FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

CRONICA

Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” pe anul 2008

Gellu Dorian

Ajuns la cea de a XVIII-a ediţie, Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu” a devenit cea mai importantă manifestare a lunii ianuarie nu numai pe plan local ci şi naţional, premiul cîştigîndu- şi o bine-meritată reputaţie, fiind unul dintre cele mai rîvnite premii literare din România. În jurul lui, de-a lungul celor optsprezece ediţii, s-au aflat peste o mie de scriitori prezenţi la Botoşani (numai în anul 2000, an declarat de UNESCO an Eminescu, au fost în ianaurie şi iunie peste 600 de scriitori la manifestările de la Botoşani şi Ipoteşti, manifestări dedicate memoriei poetului naţional). Eliminarea unor manifestări provinciale, fără nici o valoare, decît aceea de a se folosi de numele poetului pentru a se lustrui un interes sau altul, a făcut din această acţiune de răsunet naţional un reper de care se ţine cont la cel mai înalt nivel, de la guvern, prin ministerul aferent culturii, Uniunea Scriitorilor din România, Academia Română, centre universitare din ţară, edituri importante şi reviste din ţară şi străinătate pînă la cetăţeni din Botoşani şi din întreaga ţară.
Acesta a fost un prim scop al celor ce
au gîndit în 1990 acest premiu. Celălalt
1
scop, la fel de important, a fost acela de a evidenţia şi a repune într-un circuit firesc, normal, marile valori ale poeziei româneşti contemporane, poeţi a căror operă părea a fi stocată într-o memorie prezentă a timpului, din care era ameninţată fie cu uitarea, fie cu amînarea sine die. Astfel, printr-un juriu fomat din cei mai reprezentativi critici literari din România, profesori universitari din cele mai valoroase centre universitare din ţară, au girat de-a lungul anilor acest premiu, făcîndu-l atît de rîvnit în rîndul poeţilor din România. Din acest juriu de-a lungul anilor au făcut parte: Laurenţiu Ulici (cel căruia iniţiatorul acestui premiu îi este recunoscător, pentru că fără sprijinul lui şi fără interesul arătat faţă de importanţa acestui premiu pe care-l vedea ca pe o adevărată instituţie naţională, premiul nu ar fi luat fiinţă sau nu ar fi avut valoarea pe care o are), Mircea Martin, Al. Călinescu, Marian Papahagi, Cornel Ungureanu, Daniel Dimitriu, Petru Poantă, Ion Pop, Florin Manolescu şi Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al juriului, în alternanţă, de la an la an, cu Mircea Martin. Acest juriu a premiat, de-a lungul celor optsprezece ediţii, începând din 1991, pe următorii poeţi: Mihai

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Şerban Foarţă, Angela Marinescu, Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu şi Cristian Simionescu. Desigur că în această enumerare lipsesc poeţi ca Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, dispăruţi dintre noi, care ar fi putut primi acest premiu, onorînd, desigur fondul de nume al panteonului premiului naţional. Niciodată un premiu de aceste proporţii nu poate mulţumi pe toată lumea, cu atît mai mult cu cît valorile poeziei româneşti contemporane nu sunt puţine şi, din păcate, timpul se dovedeşte, de la an la an, că nu prea mai are răbdare cu unii dintre ei.
Printr-o hotărîre a Consiliului Local Botoşani, Primăria Municipiului Botoşani, instituţia care acordă acest premiu, toţi poeţii devin, la primirea premiului, cetăţeni de onoare ai oraşului Botoşani, ceea ce face din oraşul naşterii lui Eminescu locul care adună, ca într-un muzeu al timpului, cele mai valoroase nume ale liricii româneşti – o răsplată, în timp, a moştenirii lăsate nouă de Mihai Eminescu, moştenire transformată într-o datorie morală a celor ce trăiesc aici şi care au menirea să facă din Botoşani cu adevărat un oraş cultural. În acest sens, ziua de 15 ianaurie a şi fost declarată „ziua culturii române”, ceea ce ar trebuie să însemne foarte mult pentru botoşăneni, care, prin fondurile alocate aici în mod special pentru aşa ceva, ar trebui să schimbe total faţa oraşului, făcîndu-l cu adevărat un oraş turistic de interes cultural. Şi astfel centrul vechi al oraşului, în care s-a aflat casa în care s-a născut Mihai Eminescu, să fie refăcut, iar lucrările de acolo, demarate cu atîta greutate, să nu mai fie tergiversate de tot felul de piedici. Ar fi cel mai frumos şi eficient dar făcut memoriei lui Mihai Eminescu, de la moartea căruia anul acesta se împlinesc 120 de ani.
2
Revenind la importanţa premiului naţional acordat în fiecare an la Botoşani, din 1998 se acordă şi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Prima. Au fost astfel premiaţi de-a lungul anilor, în cele zece ediţii de pînă acum, nouăsprezece tineri poeţi debutanţi editorial. Valoarea premiului, pe lîngă faptul că se acordă o dată cu marele premiu, este dublată de un juriu format din cei mai buni critici literari din generaţia nouă, la rîndul lor ei înşişi profesori universitari în importante centre universitare din ţară, ca: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel- Cristea Enache, Vasile Spiridon (cîţiva ani a făcut parte din juriu şi Dan Cristea), Ioan Holban, juriu prezidat de fiecare dată de preşedintele juriului mare. Poeţii laureaţi de- a lungul celor zece ediţii sunt: Doru Mareş, Dan Bogdan Hanu, T.O. Bobe, Liviu Georgescu, Cristian Pohrib, Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Dan Coman, Bogdan Perdivară, Sebastian Sifft, Oana Cătălina Ninu, Andra Rotaru, Diana Geacăr, Rita Chirian, Livia Roşca, Florin Partene şi Svetlana Cârstean. Toţi poeţii laureaţi – asta este şi prima condiţie – au fost prezenţi la Botoşani, acordîndu-li-se premiul în cadrul spectacolului de gală, înaintea decernării Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

X

Pe 15 ianuarie 2009, în Sala de spectacole a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani, în faţa unui public numeros, a avut loc Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2008, premiul ajuns la ediţia a XVIII-a pentru Opera Prima şi la ediţia a X-a pentru Opera Prima. Juriul naţional de acordare a acestui premiu, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Al. Călinescu, Ion Pop, şi Cornel Ungureanu, avînd în vedere nominalizările – Cristian Simionescu, Ion Mircea, Nora Iuga, Dinu Flamând şi Vasile Vlad -, a decis ca premiul să-i revină

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

poetului Cristian Simionescu, care a primit şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Botoşani.
Cristian Simionescu s-a născut la
21 iulie 1939, la Hlipiceni, judeţul Botoşani. Actualmente locuieşte la Bârlad. A publicat cărţile: Tabu, 1970, Vicleniile Oceanului,
1980, Maratonul, 1985, Insula, 1988, Maratonul (antologie), 1995, Poezii, 1997, Ţinutul bufonilor, 2003.
Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima, pe anul 2008, a fost obţinut de poeta Svetlana Cârstean, pentru cartea „Floarea de menghină”, Editura Cartea Românească, 2008. Juriul, format din Al. Cistelecan, Daniel Cristea Enache, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon şi Ion Holban, prezidat de Mircea Martin, a ales în urma nominalizărilor: Svetlana Cârstea, Aida Hancer, „Eva nimănui”, Editura Vinea, Cătălina Cadinoiu, „Nuferii mor în cadă”, Daniela Popa, „Paper clips”, Editura Axa şi Florin Caragiu, „Catacombe. Aici totul e viu”.
Gala s-a încheiat cu un spectacol extraordinar susţinut de actorul Ion Caramitru şi pianistul Johnny Răducanu.
Au fost prezenţi la Botoşani: Theodor Paleologu, Varujan Vosganian, Mircea Marin, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Maşa Dinescu, Cristian Simionescu, Svetlana Cârstean, George Vulturescu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Daniel Corbu, Marius Chelaru, Liviu Apetroaie, Nicolae Panaite, Marian Constandache, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Dan Bogdan Hanu, Rita Chirian, Teodor Dună, Ion Tomescu, Dan Mircea Cipariu, Lucian Alecsa, Gellu Dorian, Dumitru Ţiganiuc, Emanoil Marcu, Vlad Scutelnicu, Nicolae Corlat, Ion Caramitru, Johnny Răducanu, Dumitru Păcuraru, Oana Păcuraru, Marian Rădulescu şi alţii.
3

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Comoara din bahnă (5)

dr. Silvia Teodor şi Paul Şadurschi

Prezenţa armelor alături de unelte şi alte obiecte, este un fapt obişnuit în cadrul depozitelor din epoca Latène, aşa cum se constată şi în descoperirile de la Grădiştea Muncelului, Piatra Craivii sau Muntele Strîmbu66, unde alături de unelte agricole sau de fierărie, se aflau săbii sau

Fig. 12

vârfuri de lance. În depozitul de la Lozna se afla, de asemenea, un vârf de lance (fig. 12), deosebit de bine păstrat, la care se poate observa grija depusă în executarea tuturor detaliilor. Ambele tăişuri, precum şi vârful sunt bine ascutiţe, iar dulia este prevăzută cu două nituri pentru fixarea cozii. Vârfuri de lance asemănătoare s-au descoperit în număr mai mare pe teritoriul Iugoslaviei, fiind clasificate după mărime şi formă. După această clasificare vârful de lance de la Lozna se poate încadra în tipul Ia, în care
4
sunt grupate exemplarele mari cu vârful rombic alungit şi dulia uşor conică. Acest vârf se datează atât în Iugoslavia, cât şi în teritoriile vecine în secolul al II-lea î.Hr.67 În România vârfuri de lance s-au descoperit mai ales în complexe celtice sau celto- bastarne68. Pe teritoriul Moldovei se cunosc patru vârfuri de lance de dimensiuni mici în aşezarea de la Botoşana69 şi un altul la Budeni, comuna Dolhasca, în cadrul unei aşezări sporadice din secolul II î.Hr.70.
O altă piesă din cadrul depozitului, care încă nu-şi găseşte analogii pe teritoriul locuit de geto-daci, este tridentul, care are însă câteva elemente comune cu o piesă descoperită într-un mormânt de luptător din necropola de la Karaburma71. Piesa respectivă are dinţii răsuciţi, cel de la mijloc fiind desfăcut în două în partea dinspre vârf. Modul de fixare în mâner este acelaşi ca la tridentul de la Lozna, constând tot dintr-un manşon cilindric fixat cu scoabe desfăcute. Desigur că aceste manşoane din tablă, relativ groasă, înveleau iniţial o bară din lemn sau din alt material, a cărei capete urmau să fie fixate în alt mod de coadă, astfel ca tridentul să poată fi folosit de la distanţă. La Karaburma, în mormântul 222, mai exista şi un alt tip de trident, mai simplu în ceea ce priveşte modul de fixare pe mâner, cu colţii uşor curbaţi şi ascuţiţi72. Ambele piese au fost lucrate din fier oţelit. În funcţie de restul materialelor din mormintele respective, tridentele de la Karaburma au fost datate la mijlocul secolului I î.e.n.Un trident cu un alt mod de fixare, se află în aşezarea de la Galiş-Lovacika, din Ucraina subcarpatică73.

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

În aşezările de pe teritoriul Daciei nu s-au descoperit încă astfel de tridente, în schimb se află mici piese de acest gen, considerate „furculiţe”, având dinţii plasaţi în capătul unei tije sau lateral pe tija îndoită, folosite pentru tras carnea de pe cărbuni sau pentru a o scoate din cazan. În funcţie de curbura dinţilor, se consideră că la originea acestor forme de unelte a stat probabil un model greco-roman, fiind răspândite apoi la celţi şi geto-daci, prin diferite relaţii intertribale74.
Alte piese din depozit care sunt mai frecvente în regiunea locuită de celţi, precum şi la populaţiilor cu care au avut relaţii, sunt şinele de la roţile de car. Existau astfel de şine în depozitul de la Kappel75 şi în oppidumul de la Manching76. Pe teritoriul dacic trebuie să fi existat astfel de piese, mai ales în mormintele cu car de la Toarcla şi Curtuiuşeni, dar s-au pierdut probabil în diferite împrejurări77.

Fig. 13

De altfel, şi prezenţa zăbalei printre descoperirile de la Lozna (fig. 13), indică existenţa şi folosirea frecventă a calului pentru călărit sau pentru tracţiune. Zăbale de acelaşi tip s-au descoperit frecvent pe teritoriul Transilvaniei, în contexte celtice, de cele mai multe ori în morminte cu car sau călăreţ78. Cele mai multe din zăbalele descoperite, au muştiucul format din două segmente, ale căror capete prevăzute cu inele se prind la mijloc şi lateral cu verigile dârlogilor. Fiind lucrate prin batere cu ciocanul, segmentele care o compun au capetele bine îmbinate, sudurile fiind greu de sesizat. Piesele cele mai asemănătoare din seria de zăbale din Transilvania sunt cele două fragmente de Moreşti şi Curtuiuşeni.
Mormântul cu car de la Curtuiuşeni, din care provine fragmentul de zăbală, care a fost studiat şi publicat împreună cu restul inventarului de M. Roşka, se datează alături cu fibula, „umbo”-ul de scut şi restul pieselor în Latènul mijlociu79. În ceea ce priveşte tehnica învelirii întregii piese sau numai parţial cu un strat de bronz, în scopul evitării unei ruginiri rapide, metoda este cunoscută şi prin descoperirile din Transilvania de la Dipşa, Toarcla şi Aiuă80, precum şi în unele zone locuite de celţi în cea de-a două epocă a fierului81. Zăbale din fier, de tipul cu verigi laterale, formate din două bare cu ochiuri la capete, articulate între ele, sunt rare în afara arcului Carpatic. În Moldova se cunoaşte un exemplar la Truşeşti, găsit întâmplător într-un context nesigur, împreună cu alte piese de harnaşament82. Această zăbală se apropie ca formă de grupul răsăritean al acestor obiecte, având analogii la Galiş-Lovacika, fiind datate într-o fază mai timpurie decât zăbalele răspândite de celţi83. O zăbală fragmentară din aceeaşi epocă s-a mai descoperit în cetatea dacică de la Răcătău84. Multe verigi de mărimea acelora de prins dârlogii s-au găsit în aşezări sau descoperiri, dintre care unele s-au menţionat deja în rapoartele de săpături de la Poiana85 şi Botoşana86, verigi ce puteau să aparţină unor piese de harnaşament, dar negăsindu-se şi fragmente de muştiuc nu pot fi considerate ca fiind de la zăbale.
După cum s-a arătat în cadrul depozitului de la Lozna, se mai aflau câteva piese a căror destinaţie este încă neclară. Dintre acestea fac parte cele două tije cu discuri mobile la capăt, diferite bare de mici dimensiuni şi piesa ornamentală a cărei utilitate este încă dificil de precizat.
Din punct de vedere cronologic,
depozitul de la Lozna, judeţul Botoşani, aparţine perioadei de sfârşit a secolului al II- lea şi începutul secolului I î.Hr., când marea majoritate a uneltelor de acest tip au fost utilizate în aşezările dacice de pe teritoriul României. Câteva piese celtice din
5

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

componenţa lui, cum este cuţitul de luptă cu mânerul terminat cu verigă şi, de asemeni, tridentul şi vârful de lance, contribuie la această încadrare87. Îngroparea depozitului corespunde cu perioada în care pe teritoriul de nord al Moldovei mai existau încă mici enclave de populaţie bastarnică, aflate într- un lent proces de asimilare etnică. Caracterul central european al unora din piesele depozitului, demonstrează strânsele relaţii ce existau în această perioadă cu populaţiile
vecine, mai ales cu celţii, renumiţi specialişti
în prelucrarea metalelor.
Prin diversitatea pieselor care îl compun, acest depozit88 reprezintă un valoros vestigiu al culturii materiale din epoca Latène de pe teritoriul Moldovei, care alături de alte descoperiri din ţară, sunt o mărturie a unui înalt grad de dezvoltare a civilizaţiei geto-dacice.

