FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

SUMAR

Gellu Dorian

CRONICA

Proiect transfrontalier “Podul de cuvinte – rostite, scrise, desenate”............................1

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

dr. Silvia Teodor

Un fragment de vas Cucuteni B cu semne şi simboluri, în turbăria

de la Lozna, jud. Botoşani.............................................................................................4

dr. Lăcrămioara Stratulat, dr. Silvia Teodor, dr.Tamilia Marin

Santierul arheologic Lozna, jud. Botoşani......................................................................7

PATRIMONIU MOBIL

dr. Valentin Coşereanu

Eminescu – realitate şi sublimare poetică(1).................................................................11 dr. Lucia Olaru Nenati

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(5)

(Structură, colaboratori, program, particularităţi,mentor)……..………….………..15

Ion Mihalache

Însemnări memorialistice (12)……...….....……….…………...………...….….…......19

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din întuneric(18)…………………..….…………………………….….…23 dr. Angela Olariu

Ceramica populară din zona Botoşanilor (7)…………....…..…………......................26 dr. Daniel Botezatu

Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(6)...........................................30

dr. Eugenia Greceanu

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (30)…………………………..…………….…36

Dumitru Agachi

Coşula lui Mateiaş şi Iorga.........................................................................................40

RECENZII

VASILE CHIRICA, OCTAVIAN LIVIU ŞOVAN, Civilisations préhistoriques et protohistoriques de la zone de Prut moyen, Editura

PIM, Iaşi – Botoşani, 2006, 63 p.+53 fig. (Bogdan Minea)..........................................43

ADRIAN FLORESCU, MARILENA FLORESCU, Cetăţile traco-getice din secolele VII – III a. Chr. de la Stânceşti (jud. Botoşani), Editura

Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005, 181 p., 116 fig(Constantin Iconomu)……..…..44

Anul IX, nr.3, septembrie(34)

F o r u m c u l t u r a l

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

Proiect transfrontalier “Podul de cuvinte – rostite, scrise, desenate”

Gellu Dorian

Începînd cu luna septembrie 2008, s- a desfăşurat, pe ambele maluri ale Prutului, la iniţiativa Fundaţiei Culturale „Nicoară” din Botoşani, România, în parteneriat cu Biblioteca Municipală „Eugeniu Coşeriu” din Bălţi, R. Moldova, un proiect transfrontalier, sub genericul „Podul de cuvinte – rostite, scrise, desenate”, cu finaţare europeană, prin fonduri Phare, componenta CBC 2006, prin Programul de Vecinătate România – Republica Moldova
2004-2006, contract de grant – acţiuni externe ale Comunităţii Europene în colaborare cu Guvernul României, program care se va încheia anul acesta în luna septembrie.
Proiectul a inclus un complex de acţiuni, cum ar fi: spectacole de teatru de amatori, recitări din poezia română şi cea moldovenească, concursuri de creaţie literară şi artă plastică, toate dedicate elevilor de liceu. Astfel au participat la aceste programe şi acţiuni elevi din trei colegii naţionale din Botoşani (Colegiul
Naţional „Mihai Eminescu”, Colegiul
Naţional „A.T.Laurian” şi Liceul Teoretic
„N. Iorga”) şi din 6 licee din R. Moldova (Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Bălţi, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Bălţi, Liceul „Liviu Damian” Râşcani, Liceul Teoretic Glodeni, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Făleşti şi Liceul Teoretic din Edineţ).
Fazele concursului de recitări, cel care a implicat sute de elevi de liceu din cele două ţări, au pus în evidenţă interesul, nu atît cel al profesorilor pentru poezia şi poeţii din ţările de aceeaşi limbă, ci mai ales cel al elevilor, care au ales, la voia lor, poeţii şi poeziile pe care le-au prezentat în faţa unui juriu format din personalităţi din ambele ţări.
Redăm mai jos sintezele fazelor, cu statisticile relevante pentru evaluarea participanţilor şi evidenţierea rezultatelor, cu premiile finale, aşa cum au fost stabilite de juriu.

Evaluare preliminară, faza pe licee

După încheierea primei faze, cea pe licee, la care au participat 3 licee din Botoşani, Românoa ( Colegiul Naţional
„Mihai Eminescu” Botoşani – în abreviere
statistică CNME BT; Colegiul Naţional
„A.T. Laurian – CNATL BT şi Liceul
1

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Teoretic „N.Iorga” Botoşani – LTNI BT) şi
6 licee din R. Moldova( Liceul Teoretic
„Lucian Blaga” Bălţi - LTLB –B; Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Bălţi – LTME B; Liceul Teoretic „Liviu Damian” din Râşcani – LTLD R; Liceul teoretic
„Mihai Eminescu” din Făleşti – LTME F; Liceul Teoretic „Vasile Coroban” din Glodeni – LTVC G şi Liceul teoretic din Edineţ – LT E), s-a stabilit următoarea statistică, din punctul de vedere al prezenţei poeţilor, în recitalurile elevilor:
1.- CNME BT: -au recitat 47 elevi din: Grigore Vieru de 30 de ori; Mihai Eminescu –12; Nichita Stănescu - 10; Lucian Blaga – 8; Marin Sorescu – 7; Dumitru Matcovshi – 5; Magda Isanos – 4; Nicolae Dabija – 4; Ion Minulescu –2; Irina Nechit, Ion Vatamanu, G. Coşbuc, A Păunescu, O. Goga, V. Teleucă, Eugen Cioclea, Matei Vişniec, Mihai Vakulovski, Iurie Bejanca, Daniel Silvian Petre şi Dumitru Crudu – 1.
2.. CNATL BT: - au recitat 13 elevi din: Grigore Vieru – 11; Cărtărescu – 4; Marin Sorescu – 4; Nichita Stănescu – 2; Ştefan Aug. Doinaş, Dumitru Matcovschi, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ştefan Baştovoi – 1.
3. LTNI BT – au recitat 23 de elevi din: Grigore Vieru – 15; Marin Sorescu – 7; Nicolae Dabija – 4; Eminescu –3; Nichita Stănescu – 3; Dumitru Matcovschi – 2, G. Bacovia
– 2; Liviu Damian, Panait Cerna, Vladimir Beşleagă, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Leonid
Dimov, Aana Blandiana, G. Coşbuc, Ion Barbu, Ion Minulescu –1.
4. LTLD –R – au recitat 10 elevi din: Eminescu – 5; Grigore Vieru – 4; Dumitru Matcovschi - 3; Vasile Voiculescu –2; O. Goga –2; V. Romanciuc, Coşbuc, V. Teleucă, Zadnipru – 1.
5. LTME F: au recitat 12 elevi din: Grigore Vieru – 8; T. Arghezi – 3; I. Vatamanu – 3; A. Păunescu – 2; Magda Isanos, Ana Blandiana, Dumitru Matcovschi, G. Bacovia, Eminescu, L. Blaga, O. Goga, G. Coşbuc –1.
6. LTLB B: - au recitat 14 elevi din: Grigore Vieru – 9; Eminescu – 3; Coşbuc –
3; Blaga – 2, Labiş –2; D. Matcovschi –2 Goga –2, I. Pompiliu, Bacovia, N. Stănescu, L.
Deleanu, N. Dabija – 1.
7. LTME B: - au recitat 26 elevi din: Grigore Vieru – 7; D. Matcovschi –7; Eminescu – 6; Coşbuc – 3; V. Romanciuc – 3; G. Toparceanu –2; Ana Blandiana –2; Magda Isanos – 2; Leonida Lari – 2, Labiş –2;I. Minulescu – 2; Nina Josu, D. Cărare, A. Păunescu, P.Mihnea, V. Eftimiu, I.Pillat, V. Tulnic, Şt. Aug. Doinaş, V. Teleucă, Goga, Liviu Damian, N. Dabija – 1.
8. LTVC G:- au recitat 30 elevi din: Eminescu – 14; Grigore Vieru – 12; D. Matcovschi – 9; Coşbuc – 6; N. Dabija – 4; A. Păunescu - 3;Cristina Neagu –2; V. Alecsandri
–2; Arghezi, Topârceanu, Labiş, Arcadie Suceveanu, Radu Stanca, V. Romanicu, Blaga,
Andrei Lupan –1.
9. LT E :- Au recitat 37 elevi din: Grigore Vieru – 27; Eminescu – 16; N. Stănescu –5, Blaga – 2; V. Romanciuc –2; V. Alecsandri –2, Coşbuc –2; Arcadie Suceveanu –
2; D. Matcovschi -2 Topârceanu, L. Deleanu, Veronica Micle, Iulia Haşdeu, A. Păunescu, Leonida Lari, St. O.Iosif, I. Hadârcă, A. Donici, Otilia Cazimir, Iulian Filip, G. Ionescu, C. Dragomir – 1.
Astfel, în cele 9 licee implicate în proiect au recitat 218 elevi (83 din Botoşani, România şi 135 din R. Moldova).
Poeţii din care s-au recitat se împart în: 34 de poeţi din România şi 20 de poeţi
din R. Moldova.
În clasamentul primilor trei pe licee:
- în Botoşani, România: 1. Grigore Vieru, cu un total de 56 de recitări;
2. Eminescu, N. Stănescu şi M. Sorescu de cîte 15 ori
2

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

3. Lucian Blaga de 8 ori;
- în R. Moldova: 1. Grigore Vieru, cu 67 de recitări;
2.Eminescu, cu 45 de recitări;
3. Dumitru Matcovschi, cu 24 de recitări. Clasamentul general al celor trei poeţi din care s-a recitat:
1. Grigore Vieru, de 123 de recitări;
2. Eminescu, de 60 de ori;
3. Dumitru Matcovschi, de 24 de ori.
Statistica generală, de la 16 de recitări în jos arată: G. Coşbuc – 16, N. Stănescu
– 15, Marin Sorescu – 15, L. Blaga – 14,N. Dabija – 10, O. Goga – 7, V. Romanciuc – 7, Magda Isanos – 7, A. Păunescu – 6, Arghezi –5, Ion Minulescu –5, Ana Blandiana- 5, G. Bacovia – 4, Vasile Alecsandri – 4, G. Topârceanu – 4, Ion Vatamanu – 4, Mircea Cărtărescu, Nicolae Labiş – 3, – 4, St. Aug. Doinaş – 2, Arcadie Suceveanu – 2. restul poeţilor aflaţi în lista de mai sus au fost prezenţi cu cîte o recitare.
Au fost selectaţi pentru faza inter-liceală 20 de elevi din liceele botoşănene şi
30 din liceele din R. Moldova.
Ce mai recitată poezie a fost „Nu am moarte cu tine nimic” de Grigore Vieru.

Evaluare rezultate faza a II-a

- Republica Moldova:
- Semifinala zonală – Bălţi. Organizator Biblioteca Municipală „Eugeniu Coşeriu” Bălţi
– partener în proiect.
A. 15 mai 2009: Au participat 34 de elevi – semifinalişti - din liceele din: Bălţi (2 licee), Glodeni, Făleşti, Rîşcani şi Edineţ.
- Au fost selectaţi 10 finalişti.
- Au fost recitate poezii din poeţii:
1. din România: Eminescu – 4; G. Coşbuc – 9; A. Păunescu – 3; I. Minulescu – 2; Ana Blandiana – 2; N. Labiş – 1; AL. Macedonschi – 1; L. Blaga – 3; E. Văcărescu – 1; G. Silviu – 1; O Goga – 1; T. Arghezi – 1; V. Voiculescu – 1; Şt. Aug. Doinaş – 1; I.L. Caragiale – 1.
2. 2. din R. Moldova: Gr. Vieru – 13; D. Matcovschi – 5; Al. Mateevici – 1; N. Dabija –
4; M. Ciobotaru – 1; A. Suceveanu – 2; Leonida Lari – 2; V. Teleucă – 1.
- Cea mai recitată poezie:-
- din literatura română – „O scrisoare de la Muselim-Selo, de G. Coşbuc – 2 ori.
- Din literatura din R. Moldova: „Nu am moarte cu tine nimic” de G. Vieru -2 ori şi „De
ce ai dat Doamne” de Grigore Vieru -2 ori.
B. 15 mai 2009: Au participat 14 elevi din 2 licee din Botoşani (Colegiul Naţional „A.T.
Laurian” s-a retras înm această fază) – 8 de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” şi
6 de la Liceul Teoretic „N. Iorga”.
- Au fost selectaţi pentru faza finală 6 elevi: 5 de la Liceul Teoretic „N. Iorga” şi 1 de la
Colegiul Naţional „M. Eminescu”.
- S-au prezentat la faza finală 5 elevi care au concurat cu 10 elevi din R. Moldova.
- S-au recitat din:
- poeţii români: I. Minulescu – 2; N. Stănescu – 1; A . Păunescu – 2; Irina Nelega – 1; D.M. Cipariu – 1; Al. Macedonschi – 2; Ileana Mălăncioiu – 1; Şt. Aug. Doinaş – 1; M.R.Paraschivescu – 1; I.L. Caragiale – 1; Iulian Filip – 1; T. Arghezi – 1; G. Coşbuc
– 1;
- Poeţi din R. Moldova: - G. Vieru – 3; N. Dabija – 2; Leonida Lari – 1; D. Matcovschi
– 1; Emil Loteanu – 1; D. Crudu – 1; Aureliu Busuioc – 1; Petru Zadnipru – 2.
3

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

- Nicio poezie nu a fost recitată de mai mult de o dată!
C. FAZA FINALĂ – 4 IULIE 2009, BOTOŞANI – SALA DE MARMORĂ A TEATRULUI „Mihai Eminescu” Botoşani.
- Au participat 15 elevi finalişti: 5 din liceele din Botoşani ( Liceul Teoretic „N. Iorga” Botoşani) şi 10 din liceele din R. Moldova( 3 din Glodeni; 1 din Rîşcani; 4 din Bălţi şi
2 din Edineţ).
Au recitat din:
1. poeţi români: V. Alecsandri – 2; A. Păunescu – 3; M. Isanos – 1; M. Sorescu –
2; G. Coşbuc – 5; I.L. Caragiale – 1; M. Eminescu – 1.
2. poeţi din R. Moldova – G. Vieru – 4; N. Dabija – 5; N. Esinencu – 1; P.
Zadnipru – 2; D. Matcovschi – 3.
- Poezia „Coşmar” de N. Dabija a fosr recitată de 2 ori.

