FORUM CULTURAL
ocr necorectat, versiunea originală aici
Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
SUMAR
Mihai Cornaci
Botoşăneni la EFIRO
CRONICA
2008..................................................................................................1
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
dr. Silvia Teodor şi Paul Şadurschi
Comoara din
bahnă(3)........................................................................................................4
dr. Valentin Coşereanu
Eminescu-Ipoteşti-
PATRIMONIU MOBIL
Eminescu(14).........................................................................................7 dr. Lucia Olaru Nenati
Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(1)(Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)……………………………………………………………………10
Ion Mihalache
Însemnări memorialistice
(8)……………...……….………………………….………….13 Gheorghe Bâgu
Mărturisiri din
întuneric(13)………………………………………………………..……17 dr. Angela Olariu
Ceramica populară din zona Botoşanilor (2)………….…..……………..................……28 dr. Daniel Botezatu
Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii
economice(3)................................................21
NOTE, COMENTARII, IDEI
Gellu Dorian
Pledoarie pentru un Muzeu Naţional Eminescu la
Botoşani...........................................29
Aurel Dorcu
Ipoteşti, Templul poeziei
eminesciene.................................................................................32
PATRIMONIU IMOBIL
dr. Eugenia Greceanu
Ansamblul urban medieval Botoşani
(26)………………………………………………34
RECENZII
Lucia Olaru Nenati, Arcade septentrionale, (Reviste, personalităţi şi grupări literar-culturale din Ţara de Sus, implicate în consolidarea prin cultură a Marii Uniri din 1918), prefaţată de 5 Cuvinte ale celor dintâi cititori semnate de: acad. D.Vatamaniuc, acad. C. Ciopraga, prof. univ. dr. Dan Manuca, prof. univ. dr. Dumitru Micu, prof. univ. dr. Liviu Leonte. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, 2007, 634 pagini.(Gh. Median)............................................................................................................................
.........37
Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
F o r u m c u l t u r a l
REVISTĂ
EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI
CRONICA
Botoşăneni la EFIRO 2008
Mihai Cornaci
La 15 iulie 1858 a fost tipărită prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată “Cap de Bour” ce a intrat în circulaţie la 22 iulie 1858 la biroul poştal din Iaşi şi la 8 august 1858 la celelalte birouri poştale moldoveneşti. Împlinirea a 150 de ani de la acest moment deosebit a ocazionat organizarea la Bucureşti a primei Expoziţii Filatelice Mondiale sub denumirea EFIRO
2008.
Filatelie şi al Preşedinţiei României.Federaţia Internaţională de Filatelie şi Federaţia Filatelică Română au dat toate drepturile de organizare a acestui mare eveniment, Companiei Naţionale Poşta Română.
De-a lungul anilor au avut loc în România mai multe expoziţii filatelice ce au marcat aniversările primelor mărci poştale româneşti.
Fig.. 1
Manifestările, în ansamblu, s-au desfăşurat în perioada 20-27 iunie 2008, la Romexpo – pavilioanele 14-18 sub înaltul patronaj al Federaţiei Internaţionale de
Tradiţia EFIRO1 a fost deschisă de EFIRO 1932 (20-30 noiembrie), expoziţie filatelică internaţională dedicată jubileului mărcii poştale româneşti şi aniversării a 70 de ani de la Unificarea Poştelor Principatelor Române.
În vederea popularizării acestei expoziţii s-a pus în folosinţă la O.P. Gara de Nord o flamă publicitară mecanică şi a fost pusă în circulaţie prima coliţă românească (fig. 1) (exemplar de probă cu nominalul de
6+10 lei, text: 12 Noembrie 1857-1932) cu valoare nominală de 6+5 lei, text Noiembrie
1932 şi a fost obliterată cu ştampila specială aflată la ghişeul O.P. EFIRO.
Pe lângă medaliile şi plachetele expoziţiei ce au fost oferite organizatorilor (iniţiatorul expoziţiei revista “Tribuna filatelică”) şi expozanţilor participanţi la această mare manifestare filatelică desfăşurată sub înaltul patronaj al M.S. Regele Carol II, în scop de propagandă şi
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
popularizare, a fost distribuită solicitanţilor o vinietă de culoare verde, albastru, violet închis.
Fig. 2
În mod asemănător au fost editate şi alte materiale (suveniruri) ce aveau emblema EFIRO 1932 (fig. 2).
După o ediţie propusă şi eşuată
(1948), tradiţia EFIRO a fost reluată în anul
1998, prin organizarea expoziţiei filatelice naţionale EFIRO 1998 (17-30 septembrie
1998) la Palatul Parlamentului – sala
Constantin Brâncuşi, dedicată aniversării a
140 de ani punerea în circulaţie a emisiunii “Cap de bour” Moldova şi a 150 de ani de la Revoluţia din 1848.
Expoziţia a beneficiat de înaltul patronaj al domnului Emil Constantinescu, preşedintele României din acea perioadă.
Poşta Română a pus în circulaţie cu acel prilej o serie de materiale, dintre care menţionăm: “Ziua mărcii poştale româneşti”
– serie, carnet, coliţă dantelată cu ştampilă specială de culoare roşie “goarnă”; setul de întreguri poştale cod 093- 096/98, cod 104-
105/98, cod 111-115/98 dedicate personalităţilor din istoria filateliei româneşti.
În perioada 16-30 septembrie
2004 s-a desfăşurat s-a desfăşurat la Bucureşti, Palatul Parlamentului – sala Constantin Brâncuşi, expoziţia filatelică naţională cu participare internaţională EFIRO 2004 dedicată împlinirii a 130 de ani de la fondarea U.P.U. şi celui de-al 23- lea Congres U.P.U.
Expoziţia a fost inaugurată în ziua de 16 septembrie 2004 în prezenţa a 40
de directori generali de poştă, a Directorului General al U.P.U., a Preşedintelui F.I.P., a Primului Ministru al României din acea perioadă Adrian Năstase, cu o parte din membrii guvernului.
Din cei 120 de colecţionari expozanţi şi 27 administraţii poştale, mai multe exponate româneşti au fost distinse cu medalia de aur, cel mai valoros fiind apreciat “România 1858-1872” a domnului Ulm Spineanu.
Sunt de apreciat placheta/medaliile care au fost editate cu prilejul expoziţiilor EFIRO, piese ce au fost imortalizate pe întregurile poştale: cod 216-
217/2001; cod 136/2004 (fig. 3).
Revenind la EFIRO 2008 – manifestare aflată în centrul evenimentelor culturale mondiale, a cuplat desfăşurarea altui moment cu o mare rezonanţă desfăşurarea celui de-al 70-lea Congres al Federaţiei Internaţionale de Filatelie – F.I.P.
La această manifestare cei 8062 expozanţi din 76 de ţări participante şi-au prezentat exponatele din cele 12 clase în
3500 panouri3.
Expozanţii botoşăneni prezenţi în concurs au obţinut următoarele distincţii:
-Coriolan CHIRICHEŞ, cu exponatul maximafil “Măreţia Munţilor” (B.9 – 5p) a obţinut medalia de vermeil(fig.4);
- Sorin MOGA (“Tineret”) cu
Fig. 3
exponatul “De la Dinozaurii de ieri la Balaurii de azi” (B.10a – 3 p.) a obţinut medalia în rang de bronz argintat;
- Dumitru MELINTE cu exponatul de astrofilatelie “Cosmonautica confirmă Heliocentrismul Copernician”(B.7 – 5 p.)
a obţinut medalia în rang de bronz.
Alte exponate aparţinânjd colecţionarilor botoşăneni potenţiale de a concura la EFIRO 2008 au fost:
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
- “Poşta prin rachetă” a domnului Ştefan
NICOLAU;
- “Skylab” a domnului Paul
ROMANESCU;
- “Ştampile speciale româneşti” a domnului Nicolae IOSUB.
În zile diferite, alţi botoşăneni au vizitat expoziţia, standurile ţărilor
Fig. 4
participante fiind prezenţi la lansarea unor emisiuni poştale:
- EFIRO – 2008 III;
- Emisiunea comună România – Kuweit;
- Gopo – “7 arte”;
- Emisiunea comună România – Federaţia
Rusă;
- Castele din România;
- 500 de ani de la tipărirea primei cărţi pe
teritoriul României;
- Iaşi – 600 de ani de atestare
documentară.
Printre aceştia menţionăm: dr. Gică MARIŢANU, ec. Mihai S. URIGIUC, studenţii Andrei MARIŢANU, Cosmin NEMŢU şi semnatarul acestor rânduri (figz.
5).
Pentru promovarea şi
memorarea acestui eveniment filatelic major
– Romfilatelia4 – pe lângă emisiunile de
mărci poştale EFIRO (I) – 30.08.2006; EFIRO (II) – 17.08.2007; EFIRO (III) –
20.06.2008, a editat şi o medalie “150 de
Fig. 6
ani de la apariţia primelor mărci poştale româneşti” având pe avers Capul de bour iar pe revers valoarea de 3 parale din seria “Principatele Unite” – emisiunea I (tipar de mână) 1862 (fig. 6).
Executate în varianta “proof”, din argint 925 °/°° în tiraj de 300 de exemplare de artistul Octavian I. Penda, se impune ca una dintre cele mai frumoase piese râvnită în primul rând de toţi colecţionarii celor două domenii: filatelia şi numismatica.
Acum în al treilea mileniu, epocă a francaturii automate şi a timbrului digital, filatelia clasică este chemată să păstreze nestematele trecutului şi tradiţia de a colecţiona.
Prin importanţă, dimensiunea, diversitatea evenimentelor şi a colecţiilor expuse, EFIRO 2008 a rămas în inimile tuturor şi în clasoarele colecţionarilor ca un simbol permanent pentru generaţiile viitoare din filatelia românească.
Fig. 5. Împreună cu domnii Leonard Pascanu - preşedinte F.F.R. şi Mihai Costin – preşedinte Gruparea Colecţionarilor de Medalii şi Insigne “Mihai Eminescu” Bucureşti
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
Bibliografie
Silviu DRAGOMIR. Istoria filateliei româneşti. În: Almanah filatelic’90. p. 62-70.
Dan N. DOBRESCU. EFIRO – o tradiţie. În: Romfilatelia. Anul 1 nr. 1/2006. p. 10-12.
Tiron MARTIN. Să pregătim ’98 cu gândul la EFIRO’32. În: Filatelia. Anul XLVIII (505)
5/1998. p. 1.
Leonard PASCANU. Trei expoziţii filatelice: EFIRO – 1932; EFIRO – 1998; EFIRO – 2004 şi o singură destinaţie EFIRO – 2008. În: Filatelia. Anul LIV (574) nr. 2/2004. p. 2-4.
Expoziţia Filatelică Mondială. Bucureşti. România. 20-27 iunie 2008. Catalog şi palmares.
1Acronimul pentru Expoziţia Filatelică Română.
NOTE
2 Au fost incluse şi exponatele din clasa “Literatură filatelică” (B.13)
3 1 panou = 1 m2 (1000 x 1200 mm) de concurs; include 16 pagini DIN A4 care nu depăşesc 210/297 mm, inclusiv mapele de plastic pentru protecţie (220 x 300 mm max.).
4 Societate specializată în editarea şi comercializarea mărcilor poştale româneşti.
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
Comoara din bahnă(3)
dr. Silvia Teodor şi Paul Şadurschi
O altă categorie de unelte existente în aşezările getodacice precum şi în depozite, sunt uneltele de fierărie. Acestea au fost descoperite în număr mai mare în aşezările din Transilvania, regiune unde s- au identificat şi cuptoare de minereu de fier, precum şi ateliere de fierărie31. Cuptoare de redus minereu de fier şi ateliere pentru prelucrarea lui, au mai fost atestate la Cetăţeni, unde s-au descoperit o nicovală şi un cleşte32, la Popeşti unde s-a găsit un cleşte şi dălţi33, precum şi la Poiana, aşezare în care uneltele descoperite presupun şi ele eventual existenţa unui atelier de fierărie34.
Uneltele de fierărie din depozitul de la Lozna, constând din nicovale, pile, menghine, vătraie, lasă să se vadă şiele
existenţa unui atelier de fierărie aparţinând
uneia din aşezările din jurul turbăriei. Cele două nicovale de la Lozna sunt de mărimi diferite (fig. 4,1-2). Una din ele este mai mică, fiind prevăzută cu o gaură de fixare.
Fig. 4
Ca formă, această nicovală se aseamănă cu un ciocan, dar dimensiunile găurii sunt mult mai reduse, pentru ca un eventual mâner să poată susţine greutatea
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
metalică. De aceea credem că perforaţia a putut fi folosită mai curând pentru fixarea nicovalei într-un butuc de lemn. A doua nicovală, mult mai mare ca prima, nu are perforaţie. Pentru fixare se puteau folosi cele două adâncituri de pe laturile opuse. Astfel de nicovale, la fel de masive, s-au descoperit la Porolisum35, Grădiştea Muncelului36, Tilişca37 şi Bîtca Doamnei38. de asemenea, pe teritoriul locuit de populaţia celtică, atât în aşezări cât şi în depozite alături de alte scule de fierar se aflau şi nicovale din fier. Ele sunt atestate în număr mai mare în Oppida39, dar nu lipsesc nici în alte complexe de locuire40.O altă unealtă de bază în atelierele de fierărie este ciocanul.
În depozitul de la Lozna, singurul exemplar existent (fig. 4,3) are forma paralelipipedică şi se deosebeşte prin aceasta de alte ciocane descoperite în aşezările dacice, care în general, au un capăt plat pentru lovit, iar celălalt ascuţit ca la tesle. Perforaţia pentru fixarea cozii nu este situată la mijloc ci lateral, iar pe cele două suprafeţe laterale sunt grupate câte trei adâncituri semisferice, care au fost probabil folosite în alte scopuri, poate pentru realizarea unui decor „au repoussée”, sau pentru turnarea unor bobiţe nu prea mari ce urmau să fie întrebuinţate mai ales la bijuterii. Analogiile exacte pentru acest ciocan sunt destul de rare. În aşezarea Latène III de la Szalacska, de pe teritoriul Ungariei, s-a descoperit un astfel de ciocan,
dar de dimensiuni mai mici, despre care
autorul crede că a putut fi folosit în monetărie, deoarece se afla într-un complex împreună cu un număr de monede41.
Cele două piese pe care le-am considerat menghine (fig. 5,2-3), deşi nu au forma acelora îndeobşte folosite pentru această activitate, sunt deosebit de rare în epoca Latène. În menghina formată din două bare strânse într-o verigă mobilă, care dădea ca posibilitatea ca braţele să se îndepărteze sau să se strângă, s-a găsit un fragment de ac lung de 1 cm, de secţiune rectangulară, care s-a rupt probabil în timp ce i se ascuţea vârful. Cealaltă menghină,
formată dintr-o singură bară îndoită şi prinsă într-un mare manşon, putea fi folosită pentru fixarea unor vârfuri foarte fine, deoarece deschiderea dintre bare este foarte îngustă. Desigur că, prin forma ei, datorită buclei obţinută prin îndoirea barei, acest obiect ar fi putut servi altor scopuri. O piesă asemănătoare, dar nefixată cu manşon, s-a descoperit în anul 1906 la Muncaci42.
Fig. 5
Una dintre uneltele interesante din depozitul de la Lozna este pila, putând fi considerată ca una din cele mai necesare piese dintr-un atelier(fig.6). Este un exemplar de bună calitate, perfect păstrat, având secţiunea semicirculară, cu partea anterioară plană şi cea posterioară semicilindrică.
Fig. 6
Pe ambele părţi în întregime, până la vârf, se află zimţi adânci încât se putea folosi la prelucrarea unor piese de forme şi
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
mărimi diferite. Partea semicilindrică putea realiza şănţuiri sau adâncituri, pe când cea plată era folosită la realizarea unor suprafeţe netede. Ţinând cont că zimţii sunt relativi rari, am putea presupune, că pila se folosea şi la netezirea unor piese din lemn sau corn. Deosebit de interesant la această piesă este mânerul din corn, care putea fi folosit în ambele capete, unde era găurit în acest scop. El era lucrat dintr-un fragment de corn lustruit, uşor curbat cu un capăt mai gros. În diferite locuri, mânerul este decorat cu grupuri de cercuri concentrice sau simple, în centrul cărora era câte un punct.
În aşezările geto-dacice, astfel de piese sunt destul de rare şi în general nu prea bine conservate, cum sunt de exemplu
piesele de la Rudele din zona Grădiştei Muncelului43. Numărul unor astfeld e unelte trebuie să fi fost mult mai mare dacî ţinem cont de fineţea şi exactitatea formelor obiectelor realizate în atelierele acestei vremi. Chiar zimţii diferitelor seceri, tăişul cuţitelor, coaselor, cosoarelor etc. Nu s-ar fi putut realiza fără existenţa acestor pile de tipuri şi mărimi diferite. Probabil că, prin uzura zimţilor şi prin oxidare, pilele au devenit simple lame sau bare atipice, considerate ca atare în foarte multe descoperiri. În afara spaţiului locuit de geto- daci, s-au descoperit pile şi în aşezările oppidane de la Velem St. Vid44, Stare Hradisko45 şi Manching46, dar sunt şi acolo destul de rare.
NOTE
31 C. Daicoviciu şi colab., SCIV, 3, 1952, p.305-306; idem, SCIV, 4, 1953, 1-2, p.167; idem SCIV, 5, 1955, 1-2, p.208-209.
32 D.V. Rosetti, op.cit., p.391-400.
33 R. Vulpe şi colab., op.cit,, p.256
34 R. Vulpe, op.cit., p.147.
35 M.Macrea, M.Rusu, I.Mitrofan, Materiale, 8, 1961, p.490, fig. 8.
36 C. Daicoviciu şi colab., op.cit., SCIV, 5, 1955, p.209.
37 I. Berciu, N. Lupu, O. Floca, M. Macrea, Cetăţi dacice în sudul Transilvaniei, 1966, p.23.
38 N. Gostar, Cetatea dacică de la Bîtca Doamnei, Bucureşti, 1969.
39 Fisher Franz, Urkunden zur Vor, und Früggeschichte aus Südwürttemberg Hohenzollern, 1, Stuttgard, 1959, p.32, fig. 15/46; J. Paulik, op.cit., II/68.
40 J. Dechelette, op.cit., p.1377, fig. 609/1,5; V.I. Bidzilia, op.cit., p.105-107; fig. II/15,18; V/9.
41 J. Dechelette, idem, fig.609/3.
42 T. Lahóczhy, ArchĖrt, 28, 3, 1908, p.253, fig. 5/18.
43 C. Daicoviciu şi colab., Materiale, 5, p. 379, fig. 2.
44 Miske, Velem St. Vid, pl. 52/16,17.
45 J. Meduna, Staré Hradisko, 1, 1961, fig. 24/1-2; idem, 2, 1970, fig. 19/5.
46 G. Iacobi, op.cit., p.17, pl.5/37,38,49.
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
PATRIMONIU MOBIL
Eminescu – Ipoteşti – Eminescu (14)
dr. Valentin Coşereanu
AI FOST, EŞTI, VEI FI
TOTDEAUNA!