NOTE

66 I.H.Crişan şi Z. Milea, op.cit., p.68, fig. I/5, II/5.

67 J. Todorovič, op.cit., p.69, fig. VI/1; V.I.Bidzilia, op.cit., fig. IV/37-40.

68 V. Zirra, Dacia, 15, 1971, p.232.

69 S. Teodor, SCIV, 20, 1969, 1, p.41, fig.4.

70 S. Teodor, StMatSuceava, 5, 1978, fig.10/1.

71 J. Todorovič, Preistoriyska Karaburma, 1972, pl.XXXVII/9, M 172.

72 Idem, pl.XXXIX/8, M 222.

73 V.I. Bidzilia, op.cit., p.136, fig. XI/14.

74 J. Dechelette, op.cit., p.1422, fig. 638/3,4; R. Vulpe şi E. Vulpe, Dacia, III-IV, p.331, fig. 112/1,4.

75 Franz Ficher, op.cit., p.37, fig.21/86-94.

76 G. Iacobi, op.cit., pl.55/835-841.

77 M. Roska, Kőzlemények, 2, 1, 1942, p.84; K. Horedt, Dacia, 9-10, 1941-1944, p.192.

78 Ibidem.

79 M. Roska, op.cit., fig.1/10.

80 V. Zirra, File de istorie, 3, 1974, p.146-147.

81 I.M. Stead, The La Tène Cultures of Eastern Jorkshire, 1965, p.37-42.

82 A. Florescu şi M. Florescu, Materiale, 7, 1960, p.87.

83 V.I. Bidzilia, op.cit., p.122, fig. VI/9.

84 Informaţii de la V. Ursache căruia îi mulţumim şi pe această cale.

85 R. Vulpe şi E. Vulpe, op.cit., fig. 117.

86 S. Teodor (în manuscris).

87 J. Todorovič, op.cit., p.72.

88 Ilustraţia prezentului material este o preluare selectivă a desenelor din Inventaria archaeologica,

Institutul de Istorie şi Arheologie Iaşi, 1979, executate de doamna Emilia Platon.

6

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – Ipoteşti – Eminescu (16)

dr. Valentin Coşereanu

Salcâmul din faţa casei. Cu acest element definitoriu al Ipoteştilor, ieşim din aria strictă a fondului documentar, trecând în spaţiul din jurul casei-muzeu. Salcâmul este un element de detaliu vegetal, “pom rural de vale”, cum îl numeşte Călinescu. De o parte şi de alta, doi salcâmi străjuiau casa copilăriei poetului. Îşi trăiesc viaţa lor aparte şi astăzi, admiraţi de vizitatori pentru voinţa de a înfrunta timpul. Teiul de la Copou a murit şi a reînviat apoi ca o minune, plopii fără soţ, cine ştie pe unde-şi vor fi purtat singurătatea, dar salcâmii de la Ipoteşti au rămas aceiaşi. Nu există vizitator care să
nu-şi oprească paşii în dreptul salcâmului, să nu-şi ridice privirea până la ramurile care se leagă de cer spre a-şi întâlni poetul. Salcâmul încă mai înfrunzeşte şi parfumul florilor lui este acelaşi de atâta vreme; se simte sufletul în trunchiu-i. Pare că poetul trăieşte prin timpul arborelui. Dar însufleţirea aceasta declanşează o altă amintire vie.
Această treaptă a “devenirii” eminesciene se relevă ca o expresie a devenirii ciclice: “Dacă naşterea omului constituie începutul unui nou sistem de viaţă cosmică în ipostază terestră, nunta constituie integrarea acestui sistem alert al vieţii pământeşti, iar moartea, revenirea peregrinului terestru în cosmos”. Poetul a spus-o mai bine ca oricine: “tu însuşi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor ce n- au fost niciodată, prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeauna”. Aşadar, în virtutea acestei “deveniri” trebuie gândită trecerea prin vegetal, în spiritul gândului călinescian: “însuşirea de căpetenie a vegetalului e să crească întruna”, iar poetul s-a înconjurat de această creştere, aspirând “câtre preistoricitate”. S-a nimerit ca salcâmul să rămână unicatul amintirii spre a fi folosit ca simbol al devenirii. Sigur, au mai fost şi alţi arbori, de care Eminescu a fost impresionat şi pe care i-a înnobilat cu pana sa: bradul, teiul, plopul, arinul, stejarul, fagul, salcia, nucul etc., iar exemplele versurilor sunt nesfârşite. Marea trecere însă a vrut ca, dintre toţi, acesta să rămână paznic solitar în cărările Ipoteştilor şi ale poetului.
Bustul poetului. “Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor
7

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică, geniul”. Cine ştie dacă toate mărturiile privitoare la poetul reprezentativ al românilor vor rezista timpului ? Hârtia poate pieri, arborii mor şi ei, vorba întotdeauna se rătăceşte... Mai ferite de răzbunarea timpului par bronzul şi marmura. Amintirea lui Eminescu trebuia astfel fixată în timp. A realizat-o Gheorghe Anghel, în 1959, iar bronzul de la Ipoteşti este, poate, cel mai reprezentativ dintre toate busturile poetului. Spiritualizat şi visător, Eminescu scrutează orizonturile. Aceasta îi era structura şi aşa trebuia să rămână pentru viitorime. Chipul acesta de zeu ce va onora în faţa oricui şi oricând o ţară neştiută de mulţi, concentrează frumuseţea poeziei, dar şi trăsăturile omeneşti ideale. Bustul din bronz al poetului reprezintă peren o chemare la contemplaţie, o cale spre bucuria dezvăluirii. E greu de crezut că figura fascinantă a lui Eminescu nu va trezi admiraţie. Căci Eminescu are sădit în chip semnul eternităţii pe care nu se poate să nu-1 desprindă toţi cei care trec pe la Ipoteşti.
Poate vor pieri şi vorbele minunate pe care le repetăm cu diferite prilejuri: “Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea se va vesteji în depărtări...”, până când lumea va ridica un altul care să spună frumos şi trist “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.
Pururi tânăr, Eminescu îşi trăieşte somnul bronzului în curtea de la Ipoteşti. Rari au fost aceia care, asemenea lui Petru Creţia, au ştiut, cercetându-1, să-i străbată tăriile, să se zbată zile şi nopţi şi să pătrundă în sistema lui de gândire, să o vadă cum a fost, să trudească ani de zile şi să-i urmărească cuvântul până la urzeala sa. El însuşi slujitor de credinţă al Ipoteştilor până la stingerea sa, autorul volumului Testamentul unui eminescolog, rămas în manuscris la Ipoteşti, scria pe 1 august 1991, în Cartea de impresii a Casei memoriale: “Gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla, pe veci, printre poeţii cei mai puri şi mai înalţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra lege a firii, răscumpărarea unei prea mari căderi, a unei prea îmbelşugate şi străbătătoare inspiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice iubiri, dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea istoriei, toţi ai lui, noi cu înaintaşii şi urmaşii noştri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva.”

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(3) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)

dr. Lucia Olaru Nenati

Concluzia este că istoricul nu are “retorismul romantic şi verva lui Haşdeu, ci spiritul cumpănit al marilor istorici ai Apusului.” Astfel, autorul pledează pentru recunoaşterea contribuţiei istoricului vis-à- vis de un lucru deosebit de important, real şi eficient în acea epocă şi esenţial în lucrarea de faţă: “pregătirea sufletului generaţiilor

cari au luptat pentru un ideal udat cu atâtea lacrimi de sânge”. Acest ideal al lui Xenopol ca şi al atâtor alte mari personalităţi ale naţiunii a fost: “o singură ţară, un singur popor român”. Într-o revistă axată cu toate energiile ei pozitive pe consolidarea culturală a unirii teritoriale, această pledoarie pentru recunoaşterea meritelor

8

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

unui militant pentru unire, făcută atât de vibrant şi convingător, este emblematică. În această direcţie publicistul subliniază meritele lui Xenopol de-a fi făcut popularizarea ţării şi idealului naţional, căci “în întreg Apusul el ne-a făcut cunoscuţi”, ţinând pentru asta strălucite lecţii de istoria românilor şi de filozofia istoriei în Paris, ştiind să stârnească admiraţia auditoriului dar şi preţuirea lumii intelectuale. Aceste informaţii şi consideraţii despre rolul cultural al lui Xenopol sunt dublate de un portret conturat cu sensibilitate al omului pe care N.N. Răutu l-a cunoscut şi îndrăgit mult ca student la Iaşi, un portret care are şi el valoarea sa memorialistică: “Îl văd şi acum, (...) în Iaşi, urcând dealul spre Universitate. Un om mic de statură, slăbuţ, şchiopăta puţin caracteristic. De treceai pe lângă dânsul şi-i salutai gloria de care, probabil, nu-şi da seama, îi plăcea să i te uiţi în ochi: de aceea poate răspunsul era... un clipit al lor. Îl văd în sala de curs...Auditori puţini... Moşneguţul clipea din ochi buni ca ai nimăruia, răsfoia manuscrisele ediţiei noi a Istoriei sale, un cuvânt ironic zbura introductiv şi apoi, bun, senin, impersonal ca totdeauna, cetea, vorbea şi discuta încă ager şi scăpărător.(...) O lumină era pe faţa lui transfigurată când vorbea de unele scăderi ale prezentului: ele nu pot omorâ viitorul glorios al neamului, pe care o viaţă l-a apărat în drepturile sale. Atunci apărea şi apostolul.”
N.N.Răutu semneză sub titlul Morminte proaspete şi o evocare a lui C. Dobrogeanu- Gherea (I,23-24), desenându-i succint traiectoria existenţială de pribeag din “umbra închisorilor ruseşti”, prin Apusul Europei şi apoi stabilit pe pământul românesc, unde aducea “o personalitate, oarecum reprezentativă, un suflet larg pe care altoise o cultură, nesistematică poate, dar cu atât mai neobişnuită la noi, greu câştigată într-un mediu neprielnic”, pe care autorul îl denumeşte a fi “o conştiinţă formată prin durere.” Acest tânăr socialist (“ce fantome înspăimântătoare nu răsar înainte-ne la auzul acestui cuvânt!” exclamă premonitoriu Răutu) era un ponderat, care dedicându-se criticii literare, înţelege acest
deziderat mai înainte de orice, ca o “luptă pentru cât mai multă cultură în masele stăpânite de ignoranţă”. El aduce o nouă orientare pe terenul stăpânit de estetica maioresciană: teoria mediului”, fiind “un determinist“ care “discută cu Taine, argumentează cu literatura rusă”, aşa încât “în liniştea noastră culturală, dominată de spiritul Convorbirilor, a pornit să sufle ca o vijelie curentul de gânduri dela Contemporanul” – afirmă plastic publicistul botoşănean -, ceea ce a provocat “un spor de activitate sufletească” şi pentru adepţi şi pentru potrivnici, numeroşi şi unii şi alţii. Şi în acest caz, ca şi în acela al lui Vlahuţă, N.N. Răutu aruncă un arc peste timp, prefigurând cu mult înaintea epocii care avea să-l consolideze, spre a-l discredita astfel pe Gherea, un pronostic de destin în istoria literară: ”De acest fapt cultural este pentru totdeauna legat numele lui Gherea. Şi de n-ar fi să rămână în istoria culturii noastre din activitatea critică a lui decât faptul de-a fi fost protagonistul unei intense mişcări sufleteşti, el tot ar fi pentru noi o impozantă figură. Căci nu din orice activitate de critic literar poate rămâne atâta, când rămâne ceva.”
Încercând să-i delimiteze contribuţia, Răutu constată că “încercarea lui de-a face o disciplină ştiinţifică din critica literară s-a oprit desigur la o nobilă năzuinţă”, dat fiind stadiul de evoluţie al ştiinţelor conexe care nu permitea criticii literare “a pretinde să aibă caracterul unei ştiinţe”. Şi - continuă autorul, aruncând încă o săgeată iute spre viitor - ”cine ştie de va putea vreodată?” Relevând că Gherea a aplicat pentru prima dată concepţia materialistă asupra studiului literaturii şi exprimându-şi rezerva asupra şanselor acestui demers care reclamă obiectivitate ştiinţifică rece – loc unde îndreaptă un fin ascuţiş polemic către Sanielevici - Răutu infirmă caracterul ştiinţific al demersului lui Gherea, la care
”un fond personal iese mereu la iveală, în orice apreciere a fenomenului literar, în total sau în parte” şi “temperamentul său e al unui propagandist, al unui luptător, adeseori al unui liric.” Pentru edificare, autorul trimite la studiul lui Gherea despre Şevcenko
9

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

(valabil şi azi, n.n.), despre care afirmă că ”e într-adevăr o pagină frumoasă care va trăi tocmai prin fondul de simţire, de lirism al autorului ei.” Continuând medalionul Gherea, Răutu arată că acesta a fost “singurul socialist român în adevăr ortodox, dacă ortodoxie socialistă înseamnă marxism”, subliniind însă că doar timpul va aduce comparaţia temeinică a “lucrării” lui Gherea cu opera lui Marx şi, în general, aşezarea lui Gherea la locul său firesc şi că atunci se va vedea că “nu omul de ştiinţă impersonală a trăit în Gherea, ci apostolul doctrinar de o înaltă sinceritate a unei religiuni. O religiune cu alt Dumnezeu decât cel al bisericii şi sufletului nostru atavic, fără duioşia binefăcătoare şi necesară pe care o revarsă în sufletele noastre nevolnice, contemplarea unui ideal de dincolo de ceruri. O religiune parcă fără mângâieri, cu tot optimismul viziunii sociale viitoare.”
La fel ca şi cazul lui Xenopol, după ce trasează liniile majore ale personalităţii lui Gherea, fără a-l trata encomiastic în virtutea dictonului de mortuis nihil nisi bene, N.N.Răutu, încheie medalionul cu un portret – efigie, ce ni se pare a fi o pagină literară în sine care îl transformă pe Gherea într-un adevărat personaj literar dramatic proiectat pe fundalul timpului. ”Bolnav şi îmbătrânit, a trăit să vadă unde poate duce exagerarea concluziilor credinţii pe care o viaţă a apărat-o şi a răspândit-o. Şi cu povara anilor pe umeri, cu durerile fizice şi morale ale zilelor din urmă, personalitatea sa puternică s-a ridicat împotriva uzurpatorilor unei credinţi ce i-a luminat o viaţă întreagă. O vedea neînţeleasă de cei care lucrau în numele ei, diformată, terfelită... Şi a protestat împotriva acestei apostazii, cu demnitatea îndurerată a bătrânului care nu-şi recunoaştre epigonii. Puţini l-au înţeles, mai puţini l-au urmat. A rămas un solitar care aşteaptă să-l învăluie tăcerea neguroasă a veşniciei. Acum a plecat. Un bărbat cu o credinţă nestrămutată, fie ea şi o generoasă utopie, în nişte timpuri de elegant scepticism, o viaţă de luptă şi gândire, înnobilată de suferinţă... Înaintea ideii, desprinsă de firul de colb, a unei asemenea vieţi se înclină cu smerenie şi duşmanii şi
prietenii de gânduri ai omului care a întrupat-o”.
Ar fi de menţionat aici, referitor la contribuţia pe care timpul i-o va recunoaşte lui Gherea, privind azi prin perspectiva istorică - dincolo de întreg cortegiul de reacţii cunoscute pe care atâţia comentatori le-au manifestat de-a lungul timpului împotriva lui Gherea - şi consideraţiile venite din partea cunoscătorilor orientărilor moderne occidentale în ştiinţele literaturii, în special a sociologiei literaturii, locul ce i se atribuie totuşi lui Gherea în prefigurarea acestor discipline. Astfel, în prefaţa cărţii lui Robert Escarpit De la sociologia literaturii la teoria comunicării7 Constantin Crişan se referă, în acest sens, la Constantin Dobrogeanu Gherea, “criticul român care – prin multe dintre cercetările sale literare de critică ştiinţifică - precede o pleiadă întreagă de filosofi europeni postmarxişti ai artei şi literaturii”, invocându-l apoi pe Al.Dima care “afirmă (...) lărgirea ariei spirituale europene” în acest fel, căci “spre sfârşitul secolului trecut, într-o metodă de viziune generală a fenomenului literar prin Paul Lafargue şi prin Franz Mehring,(...) ei au fost precedaţi, în multe din ideile lor, de C.Dobrogeanu Gherea”8.
Un alt text de comentariu literar al unui clasic este cel semnat de Artur Gorovei (I,11-12) în care cunoscutul autor se referă la scrierea lui M. Kogălniceanu Iluzii pierdute, motivându-şi demersul prin aceea că “despre literatura lui Kogălniceanu
s-a vorbit prea puţin; activitatea lui politică
a preocupat pe cercetătorii vieţii acestui mare om.” Acest text, subintitulat şi Un întâiu amor se referă, ca atare, la afecţiunea precoce a istoricului pentru o “copiliţă frumuşică ca un înger”, Niceta, pe care o descrie cu lux de amănunte hiperbolizante, de natură a-l înlemni pe tânărul elev îndrăgostit. Dar marea sa dragoste se sfârşeşte ridicol printr-un dezgust provocat de un dar pe care i-l trimite fata, printr-o servitoare urâtă şi dizgraţioasă: o inimă de acadea străpunsă de două bolduri. Asocierea idealului său feminin cu o asemenea creatură îi produce instantaneu vindecarea de dragoste. Gorovei atrage atenţia că această
10