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Un fragment de vas Cucuteni B cu semne şi simboluri, în turbăria de la Lozna, jud. Botoşani*

dr. Silvia Teodor

În apropierea satului Lozna, com.Lozna, jud. Botoşani, pe cursul pârâului Bahna, care între dealurile Pietriş şi Morii formează o mlaştină eutrofă, cu o lăţime de circa 280 m, se află unul din cele mai mari depozite de turbă din ţară care în a doua jumătate a secolului trecut a fost exploatată intensiv pe o adâncime de circa
5 m. (Macarovici, 1961, p. 143-144). În timpul acestor lucrări, în stratul de turbă s- au recuperat mai multe vestigii arheologice, de o deosebită importanţă pentru valoarea lor istorică dar mai ales prin faptul că se aflau în mediul respectiv.
În anumite perioade de timp, straturile de turbă fiind mai rare şi mai moi au înghiţit treptat diferite vestigii printre care şi cunoscutele poduri de lemn, un mare depozit de unelte şi arme din fier, unelte din piatră şi os, vase ceramice din mai multe perioade istorice şi un bogat material faunistic printre care cranii şi coarne de bouri, azi dispăruţi, un exemplar de Bos Taurus acornut, coarne de cerbi etc. (Haimovici, Beleniuc, 1982, p. 205-210).
În zonele învecinate, pe ambele maluri ale pârâului Bahna s-au cercetat arheologic aşezări omeneşti printre care o aşezare din prima epocă a fierului- hallstattul timpuriu pe dealul Morii, o întinsă aşezare din secolele III-II î. Ch., în locul numit Hlibicioc, resturile unei aşezări din secolele III-IV d. Ch., pe malul drept al pârâului iar la circa 3 km spre aval, o aşezare din secolele VI-VII d. Ch. (Teodor, Şadurschi, 1978, p. 121-130).
S-au cercetat intens capetele a trei poduri din lemn aflate pe ambele maluri ale mlaştinii, la adâncimi diferite între 1m şi 1,80m, care pe baza materialelor aflate deasupra lor sau în apropiere au fost datate în intervalul dintre secolele III şi IV d. Ch. Ele s-au datat cu fragmente de amfore romane târzii, o fibulă din bronz de tipul cu piciorul întors şi răsucit, o fusaiolă şi mai multe fragmente de vase lucrate la roată din pastă cenuşie. Aceste categorii de vase sunt caracteristice şi aşezării de pe malul drept de care am amintit. De asemenea în alte diferite zone de unde se scotea manual turbă se aflau vase caracteristice culturii
4

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Černjachov (Teodor, 1983, p. 114-120, fig.
1-8).
În anul 1980 în timpul exploatării stratului de turbă, la 1,60 m adâncime s-a dat peste platformele unei aşezări neolitice, care au fost cercetate arheologic de către d- l P. Şadurschi de la Muzeul din Botoşani. S-au descoperit 11 podini din buşteni pe care s-a aplicat un strat gros de lut, de la locuinţe care au fost distruse prin foc, materialele aflate pe ele fiind vitrificate sau deformate. Aproape în toate locuinţele s-au descoperit urme de cereale (grâu şi orz) carbonizate şi râşniţe primitive din gresie. În una din locuinţe se afla o vatră-altar, cu colţurile rotunjite, înaltă de 5 cm, cu urme de refacere, iar în apropiere figurine fragmentare antropomorfe, toporaşe din gresie, oase etc. Ceramica, în general fragmentară şi deformată, este pictată cu brun şi alb, în linii paralele spiralice. În unele locuinţe se afla şi ceramică Cucuteni C (Şadurschi, 1983, p. 86-92).

Fig. 1

Întrucât platformele se aflau pe lut
galben, nu se poate afirma că a avut loc o alunecare a lor de pe marginea mlaştinii şi nici că ar fi fost locuinţe lacustre, cum s-a crezut în primul moment. Prof. Leonard Olaru de la Facultatea de geografie consideră că aşezarea neolitică fiind în apropierea apei a fost inundată şi acoperită cu turbă în a doua fază de formare a turbăriei, când s-a mai depus încă 1,50m turbă de calitate diferită. Acest fenomen poate fi pus în legătură cu bararea naturală a râului Bahna şi creşterea nivelului lacului
format astfel (Olaru, 1968, p. 93-99). Pe parcursul acestei lungi perioade unele materiale, mai ales ceramica s-a răspândit în diferite zone, la adâncimi diferite încât în mai multe locuri, în timpul exploatării straturilor de turbă s-au mai descoperit numeroase fragmente de vase neolitice sau alte obiecte.
Un astfel de fragment de 13 / 12 cm, provenit dintr-un vas relativ mare, fără pictură, a fost descoperit întâmplător, la
0,50 m adâncime, fragment pe care au fost incizate, după ardere, semne şi diferite figuri (fig. 1). Astfel în partea superioară a sa a fost redată o pasăre în zbor spre stânga, cu ciocul lung, coada rotunjită şi aripi schiţate prin trei linii ; în partea de jos a fragmentului se află un arc cu săgeata în el, o altă săgeată fiind deja trimisă în direcţia păsării ; în dreapta fragmentului este redată schematic o siluetă umană iar deasupra sa un soare. La mijlocul fragmentului, între aceste două grupuri figurale se află un şir de 10 semne oarecum grupate. De la stânga la dreapta, primul grup are două semne, un U şi un X la care, una din liniile diagonale are prelungiri spre partea inferioară ; al doilea grup este format din patru semne, primul fiind un X, al doilea un triunchi echilateral, cu o linie verticală pe latura superioară iar semnele trei şi patru sunt asemănătoare având aproximativ forma literei V întoarsă şi o liniuţă oblică deasupra lor. Depăşind săgeata îndreptată spre partea dreaptă a păsării se află un alt semn tot în formă de X, uşor deformat. Chiar în marginea superioară a fragmentului s-a incizat un W iar în marginea dreaptă o liniuţă verticală mărginită în ambele capete, de linii orizontale.
Pornind de la identitatea acestor semne cu inscripţiile de pe cunoscutele pietre reprezentând un om şi un animal- lup, descoperite la Buneşti, lângă Fălticeni, publicate de I. Bianu în 1931 (Bianu, 1931, p. 18), rediscutate de I. Nestor în 1933 (Nestor, 1933, p. 169, pl. 22) şi de alţii, mai târziu, înclinăm să atribuim incizarea lor în secolele III-IV de când datează şi
5

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

una din aşezările din apropierea sitului neolitic de la Lozna. Sunt asemănări şi cu unele semne de pe fragmentul de vas descoperit la Coşeşti-Vaslui, publicat de Orest Tafrali (1933, p. 36-42, fig. 1, 4), care prin analogie cu inscripţiile preistorice de la Glozel publicate de A. Morlet, le consideră ca fiind neolitice. Semnele în formă de X sau de V întors se aflau şi pe un toporaş din marnă descoperit la Rădăşeni, lângă Fălticeni pentru care unele analogii se află în inscripţiile runice descoperite în sudul Spaniei (Tafrali, 1933, p. 42). O atribuire târzie a inscripţiilor de la Buneşti o găsim la I. Bianu şi I. Nestor, care le consideră runice. Mai amintim şi inscripţia de pe fusaiola descoperită în necropola din secolul al IV-lea de la Leţcani-Iaşi, unde s-au folosit semne asemănătoare şi pe care doamna Cătălina Bloşiu, cu ajutorul profesorilor germani, E. Moltke şi W. Krause a reuşit să o descifreze (Bloşiu, 1969, p. 167-180, fig.
4).
Dacă pentru semnele din zona centrală a fragmentului ceramic se găsesc unele apropieri cu inscripţii preistorice sau runice, pentru reprezentările figurale trebuie să apelăm la semnificaţia ce se poate atribui unor simboluri, care pot avea mai multe înţelesuri, ele având proprietatea de a sugera un anumit raport a omului cu natura.
În ultimii ani tot mai mulţi specialişti au căutat să explice anumite semne-simboluri observate pe obiecte sau vase descoperite în complexe arheologice din diferite perioade istorice. Interpretarea lor depinde de inventivitatea fiecăruia şi posibilitatea de a percepe fiecare în felul lui, semnificaţia simbolului. Diferite interpretări semnalate cu privire la numeroase simboluri, au anumite puncte de convergenţă dar sensul lor variază în funcţie de ariile culturale sau de diferite epoci sau societăţi. Fiecare dintre imaginile
de pe fragmentul aflat în turbăria de la Lozna reprezintă probabil, anumite credinţe, omul semnificând elementul pământ, arcul funcţia vânătorească, arma de luptă înpotriva răului, simbol al puterii războinice. Arcul cu săgeata în el reprezintă la unele popoare, un simbol al încordării vitale, face dovada vitejiei sau îndemânării sale, simbolizează dorinţa posedării, a stăpânirii. Săgeata la rândul ei se identifică cu fulgerul. Adorarea soarelui exprimată simplu prin plasarea sa deasupra tuturor este un simbol universal, toate popoarele asimilându-l cu diferite momente din istoria lor. Cerul exprimat prin semnul W, semn zodiacal, simbolizează o anumită constelaţie şi anumite credinţe, care pot fi întâlnite la unele populaţii din diferite perioade istorice.
Astfel de exemplu, pe pereţii unei grote, numită Fundul Peşterii, din Munţii Buzăului se află o inscripţie nedescifrată încă, ce conţine semne comune şi în celelalte descoperiri amintite până acum. Sunt comune semnele X, delta, triunghiuri şi altele, unele amintind semne din inscripţii foarte târzii. Tot în această peşteră sunt incizate numeroase pumnale- akinakes caracteristice secolelor V-IV î. Ch., vârfuri de suliţi şi săgeţi, cu vârful în sus sau în jos, dar şi diferite alte semne preistorice. (Ştefan, 1980, p. 18-19, 57).
Având în vedere contextul în care a fost descoperit fragmentul de la Lozna, în imediata apropiere a unor complexe din secolele III-IV d. Ch. şi asemănarea unora din semne cu acelea deja menţionate, le-am considerat runice, fără să excludem posibilitatea, având în vedere asemănarea lor cu acelea de pe alte obiecte atribuite perioadei preistorice să aparţină şi unei perioade mai vechi, cercetările ulterioare putând să aducă argumente noi referitoare la o altă atribuire.

*Articol apărut în ; Cucuteni 120 – Valori Universale, Iaşi, 2006, p. 93-97

6

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Bibliografie

Bianu, Ion 1931, Inscripţii în limba gotică şi în caractere runice descoperite lângă Folticeni, Bucureşti,

1931, 18 p.

Bloşiu, Cătălina 1969, O inscripţie runică descoperită în necropola din secolul al IV-lea de la Leţcani-Iaşi, MemAntiq, I.

Haimovici, Sergiu, Beleniuc, Gabriela 1980, Un exemplar de Bos Taurus acornut găsit în turbăria de la

Lozna, în stratul de epocă dacică, Hierasus.

Macarovici, Nicolae 1961, Considerations sur la formation des gissement de tourbe du district de

Dorohoi, Compte Rendus des Séances, T XL-XLI (1952-1954).

Nestor, Ion 1033, Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumänien, 22 Bericht der Römisch- Germanischen Kommission, 1933.

Olaru, Leonard, 1968, Analele Ştiinţifice ale Universităţii Iaşi, 14, s. II-b

Şadurschi Paul, 1983 Aşezarea neolitică din turbăria de la Lozna (jud. Botoşani), Materiale şi cercetări

arheologice (a XV-a sesiunie anuală de rapoarte, Braşov, 1981), Bucureşti.

Ştefan, Corneliu (coordonator) 1980, Vestigii rupestre în Munţi Buzăului, Buzău.

Tafrali Orest, 1933, Inscription néolithiques en Roumanie, Arta şi Arheologia, 7-8, 1931-1932, Iaşi. Teodor, Silvia, 1983, Construcţiile de lemn din turbăria de la Lozna, jud. Botoşani, Thraco-Dacica, IV. Teodor, Silvia, Şadurschi, Paul , 1978, Descoperirile arheologice de la Lozna, comuna, Dersca, judeţul

Botoşani, Hierasus, anuar ’78.

