Tg. Mureş, Tipomur SA. 1990, p. 86-89.
6. Ştampilă rotundă, dublu cerc ø( 21,5; ø 12,2) purtând în exergă loca litatea biroului poştal (sus) şi cuvântul "MOLDOVA" (jos); data în cifre arabe, sub formă de fracţie - ziua la numărător, luna la numitor. La Botoşani această primă ştampilă obliterantă a fost aplicată pe corespondenţă în intervalul 04.08.1858-
25.01.1865, Kiriac Dragomir. "Ştampilografie poştală". (România: 1822-1910), Tg. Mureş, Tipomur
SA. 1990. p. 80-83.
7. Direcţia Judeţeană Botoşani a Arhivelor Naţionale: fond Mănăstirea Coşula. Dosar 1/1866.
8. Din averea estimată la 3600 de galbeni lăsată de Marchian Folescu, conform doleanţei lui cu 3000 s-a onstruit
o şcoală ce i-a purtat numele (decret regal 15.03.1870) şi care a funcţionat (în Botoşani) până în aprilie
1944 când a fost distrusă de un bombardament al aviaţiei germane, Ştefan Ciubotaru. "Istoria bisericii
ortodoxe botoşănene". Botoşani. Editura Axa. p. 327.
39
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
9. În anul 1956 învăţătorul IOAN GRAPAN finaliza ciclul primar de instruire a unei generaţii de elevi. În perioada anilor 1954-1956, semnatarul acestor rânduri a frecventat, ca preşcolar, grădiniţa comunală ce funcţiona în acelaşi corp de clădire cu al şcolii, având ca educatoare pe d-ra Aurica Mateiaş.
10. Mănăstirile neînchinate erau împărţite în patru categorii, după averea ce o posedau. Mănăstirea Coşula era apreciată ca fiind de categoria a II-a, Ştefan Ciubotaru. "Istoria bisericii ortodoxe botoşănene", Botoşani, Editura Axa. p. 56.
PATRIMONIU IMOBIL
Ansamblul urban medieval Botoşani (25)
dr. Eugenia Greceanu
Arhitectura civilă medievală. Existenţa în Botoşani a numeroase exemplare de locuinţe medievale este – în mod excepţional – consemnată în toate publicaţiile de specialitate, fără a fi constituit până în prezent obiectul unei analize complete; chiar studiul lui Paul Petrescu, publicat în 196958, menţionează identificarea a opt case medievale databile în veacul al XVIII-lea, prezentând doar schema de plan şi unele detalii decorative pentru patru case, cu omiterea surprinzătoare a planului atât de variat al pivniţelor boltite.
Grupul pe care îl prezentăm aici se diferenţiază de arhitectura populară nu prin vechime, întrucât multe dintre casele de care am vorbit anterior datează din veacul al XVII-lea, ci prin amplificarea de program şi decoraţie a locuinţei ţărăneşti. Şi, ceea ce ne apare deosebit de interesant, această tratare
40
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
festivă nu se aplică tipului local de
arhitectură populară, scund şi lipsit de beci, care este specific câmpiei, ci porneşte de la tipul casei de munte, cu soclu înalt şi masiv, adăpostind pivniţele59. În acest fel, vechea arhitectură civilă din Botoşani – populară şi cultă – reflectă îmbinarea a două medii geografice, deal şi câmpie, care a constituit unul din factorii determinanţi pentru închegarea şi înflorirea aşezării.
Un prim grup de case medievale, dintre care trei au fost semnalate de Paul Petrescu60, au următoarele trăsături comune:
- Soclul înalt, executat din zidărie de piatră sau cărămidă, adăposteşte pivniţe cu plan şi dimensiuni variate, acoperite cu bolţi – în general semicilindrice, dar şi de tipul „a vela” sau cu muchii ieşite. În toate cazurile, pivniţele nu ocupă decât o parte din suprafaţa delimitată de soclu (maximum jumătate), vezi fig. 33, 35, 38, 39.
- Intrarea principală este evidenţiată printr-un corp decroşat, cu pridvor deschis ridicat pe una dintre încăperile pivniţei (fig. 36, 39, 40, 41).
Dintre aceste nouă case, cinci61 au pridvor pe stâlpi de lemn profilaţi, susţinând grinzi masive, tăiate la marginea de jos, în imitaţia unor arcade în acoladă cu multiple retrageri şi având ambele feţe decorate cu crestături (fig. 34, 37). Un caz aparte l-a constituit casa Maximovici din str. Ilie Pintilie (Armenească nr. 68, cu soclul pridvorului mai scund, permiţând racordarea la tindă cu stâlpi de lemn pe două laturi (fig. 37), existentă încă în 1968, când a fost fotografiată de Paul Petrescu62 şi care a fost din nefericire înlăturată la o reparaţie ulterioară, împreună cu acoperişul originar. Autorizarea acestei modificări este cu atât mai surprinzătoare, cu cât casa era de mult semnalată prin planşa XVI a albumului Botoşanii care se duc, publicat în 192763.