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

povestire, nu prea importantă din punct de vedere literar, are însă valoare din punct de vedere documentar deoarece aduce informaţii biografice despre viaţa lui Kogălniceanu, despre studenţia lui, despre Iaşul tinereţii sale, cu observaţii, nu lipsite de ironie, despre aroganţa înaltei societăţi de acolo (“damele, mai ales cele care au fost până la Viena sau şi măcar până la Lemberg, se socotesc cele dintâi dame din lume”), despre formarea sa ideologică şi culturală, despre lecturile lui ş.a. În încheiere se prelevează un citat din amintita lucrare a lui Kogălniceanu pe care semnatarul îl socoteşte, pe bună dreptate, revelator la modul atemporal: “Vrei să ştii acum cât trage un patriot moldovenesc? Cât n-a fi în slujbă te va asurzi cu numele de patrie, cu jărtfe pentru patrie, cu îmbunătăţiri pentru patrie. Acu pune-l în slujbă, sau, cum zice Dumnealui, în chiverniseală, şi mult după trei luni te vei încredinţa că singura jărtfă şi singura îmbunătăţire ce au făcut patriei, au fost să jertfească o pungă deşartă pentru o pungă plină şi să-şi îmbunătăţească echipajul, butca şi caii.”
Acestei apetenţe şi preocupări pentru comentariul cultural şi literar îi corespund şi alte texte publicate în Junimea... botoşăneană, unele dintre ele înclinând curajos către critica literară, creionând aprecieri despre scrieri litearare, unele chiar pertinente şi dovedind intuiţie axiologică. Astfel, în nr. 3 al revistei se publică un articol intitulat Cum caută să ne cunoască nemţii în care se face, practic, critica unei traduceri, semnată de un Albert Espay, a unei cărţi de cântece populare româneşti (Răsunetul Dâmboviţei) apărută la Leipzig şi realizată la îndemnul unui prieten comun, Gh. Eminescu (poate, nepotul poetului, ulterior colonel şi autor de cărţi istorice?). Se observă ironic că selecţia a operat potrivit unui criteriu insolit: “a ales intâi bucăţile ce se puteau traduce şi dintre acestea acele poezii cântate de lăutari a căror sentimentalitate se potrivea cu cea a burghezimii germane, cele melancolice ori tragice ca baladele germane” şi că lipsesc deliberat cântecele tonice, optimiste şi deci “criteriul principal al alegerii este
reprobabil, căci aceste cântece sunt reprezentative numai pentru sufletul celei mai mici părţi şi mai lipsite de valoare a poporului românesc – sufletul mahalalei”. Lucrul e de criticat căci asta “înseamnă a ponegri un neam relevând dintre manifestările lui pe cele mai superficiale", ceea ce e de mirare căci în literatura noastră populară “greul e să laşi la o parte atâtea frumuseţi”. Se pune această apetenţă pe seama celui ce le-a ales care e criticat şi pentru eludarea semnăturilor textelor de autor, ceea ce produce deliberat confuzie şi este considerat “nevrednic de un apusean şi înjositor pentru un om cult, pentru care proprietatea literară trebuie să fie cu atât mai respectabilă decât orice altă proprietate”. Trecându-se totuşi peste aceste scăderi, se consideră că încercarea de-a reda în limba germană literatura română este în sine folositoare şi se relevă obiectiv şi virtuţile textului discutat.
Multe asemenea comentarii se fac la rubrica Recenzii, precum aceea, semnată de M.I. Bantuş în nr. 4 al revistei, care se referă la volumul Ruguri al poetului Ion Sân
–Giorgiu, “de adevărată poezie care ar face cinste oricărei antologii” al unui poet “înzestrat cu o sensibilitate puternică pentru durere”. Deşi apreciat astfel şi publicat în calitate de colaborator, poetul este amendat pentru relevarea “numai a înfăţişării oarecum exterioare a războiului” (dangătul “răsbubuitor” al tunului, sângele ce năclăieşte ţărâna etc.) prin care urmăreşte “să ne facă să asistăm la război cu mijloace cam prea uşoare.” De asemeni, i se reproşează unele imperfecţiuni ale formei ca “hiaturi”, “imagini incongruente”, “cacofonii”, greşeli de tipar ş.a., chiar şi unele ecouri din Minulescu şi Eminescu, toate fiind doar sfaturi date constructiv unui “poet adevărat” care va “merita de la public admiraţia dezinteresată pentru poezia adevărată şi arta serioasă ce i-o va oferi”.
Emil Diaconescu publică la rubrica Recenzii (I,13) o succintă notă despre o carte a “poetului Bucovinei”, G.Rotică, Cele două Românii, cuprinzând articole cu “admirabile pagini care proslăvesc pământul sfânt al Ţării, vitejia soldatului român şi dragostea
11

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

lui pentru acest pământ, pe care-l apără cu preţul vieţii sale”. Alegerea şi comentarea acestei cărţi se înscrie în programul revistei, de consolidare prin scris a Marii Uniri de la
1918, ca atare, tonul este adecvat acestui deziderat: ”În multe articole (...) sunt atâtea adevăruri care trebuie să ne deschidă bine ochii în România Mare. Dar mai presus de
toate este credinţa, netrămutată a dlui Rotică în biruinţa finală a dreptăţii care trebuie să aducă înfăptuirea visului nostru de unitate naţională. Şi această credinţă care s-a îndeplinit şi-o exprimă cu atâta convingere în scrisul său viguros. Cartea dlui Rotică merită o cât mai largă răspândire.”

NOTE

6 Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria cunoaşterii, Studii şi eseuri, Traducere de Sanda Chiose Crişan, Antologie, studiu introductiv, note, revizia textelor, tabel cronologic şi glosar terminologic de Constantin Crişan, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. XVII.

7 Al.Dima, Gherea în cadrul criticii europene, în Conceptul de literatură universală şi contemporană, Studii teoretice şi aplicative, Editura Academiei R.S.R, 1967, pag. 175.

8 C. Iordăchescu, Bon de talpă, Satiră de moravuri din România mică; în 2 acte, Botoşani, Tip.

Reînvierea, 1919

Însemnări memorialistice (10)

Ion Mihalache

La Vâşinski

Sâmbătă 2 Decembrie 1944

Despre P.N.Ţ. (am vorbit în esenţă,

aceste lucruri).
- născut din mem(orie).
- Este Partidul care a realizat adevărata unire sufletească a provinciilor;
- Este cel care a fost luptătorul pentru realizarea libertăţilor politice şi sociale ţărăneşti
- Deşi a stat numai 2 ½ , a ţinut zid;
- Cel care a luptat şi contra regimului oligarhic - şi contra Regelui şi conta formaţiunilor de import;
- Cel care a mers nedesminţit şi fără greş în politica externă;
- Cel care urmăreşte cele mai largi reforme sociale: stat ţărănesc muncitoresc cu colorit (...);
- Spargerea lui ar fi o crudă lovitură, sufletului ţărănesc;
- Ruperea lui s’a încercat şi n’a reuşit;
- De schimbarea preşedinţiei
C(onsiliului) de M(iniştri) nu poate fi vorba.;
- Campania împotriva lui este tot ce poate fi mai nedrept;
- Partidul N(naţional) Ţ(ărănesc). trebue luat în consideraţie aşa cum e el;
- Este adânc devotat programului de
colaborare cu Rusia şi cu aliaţii;
- Nu doreşte ruperea relaţiilor între aliaţi şi nu acceptă a fi instrument împotriva Rusiei;
- Singura lui rezervă este:
a) neînţelegerea de către Rusia (şi poate ar dori, în acest caz, ca ceilalţi, cu care a avut mai îndelung contact să pună cuvânt bun);
b) Rusia să nu încurajeze dictatura comunistă de sus în jos;
Iar aceasta, nu depinde nici de P.N.Ţ.,
nici de România - ci de Rusia.

2 Decembrie 1944

Scriu seara, imediat după înapoierea de la Vâşinski, care m’a primit dela ora 4 la 520 p.m.
12

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Audienţa îmi fusese indicată de Vişoianu (Min. De Externe), probabil aranjată.O cerusem cu o zi înainte.
Primire foarte amabilă - la ieşire însoţit p(ână) la uşă de el şi cei doi secretari, traducători, unul de limba franceză, altul de limba română.
Am vorbit când româneşte, când, ca să scurtez timpul, franţuzeşte. Nici el nu vorbia mai bine ca mine. Fiecare frază îi era tradusă. Aproape la fiecare răspundea. Secret(arul), cel de franceză, scria conversaţia. Mi-a spus că dacă vreau, pot introduce pe însoţitorii mei (Pop. Mih. şi Ing. Vasilescu).
Am dezvoltat aceste idei:
1. Mulţumiri p(entru) acordarea audienţei.
Am socotit - văzând că primeşte şi particulari – că doreşte să aibă informaţii mai complecte. Voesc să-i dau şi eu din crezul meu ţărănesc şi p(entru) Part(idul) Naţ(ional) Ţ(ărănesc).
N’o să-i fac expozeu. Doresc să fiu
chestionat.
2. Desigur, văzând ce se petrece în
România, aci, are impresie rea:
Partide care se fac şi se desfac;
Guverne de săpt(ămâni) sau luni care se autotorpilează;
Agitaţii sterile în timp de muncă; Aci este ţara de suprafaţă, nu cea
reală;
Cea reală e ţara de ţărani, care muncesc, luptă, speră;
Această ţară nu e şi n’a fost duşmana Rusiei! Ea a fost împinsă fără voia ei în război.
M’a complectat el: Ştiu – niciodat R(omânia) n’a fost în răzb(oi) cu Rusia. Pentru prima dată acum. Împinsă de G(enera)lul Ant(onescu);
Ţărănimea e prin firea ei pacinică, între sufletul ei şi sufl(etul) ţărănimii ruse este apropiere(aprobare).
3. Această spiritualitate o reprezintă, ca exponent al ei, P.N.T. Part(idul ţărănesc) a ţâşnit din tranşeele războiului celuilalt, cu
un program de reforme radicale.
A fuzionat cu fracţ(iunile) ţărăneşti din
Provinciile Unite.
În Ardeal, Part(idul) naţ(ional), deşi cu o structură mai burgheză, era exponentul ţărănimii ardelene. Am fuzionat cu el câţiva ani mai târziu.
Dârză luptă de opoziţie cu liberalii, cu Regele Carol, cu legionarii, cu Mareşalul Ant(onescu).
Din 25 de ani, 3 la guv(ernare), peste
20 de ani în opoziţie.
Cu un program de reforme radicale structurale.
Pe linia politicii externe consecvent alături de Rusia.
- ca unul care refl(ectă) spiritualitatea
poporului român;
- ca unul care ştie că reformele făcute după răzb(oiul) celălalt s’au făcut sub presiunea rev(oluţiei) ruse (am afirmat-o în parlament de multe ori). A dat dovadă cu fapte:
a. Primul guvern Vaida a căzut pentru că cel dintâi în Europa a început tratative de rec(unoaştere) a Rusiei.
b.Când a mai venit la Guv(ern) a
reînceput sub Vaida şi Mironescu.
c. Şi în sfârşit cu Titulescu.
(M’a întrebat: era în Part(idul) Dv? Am răspuns: La început nu, pe urmă când a văzut potrivirile în pol(itica) externă s’a înscris la noi).
El: Când a căzut era cu Dv?
- Da, dar în Guv(ernul) lib(eral) a căzut; răsturnat de intrig(ile) poloneze şi sârbeşti de atunci şi de la regele Carol prin Tătărăscu. P.N.Ţ. a dus lupte cu R(egele) Carol. Iar când au venit legionarii, ţinta atacurilor el a fost (...) ucis - eu ascuns 2 luni (avea aerul că e la curent).
Despre Maniu, însuş mareş(alul) Antonescu în două audienţe mi-a spus că Hitler a întrebat dacă mai e în viaţă, căci în Germania n’ar fi trăit 2 zile.
Inamicul deci ne-a confirmat poziţia noastră alături de Rusia şi aliaţi.
4. Part(idul) N(aţional) Ţ(ărănesc)
13