Santierul arheologic Lozna, jud. Botoşani

dr. Lăcrămioara Stratulat, dr. Silvia Teodor, dr.Tamilia Marin

Cercetarile arheologice de la Lozna, judeţul Botoşani, din punctul ”Turbărie” s- au desfăşurat în perioada 18 iulie-22 august 20081, la solicitarea DJCCPCN Botoşani, în vederea salvării resturilor sitului aflat pe Lista monumentelor istorice, cod. BT-I-B-01801. Această campanie reprezintă reluarea cercetărilor mai vechi, desfăşurate în anii 1977-1978 şi
1981. Colectivul ştiinţific a fost alcătuit din: dr. Lăcrămioara Stratulat, reponsabil de şantier, dr. Silvia Teodor şi dr. Tamilia
Elena Marin, membri în colectiv. Din
colectiv au mai făcut parte membri ai Centrului de restaurare şi conservare a patrimoniului din cadrul CMNM Iaşi care au avut atribuţii legate de aspectele de conservare a artefactelor.
Zona este situată în Podişul Sucevei, pe malul pârîului Bahna, unde condiţiile geomorfologice au favorizat formarea unui bogat zăcământ de turbă. În timpul exploatării acestui zăcământ au fost

1 Autorii exprimă mulţumiri autorităţilor locale, primarului comunei, dl. Gh. Lozneanu, pentru sprijinul şi solicitudinea de care au dat dovadă în timpul campaniei de cercetări arheologice.

descoperite numeroase vestigii, scufundate în decursul timpului în diferite puncte şi adâncimi ale zonei turbifere, între care cel mai cunoscut este depozitul de unelte de fier datat în secolul II î.Hr. Cu prilejul cercetărilor anterioare au fost identificate şase poduri flotabile din lemn, din care au fost cercetate două fragmente2. Cele două poduri flotante erau scufundate în turbă la adâncimi ce variau între 0,75 şi 1,80 m.
Sistemul de amenajare a podurilor-
platformă putut fi observat cu prilejul săpăturilor din anul 1977: construcţia avea spectul unei podine uniforme realizată prin îmbinarea unor bârne despicate suprapuse peste altele rotunde. Existau patru depuneri de bârne, primele două cioplite, a treia formată din trunchiuri de secţiune rotundă, iar ultima depunere era formată tot din trunchiuri dispuse longitudinal pe un strat

2 S. Teodor, P. Şadurschi, Descoperirile arheologice de la Lozna, comuna Dersca, judeţul Botoşani, în Hierasus, I, 1978, p. 121-140; S. Teodor, P. Şadurschi, în Inventaria Archaeologica, XI, 1979, S. Teodor, în Dacia N. S., 24, 1980, p.

133-140; S. Teodor, Construcţiile de lemn din turbăria de la Lozna, jud. Botoşani, în Thraco- Dacica, IV, 1-2, 1983, p. 114-120.

7

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

uniform de fascini. Acest sistem de construcţie era completat de ţăruşi înfipţi vertical între straturile de bârne, pentru fixare dar şi păstrarea elasticităţii construcţiei groase în medie de 0,55 m, cu lăţimea de 3,50 m şi cu o lungime aproximativă de 200 m3.

Podul descoperit în 1977

Aceste construcţii, din care doar o mică parte putuseră fi valorificate muzeistic, prin restaurare, conservare şi expunere în cadrul Muzeului Judeţean

Aspect din timpul săpăturii (complexul 2)

Botoşani, au suferit degradări succesive în decursul timpului datorate factorilor naturali, între care cea mai dramatică a constituit-o autocombustia turbei din zona rezervaţiei dar în acelaşi timp şi intervenţia omului a dus la degradarea accentuată a acestor platforme. Exploatarea turbei ca şi braconajul extins a făcut ca resturile de poduri-flotante din lemn din cadrul rezervaţiei Lozna „Turbărie” să fie ameninţate cu dispariţia totală.
Obiectivul cercetării l-a constituit
identificarea şi cercetarea fragmentelor de

3Eadem,1983, p. 114-115, 117

platformă, precum şi conservarea şi restaurarea ulterioară a acesteia în vederea expunerii în cadrul Muzeului de Istorie a Moldovei.

Vedere generală asupra zonei

Prezentarea generală a săpăturii

Având în vedere caracterul accidentat a suprafeţei rezervaţiei, datorat
exploatării zăcământului de turbă şi braconajului, după cum s-a constatat ulterior, s-a trasat iniţial o secţiune S1, cu dimesiunile de 44x2m, orientată V-E. În timpul adâncirii secţiunii s-a observat că resturile de platformă se concentrau spre partea vestică, spre finalul secţiunii, practic în zona care se termina în iaz. Din acest motiv a fost deschisa o altă sectiune, S 2, cu dimensiunile de 12x12 m, perpendiculară pe m. 30-42 din S1,între cele două secţiuni fiind păstrat un martor de 0,50 m, demontat ulterior. Având în vedere aspectele de conservare primară a artefactelor din lemn descoperite, S2 a fost împărţită în unităţi cu lăţimea de câte 2 m, săpate succesiv (altimetric).

Stratigrafie generală

Stratul vegetal, cu aspect negru- măzăros a fost afectat de exploatările din decursul timpului, fiind inegal, până la adâncimi ce variază între 0,10- 0,20 m. Este urmat de un strat cenuşiu- nisipos ce suprapune un alt strat negru- maroniu, clisos. Sub acesta, între 0,50-0,95m se află stratul negru-maroniu, de turbă, în care au fost descoperite fragmentele de lemn din construcţia podului- platformă. Urmează apoi o depunere gri-nisipoasă, cu concreţiuni calcaroase, între 0, 95- 1,10 m.
8

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Ultimul nivel îl constituie un strat negru, compact, cu depuneri de turbă, mai accentuate în partea dinspre iaz.

Descrierea complexelor

Au fost identificate şi cercetate trei
complexe:
CPL1 – fragment de platformă de lemn, situat în S1, m 15-18. S-a procedat la efectuarea unei casete cu dimensiunile de
2x3m dar fragmentele descoperite erau sporadice, constând dintr-o bârnă longitudinală şi un fragment din podina transversală, superioară. În marginea complexului mai rămăsese unul din ţăruşi, izolat, dovadă a dezafectării umane a platformei. Fragmentul transversal, cu o lăţime păstrată de 1,20m era prevăzut cu o fantă dreptunghiulară, în care probabil fusese ţăruşul descoperit în apropiere, în poziţie secundară. Acesta este ascuţit la capătul de fixare în stratul de turbă, încovoiat spre jumătatea inferioară. Grosimea sa era de aproximativ 5 cm. Un alt ţăruş, subţire, a fost descoperit în vecinătate, fiind situat la nivelul celui de al doilea strat de bârne transversale, ceea ce arată că fixarea podului- platformă era făcută prin ţăruşi principali, dar şi intermediari. Din păcate, cercetarea ulterioară, prin deschiderea unei casete, nu a evidenţiat continuitatea podului, ruptura lui pe o linie dreaptă, inducând deci ideea recoltării de lemn de către săteni, în perioada scursă de la ultimele cercetări, din
1981, aşa cum de altfel a recunoscut unul dintre locuitori. În apropiere a fost descoperit un fragment provenind de la un vas ceramic, lucrat la roată, de culoare neagră.
CPL2- resturile podului flotant, de fapt capătul ce se sprijinea pe mal (culee). A fost descoperit în partea inferioară a S1, care cobora în iazul amenajat în timpul expoatării intensive a turbăriei şi parţial în S2 . Complexul se întinde pe o lungime de
16 m dar multe dintre fragmente nu mai erau in situ. Podul poate fi urmărit in situ pe o lungime de 9 m şi o lăţime cuprinsă între 2,50 – 4 m. Între elementele podului
flotant, au fost descoperite fragmente ceramice cenuşii, lucrate la roată, un împungător de os şi diferite oase de animal.

Fragment din podul descoperit în 2008 (complexul 2)

CPL3 – aglomerare de oase de animal de talie mare, aparţinând cel mai probabil unei bovine. Complexul a fost descoperit în S2, la 2m vest de ultimul fragment de lemn, ceea ce arată capătul construcţiei.

Stratigrafie

Cercetările de la Lozna „Turbărie”, jud. Botoşani, campania 2008, au reuşit să ducă la identificarea, cercetarea şi salvare vestigiilor podurilor flotante din această zonă. În timpul săpăturilor şi la demontarea fragmentului de pod s-a urmărit modul de construcţie al acestuia, confirmându-se observaţiile făcute în campaniile anterioare. În construcţia podului flotant au putut fi urmărite trei straturi de amenajare. La baza stratului de turbă se afla un strat nisipos, cu concreţiuni calcaroase, ceea ce arată amenajarea lui specială. Peste acest
9

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

strat se aflau mănunchiuri de fascini, suprapuse de prima amanajare de bârne longitudinale, de fapt trunchiuri de copaci, puse cap la cap, cu dimensiuni cuprinse între 2,65-2,85 m şi un diametru ce varia între 15 şi 20 cm. Acest nivel era suprapus de un altul alcătuit din bârne despicate aşezate transversale, fasonate la capete, una dintre acestea având dimensiunea de
2,10x 0,25 m, cu o grosime de 2,5 3 cm, adevăraţi dulapi care necesitaseră lucrări complexe de dulgherie. Nivelul superior era alcătuit din alte bârne longitudinale. Observaţiile făcute în diferite puncte duc la concluzia că a mai existat şi un al patrulea nivel, cel superior, de călcare, acoperit total de o platformă de barne transversale, dar distrugerea sitului nu a făcut posibilă surprinderea acestui nivel decât sporadic. Între bârnele orizontale, în fante special cioplite, au fost fixaţi la distanţe inegale, ţăruşi lungi având capătul de fixare în pământ, bifurcat. Un astfel de ţăruş avea lungimea totală de 0,91 m. La distanţe intermediare, între trunchiurile longitudinale au fost fixaţi alţi ţăruşi, mai mici şi mai subţiri.
Din punct de vedere cronologic construcţia se încadrează între sfârşitul secolului II şi sfârşitul secolului III d.Chr.. Această datare se sprijină pe faptul că în timpu l d eg ajării s-au adunat fragmente de vase din ceramică cenuşie
închisă, lucrată la roată, aflate la baza construcţiei, între mănunchiurile de fascini, alcătuite din bucăţi înguste din lemn sau crengi mai groase.

Recoltarea materialului şi pregătirea pentru

conservare-restaurare

Valorificare muzeistică

Fragmentul de pod flotant descoperit la Lozna „Turbărie” în cadrul campaniei din 2008 a fost demontat şi recoltat de către conservatorii şi restauratorii din cadrul Centrului Zonal de restaurare- conservare, CMNM Iaşi. Au fost efectuate analize specifice, în urma cărora s-a stabilit aplicarea de tratamente diferenţiate de conservare, urmând a se începe ulterior restaurarea complexului, în vederea expunerii în cadrul Muzeului de istorie a Moldovei Iaşi.
10

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică*(1)

dr. Valentin Coşereanu

IPOSTAZE ALE SUBLIMĂRII

1. OMUL REAL, OMUL POETIC

Este însăşi a mea viaţă care curge pe pământ, Căci iubirea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite.

La o analiză de profunzime, sintagma românul s-a născut poet adânceşte rădăcini şi dezvăluie substanţă în folclor. Oricât de rafinat ar fi artistul şi în orice timp ar evolua, filonul gros ori sevele
Criteriile care fac ca, după un timp nedefinit, să se-ntrupeze într-un singur om gena geniului, în aşa fel încât – aşa cum spune G. Călinescu despre Eminescu – acest pământ să-şi strâgă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de

tăria parfumurilor sale2 – ţin numai şi numai de mister. Ele scapă oricăruia dintre muritori. Geniului însuşi îi scapă. Fiind poate cel mai aproape de mâna divină, el are intuiţii cosmice: Dumnezeul geniului

m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar.3 Aşadar, folclorul s-a născut ca un dat al poporului din mâna divină. Românul – născut poet – este intermediarul ales între realitate şi
Divinitate. Cum poezia este un dar divin, poetul […] este, dintre oameni, cel mai aproape de Creator. El primeşte şi

4

fine ale culturii tradiţionale răzbat în opera

transmite.

Prin urmare, se poate susţine că
fiecăruia – de la fraţii Conachi şi până la cele mai alese spirite ale creativităţii româneşti –, formând un păienjeniş subtil şi nobil, indiferent dacă-i vorba de
Poetul este, într-un fel, asemenea
creatorului anonim, din moment ce Goethe afirmă cu toată tăria că opera mea aparţine unei fiinţe colective, care poartă numele de

5

Arghezi, de Barbu, de Blaga, Brâncuşi sau

Goethe.

În volumul Convorbirilor cu
de Eminescu. În inconştientul lui Eminescu întrezărim prezenţa tuturor determinantelor stilistice pe care le-am descoperit în stratul duhului nostru popular, doar altfel dozate şi constelate –
spune Lucian Blaga în Spaţiul mioritic1.
Eckermann, mai exact în discuţia purtată
cu Friedrich Soret cu puţin timp înaintea sfârşitului său ca fiinţă pământeană, în 17 februarie 1832, Geothe mărturisea: Cele scrise de mine nu le datorez numai şi numai înţelepciunii mele, ci atâtor şi atâtor mii de lucruri şi de persoane care mi-au
11

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

oferit materialul necesar. Am avut de-a face cu oameni deştepţi şi cu alţii mărginiţi; am avut de-a face cu copilandri, cu tineri şi cu oameni în vârstă; toţi mi-au spus ceea ce simt, ceea ce gândesc, cum trăiesc, cum lucrează şi ce au învăţat din viaţă. Şi eu n-am avut altceva de făcut decât să întind mâna şi să culeg ceea ce

alţii semănaseră pentru mine.6

Bipolaritatea realitate-creativitate, cea care intersectează esenţial tema teziei de faţă, Eminescu – realitate şi sublimare poetică, ar fi adîncirea până la interdefinire a termenilor: omul real-omul poetic. Discuţia se poartă de mult şi în multe feluri. Ea a pendulat între primatul biografismului (Sainte-Beuve) şi acela al non-primatului acestuia (Proust, Valery, Malraux). Marguerite Yourcenar, de pildă, (cea care spunea că biserica îi ascundea

pădurea7) a nuanţat această dihotomie, afirmând ordinea lucrurilor ca un dat natural care nu trebuie tulburat; căci dacă ele sunt cum sunt înseamnă că există, în spatele lor, o ordine ce trebuie respectată8, aşa încât omului nu-i este permis să tulbure ordinea Universului. Trebuie doar să o înţeleagă. Mergând pe aceeaşi linie a nuanţării, omul ionescian are, la rându-i, o cu totul altă atitudine; el trăieşte într-o uluire perpetuă şi, aşa cum se exprimă Eugen Simion, înaintează cu spatele spre

viitor (viitorul fiind neantul), cu ochii ţintă la lumina copilăriei pierdute9.