Ipoteştii sunt un dat neobişnuit al naturii, purtând o complexitate spirituală asemănătoare “curţilor dorului”, străbătute de un Hyperion carpatin îndrăgit de români dar şi de toţi aceia care-i simt deschiderea către viaţă, către viaţa lumii. Eterni prin contopirea cu frumosul simbolic, Ipoteştii trăiesc în opera eminesciană o împlinire adevărată, prin cultură şi sensibilitate. Binele, aşa cum orice copil îl percepe în basme, trebuie să învingă în lume, căci Făt- Frumos-Luceafăr trudeşte veşnic pentru a lăsa în urmă-i înţelepciune şi iar înţelepciune, frumos şi adevăr. Pentru toate
acestea şi pentru multe altele, Ipoteştii împlinesc un destin iar tot ce se făptuieşte aici este rezultatul unei bune credinţe.
Un impresionant număr de unicate legate de viaţa lui Mihai Eminescu se găseşte în fondul documentar ipoteştean. Dar nu numai documentul întipărit pe coala de hârtie vorbeşte la Ipoteşti, ci în aceeaşi măsură o fac şi elementele ambientale. Fiecare îşi are rostul şi povestea sa, fiecare e martor tăcut al atâtor întâmplări tainice, al atâtor ceasuri trăite de oameni în carne şi oase ce au trecut astăzi în mit sau legendă. Două dulapuri de haine, în stil Biedermeier, care au făcut parte din zestrea Aglaiei stau astăzi în salonul Casei Memoriale. După căsătoria Aglaiei cu profesorul Ioan Drogli, cele două piese de mobilier au luat drumul Cernăuţilor, iar la mutare, ca nu cumva să se rătăcească, Aglaia şi-a însemnat pe ele, cu creionul roşu, numele. Cum vor fi ajuns la Câmpulung Moldovenesc (unul la Biblioteca orăşenească, celălalt la Muzeul Lemnului) nu se ştie, însă datorită însemnării amintite au putut fi recunoscute, recuperate şi aduse
la Ipoteşti, pentru a reîntregi atmosfera familială din vremea copilăriei lui Mihai Eminescu. Pe unul dintre ele, deasupra elementelor florale sculptate în lemn de trandafir, este expusă o lampă care a aparţinut familiei Eminovici; cu trei picioare metalice, care susţin un omament de ceramică, lampa este în stare de functionare şi astăzi, iar când o priveşti, gândul te duce fie la biroul căminarului, fie la masa de brad a poetului. Într-un dulap de colţ al salonului,
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
plasat vizavi de lada de zestre a Ralucăi Eminovici, pot fi văzute câteva farfurii, găsite cu prilejul săpăturilor făcute în căutarea fundaţiei vechii case. În acelaşi dulap sunt expuse şi piese de argint şi cristal, printre care o linguriţă, având gravată monograma mamei. În camera unde dormeau fetele atrage atenţia o faţă de pernă şi o scoarţă în culori vegetale. Deşi culorile scoarţei s-au estompat o dată cu trecerea anilor, se poate observa că ele formau dungile tricolorului românesc. Scoarţa s-a păstrat chiar la Ipoteşti, fiind folosită de căminar ca acoperământ al patului din atenansa în care s-au curmat zilele bătrânului. Mai târziu a fost adusă la Ipoteşti o salatieră de porţelan cu mâner la mijloc, compartimentată în patru, care a aparţinut Harietei şi care a fost găsită în podul caselor din Botoşani, unde stătuse cu chirie sora poetului. Acolo 1-a îngrijit Harieta pe Mihai un an de zile. În holul casei, printre cele mai interesante exponate se numără o tabacheră turcească, care a aparţinut căminarului, şi parafa de medic a lui Şerban, fratele poetului, comandată, probabil, pe când acesta era student la Berlin şi începuse deja să practice medicina. Caseta de machiaj a lui Eminescu aminteşte de peregrinările lui prin ţară cu trupa Ştefaniei Tardini. Jucând în roluri episodice, Mihai deschidea adesea caseta este de lemn, cu cheiţă şi încuietoare metalică fină, compartimentată şi drapată cu mătase de culoare albastru de Prusia. Un fragment de uşă pictată, descoperit în anul
1988, la Floreşti, în conacul junimistului Nicolae Mandrea, aminteşte de locul în care Eminescu tradusese din documentele Hurmuzachi şi, de bună seamă, admirase uşa pictată de Zoe Mandrea, soţia amfitrionului.
“Cu fiecare zi se troienesc lucrurile peste noi – spunea Constantin Noica.
Trebuie să ieşi de sub îngrămădirea lor ca să te regăseşti şi să făptuieşti”. La Ipoteşti,
troienirea a început odată cu naşterea poetului şi a devenit nemărginită din momentul trecerii lui spre alte tărâmuri: “Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci
înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte”. Semne ale neuitării şi ale străbaterii
prin veac a unei firi de poet sunt şi scrisorile Veronicăi Micle (din anul 1881), însemnările lui Vlahuţă către Chibici (1884, evident, în legătură cu Eminescu), rândurile Aglaiei şi ale Harietei către Matei (1895) şi, respectiv, către Cornelia Emilian (1882), scrisoarea lui Slavici către Ştefanelli (nedatată), procesele-verbale scrise de căminar cu ocazia împroprietăririi de la
1864, fotografiile originale ale poetului, autografele lui Aron Pumnul, Maiorescu, Alecsandri, Ştefanelli, Pogor, Macedonski, Kogălniceanu, Xenopol, Densuşeanu, Lovinescu, Gherea, Călinescu şi atâtea alte mărturii legate de poetul român, unele dintre ele definitorii pentru devenirea eminesciană, şi toate prezente la Ipoteşti, în acest spaţiu dedicat prin excelenţă studierii operei lui Mihai Eminescu. Între acestea se numără şi Jurnalul Societăţii Junimea, probă credibilă a atmosferei cultural-intelectuale, în care s- au format atâtea personalităţi ale culturii româneşti. “Ceea ce a trebuit să atragă de la început pe poet la «Junimea» este cultura serioasă a celor mai mulţi dintre junimişti (Maiorescu, Negruzzi, Pogor, P. P. Carp, Lambrior, Vârgolici etc.), precum şi nuanţa germanistă a studiilor acestora”. Jurnalul, pe coperta căruia este scris Societatea Junimea. Prescripte verbale, conţine cincizeci şi şapte de pagini cu însemnări referitoare la patruzeci şi nouă de şedinţe, comentate în tot atâtea procese-verbale. Toate sunt scrise de Xenopol, căci, în urma propunerii lui Melic, în şedinţa din 29 octombrie 1871, Maiorescu fusese ales “reprezentant al societăţii în afacerile esterioare”, iar A. D. Xenopol, secretar. Mai sunt menţionate încă şapte şedinţe, care fi trebuit să se ţină, dar care nu s-au desfăşurat din diferite motive. Din 19 octombrie 1865 şi până la 13 septembrie 1873, A. D. Xenopol a cosemnat, deşi fără regularitate, întrunirile societăţii, procesele verbale astfel păstrate, pentru o perioadă de aproape opt ani, oferind o imagine a preocupărilor prozaice ale Junimii (cotizaţii, închirierea unui local pentru tipografie, discutarea ocupaţiei fiecărui membru, vinderea tipografiei etc.), dar şi ale celor legate de
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
activitatea literară şi nu în ultimul rând politică a societăţii. Astfel, în vederea tipăririi unei antologii de poezie românească, propusă şi discutată în prima şedinţă (din 19 octombrie 1865), junimiştii au citit tot ce se scrisese în domeniu până la acea dată, de la primii poeţi români menţionaţi şi astăzi de istoriile literare şi până la paşoptiştii contemporani. Această privire nu doar retrospectivă, ci şi critică asupra literaturii anterioare a fost ca un preludiu pentru studiul fundamental al lui Titu Maiorescu, 0 cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Junimea nu a neglijat nici poezia populară, în şedinţele anului 1871 fiind prezentate versuri inspirate din folclorul oral, care au văzut mai apoi lumina tiparului în revista Convorbiri literare. Mai mult, membrii societăţii, în frunte cu mentorul lor, Titu Maiorescu, au înţeles că o literatură valoroasă nu se poate realiza fără a pune la punct instrumentul esenţial al creaţiei literare: limba română, în gramatica şi ortografia căreia domina ambiguitatea. Pentru a cunoaşte patrimoniul uitat al limbii române, în şedinţa din 19 octombrie 1865, s-a propus editarea operelor reprezentative ale cronicarilor şi tipărirea Noului Testament, în ortografie latină, iar în şedinţa din 26 octombrie a aceluiaşi an, s-a pus problema tipăririi documentelor istorice originale mai importante. Desigur, societatea oferea aceste texte ca modele, în vreme ce preocupările teoretice în domeniul ortografiei şi al limbii erau constante şi vaste. Discuţiile asupra ortografiei, aşa cum remarca şi procesul-verbal din 5 noiembrie
1865, au devenit, cu timpul, tot mai clare, în ziua de vineri, 19 noiembrie 1865, adoptându-se ideile generale despre scrierea românească cu litere latine. În seara de 5 ianuarie (miercuri) s-a desfăşurat o şedinţă specială, la Iacob Negruzzi, cu participarea lui Burlă, Paicu, Vârgolici, Xenopol, reuniune cu prilejul căreia s-au fixat câteva reguli ortografice, dintre care unele sunt valabile şi azi. Rezultatele acestei şedinţe s- au concretizat în Critica ortografiei impusă de minister, lucrare citită de Burlă Junimii la
24 martie 1872.
Junimiştii au luat aşadar atitudine în faţa unor aspecte culturale însemnate, impunând teorii şi direcţii noi, iar revista Convorbiri literare a fost tribuna lansării acestora. Preocupările societăţii s-au dezvoltat pe o arie vastă, diversificată, convergând spre revigorarea literaturii şi a culturii româneşti în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Şi aşa cum procedaseră în vederea tipăririi antologiei de poezie, parcurgând tot ceea ce se scrisese până la acea dată, la fel au făcut membrii Societăţii Junimea şi în privinţa traducerilor din latină, germană sau franceză. Ajungând, după o cercetare prealabilă, la concluzia că tot ce se făcuse în acest domeniu era nu numai insuficient, dar şi fară har, Negruzzi, Schelitti şi Mandrea au fost însărcinaţi în şedinţa din 16 noiembrie 1865, ţinută la Maiorescu, cu traducerea unei Istorii vechi, “până la finele lui 1866”. Mandrea mai urma să traducă din Iulius Caesar, iar Maiorescu din Fedru şi Plinius (Epistole). Câteva părţi din traducerea Eneidei lui Vergilius, au fost citite de către M. Străjanu, în şedinţa din 15 septembrie 1872 şi tot atunci Vârgolici a a citit traducerile sale din Anacreon. Nici traducerile din franceză şi germană nu au fost neglijate: André Chenier (texte traduse de Vârgolici şi citite în şedinţele din 29 octombrie şi 19 noiembrie
1871), pamfletul Napoléon-le-Petit de Victor
Hugo (V. Pogor, şedinţa din 3 decembrie
1871), Lamartine (Vârgolici, şedinţa din 24 decembrie 1871). În mai multe rânduri Maiorescu a citit traduceri din aforismele lui Shopenhauer şi din tratatele acestuia Despre onoare şi Despre Glorie, care au fost mai apoi publicate în revistă.
Una dintre preocupările de seamă ale junimiştilor, aşa cum reiese din jurnalul ce se află în arhiva Ipoteştilor, a fost învăţământul, despre care spuneau că este baza oricărei evoluţii culturale. După o nouă analiză, au încurajat şi alcătuirea de manuale, fiind grăitor în acest sens procesul- verbal din 26 octombrie 1865, când s-a hotărât “imprimarea autorilor latini pentru gimnaziu”. Pentru răspândirea culturii, junimiştii nu s-au rezumat doar la alcătuirea
Forum cultural Anul VIII, nr. 3, septembrie 2008 (30)
şi editarea manualelor şcolare. Întâia formă de manifestare publică a Societăţii Junimea au fost culegerile populare, începute în februarie 1864 şi continuate vreme de 17 ani, până în 1881. Mărturie stau în Jurnalul Junimii procesele-verbale din 12 noiembrie
1865, 28 decembrie 1865, 4 ianuarie 1866,
25 decembrie 1871 etc., şedinţe în care s-a discutat “asupra necesităţii unui program al lucrărilor societăţii”. Progresiv, Junimea capătă individualitate şi aria preocupărilor membrilor săi se lărgeşte: “se discută asupra viitorului politic al ţării şi asupra mai multor necesităţi de prim ordin în reformele interioare” (şedinţa din 31 martie 1872), asupra “mişcării ideilor în România” (şedinţa din 7 aprilie 1872) şi se dezbat problemele “cosmopolitismului şi naţionalităţii” (12 octombrie 1872). Se fac totodată rezumate ale ziarelor străine şi este comentată îndelung situaţia politică şi culturală europeană. Nu este ignorată nici intenţia alcătuirii unui dicţionar, discutată în şedinţele din 7 şi 13 septembrie 1873, sarcină pe care şi-o asumă Maiorescu, Culianu, Vârgolici, Tassu, M. Pompiliu, Xenopol, Burlă, Panu şi Lambrior.
Paralel cu aceste preocupări, membrii Junimii produc lucrări originale în mai toate domeniile, cu preponderenţă în cel literar, istoric şi filologic. Acum îşi citesc
Negruzzi Copiile după natură (în şedinţa din
3 decembrie 1871) şi Alecsandri Pastelurile, “toate primite cu mare aprobare a societăţii” în şedinţa din 25 februarie 1872.
În aceeaşi lună, Samson Bodnărescu supune criticii membrilor societăţii poeziile şi lucrările sale dramatice (în şedinţa din 4 februarie 1872), iar în săptămâna imediat următoare, Slavici citeşte şi el Zâna zorilor (şedinţa din 3 martie
1872). În luna iunie a aceluiaşi an Titu Maiorescu prezintă Direcţiunea nouă (partea a doua) şi tot acum se citeşte, în mai multe şedinţe, Istoria critică a lui B. P. Hasdeu.
Jurnalul Junimii nu se găseşte întâmplător la Ipoteşti, căci Eminescu a fost şi el prezent la două şedinţe, cea dintâi ţinută în ziua de 1 septembrie 1873, când poetul a citit, după cum este specificat în jurnal,
”Diorama şi anume Egipetul şi Începutul Evului de mijloc. Apoi ceteşte novela sa Sărmanul Dionis”. Cea de-a doua însemnare, notată pe 7 septembrie, aminteşte că Eminescu, prezent încă o dată la şedinţa societăţii, a citit de astă dată două poezii: Înger şi demon şi Floare albastră “care ambele se primesc pentru a se tipări”.
Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(1) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)
dr. Lucia Olaru Nenati
Revista Junimea Moldovei de Nord este prima nominalizată în monografia lui Tiberiu Crudu în capitolul referitor la presă. Descriind climatul frământat de după război, Tiberiu Crudu arată că "în haosul acesta de lupte cu program şi fără program, s-a simţit nevoia şi de organe independente, nepărtinitoare, dintre care unele s-au afirmat cu vrednicie. În special revistele au căutat să urmeze acest drum. Cea dintâi revistă care apare la Botoşani, imediat după război, la 5
Ianuarie 1919, este Junimea Moldovei de
Nord."
Revista a fost o publicaţie cu program şi cu ambiţii, cu poziţie distinctă, cu personalitate şi colaboratori de prestigiu şi cu roade notabile, comparativ cu foarte scurta ei perioadă de apariţie, până în iunie
1921, după care dispare, probabil datorită dificultăţilor financiare. Acest raport între realizări şi durată, rar întâlnit, mai ales în provincie, se datorează în mare măsură energiei şi spiritului luminat al lui Constantin Iordăchescu, chiar dacă numele lui nu apare de la început spre a-l desemna ca lider al publicaţiei.
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
Intenţiile şi scopul editării acestei reviste sunt învederate în primul ei număr, în articolul-program, intitulat La muncă, rod al cooperării acelor tineri “cu ochi luminaţi” care şi-au adunat energiile spre a fonda această revistă. Numele acestor întemeietori ai revistei, care apar pe pagina sa de gardă de la primul număr până către şfârşitul primului an de apariţie, sunt următoarele: Ciomac Ion, inginer agricol, Constantinescu Emil, agronom, Diaconescu Emil, profesor secundar, Hodoreanu Adam, învăţător, Iordăchescu Const., institutor, Mihăilescu Vintilă, profesor secundar, Nicoară Vladimir, publicist, Popescu Anton, institutor, Popescu Greaca Ion, inginer agricol, Rallea Dumitru, inginer agricol, Rugescu Cons., avocat, Dr. Şerban Mihail, consilier agricol. Aceştia formează, în mare măsură, şi o bună parte dintre titularii semnăturilor apărute în numerele revistei. De remarcat că, până către sfârşitul anului de apariţie a acestei reviste, nu apare pe frontispiciul ei nici un nume, în calitate de redactor –şef, sau într-un alt mod de-a evidenţia vreo structură ierarhică în cadrul acestei echipe de întemeietori şi colaboratori, ca şi cum s-ar fi dorit a se evidenţia deplina frăţietate a tuturor, sau ca şi cum s-ar fi lăsat la latitudinea timpului să decidă care dintre ei are, la modul organic, structural, capacitatea de-a deveni lider al acestei publicaţii. Nici măcar amintitul articol-program nu poartă vreo semnătură ci, doar undeva într-un subsol neînsemnat, se face mai târziu o referire la contribuţia mai importantă a lui Emil Diaconescu în redactarea acestuia.
Acest jurnalist al tinerei Junimi... botoşănene, născut la Mănăstireni-Botoşani, era pe atunci profesor secundar la Liceul Laurian din Botoşani. Va fi apoi profesor la Liceul Internat din Iaşi, apoi conferenţiar şi profesor universitar la Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi, devenind un reputat istoric cu specializare la Paris, doctor în litere şi doctor docent în geografie istorică, ce se va dovedi un bun cunoscător al istoriei naţionale şi autor a numeroase studii de
11
specialitate. Deşi prin plecarea la Iaşi activitatea sa publicistică la Junimea... va înceta, din păcate, Emil Diaconescu va rămâne în bune relaţii de colaborare culturală cu acest oraş, de vreme ce participarea sa la sesiuni de comunicări ale muzeului botoşănean de istorie va fi întâlnită şi în anii ’70. El se stinge din viaţă la 1 octombre, 1978, la Iaşi.
În acel prim articol program din Junimea Moldovei de Nord se pune în evidenţă intenţia revistei nou apărute de-a se situa în contextul stării "de lucruri nou creată în ţara noastră şi în special aici, în partea nordică a Moldovei", prin modificarea geografică a graniţelor ţării când, "prin unirea Basarabiei şi Bucovinei, am ajuns din nou în hotarele vechii Moldove a lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare." Aşadar, revista îşi propune din start să se racordeze la noua realitate istorico- geografică şi care ridică "o samă de noi probleme naţionale, economice, agricole, culturale" etc, pentru soluţionarea cărora "o grea muncă ne aşteaptă, la care cu toţii suntem datori să contribuim."