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

voeşte şi o cooperare spirituală cu Rusia.
El a realizat după răzb(oiul) celălalt unirea sufletească a ţărănimii de pretutindeni.
El cristalizează azi speranţele acestei ţărănimi.
Apropierea sufletească între poporul meu şi cel românesc, osmoza spirituală se poate face mai sigur prin forţele politice româneşti, care adună simpatia şi încrederea pop(orului) român, decât prin partide improvizate care întrebuinţează metode ce repugnă poporului.
Sfărâmarea partidului, care nu se va obţine, cum nu s’a obţinut nici sub R(egele) C(arol) şi legionari, care au întrebuinţat aceleaşi metode ce le întrebuinţează şi partidele adverse de azi - nu ar folosi decât să mărească haosul.
5. Avem impresia că Part(idul) Naţ(ional) Ţărănesc nu inspiră încredere (acest punct a fost mereu întrerupt. Reiau ideea mea întreagă şi apoi răspunsul lui întreg la acest punct)
Credem că s’ au dus intrigi împotriva lui.
Ne-am întrebat, cum?
Ne-am explicat că fiind şoapte de neînţelegeri între aliaţi(el m’a întrerupt arătând că înţelegerea lor se împlineşte întocmai şi deci sunt de exclus) – s’ar crede că P.N.Ţ. ar putea servi cuib de intrigi.
În acest caz, s’ar înşela.
Poporul român se înspăimântă de astfel de perspective. Popoarele mici ştiu că pe spinarea lor se luptă cei mari.
Ţăranii Români ştiu că ei rămân vecini cu Rusia. Deci cu Rusia trebuie să rămână prieteni.
P.N.Ţ. împărtăşeşte exact această stare de spirit. Şi mai ştie că vechea politică de echilibru european nu mai e posibilă. Deci nu ar putea accepta să fie instr(umentul) cuiva împotriva Rusiei.
El m’a asigurat: Că nici vorbă nu poate fi de neînţelegeri între aliaţi. Că programul se desfăşoară întocmai cum a fost aranjat la Teheran – şi cum a fost încă odată pus la
punct în Canada.Că nu poate fi vorba de ţări mari şi ţări mici, ci de ţări slabe şi ţări puternice, cele slabe trebuind să coopereze în propriul lor interes cu cele puternice pentru doborârea inamic(ului) comun, unele lângă Angl(ia), altele lângă Rusia, cum sunt: R(omânia), Ung(aria), B(ulgaria), Jugosl(avia).
Că aliaţii urmăresc două ţinte principale: să doboare hitlerismul (...) să aşeze o pace solidă între pop(oare) şi socială.
Am spus mai departe că e reconfortant pentru noi să ştim că răzb(oiul) e evitat şi că vom avea o pace solidă.
Că totuş în dorinţa noastră sinceră de col(aborare) cu Rusia, avem impresia vagă de ostracizare a P.N.(Ţ)- care a mers din ostracizare în ost(racizare), deşi a avut o linie clară şi consecventă, pe linia ţărănimii române.
M,a întrebat pe ce se bazează aceste
impresii.
Am spus:
Radio Moscova a anunţat – şi apoi gaz(etele) de extr(emă) stângă au răspândit – că P.N.Ţ., alături de cel liberal sabotează aplic(area) armistiţiului.
Mi-a spus:
a) Nu ştia acest lucru. În tot cazul, nu vine de la cei de aici, nici de la Guv(ernul) din Moscova. Ei nu pot împiedica gazetele celor atâtea(13?) partide să publice ce cred (presa e liberă) şi poate radio Moscova a luat după presa de aici.
Am răspuns: în paranteză nu sunt atâtea partide câte par, că sunt aceleaşi care se despart prin sciziparitate [ca sub Regele) C(arol)] ca să pară multe; şi că ele dau ştirea ca provenind de la Radio Moscova despre care aflu cu bucurie că nu este comunicat oficial.
b) De asemenea, pe faptul confirmat şi de un min(istru) comunist şi comunicat şi în Cons(iliul) de Miniştri că, întrebat de ce n’au dezarmat gărzile lor cum s’au obligat, au spus că ei au predat armele armatei roşii iar nu Guv(ernului) român.
14

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Deci confirmă ei înşişi legăturile cu armata roşie peste capul Guv(ernului) român.
Mi-a răspuns:
- Este posibil ca armata rusă să fi dezarmat g(ărzile) comuniste aşa cum a dezarmat şi pe cele Iuliu M(aniu), socotind că aşa e mai bine din p(unctul) de vedere al ordinei militare. Şi a adăugat:
Aici trebuie să vorbim sincer: Guv(ernul rus) şi noi am avut impresia că Guv(ernul) român, în care maj(oritatea) o formează miniştri ţărănişti şi liberali, nu fac tot ce trebue p(entru) aplicarea armistiţiului.
Eu: Dacă nu aş vorbi sincer, aş considera că i-am furat zadarnic din (...) şi aşa mi-e felul meu. Deci, impresia noastră este că se face tot ce e posibil ca să se aplice. Primul M(inistru) în o declaraţie ieri(Gh. Sănătescu) ca şi Vişoianu şi Savel R(...) cu care sunt prieten nu au spus că armistiţiul este depăşit în multe puncte – iar în altele sunt dificultăţi tehnice. Este deci nevoie de înţelegere şi bunăvoinţă reciprocă, România fiind ţară mică şi săracă şi cu mari nevoi.
El: Trebue să recunoaşteţi că armistiţiul este mult mai uşor decât putea fi.
Eu: Recunoaştem, dacă ne gândim pe punctual de vedere că Rusia e învingătoare şi Rom(ânia) învinsă.
El: Rusia a fost generoasă cu R(omânia) dându-i Ardealul de două ori: odată acum o sută de ani şi odată acum.
Eu: Nu contest că, date fiind raporturile de la învingător la învins, am făcut o impresie oarecum bună, îndeosebi în ce priveşte fixarea sumei desp(ăgubirilor) în bani.
I-am amintit că fusese vorba de o întâlnire convenită între el şi Dl Maniu. Să aştepte dl Maniu a i se da ora?
El, vădit intrigat, îmi spune că în adevăr, la un ceai, Dl Maniu i-a comunicat că-i va trimite nişte memorii anunţând că-i stă la dispoziţie pentru a lămuri eventual oarece puncte şi D-sa convenise a se întâlni. Dar Dl Maniu i-a trimis 3 memorii pe care s’a văzut nevoit să le înapoieze cu o
scrisoare, întrucît, pe de o parte cuprindeau lucruri inexacte – ca de ex(emplu) acela că Rusia ar urmări să ia Moldova? – oare Rusia are nevoie de Moldova? - iar altele care nu se pot discuta decât cu guvernul, şi el n’ar putea să le discute cu fruntaşi ai Partidelor politice.
Dacă Dl Maniu – a zis el - voeşte să discute chestii generale, cum am discutat cu Dta, cu Dl Lupu şi cu alţii, îi stau oricând la dispoziţie, dar nu ar putea discuta chestiile ridicate de dânsul.
xxx
Mi-a mai spus:
- La ei e un singur partid; înlăuntru sunt şi la ei curente.
- „Curierul” a fost suspendat pentru că a scris articole menite să tulbure relaţiile între noi şi Rusia. O cenzură preventivă i s’a aplicat.
I-am spus: Trebuind să dea articole şi informaţii care aşteaptă cenzura, e pus în inferioritate faţă de alte gazete.
Mi-a spus: Ziarul Dreptatea apare liber.
- I-am spus că am cunoscut pe Litvinov la Geneva. Cu Ostrovski aveam relaţii amicale. L-am avut şi oaspete la ţară.
- I-am spus că metodele practicate de stânga au fost întocmai practicate de legionari, încât nici măcar nu sunt noi – sunt deja compromise.
- Pe comunişti, îi primeşte ca pe orcare.- „Nu se amestecă între partide”, Rusia respectând Declaraţiile făcute de Molotov. Rusia”îşi respectă cuvântul”.
- Vorbim de raporturile între aliaţi, eu: avem un program radical. Mai uşor îl realizăm prin colab(orare) cu Rusia, decât cu Anglia.
La terminare, i-am spus:

România doreşte sincer apropierea de Rusia. Dar stă în puterea Rusiei s’o înlesnească, aceasta fiind ţara mare şi învingătoare. României îi stau în cale numai atâtea căi câte îi lasă Rusia (subl. noastră – O.L.Şovan).

15

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Mărturisiri din întuneric(15)

Gheorghe Bâgu

a Germaniei”. Nemţii au făcut din Ploieşti cea mai puternică fortăreaţă de foc din Europa pe care au apărat-o cu 88 baterii grele.
Eu, a spus în continuare Pătrăşcanu, sunt condamnat la 15 închisoare corecţională şi acum îmi ispăşesc pedeapsa pentru că am greşit. Îndur, rabd, aştept şi mă întreb: dacă ne reeducăm, vom scăpa din închisoare mai repede? Cine va decide că suntem reeducaţi şi cine va garanta asupra cinstei şi sincerităţii noastre?
Pe noi toată ţara ne condamnă şi ne consideră vinovaţi de ororile războiului. Suntem acuzaţi că noi şi cu Antonescu am târât ţara într-un război nedrept. Dar fiecare cetăţean ştie că între Reich-ul nazist şi poporul român a existat o legătură impusă, acceptată de frică. Dacă n-am fi acceptat-o, riscam să dispărem ca naţiune, deci singura scăpare era să ne facem frate cu dracul până treceam puntea. Această fraternitate ne-a costat foarte mult, dar aşa am supravieţuit.
Germania avea mare nevoie de petrolul nostru. În iunie 1940, în baza contractului încheiat în martie 1939 de Armand Călinescu, nemţii luau de la noi
5.500.000 tone de ţiţei, ajungându-se mai târziu până la 6.500.000 tone. Churchill spunea că „Ploieştiul este rădăcina pivotantă
16
Lipsa de carburanţi a grăbit, atât în
1918 cât şi în 1944 înfrângerea Germaniei. Actul de la 23 august a grăbit terminarea războiului. Cunoscând toate acestea, pe cine să acuzăm? Cine a dorit războiul? Cert este că poporul român a ştiut întotdeauna ce vrea şi a reuşit să nu se integreze în armata germană.
Sunt convins că toţi cei care zac în această temniţă cunosc situaţia noastră înainte de război, din timpul războiului şi după război, ca şi mine. Sunt adevăruri dovedite, sunt fapte de necontestat. Nici unul n-a dorit şi nici nu doreşte să ne fie ocupată ţara de către străini. Toţi am apărat- o şi ne-a costat foarte scump. Peste 500.000 de vieţi jertfite împotriva nazismului. Oare n-am dat de ajuns? Cât să mai dăm şi cât mai avem de plătit? ... S-ar putea ca tot ceea ce am spus să ne fie răstălmăcit şi să fim din nou acuzaţi de naţionalism, de şovinism, consideraţi trădători, monştri apărători ai moşierimii, legionari ...
Cine în afară de familiile noastre, îşi mai aminteşte de noi? Viaţa în închisoare, cu hrană sub minimul necesar de existenţă, cu priciurile fără aşternut, cu ferestre văruite şi bătute-n cuie, cu tineta sub nas, ne obligă să facem orice pentru a scăpa din acest întuneric, pentru a redobândi libertatea. Scumpă-i libertatea! Este normal să luptăm pentru libertate, dar nu ştiu dacă nu este prea târziu. Răzbunările continuă şi astăzi, iar greşeli s-au făcut, se fac şi se vor mai face. Normal ar fi să nu mai existe condamnări politice, iar oamenii să nu mai fie pedepsiţi pentru ideile lor. Uitaţi-vă la mine! Sunt condamnt pentru legionarism. Am avut naivitatea să cred că luptând cinstit îl vom

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

îndepărta pe Carol al II-lea şi pe trântori, am crezut în lupta pentru un trai mai bun. Dar tot pentru un trai mai bun al celor care trudesc a luptat şi a suferit şi unchiul meu, Lucreţiu. Este închis lângă celula noastră şi este pedepsit ca şi noi. Ce-am greşit eu şi ce a greşit el? Este evident că răzbunarea şi dorinţa de putere ale unor oameni, cărora nu le pasă de nimic şi de nimeni ne ţin în puşcărie. În ceea ce mă priveşte, sunt hotărât să mă reeduc, să uit activitatea din trecut şi să încerc să fiu de folos ţării.
Ţurcanu s-a uitat cu dispreţ la el şi
l-a întrebat:
- Dar ce spui de antisemitismul atât de puternic propagat şi folosit de legionari?
- Într-adevăr, antisemitismul stătea la baza doctrinei lui Nae Ionescu şi s-a manifestat mai puternic în perioada 1934 –
1941. Totuşi, Nae Ionescu avea buni prieteni evrei cu care benchetuia la „Capşa”. Evreii din ţara noastră s-au bucurat de toate drepturile. Însă o parte din ei, cei avuţi, în special, şi-au pierdut busola. Fiind conştienţi că domină în plan spiritual şi material, au început să ne sfideze. Noi le-am răspuns cu jigniri şi insulte astfel încât prăpastia se adâncea mereu şi lua proporţii, culminând cu apariţia cuzismului şi a legionarismului. Noi suntem vinovaţi că nu i-am analizat mai atent pe toţi fildermanii, codrenii şi naziştii, şi am trecut cu uşurinţă în extrema dreaptă, neglijând şi călcând în picioare omenia.
- Dar de America, ce zici? Aţi aşteptat venirea americanilor şi aţi sperat ca salvarea să vină de la capitalişti! Spune, ce legături aţi avut cu spionii americani? Ce date le-aţi furnizat? Ce v-au promis şi când urma salvarea? Când nădăjduiaţi să aduceţi asasinii din nou la putere? Spune tot ce ştii despre amestecul americanilor în treburile interne ale ţării noastre. Aţi vrut să vindeţi ţara şi să dispărem ca naţiune? Foarte frumos! După ce aţi văzut că nemţii sunt la pământ aţi „trecut oceanul”, la americani! Halal patrioţi! „Buni” români! Spune, nu este aşa? Recunoaşte că aveaţi intenţia să vă organizaţi şi să fugiţi peste hotare! Spune!
- Într-adevăr, unii, în special legionarii, zice Pătrăşcanu, aşteptau salvarea de la capitalişti. Nădejdile lor se bazau pe
unele neînţelegeri apărute la sfârşitul războiului între oamenii de stat sovietici şi cei americani. Ei sperau că va izbucni un nou război. Credeau că vor fi ajutaţi de americani, de acest popor mare, dar atât de îndepărtat! Americanii sunt un amestec de naţiuni, sunt oameni comozi, sunt un popor fără istorie. Nu sunt capabili de sacrificiu şi nici să lupte pentru alţii, cu atât mai puţin pentru oameni pe care nu-i cunosc şi nici de la care n-au nici un profit. Amintiţi-vă că pentru a pune poporul american pe picior de război, Roosevelt a recurs la o stratagemă: a plasat jumătate din flota americană la Pearl- Harbor, convins fiind că va fi bombardată de japonezi. Ştiţi că aşa s-a întâmplat, iar acest fapt a stârnit ura şi frica poporului, determinându-i să pună mâna pe arme. Aşa se explică prezenţa sub arme în 1940 a
800.000 ostaşi americani, iar la sfârşitul războiului Marschall comanda o armată organizată de 9.000.000 de militari, bine instruiţi şi hotărâţi pentru orice sacrificiu. Americanii au ajutat totuşi Europa. La o lună de la declanşarea războiului împotriva URSS, America a trimis, la cererea lui Stalin, în portul Arhanghelsk, 3 milioane de perechi de bocanci, lână, cauciuc, etc. iar în perioada 1.X.1941-31.V.1945 URSS a primit de la SUA peste 15 milioane tone de mărfuri, în valoare de peste 11 miliarde de dolari, constând în alimente, îmbrăcăminte, produse farmaceutice, armament. Îndrăznesc să întreb: a contribuit America la distrugerea hitlerismului? Cine a dus greul războiului şi cine l-a câştigat? Este greu de spus de ce au sperat legionarii că salvarea va veni de la americani. Oare americanii nu erau şi ei sătui de război? Erau dispuşi, ca pentru noi, să înceapă un nou măcel? E absurd! Sincer vă mărturisesc că nu pricep, şi vă rog pe dumneavoastră să mă ajutaţi.
- Nu înţelegi? Acum arunci cu noroi în cei pe care, până ieri, îi aşteptai cu sufletul la gură, proslăvindu-le ideile? Negi calităţile şi superioritatea celor pe care-i aşteptai. Nu înţelegi şi mă rogi să te ajut!? Uiţi că atât în primul răzoi mondial cât şi în cel de-al doilea, ajutorul şi prezenţa americanilor au fost hotărâtoare pentru lichidarea militarismului german, precum şi pentru distrugerea nazismului.
17

