FORUM CULTURAL
ocr necorectat, versiunea originală aici
Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
SUMAR
Gellu Dorian
CRONICA
Congresul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei
Eminesciene „Porni Luceafărul...”, ediţia a III-a.........................................................1
Ana Florescu
Zilele Eminescu – Ipoteşti, 13 – 15 iunie 2009...............................................................4
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
dr. Silvia Teodor
Construcţiile de lemn din turbăria de la Lozna, jud. Botoşani ..................................6
PATRIMONIU MOBIL
dr. Lucia Olaru Nenati
Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(4)
(Structură, colaboratori, program, particularităţi,mentor)……..………….………..12
Ion Mihalache
Însemnări memorialistice (11)……...….....……….…………...………...….….…......16
Gheorghe Bâgu
Mărturisiri din întuneric(17)…………………..….…………………………….….…22 dr. Angela Olariu
Ceramica populară din zona Botoşanilor (6)…………....…..…………......................25 dr. Daniel Botezatu
Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(5)...........................................29
Mihai C.V. Cornaci, Coriolan Cherecheş
Primele medalii editate pentru judeţul Botoşani..........................................................33
PATRIMONIU IMOBIL
dr. Eugenia Greceanu
Ansamblul urban medieval Botoşani (29)…………………………..…………….…36
RECENZII
O. L. ŞOVAN, Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni,
jud. Botoşani (Târgovişte 2005). 354 + 390 Taf. + 1 Beilagedr (Alexandru Popa).......40
O carte importantă – Istoria teatrului la Botoşani, de Ştefan
Cervatiuc(Aurel Dorcu).....................................................................................................44
MUSEUM
Aglaia Corneanu
„Avem nevoie de Luchian!”...........................................................................................46
REVISTĂ
EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI
CRONICA
Congresul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene
„Porni Luceafărul...”, ediţia a III-a
În perioada 5-7 iunie 2009 a avut loc la Botoşani cel de al III-lea Congres Naţional de Poezie, organizat de Fundaţia Culturală „Hyperion - caiete botoşănene”, cu sprininul Uniunii Scriitorilor din România. A fost ales preşedinte al Congresului Gellu Dorian, vicepreşedinţi Ion Pop şi Leo Butnaru şi un comitet de coordonator format din Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, George Vulturescu, Claudiu Komartin şi Vasile Tărâţeanu. Salutul U.S.R. a fost adus de scriitorul Varujan Vosganian, vicepreşedinte. Tema acestei ediţii a fost „Poezia şi istoria literaturii române”. Au susţinut comunicări: Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Lucia Olaru Nenati, Daniel Corbu, Vasile Spiridon. Au participat la dezbateri: Mircea A. Diaconu, Paul Aretzu, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Leo Butnaru, Răzvan Ţupa, Alexandru Matei, Vasile Tărâţeanu, Emanuela Ilie, Antonio Patraş, Sterian Vicol, Ion Pop şi alţii. Au fost lansate, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani, cărţi apărute la editurile Cartea Românească, Vinea, Pronceps Edit, Brumar, Cartier, Convorbiri literare, Conta şi Axa. Au fost prezente revistele: Convorbiri literare, Poezia, Dacia literară, Feed back, Cronica, Ateneu, Viaţa Românească,
1
Gellu Dorian Familia, Euphorion, Poesis, Porto Franco, Argeş, Cafeneaua literară, Hyperion şi altele. La recitalul desfăşurat în Sala Studio a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani au participat poeţii: Liviu Ioan Stoiciu şi Cassandra Corbu, în afara concursului, Adi Cristi, Shaul Carmel, Daniel Corbu, Cosmin Perţa, Teodor Dună, Ioan Moldovan, Dan Mircea Cipariu, Claudiu Komartin, Marin Malaicu Hondrari, Paul Aretzu, Ioan Radu Văcărescu, Marian Constandache, Nicolae Tzone, Liviu Apetroaie, Leo Butnaru, Virgil Diaconu, Rita Chirian, Valentin Talpalaru, Adrian Alui Gheorghe, Sterian Vicol, Vasile Tărâţeanu, Lucia Olaru Nenati, Radu Florescu, Nicolae Sava, Lucian Vasiliu, Laurian Stănchescu, Roxana Branişte, Mihai Ganea, Dan Bogdan Hanu, Vlad Moldovan, Rareş Moldovan, Răzvan Ţupa, Aida Hancer, Andra Rotaru, Luminiţa Dascălu, Vasile Guţuleac şi Valeriu Stancu. Un juriu format din Ion Pop, preşedinte, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Cristian Livescu, Alexandru Matei, Liviu Ioan Stoiciu şi Gellu Dorian a acordat premiul Congresului Naţional de Poezie, ediţia a III-a, poetului Ioan Moldovan. Poeta Andra Rotaru a obţinut Premiul „Hyperion” pe anul 2009. Pe 7 iunie, la Ipoteşti, în Aula „Laurenţiu Ulici” a Memorialului Ipoteşti-Centrul
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Naţional de Studii „Mihai Eminescu” a fost lansat apelul CNP-2009 şi au fost decernate premiile celei de a XXVIII-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi
Interpretare Critică „Porni Luceafărul...”. De asemenea, scriitorii prezenţi au semnat şi un protest adresat Guvernului României, pe care le redăm mai jos.
Apelul Congresului Naţional de Poezie, ediţia a III-a, Botoşani, 5-7 iunie 2009
Participanţii la cel de-al treilea Congres Naţional de Poezie, Botoşani, 5-7 iunie 2009, atenţionează opinia publică asupra dezinteresului ori lipsei de profesionalism cu care autorităţile de stat cu atribuţii în domeniul cultural şi artistic tratează literatura română vie şi în mod special poezia contemporană.
Aceleaşi probleme dezbătute de la primul Congres Naţional de Poezie din 2004 au rămas în actualitate. Politizarea din ce în ce mai accentuată a mecanismelor şi instituţiilor culturale a condus la acordarea netransparentă a banilor pentru proiectele culturale şi literare. Lipsa unor manageri culturali profesionişti a făcut ca numărul programelor dedicate promovării şi difuzării poeziei cu finanţări europene, regionale, naţionale şi locale să tindă spre zero.
Fără a reitera aceleaşi probleme dezbătute în ultimii ani de scriitori şi editori, le solicităm viitorilor reprezentanţi ai României în Parlamentul European să apere literatura europeană contemporană, în mod special a poeziei, componentă esenţială a indentităţii şi spiritualităţii fiecărei naţiuni, prin sprijinirea unui proiect legislativ prin care să le fie garantat poeţilor un minim financiar pentru drepturile de autor cuvenite din editarea poeziei, din evenimente poetice de tip multiart şi multimedia, din lecturi publice. De asemenea, cerem Institutului Cultural Român şi Ministerului Culturii şi Cultelor să susţină proiecte de promovare a poeziei române contemporane în Uniunea Europeană.
Apelul a fost votat în unanimitate de următorii scriitori: Ion Pop, Ioan Moldovan, Dan Mircea Cipariu, Ioan Radu Văcărescu, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Răzvan Ţupa, Alexandru Matei, Cosmin Perţa, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Teodor Dună, Aida Hancer, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Doina Popa, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Valentin Talpalaru, Liviu Apetroaie, Marius Chelaru, Paul Gorban, Adrian Alui
Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Spiridon, Sterian Vicol, Marian Costandache, Marin Malaicu Hondrari, Mircea A. Diaconu, Rita Chrian, Rareş Moldovan, Vlad Moldovan, Leo Butnaru, Vasile Tărâţeanu, Shaul Carmel, Adi Cristi, Dumitru Ţiganiuc, Emanoil Marcu, Lucian Alecsa, Vlad Scutelnicu, Nicolae Corlat, Petruţ Pârvescu, Constantin Bojescu, Dumitru Necşanu, Laurian Stănchescu, Valentin Coşereanu.
PROTESTUL CONGRESULUL NAŢIONAL DE POEZIE,
ediţia a III-a, Botoşani, 5-7 iunie 2009
Stimate Domnule Prim-Ministru Emil Boc,
Participanţii la Congresul Naţional de Poezie, editia a III-a, Botoşani, 5-7 iunie 2009,
consideră abuzivă expulzarea din România a scriitorului Alexandru Vakulovski .
Va solicităm să urgentaţi procedurile legale de acordare a cetăţeniei române şi să anulaţi interdicţia de intrare pe teritoriul ţării a scriitorului Alexandru Vakulovski.
2
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Protestul a fost votat în unanimitate de următorii scriitori: Ion Pop, Ioan Moldovan, Dan Mircea Cipariu, Ioan Radu Văcărescu, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Răzvan Ţupa, Alexandru Matei, Cosmin Perţa, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Teodor Dună, Aida Hancer, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Doina Popa, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Valentin Talpalaru, Liviu Apetroaie, Marius Chelaru, Paul Gorban, Adrian Alui
Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Spiridon, Sterian Vicol, Marian Costandache, Marin Malaicu Hondrari, Mircea A. Diaconu, Rita Chrian, Rareş Moldovan, Vlad Moldovan, Leo Butnaru, Vasile Tărâţeanu, Shaul Carmel, Adi Cristi, Dumitru Ţiganiuc, Emanoil Marcu, Lucian Alecsa, Vlad Scutelnicu, Nicolae Corlat, Petruţ Pârvescu, Constantin Bojescu, Dumitru Necşanu, Laurian Stănchescu, Valentin Coşereanu.
REZULTATELE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI
INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE „PORNI LUCEAFPRUL…”, EDIŢIA A XXVIII-A, 7 iunie 2009 Botoşani
Juriul celei de a XXVIII-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene “Porni Luceafărul…”, format din: Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Lucian Vasiliu, Marius Chelaru, Daniel Corbu, Liviu Apetroaie, Marian Drăghici, Ioan Moldovan, George Vulturescu, Vasile Spiridon, Sterian Vicol, Corneliu Antoniu, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Ioan Radu Văcărescu, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Nicolae Coprlat, secretariat, avîndu-l ca preşedinte pe ION POP, întruniţi în şedinţa finală pe data de 6 iunie 2009, a a hotărît decernarea următtoarelor premii:
A. Secţiunea DEBUT EDITORIAL, CARTE PUBLICATĂ:
- Premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei a Uniunii Scriitorilor din România
– Vlad Moldovan, pentru cartea „Blank”, Editura Cartea Românească, 2008;
- Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova – Adrian Jacotă, pentru cartea
„Furia iluziei”, editura Axa, 2009.
B. Secţiunea POEZIE:
- Premiul Editurii „Junimea” – Dana Cernuşcă;
- Premiul Editurii Revistei „Convorbiri literare”, APLER şi al revistei
„Hyperion” - George Alexandru Serediuc;
- Premiul revistei „Convorbiri literare” - Simona Dumitrache;
- Premiul revistelor „Familia” şi „Euphorion” – Ioana Miron;
- Premiul revistelor „Dacia literar㔺i „Cronica” – Bogdan Feredeac;
- Premiul revistei „Argeş” – Alexandra Chelu;
- Premiul revistei „Ateneu” – Daniela Maria Varvara ;
- Premiul revistei „Poesis” – Carmen Stanciu ;
- Premiul revistei „Poezia” – Maria Luiza Ţuculeanu ;
- Premiul revistei „Feed back” – Dana Clara Necula;
- Premiul revistelor „Porto franco”, „Dunărea de Jos” şi „Antares” – Mirela
Aldea;
- Premiul revistei „Cafeneaua literară” – Lenuţa Dolinschi;
- Premiul revistei „Viaţa Românească” – Rodica Ion;
C. Secţiunea INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE
- Premiul revistei „Convorbiri literare” – Elena Cristina Popescu:
- Premiul revistei „Dacia literară” – Irina Roxana Georgescu;
- Premiul revistei „Hyperion” - Ştefana Burzuc;
- Premiul revistei “Cronica” – Laura Opaiţ.
3
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Zilele Eminescu – Ipoteşti, 13 – 15 iunie 2009
Ana Florescu
Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu a organizat sâmbătă, 13 iunie 2009, un bogat şi interesant program cultural – artistic dedicat atât memoriei poetului, dar mai ales memoriei afective a publicului prezent la manifestări.
La ora 10, în Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, din incinta Memorialului Ipoteşti a avut loc o slujbă de pomenire la care a fost invitat Preasfinţia Sa, Episcopul Argeşului şi Muscelului, Calinic Argatu. Slujba a fost oficiată de parohul bisericii din Ipoteşti, pr. Valentin Tincu, de protopopul Botoşanilor, pr. Lucian Leonte.
A urmat, în amfiteatrul Laurenţiu Ulici al Bibliotecii Naţională de Poezie festivitatea de acordare a Premiului Naţional Petru Creţia – decernat domnului Nikos Blitikiotis (Franţa), şi susţinerea
Laudatio de către Simona Modreanu, director al editurii ,,Junimea” Iaşi, laureata ediţiei 2008.
Filmul ,,Manuscrise eminesciene”, semnat de Alexandru Sârbu – scenariu şi regie, realizat la Studiourile ,,Sahia Film”, a trezit interesul participanţilor privind Caietele eminesciene şi variante ale poeeziei Luceafărul – inestimabile valori deţinute în original de Academia Română.
Lansarea revistei Hyperion (serie nouă) s-a realizat la ora 11,30, prezentarea unui interesant istoric al revistei fiind făcută de către poetul botoşănean Nicolae Corlat, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În holul Bibliotecii Naţională de Poezie, la ora 11,45 s-a vernisat expoziţia Calendar poeticesc – 12 poame&poeme în acrostih culese şi colorate de Cristian Bădiliţă (Franţa), asezonate plastic de Liliana Grecu. Această frumoasă şi interesantă expoziţie – invitaţie la meditaţie – a fost urmată de expoziţia Fotovers, o expoziţie colectivă având ca tematică opera eminesciană şi spaţiul ipoteştean, realizată de Clubul Fotografilor de la Casa de Cultură Mihai Ursachi Iaşi, vernisată în Muzeul Mihai Eminescu şi prezentată de cercet. dr. Valentin Coşereanu şi de Dan Mititelu – membru al Clubul Fotografilor .
4
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
După o pauză binemeritată, la ora
18, în Amfiteatrul în aer liber a avut loc concertul Filarmonicii Botoşani – conduse de prof. Nicolae Ursu, un concert deosebit, având ca invitat pe solistul ieşean Constantin Florescu.
La ora 19,15 a urmat un concert susţinut de corul botoşănean Lira, dirijor Dragoş Boicu – piese pe versuri de Mihai Eminescu şi piese religioase. Pentru diversitatea stilurilor muzicale, s-a desfăşurat un moment folk, pregătit de membrii Asociaţiei Culturale Arlechin din Botoşani.
Lansarea albumului de muzică veche Desmierdări muziceşti – culegeri din Anton Pann şi Alexandru Voevidca a avut loc la ora ora 21.20 într-un spectacol intitulat Muzică şi poezie. Poezie şi muzică. Solistă a fost Cristina Gheorghiu, iar acompaniamentul a fost realizat de: Grupul instrumental Alăuta Suceava, condus de Mariana Honceru, Grupul vocal Steluţa Botoşani şi Asociaţia Culturală Arlechin Botoşani.
Ultimul moment al zilei a fost cel de lansare de carte: Vasile Ursache – Epistole către Hefaistos, un volum de 49 de sonete, prezintat de Ştefan Mitroi.
După o zi de relativă ,,linişte între cuvinte” – 14 iunie - în care publicul vizitator s-a putut bucura de expoziţiile vernisate în 13 iunie, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, în parteneriat cu Consiliul Judeţean Botoşani şi Centrul Cultural şi de Informare din cadrul Ambasadei Ucrainiene în România împreună cu Consulatul General al Ucrainei la Suceava şi Uniunea Ucrainienilor din România a continuat seria expoziţiilor, găzduind în zilele de 15 şi 16 iunie 2009 expoziţia cu titlul „Ştergarul unităţii naţionale”, pornind de la legătura sentimentală, culturală, istorică şi, nu în ultimul rând al prezenţei lui Mihai Eminescu la studii la Cernăuţi, în actualul spaţiu ucrainean.
Expoziţia de ştergare şi costume naţionale ucrainene a fost vernisată pe data de 15.06.2009 la ora 14,00 în Muzeul Tematic Mihai Eminescu – sala de expoziţii temporare ,,Laurenţiu Ulici”. Printre invitaţii de onoare ai acestei manifestări culturale s-au numărat Consulul General Iuri Verbytsky şi Consulul Vasile Nerovnyi.
Vernisjul expoziţiei a debutat cu un cuvânt de bun venit rostit de cercet.dr. Valentin Coşereanu – directorul Memorialului Ipoteşti. Au urmat alocuţiunile ţinute de oficialităţile prezente la vernisaj: Mihai Ţâbuleac – preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, Iuri Verbytsky - Consulul General al Ucrainei la Suceava şi Consulul Vasile Nerovnyi.
A fost apoi prezentat videoclipul
,,Rugăciune” realizat sub egida Memorialului Ipoteşti, pe versuri de Mihai Eminescu, în interpretarea solistei de muzică populară Elena Mândrescu.
Distinsa specialistă în etnografie, muzeografa Steliana Băltuţă de la Muzeul Judeţean Botoşani a prezentat apoi expoziţia – sensibilă reprezentare etnografică a istoriei unei naţiuni, atât de diferită prin limbă, dar extrem de apropiată prin vicisitudinile istoriei, prin cultură şi trăiri de civilizaţia românească.
Zilele Eminescu – ediţia 13 – 15 iunie 2009 s-au încheiat cu un emoţionant spectacol de folclor ucrainean susţinut de un grup de elevi de etnie ucraineană ai şcolii din comuna Mihăileni – judeţul Botoşani.(Fotografii: Dan Mititelu si Ana Florescu)
5
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
Construcţiile de lemn din turbăria de la Lozna, jud. Botoşani*
dr. Silvia Teodor
Pe teritoriul satului Lozna, com. Dersca, jud. Botoşani, pe cursul pârâului Bahna, care între dealurile Pietriş şi Morii formează o mlaştină eutrofă cu o lăţime de circa 280 m, se află unul din cele mai mari depozite de turbă din ţară1, a cărui exploatare începută cu 30 de ani în urmă se află acum în plină desfăşurare2.
Fig. 1. Fragment din podul I, capătul nord-estic: 1-fragment de amforă romană; 2- fusaiolă bitronconică; 3. găuri de ţăruş; 4- fragmente ceramice.
În timpul exploatării manuale a
turbei, în primii ani, s-a observat existenţa la adâncimi care variau între 1 m şi 1,80 m, a unor bârne mari de lemn, unori mai multe în acelaşi loc în forma unor platforme3. Începând din anul 1975, odată cu descoperirea întâmplătoare a unui depozit de unelte din fier din epoca geto-dacică4, s- au intensificat cercetările arheologice în zona din preajma turbăriei, pe dealurile
respective şi de asemenea, s-a supravegheat îndeaproape exploatarea turbei în care continuau să apară numeroase obiecte arheologice, mai ales ceramică din epoci diferite5 şi o mare cantitate de oase de animale6.
Fig. 2. Fragment din partea centrală a podului I: 1-fragmente ceramice; 2 - găuri de ţăruş; 3-pietre de râu.
De asemenea s-a încercat să se surprindă şi să se salveze de la distrugere eventualele construcţii de lemn din care nu se puteau recupera decât resturi de bârne, cu urme de prelucrare, scânduri fasonate şi ţăruşi de susţinere. În anul 1976 în timpul săpăturilor organizate în imediata apropiere, la nord-vest de turbărie, pe
„Dealul Morii”7, s-a surprins în capătul unei secţiuni, orientată perpendicular pe traseul mlaştinii, o suprafaţă mai mare dintr-o construcţie din lemn, în genul unui pod flotabil şi anume capătul ce se sprijinea pe mal (culee), cu lăţimea de 3,5 m (fig.1), iar la circa 100 m spre est un fragment de 12 m lungime şi 3,50 m lăţime de pe traseul (tablier) unui al doilea pod ca şi primul a fost înghiţit în întregime de turbă (fig.3). Aceste poduri din care în anii
1977-1978 şi 1981 s-au mai degajat
porţiuni destul de mari, atât din culee cât şi
6
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
din tabliere (care se aflau aproximativ spre mijlocul mlaştinii), au traversat în diagonală şi se sprijineau pe malul opus cu o deviaţie de circa 10 grade în amonte8 (fig.2, 4).
Fig. 3.Fragment din capătul nord-vestic al podului II
Cele două poduri flotante din care
s-au dezvelit mai multe fragmente s-au scufundat în turbă cu o diferenţă de nivel de grosimi variate şi de pământ steril de diferite provenienţe. Astfel, porţiunea din podul I ce se sprijinea pe malul stâng al mlaştinii, dezvelită prin săpăturile din
1977, avea aspectul unei podine uniforme realizată prin îmbinarea perfectă a bârnelor despicate suprapuse peste altele rotunde, astfel încât asigurau o mare stabilitate acestei porţiuni care era mai mult solicitată în condiţiile unui astfel de pod elastic. În acest loc podul I avea o grosime de 0,55 m şi era format din patru depuneri de bârne, primele două cioplite, a treia formată din trunchiuri de secţiune rotundă, iar ultima depunere era formată tot din trunchiuri
dispuse longitudinal pe un strat neuniform de fascini.