Sperând şi în crearea "unei vieţi omeneşti masselor poporului nostru" şi înţelegând că aceste elemente presupun nu numai drepturi ci şi datorii, revista va publica: "producţiuni literare în proză şi versuri, poezii populare culese din gura poporului nostru, articole de critică literară, dări de samă, probleme pedagogice care interesează educaţia tinerelor generaţii, articole de vulgarizare (popularizare, n.n.) cu context ştiinţific etc." Că nu era de ajuns ca un text să fie intitulat literar de către autorul său, ca să fie publicat în virtutea generozităţii redactorilor, se poate vedea şi din repetatele sublinieri din numere ulterioare care, după solicitarea de materiale spre publicare, încunoştiinţează că: ”versuri şi proză literară publicăm numai dacă sunt la înălţimea cerinţelor literare ale timpului“ (J.M.N., nr. 21-22 /1920)
Inventarul intenţiilor din articolul- program mai cuprinde "cronici ale problemelor financiare şi economice,
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
agricole, industriale", în concordanţă cu noua situare a Botoşanilor, nu în marginea ţării ca până atunci, ci în mijlocul Moldovei de Nord, urmărind cu precădere să valorifice eficient această nouă configuraţie avantajoasă, nelimitându-se deci, ca toate publicaţiile ce apăruseră până atunci în Botoşani, doar la zona districtuală, ci vizând ambiţios cuprinderea întregului topos nou creat, desemnat în titlul publicaţiei. În această propensiune către o arie mai largă de cuprindere constă primul element de noutate şi originalitate al acestei reviste botoşănene. La aceasta, adăugându-se şi conotaţiile denumirii de Junimea, venind încărcată de tradiţie culturală şi de prestigiu din trecut, se configurează sfera intenţiilor acestei publicaţii. Ca atare, redacţia îşi propune să publice "corespondenţă asupra stărilor de lucruri din provinciile care până acum şi-au dus viaţa jub jugul apăsător al vrăjmaşului", precum şi "descrieri de localităţi şi obiceiuri de prin aceste părţi", pornind de la constatarea că acestea erau quasinecunoscute până atunci, iar prezentarea realizărilor şi faptelor notabile de acolo "ar aduce atâta folos, introduse şi în părţile noastre." Aşadar, nu intenţia de-a dăscăli superior, ci de-a face un schimb real şi avantajos de informaţii şi realităţi.
Prin articole privitoare la probleme sociale şi politice, editorii îşi propun să servească "în mod cinstit de călăuză sătenilor", spre a nu fi speculaţi de demagogi, urmărindu-se a se crea un "curent sănătos în rândurile vigurosului nostru popor". Dorindu-se racordarea cu realitatea generală a ţării, se propune publicarea constantă a unei "reviste a presei privind evenimentele externe şi interne, dând prin aceasta o idee generală de tot ce se petrece în regat şi în afară, mai ales pentru cei care nu au în permanent la îndemână ziarele". În mod concluziv articolul declară ca scop al revistei "slujirea intereselor Moldovei de Nord", cele privitoare la educarea socială şi naţională, ceea ce se poate face numai prin "muncă cinstită şi
harnică pentru propăşirea neamului nostru
românesc".1
În acest articol programatic care în bună măsură a fost aplicat în scurta dar eficienta existenţă a acestei reviste, se pot lesne observa ecourile prodigioasei orientări instaurate de revista Viaţa românească, ale ideilor, relevate anterior, din articol- program, Către cititori, unde se exprima dezideratul muncii pe câmpul culturii naţionale şi aspiraţia către idealul cultural, naţional şi democratic.
Marea preţuire de care se bucura revista ieşeană în ochii celor de la Junimea... se confirmă şi prin bucuria cu care aceştia salută în numărul 21-22, din aprilie 1920 (prin Tiberiu Crudu) reapariţia acestei reviste. “Pentru noi, cititorii obişnuiţi ai revistelor, reapariţia “Vieţii româneşti“ este un prilej de nestăpânită bucurie. Într- adevăr, eram aşa de deprinşi cu această publicaţie încât lipsa ei a fost asemănată cu moartea unuia dintre prietenii cei mai buni, mai luminaţi şi mai aleşi ai sufletului nostru.”
Totodată este vizibilă şi influenţa ideilor sămănătoriste ale lui Nicolae Iorga, dar mai ales cele despre "ridicare prin cultură" şi iluminare, care - reluând o idee de forţă din gândirea eminesciană - vizează în mod sintetic ajungerea la unitate naţională prin cultură organică, ceea ce, s-a spus pe bună dreptate, a fost un obiectiv esenţial din programul energetist de inspiraţie pur autohtonă al lui Iorga.
Plasându-se, în acest câmp de bipolaritate al epocii ca şi multe alte publicaţii regionale aflate în diferite poziţii de apropiere faţă de unul sau altul dintre polii acestui eşichier publicistic, revista botoşăneană îşi propunea implicit prin titlu şi explicit prin program, să reitereze, mutatis mutandis, şi conotaţiile notorii ale vechii Junimi, dar în primul rând, să devină un pol dinamic cultural-social al întregului nord moldav reîntregit prin marea Unire - deci consolidarea culturală a unirii teritoriale. Apariţia ei a fost imediat semnalată în
12
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
mediile culturale şi de presă, precum cel ieşean. Revelatoare sunt în acest sens notaţiile lui G. Topârceanu din Însemnări literare prin care salută şi apreciază încurajator apariţia revistei Junimea Moldovei de Nord la Botoşani, "redactată cu toată îngrijirea posibilă", introducând însă ca amendament - revelator şi esenţial pentru sfera acestei discuţii - circumstanţa atenuantă a handicapului aprioric al situării într-o geografie neconvenabilă. George Topârceanu apreciază efortul comitetului de tineri redactori atrăgând atenţia cu seriozitate şi implicită compasiune că trebuie "să ţinem seama de condiţiile nu tocmai favorabile în care poate să apară o revistă literară într-un oraş de provincie depărtat" (circumstanţă care trebuie avută în vedere în judecarea a tot ce ţine de activitatea acestor publicaţii botoşănene, n.n.). Pornind de la acest exemplu curajos, el îşi exprimă speranţa că "poate fiecare judeţ sau oraş mai
răsărit îşi va avea revista lui".2
Apariţia revistei este semnalată, între alte publicaţii, şi de Convorbiri literare3, care, la rubrica de Cronică literară şi ştiinţifică, fapte, recenzii, idei, sub semnătura lui Simion Mehedinţi, observă
articolul lui E.Diaconescu în care “se relevă marea greşeală de-a îngrămădi toate mjloacele de cultură mai ales în Bucureşti. (...) Oraşul Bucureşti înseamnă tot una cu România, celelalte centre şi oraşe din ţară fiind lăsate în completă părăsire, pradă celor mai nenorocite plăgi sociale, între care primul rând îl ocupă jocul de cărţi. Suntem
cu totul de partea celor dimprejurul
Junimei".
Programul anunţat la debutul Junimii... a fost în mare măsură pus în aplicare în paginile sale, desigur, cu inerentele diferenţe de nivel calitativ de la un număr la altul, ea reuşind în puţinul timp de la apariţie să atragă un număr apreciabil de colaboratori şi să publice destule texte interesante şi din punct de vedere estetic, nu numai binevenite din punct de vedere cultural şi social. Printre colaboratorii Junimii... se numără Tiberiu Crudu, George Voevidca, Ion Ojog, D. Iov, Artur Enăşescu, Ion Sân Giorgiu, Artur Gorovei, Dumitru Furtună, Mihail Dragomirescu, Sextil Puşcariu, Ion Simionescu, N.N. Răutu şi, nu în ultimul rând, Alexandru Macedonski, ale cărui relaţii cu revista şi cu C. Iordăchescu merită o tratare specială. Fără îndoială că atragerea acestor şi altor colaboratori constituie un merit al tânărului colectiv redacţional, al personalităţilor sale cele mai dinamice care au ştiut să şi-i apropie prin elegantă persuasiune şi prin seriozitatea publicaţiei, dovedită destul de curând după ieşirea în lume.Principalele direcţii publicistice ale Junimii...botoşănene sunt: poezie, proză, istorie literară, publicistică, articole cu teme istorice, educative, agricole, culturale, social-politice, religioase, reportaje, memorialistică şi evocări, chiar teatru, comentarii şi manifestări de critică litearară, polemică, de stimulare a culegerii de folclor etc.
Î
Însemnări memorialistice (8)
Ion Mihalache
11 August 944
Vineri seara – 11 Aug(ust) am fost
chemat la Maniu la Bucureşti. Ajuns la orele
9 seara, mi se spune că la 9 ½ trebue să merg
la întâlnire. Neputând amâna – cei doi ce mă
13
aşteptau în (...) nu m’au lăsat – am mers, scuzându-mă şi cerând să amânăm pe a doua zi. Nu s’a putut.
A început primul personaj să-mi spună în câteva cuvinte de ce e vorba – pentru ca apoi să pună pe cel mai tânăr să-mi expună:
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
M’a întrebat ce mi-a spus dl M(aniu). I-am spus că n’a avut timp în maşină (l-am lăsat la Popovici) decât să mă prevină că fusese şi el înainte cu D.B.(?), dar ce-au făcut nu ştiu. Atunci mi-a rezumat ce-au stabilit. Este necesară imediata eşire din război, ca să nu fim între cei înfrânţi şi să obţinem unele amelioraţiuni (în orce caz să evităm înăsprirea condiţiunilor).
[L-am întrebat: ce amelioraţiuni spera şi dacă are v’ro promisiune. Am înţeles: un colţ de ţară liberă, poate la (...), poate mai largi la Ardealul de Nord şi că sunt mai deducţii decât asigurări, eu nu cred în ele].
(…) ne trebue forţă, de care Mareşalul nu vrea (indiferent din ce motive: el spune că nu se poate). Lucrul trebue forţat. Armata e cu regele, dar are altfel moralul şi elanul dacă ştie că în jurul R(egelui) e un guv(ern) al tuturor forţelor politice şi oamenilor pol(itici) cu nume. Deci nu guv(ern) militar, ci guv(ern) cu cea mai largă bază politică – deci al Uniunii patriotice care s’a încheiat. D(omn)ii M(aniu) şi (...) au acceptat, primul ca să prezideze, al doilea, f(ără) portofoliu. D(omnu)l M(aniu) a spus că el ţine să intru şi eu, iar eu am spus că nu voiu intra. Mi se cere să intru şi eu – şi se stărue că odată ce credem că nu ne mai putem opune, este logic să ne luăm răspunderea.
Am răspuns: Pusă problema aşa, recunosc că argumentul cu armata, pe bază de guv(ern) politic larg, are greutate. Dar nu acesta este aspectul principal al prob(lemelor), foarte complicate, foarte grave, care necesită un examen mai greu. Eu am unele aspecte clare, altele confuze, altele necunoscute. Nu pot da soluţie decât cu date certe şi cât mai complete. Văd însă bine: ce nu trebue să facem, ca să nu mergem la(...). Voiu examina deci problema, aşa cum o văd eu.
A urmat o expunere în felul notelor ce
urmează:
La un moment dat am fost întrerupt de cel tânăr (nu cel mai tânăr): Chestiunea a fost soluţionată, nu o mai luăm de la început: se va forma un guv(ern) M(...), în care va intra şi D(...) şi chestiunea era să intri şi
14
D(umneat)a – şi de aici o discuţie vie, care m’a silit să-i spun cu voce tare, cerând scuze celui mai mare. Eu nu discut aici avocatură, ci judec pe bază de premise ce cunosc. Nu intenţionez să surp ce aţi aranjat în baze de date pe care nu le cunosc – dar conştiinţa mea îmi spune că ce vreţi să faceţi constitue profundă greşeală ce poate deveni catastrofală p(entru) Ţară şi Dinastie: sechestrarea de către germ(ani) a Reg(elui) şi oamenilor politici, complicaţii fără compensaţii cu Ruşii, inposib(ilitate) a englezilor de a face mai departe un pas în folosul nostru, pârjolirea Ţării de nemţi, ocupaţie germană înaintea celei ruse, participarea noastră mai departe în devastarea Ţării [doar alături de Ruşi în loc de germ(ani)]. Cu ce folos? La aventuri nu merg.
Cel mai bătrân – care din ochi mă aproba şi confirmase cele ce cred eu despre Mareşal Ant(onescu) – m’a întrebat:
-Atunci de ce am mai luptat p(entru)
pol(…) contra Regimului Antonescu?
Am răspuns: La început ca să împiedicăm part(iciparea) R(omâniei) la războiu. Apoi ca să se oprească la timp, pe Nistru. [Eu am cerut să merg pe front, după decl(ararea) răzb(oiului) p(entru) Bas(arabia), dar am plecat după ce s’a aventurat dincolo de Nistru]. Apoi, ca să prindă momentul de a ieşi, când am socotit că a sosit(după Uman). Unde e contradicţia?
Am avut impresia că a recunoscut. În tot cazul, a subliniat cu gesturi aprobative cea mai mare parte din argumentaţia mea. După acestea, discuţia s’a încheiat cu o recapitulare a mea: să nu mai sacrificăm oameni, pândind momentul când Mareşalul poate fi(...) sau poate fi(..), a scoate ţara de lângă Axă; dar nu e acum momentul şi proectul lor nu se poate realiza – încercarea putând deveni catastrofală. Lovitura fiind militară – nu politică – generalu de faţă, întors de pe front, e mai în măsură să dea (...). A fost de părerea mea.
A doua zi, discuţie cu Maniu, care mi- a spus:
-Problema are două laturi:
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
Una politică: Un guv(ern) de coaliţie poate iscăli “armistiţiul”- a doua zi poate protesta, ca Brat(ianu) şi Cogăln(iceanu) la
1878.
A doua tehnică: Acel guv(ern) nu poate înlăt(ura) guv(ernul) Ant(onescu) fără concursul tehnic al aliaţilor. Altfel, ar fi o aventură – la care nu se pretează. Aici e de acord cu mine.
Aşteaptă: ce ajut(or) pot oferi aliaţii. Nu i-am răspuns la (...) decât indirect (prin St. Şi Vis): Aliaţii nu se pot ocupa azi de frontul sec(undar) al R(omâniei).
(lipseşte o pagină – n.n. O.L.Şovan).
1. Politica viitoare a României: Cu
Rusia.
a) Acest războiu prăbuşeşte din temelie sistemele politice în care a trăit lumea în ultimele secole şi este în acelaşi timp o revoluţie de lichidare a sistemelor economice şi sociale din epoca liberalismului.
Politica externă a României a fost orientată din aşezarea geopolitică a ei: teama de colosul rusesc care de la începutul formării statului rus, a tins să se rostogolească spre sud-spre Bosfor şi Marea Mediterană – cum este firesc să tindă a ieşi la ocean orce popor mare. Nici o dată potenţialul de dezv(oltare) al pop(orului) rus n’a fost mai mare ca azi. Aşezate în calea acestei tendinţe, instinctiv sau călăuzite de idealul ce trebue să aibă un popor, adică: unirea tuturor fiilor înlăuntrul hotarelor istorice şi asig(urării) independ(enţei) statului lor – România a căutat să facă faţă acelei primejdii.
Numai cu forţe proprii fiind imposibil unui popor mic, orientarea politicii externe a României – fără deosebire de partide politice, a avut acelaş punct de plecare”a face faţă primejdiei ruseşti”. Deosebirea a început acolo: cu cine? Unii au crezut (ademeniţi şi de ideologia dictatorială): cu Germania. Alţii – pregătiţi sufleteşte, poate şi de ideologia democrată – cu Anglia şi Franţa.
Cei care au susţinut alianţa cu
Germania s’au înşelat: se face dovada că
15
Anglia rămâne biruitoare. Dar nu faţă de Rusia. Sunt convins, chiar dacă am fi fost alături de Anglia şi Rusia, am fi pierdut Basarabia de Nord şi Sud – Ruşii şi-ar fi impus p(unctul) de vedere cu privire la gurile Dunării, cum şi-a impus în cazul Poloniei, aliata lor şi cauza mărturisită a războiului Angliei; cum şi-l vor impune faţă de Turcia [Bosf(or) şi D(ardanele)], aliata Angliei.
Raportul de forţe de azi între aliaţi, şi dependenţa Anglo-amer(icană) de Ruşi în Asia – cât timp ţine războiul cu Japonia – lasă Europa de mijloc şi de S(ud)-E(st) la discreţia ruşilor, care, profitând de moment, îşi aranjează cumva, cu prilejul
„armistiţiilor”, toate litigiile cu toţi vecinii(Finlanda, Ţările Baltice, Polonia, România, Peninsula Balcanică) cu consimţământul silit al anglo-amer(icanilor) şi cu concursul politic impus acestora – aşa ca la Conferinţa Păcii Ruşii să nu fie nevoiţi a lua parte – sau să poată pe bună dreptate respinge direcţia problemelor ce-i privesc
„odată ce au fost rezolvate cu consensul aliaţilor”.
Nu ştim ce raporturi de forţe se vor dezvolta în viitor care să permită revanşa A(nglo)-Americanilor. Pentru generaţia noastră însă, e clar: nu mai putem conta nici pe Germania, nici pe Anglia - ci vom avea de-a face cu Rusia. Să fim în clar, vom face şi trebue să facem politică cu Rusia, direct, conştient, leal.
b) Fără teamă şi fără prejudecăţi de reformele sociale. Acestea – or vor fi în spiritul timpului nou – care lichidează epoca liberală; şi în acest caz ele se vor impune prin forţa mecanică a legilor progresului;- (…) sunt artificiale, şi ca atare condamnate de timp. Grija noastră trebue să fie ca structura internă social-economică să fie potrivită condiţiilor organice ale poporului român – iar nu impuse după tipare străine ce nu se potrivesc în totul.
În acest scop, forţele naţionale politice vor trebui să fie utilate în scopul adaptării la formele progresului, la corpul nostru naţional. Prevăd două sisteme politice
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
în concurenţă: ţărănismul(evolutiv, democratic) şi comunismul (revoluţionar, dictatorial, comandat din Moscova).
2. Făcând politică cu Rusia, înţelegem să armonizăm sau să acomodăm tendinţele de desvoltare ale poporului român cu cele fireşti ale poporului rus – fără a recurge la adversarii Rusiei – dar nerenunţând la ceea ce constitue rostul suprem al unei naţii: unitatea fiilor ei în coprinsul aceloraş hotare şi independenţa lor în cuprinsul statului lor, fireşte: stat ce are tendinţe armonizate cu ale celuilat stat, cu compromisul reciproc de ştirbire a suveranităţii fiecăruia, fără de care este greu de a obţine sincera armonizare. Fără de acestea, un popor rămâne (...) a-şi căuta sprijin în afară, neputând renunţa la rostul său suprem.
3. Această politică impune mai întâi lichidarea onorabilă a actualului războiu; în tot cazul : sinceră, curajoasă şi demnă – plecând de la aceste două date certe.
a) România este învinsă, Rusia este învingătoare, deci cu dreptul forţei în mână, cu dreptul de a folosi “ legea junglei”.
b)Rusia comite şi sub regimul comunist, ceea ce a comis sub cel ţarist: răpirea provinciei rom(âneşti) Basarabia adăogând strigătoarea la cer nedreptate: răpirea Bucov(inei) şi chiar parte din Regat. Rusia se comportă astfel, cu orce stat ce se simte în stare a răpi ceea ce e al altuia mai
slab. Acest lucru nu poate fi primit decât cu cuţitul la gât. Acest lucru nu poate fi întâmpinat decât cu strigătul unei naţii, care să despice paginile istoriei viitoare.