Urmărind traseul acestei relaţii în cazul particular şi aplicat al omului real Eminescu – pe de o parte –, d ar şi al omului poetic dinlăuntrul creaţiei eminesciene – pe de altă parte, amândouă aceste laturi ar trebui să explice, măcar la un prim (însă trainic) nivel, ceea ce îndeobşte s-a numit geniul tutelar al românilor. Căci Petru Creţia avea dreptate scriind că formula poet naţional, aplicată
stereotip lui Eminescu, este adesea pradă unei retorici sforăitoare şi, mai grav, neverosimil de ignorante. Dar este exactă.10 Pentru a o pune just în valoare este necesar să se investigheze raportul

realitate-poezie, să se analizeze, adică,

măsura în care realitatea lumii înconjurătoare (se) transcende în poetica eminesciană. În acelaşi timp, trebuie să se facă şi drumul invers, urmărindu-se cum a ajuns opera să resemantizeze lumea aceasta, astfel încât să devină ea însăşi o nouă realitate, (virtuală, poate, dar tot realitate); o nouă realitate ipoteşteană, care, de la Eminescu încoace, se suprapune până la indistinct cu realitatea însăşi. O realitate care, în mod convenţional, se presupune a fi un dat de netăgăduit.
Această dublă cale trebuie să înceapă prin refacerea cursului şi parcursului copilăriei poetului, întrucât, vrând-nevrând, de acolo încep toate. Mai mult, acolo încep şi se sfârşesc toate, căci la nimic altceva nu se referea Eminescu atunci când îi spunea uneia dintre surori, într-o scrisoare de maturitate: E mult de- atunci, Harietă, de când eram mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti

sunt toate pe lumea asta...11 Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele.12

Nu încape nici o îndoială că întru
devenirea fiinţei rolul fundamental îl au componentele lumii cu care intrăm în comunicare/comuniune, începând cu fabulosul univers al copilăriei – starea cea mai deschisă spre lumea-nchipuirii, dar şi spre cea reală. (Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/ Te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;/ Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,/ Alta unde cerci viaţa s-o- ntocmeşti precum un faur/ Cearc-a da

fierului aspru forma cugetării reci.13)

Când nu mai suntem copii, am murit de mult – spunea Brâncuşi, pornit şi el în lume dintr-o altă vatră de sat de unde reţine pentru tot restul vieţii stâlpii pridvorului hobiţean, masa rotundă ţărănească, căucul, himerele din poveştile copilăriei etc.; le-a stilizat şi le-a dat – trecându-le prin focul genial al creativităţii sale – dimensiuni şi înţelesuri universale.

12

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Nimic nu este întâmplător în lumea aceasta; căci întâmplare să fie când sămânţa geniului stă să cadă unde nici nu te-aştepţi? Nu de comunicare şi comuniune ţine aceasta? Sau: nu şi de comunicare- comuniune? Cu cât lumea exterioară nu-i rămâne indiferentă insului care n-a sosit acolo decât prin hazardul divin, cu cât el rezonează mai mult şi în alt chip decât ceilalţi la toate acestea, cu atât noua lume – cea a creaţiei, sau, mai exact, a recreaţiei – este iluminată de soarele lăuntric al geniului. Se poate astfel spune, într-adevăr, că lumea Ipoteştilor trece în poezia lui Eminescu prin ceea ce ascunde – dimensiunea sacră, iar poezia lui Eminescu resacralizează lumea Ipoteştilor. Dintr-o altă perspectivă, destinul fiinţei poetice a lui Eminescu îşi are originea în lumea Ipoteştilor, iar destinul Ipoteştilor este fixat şi relevat de devenirea fiinţei
poetice eminesciene.14 Ca source de la conscience d’exister dans le monde sacrul, după cum a arătat Mircea Eliade în dialogul său cu Claude-Henri Rocquet,

n’est pas un stade dans l’histoire de la conscience, c’est un élément dans la structure de cette conscience15 Tocmai de aceea, sacrul – spune Marguerite Yourcenar – este un cuvânt care trebuie

luat foarte în serios. Plâng pe cei ce n-au trăit în mitul religios în chip natural, cu toată fiinţa lor, în timpul copilăriei16.

Se vorbeşte îndeobşte de seninătatea copilăriei, de lipsa ei de griji, de bucuriile ei. E de nuanţat însă; numai dacă această întâlnire provoacă în substanţa copilului uimiri şi nelinişti, întrebări şi probleme, răspunsuri de un anume fel – mai toate eroice, imaginare în idealitatea lor – şi numai dacă fiinţa este deschisă trăirii misterului, uimirii, întrebărilor, numai atunci se întâmplă acel ceva al cărui mecanism nu l-a explicat nimeni până acum. Ori, dacă a făcut-o, explicaţia a fost parţială şi adesea nesemnificativă faţă de complexitatea problemei în sine.
Înainte de a încerca, la rându-ne, o
incursiune lămuritoare în păienjenişul
sacru al lumii satului împletit cu cel al mirajului poeziei trebuie spus – odată cu Alonso Amado – că poetul nu e purtătorul unei viziuni asupra lumii care să fie ordonată într-o cunoaştere raţională cu un sistem propriu de referinţe, precum filozofii; şi nici nu are nevoie de o perspectivă totală, exhaustivă, asupra lumii şi vieţii, oricât de difuză ar fi ea, ci de o perspectivă personală asupra lucrurilor, adecvată acestui unic moment (adecvată unităţii emoţionale a momentului), de o intuiţie care nu se teme că, în alte împrejurări, ar intra în conflict cu alte moduri nepereche de intuiţie. […] Într-o operă lirică există o textură sentimentală organică şi o imagine a vieţii parţială şi îngustă în chip specific, iar climatul sentimental şi emoţiile lui mai pronunţate se află într-o relaţie de armonie cu imaginea realităţii
prezentate.17 Aşadar, imaginea lumii nu este […] arbitrar inventată pe măsura

sentimentului iniţial (s.n), ci în ea intervin

aporturile experienţei.18

Aşa stând lucrurile, nu am putea oare să sugerăm un uşor semn de egalitate între experienţă şi lumea realului, căci în ce altceva constă experienţa dacă nu în reguli impuse de societate şi, într-un fel, de hazardul lumii înseşi? Înaintea realităţii imediate (adică a prezentului) nu e nimic? Nu cumva este o altă realitate şi tot aşa, din lumi în lumi? Şi nu se leagă ele, prin punţi nevăzute, tocmai pentru că trec peste capetele oamenilor (peste prezentul mai sus pomenit), încarnându-se într-o altă realitate, a viitorului, prea puţin previzibil şi încă şi mai puţin de controlat?
Cu toate astea, inconştientul are caracter „cosmotic”, nu „haotic” – spune Lucian Blaga în Orizont şi stil. Cosmotică

e orice realitate de pronunţată complicaţie interioară, de-o mare diversitate de elemente şi structuri, organizată potrivit unei ordini imanente, rotunjită în rosturile sale, cu centrul de echilibru în sine, adică

relativ sieşi suficientă.19

Preluând de la Sigmund Freud
teoria despre inconştient şi extinzând-o la
13

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

cea a inconştientului colectiv, C.G. Jung susţinea că acest înconştient colectiv conţine infinite zăcăminte ancestrale. În felul acesta, inconştientul relevă câteodată anumite stări ale personalităţii conştiente („personanţe”, în limbaj blagian) – un soi de presimţiri creatoare în cazul artistului. Cert este faptul că spiritul îşi ia energiile de care are nevoie de oriunde acestea îi

stau la dispoziţie20, aşa încât structurile

spirituale ale inconştientului însuşi gândesc altfel decât după regulile de gândire ale conştiinţei21. Este vorba aici despre o şansă ontologică esentială, căci altfel cum s-ar
mai revela artele, creativitatea? N-ar fi, în lipsa lor, un plictis continuu pe pământ? N- am trăi într-o lume de cristale văzătoare şi imobile, nu s-ar robotiza totul? Numai eficienţa – cheie de boltă în societatea capitalului şi a consumului –, fără arte, fără ştiinţele umaniste împiedică însuşi mecanismul de înaintare al societăţi. Americanii, altfel maeştri într-ale pragmatismului, au eliminat din clasele gimnaziale, prin anii ’70, limba latină, precum şi alte discipline umaniste, introducând în locul acestora disciplinele
pur tehnice, tocmai pentru o şi mai mare eficientizare a omului în realizările concrete. În scurt timp, însă, s-a observat exact contrariul celor aşteptate: pierderea randamentului muncii şi, deci, diminuarea eficienţei. S-a mai constatat apoi că omul (mai ales omul tânăr, în formare) are nevoie, pentru a se revitaliza, de elementele sensibilului şi ale frumosului creator. Aşadar, revenirea la sentimente, la
„umanioare“.
Omul, prin definiţie, are nevoie imperioasă de vise. El trebuie educat să viseze. Lumea acţionează ca lume,

„lumeşte”, şi are un caracter mai accentuat de fiinţă decât ceea ce este pipăibil şi perceptibil şi în care noi credem a ne afla în largul nostru […]. Lumea este acel veşnic nonobiectual, sub al cărui imperiu noi trăim, atâta vreme cât traseele naşterii şi morţii, ale binecuvântării şi

blestemului ne răpesc întru fiinţă.22 Sigur că numai cei aleşi au darul de a face (prin operele lor) ca lumea să viseze. Cine contribuie în mod esenţial la aceasta dacă nu Poetul?

NOTE

1 Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 202.

2 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1932, p. 457.

3 Manuscrisele Mihai Eminescu, vol. I (Ms. 2254 I), Ediţie coordonată de Eugen Simion, Editura Enciclopedică,

2004, f. 18 v.

4 Jacques Chevalier, Apud Ion Biberi, Poezia, mod de existenţă, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.

319-320.

5 Apud Ibidem, p. 317.

6 Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale, În româneşte de Lazăr Iliescu, Prezentare de Al. Dima, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 709.

7 Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator – operă, Bucureşti, Editura Cartea

Românească, 1981, p. 200.

8 Ibidem, p. 200.

9 Ibidem, p. 343.

10 Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 261.

11 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1933, p.

140.

12 Manuscris 2287, f. 75, Biblioteca Academiei Române; fotocopie în Fondul Documentar Ipoteşti, inv. nr. 349.

13 Mihai Eminescu, Opere IV, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1952, p. 110.

14 Dumitru Irimia, Ipoteşti – poezie şi sacru, prefaţă la Valentin Coşereanu, Eminescu – Ipoteşti – Eminescu,

editat de Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“, 2000, p. VIII.

15 L’épreuve du labyrinthe, Monaco, Editions du Rocher, 2006, p. 176.

16 Apud Eugen Simion, op. cit., ed. cit., p. 200.

17 Alonso Amado, Materie şi formă în poezie, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 15.

14

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

18 Ibidem, p. 17.

19 Lucian Blaga, Orizont şi stil, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 29.

20 Ibidem, p. 35.

21 Ibidem, p. 46.

22 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Traducere şi note Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Studiu

introductiv Constantin Noica, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 59.

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(5) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)

dr. Lucia Olaru Nenati

Treptat, el va prelua rolul de animator al publicaţiei, manifestat atât prin publicarea a numeroase materiale valoroase proprii cât şi prin preluarea rubricilor de publicistică şi de reflectare a vieţii literare şi publicistice şi a realităţilor cotidiene naţionale prezentate anterior. În afară de acest merit general, care relevă calităţile sale de animator al publicaţiei, vom identifica mai întâi, în cele ce urmează contribuţia sa sub semnătură proprie în paginile revistei. Astfel, în câteva numere succesive ale acesteia, C. Iordăchescu publică fragmente de Cronică satirică în versuri, de fapt părţi al unei piese de teatru pe care avea s-o publice ulterior într-o carte autonomă intitulată Bon de talpă9 . Subiectul este inspirat din moravurile corupte ale timpului iar personajul principal este prefectul judeţului, ce şi-a luat asupra lui îndatorirea, devenită privilegiu, de-a împărţi pe bază de
bonuri, probabil în timpul războiului, un
produs deficitar, talpă pentru încălţăminte.
Insolita îndeletnicire este, de fapt, un prilej de-a se căpătui prin afaceri necinstite, dar şi de-a îmbogăţi pe alţii la modul clientelar. Străjuit de doi cerberi, Cenzura şi Starea de asediu, (personaje alegorice, ca şi Răbdarea poporului), acestea fiind gata să intervină în soluţionarea unor eventuale pericole venite din partea unor neaveniţi, prefectul primeşte în audienţă diverşi solicitanţi pe care îi serveşte cu prisosinţă, dacă poate obţine un avantaj din aceasta: rude ale parlamentarilor şi miniştrilor, "dame bine", candidaţi guvernamentali, evrei gheşeftari,
precum tentaculara familie Şmechersohn ş.a.m.d., dar refuză brutal pe cei fără importanţă, adică de la care nu întrevede obţinerea nici unui fel de profit (actorul de teatru, invalidul de război), ori chiar îi persecută pe adversari (jurnalistul şi candidatul opoziţiei), până când primeşte vestea destituirii sale.
Verbul piesei este alert şi muşcător, personajele plastic şi concis conturate, adesea prin comic de limbaj sau de situaţie, versurile sunt fluente, scrise într-o metrică exactă, ceea ce face ca unele dintre partituri, indicate pentru acompaniament muzical, să constituie baza unor savuroase cuplete de revistă, uneori destinate interpretării coregrafice de cabaret, ca în cazul duetului celor două artiste.
Satira este virulentă şi transmite, prin acţiune şi dialog, atitudinea critică a autorului. Piesa, niciodată jucată şi aproape intruvabilă, se relevă surprinzător de proaspătă şi actuală, în ciuda presupusului handicap pe care-l reprezintă, de obicei, structura în versuri pentru o piesă de teatru, ceea ce se relevă a fi, dimpotrivă, un atù în plus prin muzicalitatea, fluenţa şi firescul organic al versurilor. Prin toate aceste calităţi, ea se recomandă reconsiderării şi restituirii scenice, măcar în studioul experimental al unui teatru. Iată un eşantion din această piesă:
SCENA VI (Actorul)

Prefectul: Ce este?