Fig. 4. Fragment din partea centrală a podului II:1-fragmente ceramice ; 2-pietre; 3- găuri de ţăruş.
După cum parţial se cunoaşte9, vechimea acestor masive construcţii este neîndoielnică. Încă din prima campanie de săpături când s-a degajat un fragment din primul pod, care avea aspectul unui pavaj din lemn, s-au găsit deasupra sau printre bârnele respective, fragmente de vase din epoca geto-dacică, dintre care unele lucrate cu mâna, decorate cu brâu alveolat, iar altele modelate la roată, din pastă cenuşie. Tot aici se afla o fusoială din lut ars de formă bitronconică şi partea superioară de la o amforă romană din secolele II-III e.n.10 (fig. 5/1, 2). Pe tronsonul podului II cercetat în acelaşi an, în afară de fragmentele ceramice de acelaşi caracter se mai afla o fibulă din bronz cu piciorul întors şi răsucit (fig. 5/4), tip care s-a folosit în zone din jur în secolul al III-lea şi prima jumătate a secolului IV e.n.11. Vestigii din aceeaşi perioadă s-au descoperit sporadic şi pe parcursul exploatării turbei. Dintre acestea amintim ceştile dacice întregi sau fragmentare, fragmente de castroane, fructiere sau vase
7
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
borcan (fig. 5/3, 5, 6) şi diferite obiecte şi unelte din lut ars şi metal12.
Fig. 5. Fragmente ceramice şi obiecte descoperite pe podul I(1,2), pe podul II (4) şi în stratul de turbă din jur(3,5,6).
Referitor la modul de construire a acestor poduri flotante, sau drumuri platforme (în domeniul de specialitate se întâlneşte şi termenul de saltea), sistemul este acelaşi care s-a folosit şi mai târziu în mlaştinile de turbă cu adâncimi mai mari de 1 m din nordul Europei13, iar în perioadele mai recente în nord-vestul Rusiei Europene14. Procedeele de executare a terasamentelor pe mlaştini umplute complet cu turbă, dar cu consistenţă nestabilă, constau din amenajarea locului respectiv prin acoperirea turbei cu un sistem puternic de rădăcini, fascini şi trunchiuri de copaci, care comprimă prin greutatea lor turba de dedesubt şi face mai stabil traseul respectiv, după care se construieşte podul propriu-zis cu ajutorul bârnelor cioplite sau nu, dispuse longitudinal sau transversal, fixate apoi cu ţăruşi de diferite forme (fig.
7).
Cele cinci fragmente de pod cercetate la Lozna prezintă relativ acelaşi sistem de amenajare. La adâncimea de circa 1,80 m de la nivelul actual de călcare, s-au aşezat pe o depunere groasă de turbă
(de circa 9 m după ultimele măsurători ale
Ministerului Minelor), vizibil trasată în
Fig. 6. Profilele transversale ale fragmentelor de poduri cercetate în anii 1976-
1978:1- sol vegetal; 2-strat de pământ de culoare cafenie; 3 strat de pământ clisos negru-nisipos;
5-bârne de lemn.
zona construcţiei, mănunchiuri de crengi mai groase care s-au păstrat parţial, şi mai subţiri, care s-au degradat de umiditate, peste care se aflau bârnele longitudinale, rotunde în secţiune, foarte puternice, de fapt copaci întregi puşi cap la cap. În aceste trunchiuri la distanţe inegale, s-au săpat găuri prin care s-au introdus ţăruşi de fixare.
Peste aceste „tălpi” longitudinale, dispuse ordonat la distanţe egale în raport de grosimea lor, truncghiuri de fag şi brad, rotunde sau despicate, de circa 0,25 – 0,30 m grosime, în mai multe straturi. Astfel la podul I se aflau patru rânduri de bârne la capătul ce se sprijinea pe mal şi trei la fragmentul din mijlocul mlaştinii. La al doilea pod se aflau câte trei straturi de bârne cioplite, câte două la fragmentele din mlaştină, iar din culeea de pe malul stâng
8
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
s-au păstrat mai multe trunchiuri
longitudinale (fig. 6).
Fig. 7. Sisteme de construire a rambleurilor la drumurile în mlaştini de turbă, în perioada actuală în nord-vestul Uniunii Sovietice (după A. K. Birulea, 1957)
Celelalte porţiuni cercetate,
înclusiv aceea din 1981, erau construite de asemenea din trei sau patru straturi de bârne groase sau mai subţiri, în funcţie de nevoia de a se realiza o suprafaţă orizontală.
Fig. 8. Ţăruşi de fixare a bârnelor
Bârnele de fag sunt finisate doar la capete, păstrând coaja în rest, în schimb cele de brad (aflate numai în unele porţiuni), prezintă urme de ardere superficială pe toată suprafaţa lor. Între bârnele sau trunchiurile transversale s-au fixat ţăruşi, unii s-au păstrat chiar întregi, montaţi în găuri săpate special, de formă pătrată, dreptunghiulară sau rotundă. Cei mai mulţi ţăruşi s-au rupt, unii au fost înlocuiţi, iar alţii au fost bătuţi între bârne
pentru a împiedica evantuala alunecare. În acest scop trebuie să se fi folosit ţăruşi care aveau capătul inferior bifurcat (fig.8).
După ce platforma s-a construit cu câte rânduri de bârne a fost necesar, pe suprafaţa sa, s-a aşezat nisip şi pietriş care în amestec cu turba şi-a schimbat mult aspectul. Un strat subţire de circa 0,10 –
0,15 m provenind atât din depuneri vegetale cât şi datorită scufundării lente a podului, precede stratul vegetal, cenuşiu cu aspect prăfos-măzăros, având grosimea de circa 0,25-0,65 m.
Construirea acestor poduri ca mijloc de trecere de pe un mal pe altul a zonei mlăştinoase cu lăţimea de cel puţin
250 m, a necesitat o mare cantitate de materiale, multă mână de lucru şi în acelaşi timp cunoaşterea de către constructori a diferite meşteşuguri. Astfel lucrările de dulgherie, tăierea, îmbinarea, fasonarea etc. denotă un nivel înalt al cunoaşterii tehnologiei lemnului, a utilizării uneltelor de fier (topoare de diferite forme şi mărimi, ferăstraie, sfredele etc.), cunoaşterea sistemelor de prindere şi asamblare în cadrul construcţiei.
Prin demontarea atentă a tronsonului cercetat în anul 1981, s-a observat că grinzile, traversele, longrinele ca elemente de construcţii dispuse longitudinal sau pe lăţime, asupra cărora solicitările impuse de încovoieri, compresiuni, forfecări, striviri prin presiunile de sus şi la efort, forma un sistem elastic care-şi repartiza sarcinile primite în mod uniform15. De asemenea arderea superficială a bârnelor de brad, ca mod de conservare a lemnului imersat, denotă cunoaşterea acestei metode de construcţie în zonă mult mai înainte de data realizării podurilor.
Prin intensificarea cercetării din jurul mlaştinii, pe dealurile Pietriş şi Morii, s-au investigat aşezări din epoca fierului (aşezarea hallstattiană timpurie de pe dealul Morii şi din epoca La Tène pe locul numit „Hlibicioc”) şi numai superficial o mare aşezare din secolele III-IV e.n. contemporană cu podurile din mlaştină.
9
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Fig. 9. Aspecte din timpul degajării
tronsoanelor cercetate în anii 1977-1978
Este posibil ca locuitorii aşezării respective să fie construit aceste poduri- platforme nu numai pentru trecerea de pe un mal pe altul. În acest scop ar fi fost suficient un singur pod sau cel mult două, însă din relatările celor care au vizitat locul înaintea noastră, precum şi din observaţiile făcute timp de 7 ani cât au durat cercetările în zonă, reiese că pe o distanţă de circa 3 km, se aflau mai mult de 6 poduri- platforme care traversau mlaştina, iar fiecare dintre ele nu avea mai puţin de 200 m lungime. Deci scopul construirii acestor poduri trebuie să fi fost altul şi anume acela de a exploata turba pentru necesităţile comunităţii şi, de asemenea, pentru extragerea fierului de baltă ce se afla din abundenţă pe toată întinderea mlaştinii. Acest lucru este probat şi prin existenţa în mai multe zone ale turbăriei a unor grămezi mari de oxid de fier care
conţine circa 29% fier16, iar la adâncimi
care coincid cu aceea a podurilor, a unor resturi de vatră şi cărbuni de lemn, care dovedesc posibilitatea a se fi staţionat pe stratul superior de turbă în anii cu umiditate mai scăzută.
Fig. 10. Aspecte din timpul degajării
tronsoanelor cercetate în anii 1977-1978
Astfel se explică si existenţa acestor fragmente ceramice, a uneltelor de fier şi a oaselor de animale, aflate în cantităţi mari în straturile superioare de turbă. Dacă platformele de lemn au putut servi şi ca bază a unor locuinţe temporare (lacustre) nu avem suficiente dovezi, deoarece unele amenajări superficiale n-ar fi putut rezista mai mult în anii cu ploi abundente, când cantitatea de apă din mlaştină era mare. Dealtfel, nu există nici un indiciu ca în această zonă să mai fi fost vreo aşezare omenească în intervalul dintre a doua jumătate a secolului IV şi secolele VII-VIII e.n. de când datează aşezarea de
10
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
la Ocoale-Străteni17, aflată la circa 5 km în aval de turbărie. Treptat, datorită creşterii continue a nivelului apei şi a stratului de turbă, construcţiile masive din lemn s-au
scufundat fiind complet înghiţite, astfel încât ele n-au mai putut fi folosite în perioadele ulterioare.
NOTE
* Articol apărut în 1983 în THRACO-DACICA, Tomul IV, 1-2, p. 114-120 (n.n. - O. L. Şovan)
1 N.Macarovici, Considerations sur la formation des gisement de tourbe du district de Dorohoi, în Compte Rendus des Séances, T XL – XLI (1952-1954), 1961, p.143-144; L.Olaru, AŞU Iaşi, 14, 1968, s. II-b, p.93-99.
2 În ultimii 3 ani Ministerul Minelor a început exploatarea mecanizată a turbei, proces care se desfăşoară cu o viteză mult sporită faţă de anii precedenţi, astfel că în circa 5-6 ani acea zonă va fi
epuizată.
3 N. Zaharia, M.Petrescu-Dîmboviţa, E.Zaharia, Aşezări din Moldova, din paleolitic şi până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p.290. În afară de platformele care s-au observat cu ocazia trasării canalului pentru drenarea apelor din turbărie, autorii menţionează şi alte obiecte dintre care o monoxilă şi o plută de undiţă. Printre oasele de animale şi coarnele de cervidee se afla şi un os sacral
de castor.
4 S.Teodor şi P.Sadurschi, Inventaria Archaeologica, XI, 1979; S.Teodor, Dacia, N.S., 24, 1980, p.133-150.
5 S.Teodor şi P.Sadurschi, Hierasus, 1979, p.121-140.
6 S. Haimovici, Hierasus, 1982 (sub tipar).
7 S.Teodor şi P.Şadurschi, Hierasus, 1982 (sub tipar).
8 La degajarea unor tronsoane de la podul II aflate pe malul drept al mlaştinii, lucrări reluate în anul
1981 şi 1982, au participat Dan Drăguş de la Muzeul de istorie al R.S.România, Bucureşti şi Corneliu Pîrîu, restaurator la Muzeul Judeţean Suceava, care au început studiul asupra posibilităţilor de conservare şi restaurare muzeistică a acestor vestigii.
9 S.Teodor şi P.Sadurschi, op.cit., în Hierasus, 1979.
10 C.B. Zeest, Keramiceskaia tara Bospora, Moscova, 1960, p.110, pl.XXVIII.
11 A.K. Ambroz, Arheologija SSSR, D1-30, 1966, p.60-61, pl. 11/1-20.
12 S.Teodor şi P.Sadurschi, op.cit., fig. 6/2-4; 7/1, 3,4. În afară de materialele păstrate la Institutul de istorie şi arheologie din Iaşi şi la Muzeul din Botoşani, alte diferite piese găsite la turbărie se află în colecţiile şcolilor generale din Dersca şi Lozna.
13 Z. Rajewski, Biskupin osiedle obronne wspólnot pierwotnych sprzed 2500 lat, 1970, p.89.
14 A.K. Birulea, Proiectarea autodrumurilor, I., Bucureşti, 1957, Capitolele: Drumuri cu suprastructura din materiale lemnoase, şi Proiectarea drumurilor în regiuni de mlaştină (p. 479-489).
15 Observaţii făcute şi de Dan Drăguş care a participat la demontarea acestui tronson.
16 Analize efectuate în laboratorul Muzeului de istorie al R.S. România.
17 Dan Teodor, Ion Mitrea, Arh.Mold.,4, 1966, p.279-290; Dan Teodor, Materiale şi cercetări
arheologice, Tulcea, 1980, p.455-461.
11
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
PATRIMONIU MOBIL
Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(4) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)
dr. Lucia Olaru Nenati
O apetenţă critică deosebită şi o deschidere benefică faţă de nou şi valoros o manifestă, în chip firesc, poetul Artur Enăşescu, aici în calitate de comentator literar de întâmpinare a unor cărţi nou apărute, în aprecierea cărţilor lui Lucian Blaga Pietre pentru templul meu (I,12) şi Poemele luminii (I,13). Într-o rubrică intitulată Cronică literară, Enăşescu îşi argumentează în continuare entuziasmul fără rezerve: “Concis, sigur de sine şi plin de acel entuziasm arzător care este caracteristica artiştilor de elită, Lucian Blaga aruncă în jurul său cu figura luminată a unui tânăr zeu, cugetările sale poetice, ca un mănunchi scânteietor de raze”. Dovedind cunoaştere şi preocupare pentru arealul poetic naţional, poetul-critic de la Botoşani trece la situarea lui Blaga în contextul literar general pe un loc de frunte: ”Poetul Blaga, prin accentele sale puternice de intelectualitate, umple un gol simţitor în literatura românească, în care formalizmul estetic înlocuieşte orice elan înălţător de gândire. Cugetările lui Lucian Blaga sunt un semn al vremii (s.n), anunţând zările unor orizonturi de artă mai complexe şi mai pline de personalitate. După Coşbuc, Iosif, Goga, tot din Ardeal ne vine solul unei literaturi noi şi viguroase. Ca poet, Blaga întrebuinţează versuri libere. Nici un motiv banal. Nici o imagine vagă sau veche. Totul este nou, puternic şi expresiv în aceste sclipiri de poezie intelectualizată.” Spre a demonstra adevărul celor afirmate, sunt citate multe dintre cugetările primului volum. Despre volumul de poezie al lui Blaga,
Enăşescu observă că poemele cuprinse în el, “după structura lor exterioară par să se îndepărteze de ceia ce numim în termeni obişnuiţi poezie”. Dar ceea ce frapează sunt ”cugetări adânci şi îndrăzneţe, învăluite în imagini sclipitoare, totdeauna noi”, astfel că “avem de-a face mai mult cu un gen de proză în care fondul de cugetare capătă o puternică coloratură poetică prin suprapunerea unor imagini intelectuale de ordin superior. Este poezia unor regiuni sufleteşti înalte şi misterioase, care se degajă din opera lui Lucian Blaga”. Citând din belşug din poemele blagiene spre a-şi susţine entuziasmul, poetul–critic botoşănean scrie astfel, în 1919, în revista unui “oraş de provincie depărtat”, în acest articol, una dintre primele cronici apărute despre debutul lui Blaga, consideraţii care nu-şi vor pierde valabilitatea nici mai târziu, când opera lui Blaga va fi un bun de patrimoniu literar naţional unanim acceptat. ”Poezia sa, deşi plină de avânt, îţi dă o impresie de răceală deoarece este produsul unui simţământ intelectualizat peste măsură, care nu părăseşte niciodată culmile. Poetul Blaga, zic poet, căci este un poet superior prin expresia artistică pe care o dă gândurilor sale, crede în puterile misterioase şi profunde ale sufletului omenesc, căutând să împrăştie câte o fulgerătoare sclipire în lumea lor de taină. Mistic în înţelesul cel mai larg şi mai profund al cuvântului, opera sa este pătrunsă de acel individualism ideologic care palpită în scrierile filozofului german Fichte; poemele sale sunt pline de un optimism covârşitor, respiră o sete
12
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
nemărginită de viaţă, ţintind către o falnică afirmare a eului. Ele sunt, am putea spune, imnuri aduse individualităţii omeneşti, singura reală şi triumfătoare.” Aceste rânduri semnate de Artur Enăşescu la Botoşani nu sunt cu nimic mai prejos, de pildă, decât cele semnate cu iniţialele A.C.Z în acelaşi an, în Convorbiri literare (aprilie-mai), prin care i se recunoaşte lui Blaga meritul de-a “aduce rezonanţe şi privelişti noi în lumea poeziei noastre lirice” şi imagini “de o neobişnuită putere sugestivă” .
De un deosebit dinamism sunt rubricile de publicistică, intitulate Revista presei, sau Note, Comentarii, Idei, Recenzii, fie Note, Polemici, Fapte, Insemnări culturale etc., scrise cu corp de literă mai mic decât restul textului şi aşezate la sfârşitul revistei. Prin decupaje de mici dimensiuni se face aici un tur de orizont al vieţii literare, culturale şi publicisitce din ţară, acordându-se o atenţie specială noilor teritorii dobândite prin unire, trecându-se în revistă evenimente de actualitate, prelevându-se citate semnificative, consemnându-se apariţii editoriale, adesea cu comentarii pertinente, şi, nu o dată, în spirit polemic, de loc inhibat de provincialismul presupus al unei reviste dintr-un oraş depărtat; id est, tinerii redactori botoşăneni iau atitudine faţă de viaţa culturală şi socială şi politică a ţării, fac legătura cu aceasta în beneficiul cititorilor din arealul de răspândire al Junimii....
Astfel, chiar de la nr.1 al Junimii..., Emil Diaconescu foiletează “mulţimea de ziare”, spre a descoperi modul cum răspund ele la “problemele noi care se pun odată cu înfăptuirea idealului unirii” şi constată deja în acel haos, germenii unei grăbite demagogii, drept care formulează ideea de-a se acorda credit doar celor ce au dovedit prin faptele lor încrederea celor din jur. În acest sens el remarcă un articol al lui Brătescu Voineşti din Dacia nr.14, care atrage atenţia asupra procesului larg de democratizare adus de evenimentele politice noi datorită cărora mulţimea nu
mai poate fi manipulată, stăpânită cu cenzura şi starea de asediu (realităţi foarte deranjante în epocă!), “ci numai şi numai cu valoarea şi cu prestigiul ce ea însăşi recunoaşte celor chemaţi s-o cârmuiască.”
El observă, de asemeni, atitudinea de dezavuare a ardelenilor faţă de politicianismul din regat, apariţia unui ziar nou, Neamul evreesc, pe care-l consideră a fi o replică la Neamul românesc; semnalează încurajator apariţia la Chişinău a revistei Răsăritul, în consens cu programul Junimii... de-a cuprinde în vizor realităţile din provinciile nou alipite. Tot la acest capitol se încadrează propagarea cu entuziasm a iniţiativei scriitorului şi colaboratorului D.Iov, demnă de “toată lauda şi încurajarea”, care, împreună cu Mihai Popovici au alcătuit “o trupă cu artişti dela Teatrul Naţional din Iaşi, cu un bogat şi variat repertoriu de piese naţionale şi străine şi pe care le reprezintă în oraşele şi satele Basarabiei” (I,11-12). O atenţie deosebită e arătată reapariţiei la Bucureşti a revistei Luceafărul, “una din cele mai bine scrise reviste de peste munţi”, pe care o semnalează şi în numerele următoare, inventariindu-i articolele bune şi colaboratorii: Vlahuţă, Nichifor Crainic, I. Sân-Giorgiu, A Enăşescu, A. Moldoveanu ş.a. (I,3) şi ”bogatul material” publicat în nr. 3 şi 4, semnat de Oct. Tăslăuanu, G. Mihăescu, precum şi cele ale colaboratorilor Junimii..., Artur Enăşescu şi I.Sân-Giorgiu, botoşăneni semnalaţi cu plăcere în paginile revistei comentate. Se consemnează şi alte apariţii, precum Păreri critice a lui Mihail Dragomirescu, Magazinul lui E. Lovinescu (ironizat cu sagacitate pentru exagerarea de-a-l fi declarat pe A.de Herz cel mai de frunte scriitor al nostru), Noua revistă română a lui Rădulescu Motru, Revista critică a lui Paul Bogdan, Flacăra, Viaţa nouă a lui Densusianu, şi altele. Despre Viaţa nouă scrie şi M.I.Bantuş (în nr.I.4), remarcând că este singura revistă “care continuă să întreţie la noi interesul pentru literatura simbolistă şi modernă franceză şi apuseană în genere”(nota bene!). O atitudine critică
13
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
manifestă E.Diaconescu (I,6-7) faţă de “rolul pe care şi-a luat d.Lovinescu de-a tăgădui cu orice preţ originalitatea unora dintre mai de seamă scriitori ai noştri cum a fost George Coşbuc” în Sburătorul. Alte publicaţii foiletate de-a lungul timpului sunt Florile dalbe de la rlad, Ramuri, Craiova, Cuvântul dreptăţii, Chişinău,Vremea nouă, Cernăuţi, Fapta, Românimea culturală, Munca Revista istorică, Revista copiilor şi tinerimii, Ţara nouă, Bucureşti ş.a.