O naţie care n’ar face asta ar da dovadă de laşitate. Odată faptul consumat – căci nu ne facem iluzii – urmează înfăţişarea sinceră şi leală a noii politici. Dacă Rusia nu urmăreşte desmembrarea corpului naţional românesc, sfârticarea lui în scop de aservire; dacă se împacă deci cu conceptul unei Românii întregite şi cu libera ei dezvoltare naţională; nimic nu ne împiedică să mergem la cea mai largă cooperare de pol(itică) ext(ernă), militară şi economică cu Rusia.
Dacă Rusia însă urmăreşte să facă din România un simplu instrument la dispoziţia ei, prin sfâşierea trupului prin aţâţare de lupte intestine, prigoana limbii şi culturii naţionale, etc – (după metoda imperialismului capitalist) – nimic nu va împiedica naţia română să-şi caute căile de ieşire – atâta timp cât va mai avea o conştiinţă sau un instinct. În orce caz, România va rupe cu politica de provocare a Rusiei, prin acceptarea de a fi instrument al uneia din rivalele Rusiei.(Politica omului sărac, cu pogonul lui între 2 mari moşieri care la început se certau – şi prindea bine săracului – dar mai pe urmă unul a răpus pe celălalt; săracului nu-i rămase decât să se înţeleagă cu biruitorul – nu cu biruitul).
16
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
Mărturisiri din întuneric(13)
Gheorghe Bâgu
VIII. Piteşti – REEDUCAREA
La poartă am fost număraţi şi înregistraţi de un comandant de gardieni care în închisoare avea gradul de Prim şi căruia i te adresai cu formula: „Să trăiţi, Domnule Prim!”. Prim-ul de la Piteşti se numea Mîndruţă, şi era un om scund, slab, totdeauna proaspăt bărbierit, încruntat şi îngrijit îmbrăcat.
După ce am fost număraţi, am fost escortaţi pe o alee cu flori, apoi am urcat pe nişte trepte şi am pătruns într-o sală mare unde ne aştepta o grupă de gardieni şi directorul penitenciarului, pentru a ne percheziţiona, a ne lua amprentele şi a ne repartiza la celule. Directorul se numea Alex Dumitrescu, originar din Argeş. Bine legat, de talie mijlocie, musculos, cu maxilarul inferior foarte dezvoltat, cu nasul teşit, cu buze groase, cu fruntea îngustă şi cu ochii mici şi ageri. Părea un pitecantrop uriaş
17
îmbrăcat în haine nemţteşti. Directorul, în seara aceea era bine dispus, se amuza şi glumea cu gardienii. Pe noi parcă nici nu ne vedea. Noi eram nişte numere. Nu aveam dreptul să glumim, nu aveam dreptul să vorbim, să cerem de mâncare, să cerem o cană cu apă, să stăm jos, departe de a veni cu sugestii şi propuneri. Nu aveam dreptul să avem păreri, nu aveam dreptul să gândim. Singurul drept al nostru era sfertul de pâine şi cele câteva linguri de fasole. Atât. Adică, mai erau şi scândurile goale ale priciurilor.
Dumitrescu, înainte de a deveni directorul penitenciarului Piteşti, fusese factor sau un mic funcţionar la poştă, un om cu două sau trei clase de liceu, un neisprăvit. Avea cel mult 30 de ani. Întotdeauna râdea zgomotos. Un snob, antipatic şi fandosit, caraghios prin contrastul dintre fizicul său de om primitiv şi gesturile de fecioară închipuită, o lepădătură parvenită care dădea ordin gardienilor să fie drastici, să nu le scape nimic, să fie aspri cu bandiţii.
Gardienii de la Piteşti, sau cum li se mai spunea caralii, nu erau oameni. Trăiau fără să muncească şi să gândească. Mereu cu ciomagul în mână, erau gata de „fapte mari”.
După percheziţie ne-au închis într-o cameră mare, camera numărul 4 – Spital. Era carantina, unde am găsit trei deţinuţi. Ei ne-au informat că vin de la spitalul din localitatea Ocnele Mari şi că până vor fi repartizaţi în celule au fost lăsaţi aici. Erau Negură de la Litere, Onişor de la Medicină şi Gebak de la Drept, toţi de la Iaşi, despre care vorbise Şoltuz în dubă.
Negură, era înalt, firav, negricios şi cu o expresie bănuitoare; părea discret, foarte
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
modest şi timid. Dormea într-un pat alături de mine. M-a întrebat de unde sunt şi când a aflat că sunt din Dorohoi a rămas surprins de faptul că studiez la Bucureşti.
- Ce te-a determinat să faci facultatea la Bucureşti?
- Când am fost lăsat la vatră, Universitatea din Iaşi nu-şi deschisese porţile şi pentru că eram refugiat şi stabilit în Oltenia, m-am înscris la Bucureşti. L-am întrebat dacă în închisoarea de la Suceava, unde a stat mai bine de un an, n-a cunoscut o studentă de la fizico-chimie pe nume Popuşoi. Mi-a spus că a văzut-o şi că prietenul său Ţurcanu Eugen o cunoaşte mai bine. Soţia lui Ţurcanu, fostă Oltea Saghin, refugiată la Sighişoara, fusese coleg de liceu, chiar de bancă cu domnişoara Popuşoi.
- Unde este Ţurcanu?
- La celula 6. El ne împarte hrana, aşa că la prânz o să-l poţi vedea.
- Ascultă, pe Munteanu Eugen, pe fraţii Teodoriu, pe fraţii Maxim, pe Ştefan, pe Praizner, pe Moroschi, pe Balanişcu, pe Bobu, Scutaru nu-i cunoşti?
- Ba da. Ce este cu ei?
- Munteanu, Bobu, Moroschi, Maxim mi-au fost colegi de clasă, iar ceilalţi, colegi de liceu şi eram curios să ştiu ce mai fac şi dacă-s sănătoşi.
- Ştefan a murit. Ceilalţi sunt sănătoşi, cu excepţia lui Munteanu care a contractat o tuberculoză pulmonară şi trebuie să plece la penitenciarul de la Ocnele Mari.
- Ce condamnare au?
- Între 5 şi 25 de ani.
- Cine are peste 15 ani?
- Scutaru şi Balanişcu.
- Doamne, dar ce au făcut?
- Au fost şefi în Garda de Fier.
Gebak, deşirat şi foarte firav, blond, spălăcit până la alb străveziu, orgolios şi irascibil, răutăcios şi perfid, cu privirea de felină, părea făcut numai din minciună şi neruşinare. S-a apropiat de Negură care m-a prezentat, apoi m-a întrebat dacă sunt rudă cu Vasile Bâgu şi cum s-a întâmplat să ajung
18
în puşcărie. I-am răspuns că am ajuns aici exact aşa cum a ajuns şi el.
- Eu am ajuns fiindcă am fost şi sunt
legionar.
- Ce vorbeşti?! N-aş fi crezut. Vreau să spun că n-ai mutră de fascist.
- Dacă vorbeşti în felul acesta, s-ar putea s-o încurci. Vezi, fii atent!
Onişor, mic de statură, cu ochi de veveriţă, se ocupa cu sculptura. Îşi făcuse dintr-un cuţit vechi câteva dăltiţe şi când găsea o bucată de scândură, imediat se apuca să o cioplească. Era student la Medicină dar mai mult i s-ar fi potrivit Artele. Era un adevărat talent. Ne modela chipul din miez de pâine pe care apoi îl mânca. Mi-a spus că o cunoaşte pe domnişoara Popuşoi şi că la Suceava a avut o comportare foarte demnă în comparaţie cu ceilalţi dorohoieni.
În această cameră am stat vreo două săptămâni. Lotul venit de la Jilava, pe care Negură, Gebak, Onişor şi Ţurcanu îl aşteptaseră ca pe o pâine caldă, s-a apropiat de ei şi a început să povestească cât a suferit la anchetă, ce bine era în libertate, că unii ca Dragomirescu, Predescu n-au fost arestaţi, deşi se ştia că erau legionari care păzeau prăvăliile evreieşti, în ce fel s-ar putea impune politica americană, cât de grele erau cotele etc.
Îmi aminteam şi eu de Dragomirescu şi de Predescu care pe timpul dictaturii legionare străteau de strajă la magazinele evreieşti ca să nu intre românii să le facă vânzare, precum şi de Ţugui la care ştiam că se află biblioteca Legiunii. De la carantină am fost duşi într-o cameră mare, de la etajul I, unde se aflau cei cu pedepse corecţionale pentru delict de uneltire.
La Piteşti, condamnaţii cu temniţă grea erau la subsol şi parter, cei cu pedepse corecţionale la etajul I şi cei cu muncă silnică la etajul II. Era evident ce „bun organizator” şi „bun administrator” era directorul Dumitrescu.
Deci la etajul I am fost aduşi circa 35 de deţinuţi. Aproape toţi erau medicinişti, cu excepţia mea care eram geolog, a lui Suceaveanu care studia Teologia şi a lui
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
Dumitrescu Paul, student la Drept şi un
ungur care nu ştia româneşte.
După scurt timp au venit în celula noastră şi Ţurcanu Eugen, Gebak Lulu, Sofronie şi Sobolevski. Foarte curând, aveam să aflu cine erau ei de fapt şi ce metode foloseau pentru reeeducarea deţinuţilor.
S-au prezentat şi şi-au găsit nişte locuri pe priciuri. Eram destul de înghesuiţi. Lângă mine s-a instalat Ţurcanu. Mă uitam la el şi încercam să-i citesc gândurile.
Era un bărbat cu un fizic plăcut, bine legat, cu ochii negri, pătrunzători. Dacă te privea mai mult timp, te hiptoniza. Avea o voce puternică, cu un timbru de bariton. Era hotărât şi foarte aspru.
În cele din urmă a intrat în vorbă cu mine. Mi-a spus că Oltea, soţia sa, a fost colegă de clasă cu logodnica mea, apoi mi-a povestit cu mult talent, cum şi-a cunoscut soţia şi patinoarul din Cîmpulung Moldovenesc, cum au călătorit împreună de la Vatra Dornei la Dîrmoxa, cât de mult s-au bucurat când au avut o fetiţă. Avea fotografia copilului ascunsă în vatelina de la haină. Când mi-a arătat-o, am văzut că i-au dat lacrimile. Părea un om cu suflet şi ne înţelegeam bine. Mi-a spus că, în parelel cu studiile de la Facultatea de Drept, a făcut şi o şcoală politică având ca profesor pe Ana Pauker. El mi-a vorbit pentru prima dată despre filosofia marxistă: despre acumulările cantitative şi salturile calitative şi despre plusvaloare.
Ţurcanu regreta foarte mult că avusese ghinionul să-i întâlnească pe legionari, din pricina cărora zăcea în puşcărie. Nu-i putea suferi. Fusese condamnat la 7 ani închisoare corecţională şi căuta să facă orice pentru a scăpa, deşi presimţea că nu o să reziste. Ştia să vorbească cu mult aplomb despre utopia legionară, de forţa sovietică, de inteligenţa, abilitatea şi finanţele evreieşti. Nu s-a sfiit să vorbească şi despre începutul acţiunii de reeducare la Suceava şi continuată la Piteşti. La un moment dat a amintit de un individ enigmatic, modest îmbrăcat, cu o figură inteligentă dar respingătoare, mic de statură,
19
greoi şi agasant, care se numea Stîngă şi care intra în câte o celulă de la Suceava dimineaţa şi o părăsea la prânz, sau intra pe la prânz şi ieşea seara. Stîngă le vorbea despre materialismul dialectic şi îi învăţa cum trebuie făcut reeducarea, adică prin demascări hotărâte şi dacă era necesar prin schingiuri.
Mai târziu am aflat că Stîngă era pseudonimul lui Nicolski şi că oamenii din conducerea penitenciarului, dornici de promovare şi răzbunare, oameni ca Stîngă, Carol Hudescu, Manoliu, Pompilian, neisprăviţi, foşti legionari sau sionişti deveniţi anchetatori, încercau să se menţină şi să parvină, bătându-şi joc de deţinuţi, folosindu-i pe Ţurcanu, Sobolevski, Munteanu şi alţii ca informatori, reeducatori şi călăi. În prezent, cei mai mulţi dintre aceştia au fugit peste hotare, restul fie au plecat cu forme legale, fie au fost trimişi la munca de jos sau au fost condamnaţi ca infractori de drept comun. De aceşti monştri străini de interesele patriei, străini de cultură şi civilizaţie şi-au legat destinul Ţurcanu, Sobolevski, Munteanu şi alţii.
Şi mai spunea Ţurcanu:
- Toţi cei ostili regimului comunist sunt nişte lichele, cu infinite posibilităţi de a se ascunde, hoţi şi secături. Trebuie să-i îndepărtăm dintre noi. Să-i îndepărtm ca pe nişte netrebnici care nici până astăzi n-au reuşit să vadă realitatea. Atât timp cât aceştia vor exista, noi o să lâncezim în puşcărie. Trebuie să-i demascăm, să-i distrugem.
O parte dintre deţinuţi erau deja dornici să se reeduce pentru a deveni utili societăţii. Voiau să facă un comitet de reeducare care să-i reprezinte, să ceară directorului penitenciarului cărţi şi ziare pentru a se lămuri. Acest comitet îşi propunea să intervină pentru acordarea dreptului la muncă.
Deci, mai întâi ar fi trebuit să cunoaştem noua doctrină pentru ca apoi, cei care o considerau necesară, să accepte reeducarea. O altă propunere a fost susţinerea unor conferinţe cu caracter
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
documentar-progresist urmate de analize obiective, sincere, serioase şi „constructive”. Când a auzit Ţurcanu de cărţi şi conferinţe s- a supărat şi a izbucnit:
- Cine să analizeze sincer, serios şi constructiv? Cine, reacţionarii? Anticomuniştii? Şi cine ne garantează justeţea concluziilor?
Atunci, timid şi timorat am intervenit:
- Consider că propunerea este totuşi bună ...
- Da?! Pentru că susţii această idee fariseică, pentru că eşti adeptul acestor paleative zaharisite, propun ca prima conferinţă să o ţii tu. Dacă toată lumea este de acord, atunci te rog ca în cursul zilei de astăzi să ne comunici titlul şi data conferinţei. Te vei convinge că cele afirmate aici sunt aberaţii.
Mai târziu am anunţat că voi vorbi despre „Ireversibilitatea mutaţiilor în evoluţia materiei”. Toţi au fost de acord, iar eu am început să mă pregătesc.
Nu aveam hârtie, nici creion. Totuşi, cu un ac mi-am notat ideile principale pe o bucată de săpun, pe care am presat-o şi am făcut-o ca o plăcuţă pentru scris.
Între timp, viaţa noastră mergea înainte cu aceleaşi obiceiuri, speranţe, intrigi şi înţepături. Blaga, în fiecare seară îşi făcea rugăciunea într-un colţ. Pătrăşcanu Nuţi încerca zilnic să-l zărească când era scos de gardieni la WC, pe unchiul său, Lucreţiu Pătrăşcanu, închis într-o celulă vizavi de noi. Când reuşea să-l vadă, se întrista.
Pe Lucreţiu Pătrăşcanu îl compătimeam. Luptase pentru comunism, un ideal care se dovedise un dezastru. Acum era sacrificat chiar de foştii săi tovarăşi de luptă numai pentru faptul c-ar fi spus la Cluj, în cadrul unei adunări studenţeşti: „Mai înainte de a fi comunist, sunt român”. Eram convinşi de bunele intenţii ale acestui vajnic luptător. Eu îl cunoscusem pe Lucreţiu Pătrăşcanu în casă la moş Vasile. Fusese un om vesel, frumos, modest şi hotărât. Acume era ca o epavă, abia mergea sprijindu-se de pereţi. Nu ne vedea să credem că Lucreţiu Pătrăşcanu se afla alături de noi.
20
Foştii săi tovarăşi l-au închis şi mai târziu l-au omorât. Adică Gh.Gheorghiu- Dej, ajutat de mâna şi pistolul lui Drăghici. Dej i-a impus lui Teohari Georgescu, ministru de interne în acele vremuri, să-l lichideze. Teohari Georgescu a refuzat, apoi a tergiversat, fapt pentru care a fost destituit şi înlocuit cu Alex. Drăghici. Acesta l-a împuşcat mişeleşte, în ceafă, pe Pătrăşcanu, fiind apoi avansat la gradul de general drept recompensă. Totul a decurs în stil stalinist.
La Jilava mai cunoscusem o situaţie similară, în familia arhitectului Joja, condamnat 5 ani pentru naţionalism şi anticomunism. Era frate bun cu academicianul Anastasie Joja, comunist, şi cu geologul Traian Joja, apolitic.
A sosit şi ziua conferinţei. Toţi aşteptau. Am început prin a explica şi a susţine legea lui Dollo, care afirmă că „un organ pierdut în cursul evoluţiei nu mai apare niciodată”, adică o mutaţie declanşată pe parcursul dezvoltării unei specii nu mai revine la forma iniţială, este ireversibilă. Am dat ca exemplu, gasteropodul Limneae minuta, apărut în apă şi ca orice fiinţă acvatică, respiră prin branhii. Apoi a fost nevoit să se adapteze la viaţa de uscat, deci la o respiraţie pulmonară. Din nou a fost obligat să se adapteze la viaţa acvatică, şi cum era normal, ar fi trebuit să revină la respiraţia prin branhii, însă el a continuat să respire prin pulmoni, mai perfecţionaţi, mai evoluaţi.
- Această lege poate fi aplicată şi la noi cei care am fost crescuţi şi educaţi în spirit „naţionalist”. N-am cunoscut şi nici n- am avut posibilitatea să cunoaştem filosofia materialistă. A venit deci timpul să ne schimbăm. Astăzi suntem victime ale unei educaţii impuse de regimul carlist şi antonescian. Suntem obligaţi să ne reanalizăm şi să luăm hotărâri majore pentru viaţa noastră viitoare. Când ne vom convinge că am fost pe poziţii greşite, şi că roata lumii nu poate fi dată înapoi şi când vom renunţa la ideile „reacţionare”, însuşindu-le, liber consimţit, pe cele
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
democratice, atunci vom deveni cetăţeni utili societăţii. Materialiştii susţin că omul este transformabil, este reeducabil. Când vom considera că suntem reeducaţi, atunci vom deveni democraţi. Odară apărută mutaţia, ea va rămâne ireversibilă. Dar pentru a ajunge să cunoaştem adevărul este necesar să primim cărţi, ziare, reviste ... Să citească unul tare şi noi să-l ascultăm, să comentăm,
să ajungem la nişte concluzii. Nu consideraţi că ar fi bine să începem cu aceste lecturi şi discuţii, cu conferinţe şi mai târziu să cerem dreptul la muncă? Ar fi bine să iertăm unele abuzuri şi nedreptăţi, unele greşeli, să ne reeducăm, să ne reabilităm. Să cerem reabilitarea prin muncă. Gândiţi-vă la ce v- am spus şi împreună să hotărâm. Vă mulţumesc.