Glasuri: Vai ! - Un doctor ! - Salvarea !

Prefectul: Ce-i, Ioane?

15

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Uşierul: Un domn aicea s-a sinucis, cucoane!

Amor"
În scena de la urmă din "Crimă şi

Glasuri: Nu-i mort, răsuflă încă!

Prefectul: Poftim, ce grozăvie!

Glasuri: Trimiteţi mai degrabă un doctor ca să vie!

Prefectul: Aduceţi-l aicea, la mine în birou!/ Să văd şi eu figura sinistrului erou! Uşierul: Îndată, puneţi mâna!

Glasuri: Aşa, încet, ia sama!

Un glas: De vrai să intri în'nuntru, fă-ţi neică şi tu sama!

Glasuri: N-am poftă! Lasă gura, mersi de-

aşa favor!

Uşierul: Mă rog închideţi uşa! Puneţi-l pe covor!

Săracul! Să se-mpuşte! Îmi vine zău, a plânge!
Dar unde dracu-i rana, că n-are strop de sânge? (...)

Prefectul: Ce gust! Aicea tocmai să-şi deie

popii ortul!

Uşierul: Piei drace! Doamne sfinte! Cucoane'nvie mortul!

Actorul : (se scoală brusc şi ia o poză teatrală): Ha, Ha, Ha!

Am izbutit, în fine! Vă mulţumesc amici,
Că datorită mie şi vouă, sunt
aici!
De-acuma puteţi merge! V-aţi
împlinit menirea!
Iar eu cu plecăciune salut
ocârmuirea!
Căci stau de-o zi întreagă, la uşă,
ca nerozii,
Strigând, să mă anunţe, mereu,
din fruntea cozii!
Eu sunt actor dramatic! Pe
scenă-s o comoară!

Prefectul (către ceilalţi): Ieşiţi!

Uşierul (ieşind): Cum văd, tâlharul ăsta m-

a cam tras pe sfoară!

Prefectul: Şi-acum, te rog, explică tapajul

ce-ai făcut!

Actorul: Nu-mi place vorba lungă, din fire sunt tăcut;

Deci vreau să vezi, de pildă, cum trebuie să mor
(...versuri din acea piesă declamate

demonstrativ, n. n.)

(Scena morţii. Cade pe parchet cu tălpile spre public; după o mică pauză urmează de jos): Aplauze şi lacrămi încheie tragedia;
Dar iată că de-odată începe comedia;
Din staluri şi din loje persoanele
cochete
Constată că Baronul nu are tălpi
la ghete!
Iar lacrimile calde se schimbă în
surâs;
Surâsul mai pe urmă în hohote de
râs,
Ce umplu sala-ntragă, înmormântând deodată
Cu biata tragedie, o muncă încordată (se scoală)

Prefectul: Vrei talpă?

Actorul: Da!

Prefectul: Aceiaşi poveste totdeauna!

De ce nu joci reviste, ori farse?

Actorul: E tot una!

De joci cu gheata ruptă, acelaşi e
canonul,
Ori joci balet, sau farse, ori mori
ca şi baronul,
Ce moare pentru aceia pe care o hulise!

Prefectul: Dar mori cu faţa-ncolo, ori mori între culise!

Actorul : Eu mor aşa cum scrie la carte

autorul!

Prefectul: Ce-mi pasă? Nu dau talpă la tot cutezătorul,

La tot ţicnitul! Asta-i! Eu dragă- s om flegmatic!

Actorul: Dar nu-s ţâcnit, mă iartă, eu sunt

artist dramatic!(...)
De fructul muncii mele, cum
văd, m-ai răşluit!

Prefectul: Ai vrea acuma poate ca să-ţi plătesc biletul?

Actorul : O nu, lăsaţi căci... deschilibraţi

bugetul!"
*
16

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

În paginile acestei reviste (dar şi în altele), C. Iordăchescu publică, precum am menţionat anterior, şi texte în proză ce se înscriu ca structură în categoria schiţei, dar sunt scrise cu acuitatea reportajului. Astfel, textul intitulat Botezul (I,18) tratează o întâmplare insolită, şi anume desfăşurarea botezului ortodox al unei tinere fete aparţinând unei secte religioase - ruşii molocani. Cum ceremonia are loc într-o duminică, după slujba obişnuită şi înaintea unei nunţi într-o biserică plină de lume, autorul surprinde gradat creşterea interesului şi curiozităţii spectatorilor acestei întâmplări neobişnuite, intrigaţi şi surescitaţi de-a vedea cum se va petrece, mai ales, episodul creştinesc al scufundării în cada cu apă a unei persoane adulte. Dialogurile cu replici scurte, hazlii, observarea reacţiilor diferite, dar toate subsumate interesului acut, al diferitelor categorii de spectatori - băieţii din cor, alungaţi din biserică, dar strecuraţi din nou înăuntru pe neobservate, fetele urcate la balcon să vadă mai bine, domnii căsătoriţi şi foarte demni, consoartele lor angoasate ş.a.m.d., hotărârea fetei care-şi învinge teama şi domină "eroic" situaţia jenantă, replicile hazlii sau sarcastice, surescitarea întregii asistenţe la vederea fetei aproape dezbrăcate, gesturile încordate şi prudente ale preotului care atinge cu apă fiecare porţiune a trupului supus botezului, nemulţumirea finală a spectatorilor de-a nu fi văzut "totul", construiesc laolaltă o secvenţă realizată cu mână sigură într-o modalitate cinematografică.
Un alt text încadrabil în categoria prozei se numeşte 10 Mai la Babadag, publicat în nr. 21-22 al revistei (9 aprilie
1920). Aici, cum lesne se înţelege din titlu, subiectul este sărbătoarea zilei regale de altă dată în orăşelul dobrogean, a cărui sonoritate rebarbativă produce semnele comicului chiar din titlu. Spaţiile acţiunii sunt două: şcoala şi primăria susnumitului orăşel în care urma să se desfăşoare festivitatea obişnuită prăznuirii unei asemenea sărbătoari cu rang naţional.
Drept care “sala cea mai încăpătoare a şcolii gemea de lume”: fruntaşii urbei, popor amestecat, elevi pregătiţi pentru actul artistic căruia trebuiau să-i fie protagonişti. “Iar peste toate o căldură de cuptor“ ce are rolul ei în conturarea atmosferei, căci ea sporeşte şi îngreunează aşteptarea celor fără de care nu poate începe serbarea: primarul, poliţaiul şi consilierii, care însă, după o recepţie cu şampanie şi discursuri, “se luptaseră din greu cu o damigeană de Cogealac negru”. Primind un bileţel adus de un copil de la directorul şcolii, oficialii se hotărăsc, după îndelungă târguială, să se deplaseze greoi către şcoală. Aflând discret de la judecător că are de ţinut totuşi un discurs, primarele dă o luptă înverşunată cu frazele care nu vor să i se prezinte la ordin şi-l lasă minute lungi să transpire, roşu şi perplex, în faţa zecilor de ochi aţintiţi asupra lui; apoi încheagă câteva vorbe incoerente despre “rolul nostru, care va să zică, la aşa zile mari", după care răcneşte salvator un “trăiască dom ‘prefect”, dând să se aşeze pe scaun. Chinul său nu ia sfârşit căci este iar tras de haină şi află, în şoaptă, că “a cam încurcat-o” şi că “trebuie s–o dreagă”, drept care se conformează completând: “Şi Re-ge-le...şi Re-gi-na, îngână domol, cu gesturi obosite...ca şi cum ar fi vrut să zică: Hai, treacă de la mine! Las’să trăiască şi ei, sărmanii”. Scurta naraţiune aminteşte, evident, de momentele lui Caragiale, dar acest lucru nu pare a fi totuşi deliberat, ci izvorât din propria sa manieră de-a observa şi trata o secvenţă dintr-o realitate la care Iordăchescu a luat probabil parte pe vremea când era institutor în Dobrogea. El creionează succint portretele personajelor şi cromatica pestriţă a “poporului” spectator, surprinzând cu mână sigură detaliile, gesturile şi dialogurile din a căror alăturare se produce un efect comic cuceritor.
&
După câteva numere ale revistei, C. Iordăchescu îşi face intrarea ca publicist comentator al vieţii literare din ţară, la
17

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

modul la care acest exerciţiu se practică şi astăzi în revistele literare, prin luări de poziţie, atitudini, polemici, comentarii şi informaţii etc., ale peisajului literar naţional, ceea ce are scopul şi efectul de-a racorda Botoşanii la viaţa culturală a naţiunii şi nu oricum ci, aşa vom încerca să relevăm mai jos prin câteva exemple, instaurând un dinamism şi o acuitate critică şi polemică de mare pertinenţă şi curaj .
Astfel, în nr.13 din 1919 al revistei, jurnalistul se referă la o reacţie a publiciştilor de la Sburătorul faţă de un articol al său despre Vrăjmaşi şi protectori ai lui Eminescu, publicat în Glasul Bucovinei10 în care formulase aserţiuni logice despre disproporţia dintre aportul cultural şi chiar material al lui Eminescu şi
răsplătirea sa de către cei din jurul său,
Iordăchescu instrumentând, de fapt, argumentele în spiritul unei sociologii literare avant la lettre, cam in termenii şi maniera în care va fi ea ilustrată cu notorietate de către Robert Escarpit şi ceilalţi sociologi moderni ai culturii. Găsim în această mânuire făcută cu dexteritate a instrumentelor analitice de sociologie culturală utilizate aici ca şi în destule alte articole ale sale, încă o posibilă prioritate a sa. Dar acest articol mai stabileşte o prioritate a lui Iordăchescu, subliniată recent de către avizatul cercetător Liviu Papuc.11 Articolul în cauză analizează cu sagacitate şi argumente de o logică imbatabilă legenda acreditată cu privire la biografia lui Eminescu, punînd întrebări incomode pe care Liviu Papuc le numeşte pe bună dreptate, drept “punere a degetului pe rană”: “In coloanele Junimii Eminescu avea un capital care nu i-a adus nici un ban la sută. Cine a profitat de capital şi de procente? Junimea avea abonaţi; n-am citit nicăieri că Eminescu şi-ar fi vândut poeziile. In decembrie 1883, T.Maiorescu a scos o ediţie din poeziile lui Eminescu – in care numai hîrtia şi tiparul era străin, încolo totul era al lui Eminescu, proprietatea lui, munca lui. Şi nu putem spune că nu s-a vândut cartea deoarece
după mai puţin de un an Maiorescu scoate a II-a ediţie (...) Câte exemplare s-au vândut din acele 4 ediţii? Cât costa hîrtia şi tiparul ? Cât a primit Eminescu ? Cine abeneficiat de rest ? Iată întrebări legitime care trebuiesc lămurite?” Cum o asemenea tratare lucidă şi pragmatică a chestiunilor e considerată şi azi o insurgenţă sancţionată ca demitizatoare, e de înţeles că la acea vreme ea a stârnit reacţii polemice. Răspunzându-le, Iordăchescu găseşte aici prilejul să-şi apere cu subtilă maliţie punctul de vedere, fără nici o urmă de complex provincial de inferioritate, dar folosind prilejul de-a expune o concepţie foarte actuală azi despre dreptul şi obligaţia de-a reconsidera oricând valorile statuate: "În ce ne priveşte, credem că acţiunile unui om public se pot judeca la orice minut şi nu consideraţii de ordin sentimental ne pot opri de-a cerceta adevărul." Concluzia cercetătorului de azi, din încheierea articolului lui Liviu Papuc subliniază astfel încă un pionierat al lui Iordăchescu: “Şi iată cum, încă de la 1919, se punea problema rolului lui Maiorescu în viaţa poetului – problemă atât de dezbătură în ultimii ani”.
În aceeaşi notă, Iordăchescu a luat atitudine contra acuzaţiei de plagiat adusă post mortem lui Coşbuc în aceeaşi revistă bucureşteană, devenind avocatul ad-hoc al poetului încriminat, prin citarea unei explicaţii publicate anterior de acesta în volumul Fire de tort, ediţia a II-a, 1898. Publicistul botoşănean probează o acribie a informaţiei şi o sigură mânuire a argumentelor în slujba ideii pe care o susţine .
Această fermitate lipsită de efuziuni e pusă în slujba apărării rolului Revistelor de provincie, în articolul cu acest titlu din nr. 14 al publicaţiei, care poate fi considerat şi ca o continuare a ideilor expuse în articolul-program al revistei. El constată că "o revistă de provincie e privită de suratele ei din capitale, totdeauna cu un zâmbet de protocolară superioritate", formulare ce prefigurază frapant constatarea de mai târziu a lui Al. Dima
18

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

despre paternalismul păgubos al publicaţiilor din marile oraşe faţă de cele provinciale. C. Iordăchescu demonstrează în articolul citat că revista de provincie "împlineşte în cercul ei o solie culturală care pentru înţelegători este vrednică de admiraţie şi încurajare" şi ilustrează aserţiunea prin argumente de tiraj, desfacere, deci de penetraţie în rândul cititorilor, drept care "umila revistă de provincie răzbate acolo unde mândra ei
surată nu poate răzbate". El arată că această revistă e păstrată de cititorii satelor "ca s-o răsfoiască vreun oaspete ori copiii când vor creşte mari, drept care ea este "ca o rază de lumină, sporind ideile şi subţiind simţirea" şi conchide printr-un imperativ ce s-a realizat abia în prezent: "Prin urmare, descentralizare literară şi cât mai multe reviste de provincie!".