41
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29) subliniat însă în faţadă prin învelitoare cu contur poligonal.
Celelalte patru case din acest prin grup64 au
pridvorul deschis tratat în imitaţia arcadelor
T oate cele nouă case păstrează tâmplăria veche şi tavanele cu grinzi aparente profilate
de zidărie: stâlpi robuşti din lemn, rotunjiţi la strung, chituiţi şi vopsiţi, susţin false arcade pe schelet de lemn, tencuite (fig. 38,
39, 40, 41).
În axul pridvorului, unele case au pe faţada opusă un sacnasiu. Dăm ca exemple casa Falinschi, cu sacnasiu poligonal (fig. 33) şi casa din str. Mioriţa nr.
13, cu sacnasiu rectangular (fig. 35),
şi decorate uneori cu frumoase crestături, în special în camera mare din dreapta intrării; o tratare de excepţie se păstrează la casa Cerchez din str. Războieni nr. 11 (fig.
39), al cărei fost salon (casa este adusă în stare de ruină din lipsa reparaţiilor curente), are tavan casetat prin şipci profilate şi o rozetă centrală bogat sculptată. Peste tot au fost înlăturate vechile sobe de zidărie cu coloane, un ultim fragment rezultat din
42
Forum cultural Anul VIII, nr. 2, iunie 2008 (29)
dărâmături aflându-se încă, în 1978, în pivniţa casei Falinschi. 
Î nvelitorile înalte, din şindrilă (adesea acoperite cu tablă), cu streşini late ce urmăresc un contur poligonal la pridvoare şi sacnasiuri, se mai păstrează la un număr restrâns de case, dar au fost înlocuite deja cu inexpresive învelitori plate, din tablă şi fără streşini, la casele Falinschi, Ibrăileanu – Jeleş, Maximovici şi Chiriac (str. Ilie Pintilie
– Armenească nr. 2, 66, 68 şi 70) pierzându- se în acest fel şi rarele exemplare de
dulgherie medievală constituite de şarpantele originare.
Un al zecelea exemplar, casa din str. 30 Decembrie nr. 3 (fig. 42), deosebit de interesant prin sgrafitul „Sofian 1768” care se păstrează în pivniţă, a fost îmbrăcat într-o arhitectură eclectică, realizată în jurul anului
1900, pridvorul deschis fiind transformat într-o încăpere obişnuită. Precizăm că cercetarea care stă la baza studiului de faţă nu este exhaustivă şi credem că numeroase case care apar astăzi cu înfăţişarea specifică sfârşitului de veac XIX cuprind pivniţe şi chiar părţi din nivele superioare ale unor case mult mai vechi, integrate în clădirea mărită şi nou decorată. Dăm ca exemplu casa din str. Unirii nr. 10, construită în jurul anului 1860 de familia Baltă, exmplu de eclectism cu reminescenţe neo-gotice, care include o pivniţă cu plan în formă de T; bolţile în leagăn executate din cărămidă îngustă şi chiar din piatră, pe o porţiune imitată, permit datarea acestui nivel în veacul al XVIII-lea.
NOTE
58 Paul Petrescu, Arhitectura civilă a Botoşanilor, SCIA, seria artă plastică, t.16, nr. 2, 1969, p.283-297.
59 Istoria României, III, p.1121.
60 P. Petrescu, op.cit., p.287-289:casele Maximovici, Falinschi şi din str. Mioriţa nr. 14 (declarată
monument istoric prin HCM 1160/1955).
61 Casa Falinschi, str. Armenească nr.2; casa Ibrăileanu-Jeleş; str. Armenească nr. 66; casa Maximovici, str. Armenească nr. 68; casa Chiriac, str. Armenească nr. 70; casa din str. Mioriţa nr. 13.
62 P. Petrescu, op.cit., p.286, fig.1; p.287, fig. 2.
63 A.I. Gheorghiu, M. Olinescu, Botoşanii care se duc, Botoşani, 1927.
64 Casa din str. Dochia nr. 14 (dărâmată în 1980); casa Cerchez, str. Războieni nr. 11; casa Ciomac-
Cantemir, str. 30 Decembrie nr. 9; casa din str. Mioriţa nr. 14.