Ataşamentul faţă de N. Iorga este probat chiar de la debutul revistei, când redactorul face aprecieri avizate şi previziuni inspirate de viitor: ”Plecat de la un program bine stabilit şi propagat cu sinceritate atâţia ani de zile, d. Iorga, prin autoritatea sa morală, ca şi prin valoarea personalităţii sale superioare, prin popularitatea de care se bucură în vechiul regat, ca şi mai ales în provinciile noi alipite, pentru că este singurul învăţat al nostru care a avut contact mai intim cu aceste provincii, este menit ca să joace un rol hotărâtor în conducerea destinelor României Mari, aşa că este de aşteptat că Uniunea Democraţiei Naţionale să strângă sub steagul său elemente de valoare care să dea un alt aspect vieţii noastre publice.” În acelaşi registru sunt semnalate cu asentiment cuvintele poetului Al. Vlahuţă despre N.Iorga, din nr. 46 al ziarului Dacia, ca fiind ”cel mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă pentru ceasul acesta“ şi că personalitatea lui “ni vorbeşte în fiecare zi despre uriaşele energii(!) ascunse ale neamului nostru” din care
”nesecate rezerve tragem şi tăria credinţei noastre că unirea cea sufletească, sfânta şi marea unire pe care cu toţii o aşteptăm, trebuie să vie.” Întărind cu patos cuvintele lui Vlahuţă, publicistul botoşănean arată limpede adeziunea programatică a Junimii... la acest deziderat–misiune al înfăptuiri unirii sufleteşti, considerând acest ideal ca “expresia întregii conştiinţi a neamului nostru.” Implicându-se în
realităţile fierbinţi ale momentului şi condamnând astfel ceea ce împiedică realizarea dezideratului ideal al unirii sufleteşti, E.Diaconescu subliniază constatarea ziarului Gazeta Transilvaniei despre politicianismul excesiv al ziarelor “de dincolo” (adică din regat) care duc la concluzia că singurul lucru care domină şi agită spiritele este “cine să ia puterea”, întrebare retorică atemporală reluată de publicitul Junimii...: “Până când nu vom înţelege că venirea la putere nu înseamnă posesiunea bugetului statului, până când nu vom deosebi avuţia publică de cea particulară, până când nu va dispare traficul conştiinţelor şi situaţiilor, până când se vor sfârşi urgiile politice, până când... dar când va da Dumnezeu să vie acea vreme?”(I,3)
E. Diaconescu salută şi promovarea administrativă a lui Ion Nistor din Bucovina (I,6-7) pe care-l consideră a fi “cărturarul ieşit din popor, mintea luminată care ştie preţui nevoile păturei sociale de unde a pornit şi care, prin studiile sale este atât de indicat ca să cunoască lipsurile acestei “frânturi” de la sânul Moldovei pentru a găsi astfel mijloacele ca să cimenteze cât mai temeinic şi unirea sufletească a Bucovinei cu patria mamă.” Acest fluid sufletesc şi spiritual ce leagă pe tinerii jurnalişti botoşăneni de atmosfera culturală şi climatul efervescent al Cernăuţilor este o realitate constantă a acelor ani şi ea poate fi demonstrată cu numeroase exemple, fiind un element esenţial în fenomenul spiritual şi cultural pe care căutăm să-l punem în lumină în lucrarea de faţă.
De altfel, redactorii botoşăneni au un adevărat cult al presei din teritoriile nou alipite căreia îi atribuie, cu mai multe prilejuri, o netă superioritate faţă de aceea din regat, din punct de vedere al atitudinii faţă de mercenariatul publicistic şi nu numai: “Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina şi chiar din Basarabia înţeleg altfel menirea presei şi de aceea îşi scriu singuri ziarele lor, nu lasă ca la noi, în vechiul regat, excepţie făcând Neamul
14
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
românesc şi în oarecare măsură Dacia şi România, să fie redactate de scribi anonimi, stipendiaţi fără nici o credinţă, gata de a trece de la o gazetă la alta, scontându-şi cât mai rentabil proza lor seacă şi pretenţioasă. La ei ziaristica este în adevăr un apostolat şi în coloanele gazetelor zilnic vom întâlni nume de scriitori, profesori, advocaţi; pe câtă vreme la noi este o meserie tot atât de dispreţuită pe cât e şi majoritatea celor ce se îndeletnicesc cu ea”. Publicistul botoşănean consideră, cu o sintagmă foarte expresivă, că acest gen de presă mercenară este o “presă-revolver” cu “moravuri detestabile” (I,11-12). Ideea se reia în mai multe numere, afirmându-se, de pildă, că presa din teritoriile alipte “se ridică la înălţimea marilor cotidiene ale Apusului”, exemplificând cu prestaţia de Paşti a ziarelor Patria şi Glasul Bucovinei, în care “abundă articolele semnate de cei mai de seamă intelectuali ai Bucovinei”(I,6-7) şi apreciază habitudinea acestora de-a-şi semna articolele în semn de asumare a responsabilităţii celor scrise, spre deosebire de obiceiul “profesioniştilor din vechiul regat, care, simpli stipendienţi, îşi vând convingerile celui care dă mai mult” şi nu- şi asumă răspunderea prin semnătură proprie. Din asemenea exprimări de opinii se conturează modelul ideal de publicaţie agreat de redactorii Junimii... botoşănene, limitele pozitive şi negative către care tind sau de care se delimitează, adică genul proxim şi diferenţele specifice. Din acest
punct de vedere e limpede că revista botoşăneană tinde să se încadreze în aria jurnalisticii de conştiinţă practicată, mutatis mutandis, altă dată, de Eminescu şi că ceea ce aspiră ei să facă este ziaristica apostolat, cu o înaltă răspundere faţă de cele scrise, pătrunsă de grija faţa de ceea ce se numeşte azi deontologia presei, dezavuând mercenariatul şi “presa- revolver”.
Precum am relevat anterior, o perioadă de timp pe antetul revistei nu apare numele vreunui lider, ci doar menţiunea: “apare bilunar sub conducerea unui comitet”. Ceea ce face însă ca în dicţionarul presei literare româneşti al lui I. Hangiu să apară numele lui C. Iordăchescu drept redactor al Junimii..., este consemnarea numelui său în această calitate pe antetul revistei la nr.1/II,1921. Aceasta pare a fi rezultatul unui proces natural de impunere treptată a unui lider într-o grupare precum a fost aceea a redacţiei revistei botoşănene, fapt ce va fi, după cum vom releva ulterior, obişnuit în viaţa acestui polivalent om de cultură, presă şi şcoală ce a marcat prin personalitatea lui o lungă perioadă viaţa spirituală botoşăneană. De aceea vom evidenţia separat în cele ce urmează contribuţia esenţială a lui C. Iordăchescu în cadrul perioadei de apariţie a Junimii ... botoşănene şi a interesantei sale evoluţii.
15
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Însemnări memorialistice (11)
Ion Mihalache
Criza politică din zilele 28 Febr(uarie) – 6 Mart(ie) 1945
Marţi 13 Martie 1945 Dobreşti
Încerc să-mi amintesc momentele şi
faptele petrecute în zilele de Mercuri 28
Febr(uarie)- Marţi 6 Martie. Privesc desfăşurarea lor ca într-un caleidoscop. Am sentimentul că începând cu 6 Martie ţara intră într’o zodie nouă – (...) dată plină de ceaţă; abia peste câteva luni, când Germania va fi la pământ, se va vedea limpede rostul celor petrecute în săptămâna grea mai sus arătată.
Încep să înşir fragmente cu
amintiri:
Luni 25 febr(uarie), Congres judeţean f(oarte) reuşit la Câmpulung [prezenţi Mihaiu Popovici, Popescu Mehed(inţi), Popescu B(...)]. Mi-au spus să merg la Bucureşti [de unde venisem cu o săpt(ămână) înainte]. Am întârziat la
C.L.(?) luni – luni seara la Dobreşti – marţi dimineaţa (27) la Bucureşti. De Miercuri
28 au început să se precipite evenimentele.
- După adunarea de la Aro a Generalului Rădescu, cu vr’o 2-3 săpt(ămâni) înainte (f. reuşită), comuniştii au intrat în mare fierbere. Presa lor furioasă, sprijinită de Radio Moscova şi presa rusă, pe faţă. Agitaţii de stradă, din ce în ce mai fără elan. În fabrici, încep a fi răsturnate comitetele lor şi înlocuite cu muncitori democraţi [n(aţional)-ţ(ărănişti) mai ales]: Malaxa (unde au venit cu muncitorii de la alte întreprinderi, comuniştii, făcând vărsări de sânge), Monetăria Statului, Herdan etc, etc.
- Generalul Rădescu ţinuse un nou
discurs la Radio, cu 2-3 zile înainte(24? 25
? Febr.) în care numise pe Ana Pauker şi Luca “ venetici” şi pe cei din F(rontul) N(aţional) D(emocrat) “fără neam şi fără Dumnezeu”. Asta îi înfuriase pe ei – iar Radio Moscova şi presa rusă au atacat furios pe Rădescu drept fascist.
- Vinogradov a fost chemat la
Moscova.
- Mercuri (sau joi) a sosit cu avionul de la Moscova Vâşinski. În aceeaşi seară, a cerut să fie primit în audienţă. A fost primit pe la ora 10 seara. Pe cât am aflat a vorbit regelui cam aşa:
- Vin în numele guvernului rus. Generalul Rădescu trebue să fie imediat demis. În acelaş timp, a cerut ca generalii scoşi din armată să fie îndată reintegraţi [chiar în acea zi fuseseră scoşi din armată câţiva generali, care cu o zi înainte se manifestaseră cu declaraţii la gazete desavuând pe generalul Rădescu – în
16
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
frunte cu g(eneralu)l Vasiliu Răşcanu. Ministrul de războiu, generalul Negulescu a convocat Cons(iliul) sup(erior) al Armatei la ora 12 şi până seara la 5 apărea decretul de scoatere din armată]. A doua erau deja reintegraţi la cererea Vâşinski.
xx
Până a doua zi Gen(eralul) Răd(ulescu) nu fusese înlocuit. A cerut o nouă audienţă. A bătut cu pumnul în masă, cum de nu a fost demis până la acea oră. Regele l-a demis încredinţând pe Ştirbei cu form(area) guv(ernului) de coaliţie. Ştirbei s’a prezentat întâi Frontului care i-a răspuns că ei nu acceptă decât guv(ern) al Frontului cu Groza. Ştirbei şi-a depus mandatul.
Vâşinski s’a prezentat din nou, mai blând, spunând că”guvernul rus doreşte ca noul guvern să fie prezidat de D(omnul) Groza şi din el să facă parte şi D(omnul) Tătărăscu. Dar aceasta o spun numai p(entru) M(ăria) V(oastră), în care Guv(ernul) rus are încredere; rog să aibă şi M(ăria) V(oastră) aceeaş încredere”.
Regele, care nu voia guvern Groza
– a fost nevoit să accepte din condescendenţă faţă de guv(ernul) rus, dar pe cât înţelegeam, contra voinţei sale, sub presiunea Vâşinski şi străzii – şi cu condiţia de a forma un guvern în coaliţie, înţelegând participarea naţ(ional) ţ(ărănească) şi liberală. Înainte de a-l însărcina sau concomitent – Regele chemase pe: Maniu, Brătianu şi încercase să le ia consimţământul “ca să fie acoperită coroana” precum explica Mareşalul Palatului, Negel. Nu ştiu bine dacă Brătianu convenise – cred că nu(de aceea chemase şi pe Bebe Brătianu). Dar Maniu a refuzat să-şi dea consimţământul.
Sâmbătă seara 3 Mart(ie) am fost chemat şi eu la Palat – urmărindu-se a-mi da eu consimţământul. Mi s’a explicat de Rege şi Negel că Coroana e sub presiunea rusă; mi s’a comunicat cererea Vâşinski; mi s’a atras atenţia în ce situaţie se află Coroana; mi s’a spus că Regele a fost nevoit să însărcineze pe Groza, dar
condiţiile puse, nu crede că vor fi acceptate şi atunci Coroana va aviza din nou. D(omnu)l Maniu n’a acceptat – mi se cerea să mă declar şi eu de acord, că
„Coroana să fie acoperită” prin acceptarea formală de toate partidele.
Maniu ceruse guvern prezidat de un neutru şi vorbiseră şi de (...) dacă Regele acceptă (...). Am răspuns că nu înţeleg această stăruinţă, dacă nu se tinde la un guvern definitiv Groza. Dimpotrivă – dacă Regelui nu-i convine situaţia în care a fost pus şi doreşte o ieşire, îi convine mai bine atitudine ca aceea a P.N.Ţ. care nu se declară de acord, înlesnind ieşirea Coroanei.
Apoi am arătat Regelui că Dinastia nu poate părăsi sufletul Ţării (care e contra unui astfel de guvern), am făcut comparaţia cu Anteu care prinde puteri din contactul cu pământul; Coroana intră în fază primejdioasă.
Regii Serbiei şi Greciei au mers alături de aliaţi şi totuş atât Anglia cât America îi supun plebiscitului numai în măsura în care regii sunt sudaţi de sufletul popular, îşi asigură Tronul. Regele M(ihai), datorită actului de la 23 Aug(ust) e în sufletul poporului. Să nu facă gesturi care lasă fisuri sau goluri în acest suflet fără de care intră în aventură.
Am spus că aceste lucruri I le spusesem şi mai înainte prin Negel. A fost impresionat – totuş au stăruit mereu să consimt eu în locul Dlui Maniu pentru formula Groza, lăsându-se a înţelege că e provizoriu. Întrebat ce propun, am spus:
Ca şi Dl Maniu, cred că se impune un guvern de coaliţie prezidat de un neutru
– ca Vişoianu ( „nu vrea el”; eu „cred că vrea”: Negel „nu cred că-l vor nici ruşii- Vâşinski l-a admonestat când se amesteca în vorba dintre el şi Rege: „nu tulbura discuţiile cu M.S. Regele”) – iar dacă M.S. crede că se poate asigura colaborarea cu un reprezentant al unui partid ca Preşedinte, noi socotim că P.N.Ţ ca cel mai puternic, are drept să indice şi indicăm soluţia Dr. Lupu, fără a crede totuş că e cea mai fericită, precum de altfel îmi spusese
17
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
cândva Negel că în nici un caz n’o va accepta Regele. [trebue să fac aici o paranteză: în mare încurcătură ne-a pus ambiţia D(omnului) Lupu, escitată şi speculată de comunişti, ca să rupă partidul, precum îmi mărturisise mie franc Pătrăşcanu. Doctorului Lupu îi intrase în cap să fie Prim ministru – fără să ţie socoteală de starea sănătăţii şi de creditul lui la Palat – şi în acest scop solicitase (ca şi în timpul crizei celeilalte)] audienţe la Rege, după ce făcuse temeneli comuniştilor, care i-ar fi promis că-l acceptă, socotind că rup prin asta partidul.
Cu multe greutăţi am ţinut pe Dr. Lupu în cadrul partidului, cu declaraţia sa:”Ce-oi face, fac cu partidul”, încât partidul a trebuit să fie solidar cu el ca să nu plece. Pe urmă mi-a spus că de aceea a pierdut partida, că n’a voit să rupă la timp partidul. Eu sunt însă convins, că chiar atunci nu-l acceptau şef la guvern.
Din gesturile Regelui şi (lui) Negel, am înţeles că Maniu pomenise de Lupu fără să stărue; de altfel, ca şi mine, fiind sigur că e şi inutil şi nici nu e soluţie.
Regele a spus că el înţelege dar n’are ce se face, iar Negel a stăruit de mine până la uşă şi în culoar petrecându-mă ca să-mi dau consimţământul, ceea ce n-am făcut. Nu am înţeles până în ziua soluţionării crizei de ce a stăruit atâta când nu avea ce căuta „acoperirea constituţională”. Acuma sunt sigur că ei de la început au înţeles că nu se vor putea scăpa de Groza şi au vrut să aibă principial şi cuvântul de accept(are) al partidului ca o precauţiune.
În vremea aceasta, Groza se prezentase Doctorului Lupu (pe vineri?) şi- i propusese lui să intre în Cabinet ca Vice Preşedinte; Lupu îi ceruse să renunţe Groza la Preşedinţie în folosul lui Lupu şi să ia el Vice Preşedinţia! ... A doua zi dimineaţa, Lupu îi scria că refuză de formă, s’a prezentat apoi, spre seară Dlui Mnaiu, propunându-i să dea 2-3 observatori fără portofolii, în guvern Groza al FND, ceea ce Maniu refuzase.
Groza mă căutase şi pe mine şi mă rugase să trec pe la el. Am răspuns, celor ce m’au anunţat, că eu nu umblu noaptea în oraş şi că îl aştept la mine, când doreşte. Când am venit la Palat, Bebe Brătianu (care fusese înaintea mea), mă mă aştepta acolo, rugat de Groza să mă ia şi pe mine, când termin şi, în drum, să ne abatem la Groza pe şoseaua Jianu. Mi-era greu să refuz, mai ales că Bebe Brătianu mă aşteptase în acest scop tot timpul audienţei de 40-50 de minute.
Am plecat deci pe la ei, (a) trecut noaptea şi ne-am oprit la Groza [o vilă f(oarte) frumoasă a Dnei Gherciu]. Acolo, în grupuri, prin halluri şi camere am văzut grupuri: Titel Petrescu-Vasile Helmegeanu; Ralea, Tătărăscu etc. Am mers într-un birou cu Groza şi Bebe Brătianu. Chemat mereu la telefon – el se aştepta ca în acea noapte să depună jurământul, dar Regele l-a amânat şi el spunea într’una că nu mai poate ţine în mână pe muncitori care vor să ia cu asalt palat şi ministere. Mi-a făcut şi mie apelul făcut lui Maniu, mi-a spus de înţelegerea cu Maniu şi Lupu şi i-am spus franc în faţa lui Bebe Br(ătianu), că noi nu admitem FND, că Regele nu poate da puterea dreptei contra stângii sau stângii contra dreptei etc.- şi că deci suntem p(entru) un guv(ern)de coaliţie prezidat de un neutru. A oprit pe Brătianu să-l întâlnească cu Tătărăscu; eu am stat de vorbă cu Ralea care arată primejdia la care Maniu a împins Ţara, căci aci în sală se ştie că Maniu aşteaptă a (...) pe Tilea de la Londra cu un mesaj englez şi alte de acestea. I-am arătat surprinderea mea că oameni serioşi dau crezare la astfel de baliverne şi îngrijorarea pentru starea în care se află Ţara cu astfel de metode.
Brătianu mai fiind reţinut acolo, am
plecat cu Pop(escu) Mihai care mă însoţise
– şi cu maşina Prezidenţiei – pe la ora 12 noaptea. Trebue să spun că în tot timpul acestor zile, muncitorii au fost ţinuţi în continuă agitaţie.
Concomitent cu venirea lui
Vâşinski, au sosit câteva regimente ruseşti,
18
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
care au desarmat unităţile noastre militare aflate în capitală. Reg(imentul) 6 M(ihai) V(iteazul) şi Reg(imentul) de Excortă Regal au fost trimise pe front. M(arele) S(tat) Major a fost ocupat de ruşi. Jandarmeria şi Poliţia împuţinată şi desarmată. Intrările în Capitală oprite. Capitala ţinută sub teroare o săptămână. Deţinuţii au evadat – crimele şi spargerile se ţineau lanţ. Fabricile în fierbere – străzile în agitaţie.
Vr’o două sute de muncitori şi cu câţiva intelectuali(?) de la Arlus ar fi mers şi la Palat Duminică forţând porţile şi uşile în lipsa gărzilor şi cerând ca să iasă Regele să vorbească şi cu ei 10 minute când cu alţii pierde atâta vreme.(Regele era însă tot timpul „la şosea”, în Palatul Prinţesei Elisaveta).
În acest timp, atitudinea reprezentanţilor Angliei şi Americii variase. În primele zile, atitudine fermă (pe mine mă ţinea în curent Vişoianu mai mult, şi ceva şi Maniu).
Roosvelt ar fi comunicat la Moscova că ei nu admit în România decât un guvern democrat în sensul Comunicatului de la Ialta precizând că nu înţeleg un guvern democrat din care nu ar face parte şi partidele naţ(ional)-ţ(ărănesc) şi liberal. Aceeaşi atitudine fermă şi al Angliei, spre sfârşitul crizei însă, reprezentantul Americii ar fi comunicat că acum poziţia sa e mai puţin fermă, întrucât de la Washington i s’ar fi spus să nu susţină formule concrete, ci să susţină formula generală a guvernului democat, atrăgând atenţia că în România, care e în spatele frontului, funcţionează mai mult condiţiile armistiţiului decât Comunicatul de la Ialta, deci ruşii au cuvântul prim. Iar cel englez a spus că el nu a primit nimic şi se menţine la prima atitudine.