NOTE

9 Constantin Iordăchescu, Vrăjmaşi şi protectori ai lui Eminescu în Glasul Bucovinei, nr.198 din 23 iulie

1919

10 Liviu Papuc, Vrăjmaşi şi protectori ai lui Eminescu în Convorbiri literare, nr. 133, ianuarie 2007, pag.100.

11 Dr Mathias Friedwagner, Rumänische Volkslieder aus der Bukowina; I Band Liebeslieder, mit 380 von Alex

Voievidca aufgezichneten melodien , Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

Însemnări memorialistice (12)

Ion Mihalache

Audienţa la Regele Mihaiu din 21

August – Martie 1945 - la Palatul

Prinţesei Elisaveta – Şosea

- Din pricina împrejurărilor, o scriu la (...)
tocmai azi 11 sept. 1945 –
Cerusem o audienţă, cu sugestii şi îndemnuri, dela prieteni ce sfătuesc pe
Rege.Văzusem sâmbătă la Palat, c(alea) Victoriei, pe Rege şezusem cu el mai mult de o oră, capacitându-l în sensul că regele nu poate face altfel – şi e în folosul Ţării şi al său să facă aşa – decât să demită Guvernul în felul în care i se cerea de americani şi englezi spre a se face un nou Guvern, acceptat de către trei mari aliaţi, conf(orm) Com(unicatelor) de la Ialta şi Potsdam, care, acela, să poată merge la Conferinţa Păcii dela Londra.
Vineri 17 August. D(omnu)l Melbourne – reprez(entantul) Americii în Comisia de Armistiţiu, ajutor al D(omnu)lui Berry care se afla în Statele Unite, comunicase oficial Regelui – şi apoi şefilor de partide – că Statele Unite nu recunosc guvernul Groza şi nu vor trata cu el Pacea României în Conferinţa Păcii de la Londra; că pentru a se putea trata această Pace pentru România urmează ca în locul Guv(ernului) Groza, Ţara să aibă un nou guvern care îndeplinind cond(iţiile) stabilite la Ialta şi Podsdam, să capete în prealabil şi recunoaşterea celorlalţi 2 aliaţi. A doua zi, Anglia prin reprez(entantul) ei Le Rogedel a făcut un demers asemănător.
19

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Partidul ţinea contact cu Regele. Sâmbătă l-au văzut Maniu şi Dinu Brătianu împreună sfătuindu-l să demită Guv(ernul) Groza. Eu am avut însărcinarea să mă pun în contact şi să pregătesc anturajul oficial, în acelaşi timp să cer audienţă Regelui prin Negel, ceea ce am şi făcut.
Propunerea mea ca partidul să ia contact şi cu reprezent(antul) Rusiei, colonelul general Susaicov, explicând adevărata atitudine a P.N.Ţ. – nu de duşmănie ci de cooperare în cadrul alianţei cu cei trei mari – a fost primită de Biurou – cu condiţia ca acest contact să-l am eu direct, iar nu prin cineva mai din marginea partidului (mă gândeam la Vişoianu). Am cerut deci imediat audienţă prin Vişoianu; mai întâi verbal – mi s’a cerut în scris şi motivele – d ar n ici p ână azi nu mi s’a dat; în interval, l-a văzut Dr. Lupu, însoţit de Sache Botez, la o gustare de seară la şosea spre Băneasa, la Iacovlev de la Leg(aţia) rusă, la o vilă unde şedea acesta.
Lupu a criticat pe Tătărăscu şi Groza, a vrut să arate că Maniu e autorul princ(ipal) al lui 23 Aug(ust) – Susaicov n’a voit să asculte. Botez mi-a confirmat, crezând că Lupu s’a apropiat de Preşedinţia de Cons(iliu) (din impresii culese de la Iacovlev) deşi ruşii l-au definit
„megaloman”.
xx
În urma sfaturilor avute, Regele a chemat Duminică(20) pe Groza, punându-l în faţa demersurilor făcute şi cerându-i „să- i înlesnească situaţia”. Groza, care la început n’a voit să se prezinte(plimbându- se totuş ostentativ pe calea Victoriei) – s’a prezentat în cele din urmă (luni?). S’a făcut că nu înţelege, spunând că el consideră aceste demersuri, pe calea aceasta, ca „nule şi neavenite”, servind desigur, o formulă sugerată de ruşi. Şi astfel a refuzat.
xx
Atunci Regele a chemat luni, la rând, dela 31/2 p(ost)m(eridian) încolo:
- Pe Ruşi(Susaicov şi Pavlov).

- Pe americani (Melbourne şi ....?).

- Pe Le Rougedel şi Schuyler.

I-a pus în cunoştinţă, pe rând, că Groza a
refuzat; le-a cerut concursul pentru realizarea propunerii ce a primit-o, celor trei repr(ezentanţi) în Com(isia) de Arm(istiţiu); comunicându-le că consideră Guvernul demisionat. În acelaşi timp şi sens, le-a înmânat câte o notă scrisă.
Nu ştiu ce vor fi răspuns Ruşii; am auzit că şi ei s’ar fi mirat că Groza n’a demisionat, dar că ar fi fost de părere să fie menţinut. Toţi au spus că vor raporta guvernelor respective, mulţumind că au fost încunoştiinţaţi şi solicitaţi.
xx
Luni seara, Vişoianu şi (...), văzând pe Rege au aflat că Negel (care era de faţă) nu l-a înştiinţat de cererea mea de audienţă şi mi s’a trimis vorbă să vin imediat, a doua zi la 91/2, ceea ce am şi făcut. Regele m’a primit îngrijorat şi m’a întrebat cum văd situaţia. Am desvoltat ideile din anexata foaie spunând că în acest sens vorbisem sâmbătă şi D(omnu)lui Negel. Am început a-i spune că trece prin al 2-lea 23 August. Cum s’a comportat de vitejeşte atunci, aşa să se comporte şi acum:” audacem fortuna juvat”.
După ce am desvoltat punctul I, cu concluzia Bine a făcut ce-a făcut, Regele m’a întrebat:
- Ei, acum ce crezi că e de făcut?
Am răspuns: Să aşteptăm rezultatul demersurilor. În nici un caz nu se poate da înapoi. În nici un caz nu se poate merge(alături de un guvern revoltat) la defilare.
Regele m’a întrebat
- Dar dacă Ruşii se opun la înlocuirea
lui Groza.?
- Desigur că vor susţine pe Groza cum susţin şi pe cel din Bulgaria 1 şi din Jugoslavia. Şi am desvoltat planul rus: a stăpâni hinterlandul balcanic pentru a stăpâni strâmtorile (visul lor suprem în Europa) – prin guverne care să facă alegeri
20

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

forţate, cu rezultate în prealabil calculate, spre a obţine parlamente rusofile care eventual să voteze încorporarea în Uniunea Sovietică, în care scop Constituţia Rusă a şi fost modificată anul trecut în aşa fel încât provinciile mărginaşe să poată intra sau ieşi etc.
Dar acest plan contrazice planul englez care vede în drumul Mediteranei artera vitală a Imperiului Britanic. Ce n’a permis lui Hitler, nu va permite ruşilor. Spaţiul vital al lui H(itler) era exact aceeaşi regiune geografică pe care o vor Ruşii în numele „securităţii Republicilor” lor. În
1939, Anglia era singură cu Franţa, Germania era aliată cu Rusia – şi totuşi Anglia a declarat războiu. Azi are în spate America, Germania e la pământ, Japonia învinsă, un potenţial de război incomparabil superior, supremaţie strategică şi politică şi în plus, bomba atomică.
Iar Statele Unite au propus, faţă de pretenţiile ruse internaţionalizarea tuturor strâmtorilor, cu liberă circulaţie, cu garanţii internaţionale , dar pentru toţi. Nu vor îngădui însă ca Peninsula B(alcanică) să fie zonă de influenţă rusească, deci stăpânire rusească cu armata rusească.
Chestiunea e în studiul Comisiei speciale dela Londra – va fi soluţionată acolo – desigur nu cum vor ruşii. Iar Ruşii nu vor face războiu. Era o îngrijorare ca nu cumva laburiştii să facă altă politică externă decât Churchil care declarase că
„n’a făcut războiul ca să distrugă
Imperiul”.
Dar declaraţiile Min(istrului) de Ext(erne) laburist Bevin sunt şi mai categorice decât ale lui Churchil. Prin urmare este sigur că la Conf(erinţa) Păcii Anglia şi St(atele) Unite vor impune punctul lor de vedere şi nu vom fi sacrificaţi Ruşilor.
xx
Regele era mulţumit de argumentarea mea; dar având impresia că tot îi e teamă, am adăogit:
- Aţi mers pe drumul adevărat şi potrivit intereselor neamului, în sufletul poporului şi al armatei. Nu se putea altfel. Dilema e simplă. Sau vă abandonaţi ruşilor şi guvernului Groza, punându-vă în conflict cu marile naţiuni Anglia şi America – şi cu poporul român care nu poate suferi acest guvern şi cu armata reală care nu poate suferi umilirea cu încadrările şi educatorii (n’am spus chiar acest termen) impuşi din unităţile dresate în Rusia, care nici ei nu sunt infami aşa cum arată în (...)(ideea a fost expusă cu alte cuvinte ce nu-mi reamintesc).
- Sau vă ancoraţi încă odată în sufletul poporului şi al armatei (ca la 23
Aug. 944), luând în piept riscuri imediate, dar cu speranţa în biruinţa cauzei româneşti, prin concursul împrejurărilor.
- Experienţa arată că nu e siguranţă mai mare pentru Rege decât ancorarea în sufletul poporului.
- Chiar Anglia regalistă a declarat că va susţine pe Regii sârb şi grec, în măsura în care ar fi susţinuţi de popoarele lor. Vă puteţi încrede mai mult în sprijinul rusesc?
- În ipoteza reuşitei planului acestora, vă faceţi iluzia că sovietele ar putea tolera o monarhie în cadrul Uniunii Republicilor?
- Regele a făcut un gest care (…) că- şi dă seama de ceea ce l-ar aştepta. Astfel am terminat cum am început: “audacem fortuna juvat”.
xx
De atunci s-au produs:
- Răspunsul guv(ernelor) american şi englez mulţumind şi încurajând pe Rege.
- Declaraţii la NewYork şi Londra, susţinând teza românească şi a Regelui, contra Groza.
- Declaraţiile categorice ale lui Bevin în ceea ce priveşte interesul vital în această zonă şi Orientul mijlociu, pentru Imperiu şi pentru Commonwhealthul britanic „deci şi pentru pacea lumii”; mergerea
21

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

guvernului român (Groza, Tătărăscu,
Dej, Voitec) la Moscova.
- Declaraţiile Byrnes (min. Externe St. Unite) înainte de plecarea la Londra: nu recunoaşte guv(ernul) Groza etc.
- Articolul din Izvestia care
condamnă amestecul anglo-american în
„treburile interne ale R(omâniei”) datorită căruia Mihai a luat poziţia greşită; Ruşii nu lasă pe Groza să pice.
- Răspunsul categoric şi drastic al ag(enţiei) Reuter la Londra (guv. englez).
- Amânarea alegerilor din Bulgaria la ameninţarea a(nglo)- americană.
xx
- Se aşteaptă înapoerea guv(ernului) Groza de la Moscova (plecat azi săptămâna).
- Regele a refuzat să mai semneze
azi un decret.
- Nici n’a luat parte la def(ilarea) 23
August.
- A primit doar pe Caftaradge (ambasador ...) cu Tătărăscu(...) – astfel rusul (...) să se prezinte.

1. Concomitent: criza guvernului din Bulgaria. Fuseseră sorocite alegeri de cameră p(entru) Dum(inică) 26 August, cu o lege electorală care împiedica opoziţia să se prezinte(recunoscând „partide” numai pe cei din „Frontul patriotic”) şi Ruşii impuseseră liste unice.

Agrarienii – în guvern cu Petcof în frunte, vicepreşedinte de Cons(iliu) -în opoziţie cu Dimitriev fugit la englezi - fuseseră sparte prin sprijinul dat de comuniştii lui Obof(…). Petcof

cu ai lui demis; şi alţi min(iştri) (social democraţi) - pe tema alegerilor şi Legii elec(torale).

Anglo-americanii au comunicat că nu vor recunoaşte guvernul ieşit din astfel de alegeri şi nu vor trata pacea cu el. Preşedintele Gheorghef a protestat violent la Rusia împotriva “imixtiunii puterilor străine” – declarând că va face alegerile totuş – la 26

Aug(ust). Presa rusă îl susţinea.

xx

Ceea ce n’a împiedicat ca în ziua de 25

Aug(ust), Min(isterul) de externe bulgar să declare că dacă s’ar fi adresat Ruşilor [ceilalţi parteneri din Com(isia) Arm(istiţiu)], s’ar fi apreciat motivele serioase şi s’ar fi amânat.

În noaptea 25/26 Aug(ust), îndeplinindu-se şi aceasta ... procedură; după un schimb de scrisori publice între Min(isterul) Ext(erne) bulgar şi reprez(entantul) rus în Comisia de Arm(istiţiu) – guvernul bulgar

„apreciind serios motivele invocate de repr(ezentanţii) am(ericani) şi engl(ezi) au dispus amânarea alegerilor”.