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

- Uiţi că ei au construit prima bombă atomică şi că tot ei deţin finanţele globului? Şi-ţi spun eu de ce aţi aşteptat ajutorul lor: pentru că sunt puternici! O să-ţi arătăm cât se poate de repede că-i cunoşteai pe spioni, duşmanii patriei noastre şi că aveai legături cu ei. Te facem noi să recunoşti tot. Faci pe naivul, pe nevinovatul, pe victima?! O să-ţi arătăm noi cât de cinstit eşti!
- Vă rog să mă scuzaţi, dar aţi făcut din această puşcărie un infern. În momentul de faţă moartea ar fi o izbăvire pentru mine. În legătură cu acuzaţia că legionarii intenţioanu trecerea graniţei, vă spun că nu ştiu nimic. Oricât de rău a fost după război, eu eram hotărât să trăiesc şi să muncesc alături de părinţii şi fraţii mei, lângă mormintele moşilor şi strămoşilor noştri. Atât am avut de spus.
- Eşti un escroc! a urlat Ţurcanu. Banditule! Eşti o bestie care urmăreşte să ne ţină pe toţi în închisoare până la moarte. Atâta timp cât între noi va exista oameni de felul tău, noi, cei de aici, nu avem voie să sperăm la libertate. Aici trebuie să murim! Nenorocitule! Eşti un ticălos! Şi urlând, s-a repezit la el, a pus mâna pe o gamelă cu care l-a lovit, cu toată forţa, în cap. Au sărit şi ceilalţi suceveni reeducaţi, care l-au bătut până l-au lăsat în nesimţire.
- Linişte! a strigat Ţurcanu. Acesta n-are ce căuta în rândurile celor care doresc să termine cu trecutul şi să păşească pe un drum nou. Pătrăşcanu este o ruşine pentru tineretul de astăzi! Este un netrebnic, un bandit!
Atunci a intervenit un tânăr, pe nume Ionescu, originar din Ploieşti, student prin anul II la Academia Comercială, un băiat de statură mijlocie, bine legat şi cu puţin strabism:
- Domnule Ţurcanu, noi am fost condamnaţi de legile ţării, ne-am recunoscut vina şi ne executăm pedeapsa. Deocamdată nu ne interesează marxismul şi nici reeducarea. Vom avea timp, în libertate, să ne documentăm, să reflectăm şi să virăm spre stânga.
Descumpănit şi înnebunit, Ţurcanu
s-a repezit la Ionescu, încercând să-l
lovească, dar acesta, s-a apărat şi i-a pus mâna în gât. În celulă tensiunea devenise insuportabilă ... Imediat s-au făcut două tabere: tabăra celor veniţi de la Suceava şi tabăra celorlalţi deţinuţi. Disperat, Ţurcanu a bătut în uşă şi l-a strigat pe gardianul Anghel:
- Bandiţii vor să mă omoare!
Peste câteva momente de tăcere, de încordare şi aşteptare a apărut directorul Dumitrescu, îmbrăcat într-un palton elegant, proaspăt bărbierit, încruntat, şi supărat a întrebat ce se petrece în celulă.
Ţurcanu i-a raportat că majoritatea deţinuţilor sunt de acord cu acţiunea de reeducare şi că numai Ionescu se opune.
Directorul, privindu-l cu duşmănie pe fratele Ionescu, s-a dezbrăcat de palton, pe care l-a aruncat pe priciul unde dormea Cordun şi a început să-l lovească pe cel care se opunea reeducării. L-a lovit cu toată forţa în cap, în gură, peste urechi, în burtă, sângele lui Ionescu împroşcându-ne pe toţi. După ce Ionescu a căzut, a fost călcat în picioare. De sub picioarele directorului auzeam gemând:
- Nu sunt condamnat la moarte! Sunt condamnat numai doi ani, nu mă omorâţi! N-am incitat pe nimeni, nu sunt condamnat la moarte ... După ce a obosit, directorul şi-a luat paltonul şi înainte de a pleca a spus ameninţător:
- Vă arăt eu voi disciplină, bandiţilor! Criminalilor! Pentru cea mai mică dezordine vă împuşc! În carceră şi la
„neagra” o să muriţi netrebnicilor! Să nu vă
mai aud gura!
Ţurcanu s-a întins pe prici, oftând,
iar în celulă s-a lăsat o linişte de mormânt.
Episodul acesta ne-a ajutat să înţelegem că totul era dirijat de sus şi că Ţurcanu executa nişte ordine.
Eram speriat şi sângele îmi îngheţase în vene. Mi-am amintit de colegul Şoltuz, pe care îl întâlnisem în dubă. Bietul Şoltuz, cunoaştea atât de puţin din culisele reeducării!
L-am auzit pe Ţurcanu zicând:
- Dumitrescule, hai să vedem ce aduci tu nou în acţiunea pe care o întreprindem. Vreau noutăţi, te rog să nu baţi
18

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

câmpii, ca Pătrăşcanu. Să ne spui ce nu ştim noi, ce nu cunosc organele de anchetă, să ne spui tot ce ai omis sau ai ascuns. Ai înţeles? Să fii sincer!
- Domnule Ţurcanu, m-am gândit mult la tot cea am făcut în afara legii şi nu găsesc nimic. Eu am fost condamnat pentru omisiune de denunţ, am fost ţărănist şi nu am avut activitate subversivă. Doresc din suflet să mă reeduc, să-mi însuşesc noua doctrină şi să devin un om folositor familiei şi societăţii.
- Ascultă Dumitrescule, ascultă banditule! Ce, crezi că şi de data aceasta poţi să ne înşeli? O să păcăleşti pe cine ai mai păcălit, dar nici într-un caz pe noi. Şi zicând aceasta s-a repezit la Dumitrescu care stătea în picioare smerit şi stupefiat şi a început să- l lovească cu pumnii în cap şi peste gură până la năpădit sângele. Nouă ni se oprise respiraţia. Eu eram dezorientat şi mă întrebam până unde va merge cu această nebunie. Începurăm cu angajamente bazate
pe convingeri liber consimţite, pe critică şi pe autocritică, fără bătăi şi fără bestialităţi şi iată unde se ajunsese.
Este evident că se căutau pretexte pentru a fi pedepsiţi.
- Să treci în colţul acela, alături de Pătrăşcanu! Ai înţeles?
Bietul Dumitrescu, năuc de cap, plin de sânge, cu ochii în lacrimi, a scuipat într-o cârpă soioasă şi-a luat bocceaua şi a trecut lângă celălalt ostracizat.
S-a lăsat o tăcere de mormânt şi spaima ne-a cuprins din nou. Ţurcanu a trecut la locul lui şi s-a întins pe prici. Scrâşnea din dinţi şi gemea ameninţător. Ghebak şi Sobolevschi ne sfidau vorbind în şoaptă. Îmi spuneam „Doamne, dacă mai exişti, scapă-ne din acest iad”. Şi, într- adevăr, până la urmă s-a îndurat şi i-a scăpat pe mulţi trimiţându-i pe lumea cealaltă, adică la loc de verdeaţă, la loc de lumină, fără durere şi fără suspin.

Ceramica populară din zona Botoşanilor(4)

dr. Angela Olariu

Tipuri de cuptoare

În urma săpăturilor arheologice s-au descoperit la Truşeşti şi Botoşani (Dealul Cărămidăriei) cuptoare de olărie aparţinând
secolului III e.n. (Cultura Sântana de Mureş
– Cerneahov55). La Botoşani, cuptorul propriu-zis era format din două camere suprapuse; în cea de jos se făcea focul, iar în cealaltă se ardeau vasele. Ambele erau lipite cu lut. Între camera de foc şi camera de ardere se găsea un grătar perforat, fiind constituit din mai multe rânduri de lipituri susţinute cu ajutorul unor vergi de lemn împletite. La cuptorul nr. 1 de la Truşeşti, grătarul a fost cruţat din pământ natural, peste care s-a aplicat un strat gros de lut, el fiind susţinut de un stâlp central, iar grătarul cuptorului II era sprijinit de un perete median56. (Pl.18) (Fig. 12,13).
În cazul cuptorului de la Botoşani, grătarul era susţinut de un perete median57.
Acelaşi grătar apare şi aici, doar că sistemul de susţinere e altul.

Pl. 18

După forma cuptoarelor şi felul vetrei, cuptoarele actuale de ceramică din zona Botoşanilor se împart în două categorii58:
1.cuptoare tronconice;
2.cuptoare semisferoidale – ovoidale. Cuptoarele tronconice se împart la
19

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

rândul lor în cuptoare tronconice fără vatră organizată, în categoria cărora intră: groapa de ars vase din lut, folosită la arderea ceramicii negre (aceasta fiind întâlnită şi în alte părţi din sud-estul Europei59); este vorba de o groapă săpată în pământ la dâncimea de
1,50 m, având la bază diametrul de 2,50 m,

Fig. 12. Reconstituirea cuptorului nr. 1 de la Truşeşti Punctul La Cuha (după Fl. B. Florescu şi A. Niţu). Secţiunea perpendiculară pe direcţia gurii de foc

iar la gură diametrul de circa 1 m. Are o singură gură de foc (50x40 cm), făcută din şanţul de acces. Este forma cea mai simplă de cuptor. În zona Botoşanilor îl întâlnim numai la Ştefăneşti. (Pl. 19, 20). (Fig. 14,
15).

Fig. 13. Reconstituirea cuptorului nr. 1 de la truşeşti, punctul La Cuha (după Fl.B.Florescu şi A. Niţu). Secţiune în lungul gurii de foc

Al doilea tip de cuptor tronconic îl reprezintă cuptorul tronconic cu vatră organizată60, întâlnit în zona Botoşanilor la Hudeşti, Frumuşica, Rădeni. La Hudeşti este vorba de un cuptor de format tronconic,
construit la suprafaţa solului, având diametrul la bază de 1,60 m şi sus de 1,10 m. Are două guri laterale, una prin care se introduc vasele (42x82 cm) şi cea de-a doua
„gură de foc” (60x40 cm), pe unde se introduc lemnele. Deasupra are un coş drept, înalt de 3 m. În interior se formează cu ajutorul cărămizilor 4 cărări de foc într-o parte şi 3 în cealaltă. Pe părţile laterale ale cuptorului sunt aşezate două „capre” (construcţie de format trapezoidal, din cărămidă, care poate avea sau nu braţe). (Pl.
21, a, b).

Fig. 14. Groapa de ars vase de la Ştefăneşti. A- peretele din lut natural; B-interiorul; D- scânduri care sprijină peretele.

Fig. 15. Secţiune verticală şi orizontală prin groapa de ars vase de la Ştefăneşti

Tot în categoria cuptoarelor tronconice cu vatră organizată intră şi cuptorul „cu cai”. Acest cuptor este întâlnit la Rădeni- Frumuşica. Este vorba de o groapă săpată în pământ, la adâncimea de 1,50 m, având la bază diametrul de 2 m, iar la gură 0,60 m, cu o vatră care serveşte drept suport pentru aranjarea vaselor. Aceasta este construită din cărămidă, cu doi „cai” din lut cruţat, adică lăsaţi din săpătură (Fig. 16).
Cele mai răspândite tipuri de cuptoare în zona cercetată sunt cuptoarele semisferoidal – ovoidale, care se împart la rândul lor în cuptoare cu coş şi cuptoare fără
20

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

coş, după modul în care este dirijat fumul62.
În zona Botoşanilor întâlnim cuptoare cu coş la Hudeşti, Frumuşica, Suliţa şi fără coş la Lişna, Rădăuţ-Prut, Darabani, Fundu-Herţii, Smîrdan.

Pl. 19. Groapă de ars vase de la Ştefăneşti

Pl. 20. Detaliu. Gura de vase a gropii, Ştefăneşti

Fig. 16. Cuptorul cu doi cai de la Rădeni- Frumuşica

Cuptoarele semisferoidal – ovoidale
fără horn apar ca o movilă alungită, iar în
secţiune seamănă cu un ou63. Cum se construiesc?

Fig. 17. Cuptorul semisferoidal de la Lişna

(secţiune verticală)

Întâi se amenajează locul pe suprafaţa solului unde se construişte vatra din cărămidă, apoi se construiesc pereţii din acelaşi material.

Fig. 18. Cuptorul semisferoidal-ovoidal de la

Lişna(secţiune orizontală)

Uneori cuptorul este parţial îngropat în pământ (Lişna). Acestea au, după cum am arătat, forma unui ou culcat, cu două guri – gura de foc şi gura de introdus vasele, plasate la ambele capete. (Fig. 17, 18). La o distanţă variabilă (50-60 cm) de la gura de foc în interiorul cuptorului este aşezată
„capra”. Capra se construieşte din cărămidă, la marginea anterioară a cuptorului. Baza caprei este lungă de o cărămidă şi jumătate, iar corpul se lăţeşte treptat până la 2 cărămizi. Capra are de obicei 2 brâe formate la rândul lor din câte 2 cărămizi adosate, acestea fiind lipite cu lut. Dimensiuni: înălţimea caprei până la bifurcarea braţelor 2 cărămizi. De la bifurcarea braţelor până la tavan este un spaţiu de 0,40 m64. (Fig. 19).
21

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

De la gura de foc, de o parte şi de alta a caprei sunt amenajate, din cărămizi, două cărări de foc pe ambele părţi, în lungul cuptorului. Atunci când cuptoarele au coş, acesta este plasat pe mijloc.

Fig. 19. Capra întâlnită la cuptorul de la Lişna

La cuptoarele din Darabani şi Hudeşti braţele caprei lipsesc. Care este rolul caprei? Focul făcut în gura cuptorului degajă o căldură ce trebuie distribuită cât mai uniform în interiorul acestuia „fără ca
flăcările să vină forţat la oale”65.
Un tip de cuptor evoluat este întâlnit în Botoşani66. Acesta este apropiat de cel cu capră sau grătar cu horn. Este zidit la suprafaţă, având două guri de foc, cu horn sau coş.
La cuptorul de la Botoşani deosebit este peretele, grătarul cu găuri şi picioare, numit capră sau „stender”. Aerul cald pătrunde în interiorul cuptorului prin grătarul aflat înspre spate. Prin caracteristicile sale este un cuptor cu reverberaţie67. (Fig. 20).

Fig. 20. Cuptor de reverberaţie. Botoşani

Din studiul cuptoarelor de ceramică aflate în zona Botoşanilor, putem trage concluzia că acestea păstrează în construcţia lor unele elemente care se pot observa încă la cele din epoca migraţiilor, descoperite la Truşeşti şi Dealul Cărămidăriei – Botoşani, ce se încadrează în categoria celor cu vatră68.

NOTE

55 Ion Ioniţă, op.cit., pag. 198.

56 Ibidem, pag. 199.

57 Ibidem.

58 *** Arta populară românească, Bucureşti, 1969, pag. 44.

59 Florea Bobu Florescu, Evoluţia cuptoarelor de ceramică din Moldova în „Studii şi cercetări de etnografie şi artă populară”, Bucureşti, 1965, pag. 160.

60 *** Arta populară românească, Bucureşti, 1969, pag. 544.