Ceramica populară din zona Botoşanilor(2)
dr. Angela Olariu
III. CERAMICA POPULARĂ DIN ZONA BOTOŞANILOR LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA
Studierea ceramicii din diferite epoci ale istoriei a demonstrat nu numai vechimea olăritului pe teritoriul zonei studiate, ci şi perpetuarea unor forme şi elemente de decor până astăzi. Dezvoltarea meşteşugului presupune existenţa materiei prime, implică perfecţionarea modului de producţie pentru asigurarea unui surplus destinat schimbului. Pentru zona Botoşanilor se pot aminti şi alţi factori care au contribuit la dezvoltarea acestui meşteşug: sărăcia solului neprilenic pentru agricultură în unele părţi ale zonei (Rădeni, Poiana etc.), precum şi existenţa posibilităţilor deosebite de desfacere a mărfii, asigurată prin reţeaua de târguri cu pieţe organizate. Aceşti factori au determinat apariţia a numeroase centre de olari, în secolul al XIX-lea. Totodată, aici s- a putut ajunge mai repede decât în alte părţi la o fază de industrializare a producţiei de ceramică, concretizată prin înfiinţarea mai multor „fabrici” de oale, amintitite pentru secolul al XIX-lea în diferite materiale scrise. Astfel, în „Dicţionarul geografic al judeţului Botoşani”, se menţionează existenţa în judeţ a 16 fabrici de oale în
189142, fără a se preciza localităţile unde acestea erau, se indică faptul că la acea dată
se aflau în oraşul Botoşani 22 de olari43, că în comuna Poiana Lungă (azi comuna Vorona) „o parte din locuitori se ocupă cu agricultura, iar o parte cu olăria care este bine dezvoltată aici”44. În continuare, în
dicţionar sunt amintite şi localităţile Rădeni (comuna Frumuşica), Unsa (azi frumuşica) şi Poiana (în judeţul Iaşi), în care o parte din locuitorii lor se ocupau cu olăritul. Pe lângă aceste centre, în secolul al XIX-lea existau în zonă şi altele care nu apar în documentele scrise.
Dintre acestea amintim: Mihăileni, Ştefăneşti, Suliţa, Fundu-Herţii (comuna Cristineşti), Smîrdan (comuna Suharău), Lişna (comuna Suharău), Pîrîu negru (comuna Mihăileni), Tudora, Darabani, Vlădeni (comuna Frumuşica), Hudeşti, Rădăuţi-Prut, Cristineşti ş.a.
În unele din aceste centre, producţia ceramicii s-a dezvoltat într-o industrie locală, meşterii fiind concentraţi în ateliere mici sau mai mari, transformate pe parcurs în fabrici de ceramică, aşa cum a fost cazul la Mihăileni, Botoşani, Ştefăneşti.
Faza industrială a meşteşugului a marcat începutul unei perioade de decadenţă a ceramicii, atât în ceea ce priveşte
21
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
perpetuarea elementelor tradiţionale cât şi în privinţa valoririi artistice a acestor produse. Dintre centrel amintite, astăzi sunt active numai opt: Mihăileni, Botoşani, Ştefăneşti, Frumuşica, Suliţa, Hudeşti, Lişna şi Fundu- Herţii.
Centre de olari
MIHĂILENI. Tîrgul Mihăileni care a deţinut rolul cel mai important între toate centrele ceramice din zona Botoşanilor, are o lungă tradiţie a meşteşugului. Având materie primă (argila de bună calitate) şi o piaţă de desfacere asigurată (Mihăilenii fiind târg încă din 1702), aici au existat condiţii pentru valorificarea olăritului.
Pl. 1. Strachină şi cană, Mihăileni
Aşa se explică că acest centru a concentrat în secolul al XIX-lea cel mai mare număr de olari (circa 10-150) din zonă. Olarii din Mihăileni produceau atât ceramică neagră, cât mai ales ceramică roşie smălţuită şi nesmălţuită, cunoscută pentru calităţile sale (Pl.1.).
Pl. 2. Atelier de olărie, Mihăileni (prima jumătatea sec. XX)
Aceştia au lucrat individual până către sfârşitul secolului al XIX-lea, când o
parte din ei au fost organizaţi în ateliere ce cuprindeau 3 până la 10 lucrători. (Pl.2).
În 1913 existau 13 asemenea ateliere: al lui Iosif Vişinevschi, cu 4 lucrători, al lui Franz Vişinevschi, cu 4 lucrători, al lui Iţcu Braier, cu 10 lucrători, al lui Ştrul Reghenstraif, cu 6 lucrători, al lui Ion Manole, cu 3 lucrători şi cel al lui Iorgu Solinschi, cu 3 lucrători45).
Numărul mare de olari, precum şi ceilalţi factori amintiţi mai sus, au dus la înfiinţarea la Mihăileni a unei fabrici de ceramică în 1921. fabrica aceasta concentra olari din Mihăileni, Pîrîu Negru (un sat ce aparţine de comuna Mihăileni), din Rădăuţi- Prut şi chiar din Cernăuţi. În fabrică s-a folosit numai munca manuală, până în 1934, când s-au introdus instalaţii moderne de frământat lutul, motoare etc. Pâmântul era lucrat însă după procedeul obişnuit: umezit, frâmântat, curăţat şi transformat în pastă, fiind modelat cu ajutorul roţii, în vase diferite (străchini, oale, chiupuri, etc.). Nu toţi olarii din Mihăileni erau lucrători în
fabrică. Multe ateliere au existat paralel cu
aceasta, iar altele au apărut pe parcurs. În
1921, prefectul de Dorohoi amintea existenţa la Mihăileni a opt fabrici de oale46, înţelegându-se prin aceasta şi atelierele care erau la acea dată.
Numărul olarilor din Mihăileni a crescut după primul război mondial. În 1938 găsim aici 11 ateliere mici, între care şi unele din cele menţionate anterior, alături de altele nou înfiinţate. Aceste ateliere aparţineau lui Ion Ungureanu, Ilie Hortopan, Vasile Manole, Franz Vişinevschi, Iorgu Solinschi, Ştrul Reghenstraif, Ion Manole, Mihai Solinschi, Toader Solinschi, Mihai Petroiu şi Ion Hrenciuc47.
Numărul olarilor individuali, care au existat totdeauna paralele cu micile ateliere şi cu fabrica, începe să scadă după cel de-al doilea război mondial, aceştia făcând tot mai greu faţă concurenţei produselor de fabrică. Treptat, olarii renunţă la atelierele individuale şi se încadrează ca lucrători la fabrică. Astăzi, la Mihăileni nu
22
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
mai lucrează nici un olar individual, toţi fiind încadraţi la fabrica „Granitul”, care produce ceramică ce păstrează doar în parte formele tradiţionale. (Pl.3,4).
Fig. 3. Stăchini, Mihăileni
Din acest centru puternic de olărit au plecat, „roit” în secolele al XIX-lea şi al XX-lea mulţi olari (la Suliţa, Ştefăneşti, Hudeşti etc.), îndreptându-se spre alte sate din zonă cât şi spre alte părţi ale Moldovei (Roman).
Fig. 4. Căni, Mihăileni
BOTOŞANI. Foarte mulţi olari s- au stabilit la Botoşani, fiind atraşi de existenţa unei argile de bună calitate, aflată chiar la marginea oraşului (bariera Teasc), a pădurilor apropiate, precum şi de posibilitatea de a-şi desface marfa în condiţii avantajoase48, în piaţa oraşului sau la iarmarocul săptămânal. Aceştia au format un cartier al olarilor, cunoscut sub denumirea de „Hîrbărie”, în sec. al XIX-lea (informează prof. N. Zaharia, Iaşi).
În 1892, în „Dicţionarul geografic al judeţului Botoşani” erau amintiţi 22 olari care locuiau în acest oraş. La Botoşani s-a lucrat atât ceramică neagră (până în jurul anului 1920), cât şi ceramică roşie. Botoşaniul, alături de Mihăileni, a fost unul
din cele mai puternice centre de olărit din zonă, cu o tradiţie străveche49. (Pl.5).
Pl. 5.Căni şi străchini, Botoşani
Meşteşugul s-a dezvoltat aici continuu, ajungându-se la o fază de industrializare concretizată prin existenţa în
1906 a unui atelier mare, atelier care avea 8 cuptoare de ars şi 15 roţi pentru fasonat olăria. Erau 25 de lucrători. Gama produselor era variată: oale, străchini, căni, ulcioare, chiupuri, ulcele, aproximativ
800.000 bucăţi pe an, în valoare, atunci, de
40. 000 lei. Marfa produsă se vindea la Bacău, Roman, Brăila, Vaslui, Podu-Iloaiei, Iaşi50. Paralele cu acest mare atelier existau şi ateliere mai mici în care lucrau olari individuali împreună cu membrii familiilor lor. Aceştia erau Dumitru Pomîrleanu, Mihai Vasiliu, Anton Lupaşcu, N. Loghin, Gheorghe Vizitiu, Ilie Vizitiu, Vasile Buţerchi şi alţii51.
Numărul olarilor rămâne oarecum constant în anii ce urmează, astfel că-n 1915 se aflau 8 ateliere52 în care este inclus şi atelierul mare al lui Ostfeld Wittal Steinberg. Între acestea se menţin acum, doar unele din cele existente în 1906. Aşa este cazul cu atelierele lui Mihai Vasiliu (str. Crinilor nr. 4), Dumitru Pomîrleanu (str. Sf. Neculai nr. 73), Anton Lupaşcu (str. Furtuna nr. 1). Au apărut şi altele: al lui Adolf Polak (str. Liceului nr. 23), Adam Sandric (str. Lahovari nr. 52), Iosub Olariu (str. Lahovari nr. 54), Anton Breintenfeld (str. Calea Naţională nr. 260).
Pe parcursul timpului, pe măsură ce oalelele de lut au căpătat o întrebuinţare mai
23
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
redusă, industria ceramică s-a orientat spre alte produse, cum ar fi: cărămida, folosită în construcţiile orăşeneşti şi teracota, întrebuinţată la sobele din oraşe. Încă din
1915, două ateliere produceau, alături de oale, şi teracotă.
Într-o dare de seamă asupra judeţului Botoşani pe anul 1922-1923, prefectul judeţului amintea de existenţa a 33 ateliere de olărie, cărămidărie şi teracotă53.
Datorită unor condiţii speciale – printre care – concurenţa marilor ateliere de ceramică, la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, olarii individuali renunţă treptat la practicarea acestui meşteşug. Olăritul începe astfel să decadă în oraşul Botoşani şi datorită faptului că produsele de ceramică nu mai sunt solicutate pe piaţă. Numărul olarilor scade, unii trec la alte meserii, alţii se vor încadra în cooperativa „Progresul” care are un atelier ce produce vase de ceramică şi teracotă. (Pl.6).
În prezent, în oraşul Botoşani nu mai lucrează nici un olar individual.
Pl. 6.Atelier de ceramică - Cooperativa Progresul
ŞTEFĂNEŞTI. Un alt centru de tradiţie în practicarea olăritului este cel de la Ştefăneşti. Acesta concentra în secolul al XIX-lea un număr mare de olari, care aveau la dispoziţie pământ bun pe şesul târgului şi posibilitatea de a-şi desface marfa, Ştefăneştii fiind târg cu o piaţă săptămânală.
Aceşti factori au dus şi aici, ca şi în celelalte centre amintite până acum, la înfiinţarea unei mici industrii, care a concentrat o part din olarii locali, deveniţi salariaţi ai patronului Pincu Rivinsohu, ce avea în 1915 o fabrică de oale, lucru amintit într-o dare de seamă a prefectului de Botoşani54.
Pl. 7. Căni şi oale de sarmale (ceramică neagră), Ştefăneşti
Aici se lucra atât ceramică neagră, cât şi ceramică roşie. Această fabrică a avut până la circa 40 de lucrători. Treptat, numărul acestora a scăzut, mulţi dintre ei îndreptându-se către alte profesii mai rentabile. Astăzi la Ştefăneşti se află doi olari, Petcovschi Gh. Constantin şi Petcovschi Gh. Ilie, care cunosc meseria de la tatăl şi de la bunicul lor. (Pl.7,8).
Pl.8. Gavanoase şi chiupuri, Ştefăneşti
24
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
NOTE
42 W.C. Nădejde, I. Tiţu, Dicţionar al judeţului Botoşani, 1891, pg.37.
43 Ibidem, p. 48.
44 Ibidem, p.172.
45 Informator Horopciuc Constantin.
46 *** Expunerea situaţiei judeţului Dorohoi pe anul 1921, pg. 6.
47 Informator Horopciuc Constantin, olar din Mihăileni.
48 Corina Nicolescu, Paul petrescu, Ceramica românească tradiţională, Bucureşti, 1974, pg.23.
49 *** Arhivele Statului Botoşani, Fond Prefectura judeţului Botoşani, Dosar 18/1915, pg. 176. În 1970, cu ocazia săpării unor fundaţii s-a descoperit în Botoşani un cuptor de ars oale din secolul al XVIII-lea (informator Paul Sadurschi, muzeograf principal, Muzeul Judeţean Botoşani).
50 *** Dare de seamă asupra stării economice a judeţelor din Botoşani, Dorohoi, Suceava, Botoşani, 1906, pg.205.
51 Informator Pomîrleanu Dumitru, olar din Botoşani.
52 *** Arhivele Statului Botoşani, Fond Prefectura Botoşani, Dosar 18/1915, pg. 152.
53 D. Wizanthy, Situaţia judeţului Botoşani pe anul 1922-1923, Botoşani, 1923, pg. 38.
54 Petru Irimescu, Situaţia judeţului Botoşani pe anul 1920, Botoşani, 1920, pg. 29.
Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(3)
Membri ai acestei elite erau negustorii evrei înşişi, după cum o arată averea substanţială a unora dintre ei, constând din bunuri imobiliare în târg şi în imediata vecinătate a acestuia. Astfel, Haim sân Froim, sudit francez din Botoşani, avea o casă în Târgul Vitelor şi o moară de veci pe Sitna, pe moşia mănăstirii Popăuţi67, în timp ce Şmil, fiul lui Marcu Orenstein, la care ne-am referit mai sus, pe lângă arendarea celor două moşii de la ţinutul Botoşanilor mai avea, în târg, mai multe case, trei dughene de piatră şi alte două de lemn în Târgul Vechi, adică acolo unde preţurile acestor clădiri trebuie să fi fost destul de mari68. O avere impresionantă aveau Iancu jidov şi soţia sa, Maria, cei care la 26 februarie 1825 luau în arendă, pe trei ani, acareturi din târgul Botoşanilor de la 34 de locuitori de frunte de acolo, majoritatea lor greci, precum şi acareturi de-ale mănăstirii Cetăţuia, din Iaşi, dar şi ale
„Svintii Aguri”69. Într-o măsură mult mai mică, dovadă şi puţinele mărturii documetare, evreii aveau îndeletniciri cu
dr. Daniel Botezatu
profil agricol70, comercializau piei de vite71, erau casapi72, geambaşi şi hangii73.
Concuraţi acerb de către evrei, negustorii armeni, ca şi cei moldoveni, continuă a avea o pondere însemnată în comerţul botoşănean, gama ocupaţiilor fiind diversă. Locul aparte al negustorilor armeni în peisajul economic botoşănean este dovedit şi de poziţia privilegiată a caselor şi dughenelor acestora, în chiar centrul comercial al târgului. Astfel, prin 1742, Ivan Triancul armean cumpără o dugheană cu cămară cu tot în mijlocul târgului Botoşani, alături de casa lui Acsintii Hăul armean74.
Continuând o tradiţie veche de secole, semn al beneficiilor pe care le putea aduce o asemenea îndeletnicire, negustorii armeni şi cei români făceau un intens comerţ cu vite pe care le îngrăşau pe imaşurile bogate din preajma Botoşanilor, stăpânite de ei sau luate cu chirie, spre a le vinde mai apoi, cu însemnate câştiguri, cel mai adesea în Polonia. Ponderea acestui tip de comerţ este dovedită de cartea din 13 martie 1742, trimisă de Constantin Mavrocordat voievod,
25
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
starostelui de Cernăuţi şi vornicului de Botoşani, referitoare la locuitorii armeni ce desfăşurau negoţ cu boi în Polonia, înştiinţându-i ca în cazul unor conflicte cu polonii să apeleze la „giudecata marginii”75. Şi mai târziu, către sfârşitul epocii fanariote, negoţul cu vite continua să fie una dintre ocupaţiile predilecte ale comercianţilor armeni şi moldoveni.
Catagrafia de toţi sudiţii din târgul Botoşani în 182076 completează cu informaţii amănunţite tabloul vieţii economice botoşănene. Unii negustori erau doar precupeţi de vite, precum moldovenii
Gheorghe Ioan, născut în satul Plopeni, de la ţinutul Sucevei, ori Manolachi Leonti, născut la Bosanci, în Bucovina, având o casă în Mahalaua Sf. Gheorghe77. Alţii, mai numeroşi, au şi alte îndeletniciri alături de negoţul de vite. Interesant este faptul că aceştia sunt, cu o excepţie, numai armeni: Luca Goilav, dintr-o veche familie de armeni botoşăneni, care pe lângă negoţul cu vite ţinea şi două moşii cu anul, Crasnaleuca
şi Bodeasa, de la ţinutul Dorohoiului, având
şi „patru dughene ale sale în Târgul Vechi, date cu chirie”78, Karabet Iacobovici Nazaros, născut peste Dunăre, în ţara turcească, având cumpărate de veci case cu dughene de piatră în Târgul Vechi, în tovărăşie cu un cunoscut negustor armean, Garabet Bolfosu79, Ioniţă Mane, armean botoşănean, care pe lângă negoţul cu vite ţinea moşii cu anul şi avea şi o dugheană cu chirie, de la acelaşi Garabet Bolfosu, vânzând acolo mărfuri aduse de la Leipzig80, Ştefan Mane, armean născut la Suceava, precupeţ de vite şi de moşii, dar şi proprietar a nu mai puţin de şase dughene, patru dintre ele în Mahalaua Târgului Nou, pe podul lui Hrisoverghi şi două în Ţigănime81 ş.a. Unii dintre aceşti negustori ţineau şi moşii sterpe şi imaşuri, pe care îngrăşau vitele ce urmau a le vinde: Ionuţ Ciomag, armean născut în Botoşani82, Hriste Teodorovici, născut la Suceava şi Gheorghe Ciomag, de asemenea născut la Suceava83. La 20 iulie 1820, Gavril Marcovici şi alţi armeni din Botoşani cumpărau, de la stolnicul Vasile Ioan, 123
26
de ialoviţe, cu câte 10 galbeni perechea84. Ce se întâmpla cu aceste vite după ce erau achiziţionate o arată dovada eliberată la 27 aprilie 1831, de către Casa poşlinei, lui Agache Botoşeneanu, negustor din Botoşani, pentru libera trecere în Bucovina, pe la schela Teşeuţi, a 76 de boi de negoţ85.