Întrebaţi amândoi ce cred, ar fi spus că ei nu se amestecă dar cred că noi trebue să mergem înainte. Aşteaptă noi instrucţiuni. Aceste comunicări, au produs, fireşte, demoralizare la Palat şi în rândurile noastre.
xxx
Groza, nereuşind a forma Cabinetul în condiţiile cerute de Rege, urma să-şi depună mandatul. Dar el nu şi l-a depus şi ameninţă să ia cu strada Ministerele, în lipsa autorităţii de stat şi a armatei.
Duminică: câteva sute de oameni la
Palat.
Duminică seara 4 Mart(ie), chemaţi la Palat: Dinu Brătianu, Bebe Brătianu, Maniu şi cu mine, toţi deodată. Am plecat la Dinu Brătianu să iau pe Maniu. La plecare Maniu a avut un accident: a căzut alunecând un covor pe parchet, şi i s’a crăpat(fisurat) rotula, precum s’a constatat la înapoere, la radioscopie(Jovrin). Am mers câte patru (Maniu în chinuri mari – mai ales pe culoarele palatului dus de noi).
Am găsit pe Regină, Rege şi Negel. Ne-a întâmpinat Regina emoţionată la lacrimi şi la început a vorbit numai ea: Coroana şi Dinastia e în mare primejdie. Trebue să aleagă: primeşte ce cer ruşii sau abdică. Ştie bine că şi Louis XVI(seize) a pus pe cap boneta roşie şi totuş mai târziu a urcat pe eşafod. Aveţi o mare răspundere – să salvaţi Coroana şi Dinastia, lăsând a înţelege să n’o punem în situaţia de a abdica. În acest sens au vorbit şi Regele (puţine cuvinte) şi Negel.
Au spus repetat că Coroana e în dilemă: a abdica sau a accepta; şi au cerut consimţământul partidelor pentru formula Groza [Eu am înţeles: tot guvern în coaliţie pe bază de raport de forţe ce urma a se stabili prin tratative; Dl Maniu a înţeles că pe formula FND jumătate – ceilalţi (noi şi liberalii, inclusiv Tătărăscu) jumătate; de altfel, la plecare, el şi Brătianu au fost înapoiaţi să le mai spună ceva – apoi şi noi când am aflat că se svoneşte că vor lua noaptea cu asalt autorităţile; e posibil ca să le fi precizat lor fără să auzim noi, sau să nu fi reţinut eu].
Dl Maniu a făcut o expunere f(oarte) frumoasă arătând primejdiile în care intră Ţara de acum, nici guvern Groza impus în aceste condiţii; terminând cu asigurarea că înţelegem situaţia Coroanei şi vom interpreta în acest sens în faţa forumului nostru care decide – Delegaţia
19
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Permanentă – pe care vom convoca-o a doua zi.
Tot astfel a vorbit şi Dl Brătianu, dând asigurări că vom sprijini Coroana. Am adăugat şi eu câteva cuvinte spre a se vedea deplina solidaritate cu Maniu ca să nu se mai încerce ceea ce se încercase cu două seri înainte.
Bebe Brătianu a vorbit cu Regina (mai mult) tot în acest sens. I-am lăsat în panică. Cu Maniu – chinuit de dureri la doctor – spre 11 noaptea.
xxx
A doua zi luni, la Deleg(aţia) Perm(anentă), am cetit note verificate în prealabil de Maniu(care a rămas în pat) despre audienţa de seară. Le transcriu pe contrapagină. Fiind vorba de o politică dusă în special de Maniu, pe care n’o mai puteam modifica eu – am ţinut ca linia Maniu să fie păstrată întocmai, pentru a se cunoaşte mai târziu răspunderile ce revin fiecăruia.
Am vorbit mai toţi din Delegaţie, prezidând Dr Lupu. S’a luat hotărârea acceptării în principiu a Prezidenţiei Groza
– cu rezerva adoptării unor condiţii pragmatice ce urmau a fi discutate şi asupra cărora s’a făcut un schimb de vederi în Delegaţie. Le anexez.
S’a încunoştiinţat şi Regele şi Regina. Era natural să se aştepte conversaţie pe aceste baze. Luni după amiază n’a sosit nimic şi nimeni. Nici marţi dimineaţa până la 12 (6 martie). În această zi fusese fixată „marea adunare a FND” în Piaţa Unirii, cu scop de a lua depunerea jurământului „de către popor” dacă Regele nu dă puterea.
Pe la 12 am fost la Maniu să văd dacă a primit vr’o propunere (şedea la Leucuţă): nimic. Când să plec, către ora
2(pm) mă întâlnesc la lift cu Groza care mă întoarce la Maniu. Îmi spune că e grăbit că trebue să meargă la adunare. Din condescendenţă îl las să intre singur la Maniu. Aştept ca 10 minute şi le trimit vorbă că plec. Intrând înlăuntru, îi găsesc
la sfârşitul conversaţiei care avusese loc
(după cât mi-au rezumat) cam aşa:
Groza: Liberalii lui Brătianu nu intră, deoarece eu trebue să iau pe Tătărăscu iar ei cu Tătărăscu n’au voit să intre. Dr. Istrate cu Tătărăscu fără Brătianu? La care Maniu răspunsese: deoarece liberalii n’au voit să se rupă de n(aţional)-ţărănişti – şi deoarece noi nu putem lucra cu Tătărăscu, responsabil de Dictatura R(egelui) Carol şi care trebuia pus pe banca criminalilor de războiu – noi nu putem intra.
În acest moment intrasem eu şi aflasem pe Groza f(oarte) satisfăcut. Atunci am intrat eu: acestea sunt lucruri adjacente pentru noi; ceea ce este esenţial pentru noi sunt condiţiile care să asigure o colaborare democrată – pe acestea le-aţi discutat.. Mi-au răspuns amândoi, că nu a mai fost nevoie şi Groza a ieşit. Atunci am atras atenţia Dlui Maniu că el a fost abil obţinând refuzul pe chestia liberală, ceea ce nu e esenţialul pentru noi. Şi nu putem duce acest răspuns Dele(aţiei) Perm(anente). Maniu sesizând mi-a spus să’l chem înapoi.
Noroc că mai stătea de vorbă cu alţii şi l-am prins în hall. A venit. I-am spus că n’am fost de la început, că eu eram dator să-i spun ce-am discutat la Deleg(aţia) Permanentă prezidată de mine ieri de dimineaţă în urma audienţei la rege
– şi că delegaţia mă va întreba dacă i-am
comunicat şi ce mi-a răspuns.
El a consimţit şi eu i-am comunicat condiţiile în care am fi fost noi dispuşi să colaborăm (aşa cum se văd notate aci). L- am întrebat: cine ia Internele, Războiul şi Externele. Fireşte el a răspuns că nu admite aceste condiţii şi că ei nu ar fi primit decât dacă F.N.D. avea jumătate din ministere – el pe d’asupra – ceilalţi toţi(inclusiv Tătărăscu) cealaltă jumătate; apoi ei să ia Internele, Războiul etc. – ca să asigure punctul de vedere al Frontului(care, clipind din ochi „nu e aşa de unitar pe cât se crede”). Fireşte că am constatat – şi am ţinut să constatăm – că acestea au fost motive reale pentru care nu s’a făcut
20
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
colaborarea, iar nu cele cu liberalii, cum voise să manevreze. Apoi, (...) să plece la adunare că e trecut de(...), am înţeles clar maşinaţiunile.
Către seară Dinu Brătianu singur era chemat la Palat să mai fie întrebat de rege: să cedeze? Or să lase să se (…) guv(ernul) fără consimţământul Lui? Dinu Brătianu – cum explica a doua zi Dlui Maniu – îl sfătuia „să cedeze – să mai fie încă o umbră de coroană” Iar Malinovski, venit de pe front, telefona (am auzit) la Palat cerând să i se fixeze ora de audienţă după depunerea jurământului. Spre seară, Guvernul Groza, FND şi Tătărăscu cu 2-3, depuneau jurământul.
xxx
Situaţia reală e oglindită prin
Discursul Vâşinski ţinut la Arlus.
xxx
Iar azi, la o săptămână, Regele, Vâşinski şi Guv(ernul) Groza au mers la festivitrăţile din Cluj – sărbătorind redarea Ardealului de Nord.
Condiţiile stabilite în Deleg(aţia) Perm(anentă) din 5 Martie
1.Guvern de colaborare.
2. Vechile raporturi de forţe.
3.Un singur V(ice) Pre(şedinte): Dr. Lupu.
4.M(inisterele) R(ăzboi) şi Int(erne):
neutre.
5.Prefecţi numiţi de la Centru.
6. Ref(orma) Agr(ară) legală şi imediată.
7.Desarm(area) gărzilor şi înarm(area)
armatei, a Poliţiei şi Jand(armeriei).
8.Armistiţiu politic între partide şi Lib(ertatea) Presei(încetarea cenzurii tipografiilor) = libertat(atea) adunărilor.
Am raportat Delegaţiei din 5 Martie cele de mai jos, stabilite dimineaţă cu Maniu:
Regele-Palatul: Or guvern de coaliţie – or va trebui să plece; Stalin face chestie de prestigiu. Rusia doreşte Prezidenţia lui Groza, cerea: Să hotărâm seara aceea. Răspunsul Maniu:
Maniu. Chestie istorică; (.....) Vom interp(reta) dorinţa MV, având în vedere (...) Asig(urăm) că R(egele) ne-a convins că trebue să fin concesivi.
Copie după pagina cu discursul lui Vâşinski la recepţia de la ARLUS, tipărit în ziarul UNIVERSUL
din 12 martie 1945, anexat de I. Mihalache în manuscris (n.n. – O.L.Şovan)
21
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Mărturisiri din întuneric(17)
Gheorghe Bâgu
La Piteşti reeducarea însemna chin, suferinţă şi mizerie morală. Frica mă teroriza, iar ca să-mi fie mai uşor aş fi putut să mă gândesc la Dumnezeu, la viaţă şi chiar la moarte. Dar aceasta era o gândire mistică, specifică racţionarilor şi putea să afle Ţurcanu.
- Popescu Aristotel, tu ce părere ai?
strigă Ţurcanu, sărind în capul oaselor.
- Ce părere să am? Consider că este cazul să ne reeducăm, să ne recunoaştem greşelile şi să ne facem autocritica. Să ne analizăm păcatele cât mai cinstit şi mai profund, mai atent şi mai meticulos, având dorinţa fermă de a termina cu trecutul. Sunt convins şi eu că reversibilul nu există şi istoria nu se repetă şi că lumea merge înainte. Sunt convins că odată greşelile recunoscute şi detestate, ele nu vor mai fi repetate. Toţi cei de aici, mai mult sau mai puţin, am simpatizat, am favorizat sau am activat din convingere sau din naivitate, voluntar sau involuntar, cu cei care mărşăluiau alături de nemţi, împotriva intereselor patriei noastre. Aşa a fost! Aceasta este realitatea! Este regretabil şi dureros, însă trebuie să recunoaştem acest lucru. Dar, vă rog să mă scuzaţi, mi se pare
că facem aceleaşi greşeli din cauza unor analize superficiale. De exemplu, în cadrul şedinţelor de demascare şi reeducare întreprinse de noi, se comit greşeli, se exagerează. Iertaţi-mă, dar eu sunt convins că Dumitrescu Paul este un om reeducabil, un om care poate fi util şi care nu-şi merită pedeapsa. El n-a fost legionar. Eu cred că nu insistăm suficient ...
- Termină! Mai este cazul să insistăm? Nu au insistat destul familia, UTC-ul, partidul şi şcoala?
- Poate nu. Consider de datoria noastră, a acestora de aici, care pretindem că dorim sincer să ne călăuzim după doctrina materialistă, să mai insistăm.
- Doctrina marxistă ne învaţă că omul este transformabil şi că supremul capital este omul. Cum aplicăm noi toate acestea?
- Eşti un escroc ordinar! Eşti un bandit! şi a început să-l lovească cu pumnii în faţă, sfârşind prin a-l trânti între priciuri lăsându-l în nesimţire.
- Ghiţulescule!
- Ordonaţi, domnule Ţurcanu.
- Îngrijeşte-ţi banditul.
Acesta l-a ajutat să se ridice, l-a spălat, apoi l-a pansat cu câteva cârpe pe care le mai avea în celulă. Imediat ce Popescu şi-a revenit, Ţurcanu l-a luat din nou la întrebări:
- Popescule!
- Poftiţi, domnule Ţurcanu, a răspuns înnăbuşit cel bătut.
- Spune!
- Domnule Ţurcanu, pe lângă cele declarate la anchetă, mai recunosc că tata i- a înjurat într-o zi pe cei care făceau arestări, adică pe securişti.
- Nu bate câmpii, arnăutule!şi iar
l-a îmbrâncit cu putere între piciuri.
- Au! M-aţi nenorocit! Mi-aţi rupt
coastele!
22
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
- Ghiţulescule, vezi dacă are toate
coastele!
- Da, domnule Ţurcanu.
Îl cercetează Ghiţulescu pe Aligo, că aşa-i ziceam noi lui Aristotel Popescu, şi constată că are două coaste rupte.
- La fund are coaste? A întrebat
Ţurcanu.
- Nu.
- Atunci, pune mâna pe scândura de lângă tinetă. Tu, Popescule, aşează-te cu faţa în jos şi tu, Ghiţulescule, dă până oi spune eu să stai! De frică, Ghiţulescu a luat scândura şi a început să-l lovească la spate, dar mai cu milă, pe fratele Aligo.
- Nu aşa pe lat! Pe cant, cu muchia. Pune mâna tu, Blaga, şi dă-i tu, dă-i cu putere până nu va mai sufla. Dacă nu, îţi dau eu ţie.
Blaga, mironovistul, bolnav de hipotiroidism, tremurând ca varga, a pus mâna pe scândură, a ridica-o dar n-a putut lovi.
- Dă! Dă, ticălosule! Lasă-l! Lasă- l! Blaga, acum culcă-te tu, să te ardă Popescu „leşinatu”.
Popescu, îndoit de la mijloc din
pricina durerii, a luat scândura în mână.
- Popescule, dă-i tu! Arată-i cum se bate! Arde-l! Arde-l! Stai! Opreşte-te! Popescule, te las o săptămână să te gândeşti, timp în care nimeni n-are voie să vorbească cu tine. Acum, Blaga, povesteşte-ne tu. Spune tot! Tot ce n-ai spus la anchetă. Boceai ascuns. „Cântă”!
Dar Blaga, mic de statură, cu ochii verzi şi umezi, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, încremenise şi nu putea să vorbească. A stat ca o stâncă, fără să clipească şi fără să scoată un cuvânt. Atunci oamenii lui Ţurcanu au început să-l lovească cu pumnii, cu scândura şi cu picioarele până l-au lăsat în nesimţire. A doua zi Blaga arăta ca o fiinţă de pe altă lume. Avea capul umflat, toată faţa vânătă, buzele crăpate şi dinţii rupţi. A fost luat la întrebări din nou.
- Spune, banditule, tot ce ai ascuns, ce ai conspirat. Spune pe toţi legionarii care au scăpat de pedeapsa.
Blaga a vorbit tremurând, cu glasul stins şi rar vreo două ore, şi în cele din urmă Ţurcanu a spus:
- Bun pentru reeducare.
Spusese bietul om şi adevărate şi neadevărate şi pe mamă-sa şi pe tată-su, fraţi, surori, prieteni, colegi, a tot spus ...
Ziua următoare a fost invitat să se demaşte Suceveanu, un tânăr taciturn. Îmbătrânit prematur, student la teologie.
- Spune, Sucevene-tată, tot ce ai ascuns până acum sperând că vei scăpa şi că-ţi vei relua activitatea duşmănoasă.
Suceveanu s-a ridicat, şi-a muşcat buzele, a încercat să vorbească dar n-a reuşit. S-a uitat la noi deznădăjduit. Cu privirea implora milă şi iertare. Parcă intrase în ceasul morţii. I se umpluseră ochii de lacrimi şi n-a reuşit să rostească nici un cuvânt.
Ţurcanu s-a înfuriat şi a început să-l lovească cu cruzime. L-au ajutat Sobolevschi împreună cu cei din grupa reeducabililor, care l-au bătut pe bietul Suceveanu până l-au lăsat lat. Ştiindu-se observaţi de Ţurcanu, toţi reeducabiliii loveau cu toată puterea arătându-şi astfel devotamentul, demonstrând că sunt gata să omoare o mie de legionari. Aceasta era deviza: distrugerea reacţiunii.
Către seară, Suceveanu a vomat sânge. A fost dus la infirmerie împreună cu Popescu. Mai târziu am aflat că Suceveanu a murit. A mai murit şi Bălan, student la Matematică, originar din comuna Pomîrla
– Dorohoi. El a recunoscut că este legionar, fapt pentru care fusese condamnat 12 ani, dar nu înţelegea că trebuie să se reeduce. L-au bătut şi chinuit până şi-a dat sufletul. Diagnosticul pus de medicul penitenciarului: cefalită cronică. Acest medic era un om cam la 40 de ani, o stârpitură, ciupită de vărsat, un urâcios care-i dispreţuia pe deţinuţii politici. Pentru orice boală dădea aspirine, iar bolnavilor nu le permitea să primească medicamente de acasă. Era o hienă cu chip de om. Celor care mureau, ca urmare a bătăilor, le trecea ca diagnostic T.B.C., sifilis sau accident pe scări în drum spre
23
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
„plimbare”. De plimbare n-am avut parte niciodată, însă el, cu ironie, spunea sau scria că „a murit accidentat la plimbare”. Aceasta era conştiinţa profesională a medicului de la penitenciarul Piteşti. În 8 luni, cât am stat la Piteşti, am fost duşi la baie o singură dată şi niciodată la plimbare. Mi-amintesc că pentru baie ne-am dezbrăcat la pielea goală în celulă, şi am fost duşi, în pas alergător pe scări până la subsol, unde erau duşurile. Pe scări, la fiecare curbă erau unul sau doi gardieni care ne loveau cu centurile, pentru a se amuza. Sub duş nu am stat mai mult de cinci minute.
După ce a „terminat” cu Suceveanu, Ţurcanu l-a luat la întrebări pe Ghiţulescu, medic militar din Tg.Jiu. Înalt, negricios, întotdeauna grijuliu cu ceilalţi, conciliant, abil, inteligent, atent, cumpătat, Ghiţulescu a început să vorbească cu glas domol şi rar:
- Domnule Ţurcanu sunt convins că am greşit, mă mustră conştiinţa şi îmi este ruşine că mă aflu aici. Sunt hotărât să nu cruţ pe nimeni şi să-i lovesc, cu toată forţa de care dispun, pe legionarii care au târât ţara într-un război nedrept şi pe noi în puşcării. Eu la anchetă n-am spus că Purcaru este legionar, de asemenea n-am spus că în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941 am făcut parte din Frăţiile de Cruce. Tot acum trebuie să mărturisesc că unul dintre profesorii mei strecura la cursuri idei ostile regimului democrat popular.
Ghiţulescu a vorbit aproape trei ore fără să se abată de la subiect. Totuşi, Ţurcanu n-a crezut nimic, l-a acuzat că este necinstit şi cum altă soluţie nu cunoştea, l- a luat la bătaie. L-a umplut de sânge, l-a stâlcit, i-a desprins o ureche, l-a trântit pe jos şi l-a călcat în picioare. Parcă-l aud pe Ghiţulescu văitându-se:
- Fetiţa mea, dragul meu copil rămâne fără tată! Nu mă omorâţi! Sunt nevinovat! Am fost condamnat la doi ani închisoare corecţională, nu sunt condamnat la moarte. M-au condamnat pentru omisiune de denunţ, nu pentru legionarism.
După ce a obosit bătându-l,
Ţurcanu l-a declarat bun pentru reeducare.
După Ghiţulescu a urmat Ionescu A.Vasile, adus de curând în celula noastră, originar din Romanaţi, student la Politehnică. Mic de statură, cu capul mare, cu buzele groase şi roşii, Ionescu părea un bătrân caraghios, maniac, ursuz şi mizantrop. L-au bătut în mai multe rânduri. Ţurcanu dădea comanda:
- Întindeţi-l. Faceţi-l de 2 metri ... Până la urmă l-au făcut apt pentru reeducare.
Rând pe rând, au fost bătuţi aproape toţi, căci aşa cum zicea Ţurcanu, trebuiau toţi să treacă pe sub tiriplice, adică pe sub ciomag. Unii au scăpat mai uşor, alţii au fost schilodiţi, iar cei consideraţi nereeducabili s-au înălţat la ceruri pentru a se reeduca.
Toţi cei consideraţi reeducabili erau obligaţi ca, începând cu a doua zi, după acceptare, să-şi arate devotamentul, adică să bată şi să schingiuie, cu toată forţa.
Să fiu bine înţeles: reeducaţii nu-i băteau şi nu-i omorau decât pe „înrăiţi” şi pe „dubioşi” aşa cum dorea Ţurcanu, adică pe toţi cei ce urmăreau să-i aducă din nou pe legionari la putere. Nu avea importanţă că aşa ceva era o absurditate, ci faptul că le oferea pretextul pentru a pedepsi.
Simţeam că nu mai rezistăm pentru că demenţa lui Ţurcanu ajunsese atât de departe încât ne obliga să mâncăm propriile noastre excremente.