61 Ibidem.

62 Ibidem, p.545.

63 Florea Bobu Florescu, op.cit., pag. 73.

64 Ibidem.

65 Informator Airinei P. Gheorghe, olar din Fundu Herţii, comuna Cristineşti.

66 Florea Bobu Florescu, op.cit., pag. 186-187.

67 Ibidem.

68 Ibidem.

22

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Botoşanii în evul mediu. Aspecte

ale vieţii economice(5)

Numărul foarte mare al dughenelor din Botoşani, practic o bună parte dintre locuinţe aveau printre dependinţe, alături de beci, şi câte una sau mai multe încăperi cu rol de dugheană, a făcut să se dezvolte o nouă categorie socio-profesională, bacalii123. Probabil în timpul regimului fanariot, în negustoria băcăliei se introduce şi în Moldova sistemul breslelor din Ţara Românească, având un rol mai degrabă administrativ decât economic124.
Dezvoltarea acestui tip de comerţ la Botoşani este ilustrată şi de faptul că aici a fost atestată a doua breaslă a bacalilor din Moldova, prima fiind cea de la Iaşi, menţionată într-un hrisov din 12 ianuarie
1778, de la Constantin Moruzi voievod, în care se făcea referire la un hrisov şi mai vechi, de la răposatul domn, Grigore al III- lea Alexandru Ghica voievod125.
Hrisovul dat de Constantin Moruzi voievod breslei bacalilor din Botoşani, la 21 februarie 1778, conţine mai multe informaţii interesante. Chiar de la început se precizează faptul că „rufetul bacalilor care sunt aici, în oraşul Domniei mele în Botoşani, au avut obiceiu şi aşezământu ce se coprinde mai jos, încă de mai nainte din vechime” lui Constantin Moruzi fiindu-i arătate
„hrisoavele altor Domni”126.Se menţionează,
de asemenea, obiceiul bacalilor de a-şi alege
„un bacalbaşe mai mare peste dânşi, adică staroste, pentru purtarea de grijă şi chivernisirea rufetului lor”, obicei pe care domnul îl întăreşte, poruncind totodată să se aleagă un staroste al breslei. Starostelui astfel ales, un oarecare Ioniţă Lalu, domnul îi dă acest hrisov „ca să aibă a fi staroste şi purtător de grije preste toţi bacalii de acolo, şi el împreună cu 6 bacali Epitropi ai breslí

dr. Daniel Botezatu

aceştia, mai bătrâni şi mai de cinste ai lor ce vor fi, să păzească orânduelile ce au între ei, adică:
1. Toţi câţi au dughene de bacalii acolo, în oraşul Domnii mele Botoşeni şi lucrează şi rachierie, ori pământean ori strein, din orice parte ar fi venit, să aibă a asculta de staroste şi de acei Epitropi la cele ce le vor povăţui pentru a cinstei în ale neguţătorií.
2. Pentru băeţi de dughene, care câţi va avea, i va face cunoscut starostií cu numele lor şi cu locul de unde i-au adus, ca să fie trecuţi în catastif.
3. Să nu fie volnic boeru mare sau ori ce alt diregător a se amesteca în ale breslii lor, fie certuri, fie necinsturi, ci numai starostea cu Epitropii să-i judece şi să-i pedepsească după vina faptii lor şi dupe dreptate şi obiceiu orânduelii lor, certându-i şi dojenindu-i, cine ce va face.
4. Până nu-şi vor deschide dughenele cei mai de frunte bacali, să nu aibă voie a deschide ceilalţi din bacali.
5. Pentru cutia de milostenii ce au avut obiceiu a ţinea breasla aceasta, să ia de la toţi cei mai de frunte, în fiecare Duminică, câte bani doi, ear la cei de mijloc câte bani unu, din aceşti bani să se ajute la lipsuri bătrânii şi văduvele breslii, cum se va găsi cu cale de Epitropi şi Staroste”127.
Bacalii botoşăneni, aidoma celor din alte târguri moldoveneşti, comercializau produse din cele mai diverse, alimentare şi nealimentare: vin, rachiu şi
„vutcă”128, bogasii129, „marfă turcească de
Lipţca”130. La 1820, existau la Botoşani un
„cofetariu”, în persoana ungurului Petre Naghi131, un „tiutiungiu”132 (armeanul Ivan Gogasievici); tot aici, într-o ilustrativă
23

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

întrepătrundere de obiceiuri orientale şi occidentale, Gheorghe Sprânceană avea într- o dugheană a sa „cafiné şi biliart”, la fel ca şi armenii Neculai şi Ştefan Focşăneanu133. Existau şi cel puţin doi berari: „Ignat Sulţi, neamţ născut la Liov” care „şade în berăria lui Ene berariul”, în mahalaua Sf. Gheorghe134.
O învoială încheiată la 26 octombrie
1838, între hatmanul Toader Balş, proprietarul moşiei Darabani şi locuitorii aşezaţi în târgul de pe aceeaşi moşie, arată că, la unele produse, preţurile erau mai mari decât preţurile care se doreau la Darabani:
„pentru căsăpii, mungerii şi pitării datori sunt târgoveţii a da din an în an siguri muşterii, care să ia asupra lor îndestularea norodului despre aceasta, cu preţul cel mai folositor pentru obşte şi care neapărat să fie mai jos decât a târgului Botoşani, cu două parale oca de carne şi cu două parale la oca de pâine, iar la a lumânărilor preţul va fi acelaşi ca la
Botoşani”135.
Documentele vremii păstrează câteva nume de staroşti ai breslei bacalilor botoşăneni. Prin cartea din 3 noiembrie
1814, Alexandru Callimachi îl numea pe Marin Odagiu din Botoşani „staroste bacal - başe, peste bacalii de acolo, ca să aibă a purta de grije şi a cârmui el cu cei 3 Epitropi aleşi ai breslei lor pe bacalii, să fie cu priveghere, cu luare aminte şi cu răspundere a pururea de paza orănduelilor ce au ei, ear el şi cu Epitropi va urma după obiceiul
vechi”136. Noului bacal - başă i se poruncea să vegheze ca vânzarea lucrurilor să se facă potrivit mărturiilor date, întărite şi de către domn, în caz contrar având de suferit atât bacalul ce s-ar face vinovat de încălcarea poruncii şi care va fi pedepsit „cu darea prin târg”, cât şi starostele breslei, care „va fi depărtat din a lui însărcinare”. În schimb, bacal-başa primea „dritul de a ţinea băcălia lui apărată de fumărit, de goştinărit şi de oricâte dări vor fi eşite de la Visteria Domniei mele peste an peste târgoveţi de acolo”. Tot starostelui breslei i se dădeau
„doi lude streini, cunoscători de carte, care fie că-i va ţine în dugheana lui, fie că nu, îi va întrebuinţa la ajutorul slujbii sale, la orice porunci i se va da de la Domnia mea sau de la stăpânire în pricina breslii sale”137. În
24
martie 1825, ca o expresie a importanţei şi prestigiului acestei bresle în viaţa economică, socială şi politică a Botoşanilor, Tudurachi bacal-başa, starostele bacalilor, este ales membru al noii epitropii a târgului, ca „ostenitor la trebuinţele târgului”138. Existau însă şi situaţii mai puţin faste pentru membrii acestei bresle, care fie că îşi vedeau comerţul ruinat139 fie că erau urmăriţi de
mânia domnească pentru necinste140.
Dinamica evoluţiei activităţii comerciale din târgul Botoşanilor este evidenţiată şi de toponimele noi care îşi fac apariţia începând cu secolul al XVIII-lea, cel puţin unele dintre ele evocând realităţi mai vechi. Alături de Târgul Vechi şi Târgul Nou, denumirile însele fiind extrem de sugestive în a descrie, foarte succint, o nouă etapă în evoluţia urbană a Botoşanilor141, documentele botoşănene – şi nu numai – pomenesc Târgul Făinii142, Târgul Vitelor143, Târgul Cailor144, Târgul Boilor145, „Uliţa Lipţcăniei”146, „Uliţa Dughenelor”147, „Uliţa Căsăpiei”148, „Uliţa Bacalilor”149, „Uliţa Cailor”150 etc.
Tabloul vieţii economice botoşănene nu ar fi complet fără integrarea în el a meşteşugarilor, ocupaţie la fel de veche precum omenirea însăşi. Fără îndoială că la începuturile sale ca târg şi o bună perioadă după aceea, meşteşugurile practicate la Botoşani reprezentau o continuare a celor rurale. Chiar dacă nu avem evidenţe documentare clare, putem presupune,
bazându-ne şi pe o serie de descoperiri
arheologice, că din cele mai vechi timpuri ale existenţei sale, la Botoşani s-au dezvoltat meşteşugul prelucrării metalelor, confecţionându-se în mici ateliere-locuinţă unelte şi arme151, al prelucrării lemnului şi pietrei152, pieilor153, ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor154, o gamă variată de meşteşuguri alimentare155, într-o măsură mai mică, poate, meşteşuguri de artă156, pentru ca pe măsura trecerii timpului să asistăm la o accentuată diversificare în interiorul aceluiaşi meşteşug, dar şi la apariţia unor meşteşuguri noi. Alături de cele menţionate până aici, putem aminti şi meşteşugul olăritului, străveche ocupaţie a locuitorilor acestor meleaguri, care la un moment dat devine din simplă producţie casnică una generatoare de

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

venituri. De asemenea, chiar dacă nu este vorba direct de Botoşani, menţionăm totuşi meşteşugul potăsăriei, practicat în slobozia Dracşanilor de lângă târg şi amintit în însemnările de călătorie din 1652 ale englezului Robert Bargrave157.
În secolul al XVIII-lea, când mărturiile documentare sunt mult mai numeroase, sporul demografic este însoţit de o diversificare şi specializare uşor accentuate ale meşteşugurilor, implicit de o creştere a numărului meşteşugarilor. Dacă la început ei se vor fi grupat în bresle mai mari, cuprinzătoare de lucrători cu meşteşuguri diferite158, pe măsura dezvoltării acestui gen de ocupaţii lucrative diferenţierea şi specializarea se fac simţite prin constituirea unor bresle cu o alcătuire mult mai omogenă, ilustrând preocupări şi interese comune.
O asemenea breaslă botoşăneană este cea a blănarilor, despre care cunoaştem o serie întreagă de amănunte graţie informaţiilor publicate de Nicolae Iorga159.
„Catastihul” breslei este prefaţat de privilegiul de întemeiere dat de mitropolitul Gavril Callimachi, la 13 mai 1768160. Prin acest privilegiu, la cererea blănarilor, domnul le-a „aşăzatu osebită breaslă”; rânduindu-le praznicul pe care ei înşişi l-au ales a-l prăznui, anume cel al „Sf[â]ntului slăvitului şi râvnitorului Proroc Ilie Thezviteanul, la luna lui Iulie, în 20 de

123 Ibidem, p. 293, nr. 198.

zile”161. Aşezământul breslei, prin ale sale
„bune aşăzări şi obiceiuri ce s-au tocmit” oferă informaţii referitoare la practici şi reguli ce statorniceau ansamblul relaţiilor sociale dintre membrii breslei, dintre aceştia şi cei din afara organizaţiei, dar şi relaţiile de producţie şi desfacere a mărfurilor: repetarea din an în an a praznicului rânduit, când toţi breslaşii erau „datori a merge la casa starostelui”, în caz contrar fiind globiţi, instituirea unei cutii deosebite, în care să se strângă bani „din milostenia breslei şi alte gloabe” folosiţi la trebuinţa bisericii cu hramul Sf. Ilie, adică pentru făclii, tămâie, untdelemn şi alte „trebuinţe şi podoabe bisericeşti”, cinstirea şi ascultarea starostelui, în caz contrar breslaşul urmând a fi globit cu 6 zloţi, „după obiceiul vechi”, pedepsirea cu o gloabă de 12 zloţi, a meşterului care „va smomi ucenicul altui meşter”, respectiv cu 100 de toiege a ucenicului care acceptase să treacă la un nou meşter, bărbânţa de 5 zloţi pentru ucenicul ce va dori să „iasă osebitu calfă cu dugheana lui, prin ştirea starostelui şi breslii” (feciorul de meşter ce învăţa meşteşugul tatălui său urma să dea jumătate de bărbânţă), bărbânţa dată de blănarii străini care vor dori să intre în breaslă, interdicţia stabilită pentru străinii de breaslă în „a scoate pielceale ce sânt meşteşugul aceştii bresle”, în caz contrar ei trebuind să dea breslei toate pielicelele şi o gloabă de 24 de zloţi în plus162.

NOTE

124 Despre termen şi înţelesurile sale vezi precizări în Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 34.

125 Cf. Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1939, p. 152.

126 Dumitru Z. Furnică, Din istoria comerţului la români, Bucureşti, 1908, p. 57-58, nr. XXXII. Abia după această dată, la 11 ianuarie 1796, Alexandru Callimachi voievod va da un hrisov şi pentru breasla bacalilor din Suceava

(ibidem p. 175-176, nr. CII ).

127 Ibidem, p. 62, nr. XXXV. De altminteri, încă în 1742 era menţionată, la Botoşani, „Uliţa băcăliilor” (cf. Artur

Gorovei, op. cit. , p. 60). Peste aproape o sută de ani, într-un act semnat de către rabinul Gherşin, din Botoşani, este amintită „Uliţa dughenilor”, din acest oraş (ASI, Documente, CDXCVIII/42). Într-o Însămnare de câţi fânaragii sânt alcătuiţi şi de câte fânare sânt aşezate pe uliţile din oraşul Botoşani, din 22 octombrie 1833, este pomenită

„Uliţa lipscanilor”, dincolo de care se aflau „dughenile blănăriei” (cf. Artur Gorovei, op. cit., p. 263).

128 Dumitru Z. Furnică, op. cit., p. 62-63.

129 Artur Gorovei, op. cit. , p. 86.

130 Ibidem, p. 82, 86.

131 Ibidem, p. 84.

132 Ibidem, p. 85.

133 Ibidem, p. 83-84.

134 Ibidem, p. 83.

135 Ibidem, p. 87.

25

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

136 Documente privitoare la istoria economică a României, II, p. 232, nr. 145.

137 Dumitru Z. Furnică, op. cit., p. 285-286, nr. CLXXXVI. Se observă că spre deosebire de hrisovul dat breslei bacalilor în 1778, de către Constantin Moruzi voievod, unde erau specificaţi şase epitropi ai breslei bacalilor, actul

din 1814 menţionează doar trei epitropi ai acestei bresle.

138 Ibidem, p. 286.

139N. Iorga, St. şi doc., vol. V, p. 268-269. La 28 septembrie 1814, Scarlat Callimachi voievod dăruia un loc din

locul domnesc, în Târgul Cailor, lui Tudorache Brănişteanul, bacal din Botoşani, probabil aceeaşi persoană cu bacal-

başa din 1825 (ASB, Fond Documente depuse de Tribunalul Botoşani, DCCCXXIII/2). Un izvod din 26 februarie

1825 îl menţionează pe „Anastasă bacal-baş” (ASB, Documente istorice, CXXV/95).

140 La 6 octombrie 1822, răspunzând jalbei lui Ioan Cuzu, „bacalu din politia oraşului Botoşani, arătând că este la scăpătăciune”, Ioniţă Sandu Sturdza voievod îl scuteşte de plata goştinei, desetinei şi vădrăritului, după ce fusese

încredinţat de locuitorii târgului Botoşani, „boeri, târgoveţi şi ţărani”, dar şi de către dregătorii ţinutului, despre

„bunele slujbe” ale bacalului (Dumitru Z.Furnică, op. cit. , p. 309-310, nr. CCIV).

141 Ioniţă Sandu Sturdza voievod orânduia, la 11 martie 1826, un „copil din casă de Vistierie” pentru a-l aduce pe Ion Avram, „ce se află la ţinutul Botoşenilor, cu negoţul de băcălie”, întrucât acest negustor, pentru care chezăşuise boierul ieşean, Scarlat Ursu, fiind dator altor bacali din Iaşi, refuza să-şi achite datoriile (cf. Ibidem, p. 359, nr.