Unul dintre negustorii armeni de frunte ai Botoşanilor era, în perioada în care se făcea această Catagrafie, Garabet Bolfosu, proprietar peste mai multe dughene din târg, pe care le dădea cu chirie86. O altă cunoscută familie de negustori armeni din Botoşani era cea a lui Antonaş, specializată mai cu seamă în afaceri imobiliare. În 1742,
„jupânul” Grigorie Antonaş cumpăra de la Ion, fiul Mariei Peticesei, o casă „la uliţă”, în târgul Botoşani, pentru 120 de lei87. La 8 februarie 1761, Gligorie, fiul lui Antonaş, vindea lui Ioniţă „bărghierul” din Botoşani, o dugheană, cu 130 de lei88. Mai târziu, la 24 iulie 1773, „Gligorii Antonaş arman, cupeţ din Botoşani” cumpăra de la Golda jidovca, soţia lui Marcu şi de la fiii acestora o casă în târg, împreună cu o hudiţă a acelei case, pentru 370 de lei89. La 30 mai 1830, Grigore (Vârlan) Antonaş făcea schimb cu Mitropolia pentru o casă cu loc în Botoşani, pe care Mitropolia o avea ca danie, casă
pentru care Antonaş oferea o crâşmă cu pivniţă şi două hrube de piatră şi o dugheană90.
La 25 martie 1827, la Bălţi, Petre Antonaş, armean din Cernăuţi, vinde fratelui său, Simion Antonaş din Botoşani, partea sa de moştenire, un loc sterp din Botoşani91. La
26 ianuarie 1828, fraţii negustori Bogdan, Simion şi Grigore Antonaş, din Botoşani, fac schimb de locuri cu un nepot al lor, Ştefan sin Hagi Răfăilă, dându-i o casă din Botoşani pentru care acesta din urmă plăteşte 50 de galbeni olandezi92. În sfârşit, la 28 octombrie 1829, Grigorie Vartan Antonaş vindea negustorului Ioniţă sin Gavril Missir o bucată de loc, cu case, în Mahalaua Sf. Gheorghe93.
Fără îndoială, practicarea activităţilor economice implica anumite riscuri, pe care cei în cauză le cunoşteau şi le asumau. La 31
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
martie 1754, Pavăl Hagi din Botoşani, probabil un cârciumar, dădea zapis, împreună cu Sanda, soţia sa, Anii, soaţii negustorului Chiruş, spre a se şti că a luat un vas de vin cu 27 de parale vadra de vin limpede. Prin acest zapis, Pavăl se angaja să nu vândă altă băutură decât vinul lui Chiruş, iar în cazul în care ar rămânea dator, chezăşuia plata acelei datorii cu casele sale. În schimb, în cazul în care vinul s-ar strica, Chiruş punea zălog o dugheană mesărniţă94. Se pare că pentru Pavăl Hagi afacerea nu a mers aşa cum şi-ar fi dorit, deoarece la 20 ianuarie 1755 el şi soţia sa îşi puneau casa şi o dugheană din Botoşani zălog la Chiruş, pentru 37 de lei datoraţi95. O lună mai târziu, la 22 februarie 1755, cei doi soţi vând casa şi „o dugheană de misărniţă” negustorului Chiruş, în contul acelei datorii96.
Comercializarea vinului era, totuşi, o ocupaţie profitabilă, mai ales dacă vinul era adus din podgoriile renumite ale Moldovei. La 11 noiembrie 1827, Ion Cocota serdarul97 îi scria, din Botoşani, căminarului Iftimie
Scorţăscu, din Huşi, făcându-i cunoscut că a
vândut vinul cel bun cu 60 de parale vadra şi la 10 vedre una, iar pe cel răsuflat numai cu un leu şi cinci parale vadra şi vasul pe deasupra98.
Profitabil era şi comerţul cu produse agricole, mai cu seamă într-un ţinut precum cel al Botoşanilor în care, la 1821,
„alijverişul lăcuitorilor <era> cărăuşia şi lucrul pământului99, precumpănind aşadar ocupaţiile cu profil agricol. În acest context,
.
este de înţeles de ce unii dintre negustori investeau o parte din profit în luarea în arendă şi chiar cumpărarea de moşii, concurându-i în acest sens pe boieri: se deschidea o nouă oportunitate de câştig, negoţul cu produse agricole, în timp apărând chiar negustori specializaţi în acest sens. Astfel, prin contractul din 13 decembrie
1832, Mihalache Mavriche, din târgul Botoşanilor, vindea negustorului Şimon a<l> Mariei 200 de merţe de grâu vânturat,
100 de merţe de secară şi 200 de merţe de păpuşoi, adică aproximativ 100 de tone de cereale, din producţia obţinută de pe moşia de la Hilişeu, a vânzătorului100.
Atraşi de oportunităţile de câştig oferite de activităţile economice desfăşurate în târgul Botoşanilor, mulţi dintre boierii din satele mai apropiate sau mai depărtate vor cumpăra case şi mai ales dughene în zonele tradiţional comerciale ale târgului. La 16 februarie 1766, Grigore al III-lea Ghica voievod poruncea ispravnicului de Hârlău hotărnicirea dughenelor din târgul
Botoşanilor, ale stolnicului Constantin
Greceanu101. La 20 septembrie 1766
Afenduli, cupeţul din Botoşani la care ne-am referit mai sus, vindea vornicului Lupu Balş o pivniţă cu dughene şi cu crâşmă pe Uliţa Veche a târgului102, pentru ca în hrisovul din
4 mai 1776, al lui Grigore al III-lea Ghica voievod, să fie menţionate, în Târgul Vitelor, dughenele vistiernicesei Catrina Catargioaia şi ale stolnicesei Safta Cogălniceanu.103
NOTE
67 Gheron Netta, Die Handelsbeziehungen zwischen Leipzig und Ost und Südost Europa bis zum Verfall der
Warenmessen, Zürich, 1920, p. 80, apud, Stela Mărieş, op. cit., p. 66.
68 ASI, Tr. 166, op. 184, nr. 23, f. 535v, apud Stela Mărieş, op. cit., p. 62. În paralel, acest evreu făcea comerţ cu marfă adusă de la Viena, dar şi cu boi de negoţ (Idem, f. 353v, apud ibidem, p. 61).
69 Idem, f. 298, apud ibidem, p. 64.
70 ASB, Fond Documente istorice, CXXV/95.
71La 20 decembrie 1741, Iaţco, Leiba şi Izrail, tustrei evrei din Botoşani, se plângeau domnului Constantin Mavrocordat că după ce cumpăraseră un heleşteu al vel logofătului Sandu Sturza, în satul Calafindeşti, nu au fost lăsaţi să pescuiască în acel heleşteu, după tocmeală (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, nr. 1125).
72 La 1824-1825, în Catagrafia din 1824-1825, menţionată mai sus, era amintit Kiva Laibel, sudit austriac din
Botoşani, „precupeţ de piei de vite”, tot el ocupându-se şi cu sculptarea pietrelor de mormânt (ASI, Tr. 166, op. 184,
p. 67, nr. 23, f. 295, apud Stela Mărieş, op. cit., p. 67).
27
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
73 Un raport din 17 decembrie 1824, al Vistieriei, către Ioniţă Sandu Sturdza, domnul Moldovei, menţionează o jalbă dată la Ţarigrad de către Leiba , jidov din târgul Botoşani, beizadelei Nicolachi (probabil Neculai Hrisoverghi, n.ns.), de la care are carte privind libertatea de a vinde carne în acest târg, conform hrisovului ce l-ar fi avut şi pe care l-ar fi pierdut în timpul „răzmeriţei” din 1821, (ASI, Documente, CDXCIX/88).
74 La 15 octombrie 1798, Avram, jidov geambaş din Botoşani, vindea armenilor Grigorie Bolfosu şi Sava Bolfosu un ratoş în Târgul Vitelor (ASB, Fond Documente depuse de Tribunalul Botoşani, DCCCXXXVII/2). Acelaşi
Grigorie Bolfosu îl împrumuta cu 40 de galbeni, la 18 septembrie 1805, pe evreul Solomon, din târg din Botoşani, expresie a faptului că în relaţiile de afaceri contau mai puţin originea etnică şi apartenenţa religioasă a părţilor, dar şi
o dovadă că actul cămătăriei nu era un apanaj evreiesc (ASBT, Documente, VIII/1).
75 N. Iorga, St. şi doc., vol. V, p. 225-226, nr. 58. Mărturiile documentare referitoare la acest aspect sunt mult mai numeroase, ele regăsindu-se, în parte, în Daniel Botezatu, op. cit.,.
76 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, nr. 438.
77 Reprodusă de Artur Gorovei după statistica aflată la ASI, vezi Artur Gorovei, op. cit., p. 82-91, passim.
78 Ibidem, p. 82-83.
79 Ibidem, p. 84.
80 Ibidem, p. 85.
81 Ibidem, p. 88.
82 Ibidem, p. 89.
83 Ibidem.
84 Ibidem, p. 90-91.
85ASI,Documente, CCCXIII/12.
86 ASI, Documente, XV/14. Într-un alt act din 24 martie 1805, Vistieria Moldovei trimitea o adresă căminarului
Ioniţă Başotă, vornic de Botoşani, pentru a-i plăti lui Haim, evreu din târgul Hârlăului, banii pentru o sută de vaci de zalhana „ce sunt a se tăia pentru facerea de său” (BAR „Creşterea colecţiunilor”, nr. VI, ian.-mart. ,1908, p. 102).
87 Artur Gorovei, op. cit., p. 83, 85, 88.
88 ASI, Documente, CCCLX/108.
89 Ibidem, CCCLX/120.
90 Ibidem, CCCLX/127.
91 Ibidem, CCCLX/162.
92 ASBT, Documente, XVI/14.
93Ibidem, XVI/16.
94 Ibidem, XVI/17.
95 ASI, Documente, CCCLX/112.
96Ibidem, CCCLX/113.
97 Ibidem, CCCLX/116.
98 Numele său adevărat era Kokota, el însuşi fiind grec originar din Ianina, stabilit apoi în Moldova, unde avea moşia Căciulaţi, din ţinutul Romanului şi mai multe case în Botoşani, aici îndeplinind, de altfel, mai multe slujbe:
vameş între 1811-1818, 1824 şi 1827-1831, judecător al Tribunalului Botoşani, între 1834-1838, pentru ca din 1837
să fie president al Eforiei Botoşani (Artur Gorovei, op. cit., p. 105).
99 BAR „Creşterea colecţiunilor”, XVIII, apr.-sept., 1911, p. 159, nr. CXXXV/218.
100 Gh. Ghibănescu, Documente, în „Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal din Iaşi”, fasc. 7, 1928, p. 142.
101 ASI, Documente, CXXXVI/70.
102 N. Iorga, St. şi doc., vol V, p. 253.
103 Ibidem, vol VII, p. 125.
Pledoarie
28
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
NOTE, COMENTARII, IDEI
Pledoarie pentru un Muzeu Naţional Eminescu la Botoşani
Gellu Dorian
Marile naţiuni ale lumii îşi respectă simbolurile naţionale, conservîndu-le şi punîndu-le în valoare printr-o memorie vie, arătată celor ce sunt, ca astfel aceasta să rămînă la fel pentru posteritate. Deşi românii au demonstrat-o cu asupra de măsură că îşi respectă înaintaşii, nu întotdeauna au făcut-o şi cum trebuie. Dacă francezii îl au, în domeniul literaturii, pe Victor Hugo, ca marcă identitară, germanii, pe Goethe, englezii, pe Shakespeare, italienii, pe Dante şi Petrarca, spaniolii, pe Cervantes, ruşii, pe Puşkin, grecii pe Homer, românii îl au pe Eminescu. Felul în care celelalte naţiuni îşi pun în valoare numele care le-au dat identitate sau le-au întărit-o în timp prin valoarea lor inestimabilă nu este deloc asemănător cum, în trecerea timpului, cu tot felul de valuri secerătoare, au reuşit românii să pună în valoare numele şi deplinătatea operei eminesciene. Şi vreau să mă refer în continuare doar la aspectul muzeal, adică la acel ce ţine de organizarea unui muzeu dedicat unei astfel de personalităţii. Că asupra operei eminesciene, deşi au trebuit zeci de ani să se termine ediţia Perpessicius, şi ea cu suficiente găuri, obligatoriu de acoperit, nu se poate spune că nu s-au făcut eforturi considerabile, doar în plan naţional nu şi universal.
Printr-o încetăţenire impusă de renumele unui istoric literar de marca lui George Călinescu, data naşterii lui Eminescu a rămas cea de 15 ianuarie 1850 în loc de 20 decembrie 1849. Cum, de asemenea, locul naşterii, pentru mulţi, datorită existenţei unei case memoriale acolo, a rămas Ipoteşti şi nu Botoşani. Şi din acest spirit, în privinţa păstrării vii a memoriei poetului naţional,
Ipoteştii au devenit ţinta eventualelor pelerinaje şi aproape deloc Botoşanii, locul adevărat al naşterii lui Mihai Eminescu, într- o casă obţinută ca dotă de la tatăl său de Raluca Iuraşcu la căsătoria cu Gheorghe Eminovici, casă aflată în imediata apropiere de Biserica Uspenia, în care pruncul Mihail a fost botezat. Iată cel puţin două elemente care ar putea determina, atît pe edilii locali cît şi pe guvernanţii României să însemne acel loc cu un muzeu naţional dedicat vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. În acea casă, pînă la vîrsta de cinci ani, a copilărit Eminescu, formîndu-şi primele impresii de viaţă, într-un tîrg de tradiţie, plin cu tot felul de lume, de naţionalităţi conlocuitoare, ca să le spunem aşa, de la armeni, aşezaţi aici de prin secolul XIII, evrei, foarte mulţi, şi ei cu un trecut destul de important pentru istoria Botoşanilor, greci, lipoveni, cehi, polonezi, italieni, austrieci, pentru care Gheorghe Eminovici, se ştie după cum a preferat să-şi trimită copiii la şcolile lor, avea un mare respect, români, evident, dar şi ţigani – o lume care i-a putut deschide copilului, dacă nu un adevărat univers, măcar curiozităţi care mai tîrziu i s-au clarificat.
Este adevărat că acea casă, înstrăinată de Gheorghe Eminovici, după cumpărarea moşiei de la Ipoteşti, astăzi nu mai există, ea luînd foc în iunie 1887, cînd întreg centrul Botoşanilor a ars într-un incendiu devastator, poate şi în privirile uimite ale lui Mihai Eminescu, aflat în acea perioadă la Botoşani, bolnav, la Harieta, în aşteptarea unei rente de la Primăria Botoşani, care, şi din acel motiv, al incendiului de atunci, i-a amînat acordarea acelei minime şi îndelung disputate pensii.
29
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
Pe locul pe care s-a aflat casa în care s-a născut Eminescu, aşa cum a scris tatăl lui pe paginile unei Biblii – „azi, 20 decembrie
1849, s-a născut fiul nostru, Mihail” -, s-a zidit în acelaşi an un complex de case în stil austriac, cu balcoane în feronerie lucrată la Viena, complex ce poate fi văzut şi astăzi şi care ar putea deveni principalul fond imobiliar necesar pentru inaugurarea acolo a Muzeului Naţional Eminescu. Acest aspect n-ar exclude cîtuşi de puţin ceea ce s-a făcut pînă acum la Ipoteşti, unde există Casa Memorială, refăcută recent după modelul celei iniţiale, un muzeu cu o structură şi tematică suficient de improvizate ca să reprezinte cu adevărat ceea ce a însemnat şi înseamnă pentru România Mihai Eminescu. Ba dimpotrivă, ar completa, ar aduce un plus de interes în zonă printr-o punere în parametrii adevărului istoric memoria celui ce-a dat identitate incontestabilă limbii române.
De exemplu, Casa Memorială Goethe din Weimar – un autentic muzeu dedicat unei personalităţi identitare pentru o naţiune -, nu ar fi suficientă dacă nu ar exista la cîteva sute de metri Garde Goethe, un parc de peste zece hectare, fost loc de plimbare a poetului german, parc ce atrage valuri de turişti interesaţi de cultura germană astfel conservată, într-un spaţiu cum este cel al Weimarului. Nimic nu-i mai împiedică pe români să fie şi ei la fel de orgolioşi şi mîndri cu cel mai mare poet al lor, realizînd la Botoşani şi Ipoteşti cu adevărat un Weimar al României. Şi asta cu atît mai mult cu cît, în ultima perioadă, printr-o decizie a conducerii Memorialului Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, instituţie aflată, ca un autentic cămin cultural, sub administrarea Consiliului Judeţean Botoşani, Ipoteştii, ca „muzeu” dedicat memoriei poetului naţional al românilor, este din ce în ce mai izolat şi mai anonim. De la simpla lui mediatizare care, în fond pentru un astfel de loc ce se doreşte a fi şi un important punct turistic, ar trebui să fie preocuparea de asalt, de impunere a imaginii printr-un marketing insistent al unui
30
compartiment special al Memorialului, şi pînă la manifestările de fond de peste an, totul este mai mult inexistent decît evident cum s-ar crede, ori fad atunci cînd ceva se face acolo în omagierea poetului Mihai Eminescu. Şi asta după un principiu adoptat de conducerea Memorialului care spune cam aşa: „mult în puţin”. Or acest „puţin” tinde să devină şi el un nimic absolut.