În celula în care avea lor reeducarea, în perioada cât am stat eu acolo, erau patru studenţi din Podu Turcului-Tecuci, recent arestaţi şi depuşi la Piteşti. Aceştia au fost condamnaţi ca
„insigatori contra puterii populare”. Unul se numea Ambrozie. Era de statură potrivită, foarte bine legat, puternic şi dezgheţat. Părea hotărât să se lupte cu Ţurcanu. Al doilea se numea Rusu, un tânăr distins, cu ochelari cu rama metalică, înalt, firav şi cu gesturi feminine. Al treilea se numea Popa, student la Academia Comercială, tăcut, cu mult bun simţ, şi
24
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
foarte respectuos dar sceptic. Ultimul era Taşcă, student la Medicină, originar din Bârlad.
Mai bine de o săptămână, dimineaţa şi după masă, câteodată şi noaptea, grupul de la Podu Turcului s-a
„spovedit” şi a trecut pe sub tiriplicea lui Ţurcanu. Cei patru au spus tot ce tăinuiseră până atunci, au dat în vileag numele reacţionarilor pe care îi considerau
periculoşi şi care ar fi avut arme etc. Vorbeau pe rând şi erau bătuţi pe rând. I-au schingiuit şi şi-au bătut joc de ei în fel şi chip. Au fost obligaţi să se bată între ei, să se lovească cu toată puterea. Apoi Tăuţan şi Sobolevschi i-a învăţat arta de a bate pe propria lor spinare. Apoi, după vreo zece zile de tortură, au fost primiţi în rândul celor ce mergeau cu un pas mai repede spre libertate, adică la reeducabili.
Ceramica populară din zona Botoşanilor(6)
dr. Angela Olariu
Categoriile şi formele vaselor
Vasele de ceramică din zona studiată îmbracă o diversitate de forme, bazată pe funcţia utilitară a acestora. Toate acestea sunt folosite în gospodăria omului pentru păstrarea, pregătirea şi transportul animalelor. Obiecte destinate în special înfrumuseţării locuinţelor nu s-au lucrat în zonă. Determinate de funcţia practică pe care o îndeplinesc, vasele se împart în: vase de păstrat alimentele; vase de preparat mâncarea; vase de servit mâncarea; vase de transportat mâncarea; vase de păstrat băutura; vase pentru servit băutura.
Pl. 22. Chiup, Ştefăneşti
În categoria vaselor pentru păstrat alimente intră gavanoasele, chiupurile şi hârgăile, cu un volum mare (15-20 litri) şi forma adecvată funcţiei ce o îndeplinesc. Astfel, gavanosul, în care se păstra
grăsimea, era mai mic decât chiupul, având forma ovoidală, cu gura largă, gâtul scurt şi baza îngustată.
Chiupul, folosit la păstrarea murăturilor şi uneori a grăsimilor, are formatul ovoidal, cu umerii înălţaţi, de care sunt lipite două toarte verticale (specifice ceramicii moldoveneşti), se îngustează spre o bază redusă faţă de volumul vasului. Gura largă, cu buza uşor răsfrântă în afară, parţine de asemenea tipului moldovenesc. (Pl.22).
Pl. 23. Gavanos, Suliţa
Dată fiind funcţia acestor vase, ele sunt smălţuite, de cele mai multe ori neornamentate (chiupurile au culoarea cărămizie, iar gavanoasele sunt de obicei colorate la fel, mai rar având motive florale). (Pl.23).
25
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Hârgaiele, sunt vase cu format tronconic cu două toarte pe margine, având o capacitate de 10-15 litri. Forma acestui vas îşi are originea în preistorie (hîrgăul fiind identic cu un vas de la Staţiunea dacică Poieneşti – Tecuci – aşa cum arată Fl.B. Florescu, „Ceramica neagră de la Marginea”, ESPLA, 1958). (Pl.24).
Pl. 24. Hârgău, Lişna
Vasele de preparat mâncarea, consituie categoria cea mai bine reprezentată. La oalelele de gătit surprindem aceeaşi linie ca şi la chiupuri, cu un adânc filon în tradiţia ceramicii locale – forma ovoidală, umerii înălţaţi, gura largă, baza îngustă. Au o singură toartă mică, prinsă de buză.
Oala este smălţuită în interior şi exterior, de cele mai multe ori fiind nornamentată. (Pl.25).
Pl. 25. Oală de mâncare, Vorona. Centru dispărut
Oalele de sarmale, de format ovoidal, cu două toarte mici pe margine, cu baza îngustă, au dimensiunile: înălţimea de circa 30 cm; diametrul gurii de circa 15 cm; circumferinţa de 1 m. Ele erau nelipsite în bucătăria unei gospodine şi se
foloseau la sărbători sau alte ocazii: nunţi,
praznice etc. (Pl.26).
Pl. 26. Oală de sarmale, Lişna
Marcoteţele s-au lucrat numai la Mihăileni şi Hudeşti până acum 30-40 de ani în urmă. Acestea au format tronconic, cu buza dreaptă, cu fundul drept retezat, având dimensiunile: înălţimea circa 15 cm, diametrul gurii de circa 34 cm.
Ele nu sunt smălţuite în interior, lăsându-se chiar unele neregularităţi voite pe peretele vasului, pentru a se realiza mai bine zdrobirea macului. Nu sunt ornamentate. (Pl.27).
Pl. 27. Marcoteţ, Mihăileni
Duruşleagurile pentru strecurat colţunaşii au acelaşi format, cu singura deosebire că tot corpul este găurit pentru scurgerea apei. Sunt smălţuite în interior, nu sunt ornamentate. (Dimensiunile – înălţimea circa 15 cm, diametrul gurii 34 cm, diametrul fundului circa 15 cm). (Pl.
28).
Ravarele, străchinoaie mari pentru
frământat coca, au o capacitate de până la
15 litri. În colecţia Muzeului Judeţean
26
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Botoşani, se află un asemenea răvar datat din 1903, lucrat la Botoşani de olarul Pomârleanu Dumitru. Are formatul tronconic, cu fundul drept, cu buza dreaptă, smălţuit în interior şi este frumos ornamentat cu motive vegetale. Dimensiuni: înălţimea de 23 cm, diametrul gurii de 60 cm, lăţimea de 4 cm, diametrul fundului 23 cm. (Pl.29).
Pl. 28. Duruşleag, Botoşani
Oala de lapte (puişor), unul dintre vasele specifice ceramicii moldoveneşti de culoare neagră sau roşie, având aceeaşi bază îngustă caracteristică (unchi sau cant) cu gâtul alungit şi gura largă (usna), care la oalele mai mari şi noi primeşte şi un gîrlici (vrană).
Pl. 29. Ravar, Botoşani
Un element caracteristic apare şi aici: toarta (pipca) mică în raport cu volumul vasului. Dimeniuni: înălţimea circa 27 cm, diametrul gurii circa 15 cm, diametrul fundului circa 12 cm.
Pl. 30. Oală de lapte, Frumuşica
Oalele acestea sunt smălţuite şi neornamentate. (Pl.30). Categoria vaselor pentru transportat mâncare este reprezentată prin bîtcă.
Bîtca. Acest vas a fost lucrat numai de olarii de la Mihăileni. El era folosit pentru transportul ciorbei (borşului) la câmp. Este vorba de o cană cu fundul drept, lat, cu gâtul foarte îngust, cu toarta mică. În ea se turna ciorba, se punea un dop de mămăligă şi astfel se putea transporta foarte uşor la distanţe mari. Era smălţuită şi neornamentată. (Fig. 21).
Fig. 21.Bâtca
Ulcioarele se foloseau pentru păstratul băuturilor (vinul, ţuica, apa). Cu o capacitate de 15-20 litri, având formatul sferoidal caracteristic, cu umerii înălţaţi, un jurul gurii cu un „guler” de care este prinsă toarta mică, gâtul înalt şi buza puţin răsfrântă, cu baza foarte îngustă. Dimensiuni: înălţimea circa 35 cm, înălţimea gâtului 2-3 cm, diametrul gurii circa 4-5 cm, diametrul fundului circa 11 cm.
Pl. 31. Ulcior, Botoşani
Aceste vase erau smălţuite şi
frumos ornamentate. (Pl.31, 32).
Pentru luat vinul de la caneaua butoiului se foloseau căni cu fundul lat, gâtul mic şi foarte îngust, cu gârlici
27
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
(pipcă), având o capacitate de 3 până la 5 litri. Acestea se numeau ţapcani şi se lucrau la Mihăileni şi Botoşani. (Pl.33).
În categoria vaselor de servit
mâncarea intră strachina şi talgerul.
Pl. 32. Ulcior, Mihăileni
Străchinile de format tronconic, cu buza (usna) dreaptă, cu fundul retezat, drept, se caracterizează prin dimensiuni mai mari decât cele din alte părţi (Munteania, Banat etc.)
Pl. 33. Cană pentru vin, Botoşani
Au dimensiunile următoare: înălţimea circa 5-7 cm, diametrul gurii circa 20 cm, diametrul fundului circa 8 cm, buza lată circa 2 cm. De obicei, erau smălţuite şi ornamentate. (Pl. 34).
Pl. 34. Strachină, Mihăileni
Castroanele (talgerele) aveau
acelaşi format tronconic, cu buza dreaptă,
înaltă şi fundul retezat ca şi la străchini – doar că aveau dimensiunile mai mari decât ale acestora. Erau smălţuite şi ornamentate de obicei. (Pl.35).
Pl. 35. Castron, Mihăileni
Cana de băut apă este mai mică, cu gura largă faţă de volumul ei, cu fundul îngust, cu toarta mică. Dimensiuni: înălţimea circa 9 cm, dimetrul gurii circa 9 cm, diametrul fundului circa 5 cm. Aceste căni se numeau şi „filigenii” în zona Mihăilenilor. (Pl.36).
Pl. 36. Căniţă, Suliţa
Studiind formele ceramicii produsă în zona Botoşanilor, se observă respectarea tradiţiei care apare în linia ovoidală cu umerii înalţi (la chiupuri şi la oale), cu buza îngustă faţă de corpul vaselor, gura largă, toarta mică.
Toarta mică în general, apare la chiupuri, în poziţie verticală, ceea ce constituie o notă caracteristică a ceramicii tradiţionale moldoveneşti. Acelaşi caracter local îl surprindem şi-n linia străchinilor, a marcoteţelor şi a duruşleagurilor, cu forma tronconică, cu fundul retezat şi buza dreaptă, înălţată.
Ceramica neagră produsă în zonă (oale, căni, străchininoaie, hârgaie etc.) menţine forme preistorice70.
Repertoriul formelor întâlnite nu este la fel de bogat ca-n alte zone (Banat, Oltenia etc.), dar prezintă totuşi o diversitate care se încadrează în unitatea
28
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
tipologică caracteristică Moldovei şi poate fi sesizată cu uşurinţă. Această diversitate apare mai pronunţată la Mihăileni şi Botoşani, unde pe parcursul timpului s-au acumulat unele categorii de vase neîntâlnite în altă parte. Răvarele de pildă, se lucrau numai la Botoşani, iar marcoteţele numai la Mihăileni, unde se mai lucrau filigene şi bîtce.
În forma şi linia unor vase lucrate în zonă descoperim unele caracteristici specifice. Aşa este cazul străchinii tronconice care în vechime avea o particularitate demnă de semnalat în forma
sa: „scaunul” (o întrerupere în linia care dă controlul obişnuit al străchinii).
Strachina „cu scaun” accentuează o dată în plus moştenirea unei tradiţii perpetuată până azi în ceramica zonei.
Pot fi sesizate şi unele deosebiri ce apar de la un centru la celălalt. Aşa de pildă, la Mihăileni se lucrau căni cu picior, iar la Botoşani aceste căni aveau fundul lat.
În general, se poate spune că formele ceramicii din zona studiată sunt adaptate perfect funcţiei utilitare, fiecare detaliu corespunde anumitor necesităţi practice.
NOTE
69 Barbu Slătineanu, Studii de artă populară, Bucureşti, 1972, pag. 331.
70 *** Arta populară românească, Bucureşti, 1969, pag. 552.
Botoşanii în evul mediu. Aspecte
ale vieţii economice(5)
Primul staroste al breslei, ales de către ceilalţi membri, a fost Andrei Şlicarul163, unul dintre privilegiaţii breslei, dacă e să judecăm după meşteşugul său, acela al producerii de işlice. Influenţa acestuia în interiorul breslei era considerabilă, probabil pe măsura puterii sale economice comparativ cu cea a altor breslaşi. Pe la 1772, când în urma unor neînţelegeri va renunţa la această funcţie, Andrei Şlicarul va fi implorat de către ceilalţi membri ai breslei să le redevină
staroste, făgăduindu-se ca nesupuşii
„poroncilor starostelui şi a breslii să aibă a da 5 oca de ceară breslii şi 10 lei gloabă judecătorului de Botoşani şi 50 de beţe în tălpi”164. Peste vreo 15 ani, staroste al breslei era Chiriac sin Andrei, probabil fiul lui Andrei Şlicarul165.
Însemnările din Catastih ilustrează aspecte precum apartenenţa socială a membrilor breslei, originea lor etnică, înrudirile dintre breslaşi, provenienţa lor din alte locuri decât Botoşanii, fie oraşe, fie sate etc.166, conflictele cu bogasierii armeni167 etc. În 1820, în urma cererii breslaşilor blănari, mitropolitul Veniamin Costache le întăreşte acestora vechiul
dr. Daniel Botezatu
privilegiu şi aşezământul pe care îl aveau
de la Gavril Callimachi168.
În timp ce starostele breslei era ales (confirmat) anual, cei patru epitropi nu au o durată anume a ocupării acestei funcţii. O însemnare nedatată arată că „după răposare celor mai sus numiţi (cei patru epitropi, n.ns) s-au aşăzat aceşti înnainte breslei care vor iscăli; şi au fost şi părintele potropopu (sic!) [...]169. Rânduiala epitropiei de breaslă nu este menţionată nici în privilegiul întemeietor dat de Gavril
Callimachi, nici în întărirea din 1820 a
acestuia, de către mitropolitul Veniamin Costache. Totuşi, în actul alegerii ca staroste a lui Andrei Şlicarul se menţiona, referitor la acesta şi la cei patru epitropi,
„ca să fií luotori de samă şi purtători de grijă la toate trebile şi orânduelile breslii”, iar breslaşii să fie „supuşi la toate poruncile ce să va porunci de aceşti mai sus arătaţi”170. Epitropii erau şi cei care ţineau locul starostelui171, tot ei având, se pare, în seamă, grija praznicelor breslei şi a întreţinerii bisericii Sf. Ilie, al cărei hram le fusese hărăzit prin aşezământul din
1768172.
29
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Exista şi un ceauş al breslei blănarilor173, care de asemenea nu figurează în aşezământul din 1768 şi în întărirea din 1820 a acestuia. Ca şi în cazul epitropilor, nu era stabilită o perioadă determinată de ocupare a acestei funcţii, ea fiind ocupată timp de 13 ani, între 1793-
1806, de către Grigoraş sin Simion Goza,
„dascal şi slujitor besericii aceştie (Sf. Ilie, n.ns) de treisprăzăci ani, cum şi ceauş breslii noastre a blănarilor în curgire anilor de sus arătaţi, fără a pretinderisi ceva de la breaslă”174.
Până în 1832, din breasla blănarilor se desprinseseră cojocarii, al căror staroste, Constantin Eşanu, iscălea încă, la 26 martie 1834, ca epitrop al breslei blănarilor175, şi işlicarii, care făceau breaslă cu cuşmarii176. În momentul catagrafiei din
1832, la Botoşani îşi exercitau meşteşugul
45 de blănari, toţi români177. Peste doar câţiva ani, însă, pe la 1851, breslaşii blănari botoşăneni se plângeau în două jalbe, una adresată Isprăvniciei ţinutului Botoşani, cealaltă domnului Grigore Alexandru Ghica, de uzurparea meşteşugului lor şi a privilegiilor breslei de către „naţiia evreiască”178.
În scurt timp breasla avea să dispară, aidoma altor bresle tradiţionale româneşti. Ele se vor pierde în şuvoiul transformărilor economice, sociale, politice şi culturale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica Sf. Ilie rămâne, însă, şi astăzi, o elocventă expresie a osârdiei şi evlaviei celei mai de seamă bresle economice botoşănene, cea a blănarilor179.
O altă breaslă reprezentativă pentru meşteşugurile botoşănene a fost cea a ciubotarilor. Aşezământul îi este dat între
1764-1767, în timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica voievod, tot atunci făcându-li-se meşterilor ciubotari din târg un Catastih, „ca să fie păzâtă şi a lor briaslă, cum şi alte bresle”180. Ca şi în cazul breslei blănarilor, privilegiul de întemeiere este dat tot de către mitropolitul Gavril Callimachi, adevărat binefăcător al breslaşilor botoşăneni. În preambulul aşezământului, după ce se menţionează
cererea ciubotarilor din Botoşani de a li se întări şi lor „obiceiul breslei ciubotarilor din oraşul Eşului”, se arată că, aidoma celorlalţi breslaşi, ciubotarii botoşăneni au ales un hram al breslei, rânduindu-şi praznic „la ziua Înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Ii<sus>: Hr<istos>:”181. Unele dintre rânduielile din catastih sunt asemănătoare celora din
Catastihul breslei blănarilor, dar există
multe altele diferite.
Astfel, în Catastihul breslei ciubotarilor se prevede existenţa unei categorii noi în rândul membrilor, simbriaşul, adică ucenicul care, la capătul celor trei ani de slujbă la stăpânul său, este obligat să-i mai slujească acestuia încă o jumătate de an, primind însă pentru aceasta o simbrie de trei lei182. Concurenţa meşterilor străini, îndeosebi armeni şi evrei, vizibilă şi în cazul altor meşteşuguri de breaslă, duce la includerea în catastih a unor prevederi precum cele de mai jos:
„6. Năimitul moldovan, de să va băga la arman să aibă a da herâe un ort ciubotarilor.
13. [...] armenii şi jidovii carii vor vre să cumpere ciubote, să fie volnici a cumpăra cât de multe, însă voe să nu aibă a le vinde aice alăturea cu ciubotarii, ce să le ducă la alte târguri să le vândă, cum şi alţi neguţitori aseminea să urmeză [...].
15. Nici un meşter să nu aibă voe să vândă ciubote a jidovului sau armanului, iar care să va afla făcând vicleşug să să certe unul ca acela şi să [de] cinci oca ceară la praznicu”183.
Alte „ponturi” în catastif au în vedere profunda specializare a meşteşugului şi reglementează eventuala concurenţă a unor meşteşuguri foarte apropiate. Astfel, după ce punctul 9 prevedea iniţial ca meşterii ciubotari „să fie volnici a lucra şi tălpălărie, după carte gospod, precum li-au fost obiceiu din vechiu”, acest punct este şters cu aceeaşi cerneală184. De asemenea, punctul 12 prevedea ca acela dintre ciubotari „care va vre să s<e> facă cavaf să de una oca ceară la praznic”, în timp ce punctele 13 şi 16
30
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
interziceau cavafului „să umble pe la casă arvonind marfă făr de ştire starostelui şi a breslaşilor”, respectiv cereau „cizmarilor să-ş<i> păzască cizmăriia, cum şi ciubotarii ciubotăriia”, neavând voie „a lucra teletehi sau iminii sau opinci, nici să vândă după [cum au ] fost din vacu”. În plus, se preciza că „de vor îndrăzni vreunii să să certi şi să s<e> globească, iar ciubotarii să fie volnici a cumpăra piei
păzând a sa rânduială”185.
Rânduiala breslei întărea autoritatea starostelui („când va veni poroncă domniască la starostele şi va mergi starostele la casa vreunui ciubotar, să aibă a asculta de poroncă domniască şi de starostile, iar care nu va asculta de poronca domniască şi de starostile să se certi şi să s<e> globească”186), dar şi dreptul exclusivist al breslei şi al starostelui de a judeca pricinile dintre meşteri, vinile mai grele urmând a fi cercetate de către vornicul de Botoşani187.
Catastihul breslei ciubotarilor va fi întărit la 22 octombrie 1789, în timpul ocupaţiei şi administraţiei militare ruseşti, de către mitropolitul rus al Moldovei, Ambrosie188. Explicaţia oficială a acestei întăriri o constituie creşterea numărului breslaşilor la „sesăzăci şi mai bini”, dar credem că actul este şi o urmare a dorinţei membrilor breslei de a li se reîntemeia privilegiul într-o perioadă de cumpănă pentru ţară şi în egală măsură, pentru meşteşugul lor. O dovadă în acest sens o constituie faptul că actul de întărire aduce doar două precizări noi faţă de aşezământul iniţial, şi acestea însă menţionate într-o formă sau alta în actul originar.
Prima precizare nuanţează punctele
mitropolit şi vornicii de Botoşani, cerându- li-se breslaşilor cinste, dragoste şi ascultare faţă de acesta; „iar când nici într-on chip nu vă veţ<i> mulţemi de dânsul, atunci pe numitul staroste leţ<i> arăta la d<umi>lor vornici şi negreşit veţ<i> afla dreptate voastră”189.