CCXXIX). Acelaşi domn îi scria egumenului mănăstirii Galata, la 16 iunie 1826, pentru a-i cere să-l păzească pe Ion

Avram, care fusese surghiunit acolo, şi a nu-l elibera fără poruncă domnească. Se arăta că acest „bacalu de la ţinutul Botoşeni au îndrăznit a a călca Domneasca noastră poruncă […] şi au făptuit faptă de vinovăţie, făcând furtişag la marfa luată de el de la alţii şi făcându-se fugar, nevoind a asculta chemarea ce i-am făcut Domniea mea, lăsându-şi patria lui şi fugind aiurea, au făcut şi înşelăciune şi viclene mijloace […]”; (ibidem, p. 359-360, nr. CCXXX).

142 Informaţii şi explicaţii documentate despre funcţia de târg medieval a Botoşanilor şi etapele de evoluţie a centrului istoric se regăsesc la Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval, p. 10 şi 56-57. Mai recent, lucrarea amintitei cercetătoare a început a fi publicată, în serial, în revista botoşăneană „Forum cultural”, informaţiile

privitoare la aspectul la care ne referim fiind reproduse în nr. 4 (anul II, decembrie 2002), p. 29 şi nr. 3 (anul V,

septembrie 2005), p. 27-28. În 1834 este menţionată Mahalaua Târgului Nou, semn al creşterii densităţii de locuire (ASI, Documente, CXXXVI/72); pe parcursul lucrării (Daniel Botezatu, op. cit.,) am amintit, însă, referiri şi mai vechi despre acest topic, ilustrând noile realităţi urbane botoşănene.

143 La 15 iunie 1741 (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol III, nr. 1404), 3 mai 1742 (ibidem, vol. II, nr. 514),

27 aprilie 1795 (ASI, Documente, CCCLX/158) ş.a. Vezi şi Artur Gorovei, op. cit. , p. 336.

144 În octombrie 1798, un geambaş evreu vindea armenilor Grigorie Bolfosu, Hristea şi Sava Bolfosu un ratoş în Târgul Vitelor (ASB, Fond Documente depuse de Tribunalul Botoşani, DCCCXXXVII/2). Dughene şi locuri în Târgul Vitelor sunt menţionate şi în actele din 13 august 1816 (ASBT, Documente, I/12) sau 27 august, acelaşi an

(Idem, I/13).

145 Menţiuni mai vechi sunt cele din 1779, 1789, 1796 (Artur Gorovei, op. cit., p. 59). Un document din 4 mai 1800

menţionează un loc al mănăstirii Popăuţi în Târgul Cailor, lângă ratoş (ASBT, Documente, XXIII/4). Alte menţiuni documentare ale Târgului Cailor sunt cele din 28 ianuarie 1814, 24 august 1814, 4 decembrie 1823 (Idem, Documente, IX/9, VIII/4, VIII/9).

146 În hrisovul din 4 mai 1776, al lui Grigore al III-lea Ghica voievod, referitor la locul pieţei târgului Botoşani,

ce ajunsese a fi împresurat de către unii locuitori, este menţionat „cerdacul vămii Târgului Boilor” (N.Iorga, St.. şi

doc., vol. V, p. 254).

147 Artur Gorovei, op. cit. , p. 263.

148ASI, Documente, CDXCVIII/42. Vezi mai sus nota 127.

149 Amintită la 1794 (cf. Artur Gorovei, op. cit. , p. 60).

150 Ibidem, p. 60. Vezi mai sus, nota 127.

151ASBT, Documente, II/67.

152 Vezi Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Editura

Academiei, Bucureşti, 1969, p. 63-68. Numărul meşterilor fierari era destul de mare, din moment ce, pe la 1709, Mihai Racoviţă voievod „au început a găti pe taină a-şi face potcoave la cai şi căruţi la Botăşeni”, încercând o eventuală capturare a regelui suedez Carol al XII-lea (Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi o samă de

cuvinte, ediţie critică de G.Strempel, Bucureşti, 1982, p. 486).

153 Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, op. cit., p. 68-79.

154 Ibidem, p. 79-85. În acest sens, în regiune exista suficientă materie primă potenţială, reprezentată de turmele mari

de vite, care constituiau una din principalele resurse economice.

155Ibidem, p. 85-90.

156 Ibidem, p. 90-93.

157 Ibidem, p. 93-106. Vezi frumoasa lespede de mormânt, datând din 1492, descoperită recent la Popăuţi, lucrată cu un deosebit simţ artistic (Voica Puşcaşu, Un inedit personaj al istoriei locale – vornicul Nurod de Botoşani, în

„Forum cultural”, an I, nr. 2, septembrie, 2001, p. 8; Sorin Ulea, Un unicat al ortodoxiei: piatra de mormânt din biserica Sf. Nicolae Popăuţi, Editura Axa, Botoşani, 2002, p. 9), dar şi Gabriela Coroliuc, Tezaurul feudal de la

Stăuceni – Botoşani (sec. XV-XVI), în „Hierasus”, Anuar, 1979, p. 260.

26

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

158 Robert Bargrave, Povestirea unei călătorii pe uscat de la Constantinopol la Dunckirk, în Călători străini, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 493-494. Pentru detalii, Daniel Botezatu, op. cit., subcap.IV.2. Sate din ocol ajunse în stăpânire boierească, satul Dracşani, passim.

159 Conform Catastihului din 1641, reînnoit la 28 decembrie 1724, la Roman exista o breaslă a blănarilor, croitorilor, bărbierilor, abăgerilor şi cojocarilor, aşadar o alcătuire oarecum eterogenă, prin prezenţa bărbierilor (Melchisedec,

Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, partea a II-a p. 11 şi urm., apud Eugen Pavlescu, op. cit. , p. 59). În cazul Botoşanilor, cea mai veche atestare a existenţei breslelor lucrative este cea din 1716; în acel an, un arhiereu aflat la Locurile Sfinte trimitea binecuvântările sale întregii bresle botoşănene: „întâi a tinerilor, după aceea a dubălarilor, alămarilor, cizmarilor şi a tuturor altora, la mare şi la mic” (cf. Artur Gorovei, op. cit. , p. 310). La 10 februarie 1761, un act de danie al lui Teodor Callimachi, pentru o bucată de loc gospod „din mijlocul uliţii” din Botoşani, era semnat de martori din toate breslele (ASI, Documente, CCCLX/121).

160 N.Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani – Catastihul şi actele ei - , în „Analele Academiei Române”, seria II,

tom XXXIV, „Memoriile Secţiunii Istorice”, Bucureşti, 1911, p. 1-34 ( în continuare Breasla blănarilor din

Botoşani).

161 Meşteşugul blănăriei era, însă, mult mai vechi în aceste părţi. Un act de judecată din 14 iunie 1662, de la

Eustratie Dabija voievod, îl dă, „rămas” pe Andoni blănarul, într-o pricină cu un Eftimie Boţul, pentru jumătate din satul Oncani, de la ocolul Botoşanilor (Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. III1 , p. 209). Alte documente care ilustrează practicarea acestui meşteşug la Botoşani sunt: cel din 20 februarie 1741, semnat de Toader şi Nicula blănari (N.Iorga, St. şi doc., vol. VII, p. 122), din 25 mai 1742, menţionându-l pe Nicolae blănarul (Condica lui Nicolae Mavrocordat, vol. II, nr. 1212), altul tot din 1742, semnat de Toader blănar – probabil acelaşi cu cel din

1741 – (N. Iorga, op. cit. , vol. V, p.225-226, nr. 58), cel din 6 octombrie 1750, menţionându-i pe Gligorii blănar şi Nicolai blănar printre oamenii bătrâni din Botoşani (ASI, Documente, CCLXXII/8), sau cel din noiembrie 1760, pomenindu-l pe Panaite blănariul (Ibidem, CCCLX/123). Cum această breaslă îi strângea laolaltă şi pe meşterii cojocari (vezi N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani, p. 1), trebuie să arătăm că şi meşteşugul cojocăriei are atestări la fel de vechi în Botoşani, cum este cazul lui Panaite cojocariul, care cumpăra, la 22 iunie 1745, o casă în târgul Botoşanilor (ASI, Documente, CCCLX/110).

162 N.Iorga, op. cit., p. 5.

O medalie acordată ca premiu pictorului Ştefan Luchian1

La 1 februarie 2009 se împlinesc
141 de ani de la naşterea lui Ştefan Luchian (1868-1916), considerat de unii cel mai de seamă pictor român după Nicolae Grigorescu.
În decembrie 1904 la expoziţia lui Ştefan Luchian deschisă la Ateneu, când singurul cumpărător al unui tablou a fost Nicolae Grigorescu, la plecare artistul ar fi spus celor ce-l însoţeau:„Sunt mulţumit că am un urmaş”2.
S-a dovedit că Grigorescu nu a făcut această declaraţie cu scopul de a încuraja un tânăr artist, el deja având convingerea talentului autentic căruia putea să-i lase de înţeles succesiunea.
La rândul său, Ştefan Luchian vorbind despre antecesori a spus: „Tot ce ştiu, am învăţat de la Grigorescu, din muzeele lumii”3, sugerând astfel traseul ascendenţei sale spirituale, racordat tradiţiilor româneşti.
Încercând a se înţelege drumul
creaţiei lui Luchian, nu au lipsit comentariile

Mihai Cornaci critice, sintezele ori studiile monografice din partea marelui public, a confraţilor şi a criticilor de artă, având convingerea că opera le va releva sensuri nesesizate încă.

Un astfel de exemplu de remarcabilă intuiţie critică din anul 1913, datorăm pictorului Iosif Iser4. „Nu ştiu cum, dar casele lui, figurile lui, numai un român le-ar fi putut fixa. Luchian este marele nostru pictor naţional.”5
Despre opera în ansamblu şi despre adevărata dimensiune a zugravului şi-au spus părerea autorizată: recunoscutul istoric, critic şi colecţionar de artă George Oprescu (1881-1969), Ionel Jianu (1905-1993), publicist şi critic de artă, Henri Focillon (1881-1943) istoric de artă şi estetician francez, Alexandru Busuioceanu (1895-
1961), istoric şi critic de artă, criticul Jean Alazard, Tudor Vianu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Virgil Cioflec, care au găsit
„argumente spre a-l integra în triada augustă
27

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

a picturii româneşti: Grigorescu-Andreescu- Luchian”6.
Remarcat ca excelent colorist, arta sa apare cel mai vizibil în buchetele de flori pe care le varia la infinit, dar şi în portrete şi piesaje, subiecte din viaţa oamenilor sărmani, toate pătrunse de o tărie a sentimentelor de seriozitate şi adâncire a temelor. Marele său merit îl constituie crearea de noi căi în pictura românească, căi ce vor fi urmate de o parte din colegii săi de generaţie şi de generaţiile care îl succes.
Având în vedere că în timpul vieţii nu s-a bucurat totdeauna de aprecierea cuvenită, prezentăm un moment care i-a adus probabil bucurie şi satisfacţie, atribuirea unei medalii7 ca premiu în anul
1893 de către Societatea Ştiinţifică - Literară

„Tinerimea Română”8.

Fig. 1

Medalia de argint (fig.1) cu diametrul de 50 mm prezintă în câmpul aversului, efigie de femeie în profil spre dreapta, purtând cununa de lauri. În partea superioară a efigiei este plasată o stea în cinci raze. Circular este dispusă legenda:
SOCIETATEA ŞTIINŢIFICĂ –
LITERARĂ „TINERIMEA ROMÂNĂ”.
La baza efigiei, în caractere mici, sunt menţionaţi autorii: Filip Marian9, Carniol Fiul10.
Inferior, în exegă, stea cu mai multe raze sau marcă de autor (?).
Pe revers, în legendă semicirculară este înscris: LABOR IMPROBUS OMNIA VINCIT.
În centrul câmpului, pe şapte rânduri orizontale este dispusă legenda: MEDALIA/ELEVULUI/ŞT.LUCHIAN/ DREPT DISTINCŢIUNE/ PENTRU/ DESEMNUL DUPĂ NATURĂ/1893.
La bază se află ramuri de laur şi stejar, încrucişate. Numele şi prenumele dispuse într-un cartuş ornamentat sunt executate în incizie. Restul textelor, de pe
28
ambele feţe, în excizie. Pe ambele feţe, medalia are margini de protecţie.
Această societate a gravat mai multe medalii pe care le oferea unor personalităţi ale timpului, ca de exemplu cea oferită în 1873 eminentului om de stat francez A.Thiers, executată de artistul
gravor Stern, sau cea acordată în 1896 lui
Gr. Tocilescu.
După decesul său (27 spre 28 iunie
1916), prietenii şi admiratorii au scris11 despre viaţa şi opera lui Ştefan Luchian, iar confraţii şi instituţiile de cultură au organizat multe expoziţii atât în ţară cât şi în marele centre culturale europene.
Astfel pot fi enumerate:
-Expoziţia Fundaţiilor Culturale (1922,
1923);
- Expoziţia bienală de la Viena (1924);
- Expoziţia de artă românească veche şi modernă (Paris, 1925);
- Expoziţia retrospectivă a artei plastice româneşti (la Ateneul Român, 1927);
- Expoziţia de artă românească la Bruxelles,
Haga, Amsterdam (1930);
- Figurează cu lucrări în Expoziţia internaţională de la Paris (1937);
- Expoziţii retrospective şi comemorative la
Bucureşti (1939,1955,1957,1966).
Expoziţiile tematice:
- „Peisajul şi compoziţia în aer liber în opera
lui Luchian”;
- „Luchian înnoitorul”, organizate de Muzeul SIMU, în anul 1968, omagiind centenarul naşterii.
Din anul 1983, fostul Comitet Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă Botoşani organizează – Colocviile de artă plastică „Ştefan Luchian”, iar în
1989 se inaugurează la Ştefăneşti o expoziţie permanentă cu lucrări de Ştefan Luchian şi a altor artişti plastici contemporani, cu lucrări ce se constituie ca un emoţionant omagiu adus ilustrului lor înaintaş.
În intervalul anilor 1990 – 2003, distinctul profesor emerit Aurel Dorcu, a desfăşurat un amplu program de expuneri, evocări şi medalioane în cadrul „Cercurilor de educaţie estetică şi de istorie a culturii româneşti şi universale”, precum şi în întâlnirile lunare desfăşurate la început în spaţiul Bibliotecii Judeţene „Mihai

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Eminescu” Botoşani şi apoi în sala mare a
Muzeului Judeţean.
La aceste întâlniri desfăşurate sub
genericul „Bucuriile muzicii” şi mai târziu
„Dialogul artelor”, au fost prezentaţi într-un mod deosebit marii muzicieni şi pictori ai
lumii, alături de cele mai importante opere şi lucrări compuse sau realizate.
În august 1999 este înfiinţată la Botoşani, Fundaţia „Ştefan Luchian”, având ca preşedinte pe doamna profesor Aglaia Corneanu .

Fig. 2

Sediul fundaţiei (fig. 2) – „Casa Ciomac Cantemir” – str. Victoriei nr. 7, locaţie datând de la 1800, aflată pe lista monumentelor istorice la poziţia 07.B.093, este un model de casă de târgoveţ, construită în stil moldovenesc, având avizul de funcţionalitate muzeistică din partea Ministerului Culturii şi Cultelor – Direcţia monumentelor istorice.
În comuna Ştefăneşti, locul naşterii artistului, s-au organizat două Tabere de Creaţie Naţionale, gratuite, pentru aceeaşi categorie de tineri din liceele de specialitate.
La aniversarea din acest an, au fost organizate mai multe manifestări, cu prilejul primei ediţii a Zilelor Liceului de Artă

„Ştefan Luchian”, concursuri, expoziţii, simpozioane, momente artistice, recitaluri instrumentale, precum şi implicarea în concursul de interpretare a Festivalului concurs „Artele copilăriei”, găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor Botoşani.

Fig. 3 .Imaginea „Zugravului” pe amprenta

ştampilei Fundaţiei „Ştefan Luchian” Botoşani.