Aici se termină manuscrisul lui Ion Mihalache despre care am dat amănunte în FORUM CULTURAL - Anul VI, nr. 4 din decembrie 2006. Viitorul ar putea să ne aducă alte pagini scrise de “marele erou al ţărănimii” , cum spunea Corneliu Coposu. Poate chiar despre regimul de exterminare din anii de puşcărie comunistă, unde s-a stins din viaţă în martie 1963 (a fost asasinat, prin tortură şi cu baioneta în inimă de comandantul temniţei de la Râmnicu Sărat).)(n.n. – Octavian Liviu Şovan)

22

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Mărturisiri din întuneric(18)

Gheorghe Bâgu

Nu-i pot condamna pe cei care semnau pactul cu diavolul, trecând pe sub
„sfintele daruri” şi pe sub „mântuitoarea” tiriplice. Suferinţele fizice, terfeleala morală, prăbuşirea sufletească te îndemnau la sinucidere sau la compromis. Această idee monstruoasă a reeducării, era slujită de Ana Pauker, Nicolski, Alex. Drăghici şi Alex. Dumitrescu, directorul iadului de la Piteşti, de Stângă (pe adevăratul nume Nicolski), iniţiatorul reeducării la Suceava, şi de Ţurcanu, executantul. Ei erau călăii, iar noi victimele. Reeducaţii care scăpau cu viaţa intrau în „armata” lui Eugen Ţurcanu. Reeducarea a cuprins toată puşcăria Piteşti, s-a extins şi la Gherla, la Ocnele Mari, şi a făcut ravagii la Valea Neagră, dar şi la Canal unde mulţi au murit. Din relatările colegului meu ing. Alexandrescu şi ale altor eroi supravieţuitori care au rămas mai mult timp în închisoare, reieşea că Ţurcanu ar fi omorât cu mâna lui peste 63 de studenţi, iar la Valea Neagră în urma acestei acţiuni ar fi rămas un cimitir al tineretului nereeducat.
Un alt coleg de liceu, Bobu Ion, originar din Păltiniş-Botoşani, om de litere şi poet, a fost condamnat la 8 ani muncă
silnică pentru activitate subversivă. Mi-a povestit cum au devenit el şi un prietent de-al lui buni pentru reeducare. O zi întreagă, oamenii lui Ţurcanu l-au bătut pe Ion cu o scândurică în cap. Leşina, îşi revenea şi iar îl băteau. Numai în cap. După două zile i se umflase capul cât o baniţă, avea febră mare şi nu reuşea să deschidă ochii. Prietenul său a fost bătut cu parul până i-au distrus fesele şi i s-au văzut oasele. Îi băteau şi din când în când îi întrebau: „La ce vă gândiţi, bandiţilor? Ce gândiţi despre mine, ticăloşilor?” După ce au devenit reeducabili, şi după ce au bătut şi ei, la rândul lor pe alţii, au fost mutaţi într-o altă celulă în care au cunoscut vrei trei deţinuţi care nu cunoscuseră încă pumnii şi metodele autodemascării, cei reeducaţi, şapte la număr, nu vorbeau între ei, şi lăsau impresia că nici nu gândesc. Această metodă avea un efect psihologic deosebit asupra viitoarelor victime.
După mai bine de o lună de zile de tăcere tensionată şi suspiciune, cei necunoscători într-ale „mişcării tineretului” au izbucnit înfricoşaţi:
- Ce, sunteţi muţi?! Am amuţit cu toţii sau am înnebunit? Poate suntem nebuni!? Aici este o atmosferă de casă de nebuni!
La Valea Neagră se foloseau alte metode pentru reeducare. Aici, seara, într-o baracă, după ce se întorceau brigăzile de la muncă, călăii îşi „invitau” colegii la
„discuţii”. Îi torturau şi îi băteau până la moarte, şi ca să nu se audă strigătele şi răcnetele celor chinuiţi, puneau pe doi să cânte la acordeon, iar pe alţii să chiuie şi să joace. Muribunzii erau stivuiţi ca lemnele în pădure, unii peste alţii, până la tavan. Aici, bestialitatea n-a cunoscut limite. Victimele erau obligate să mănânce fecale, să vorbească cu morţii, să se închine popeşte, să se bată şi să se omoare între ei,
23

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

să joace şi să chiuie, sau să cânte în timpul
torturilor.
Printre aceşti călăi am avut şi eu un coleg de clasă pe nume Munteanu Eugen, student la Medicină, care în cele din urmă a fost numit de Ţurcanu şeful reeducării de la Ocnele Mari, unde şi-a făcut „datoria”, alături de Pătrăşcanu Nuţi, cu multă sârguinţă. Parcă-l văd. Venise în clasa I-a de liceu mai târziu, deoarece reuşise fără loc. Era slăbuţ, negricios, bicisnic, cuminte şi foarte ambiţios. În cursul inferior a fost printre cei mediocri, dar în cursul superior a devenit fruntaş la învăţătură. În 1940, ca elev în clasa a 6-a de liceu, a fost şeful Frăţiilor de Cruce. Se purta curat îmbrăcat, pedant şi era totdeauna la zi cu publicaţiile. Solitar, atent şi foarte receptiv, răzbunător, calculat şi prudent era gata să întreprindă orice muncă numai ca să poată parveni. Nu accepta umilinţa. La Medicină, în Iaşi, a fost considerat ca unul dintre cei mai buni studenţi. Munteanu a făcut parte din grupa călăilor devotaţi lui Ţurcanu. S-a dovedit că şi el a omorât mai mulţi nereeducabili, fapt pentru care, ulterior, a fost condamnat la moarte.
Totul a fost cu putinţă atunci. O dată intrat în joc, nu mai reuşeai să dai îndărăt. Nici Ţurcanu n-a scăpat de moarte. Mai târziu, adică după 2-3 ani, toate
„isprăvile” de la Piteşti, Gherla, Ocnele Mari şi Valea Neagră au ajuns la urechile opiniei publice internaţionale.
O, Doamne, cât de groaznică a fost această şcoală comunistă, condusă din umbră de Ana Pauker şi Nicolski, prin directorul penitenciarului Alex.Dumitrescu şi aplicată cu hotărâre şi sadism de Eugen Ţurcanu. Pentru a-şi atinge scopurile au recurs la înscenări murdare, incredibile. Pe Nuţi Pătrăşcanu şi Aristotel Popescu i-am considerat iniţial victime nevinovate. Apoi am aflat că erau oameni reeducaţi de Ţurcanu care suportaseră toate bătăile şi chinurile cu scopul de a face să cadă în cursă cât mai mulţi „bandiţi”. Pentru că iată cum s-au desfăţurat lucrurile.
... Într-o zi, în toamna anului
1949, am fost scoşi toţi deţinuţii din celula
7 şi sub pretextul că am tulburat liniştea puşcăriei, am fost pedepsiţi cu trei zile de carceră. Printre cei închişi în celulă se aflau şi Nuţi Pătrăşcanu şi Popescu Aristotel care, în loc să fie duşi la carceră împreună cu ceilalţi, au fost conduşi în modul cel mai discret într-o altă încăpere de la parter, unde au avut o discuţie cu Ţurcanu. Aici au fost instruiţi în legătură cu reeducarea, cu autodemascarea, cum trebuie să acţioneze, cum şi când trebuiau să lovească şi să pedepsească şi cum să suporte o bătaie, chiar dacă ea este o mascaradă. În acest moment am sosit noi de la Jilava. Am fost repartizaţi în celula 1 unde încăpeau circa 30 de oameni şi unde urma să înceapă reeducarea. Odată cu noi, au mai fost aduşi încă patru deţinuţi de la
7, şi anume: Pătrăşcanu Nuţi, Popescu Aristotel, Blaga Zoti şi un al patrulea căruia i-am uitat numele.
După câteva zile, într-o noapte, au apărut încă cinci deţinuţi în celulă, care spuneau că au venit de la Ocnele Mari. Pe ei îi cunoscuserăm în celula 4 spital: Ţurcanu Eugen, Ghebak Lulu, Onişor, Sobolevschi şi Sofronie. Între timp, în modul cel mai diversionist, Ţurcanu fusese informat de Pătrăşcanu asupra oamenilor şi atmosferei din celula 1. Acest lucru l-am dedus mai târziu.
Dacă te îndemna păcatul, în această scurtă perioadă, să-ţi deschizi inima către unul dintre aceştia, pe care-l considerai ca fiind cel mai demn şi cinstit, deoarece era condamnat la ani grei de temniţă, precum şi datorită faptului că era persecutat (venea de la carceră), sau dacă scăpai vreun cuvânt la adresa Anei Pauker, a lui Teohari-Georgescu, a lui Marometi sau, mă rog, dacă cine ştie ce dureri sufleteşti te apăsau şi le destăinuiai, era vai şi amar de tine! Moartea de aştepta! Te turna călăului, care te obliga să spui ceea ce n-ar fi trecut prin mintea unui om sănătos vreodată! De exemplu, trebuia să mărturiseşti că ai avut relaţii sexuale cu mama ta, sau că ai urmărit-o ani de zile pe
24

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Elena Wolf, amanta regelui Carol al II-lea, sau că ai contribuit la moartea lui Duca etc. etc. Trebuia deci să-ţi distrugi şi sufletul, să te lepezi de familie şi prieteni, să terfeleşti numele şi memoria lor, să te autonimiceşti. Te băteau de te snopeau, apoi de obligau să lingi sângele ce-ţi cursese din nas şi din gură pe duşumele!!
Despre toate aceste nelegiuri a aflat străinătatea. Şeful securităţii din Oradea a informat serviciul secret american despre tot ce se întâmpla în închisorile din România. Americanii l-au întrebat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej ce ştie despre crimele săvârşite în puşcărie cu deţinuţii politici. Dej a pretins că nu cunoaşte absolut nimic din cele afirmate, dar a promis că va efectua o anchetă şi dacă cele relatate corespund realităţii, toţi vinovaţii vor fi aspru pedepsiţi.
Au fost acuzaţi Ţurcanu şi cei care i-au dat concursul, fiind dovediţi criminali contra umanităţii şi condamnaţi la moarte. De la colegul Bobu Ion care a fost prins şi el în această anchetă ştiu că au fost condamnaţi la moarte 22 de criminali. Alt coleg, D. Alexandrescu, martor ocular, mi-a spus că lui Ţurcanu i-a albit atunci tot părul, într-o singură noapte. El sperase să ajungă ministru de interne, nicidecum în faţa plutonului de execuţie.
În acest timp, ideologii şi mentorii reeducării se bucurau şi se desfătau nestingheriţi în vilele lor somptuoase de la Şosea. Marometi îşi continua beţiile prin mahalalele Bucureştiului, iar Dumitrescu, fandositul, cocota, se distra, în municipiul Piteşti.
Îi cunoşteam deja caracterul lui Ţurcanu, şi fusesem avertizat de Şoltuz, care cu preţul vieţii sale îmi spusese ce se întâmplă la Piteşti.
În ce mă priveşte trebuie să mărturisesc că am avut noroc, deşi m-am strecurat ca un om incapabil de a lovi. Am fost luat drept bun pentru reeducare din capul locului.
Până într-o zi când iată ce s-a întâmplat. Fusese scos la autodemascare Boncea Andrei, student la Medicină,
originar din Argeş, care şi-a început pledoaria spunând că este hotărât ca şi ceilalţi, să o rupă cu trecutul. Apoi, probabil din cauza fricii, m-a demascat.
- Domnule Ţurcanu, într-o zi fiind în intimitatea lui Bâgu, el a blestemat şi a înjurat pe directorul Jilavei, pe Marometi, spunând despre acesta că este un prost şi o lichea şi s-a arătat cu totul nemulţumit de regimul ce i se aplică în închisoare.
A mai povestit că într-o zi l-am sfătuit că atunci când îi va veni rândul la tiriplice şi când se vor năpusti asupra lui, să se bage sub pat, explicându-i că până-l vor scoate de acolo li se mai calmează furia. Ţurcanu m-a întrebat uimit:
- Aşa este, Bâgule? M-ai păcălit! Din cauza asta n-aveai tu putere să loveşti! Erai milos! Cu cine, mă? Cu cine? şi răcneşte de se cutremură geamurile. sS treci la celula 7. Ai înţeles, ticălosule? Scârba naibii! La şapte!
În celula 7 se aflau cei mai
„dubioşi”, cei cu care nu se mai putea trata, cei sortiţi pieirii. Înaintea noastră, în această celulă, stătuse grupul Pătrăşcanu. Acum erau ţinuţi un student de la Teologie, pe nume Tocilescu, originar din Galaţi, un student de la Medicină din Cluj, pe nume Costin, Udrea, Pinţa şi un moldovean din Paşcani, student la Agronomia din Iaşi. Se numea Ciubotaru, era înalt, ciolănos şi afectat şi toată ziua se jelea. Aici aşteptam moartea.
La început nu reuşeam să mă regăsesc. Inima-mi bătea puternic, obrajii îmi ardeau. Mă topeam şi o slăbiciune care mă cuprinsese mă dobora. Mă gândeam că cel mai bine era să mor. Nu era mai bine dacă mă omoram, odată cu Strati Dan? Mai târziu, mi-a apărut mama în minte. Biata mamă! În toate momentele grele figura mamei mă alina şi mă îmbărbăta. Mama parcă îmi şoptea că decât o viaţă-n lanţuri mai bine moartea şi decât moartea pe patul de spital, mai bine în puşcărie, demn şi cu conştiinţa împăcată. Şi aşa, tot visând cu ochii deschişi, încet, încet m-am liniştit. Am început să vorbim în şoaptă. Costin ne- a sfătuit să nu mai discutăm că nu se ştie
25

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

cum se poate interpreta. Tăcerea era sfântă. Cred că se temea de mine. Totuşi ne-a spus că ştie pe de rost multe poezii şi şi-a luat obligaţia să ne înveţe şi pe noi. Aşa a şi făcut.
Aici am învăţat poeziile lui Eminescu, dar tot cu frică pentru că Eminescu a fost şi el, în felul lui, un naţionalist...
Învăţam cum să fac să treacă timpul mai uşor, dar gândul morţii mă tortura, mă sfâşia şi iar figura mamei apărea ca să mă încurajeze. Mă gândeam şi la iubita mea şi mă durea sufletul că n-am s-o mai văd niciodată! Dar într-o seară, s-a întâmplat minunea salvatoare. Sosise o comisie de la Bucureşti pentru a decide asupra deţinuţilor care urmau să fie trimişi la muncă, la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Am fost şi eu trecut pe listă. Aveam pedeapsă mică, eram apt de muncă şi doream să muncesc. A doua zi, circa 100 din cei selecţionaţi am fost expediaţi cu duba spre Cernavodă. Eram fericit că scăpasem de Ţurcanu.
Toţi cei care plecau erau fericiţi, comunicativi, veseli pentru că îşi
închipuiau că au scăpat de închisoare, de bătaie şi de moarte. Plini de speranţă ne bucuram că ne vom reabilita prin muncă, că vom munci în aer liber.
Pentru mine bucuria n-a ţinut mult. În dubă se aflau şi oameni din comandamentul lui Ţurcanu care cunoşteau situaţia mea şi care au interzis celorlalţi să vorbească cu mine, încheind cu o ameninţare:
- O să-i arătăm noi lui când vom
ajunge în colonie!
Am stat în dubă aproape două zile şi două nopţi – cât am făcut de la Piteşti la Cernavodă – singur, în picioare, fără să am dreptul să vorbesc, să cer apă sau să apelez pentru alte necesităţi. Eram un proscris. Unii nu mă cunoşteau şi nici nu ştiau ce fapte săvârşisem; se uitau la mine cu multă curiozitate. Alţii se făceau că nu mă cunosc, sau se uitau cu compătimire parcă spunându-mi că n-au cu ce să mă ajute, iar alţii mă priveau cu dispreţ, ură şi dorinţă de răzbunare.