Următoarele însemnări din catastif
oferă noi informaţii în legătură cu această breaslă şi cu membrii săi. În primul rând, numărul meşterilor breslaşi ciubotari „ce au silit şi înnoit făcând de iznoavă catastihul” este de 72 de persoane, mai mare decât cei „seşăzăci şi mai bini” de ciubotari menţionaţi în actul de întărire. În al doilea rând, 40 dintre breslaşii trecuţi în pomelnicul din 1789 grupează cel puţin câte doi membri cu acelaşi nume, dovedind obiceiul practicării şi transmiterii acestui meşteşug în familie: sunt nu mai puţin de şapte meşteri cu numele de Muste, cinci cu numele Ojog, câte patru cu numele Chivără, respectiv Leca, câte trei cu numele Eşanu, Chişinoian, Rusu şi Colăcel şi câte doi având numele Groza, Ţopa, a
Rădoaii şi Grecu190. În al treilea rând, numele din pomelnicul breslaşilor ni-i arată, pe unii dintre ei, având o anumită poziţie în ierarhia socială a vremii sau provenind dintr-o asemenea familie: Gheorghe sin popa Neculai, Miron a Şoltuzoai, Constantin Vataman, Vasilii ot pop Gheorghii191.
Ca şi în cazul breslei blănarilor, cea a ciubotarilor număra, printre membrii săi, atât localnici, cât şi meşteri veniţi de prin alte părţi, români, dar şi alte etnii: Manoli Bârlădian, Roman Cişmelian (din Cişmea, n.ns.), Vasili Eşanu, Timofti Chişinoian (din Chişinău, n.ns.), Vasili Grecu, Ion
192
9 şi 16 din privilegiul dat breslei de către
Rusu etc.
.Cognomenele altora dintre
mitropolitul Gavril Callimachi: „Drept aceia, bine iaste pentru cinste şi interesul, iar mai ales folosul sufletului vostru, să urmaţi întocma catastihurilor breslilor voastre, adecă ciubotarii să ş<i> păzască ciubotăriia, cizmarii cizmăriia, tălpălarii tălpălăriia [...]”, în timp ce a doua precizare se referă la starostele breslei, ales de către membrii acesteia şi acceptat de către
breslaşi ni-i arată ca făcând parte din alte
sfere ocupaţionale decât ciubotăria sau provenind din asemenea familii: Simion nepot Săhăidăcariului, Toader sân Mitre Cojocarul, Vasăli sân Pricop Condurariu, Tănas brat Erimiia Bărgheeriul, Sava zăt Curelariul, Ştefan sin Cojocariul, Panaite sin Curelar, Lupul sin Bucătar, Sămion a Rachiriţii etc.193.
31
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
NOTE
163 Ibidem, p.5-6.
164 Odată cu el erau aleşi patru epitropi: Iordachi blănarul, Gligoraş Zgârcea, Toma sin Savin şi Vasile Mălăiescu
(ibidem, p. 7).
165 Ibidem, p. 9.
166 Pe la 1770, când staroste era Andrei Şlicarul, printre membrii breslei era menţionat „Chiriac sin staroste” (ibidem, p. 9). La 6 august 1795, când era ales noul staroste, Manole sin Ioniţă, printre breslaşii ce iscăleau actul de alegere se
număra şi „Chiriac Andrii” (ibidem, p. 10). Mai multe însemnări din Catastih, referitoare la plata bărbânţei, îl
menţionează, cu unele întreruperi, pe Chiriac starostele, între anii 1787-1814 (ibidem, p. 15-23); vezi şi actul din 28 octombrie 1799, prin care Chiriac sin Andrei, starostele blănarilor din Botoşani, vinde nişte case în Mahalaua Sf. Gheorghe (ASBT, Documente, VI/8).
167 N.Iorga, op. cit., p. 8 şi p. 15.
168 Urmare a acestui conflict, la 8 mai 1797, armenii dughengii care ţineau bogasierii în Botoşani se obligau, în urma jalbei pe care breasla blănarilor o adresase chiar domnului, să nu mai vândă blănuri neprelucrate, ci numai haine îmblănite doar de către meşterii blănari (ibidem, p. 11).
169 Ibidem, p. 12-14.
170 Noii epitropi erau Ioniţă blănarul, Ştefan blănarul şi Andrei blănarul, lor adăugându-li-se Tudosie sin Gligorie
blănarul, care semna actul ca epitrop mai vechi (ibidem, p. 8).
171 Ibidem, p. 7
172 Din 6 noiembrie 1804, până în martie 1805, breslaşii blănari botoşăneni au plătit bărbânţa epitropilor (cf. Eugen
Pavlescu, op. cit., p. 237); vezi şi N. Iorga, op. cit., p. 18.
173 Daniel Botezatu, op. cit., subcap. II. 1. Bisericile Botoşanilor, despre biserica Sf. Ilie, passim.
174 Despre această instituţie a breslelor moldoveneşti vezi la Eugen Pavlescu, op. cit., 248-250.
175 În semn de mulţumire pentru această activitate neîntreruptă, cei doi staroşti ai breslei, totodată ctitori ai bisericii şi epitropi ai acesteia şi ai breslei, Chiriac Andrei şi Ionică, lor alăturându-li-se Antohi Panaite, de asemenea ctitor şi
epitrop, îi dădeau lui Grigoraş o bucată de loc din dreptul cimitirului şi locul bisericii, pentru a-şi face acolo o căsuţă
(N.Iorga, op. cit. , p. 23).
176 Ibidem, p. 31.
177 Artur Gorovei, op. cit., p. 311-312.
178 Ibidem, p. 319.
179 N. Iorga, op. cit., p. 31-34; vezi şi Artur Gorovei, op. cit. , p. 319-320.
180 Preocupările culturale ale unuia dintre membrii săi sunt ilustrate şi de o însemnare de pe manuscrisul Istoriilor lui
Herodot, descoperit de Iorga, în 1908, la mănăstirea Coşula: „Această carte mi-au prescris-o Ion, ficiorul lui Tudurii blănariul din Botoşani, de pi alta a dum<nealui> Vasili Pogor, în anul 1816, în zilili domnii<i> mării<i> sale Scarlat Alexandru Calimah v<oe>v<o>d” (BAR, Ms. nr. 3499, f 1); vezi şi Herodot, Istorii, ediţie îngrijită de Liviu Onu şi
Lucia Şapcaliu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. XIII.
181 Vezi Anexa nr. 3. Catastihul breslei ciubotarilor din Botoşani (1764-1767), în Eugen Pavlescu, op. cit., p. 515 şi
urm.
182 Ibidem, p. 515.
183 Ibidem, p. 516. Despre simbriaş vezi şi ibidem, p. 185-186, precum şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor,
ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2000, vol. III, p. 410.
184 Eugen Pavlescu, op. cit , p. 516-517.
185 Ibidem, p. 516.
186 Ibidem, p. 517.
187 Ibidem, p. 516.
188 Ibidem, p. 517
189 Ibidem, p. 518.
190 Ibidem, p. 523. De remarcat, din nou, această specializare profundă, care îi diferenţiază pe ciubotari de cizmari şi tălpălari.
191 Ibidem, p. 531-534. Pentru o analiză mai amănunţită a acestei situaţii, până la data de 9 ianuarie 1839, când iau
sfârşit însemnările staroştilor, vezi ibidem, p. 137-138.
192Ibidem, p. 531-534. Însemnările ulterioare din catastih oferă noi exemple în acest sens: „Vasăli sân dascalul
Mihalachi ot Păpăuţ” (ibidem, p. 535), „Gheorghe a Şoltuzoai”, „Simion Chiabur” (ibidem, p. 544), „Gheorghi
Miron Şoltuz” (ibidem, p. 547 şi p. 548).
193Ibidem, p. 531-534.
32
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Primele medalii editate pentru judeţul Botoşani
Mihai C.V. Cornaci
Coriolan Cherecheş
Potrivit cu îndeletnicirile de bază ale locuitorilor din această zonă geografică, autorităţile locale au iniţiat o serie de măsuri menite a stimula agricultorii şi crescătorii de vite, incluzându-se astfel în iniţiativele şi manifstările de acest gen ce s-au desfăşurat în Principatele Unite şi România încă de la
18641.
Primele expoziţii regionale au fost organizate cu cheltuiala statului, având ca premii acordarea de medalii.
Mai târziu, proaspetele asociaţii agricole ale marilor proprietari rurali, au organizat expoziţii, care pe lângă medalii au acordat ca premii şi unele unelte de agricultură (pluguri, grape etc.)
Fig. 1
În acest avânt localităţi („comune”) ca Bucureşti2 şi Iaşi2, au organizat pe propria cheltuială expoziţii de vite şi industriale, atribuind de fiecare dată expozanţilor medalii şi alte stimulente.
Din cele cunoscute se poate afirma că încă din perioadele menţionate mai sus, autorităţile botoşănene organizau astfel de concursuri la care ofereau medalii celor ce se distingeau în obţinerea unor recolte record şi de calitate şi creşterea animalelor.
Astfel în „Prescriptul Verbal4 al Consiliului general al Consiliului Judeţean de Botoşani” din 11 noiembrie 1869 se menţionează:
„Se notifică Consiliului propunerea D-lui Mihail Harelo pentru a aloca în buget una mie cinci sute lei, costul a 7 Medale de argint şi 14 de bronz care să se distribuie cadouri pe lîngă cele trimise de guvern cu ocaziunea serbării expoziţiunii agricole ce se ţine în fiecare an.”
Putem aprecia că asemenea cerinţă presupunea satisfacerea necesităţilor obiective de a premia numărul mare de concurenţi şi expozanţi la aceste manifestări anuale ce se desfăşurau şi la Botoşani.
Faptul că aceste expoziţii aveau o permanenţă anuală (?) o mai putem deduce şi dintr-un centralizator privind „Natura cheltuielilor”5 (cap.VIII) a Consiliului Judeţean (fig. 1), unde pentru anul 1870 (?) sunt prevăzuţi a se cheltui 2400 lei destinaţi pentru „Esposiţiunea Agricolă şi industrială şi Concursul de plugării”.
Din literatura de specialitate6, prima medalie menţionată pentru judeţul Botoşani este cea din 1879.
Pe avers7 efigia Domnitorului Carol
I în profil spre stânga şi inscripţia circulară
„CAROL I DOMN ALLU ROMANILOR”. Pe revers: central
„ONOARE/CULTIVATORULUI”; o coasă înfiptă cu coada (cosia) într-o movilă de pământ, sub care, milesimul 1879, circular inscripţia: „CONCURS DE AGRICULTURĂ ÎN JUDEŢUL BOTOŞANI”
Toată compoziţia R este încadrată de cunoscuta cunună alegorică la agricultură şi creşterea animalelor. Medalia cu Ø58 mm, a fost bătută din argint, bronz argintat şi bronz, în tiraj necunoscut, semnată de gravorii A. Beer şi Carniol.
33
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Fig. 2a
Pentru anul 1880, comisia
specializată privind pregătirea
„concursurilor de pluguri, agricultură şi esposiţie anuală” a prezentat în acest sens preşedintelui juriului un dosar conţinând 124 pagini.
movilă de pământ. Sub movilă distingem numele artistului gravor – CARNIOL12 (h=1 mm). Totul încadrat circular de cununa alegorică la agricultură şi creşterea animalelor, având în componenţă: frunze de stejar, frunze de vie, de măslin, snopi de grâu, încadrând 4 medalioane cu câte un cap de cal, berbec, bou şi un plug.
Tirajul (?) a fost executat din:
- argint; cupru
- Ø= 58,2 mm; 58,5 mm
- Greutate = 65,5 gr (argint); 83,5 gr. (cupru)
- Av- Rv (drept)
- ≠ (max) = 3,8 mm (argint); 4,8 mm (cupru)
- Margine de protecţie circulară: h
= 0,8 mm Av şi Rv; ≠ = 1 mm.
Propunerile9 de pregătire a manifestărilor au fost supuse spre aprobare
„Consiliu să bine, voiască a acorda să se imprimeze 300 exemplare (medalii, n.n.) al căror cost după înţelegerea ce am avut cu administratoarele Imprimeriei (?) din acest oraşu, costă suma de lei 1000.”
Facem precizarea că în anul 1880 la Monetăria Bucureşti10 au fost finalizate două medalii în tiraje necunoscute (nouă) dedicate aceluiaşi eveniment expoziţional: „Concurs de agricultură la Botoşani”.
Prima medalie:
Pe avers este redată Stema României11, dispusă central într-un câmp circular generat de r=22 mm, sub care milesimul 1880(fig. 2a).
Într-un sector circular cu lăţimea de
6 mm este dispus textul (titlul):
„ROMÂNIA/ (între 2 stele cu 6 raze)
ESPOSIŢIA JUDEŢULUI BOTOŞANI”.
Pe revers (fig. 2b) în câmpul central,
este dispusă pe 4 rânduri orizontale lozinca
„ONOARE/AGRICULTUREI/ŞI/INDUST
RII.”
În sectorul inferior al câmpului, o coasă (montată pe cosie n.n.), înfiptă într-o
34
Fig. 2b
A doua medalie (anticipată):
Pe avers, efigia Regeului Carol I (cu barba unică) în profil spre stânga (central). Inscripţia circulară „CAROL I REGE AL ROMÂNIEI”. Pe revers, central – stema judeţului Botoşani - coasa, cu cosia înfiptă în pământ, legenda pe două rânduri:
„ONOARE CULTIVATORULUI”, sub care milesinul 1880, încadrate de inscripţia circulară: CONCURS DE AGRICULTURĂ ÎN DISTRICTUL BOTOŞANI.
Întreaga compoziţie a reversului cuprinsă circular de cununa alegorică la
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
agricultură şi creşterea animalelor (descrisă
mai sus).
Această emisiune (?) de medalii, considerată prematură, nu a fost distribuită în acel an (Carol I încă nu era rege), fiind considerată în pregătirea proclamării Regatului României.
Caracteristici tehnice asemănătoare sau identice cu cea prezentată anterior, cu deosebirea că este semnată de Kullrick13.
Am încercat această prezentare
pentru a arăta că primele medalii
botoşănene sunt dedicate acestui sector al vieţii economice, editate cu ocazia unor concursuri sau expoziţii naţionale, judeţene sau locale, organizate aproape anual în unele din marile centre economice ale ţării. În acelaşi timp, prin această prezentare tindem să evidenţiem contribuţia şi opera unor gravori de renume (Cariol, N. Sternberg, W. Kullrick, Carniol fiul, Fessler), care au creat un culoar în conturarea direcţiei naţionale privind evoluţia medalisticii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
NOTE
1 Exposiţiunea agricolă la Târgul Fălticeni;Bucureşti, orticultură, apicultură; Bucureşti, agricultură, industrie; Iaşi, agricultură, industrie, în Buletinul Societăţii Numismatice Române, Anul III, 1905-1906, p.30-31.
2 1865 - Bucureşti, agricultură, industrie,; Bucureşti, orticultură – agricultură; 1866 - Bucureşti, erbicultură, agricultură, ibidem, p.31-32.
3 1865 - Iaşi, agricultură, industrie; Iaşi, orticultură, apicultură, ibidem, p.31.
4 D.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura Jud. Botoşani, dosar 3/1869, f. 76.
5 Ibidem, dosar 4/1870, f. 36 (verso)
6 . Catalogul medaliilor moldo-române cunoscute de la 1600 până la 1906, în B.S.N.R. 3/1905÷1906,
p.47; Alexandru Ievreinov (şi colectiv), „Medalii privitoare la istoria românilor Repertoriu cronologic, 1551-1998”, Bucureşti, 1999, p.84, poz. 484.
7 Avers comun cu medaliile editate pentru Bucureşti în anii 1873; 1878 şi 1879.
8 Încă din anul 1811, coasa apare ca emblemă a ţinutului Botoşani, cf. A. Gorovei, Monografia oraşului
Botoşani, p.419 şi 433, fig. 7; Şt. Cervatiuc, Forum Cultural, anul V, nr. 3 (8) 2005, p.18-22.
9 D.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura Jud. Botoşani, dosar 3/1880, f. 160.
10 Înfiinţată în 1870; din 1935 în actualul sediu.
11Cu alcătuirea în conformitate cu legea adoptată la 8 martie 1872 şi promulgată la 11 martie acelaşi an cf.
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977. Planşa LXXI, fig. 1, p.349, p.161.
12 Carniol Moise, gravor şi modelator, stabilit la Bucureşti în 1854. Semnează Carniol; M. Carniol, Carniol gravor, Alex. Ievreinov (şi colectiv), Op.cit., p.623.
13 Kullrich, Wilhelm (Germania) (1821-1887), gravor, medalist şi monetar. A organizat monetăriile din St.Petersburg şi Bucureşti. A mai lucrat la Berlin, Londra, Paris, Bruxelles, Munchen. Semnează: Kullrich, W.Kullrich F; W. Kullrich Inv.E.F., Alex. Ievreinov, Op.cit., p.633.
35
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
PATRIMONIU IMOBIL
Ansamblul urban medieval Botoşani (29)
dr. Eugenia Greceanu
ARHITECTURA LOCUINŢEI
Existenţa în Botoşani a unor valoroase exemplare de locuinţe medievale este – în mod excepţional - consemnată în toate lucrările de specialitate, fără a fi constituit, până în prezent, obiectul unei analize complete. Arhitectura civilă medievală, realizată în întregime sau parţial din zidărie, constituie o temă independentă, chiar dacă trăsăturile ei caracteristice au influenţat arhitectura de veac XIX din Botoşani cel puţin până în jurul anului 1850. În schimb, arhitectura populară – care a predominat fără îndoială în cartierele de locuinţe ale oraşelor medievale – este reprezentată în Botoşani prin numeroase exemplare pentru care nu există, la prima vedere, elemente de datare ante 1800, astfel încât examinarea acestei arhitecturi în cadrul studiului de faţă este firească, cu observaţia că ea are o străveche tradiţie locală, în care se regăsesc rădăcinile arhitecturii culte, atât medievale cât şi moderne.
Prezentă – cel puţin până în 1977 – într-un număr impresionant de case, arhitectura populară din vatra oraşului Botoşani este importantă nu numai prin valoarea intrinsecă a fiecărui exemplar în parte, ci şi prin demonstraţia folosirii pe scară largă a acestui tip de arhitectură în oraşele medievale de către diferite categorii sociale: meşteşugari, negustori şi chiar boieri (exemplu, casa Miclescu din str. Maxim Gorki nr. 14, dărâmată în 1978).
În afară de zonele bisericilor de breaslă, casele cu arhitectură populară predominau în partea de sud-vest a oraşului, în “mahalale” renumite pentru frumuseţea şi
36
bogăţia livezilor; atât casele, cât şi livezile au dispărut pentru a face loc unor noi cartiere de blocuri tip, renunţându-se la judicioasa prevedere a rezervării zonelor verzi pentru extinderea parcului Vârnav şi concomitent – la amplasarea noilor ansambluri de blocuri cu prioritate în zonele insalubre ale Târgului Nou.
*
Pentru caracterizarea arhitecturii culte din Botoşanii veacului al XIX-lea, recurgem la formularea făcută de Paul Petrescu în 1969: “…Istoria siturilor arhitectonice, desfăşurată în alte părţi pe durate mari, se află aici redusă şi comprimată în trecerea câtorva decenii, viteza desfăşurării procesului putând fi apreciată dacă ne gândim că în aproape mai puţin de 150 de ani se face trecerea de la arhitectura de străveche tradiţie… la cea purtând amprentele celor mai actuale mode europene, transpunerea din aceste stiluri, de pildă cea a neogoticului, fiind sincronă în ţinuturile austriece şi în cele moldoveneşti”1. În succesiunea cronologică a stilurilor de origine apuseană, primul loc revine clasicismului, care prezintă şi cea mai vădită adaptare la tradiţiile constructive locale, atât în arhitectura de cult – în care apar realizări de culme, raportate la manifestarea acestui curent în întreaga ţară – cât şi în programul locuinţei.
Prelucrarea directă a arhitecturii populare, în forme culte, specific moldoveneşti, a fost prezentată în cap. III.
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Influenţa clasicismului asupra compoziţiei întregii clădiri – nu numai asupra detaliilor - , manifestă în preocuparea pentru axe de simetrie, acuzate prin portice şi frontoane, precum şi în urmărirea unei monumentalităţi ce se detaşează de proporţiile tradiţionale, se regăseşte la farmacia Gorghias-Semaca, construită în jurul anului 1796, care apare astăzi denaturată de reparaţii şi modificări multiple ce ar putea fi uşor remediate, dacă nu ar persista dorinţa dărâmării ei în scopul rezolvării nodului de circulaţie artificial creat (fig. 95A,B,C).
Fig. 95A.Farmacia Gorghias – Semaca, str. Marchian nr. 8, demolată în 1982. Faţada principală, cu fronton
Cea mai frumoasă realizare clasicistă, păstrată încă fără mutilări ale spaţiului înconjurător – respectiv curtea în mijlocul căreia a fost concepută -, rămâne
Fig. 95B. Farmacia Gorghias – Semaca. Faţada secundară, cu pinion
casa Bolfosu din piaţa bisericii Sf. Gheorghe (Str. Ion Pillat nr. 5), construită de acel reprezentant al patriciatului botoşănean care a fost negustorul armean Garabet Bolfosu,
37
ales epitrop în 1825. Ridicată în intervalul
1790-1810, clădirea adaptează schema casei
Fig. 95C. Farmacia Gorghias – Semaca. Detaliu al
consolelor de piatră de la balcoane
medievale cu pivniţă înaltă şi pridvor la formula de reflex palladian a locuinţei înscrise într-un pătrat, prevăzut cu câte un
Fig. 91. Casa Bolfosu din str. Ion Pillat nr. 5.