Sub semnul aceleiaşi sărbători, pe
30 ianuarie, la Muzeul Judeţean Botoşani, a avut loc etapa finală – ediţia a II-a, a Concursului Judeţean de Artă Plastică pentru clasele I-IV „Ştefan Luchian”, iar la Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” a fost vernisată expoziţia cu cele mai valoroase lucrări „Omagiu Ştefan Luchian”ediţia a II- a.
Toată strădania dascălilor şi a organizatorilor pentru cunoaşterea artei şi a vieţii pictorului Ştefan Luchian, va constitui un punct de plecare pentru mulţi tineri, în înţelegerea sacrificiului ce trebuie făcut pentru arta adevărată, pictorul rămânând un model şi una din marile personalităţi pe care Botoşaniul le-a dat culturii naţionale şi internaţionale.

NOTE

1 O primă (?) prezentare de Simona Boicescu , în O medalie ca premiu atribuită lui Ştefan Luchian în „Cercetări

numismatice” VII, , p.225-227.

2 Valentin Ciucă, „Pe urmele lui Ştefan Luchian”, Editura pentru turism, Bucureşti, 1990, p.163-164.

3 Ibidem.

4 Iosif Iser (1881-1958), pictor, gravor şi caricaturist român.

5 Valentin Ciucă, op.cit., p.164.

6Ibidem.

7 Mai obţine medalii:

- în 1889, la Absolvirea Şcolii de Belle-Arte pentru lucrarea „Cap de expresie”, primeşte medalia de bronz (probabil

de tipul „HONORIS CAUSA”);

- în 1915, la Expoziţia artiştilor în viaţă, i se conferă Medalia cl.I.;

- în 1991, secţia Botoşani a S.N.R. editează o medalie din tambac (diametrul de 60,9 mm),realizată la Monetăria

Bucureşti, operă a sculptorului Gh. Adoc, ocazionată de mplinirea celor 75 de ani de la decesul artistului;

8 „Tinerimea română”, revistă a societăţii apărută la Bucureşti din mai 1893 până în aprilie 1898 (una pe lună);

Directori: Al.I.Sontu, P.I. Stoicescu, N.S. Dumitrescu, Gr. Tocilescu; Redactor şef: V.D. Păun; Comitetul de redacţie:Dr.B. Babeş, G.Muraru, D.Tebor, J.Gion, V.A.Urechia etc.

29

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

9 F.M. (1865-1928), sculptor şi pictor. A urmat Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, apoi a studiat la paris şi Roma. Fost profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, remarcat cu prilejul expoziţiei colective din 1898.

10 Gravor şi medalist român, membru al S.N.R. Semnează: Carniol M., Carniol Fiul, Carniol Gravor; Casa Carniol

întemeiată de Carniol tatăl – MENAEM CARNIOL. Ambii furnizori ai Curţii Regale.

11 În 1924, Virgil Cioflec îi dedică întâiul studiu monografic: „Luchian”, Editura Cultura Naţională, Bucureşti.

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (28)

dr. Eugenia Greceanu

CAPITOLUL IV

ARHITECTURA CIVILĂ A ORAŞULUI BOTOŞANI ÎN VEACUL AL XIX- LEA*

dughenelor, depozitelor, atelierelor şi
În pragul veacului al XIX-lea, arhitectura civilă a Botoşanilor avea conturate două programe majore, diferenţiate pe criteriu funcţional: arhitectura de târg (centrul de producţie şi desfacere) şi arhitectura de locuinţe a cartierelor, grupate în jurul propriilor biserici, pe criteriu de breaslă sau etnie. Ambele programe prezintă nuanţe – şi nu contraste – determinate de treptele sociale, fără intervenţia unor deosebiri pe criteriu etnic. Edificiile publice au fost amenajate iniţial în clădiri cu program de locuinţă (primăria, instalată în casa ce aparţinuse, în 1806, stolnicului Ianachi Codrescu) sau în cele cu caracter mixt din zona de târg (teatrul, instalat în casele Cristea), abia spre sfârşitul veacului ridicându-se edificii publice construite anume pentru funcţia respectivă.(prezentul

ARHITECTURA DE TÂRG

Zona de târg a oraşului Botoşani a fost renumită pentru valoarea arhitecturală a centrului său – Piaţa 1907 şi porţiunea aferentă a Căii Naţionale. Dar nu numai centrul actual, ci şi întreaga arie a târgului medieval, grefată pe diagrama arterelor de tranzit, păstra exemplare valoroase ale programului de târg, care – pornind de la tema comună a reunirii în aceeiaşi clădire a
spaţiilor de locuit – se diferenţia în funcţie de starea materială a proprietarilor şi de importanţa fiecărei porţiuni de vad
comercial (fig. 102A, B). Evoluţia economică a târgului, cu acea stagnare de după 1870 antrenată de apariţia căilor ferate, a adus după sine o restrângere a activităţii de schimb către centrul “pieţei târgului”, însoţită de părăsirea unor porţiuni ale vechilor vaduri comerciale; acest fapt a fragmentat compoziţia fronturilor construite iniţial în regim continuu, păstrându-se însă grupuri izolate de dughene care ne ajută să reconstituim limitele din trecut ale târgului.

Fig. 102A. Dughene cu arcade în str. Marchian.

Nr. 10 – 24, cu faţada nr. 12 denaturată

În prima jumătate a veacului al XIX-lea,
creşterea populaţiei şi continuarea avântului
30

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

economic determină extinderea dughenelor pe uliţele secundare ale Tîrgului vechi (străzile Elena Rareş, Independenţei, Engels, Mioriţa, Bălcescu ş.a.), destinate iniţial aprovizionării dinspre curte a dughenelor dispuse în front continuu de-a lungul marilor vaduri comerciale.
Între 1850 – 1860, saltul înregistrat de creşterea populaţiei cu mai mult de
jumătate, duce la construirea intensivă de dughene în Tîrgul nou. Parcelele se deosebesc de cele vechi prin dimensiunile lor foarte restrânse, atât în lăţime, cât şi în adâncime.

Fig. 102B. Str. Marchian. Dughenele cu nr. 31 – 37

Tot în această etapă, vechea extindere pe drumul Ştefăneştilor degenerează complet: vatra oraşului se retrage către vest, traseul drumului comercial este părăsit odată cu înfiinţarea cimitirului „Eternitatea” (1881), iar zona străzilor I.C. Brătianu, Dragoş Vodă şi Călugăreni capătă caracterul unei zone de locuit, în care arhitectura eclectică a caselor înstărite se intercalează între grupurile de case cu arhitectură populară, specifice vechilor cartiere de locuinţe ale târgului.
Către sfârşitul veacului, un ultim eveniment declanşează unificarea arhitecturală a Pieţei 1907 şi a porţiunii din Calea Naţională cuprinsă între străzile Pictor Grigorescu şi Peneş Curcanul. Este vorba de marele incendiu din 3 iunie 1888, a cărui descriere exagerată – sub raportul dispariţiei clădirilor – a dat naştere opiniei eronate că tot acel centru este o refacere târzie, de după
1890. Având în vedere păstrarea în întregime a unor clădiri de diferite epoci (biserica Uspenia, casa Gorghias-Semaca,
31
casa cu arcade a doctorului Hinek din Piaţa
1907 ş.a.), este probabil că acest incendiu a înlăturat ultimele „dughene din paianturi” – consemnate într-un plan din 1857 – şi a impus refaceri însemnate ale nivelelor superioare. Cu această ocazie, fronturile clădirilor din zona amintită au fost unificate printr-o arhitectură de pronunţat caracter occidental şi de foarte bună calitate, care reprezintă aportul principal al comunităţii evreieşti din Botoşani la îmbogăţirea valorilor arhitecturale ale oraşului, întrucât în 1890 porţiunea respectivă a centrului comercial se afla în proprietatea marilor negustori şi bancheri evrei. Trebuie însă precizat că arhitectura occidentală a faţadelor constituie doar un frumos decor al străzii, întrucât clădirile înglobează nucleele anterioare, iar curţile prezintă ordonanţa clasică a caselor de târgoveţi, cu galerii pe stâlpi de lemn, balcoane şi geamlâcuri susţinute pe console de lemn profilate, elemente întâlnite în toate zonele centrului comercial al vechilor oraşe din ţara noastră.
Arhitectura târgului Botoşani respectă structural reţeaua pivniţelor boltite, dispuse pe două nivele, care au adăpostit sute de ani mărfurile negustorilor, constituind concomitent şi locul de refugiu al populaţiei, în timpul repetatelor năvăliri ce s-au abătut peste ţara Moldovei. În cazul Botoşanilor, această dublă funcţie este vădită de existenţa legăturilor transversale, la nivelul superior, între pivniţele parcelelor dispuse perpendicular pe axul străzii, precum şi de reţeaua inferioară ce se dezvoltă sub pieţe şi străzi.
Faţadele spre stradă, destinate a atrage atenţia cumpărătorilor şi menite să exprime rangul social al meşteşugarului sau negustorului, părăsesc formulele tradiţionale şi reflectă toate curentele de influenţă apuseană care au fost adoptate succesiv de societatea moldovenească.

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Fig. 116. Clădirea cu program mixt din Calea Naţională nr. 275. Faţada laterală este încununată cu pinion

Clasicismul primelor decenii ale veacului al XIX-lea, atât de strălucit reprezentat la Botoşani prin arhitectura de cult, a cedat locul curentelor mai noi, dar importanţa pe care a avut-o în arhitectura târgului este dovedită de faţadele construcţiei din Calea Naţională nr. 275 (fig.
116), prezentând spre Uspenia un impunător fronton ce subliniază corpul central. Din aceeaşi perioadă se evidenţiază originala faţadă a clădirii din str. Mioriţa nr. 3-5 (fig.
101A,B), care îmbină elemente “Empire” cu reminiscenţe de baroc; gangul puternic
acuzat în faţadă ne face să credem că funcţia iniţială a fost aceea de han.

Fig. 101A. Clădirea din str. Mioriţa nr. 3 – 5

Vedere generală

Arhitectura romantică s-a manifestat la Botoşani către mijlocul veacului în formula îmbinării elementelor de tradiţie romantică cu sugestii de fortificaţii; în zona de târg, această arhitectură se păstrează la câteva clădiri de pe Calea Naţională, remarcabile prin monumentalitate, ale căror nivele inferioare

Fig. 101B. Clădirea din str. Mioriţa nr. 3 –

5.Detaliu de decoraţie cu elemente Empire

le bănuim a data din veacul al XVIII-lea: “Casa Morii“ (nr. 225-231), care unifică prin faţadă patru clădiri mai vechi (fig. 106);

Fig. 106. Calea Naţională nr. 225 – 231. “Casa morii”, han rezultat din reunirea a patru case vechi, faţadele fiind unificate cu arhitectură romantică (cca 1860). Dărâmat

faţada caselor numerotate astăzi 255-257 (fig.111A,B), dar care, din analiza unui plan efectuat în 1872, pare să unifice trei sau

Fig. 111A. Calea Naţională nr. 257

32

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

patru case mai vechi, dintre care una prevăzută în trecut cu gang; monumentala clădire a fostului teatru din Calea Naţională,

Fig. 161B. Vignetă a teatrului Petrache Cristea în planul Emilian din 1872. Foto Gheorghe Stanciu

Un ultim

Fig. 114B. Calea Naţională nr. 269. Vignetă în

planul Emilian. Foto Gheorghe Stanciu

Fig. 111B. Calea Naţională nr. 257. Detaliu de decoraţie eclectică

consemnată în acelaşi plan din 1872 şi care
pare să rezulte din reunirea mai multor case mai vechi, având în vedere amploarea neobişnuită ce a permis amenajarea la etaj, în 1860, a primei săli de teatru din Botoşani, purtând numele – probabil – al fostului proprietar, Petrache Cristea (fig. 161A,B); casele din Calea Naţională nr. 269 (fig.114A,B),333 şi 335(fig. 119).

Fig. 161A. Parte din clădirea care a adăpostit primul teatru al oraşului

exemplar de
arhitectură romantică a fost, până în 1979, casa doctorului Hinek, capăt de perspectivă din Piaţa 1907 nr. 14. Cu toate mutilările suferite în timp, casa păstra stâlpii de colţ cu secţiune poligonală şi cornişa cu sugestii de arcaturi lombarde, combinate cu portice clasiciste – înzidite ulterior – care
înconjurau iniţial parterul pe trei laturi (fig
96). Conform inscripţiei săpate pe o lespede
de piatră, casa data din 1859, dar este posibil

Fig. 114A. Calea Naţională nr. 269

ca acest an să fi amintit remodelarea unei
clădiri mai vechi, figurată în planul din
1857.
33

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

Fig. 96. Casa Hinek. Vedere de ansamblu, dinspre piaţă. Se remarcă denaturările introduse la parter şi la ferestrele etajului

Porticele parterului reprezentau cea mai veche prelucrare din zidărie a porticelor de lemn care dublau, încă în 1872, faţadele dughenelor (vezi planul Emilian). Interpretarea dată porticelor la casa din Piaţa
1907 nr. 14 explică generalizarea motivului arcadelor din zidărie, care apare la majoritatea clădirilor cu program comercial, indiferent de amploarea lor. Dărâmarea celei mai vechi case cu portice de zidărie din Botoşani constituie o grea pierdere pentru arhitectura civilă a oraşelor noastre şi nu

Fig. 119. Calea Naţională nr. 333 – 337. Detaliile decorative de factură romantică situează supraetajarea în a doua jumătate a secolului al XIX – lea

34
poate fi scuzată prin ignorarea valorii pe care o prezenta, întrucât aceasta fusese semnlată din timp prin includerea în planul de perspectivă al restaurărilor din fonduri centrale ale Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional. În fapt, sub pretextul unor imaginare cedări de fundaţii, s-a urmărit asigurarea dărâmării insulelor cu dughene pe parter, cu arcade din zidărie, cuprinse între străzile Marchian, spre nord (fig. 102A,B) Horia-Cerbului-Transilvaniei, spre sud.
Impresionanta desfăşurare pe două şi chiar trei nivele a clădirilor din Piaţa 1907 şi de pe Calea Naţională în zona cuprinsă aproximativ între str. Pictor Grigorescu şi începutul străzii I.C. Brătianu; ritmul unitar al traveilor, îmbinat cu o excepţională variaţie în tratarea arhitecturală a faţadelor; bogăţia modenaturii eclectice, cu nuanţe de Renaştere, baroc, rococo, clasicism, eclectism de şcoală franceză şi chiar Seccesion; fantezia decorativă a consolelor şi feroneriei balcoanelor, toate aceste elemente au atras atenţia asupra valorii unui ansamblu, caracterizat de Paul Petrescu ca având “un aspect citadin evoluat, meritând a fi consemnat ca atare pentru a ilustra un moment important din dezvoltarea oraşelor

Forum cultural Anul IX, nr. 1, martie 2009 (32)

româneşti în secolul al XIX-lea". Această recomandare, făcută în 1969, nu a putut împiedica restructurările amintite mai sus.

NOTE

* Un text dezvoltat al acestui capitol a apărut în

Revista muzeelor şi monumentelor, seria ,,lvfonumente

istorice şi de artă" , anul XLIX, m. 2, 1980, p.47-57. Fig. 102B. Str. Marchian. Dughenele cu nr. 31-37

(Datorită introducerii în volumul Ansamblul urban medieval Botoşani, ediţia a II-a, revizuită şi adăugată, a textului pe care îl vom prezenta şi în continuarea numerelor următoare ale revistei Forum Cultural, numerotarea ilustraţiei fato se modifică - n.n. O.L.Şovan)