Dacă te îndrepţi, ca turist să spunem, spre locul de naştere al lui Puşkin, de exemplu, de la sute de kilometri vei fi avertizat de mari panouri publicitare că te afli în drum spre „Doma Puşkina”, cu imaginea acesteia. La fel, din toate direcţiile venind spre Weimar, vei fi avertizat de mari panouri publicitare şi îmbiat să ajungi la
„Zimmer Goethe & Garden Goethe”. La fel şi spre Stratford, locul în care Memorialul Shakespeare, înfiinţat în 1932, cuprinde un teatru, o bibliotecă şi o galerie de tablouri, vei fi informat peste tot de existenţa acestuia, prin tot felul de modalităţi, de la pliante, albume, calendare, semne pînă la panouri publicitare într-o desăvîrşită estetică de marketing. Domeniul Puşkin cuprinde un întreg spaţiu în care poţi intra în contact cu opera acestuia dar şi cu aspecte din viaţa poetului. Nu mai vorbesc la Weimar unde totul, cel puţin în casa memorială, fostul sediu al primăriei din acea vreme, pare a fi ca atunci, lăsat aşa ca în clipa cînd Goethe a părăsit această lume. Or la Ipoteşti lucrurile nu stau deloc aşa, deşi fondul şi fondurile de acolo sunt destul de importante şi demne oricînd de a fi puse în valoare altfel decît pînă acum. Acolo există, cum am spus, o casă memorială, şi ea refăcută în mai multe rînduri şi intrată odată cu tranzacţiile de moşii care au avut loc de-a lungul timpului în proprietatea altora, pînă cînd, în 1949, toate proprietăţile de la Ipoteşti au fost expropriate şi intrate în administrarea statului român. Locuinţa de acolo, modestă în fond, o fost impusă drept casă memorială, în sensul adevărat al cuvîntului, abia prin
1969, la împlinirea a optzeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, după ce cu treizeci de ani în urmă, la cincizeci de ani de
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
la moartea poetului, prin colectă publică, Nicolae Iorga ctitorea singura biserică din lume dedicată memoriei unui poet, biserică începută în 1935 şi terminată în 1939. Există, de asemenea, bisericuţa Eminovicilor, singura atracţie turistică în aspectul iniţial, aşa cum a văzut-o şi Eminescu; alături mormintele părinţilor şi ale celor doi fraţi îngropaţi acolo. Mai există, prin eforturile din ultima perioadă, un muzeu dedicat vieţii şi operei poetului, nedefinitivat, cu elementele muzeale rămase la stadiul de improvizaţie de la inaugurare; o Bibliotecă Naţională de Poezie, înfiinţată la iniţiativa lui Laurenţiu Ulici, care a şi donat peste şase mii de unităţi de bibliotecă, în cea mai mare parte cărţi cu autografele poeţilor care i-au oferit, în timp, acele cărţi criticului literar despre care, în cea mai mare parte, acesta a şi scris (biblioteca cuprinde şi alte donaţii importante); un amfiteatru ce poartă numele lui Laurenţiu Ulici, o galerie de artă ce poartă numele lui Horia Bernea, pentru expoziţii ocazionale; un complex de şapte vile cu locuri de cazare; un campus impunător ca spaţiu, cu un amfiteatru în aer liber - spaţii neutilizate la adevărata lor capacitate şi din cauză că acel loc nu este scos în evidenţă prin reţeaua de informare: panouri publicitare puse de la distanţe mari pe drumurile ce duc spre Botoşani, pliante, spoturi publicitare despre Ipoteşti, albume despre muzeul de acolo, despre Casa Memorială, cu colecţiile de artă de acolo şi aşa mai departe. Memorialul Ipoteşti are aceste posibilităţi, ba chiar finanţează unele apariţii editoriale, dar ele sunt or cărţile directorului, în fond monografii ale Casei Memoriale, bine-venite dar nu suficiente, or cărţile unor colaboratori apropiaţi, atraşi prin indemnizaţii în urma cărora aceştia au obligaţia să scrie şi să publice o carte. Dar aceste lucruri rămân în acelaşi anonimat în care a rămas şi Premiul Naţional de Critică şi Istorie Literară „Petru Creţia”, ajuns la a treia ediţie, avîndu-i ca laureaţi, pînă în prezent, pe Pompiliu Crăciunescu, Corin Braga şi Simona Modreanu, valori incontestabile ale eseisticii româneşti
31
recente, dar care, spre deosibire de Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Livius Ciocîrlie, Mihai Zamfir, Ion Pop , Al. Călinescu, Al. Cistelecan şi alţii, n-au făcut mai nimic pentru critica şi istoria literară, ca să justifice titulatura şi fondul premiului. Alta ar fi fost şi greutatea şi importanţa acestui premiu dacă acesta ar fi fost acordat, să zicem, pe decursul celor trei ediţii, lui Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu pentru „Istoria literaturii române contemporane, 1941-
2000”, lucrare ce se impunea astfel premiată, sau Gheorghe Grigurcu. Însă criteriile impuse în acordarea acestui premiu sunt la îndemîna conducerii de acolo, girate, totuşi, de un nume de greutatea lui Basarab Nicolescu. Este doar un singur aspect, ce-i drept minor, care ar putea defini clar de ce anonimatul existenţei Memorialului Ipoteşti este în plină creştere şi izolarea locului o strategie a conducerii de acolo.
Revenind la ideea iniţială a acestui articol, singura ieşire dintr-o astfel de situaţie este aceea a înfiinţării la Botoşani a Muzeului Naţional Eminescu, instituţie sub patronajul direct al Guvernului României, cu implicare naţională şi locală, care ar impune respectul cuvenit faţă de memoria poetului Mihai Eminescu. Fezabilitatea unui astfel de proiect s-ar face simţită imediat prin impunerea adevărului istoric despre ceea ce trebuie să reprezinte o astfel de punere în valoare. Principalele elemente pentru începerea unui astfel de proiect există: clădirea în care acesta să funcţioneze, în situl arhitectonic de tip medieval al centrului vechi din Botoşani, care a intrat de curînd în renovare şi consolidare, pe chiar locul în care s-a aflat casa în care s-a născut Eminescu, alături fiind un alt punct de interes turistic – Biserica Uspenia, ctitorie a Doamnei Elena Rareş, biserică în care a fost botezat Eminescu; spaţiile de acolo, readecvate unui spaţiu muzeistic, ar putea adăposti o galerie de artă, o bibliotecă a tuturor ediţiile Eminescu şi a manuscriselor în forma editată de Academia Română,
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
studiile scrise peste ani despre viaţa şi opera lui Eminescu, precum şi un spaţiu dedicat Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, spaţiu ce ar evidenţia astfel pe cei mai importanţi poeţi români contemporani laureaţi ai acestui premiu,
urmaşi ,în spirit, ai marelui poet etc. Astfel, legat cu Memorialul de la Ipoteşti, muzeul ar impune zona ca un adevărat brand, aşa cum este Weimar-ul pentru germani.
Ipoteşti, Templul poeziei eminesciene
Aurel Dorcu
În lumea spirituală din Asia templele sunt expresia materială a credinţei oamenilor. Locul sfânt unde îşi exprimă mai mult ca oriunde dăruirea afectivă pentru divinităţile adorate. Sunt şi minuni de artă monumentală şi statuară. Şi în Europa precreştină realităţile au fost similare, mărturie fiind templul lui Zeus din Grecia, celebrul templu al zeiţei Atena, Panteonul, de pe Acropole din centrul Atenei, templul tuturor zeilor, Panteonul, din Roma antică.
În acelaşi mod de gândire al supremei spiritualităţi, putem considera locurile de naştere şi de creaţie al marilor personalităţi ale culturii universale, Temple ale existenţei lor. Iasnaia Poliana pentru Lev Tolstoi, Heidelbergul lui Ghothe, Mirceştii pentru Alecsandri, Ipoteştii, loc sfânt pentru creaţia poetului Mihai Eminescu, ultimul mare poetic romantic european.
Când coborâm de la şoseaua principală spre satul Ipoteşti, ne întâmpină un peisaj încântător, de basm. Satul larg, cu case îngrijite, surâzând în soare, sat mărginit de o salbă de păduri parcă fără sfârşit. În costa satului, pe deal, parcul în mijlocul căruia întâlnim căsuţa familiei Eminovicilor, bisericuţa veche, morminetel familiei, părinţii poetului şi doi dintre fraţii săi. Mai departe, în pădure spre vest, „Lacul codrilor albsatri,/ Încărcat cu flori de nufăr.”, amplifică şi mai mult încântarea proprie locurilor.
Dacă suntem oameni sensibili, prieteni ai lecturii, al poeziei îndeosebi, simţim parcă fiorul poeziei plutind în atmosferă, în fiinţa noastră. Era firesc ca
Mihai Eminescu, cu geniul înnăscut pentru muza Erato, să vibreze însutit faţă de noi şi să brodeze minunatele sale poeme de natură şi de dragoste spirituală pentru fiinţa iubită.
Vin de câteva ori pe an la Ipoteşti şi de fiecare dată mă simt alt om, datorită orelor petrecute în atmosfera Templului eminescian, uitând de mulţimea de neajunsuri privind sănătatea şi singurătatea.
În inima Templului, modesta căsuţă a familiei poetului, cu cămăruţele sale simple, cu portrete, obiecte de epocă, unele chiar din vremea locuirii de către părinţii poetului sau chiar lucruri care au aparţinut lui. Căsuţa respiră atâta linişte, modestie, intimitate spirituală, încât parcă s-ar părea că poetul poate să apară aievea, înveşmântat în mantia de geniu şi tristeţe.
Bisericuţa veche, nu departe de casa memorială, bisericuţă mică, cu lumină scăzută prin ferestrele sale. E bine să o viziăm spre sfârşitul prezenţei noastre la Ipoteşti, pentru că atmosfera sa ne îndeamnă la meditaţie privind rosturile vieţii şi realităţile din existenţa şi creaţia poetului. Icoanele vechi şi cărţile vechi de cult ne însoţesc gândurile şi trăirile. Bisericuţa străjuieşte mormintele familiei Eminovici, sporindu-le atmosfera lor de linişte religioasă şi de preţuire.
Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, şi el fiu al Botoşanilor şi admirator al poetului, a găsit cu cale să ofere Ipoteştilor un nou lăcaş de închinăciune şi de preţuire pentru locurile amintind de Eminescu, iniţiind împreună cu scriitorul Cezar Petrescu ridicarea unei biserici noi, în
32
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
vecinătatea celei vechi, în anii de după primul război mondial. Un monument asemeni bisericii Sfântul Nicolai din Popăuţi, din Botoşani şi a bisericii Sfântul Gheorghe, din mijlocul oraşului. Construcţie în maniera stilului arhitectonic moldovenesc, propriu secolelor XV şi XVI. Sinteză fericită între arhitectura tradiţională şi stilurile bizantin şi gotic. Silueta sa zveltă şi elegantă, decorată sub streaşină cu splendide plăci de ceramică smălţuită, purtând pe ele însemnele coasei în lanul de grâu şi al coloanei regale. În interior, o pictură valoroasă artistic, încadrează portretul poetului pictat de Petru Troteanu.
Nu bănuiţi câtă emoţie am încercat într-o duminică recentă, când la sfârşitul liturghiei am văzut mulţimea de săteni, în haine frumoase de sărbătoare, coborând de la biserică spre noi. Din nou am gândit că spiritul poporului nostru trăieşte în satele noastre.
Templul simbolic eminescian de la Ipoteşti se înalţă în primul rând pe creaţia eminesciană. Poezi, publicistică, încercări dramatice. Încă din timpul vieţii poetului Titu Maiorescu, „spiritus rector” al culturii noastre din a doua jumătate a secolului XIX, considera poezia eminesciană de o valoare literară excepţională. Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu aveau consideraţii şi aprecieri similare. George Călinescu, cel mai de seamă şi mai prolific exeget eminescian, crede că va trebui să treacă vreme ca dintr-o floare de crin să se înalţe un parfum asemănător în poezia noastră. Nici că se putea o judecată de valoare mai adecvată şi mai elevată, exprimată poetic. Personal, nu sunt un pesimist şi nu subapreciez literatura română, dar îndrăznesc să cred că floarea nouă de crin nu se va înălâa niciând. Sunt atât de profunde gândurile şi sentimentele poeziei eminesciene şi sunt exprimate într-o formă artistică perfectă, comparabilă cu poezia altor mari romantici europeni, Heine, Puşchin etc. Eufonia, muzicalitatea poeziei eminesciene mă duce cu gândurile la sonoruile şi armonia sublimă a lui I.S.Bach
33
şi Mozart. Trebuie să fii om sensibil, să-ţi placă să citeşti literatură, îndeosebi poezie, să te transpui în universul poeziei eminesciene pentru a fi prins şi subjugat de vraja ei.
Templul eminescian de la Ipoteşti cunoaşte în ultimii ani o tot mai intensă şi variată viaţă ştiinţifică şi culturală, prin cercetarea operei poetului, elaborarea şi publicarea de lucrări, prin sesiuni de comunicări. Momentele principale ale acestor manifestări, aniversările anuale de la mijlocul lunilor ianuarie şi iunie, amintesc de naşterea poetului şi de trecerea sa în lumea de dincolo. Exegeţi şi istori literari, poeţi şi scriitori, uneori conducerea Uniunii Scriitorilor, vin şi-şi prezintă lucrările şi opiniile lor.
Memorialul Eminescu s-a bucurat de prezenţa unor personalităţi de primă importanţă din viaţa noastră culturală: filosoful Constantin Noica, academicienii Eugen Simion şi Basarab Nicolescu, pictorul Horia Bernea, poeţii Ana Blandiana şi Ilie Constantin, istoricul literar Petru Creţia.
În ultimii trei ani la Ipoteşti se acordă un important premiu de critică şi istorie literară, Premiul Petru Creţia, onorându-i pe cei care îl dobândesc.
Opera de cercetare şi de studiu din cadrul Memorialului este facilitată şi de prezenţa unui fond impresionant de carte, cuprinzând şi două donaţii generoase, în primul rând din partea fostului preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Laurenţiu Ulici şi al unui profesor din Botoşani, îndrăgostit de poezia lui Eminescu şi prieten al Memorialului şi al oamenilor săi.
În fiecare toamnă actorul Ion Caramitru conduce aici un atelier de poezie cu tinerii actori din Botoşani şi din ţară. Poezia eminesciană, pe primul plan. Lectură, rostire, interpretare justă, inclusiv sub aspect emoţional şi convingător.
Ion Caramitru, un împătimit al versului eminesian, înseamnă nespus de mult pentru cursanţii săi.
În amfiteatrul impunător din clădirea nouă a Memorialului, atmosfera
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
eminesciană este vie şi prin grupurile de elevi care recită şi cântă din poeziile lui Eminescu. Ce impresie emoţionantă poate trezi glasul şi cântul copiilor din grădiniţa din Ipoteşti! Glasuri şi cânt cristalin şi pur, de care s-ar bucura şi poetul.
Vara, la Ipoteşti au loc tabere de creaţie, în care pictorii şi graficienii se inspiră din specificul peisajului din zonă şi- şi expun lucrările în expoziţii temporare.
În clădirea nouă a Memorialului, directorul instituţiei, profesorul Valentin Coşereanu, mereu preocupat de viaţa culturală a Templului, a imaginat un periplu de camere ingenios concepute şi amenajate, care amintesc de momentele esenţiale din viaţa şi activitatea poetului (prezenţa la Iaşi, Eminescu La Templu, etc.).
Imagine în bronz, într-un splendid bust de Gheorghe Anghel, înnobilează şi ea atmosfera, pe una dintre aleile sale.
Imaginea spiritualizează impresionant asemenea omului şi poetului, ea conferă Templului simbolic Eminescu încă o notă de perenitate şi valoare. Numai volumele de manuscrise Eminescu, editate în condiţii grafice şi de fidelitate impecabilă de către Academia Română, egalizează sub aspect artistic imaginea în bronz a sculptorului Anghel.
Ar fi de dorit ca forurile noastre culturale centrale să dea o extindere şi importanţă europeană manifestărilor ştiinţifice şi evocatoare de la Ipoteşti. Gelu Dorian a scris şi a argumentat în acest sens. Creaţia eminesciană impune o asemenea realizare şi Templul de la Ipoteşti va fi cunoscut şi preţuit şi mai mult în lume.
PATRIMONIU IMOBIL
Ansamblul urban medieval Botoşani (26)
dr. Eugenia Greceanu
Considerând anul 1821 ca limită a | 1. Prelucrări | ale arhitecturii | ||||
epocii | feudale, | integrăm | în | categoria | populare, în forme | culte, specifice |
arhitecturii medievale şi următoarele creaţii
– deosebite tipologic, dar înrudite prin concepţie – care sunt cu siguranţă construite înainte de pragul epocii moderne:
Fig. 43. Casa din str. Cuza Vodă, nr. 6, în situaţia
din 1951
34
clasicismului moldovenesc:
- Casa din str. Cuza Vodă nr. 6, cu portic şi pridvor pe coloane de zidărie, la care modenatura clasicizantă şi frontonul intrării se adaptează schemei locale a casei cu tindă pe stâlpi de lemn şi acoperiş cu pinioane pe laturile scurte (fig. 43);
- Vechea şcoală armenească din incinta Biserii Maicii Domnului, unde elementul tindei este prelucrat în forma unui portic cu coloane de zidărie, completat cu o elegantă modenatură clasicistă (fig. 44).
- vechea casă moldovenească din incinta aşezământului Sofian – str. Dobrogeanu Gherea nr. 47-, care are porticul cu coloane de lemn întâlnit, în jurul anului
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
1800, în special în Moldova (exemplu: chiliile nord-estice ale mănăstirii Slatina) şi în Transilvania (exemplu: casa Tamaşfalvi din Tamaşfalău, jud. Covasna).
- Casa din str. Anastasie Panu nr.
2, neîngrijită şi mutilată de reparaţii nepricepute, dar care păstrează beciul adânc, boltit şi porticul cu coloane de lemn pe latura scurtă a dreptunghiului de bază.
2. Arhitectura cu pronunţat caracter
rezidenţial:
- Casa Manolache Iorga din str. Unirii nr. 3, menţinută din fericire în interiorul grupului de blocuri al cvartalului Marchian, are un program dezvoltat, cuprinzând: pivniţa de vinuri, cu acces din exterior şi pivniţa de alimente, comunicând cu vestibulul central de la parter; nivelul parterului, cu încăperi grupate în jurul unui mare vestibul; etajul destinat locuinţei.
Fig. 44. Şcoala armenească din incinta bisericii Sf.
Maria. Detaliu al porticului
- Casa din str. Maxim Gorki nr. 9 (fig. 45) interpretează tradiţionalul pridvor din faţa intrării în forme de o puritate clasică, egalate la Botoşani doar de arhitectura bisericii Roset.
Vechea locuinţă a familiei Sofian, clădirea adăpostea în 1899 un aşezământ de binefacere cu profil şcolar, denumit
„Institutul Sofian” în planul oraşului executat la acea dată. După cel de-al doilea război mondial, casa a fost dată în folosinţa unei grădiniţe de copii, care funcţiona în condiţii optime şi datorită vastei curţi cu copaci bătrâni din jur. Ridicarea ansamblului de blocuri, care a desfiinţat livezile din partea de apus a oraşului, a antrenat în mod nejustificat şi distrugerea plantaţiei, de neînţeles apărând şi ridicarea unei noi grădiniţi într-o poziţie care denaturează perspectiva casei Sofian, deşi spaţiul existent permitea manifestarea unei preocupări minime pentru respectarea valorilor moştenite.
35
Fig. 45. Casa Sofian din str. Maxim Gorki (Sf.
Dumitru) nr. 9, în situaţia din 1978
Nivele inferioare sunt executate din zidărie, în timp ce la etaj s-a folosit sistemul construcţiei cu schelet masiv de lemn (fig.
46), atât de bine adaptat condiţiilor seismice şi climatului local. Intrarea principală, orientată către vest, a fost pusă în valoare într-un pridvor ridicat de un corp de intrare la parter, prevăzut cu arcade şi acoperit cu boltă cu muchii ieşite.
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
Fig. 47. Casa Bolfosu, Calea Naţională, nr. 234, faţada principală
Fig. 46. Casa Manolache Iorga, str. Unirii nr. 3. A.
Plan etaj. B. Plan parter. C. Plan pivniţe
Pridvorul este astăzi transformat într-o încpere închisă, dar o coloană de lemn cu modenatură clasicistică, angajată în peretele etajului, arată că în prima sa formă pridvorul deschis a fost susţinut de coloane cu acest tip.
Accesul la etaj se face printr-o
scară acoperită, înconjurată printr-un pitoresc portic cu stâlpi de lemn, care permite legătura adăpostită de ploi între parter şi etaj.
Casa Iorga se afla – ca şi celelalte locuinţe din mahalaua Vrăbienilor – în mijlocul unei grădini cu livadă, astfel pomenită de Nicolae Iorga: „... casa moşului mieu Manole,cu atîţia arbori în livadă, încît pare că nu i-aş fi putut număra ...”65. Construirea ansamblului de blocuri a desfiinţat vechile plantaţii, care abia acum reînvie prin strădania locatarilor; mai regretabilă este ridicarea centralei termice în imediata apropiere, alterând perspectivele asupra unui rar exemplar de locuinţă de patrician.îmbucurătoare este însă prevederea de către Consiliul popular judeţean a restaurării ştiinţifice a casei Iorga66, pentru adpostirea secţiei de etnografie a Muzeului judeţean.