Faţada principală. Foto Ştefan Butak 1951
corp decroşat pe trei laturi. Corpul intrării principale este evidenţiat prin portic cu coloane ionice şi întreaga compoziţie se înalţă pe un soclu masiv ce adăposteşte pivniţele (fig. 91).
ARHITECTURA ROMANTICĂ
În afara târgului propriu-zis, arhitectura romantică din Botoşani s-a manifestat în special printr-o decoraţie de factură romanico-gotică, aplicată pe faţade cu ordonanţă tradiţională. Cităm următoarele
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
exemple: casa Aritonovici din str. Mioriţa nr. 12 (fig. 126), care îmbină modenatura neo-gotică cu console profilate
Fig. 129A. Casa din str. Ştefan Luchian nr. 39.
Decor în stucatură
Fig. 126. Casa Aritonovici, arhitectură romantică
de tip Renaştere; poşta veche din str. Victoriei nr. 17 (fig. 127); casa lui Garabet Ciolac din str. Marchian nr. 7 (Arhivele statului) (fig. 128); decorul în
Fig. 127. Poşta veche din str. Victoriei nr. 17
concepţia integral romantică a compoziţiei şi a decoraţiei. Este vorba de exemplarul –
Fig. 129B. Casa din Calea Naţională nr. 14
din nefericire iremediabil mutilat – casei Ciolac din str.Nicolae Iorga nr. 10 (fostă Cuza Vodă nr. 22) – azi internatul Liceului
Fig. 128. Casa Garabet Ciolac din str. Marchian nr. 7
stucatură al casei din str. Ştefan Luchian nr.
39 (fig. 129A) şi al casei din Calea Naţională nr. 14(fig.129B) etc. Un caz excepţie se detaşează în context formal, prin
Fig. 130A. Casa Ciolac din str. Nicolae Iorga nr.
10 (fostă Cuza Vodă nr. 22), devenită internat al Liceului Laurian, fără alterarea arhitecturii romantice, originar, înaintea primului război mondial
38
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Laurian. O admirabilă vignetă a planului întocmit în 1872 de inginerul Ştefan Emilian ca şi o fotografie de dinaintea primului război mondial (fig. 130A) ne arată că această clădire a avut o arhitectură romantică afirmată structural, cu rezalituri de colţ dominate de fiale şi cu o subliniere a volumelor prin coronamente ce sugerau creneluri şi guri de păcură. Menţionată în
1891 printre casele cele mai importante ale
oraşului, ea este amintită de Nicolae Iorga în
1938, când adăpostea un internat de băieţi
„în mijlocul unei minunate grădini”.
Fig. 130B. Casa Ciolac din str. Nicolae Iorga nr.
10, păstrând folosinţa de internat, dar cu înlăturarea decorului arhitectural în era socialistă
Arhitectura romantică cu sugestii de fortificaţii (creneluri şi contraforturi) a fost în general distrusă în era socialistă – vezi Spitalul Sf. Vineri din Roman (arh. Costinescu – sec. XIX). În jurul anului 1950, o pseudo-reparaţie a distrus modenatura clădirii Ciolac (fig. 130B) – fără a mai vorbi de decoraţia interioară – şi a ras toate accentele pe verticală ale arhitecturii neo-gotice, astfel încât numai indicaţia din planul Emilian şi fotografia amintită a permis identificarea inexpresivului cub cenuşiu, înconjurat acum – în locul
„minunatei grădini” – de construcţii utilitare lipsite de cea mai elementară preocupare de estetică ambientală.
NOTE
1. Paul Petrescu, Arhitectura civilă a Botoşanilor, în
„SCIA”, seria artă plastică, t. 16, 1969, nr. 2, p. 283-
297.
39
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
RECENZII
O. L. ŞOVAN, Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni, judeţul Botoşani (Târgovişte 2005). 354 + 390 Taf. + 1 Beilage.*
Monografia Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni, judeţul Botoşani reprezintă rezultatul studiului întreprins de O. L. Şovan asupra sitului de epocă romană târzie din preajma satului Mihălăşeni din nord-estul Moldovei. Regiunea amintită aparţine zonelor principale de răspândire a culturii Sântana de Mureş-Černjachov şi este, cu siguranţă, una din verigile importante ale lanţului de legături dintre Imperiul Roman şi Europa de Nord şi Scandinavia.
Cercetările au început în anii 80 (1983-1988, 1990), când autorul lucrării recenzate a condus săpăturile de salvare în sit. În anii următori O. L. Şovan a dezvoltat rezultatele investigaţiilor la nivelul unei teze
40
de doctorat, pe care a susţinut-o la
Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi.
Necropola de la Mihălăşeni este unul din cele mai mari cimitire cunoscute în România pentru epoca postromană. După publicaţiile preliminare [O. L. ŞOVAN, La chronologie de la nécropole de Mihălăşeni, Roumanie. In: G. GOMOLKA-FUCHS (Hrsg.), Die Sîntana de Mureş-Černjachov-Kultur. Akten des Internationalen Kolloquiums in Caputh vom 20. bis 24 Oktober 1995 (Bonn
1999) 11-22. ders., Necropola din secolul IV e.n. de la Mihălăşeni, judeţul Botoşani. Hierasus 6, 1986, 51-59. ders., Un mormînt cu medalioane romane de sticlă din necropola de la Mihălăşeni (jud. Botoşani). Arheologia Moldovei 11, 1987, 227-234], această monografie a fost aşteptată cu nerăbdare de publicul de profil.
Lucrarea începe cu cuvântul introductiv al conducătorului tezei de doctorat, prof. dr. Ioan Ioniţă. Domnului profesor Ioniţă îi datorăm, pe parcursul anilor precedenţi, o serie întreagă de publicaţii privind necropolele culturii SMC. Amintim aici teza de doctorat a lui V. Vornic [V. VORNIC, Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Budeşti. Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova-Antim. Monografii 3 (Chişinău 2006)] sau lucrarea lui V. Palade [V. PALADE, Aşezarea şi necropola de la Bârlad - Valea Seacă: sfârşitul sec. al III- lea – a doua jumătate a sec. al V-lea (Bucureşti 2004)], apărută post mortem.
În capitolul introductiv (p. 11-12) sunt elucidate detalii despre poziţia geografică şi istoricul cercetărilor sitului cercetat. În acest mod cititorul este informat de faptul că, alături de necropola din epoca
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
romană târzie, situl mai conţine urme de aşezări din epoca bronzului şi din epoca timpurie şi finală a fierului. Aşezarea de epocă romană târzie, ale cărei dimensiuni sunt apreciate la circa 30 ha, a putut fi cercetată doar prin intermediul unor săpături de dimensiuni reduse. Investigaţiile arheologice sunt completate organic de investigaţii antropologice, paleobotanice şi paleozoologice, ale căror rezultate, cu toate că au fost publicate separat, au fost luate în consideraţie de autor la formularea concluziilor sale.
Asemeni altor teze de doctorat îndrumate de profesorul Ioan Ioniţă, partea de bază a lucrării recenzate începe cu prezentarea materialului arheologic obţinut din săpături (p. 13-150). Descrierea mormintelor este clară şi coerentă, fără contradicţii sau neclarităţi, care să împiedice înţelegerea materialului. Descrierile relativ concise ale complexelor şi ale pieselor din ele sunt completate armonios de partea ilustrativă de la sfârşitul cărţii. În afară de mormintele din necropolă, autorul descrie 27 de gropi şi conţinutul lor, precum şi două platforme de incinerare a defuncţilor. Într-un compartiment separat sunt prezentate resturile fundaţiei unei construcţii de piatră descoperite pe teritoriul necropolei (p. 147). Detalii suplimentare cu privire la modul de construire a acestui complex apar şi în alt compartiment al cărţii (p. 190). Este vorba de fundaţia unei construcţii patrulatere cu o suprafaţă totală de circa 54 m2, zidită din piatră spartă şi plăci de piatră de calcar aşezate fără mortar. Indicii asupra elevaţiei zidurilor sau a resturilor de acoperiş nu au putut fi observate. Cu regret, din cauza condiţiilor climaterice deosebit de complicate la momentul săpăturilor, nu au putut fi efectuate investigaţii mai profunde privind poziţia stratigrafică şi legătura
acestui complex cu mormintele descoperite
în preajmă. Ca urmare, nu dispunem de indicii sigure asupra apartenenţei acestei clădiri la necropola investigată.
Următorul compartiment al cărţii
este dedicat materialului arheologic
41
descoperit în cadrul săpăturilor. Cele 3521 de piese sunt analizate din punct de vedere tipologic şi cronologic (p. 151-184). Autorul împarte cantitatea impresionantă de material arheologic în următoarele grupuri principale: A. Accesorii vestimentare, B. Obiecte de toaletă, C. Obiecte de podoabă, D. Pandantive, amulete şi clopoţei, E. Obiecte de uz casnic, F. Obiecte diverse, G. Recipiente de sticlă, H. Recipiente de lut, I. Ofrande alimentare. Legătura cu tipologiile de bază este asigurată practic pentru toate categoriile de inventar. Atunci când acest lucru nu a fost posibil, autorul a apelat la analogii din alte situri arheologice de epocă. Sub acest aspect O. L. Şovan demonstrează o cunoaştere profundă atât a antichităţilor culturii SMC în particular, cât şi a celor de epocă romană târzie din Europa de Nord şi Centrală. Semne de întrebare ridică doar aşa- numitul grup „F. Obiecte diverse” (p. 164), în care au fost adunate o serie întreagă de piese de inventar disparate, de la silexul de epoca bronzului şi până la spadele de fier de epocă romană târzie, care ar fi putut fi încadrate în categorii separate de inventar.
Capitolul următor autorul îl acordă cronologiei relative şi absolute ale necropolei (p. 185-190). Pe baza şirurilor tipologice de inventar funerar a fost elaborat un tabel (anexa 1), care îi oferă lui O. L. Şovan posibilitatea de a propune o schema de divizare cronologică a 134 de morminte în trei faze cronologice deosebite. Unei faze distincte (a patra) autorul i-a atribuit cele circa 100 de morminte fără inventar, cu groapa funerară orientată cu laturile lungi pe direcţia vest-est. Acest grup de la urmă este concentrat în partea de nord-vest a cimitirului şi a fost definit de autor ca aparţinând unei populaţii de credinţă creştină. De ce lipsa de inventar ar putea fi un indiciu pentru o populaţie creştinată autorul nu explică, în schimb el face referiri bibliografice la lucrări ce s-au ocupat de acest subiect. Faza cea mai timpurie, adică mormintele întemeietorilor necropolei, O. L. Şovan o defineşte pe baza ceramicii cu marginea evazată, ceramică ale cărei
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
analogii ne conduc clar spre antichităţile de tip Przeworsk sau Wielbark. Cea de-a doua fază delimitată de autor include o serie întreagă de inventar, cele mai numeroase obiecte fiind vasele de lut lucrate la roata olarului. Cea de-a treia fază include mormintele printre inventarul cărora se numără piese ce apar aici în exclusivitate: fibule cu semidisc, ulcioare cu gura treflată de factură provincial-romană, amfore cu partea inferioară relativ lată, piepteni de corn de cerb cu dinţi pe ambele părţi şi, nu în ultimul rând, pahare de sticlă cu faţete şlefuite.
În urma investigaţiilor asupra cronologiei absolute a necropolei, autorul ajunge la concluzia că cimitirul de la Mihălăşeni a fost folosit pe durata a circa
100 de ani – de la începutul până la sfârşitul secolului al IV-lea şi, eventual, începutul secolului al V-lea. Perioada de după invazia hunilor este corelată cu cel de-al treilea orizont cronologic al necropolei. Din punct de vedere istoric, O. L. Şovan face legătura între această fază de existenţă a necropolei şi strămutarea unei părţi a vizigoţilor în teritoriul Imperiului Roman (începând cu
375 p.Chr.)
Un capitol separat este destinat riturilor funerare (p. 191-195). Autorul lucrării oferă aici o statistică descriptivă a diferitor particularităţi ale mormintelor: tipul şi forma gropii funerare, poziţia scheletului, mormintele duble etc. Pentru categorii diferite de inhumaţi sunt prezentate statistici diferite. La prima vedere este oarecum neclar de ce acest compartiment al cercetării şi-a găsit locul în lucrare abia după capitolul privind cronologia. Acelaşi lucru se referă la subiectul ritualurilor de înmormântare, cărora autorul le-a consacrat, la fel, un capitol separat (p. 196-202). Esenţa lui constă în prezentarea şi interpretarea statisticii grupării diferitor tipuri de obiecte de inventar în necropolă, grupare care indică efectiv eventualele forme de exprimare arheologică a ceremoniilor practicate de populaţia ce şi-a înmormântat defuncţii în necropola de la Mihălăşeni.
42
Capitolul întitulat „Concluzii” vine să încheie lucrarea (p. 217-231). El constituie nu doar o sinteză a concluziilor din capitolele precedente, ci şi o analiză a unor probleme ştiinţifice care nu au fost atinse anterior în lucrare. Una dintre ele ar fi cea legată de atribuirea etnică a populaţiei înmormântate la Mihălăşeni. Autorul consideră că poate reconstitui tabloul etnic al acestei populaţii pe baza coroborării materialului arheologic cu denumiri de popoare cunoscute din sursele scrise. Conform ipotezei lui O. L. Şovan, cimitirul a fost folosit iniţial de o populaţie strămutată aici la sfârşitul secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea p. Chr. şi cu legături strânse în mediul culturilor Przeworsk şi Wielbark, care pot fi identificate, după părerea autorului, cu triburile vandalilor. Elementele „palpabile” arheologic ale acestei etnii sunt: incineraţia, depunerea de arme în mormânt şi ceramica lucrată cu mâna, ca de exemplu acele oale cu marginea evazată amintite de noi mai sus. Deoarece ceramica, cu siguranţă, nu a putut fi obţinută prin schimburi sau comerţ, ea este unul din argumentele de bază pentru ipoteza migrării în zonă a purtătorilor culturilor Przeworsk şi Wielbark, aşa cum consideră şi alţi cercetători ai problemei [V. BIERBRAUER, Die ethnische Interpretation der Sîntana de Mureş- Černjachov-Kultur. In: G. GOMOLKA- FUCHS (Hrsg.), Die Sîntana de Mureş- Černjachov-Kultur. Akten des Internationalen Kolloquiums in Caputh vom
20. bis 24 Oktober 1995. KVF 2 (Bonn
1999) 221]. Autorul lasă deschisă, pe bună dreptate de fapt, întrebarea dacă aceste elemente ar putea fi atribuite goţilor sau vandalilor.
Un alt element etnic, evidenţiat de O. L. Şovan în necropola de la Mihălăşeni, este cel dacic. Acest grup de populaţie este definit pe baza asemănărilor ceramicii cenuşii lucrate la roată din arealul culturii SMC cu cea din cuprinsul culturilor precedente în regiune – şi anume cultura dacică din epoca La Tène târziu şi cultura
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
dacilor liberi din secolele II-III p. Chr. O verificare a acestor similitudini nu s-a efectuat până în prezent şi, la nivelul actual al cercetărilor, nici nu ar fi fost posibilă. Fără a avea pretenţia unei proiecţii a rezultatelor dintr-o regiune în alta, semnalăm totuşi că A. Gudkova, care s-a ocupat de studierea ceramicii cenuşii din epoca romană timpurie şi mijlocie din Olbia şi a ceramicii de tip SMC, a exclus asemănarea între aceste două grupuri distincte de ceramică [A. V. GUDKOVA/V. V. KRAPIVINA, Seroglinjanaja gončarnaja keramika Ol'vii pervych vekov našej ery. In: Antičnye drevnosti Severnogo P/ričernomor'ja (Kiev 1988) 82-103. A. V. GUDKOVA/A. E. MALJUKEVIČ, Varvarskaja seroglinjaja gončarnaja keramika na poselenijach Nižnego Podnestrov'ja (I.-III- v. n.e.). In: E. V. JAROVOJ (Hrsg.), Drevnejščie obščnosti zemledel'cev i skotovodov Severnogo Pričernomor'ja V. tys. do n.e. - V. v. n.e. (Tiraspol' 1994) 25 ff. A. V. GUDKOVA/V. V. KRAPIVINA, Grautonige scheibengedrehte Keramik aus Tyras, Olbia und der Tschernjachow-Kultur. Vergleichende Analyse. In: A. D. ALEXANDRESCU/Ş. PAPACOSTEA (Hrsg.), Il Mar Negro2 (Roma, Paris 1996)
61-82. A. V. GUDKOVA, Die grautonige Keramik der Siedlung von Kozyrka in der Umgebung von Olbia (Zum Problem der Protočernjachov-Keramik). In: G. GOMOLKA-FUCHS (Hrsg.), Die Sîntana de Mureş-Černjachov-Kultur. Akten des Internationalen Kolloquiums in Caputh vom
20. bis 24 Oktober 1995 (Bonn 1999). Cercetările ulterioare asupra acestui subiect au dus la rezultate asemănătoare – vezi Proiectul „Grautonige Keramik römischer Zeit vom Unteren Bug“ – www.dainst.org/index_3153_de.html)].
Atribuirile etnice pe baza ceramicii cenuşii
de calitate, care reprezintă unul dintre aspectele expansiunii economice şi ale influenţelor tehnologice din lumea provincial-romană, sunt greu credibile, dar nu pot fi excluse definitiv.
43
În necropola de la Mihălăşeni autorul a reuşit să identifice şi elemente ale unei populaţii sarmatice, în special
„afumătoarea” cu buza orizontală din mormântul 146 (p. 54-55, Pl. 81. C). Astfel de afumători sunt caracteristice mormintelor de inhumaţie de epocă romană din spaţiile nord şi nord-vest–pontice, atribuite în general sarmaţilor [V. BÂRCĂ, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii în spaţiul est-carpatic (sec. I a. Chr. – începutul sec. II p. Chr.). (Cluj-Napoca 2006), 71-77].
Discuţiile ulterioare asupra acestui subiect important se bazează pe interpretarea rezultatelor cercetărilor antropologice, pentru care au putut fi selectate 216 schelete din necropolă [D. BOTEZATU, Studiul antropologic, paleodemografic şi paleopatologic al scheletelor din necropola de la Mihălăşeni (jud. Botoşani) datând din secolele IV-V d.Chr. Hierasus 11, 2001, 131-
483]. Rezultatele analizei antropologice sunt următoarele: mediteranoizi – cca 49%, nordoizi – 17%, protoeuropeni – cca 13% şi dinaroizi – cca 12%. Dintre populaţiile în minoritate în necropola de la Mihălăşeni sunt de amintit alpinoizii (cca 5,8%) şi indivizi de origine est-europeană (cca 3%). Un singur schelet din cele analizate avea particularităţi antropologice de tip mongoloid. Aici ar fi de amintit însă faptul că tipul antropologic al unui individ nu poate fi identificat cu o etnie anumită, apartenenţa la care este determinată de un sistem întreg de alţi factori sociali.
Ilustraţia cărţii este compartimentată în mai multe părţi: la început sunt prezentate două hărţi şi planul general al săpăturilor din necropolă, urmate de 307 planşe cu ilustraţia complexelor separate şi a descoperirilor singulare din strat. Urmează planşele de sinteză pe categorii de inventar. Chiar dacă în acest mod unele piese sunt de două ori ilustrate în carte, aceste tabele sintetice sunt indispensabile pentru înţelegerea şirurilor tipologice alcătuite de O. L. Şovan. Un alt element de valoare sunt planşele care ilustrează „stratigrafia orizontală” a
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
necropolei, adică redau grafic şi cartografic distribuţia anumitor categorii de inventar arheologic. În intenţia de a găsi drumul spre marele public, autorul propune şase reconstituiri ale portului feminin specific populaţiei înmormântate cu 1600 de ani în urmă la Mihălăşeni.
Pentru cititorul străin, de o deosebită utilitate este rezumatul în franceză al cărţii, care a fost redactat sub o formă destul de extinsă (p. 233-337). În cele peste o sută de pagini autorul prezintă descrierea complexelor investigate şi câte un rezumat al fiecărui capitol.
Prin intermediul cărţii sale O. L. Şovan a pus o seamă întreagă de întrebări legate de problemele cercetării epocii romane târzii nu doar în nord-estul României, unde a fost investigat situl de la Mihălăşeni, ci şi pe un teritoriu mult mai larg din estul şi sud-estul Europei. Pentru multe dintre aceste întrebări el a propus răspunsuri bine argumentate, altele le-a lăsat deschise, urmând să fie soluţionate de către generaţiile viitoare de cercetători. Prin aceasta lucrarea este deosebit de importantă
pentru evoluţia cercetărilor asupra zonei barbaricum-ului din sud-estul Europei. Necropola de la Mihălăşeni este una din cele mai mari necropole din Moldova ale culturii SMC, care au fost cercetate şi publicate integral în ultimele decenii, iar materialele săpăturilor arheologice sunt accesibile pentru studii suplimentare în Muzeul Judeţean Botoşani. Împreună cu alte situri reprezentative ale acestei culturi, publicaţiile de sinteză asupra cărora au văzut lumina zilei în ultimul timp, necropola de la Botoşani constituie una din sursele de bază pe care se vor sprijini investigaţiile ştiinţifice din viitor.