- Casa Bolfosu din Calea Naţională nr. 234 a fost construită în primii ani ai sec. al XIX-lea, probabil de acel mare negustor armean Garabet Bolfosu, ales epitrop în 182567. este unul din cele mai vechi exemplare de locuinţă care se depărtează – prin dezvoltare – de schema tradiţională a tindei încadrată în încăperi aşezate simetric, schemă respectată fără abateri la casa Iorga. Vestibulul principal, semnalat în faţadă prin pridvorul cu coloane de factură ionică (fig. 47), este rezervat celor patru încăperi de recepţie dispuse pe două laturi inegale, dintre care se detaşează salonul, puternic decroşat în faţada laterală, unde apare subliniat prin pilaştri de colţ, lizene şi un fronton independent. Din vestibul porneşte un coridor axial, paralel cu faţada principală, în care se deschid patru camere de locuit. O altă inovaţie constă în folosirea integrală a suprafeţei delimitată de soclu pentru pivniţe şi cămări amenajate la adâncimi diferite, doar încăperile cele mai oborâte fiind acoperite cu bolţi în leagăn. Întreaga compoziţie respiră mândria lipsită de trufie a vrednic conducător de obşte, cum a fost acel Bolfosu amintit de inscripţia pietrei de mormânt din incinta bisericii armeneşti Sf. Maria: „În acest strîmt şi îngust mormînt doarme un om de frunte, Sahag Bolfosul, vestit negustor, de neam bun şi făcător de bine şi totdeauna săracilor ajutător. +1830, 15 iulie, în vîrstă de 79 ani”68.
- Primăria veche, în situaţia din
1893 (fig. 48), cu toate modificările de goluri şi intervenţia unei modenaturi
36
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
romantice, efectuate probabil după instalarea primăriei în casa ce aparţinuse în 1806 stolnicului Ianache Codrescu69, permite reconstituirea tipului de casă boierească, ataşată străvechilor modele de conace din sec. XVII-XVIII. Parterul înalt, probabil boltit iniţial, avea în faţa intrării principale un portic cu arcade destinat trecerii trăsurilor şi este posibil ca la etaj să fi existat pridvoare cu coloane sau arcade, pe care le sugerează decroşurile din axul faţadelor.
- Farmacia Gorgias-Semaca, construită în anul 179670, se prezintă astăzi cu forme de arhitectură specifice clasicismului moldovenesc de la începutul veacului al XIX-lea, dar nu este exclus ca cercetarea faţadelor să conducă la descoperirea unor pridvoare cu colonadă sau arcade ce pot fi bănuite la etaj, în axul decroşurilor situate pe faţade opuse, dacă
ţinem seama de monumentalitatea clădirii, comparabilă doar cu casa Codrescu (vechea primărie) şi cu casa Bolfosu.
Proporţii asemănătoare se regăsesc şi în alte clădiri din Botoşani, însoţite de corpuri decroşate – astăzi cu zidărie plină – ce sugerează vechi pridvoare sau sacnasiuri, dar, în absebţa unei cercetări de parment, datarea lor este limitată de decorul arhitectural specific celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Sperăm, însă, că prezentarea clădirilor de certă factură medievală din Botoşani este în măsură să determine urmărirea cu atenţie a lucrărilor de reparaţii curente la toate clădirile vechi din Botoşani, cu rezultatul cert al îmbogăţirii datelor privind vechea arhitectură civilă din oraşele româneşti, atât de lacunar studiată până în prezent.
NOTE
65 N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, p.172.
66 Desconsiderarea sistemului medieval de construcţie cu schelet de lemn (Fachwrk), denumit curent „paiantă” (cu nuanţă pe nedrept pejorativă), a dus la o primă propunere de restaurare, întocmită de arhitectul Virgil Polizu, prin
care întreaga structură a etajului (inclusiv planşeele cu grinzi de lemn aparente de peste parter, planşeele etajului şi
monumentala şarpantă pstrată fără denaturări), urmau să fie înlocuite cu zidărie nouă şi planşee din beton armat; pridvorul închis de astăzi ar fi fost înlocuit cu o interpretare modernistă a unui pridvor deschis, pe stâlpi din beton armat cu secţiune variabilă. Noul proiect este orientat către păstrarea tuturor elementelor autentice ale casei, inclusiv sistemul de construcţie şi intervenţiile succesive asupra nucleului iniţial.
67 A. Gorovei, Monografia, p. 82-91; proprietatea familiei Bolfosu asupra casei ne-a fost confirmată de Anton
Trancu.
68 N. Iorga, Inscripţii botoşănene, p.27.
69 A. Gorovei, Monografia, p.296-298.
70 Ibidem, p.23.
RECENZII
LUCIA OLARU NENATI, Arcade septentrionale, (Reviste, personalităţi şi grupări literar- culturale din Ţara de Sus, implicate în consolidarea prin cultură a Marii Uniri din 1918), prefaţată de 5 Cuvinte ale celor dintâi cititori semnate de: acad. D.Vatamaniuc, acad. C. Ciopraga, prof. univ. dr. Dan Manuca, prof. univ. dr. Dumitru Micu, prof. univ. dr. Liviu Leonte. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, 2007, 634 pagini.(Gh. Median)
În urmă cu două decenii, un muzeograf de la Muzeul de istorie din Piatra Neamţ, a observat într-un muzeu şcolar, în care intrase întâmplător, trei vase de metal, care la prima vedere păreau a fi din
aluminiu. Intrigat de formele lor, care erau foarte asemănătoare vaselor dacice, le-a împrumutat pentru a le studia, iar analizele efectuate la un laborator specializat din Iaşi, au stabilit că vasele erau vechi de peste două
37
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
mii de ani, deci dacice, iar metalul din care erau confecţionate era aur alb, de o mare puritate. Cercetătorul cu pricina, descoperise o adevărată comoară, care stătuse ani de zile nebăgată în seamă de nimeni dintre cei care o avuseseră sub ochi – elevi, profesori, inspectori şcolari, sau vizitatori ai acelei expoziţii.
Mutatis-mutandis, putem spune acelaşi lucru şi despre Lucia Olaru Nenati, a cărei carte, “Arcade septentrionale”, care îşi face acum intrarea în lume, are ca subiect central, presa literară din Botoşani din primul deceniu de după Marea Unire, aproape nebăgată în seamă, timp de peste opt decenii, pe care o redescoperă, sau, mai corect, am putea spune, o descoperă şi o aşează la locul care i se cuvine, în publicistica românească.
Studiată superficial şi folosită conjunctural, presa literară botoşăneană a fost plasată pe un loc secundar, între numeroasele publicaţii literare provinciale din perioada interbelică şi poate ar fi continuat să rămână în acelaşi nemeritat con de umbră, dacă Lucia Olaru Nenati n-ar fi sesizat factura specială a acesteia şi nu i-ar acordat atenţia cuvenită. Cu exerciţiul cercetătorului autentic, convins că numai cunoaşterea întregului îţi oferă posibilitatea de a evalua critic presa literară botoşăneană, Lucia Olaru Nenati a studiat colecţiile integrale ale revistelor “Junimea Moldovei de Nord” şi “Revista Moldovei”, apărute între între anii 1919-1927, relevând aspecte care la pun într-o nouă şi nebănuită lumină.
Cele două reviste literare nu au apărut întâmplător la Botoşani, oraşul având, în acel moment, tot ceea ce era necesar activităţii editoriale – o tradiţie în domeniu de câteva decenii, mai multe tipografii, un public cititor numeros şi educat şi mai presus de toate, un nucleu de intelectuali de aleasă cultură, cu reale disponibilităţi pentru activitatea publicistică. In acelaşi timp, credem că nu este lipsit de importanţă nici faptul – relevat de autoare – că mulţi dintre cei care au făcut parte din colectivul
38
redacţional al celor două reviste, sau au colaborat la acestea, erau admiratori şi colaboratori ai lui Nicolae Iorga, al cărui îndemn la consolidarea unităţii politice prin cultură, l-au considerat ca pe o datorie de onoare.
Majoritatea celor care au decis să pună bazele unei prese literare la Botoşani, participaseră la războiul de întregire din anii 1916-1918 şi cunoşteau din proprie experienţă dimensiunea uriaşă a sacrificiului făcut pentru ca idealul unirii depline să devină realitate. Datorită acestui fapt, ei au înţeles cât de necesară este consolidarea unirii şi în mod voluntar s-au pus în slujba acestei acţiuni, servind-o cu cele mai bune arme pe care le aveau: mintea, sufletul şi condeiul. Cu o singură excepţie, niciunul dintre fondatorii celor două reviste literare botoşănene nu era ziarist de profesie. Activitatea redacţională s-a aflat dincolo de cea specifică fiecăruia dintre ei – profesor, institutor, avocat, preot etc., dar nimeni n-a făcut caz de timpul dedicat scrisului şi muncii de redactare şi nici nu a cerut vreo recompensă materială pentru materialele publicate. Este aceasta, mai presus de orice s-ar putea spune, expresia cea mai clară a ceea ce înseamnă să te dedici unui ideal, iar puterea de-a rămâne pe baricade până la ultima picătură de energie, urmarea firească a unei educaţii în spirit patriotic, în care generaţia care a înfăptuit Marea Unire fusese crescută şi care s-a dovedit atât de eficientă, atât pe câmpul de luptă, cât şi pe cel al activităţii intelectuale.
O dovadă în plus că singura idee care i-a animat, a fost cea a consolidării prin cultură a statului naţional revenit la graniţele-i fireşti, o constituie faptul că nici unul dintre cei implicaţi în redactarea celor două reviste, nu s-a prelevat de plusul de notorietate pe care acestea i l-au adus, pentru a pleca spre alte orizonturi, în slujbe mai bine plătite şi cu perspective de necomparat cu cele oferite de Botoşani. Ar fi putut face acest lucru, fără nici o greutate, Tiberiu Crudu, prieten apropiat al lui Nicolae Iorga, colaborator al “Neamului Românesc” de mai
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
bine de un deceniu, sau Constantin Iordăchescu, cel care în anul 1924 a inaugurat, în şcoala pe care o conducea, primul muzeu botoşănean, căruia i-a dat numele istoricului, şi nu numai ei. Le erau deschise drumurile spre redacţiile ziarelor şi revistelor conduse de Nicolae Iorga, dar niciunul dintre ei nu şi-a dorit acest lucru. Ei au înţeles că locul lor este aici, iar reliefarea de către marele istoric a rolului extrem de important pe care erau chemate să-l joace în consolidarea unirii ţinuturile de graniţă, le-a întărit şi mai mult această convingere.
Trebuie subliniat, pe lângă cele notate mai sus şi faptul, foarte important prin consecinţele sale, că iniţiatorii presei literare botoşănene i-au avut aproape pe concitadinii lor, care i-au susţinut moral şi material. O expresie a acestui fapt, o constituie Apelul lansat la 21 aprilie 1921, către locuitorii oraşului, de un număr de 63 de personalităţi ale Botoşanilor, din care cităm: “Vom face să apară, chiar în cursul acestei luni, o revistă culturală la Botoşani. Se va numi “Revista Moldovei”. Necesitatea ei ni s-a părut tuturor indiscutabilă. Suntem însă prea puţini şi cu puteri prea modeste ca să nu cerem şi sprijinul altora. De aceea facem apel la oricine are credinţa că o faptă bună nu e niciodată de prisos; simte întrânsul un plus sufletesc în stare a-l împărtăşi şi altora; la oricine poate pune în evidenţă, pe înţelesul a cât mai mulţi un adevăr ştiinţific;… la oricine ţine în mână, cu vrednicie, un condei şi tremură de-un vers frumos sau de-o frază cizelată; la toţi facem apel şi-i rugăm să ne sprijine şi materialiceşte, prin subscrieri, donaţiuni ori abonamente şi moraliceşte, prin colaborarea pe care o vom primi cu drag ori de câte ori vă spune frumos un gând sincer. Suflete mari, călăuze pe drumuri noi, au răsărit din Moldova noastră, din Bucovina şi din Basarabia. Nădăjduim că se vor găsi măcar atâţia oameni de bine câţi cititori râvneşte să aibă “Revista Moldovei”.
Din marele număr de intelectuali botoşăneni care, în mod necondiţionat s-au pus în slujba idealurilor
39
pentru care au militat cele două reviste, reţinem, cu recunoaşterea meritului deplin al autoarei cărţii de a-i fi pus pentru prima oară în valoare sub aspect publicistic şi literar, pe institutorul Constantin Iordăchescu, pe profesorul N.N.Răutu, pe preotul Toma Chiricuţă şi pe profesorul Constantin Oprescu, cărora, dicţionarele apărute până acum, fie nu le consemnează numele, fie le acordă o atenţie nemeritat de mică. De asemenea, trebuie subliniat faptul că în “Arcade septentrionale “, este publicată prima lucrare monografică dedicată lui Tiberiu Crudu, în care este prezentată întreaga sa operă, fapt ce constituie un mare pas spre repunerea în drepturile fireşti a unuia dintre scriitorii de mare talent din perioada interbelică.
Constantin Iordăchescu, cunoscut din cele scrise până acum despre, el în primul rând ca un exemplar om al şcolii, a fost, ne-o spune şi ne-o demonstrează Lucia Olaru Nenati, un prolific publicist, critic literar, traducător de mare talent din marea poezie rusă, descoperitor de talente literare pe care le-a promovat şi susţinut, (George Voevidca, Dumitru Baciu), eminescolog, având, peste toate acestea, meritul de a-i fi oferit lui Alexandru Macedonschi, ostracizat de contemporanii săi pentru o neinspirată epigramă adresată lui Eminescu, liniştea ultimelor luni de viaţă.
N. N. Răutu, blândul, sfiosul şi modestul profesor de limba şi literatura română de la liceul „Laurian”, este prezentat, în cvasi totalitatea ocaziilor doar sub acest aspect. Aflăm cu surprindere din paginile cărţii, că dincolo de catedră, N.N. Răutu a fost înzestrat critic literar, traducător, recenzor, culegător de folclor etc. El a fost un fervent susţinător al strângerii legăturilor cu Bucovina, ţinutul natal al lui Theophil Simenschi şi Leca Morariu, de care-l lega o puternică şi profundă prietenie. Mărturia acestui fapt o face o scrisoare trimisă de N.N. Răutu profesoarei Ileana Turuşancu, la 9 noi. 1958, din care cităm:
„Mă socot că aţi cunoscut şi d-tră pe
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
eminenţii mei amici: Th. Simenschi şi Leca Morariu, adevăraţi savanţi cărora eu nu mă pot egala, suflete de care mă leagă vechi amintiri ale tinereţilor însufleţite de dorul ştiinţei dezinteresate şi de poezia anilor de demult, ai vieţii trăite în melancolia Iaşilor şi freamătul Cernăuţilor. Cu Theophil Simenschi am fost ca fraţii în timpul studiilor noastre universitare şi fraternitatea asta nu ni s-a desminţit în suflete nici acum, când destinele ne-au separat şi greu ne mai putem întâlni pentru schimb de gânduri şi evocare de amintiri. Cu Leca Morariu, am colaborat la revistele bucovinene, iar în casa tatălui său, Preotul Constantin Morariu, am trăit clipe de superioară fericire, până când împrejurările ne-au despărţit”. Paginile semnate de N.N. Răutu în cele două reviste mai sus amintite, ca şi publicaţiile literare bucovinene „Junimea Literară” şi „Făt Frumos”, pot oferi, credem, materialul necesar pentru o carte despre această pe nedrept uitată personalitate a Botoşanilor, iar Lucia Olaru Nenati, are, credem, puterea de a face acest lucru.
O a treia personalitate de pe care autoarea cărţii aruncă vălul uitării este preotul Toma Chiricuţă, căruia Lucian Predescu, în scurta prezentare pe care i-o face în Enciclopedia României, publicată în anul 1940, nu-i consemnează activitatea desfăşurată în anii petrecuţi la Botoşani, şi pe care, surprinzător, nu-l consemnează nici Ionel Bejenaru în Dicţionarul Botoşănenilor, publicat în anul 1994.
Cercetarea întreprinsă asupra revistelor literare mai sus citate, ni-l relevă pe parohul Bisericii Uspenia din Botoşani, ca pe una dintre cele mai înzestrate intelectual personalităţi ale vremii sale. Eseurile religioase, scrierile cu caracter pedagogic, traducerile din literatura universală – italiană în special – cronicile de întâmpinare la cărţi nou apărute, coroborate cu cărţile pe care le-a publicat şi cu aprecierile celor care i-au audiat predicile, care, adunau mulţimi de credincioşi, fac din preotul botoşănean o personalitate ale cărei faţete se cer mai nuanţat creionate.
40
Licenţiat în drept şi în litere, profesorul de limbă franceză Constantin Oprescu, este cel de al patrulea colaborator al revistelor literare botoşănene, căruia Lucia Olaru Nenati îi reliefează talentul publicistic şi vasta cultură, demonstrate de numeroasele articole având ca subiect consideraţii teoretice asupra literaturii, psihologia esteticii, recenzii sau prezentări de reviste. Autoarea cărţii apreciază la Constantin Oprescu, lipsa oricărei inhibiţii în afirmarea unor puncte de vedere proprii vis-a-vis de fenomenul literar, fapt ce demonstrează că, asemenea celorlalţi colaboratori ai celor două reviste, acesta nu avea complexul publicistului de provincie. Legat de acest aspect, considerăm că cele afirmate de Constantin Oprescu, referitoare
la publicarea, sub semnătura unuia dintre apropiaţii lui Anatole France, a unei cărţi cu amănunte din viaţa intimă a scriitorului, cu intenţia de a-i schimba imaginea în ochii cititorilor, îşi păstrează actualitatea, potrivindu-se şi celor care încearcă să-l demitizeze pe Eminescu, publicându-i poeziile de sertar: „… dacă istoria literară găseşte util să cunoască, din punctul ei de vedere tot, absolut tot ceea ce în mod fatal se leagă de o mână de pământ, cum este în definitiv şi omul de geniu, faptul nu are nici o importanţă pentru estetică, pentru plăcerea ce ţi-o procură o operă de geniu, chiar când autorul ei ar fi fost, din alte puncte de vedere, un ticălos, un criminal”.
Desigur, despre această carte, pe care o considerăm prima lucrare serioasă asupra presei literare botoşănene, fundamentul solid de la care se poate pleca spre noi orizonturi ale cercetării literare, s-au scris, şi se vor mai scrie multe pagini. În ce ne priveşte, nu putem să nu apreciem, pe lângă bogăţia informaţiilor, calitatea excepţională a scriiturii. Criticul şi cercetătorul literar este dublat de un sensibil mânuitor al cuvintelor, de un poet şi un scriitor, în acelaşi timp, iar faptul acesta se simte în lectură. În ciuda frazei lungi şi dense în informaţii, textul se citeşte extrem de uşor, are o savoare cu totul specială şi
Forum cultural Anul VIII, nr.3, septembrie 2008 (30)
asemenea romanelor de acţiune, ţine treaz interesul lectorului, făcându-l să parcurgă, pe neobservate, capitol după capitol. De mult timp nu am mai întâlnit o carte de cercetare literară cu un text atât de fluid, scrisă cu o atât de evidentă implicare emoţională şi vreau să o asigur pe autoare că am trăit, citind-o, clipe de profundă desfătare estetică. Sunt convins, că suntem în faţa unei opere de excepţie, care legitimează sintagma de „localism creator” şi care o aşează pe Lucia Olaru Nenati în rândul spiritelor luminate prin care se
legitimează în faţa lumii această „Arcadie” a culturii româneşti, care a fost şi continuă să fie, ţinutul Botoşanilor.