*Material apărut în revista de arheologie
GERMANIA, 86, 2008
dr. Alexandru Popa Römisch-Germanische Komission des Deutschen Archäologischen Institut
O carte importantă – Istoria teatrului la Botoşani, de Ştefan Cervatiuc
În anul 2008 Teatrul „Mihai Eminescu”, una din cele mai valoroase instituţii de cultură din oraşul nostru, a aniversat 170 de ani de existenţă teatrală la Botoşani.
Colectivul teatrului, cu contribuţia deosebită a directorilor Traian Apetrei şi Volin Costin, au realizat o manifestare aniversară de excepţie. O veritabilă sărbătoare culturală, constând în evocarea unor momente din viaţa instituţiei, din sublinierea importanţei sale pentru cultura artistică şi morală a publicului nostru. În prezenţa oficialităţilor, a unor foşti actori ai teatrului şi a unui public numeros şi generos, conducerea teatrului a oferit diplome de merit, pentru unele personalităţi ale teatrului,
44
din trecut şi din prezent. Recitaluri de teatru au întregit manifestările aniversare.
O realizare foarte importantă, cu acest prilej, este apariţia volumului „Istoria teatrului la Botoşani” de către profesorul Ştefan Cervatiuc. Autorul este un împătimit studios al izvoarelor istorice referitoare la oraşul Botoşani. Este unul pentru care scrisul ştiinţific reprezintă o notă distinctivă şi caracteristică. Istorie proiectată în câteva volume, primul volum se referă la perioada
1838-1900 şi a implicat o activitate de cercetare grea, laborioasă, în fondurile documentare din Botoşani şi Iaşi timp de mai mult de 10 ani. Dar a meritat, pentru că volumul în cauză aduce la cunoştinţa publicului din Botoşani, evidenţiind
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
persoana unor mari actori şi regizori şi aspecte ale repertoriului teatral, precum şi efectul activităţii teatrului asupra publicului. Cel mai important fapt mi se pare a fi evidenţa că viaţa culturală a oraşului Botoşani a fost întotdeauna elevată, contribuind la educarea spirituală a publicului.
Prima fotografie, aflată la finele volumului, reprezintă o casă de pe strada Cuza Vodă, în care, menţionează textul de sub fotografie: „în prima jumătate a secolului al XIX-lea în curtea Bisericii Sf. Dumitru, casa a servit ca local pentru Şcoala Publică de Băieţi. Aici directorul şcolii, Niolini, cu trupa ce o înfiinţase, apoi ajutat de Costache Caragiale, a dat primele spectacole de teatru românesc la Botoşani, în toamna şi iarna 1838-1839”.
Alte fotografii ne oferă imaginile actorilor celebri, care au apărut pe scenele din Botoşani, în sec. al XIX-lea: Matei Millo, Matilda Pascaly, Mihai Pascaly, Maria şi Petre Velcescu, Fanny Tardini, Ion şi Alexandru Vlădicescu, Grigore Manolescu. Dar, teatrul din Botoşani, s-a bucurat şi de prezenţa altor idoli ai scenei româneşti: Petre Liciu, Aglae Pruteanu, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Mărioara Voiculescu, Lucia Sturdza şi Tony Bulandra, Constantin Nottara.
Mai aproape de noi, în urmă cu aproximativ 50 de ani, Conservatorul dramatic din Bucureşti, conform uzanţelor din acei ani, a destinat Teatrului din Botoşani, seria de absolvenţi din acel an. O serie deosebit de talentată din care făceau parte, printre alţii şi Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu, Stelian Preda. Prezenţa lor a fost nebănuit de importantă pentru spectacolele de atunci.
În sec. al XIX-lea, spectacolele de teatru aveau loc la început în casele unor locuitori bogaţi şi cultivaţi. Din 1860 teatrul a fost înzestrat cu local propriu. Se numea teatrul „Petrache Cristea”. Clădirea în cauză se putea vedea în centrul oraşului vechi până în anul 1980. Clădirea actuală datează din
1914. Era un sediu încăpător, modern,
45
asemenea Teatrului Naţional din Iaşi. Teatrul de atunci avea parter, loje în continuarea parterului şi puţin mai sus decât el, balcon şi galerie, lojele, nebănuit de elegante şi atrăgătoare, capitonate cu pluş. Când pe 8 aprilie 1944 armatele sovietice ocupau oraşul armata germană a bombardat şi clădirea teatrului. A fost grav avariată şi a necesitat eforturi mari pentru restaurare şi redeschidere în anul 1958.
Se ştie că repertoriul teatrului contribuie în egală măsură cu arta interpretativă la prezenţa publicului şi la succesul teatral. Din informaţiile cuprinse în
„Istoria teatrului la Botoşani”, remarcăm multe piese de teatru valoroase artistic şi educative, unele făcând parte din repertoriul cu importanţă internaţională. Colectivul condus de Fanny Tardini prezenta la Botoşani piesele „Năpasta”, „Cristofor Columb sau descoperitorul Americii”. În
1878, colectivul teatral al lui Mihai Pascally oferea publicului 12 piese printre care
„Intrigă şi Amor” (Iubire) de Schiller. Marele actor Grigore Manolescu şi colectivul său teatral prezenta „Dama cu camelii”, „Regina Margot”, „Idiotul”. La 21 august 1888, periodicul „Vocea Botoşanilor”, anunţa interpretarea piesei
„Hamlet, Prinţul Danemarcei” de Shakespeare. În februarie 1881 colectivul lui Matei Millo susţinea un program prelungit, la cererea publicului, interpretând şi „Barbu Lăutarul” şi „Coana Chiriţa”. În ianuarie
1891 gazeta „Liberalul” din Botoşani scria:
„Marele artist Matei Millo, om care şi-a sacrificat întreaga viaţă pentru a ridica teatrul la nivelul unei adevărate arte, a venit încă o dată la Botoşani pentru a-şi lua rămas bun de la această scenă şi de la acest public pe care l-a vizitat şi pe care l-a încântat de mai multe ori”.
În 1893 marea tragediană Agatha
Bârsescu interpreta în Botoşani piesa
„Onoarea” de Suderman. Anul 1898 a cunoscut în piaţa teatrului din Botoşani interpretarea piesei „Năpasta” de I.L. Caragiale. Repertoriul teatrului prezenta şi
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
piese mai modeste, pe gustul marelui public
şi din considerente financiare.
Activitatea teatrului din Botoşani a însemnat şi spectacole valoroase de opere vocal simfonice, de operete şi de concerte instrumentale şi de cameră. Acestea din urmă întregeau seratele literare. La serata din martie 1892, conferenţia istoricul A.D. Xenopol despre Românii din Ardeal, urmând un recital muzical cu lucrări de Rossini, Liszt, Weber. Marea soprană Hariclea Darclée, care a cucerit prin vocea ei marele scene lirice ale lumii, a concertat la Botoşani în primăvara anului 1893.
În anul 1900 publicul s-a delectat la o serată muzicală cu prezenţa vocilor de excepţie a surorilor Teodorini, Elena şi Aurora. Opera italiană, şi ea prezentă la Botoşani, impresionând publicul timp de o săptămână cu lucrări de Verdi: Aida, Traviata, Trubadurul, Ernani.
Autorul cărţii ne reaminteşte că tânărul Eminescu era un spectator dăruit
teatrului, încă de la vârsta de 14-15 ani, că s- a apropiat de grupul teatral condus de Fanny Tardini şi că la Botoşani a devenit sufleurul teatrului în 1869. Atunci, s-a îndrăgosit de o tânâră şi frumoasă actriţă şi că atmosfera acestei relaţii a avut ecou în poeziile lui Eminescu: „La o artistă”, „Veneră şi madonă”, „Amorul unei marmure”. Curând, aflând de prezenţa lui Mihai la Botoşani, tatăl său a venit şi l-a luat grabnic acasă, trimiţându-l la studii la Viena.
Cartea „Istoria teatrului la Botoşani” este o realizare deosebită şi sub aspectul editării sale grafice şi estetice (materialul scris,caracterele, fotografiile, încadrarea în pagină etc.), prilej pentru noi de a-l felicita pe autor, aşteptând volumul următor, felicitând şi colectivul de conducere al Teatrului Eminescu din Botoşani, în mod doesebit pe directorul său, un distins exponent al scrisului şi al vieţii culturale, în general.
Aurel Dorcu
MUSEUM
„Avem nevoie de Luchian!”
Aglaia Corneanu
Motto: „Minunata colaborare a tuturor prin toţi şi prin fiecare.”
(Saint Exupery)
Anul acesta, 2009, Fundaţia Ştefan Luchian împlineşte 10 ani de activitate culturală, iar la 27 iunie vom comemora 93 ani de la intrarea în nefiinţă a pictorului Ştefan Luchian, luminoasă personalitate a picturii moderne româneşti; vom organiza cu acest prilej Zilele Ştefan Luchian la Botoşani şi Ştefăneşti, locul naşterii marelui pictor. Fundaţia Ştefan Luchian este o fundaţie nonprofit, apolitică, nonguvernamentală. Din 2009, avem un tânăr preşedinte al Fundaţiei, în persoana lui Mihai Pop, membru fondator al fundaţiei.
Drumul nostru a fost rodnic, acum când începem să ne reamintim începuturile noastre. Am preluat o casă de la 1800, pe răspundere proprie (în cazul în care nu o restauram eram pasibilă de rigorile legii privind un monument istoric).
Neavând actele casei (casa fiind părăsită de şapte ani), le-am căutat la Arhivele Statului găsind că această casă de târgoveţ, trecută, în 1943, pe lista monumentelor istorice sub denumirea de Casa Ceomac Cantemir, este un model de casă de târgoveţ, a vechiului ansamblu
46
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
urbanistic medieval Botoşani. Un document arată că „acest loc domnesc a aparţinut boierului Ceomac”; loc domnesc, adică era locul domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, după cum am aflat mai târziu.
Iacobi Ceomac lasă printr-un „act de
vecinică vânzare”, fiului său Vasile Ceomac,
„casa şi toate acareturile”. Acesta din urmă vinde casa lui Capril Munteanu, un alt armean ca şi familia Ceomac. Capril Munteanu va lăsa casa printr-un certificat de moştenitor Bertei Cantemir care l-a îngrijit până la moarte pe acesta.
Apoi, cu ajutorul Administraţiei financiare, a Doamnei Lucica Tabarcea, casa a fost preluată în proprietatea statului, iar apoi predată domeniului public, Primăriei Botoşani. Astăzi, Casa Ceomac Cantemir este sediul Fundaţiei Ştefan Luchian, pe o durată de 30 ani, cu posibilitatea de prelungire, prin două Hotărâri ale Consiliului Municipal Botoşani.
Restaurarea monumentului istoric s-a făcut cu finanţare de la Ministerul Culturii, a firmei de restaurări Restaco din Suceava (1999 – 2001) şi prin ajutorul substanţial al societăţilor economice şi de construcţii, al instituţiilor din Botoşani, al primarilor Ion Cojocaru, ing. Florin – Simion Egner şi ing. Cătălin – Mugurel Flutur, al consilierului juridic Ion Apostu, al Muzeului Judeţean, arh. Mihai Mihăilescu, al muzeografilor – prof. Ionel Bejenaru, prof. Steliana Băltuţă, al dr. Octavian Liviu Şovan şi al meu, personal. Casa este contruită de meşteri moldoveni, în stil moldovenesc, având un frumos pridvor brâncovenesc. Casa este prevăzută cu patru camere, două - de-o parte, două - de cealaltă, pe mijloc – un coridor, un sancsiu şi un beci (Camera- Atelier a pictorului Ştefan Luchian, sediul Fundaţiei „Ştefan Luchian”, Galeria de artă şi Atelierul de creaţie); în sancsiu se află o expoziţie de etnografie.
Obiectivul nostru principal, consemnat şi în statut, este să punem în valoare acest monument istoric de la 1800, prin activităţi culturale. Au fost alături de noi: prof. Dana Pietraru, care are rădăcinile
47
la Ştefăneşti, Alexandrina şi Traian Apetrei, prof. Ion Neamţu şi prof. Carmen Popescu, de la Ştefăneşti.
În interior s-a hotărât ca în camera mare să fie aşezate obiectele aparţinând pictorului Ştefan Luchian din ultimul domiciliu (Bucureşti, Strada Mendeleev nr.
29). Pornind de la ideea că Ştefan Luchian avea în „locul unde dormea şi miros de culori”, am reuşit să punem la dispoziţia vizitatorilor o Cameră Atelier a pictorului. Am fost ajutaţi în acest sens, cu finanţări a cinci proiecte, de Fundaţia „Carpatica”, din Oradea, director − Lorena Stoica, căreia îi vom rămâne recunoscători. Un ajutor deosebit ne-a fost dat de: Marius Rogojinschi, Ion Caramitru şi arh. Dan Nicolae, de la Direcţia Monumentelor Istorice, din cadrul Ministerului Culturii.
În Camera – Atelier, pot fi văzute: patul de suferinţă al pictorului, măsuţa de lângă pat, o oglindă din stejar având un cristal de 4,5 carate, masa de lucru a pictorului ingenios lucrată, cu o posibilitate de rabatere şi cu alte două porţiuni care la nevoie se pot extinde; geamantanul de trăsură al pictorului, o ladă veche pe care în interior scrie Berlin, având pe capac litere gotice, datând din perioada în care pictorul a fost la Munchen, la studii; o pianină de peste 100 ani evreiască, placată cu lemn de trandafir, despre care nepoata pictorului scrie că o aveau în casă, un gramofon despre care Laura Cocea ne spune, în jurnalul ei, că, „la 1908, Luchian vinde câteva lucrări şi cumpără un gramofon şi cele mai frumoase plăci de muzică simfonică”; „nici nu observam că se face doisprezece noaptea”, la care pictorul exclama: „Uite, mi-a rămas cafeaua nebăută”.
Se pot vedea două scaune din vremea pictorului , o canapea, un lavoar format dintr-o cană şi un lighean de porţelan alb. Avem, de asemenea, un şevalet de câmp al pictorului, cu două casete, pensoane vechi şi o frumoasă paletă ovală, care, aşa cum ne mărturiseşte strănepotul pictorului, Radu Alexandru
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Cornescu, a aparţinut pictorului şi provine
de la Paris.
Pe şevaletul de câmp stă o pictură neterminată, realizată sub ochii pictorului de Traian Cornescu, tatăl lui Radu Alexandru Cornescu. Pe un perete poate fi văzut Autoportretul pictorului, „Un zugrav” care este considerat a fi „cel mai reuşit autoportret psihologic din lume” (părerea celor de la muzeul Louvru din Paris).
Avem o copie fotografică a compoziţiei realizată de Pointevin – Scheletty, reprezentând momentul în care George Enescu îi cântă pictorului mai mult de o oră şi jumătate; faţa lui Luchian era scăldată în lacrimi. Se poate observa în această compoziţie că, la patul de suferinţă, se află un covor cu motive populare şi un tablou cu flori. Am aranjat, în acelaşi fel, peretele unde se află patul de suferinţă al pictorului, din Camera-Atelier. Se pot vedea Anemonele lui Luchian (în copie), aşezate pe un covor achiziţionat cu ajutorul doamnei dr. Angela Paveliuc Olaru, care ne încredinţează că motivul unda apei este un motiv care datează de mai bine de 300 de ani şi că este deosebit de preţios. Tabloul Anemone este considerat a fi o capodoperă a picturii româneşti privind acest gen.
Tot în Camera – Atelier a pictorului se găsesc: un portret în desen semnat Luchian, fiind donat de prof. Alexandru Sandu şi o mică acuarelă - „Flori”, din colecţia doctorului Dona, dăruită de profesorul Paul Ungureanu.
Pe jos, un preţios covor popular de peste 100 de ani, cu motive geometrice, din lână vopsită în culori vegetale, achiziţionat cu ajutorul doamnei Niculina Andronache, de la Vorona.
Pe coridor, se află o sobă vieneză cilindrică, neagră, şi o ladă de lemne, boierească. Pe pereţii laterali se află afişul filmului „Ştefan Luchian”, în rolul principal − Ion Caramitru. Afişul a fost realizat de pictorul Stendel, şi a fost donat de profesorul Stanciu, de la Liceul de Artă Botoşani.
48
Prezentăm, vizitatorilor, două lucruri inedite: o fotografie alb-negru, a pictorului, paralizat la picioare (1910) şi o pagină de jurnal, cu semnătura lui Luchian, din vremea când pictorul se afla la Alexandria, pictând biserica Sf. Alexandru (29 iunie
1898).
Pot fi văzute câteva lucrări, în ulei: un studiu al Laurei Cocea (portret cu mâini) şi trei lucrări semnate Radu Alexandru Cornescu (strănepotul pictorului Ştefan Luchian).
În Galeria de artă a Fundaţiei se pot vedea copii, în dimensiuni reale, făcute după lucrările pictorului Ştefan Luchian, de societatea GRIFF, director - ing. Dan Iftimie; un sfeşnic din stejar, sculptat, cu motive florale şi vegetale – renascentist, sec. XVII, primit în custodie de la biserica Sf. Gheorghe. Tot aici se găseşte un cuier din fier – sec. XIX – cu obiecte de epocă: pelerină, joben, bastoane, o foarte frumoasă umbrelă de damă – cu aur şi sidef la mâner, mănuşi din piele de căprioară. În Galerie mai sunt expuse, în vitrine: obiecte din sec. XIX şi imagini fotografice cu Luchian şi copii ale actelor de studiu.
În bucătăria târgoveţului, se află un Atelier de ţesut şi secţia de vestimentaţie inspirată din constumul popular. Se pot vedea două războaie de ţesut, unul vertical şi altul orizontal (pe stative), un cuptor – sec XVIII. Casa are un sanacsiu, un fel de verandă, unde boiernaşul îşi servea cafeaua aşezat pe o sofa. Aici, noi am aşezat obiecte de etnografie, costume populare (persoane cu măşti), căiuţ, capră, stea, o roată a olarului, lăzi de zestre şi o lucrare de vestimentaţie realizată în cadrul Atelierului de creaţie – secţia vestimentaţie (condusă de prof. Adriana Jurma), icoane pe lemn, specifice zonei Botoşani, lucrate în cadrul secţiei de icoane bizantine (prof. Liviu Marfievici, restaurator, şi prof. Aglaia Corneanu). Cu o icoană bizantină pe lemn, patru tinere pregătite în Atelierul de creaţie al Fundaţiei au luat locul I la Concursul
Forum cultural Anul IX, nr. 2, iunie 2009 (33)
Naţional „Meşteşuguri artistice tradiţionale” şi la Concursul Naţional „Icoana din sufletul copilului”.
Casa este prevăzută cu un beci, pe o lungime de o cameră şi jumătate, cu tavanul în formă de leagăn răsturnat (stil velă), cu două ferestre pentru aerisire, iar în partea de jos – ferestre oarbe. În beci, târgoveţul avea butoaie cu brânză, măsline, vin, ceea ce târguia. Aici, am obişnuit să finalizăm activităţile din cadrul proiectelor, servind invitaţilor, după tradiţie, plăcinte, cozonac şi vin.
În interior, poate fi văzută şi ceramică de Kuty, specifică zonei Botoşani.
În curte, se găseşte o trăsură sec. XIX, pe osia căreia scrie Petersburg. A fost restaurată, fiind adăpostită sub o copertină transparentă, care permite vizibilitatea acesteia.
Laura Cocea, nepoata pictorului ne spune în jurnalul pe care il avem, că Luchian, venind de la Köln, din Germania, nu a mai putut merge, a comandat o trăsură şi a venit de la colţul străzii, până acasă, cu
trăsura. „De atunci, nu a mai putut merge decât însoţit de tatăl meu, la peisaj sau cafenea”.
Fundaţia noastră are două avize de funcţionalitate muzeistică: din partea Direcţiei monumentelor istorice şi din partea Direcţiei muzee, Colecţii şi Arte Vizuale, din cadrul Ministerului Culturii.
Mulţumim pe această cale tuturor celor care au avut încredere în noi, ajutându- ne în momente grele.
Cartea de onoare vorbeşte de impresiile deosebit de plăcute ale vizitatorilor, de aprecieri şi mulţumiri la adresa Fundaţiei noastre.
Ne-au vizitat numeroase personalităţi, din ţară şi străinătate, precum: acad. Constantin Ciopraga, care ne-a lăsat scrise următoarele rânduri: „Încă o dată în Casa Ceomac... Amintirea fostului locatar s-a spulberat. I s-a suprapus sufletul unui artist genial: Ştefan Luchian.
Veghează în acest spaţiu al amintirilor, tandru, doamna Aglaia Corneanu.”
49
Forum cultural AnuliX, nr. 2, iunie 2009 (33)