Ceramica populară din zona Botoşanilor(7)

dr. Angela Olariu

Ornamentica

Dacă în procesul de lucru al vaselor, bărbatul a avut rolul primordial, fiind vorba de o muncă grea, care cere atât pricepere şi îndemânare, cât şi forţă fizică, la ornamentarea vaselor, unde se cere talent şi imaginaţie, lucrau mai mult femeile.
La ornamentarea vaselor se folosesc unelte cunoscute în toată ţara: cornul, pensula.
Cornul, este un corn de vită folosit ca recipient, terminat la vârf cu o pană de gâscă.
Pensula, este făcută din câteva fire de păr (luate de la coada viţelului), prinse de o bucată de lemn.
După ce vasele erau date cu ghileală,
„angobate” şi lăsate să se usuce, începea ornamentarea lor. Pensula şi cornul, se foloseau împreună sau separat.
O altă tehnică întâlnită altă dată doar la Mihăileni în ornamentarea vaselor, a fost zgrafitajul. În acest scop se folosea un vârf metalic (cui) cu care se zgârâia angoba vasului, în aşa fel încât apărea culoarea fondului în motive desenate. Se pare că acest procedeu a fost împrumutat din Bucovina sau Maramureş, numai de olarii din Mihăileni, el nefiind utilizat de ceilalţi olari din zonă.
Stropitul cu culori diferite, scurgerea
culorilor, sunt procedee ce ţin de o tehnică
26

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

decorativă mai nouă (secolul al XX-lea). (Pl. 37).

Pl. 37. Gavanos decorat prin stropire cu diferite

culori. Ştefăneşti

Ceramica din zona Botoşanilor se distinge printr-o sobrietate deosebită în ornamentică, comparativ cu cea a ceramicii din alte centre din ţară (Horezu, Oboga, Negreşti-Oaş etc.). Ea este reţinută, bine dozată, fără excese, fără adaosuri supărătoare, încadrându-se în stilul unitar al ornamenticii moldoveneşti prin gama de motive desfăşurate, prin caracterul acestora şi modul propriu de interpretare.
O nouă caracteristică a ceramicii de Moldova este fondul alb, pe care sunt proiectate motivele, aerat, având fiecare personalitate. (Pl.38)

Pl. 38. Cană, Suliţa.

În general, în ornamentica veche întâlnim o gamă variată de motive geometrice, bazate în special pe linii şi joc de linii. (Pl.39). Alături de linia dreaptă (dunga) apare linia vălurită. Linia spiralată se numeşte în termeni locali fie „colbec simplu”, fie „colbec dublu”. (Pl.40). Linia
zig-zag, suprapusă pe un registru de linii paralele, este cunoscută în zonă sub denumirea de „ştraif” sau „zig-zag pe ud”.

Pl. 39. Strachină (I jumătate a sec. XX-lea), cu

decor de linii drepte şi spirale, Mihăileni

În afară de motivele liniare, apar şi alte compuse din buline. Atunci când acestea sunt grupate diferit, formează motivele cunoscute în zonă sub denumirea de „ochelari”.

Pl. 40. Fragment de castron decorat cu motive de

”colbec simplu ” şi „ochelari”, Hudeşti

Brăduţul apare frecvent în ornamentica ceramicii vechi, singur sau asociat cu alte motive. (Pl.41) Între motivele ornamentale ale ceramicii vechi, un loc deosebit îl ocupau cele cosmice (steaua, soarele), precum şi cele cu caracter simbolic, dintre care amintim crucea. Acestea apar stilizate într-o manieră caracteristică pentru arta veche populară din întreaga Moldovă. Într-o fază mai recentă găsim şi motivele vegetale tratate naturalist, între care distingem: flori, fructe (strugure, măr) şi zoomorfe (aripi de liliac etc.). (Pl.42). Florile prezentate pe vas, nu reprezintă o anume specie, ele nu pot fi identificate decât cu oarecare aproximaţie.
27

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

De multe ori întâlnim o îmbinare reuşită a motivelor: geometrice (linii, buline etc.), cu altele mai noi, vegetale. (Pl.
43).

Pl 41. Fragment de strachină, decorat cu motivul brăduţului, Botoşani

Remarcăm că motivele zoomorfe nu apar decât incidental în ornamentica vaselor din zona studiată. Aşa după cum arătam anterior, scurgerea culorilor, stropirea cu culori diferite, ţin de o tehnică decorativă mai nouă care se folosea în special la Mihăileni, unde se obţineau vase

„marmorate” prin amestecul mai multor culori. În acest scop se folosea o cutie cu mai multe despărţituri unde intrau culori diferite. Vasul se învârtea cu mâna, în timp ce culorile curgeau şi se amestecau în mod plăcut.

Fig. 42. Strachină decorată cu flori şi “aripi de liliac”

Tot într-o fază mai recentă, după cel de-al doilea război mondial, s-a folosit pentru decorare şi buretele cumpărat din comerţ. Acesta era înmuiat în vopsea şi aplicat pe vas – intercalat cu alte motive.
Rezulta un ornament plăcut, dar care nu mai cerea din parea olarului imaginaţie şi nu mai însemna creaţie proprie, originală.

Fig. 43. Strachină decorată prin îmbinare de linii, buline şi flori, Suliţa

Dispunerea motivelor

Sobrietatea ornamenticii din zonă este caracterizată printr-o folosire cu maximum de economie a motivelor.
De aici şi grija deosebită în amplasarea acestor motive, în aşa fel încât ele să fie vizibile, să poată fi puse în evidenţă. Exista bineînţeles o legătură între ornament şi scopul funcţional al vasului creat. Ornamentul discret, lipsit de ostentaţie este amplasat de obicei într-o singură friză, care se află întotdeauna în partea superioară a vaselor, pe umerii lor (ulcioare, chiupuri).

Pl. 44. Strachină cu motiv central, Mihăileni

În cazul străchinilor şi străchinoaielor, acestea au motivele ornamentale repartizate în interior, de obicei bazate pe îmbinarea liniilor drepte, şi-n zig-zag, dispuse în cercuri concentrice, de la buză (usnă) până la fundul străchinii, unde se află adeseori un motiv central bine
28

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

conturat. (Pl. 44). Cănile şi oalele, mai puţin ornamentate, de obicei, aveau motive dispuse la „buză” şi pe „burtă”. (Pl. 45).

Pl. 45. Căni cu decor diferit dispus pe “gât” şi pe “burtă”, Hudeşti

Dispunerea motivelor este aerată, cu mult spaţiu de fond, fără nimic de prisos, fără nimic supărător. Coloritul este la fel de sobru. Cele trei culori – albul, cafeniul şi verdele – sunt culorile de bază întâlnite mai des. Îmbinarea acestora este totdeauna reuşită, fără stridenţe.
În general, se poate spune că şi aici, ca şi-n celelalte genuri ale creaţiei populare, talentul şi măestria ţăranului şi- au pus amprenta.

Desfacerea comercială a vaselor

În „planificarea” muncii lor, olarii ţineau cont de cele două perioade pe an: moşii de iarnă şi moşii de vară. Pentru moşi pregăteau din vreme în special străchini şi ulcele, căni de diferite mărimi etc.
În afară de vânzarea efectuată cu ocazia moşilor, vasele erau vândute în restul anului la iarmaroacele periodice şi la târgurile organizate săptămânal. La Botoşani exista în 1906 iarmarocul care ţinea de la 15 septembrie până la 10 octombrie, înfiinţat încă din 187371.
La Dorohoi, iarmarocul ţinea în fiecare an de la 15 până la 25 august72.
Iarmarocul de la Săveni ţinea de la 25
iunie până la 5 iulie, încă din 188373.
Zilele de iarmaroc erau: miercuri la Botoşani, duminică şi marţi la Dorohoi şi duminica la Săveni.
O situaţie oarecum specială în zona
Botoşanilor este faptul că-n toate târgurile
existente în zonă existau şi centre de olari. În felul acesta desfacerea mărfii este asigurată pe loc (Botoşani, Mihăileni, Săveni, Suliţa, Ştefăneşti, Rădăuţi-Prut, Darabani).
Uneori, vasele de ceramică produse în anumite centre erau transportate la distanţe mari, atât în zonă cât şi-n afara ei. Olarii de la Suliţa se deplasau la Iaşi de două ori pe an, sau mergeau la Călăraşi, Hlipiceni şi Todireni (sate din zonă). Ceramica produsă în centrul de la Hudeşti ajungea până în Bucovina şi Basarabia.
Ceramica produsă de fabricile din Botoşani se vindea la Roman, Brăila, Vaslui, Podul Iloaiei, Iaşi74, iar cea produsă la fabrica din Mihăileni se vindea la Vaslui, Iaşi, Galaţi, Botoşani, Piatra
Neamţ, Cernăuţi şi Hotin.
Ceramica era transportată cu căruţele, iar vasele erau vândute pe bani sau în schimbul produselor alimentare.

71 *** Dare de seamă asupra stării economice a judeţelor Botoşani, Dorohoi, Suceava, Botoşani, 1906, pag.262.

72 Ibidem.

73 Ibidem.

74 Ibidem, pag. 205

Concluzii

Ceramica ţărănească din zona Botoşanilor, constituie un element de bază al culturii populare, în spaţiul dintre Siret şi Prut, având o străveche tradiţie.
Condiţionată şi favorizată de permanenţa vieţuirii omeneşti de-a lungul istoriei, în ţinutul aminit, ceramica populară de azi, însumează elemente de tradiţie, marcate de adaptări şi transformări impuse de nevoile de viaţă şi gustul oamenilor pentru frumos. Modul de producere al ceramicii ţărăneşti în zonă, a păstrat elemente caracteristice, arhaice, cum ar fi de pildă persistenţa tipurilor de cuptoare pentru ars vasele, sau procedeul de obţinere al ceramicii negre. În privinţa formelor se evidenţiază o mare diversitate în care se recunosc tipurile ce-şi au originea în vechea olărie romană,
29

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

împrospătată prin contactele repetate cu Imperiul bizantin. Ornamentica sobră, reţinută caracterizată printr-o dozare riguroasă a motivelor şi coloritul redus la câteva nuanţe de cafeniu, verde, roşu şi mai rar albastru, dau o notă specifică, oarecum, ceramicii de aici, diferenţiind-o de cea a altor zone (Oltenia, Banat etc.).
Cu toate particularităţile fireşti, impuse de realităţile social – istorice şi economice existente, ceramica populară din zona Botoşanilor se încadrează în marea familie a ceramicii româneşti, atât prin tipologia formelor cât şi prin aspectele de ordin tehnic.

Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(6)

Pentru a evita suprasaturarea şi efectele nedorite ale concurenţei în interiorul breslei, primirea de noi membri se va face selectiv, în acord şi cu posibilităţile de absorbţie ale pieţei de producţie şi desfacere botoşănene. Dacă între 1764-1767 şi 1800, breasla ciubotarilor din Botoşani avea 72 de membri, lor adăugându-li-se patru noi breslaşi în 1800, între 1801-1810 au dat bărbânţa 65 de breslaşi, între 1811-1820 au fost primiţi alţi 64 de membri, pentru ca în intervalul 1821-1830 numărul noilor intraţi să scadă la 50, iar între 1831-1839 la doar
16194.
Un alt aspect pe care îl relevă atât textul aşezământului breslei, cât şi însemnările ulterioare din catastihul acesteia, îl constituie opoziţia înverşunată faţă de pătrunderea în interiorul breslei a străinilor de credinţă, vizaţi fiind armenii, dar mai ales evreii, în condiţiile tolerării străinilor de neam (Rusu, Grecu, Munteanu etc.). Astfel, punctul 6 al aşezământului dat breslei de către mitropolitul Gavril Callimachi pedepsea până şi lucrul membrilor breslei în folosul armenilor,
feria fiind stabilită la un ort195. Treptat, atitudinea unora dintre membrii breslei faţă de armenii cu acelaşi meşteşug devine mai conciliantă, aşa încât intre 1823-1830 sunt primiţi în breaslă patru armeni, nu fără oarecari împotriviri ale unora dintre breslaşi şi în condiţiile în care bărbânţa

dr. Daniel Botezatu

avea o valoare mult mai mare decât în
cazul meşterilor obişnuiţi196.
Intoleranţa faţă de străinii de neam are ca revers sprijinul acordat acelora dintre breslaşi ale căror posibilităţi materiale reduse i-ar putea împiedica să mai facă parte din breaslă şi să-şi achite obligaţiile faţă de aceasta. O demonstrează însemnarea din 30 septembrie 1828, din Catastih: „Constantin Gulii fiind om bătrân s-a socotit di cătră briasla ciobotarilor noştri moldoveni că de astăz este ertat di toate dările şi havalelile ci-l calcă în breaslă”197. Din modul de formulare se înţelege că decizia a fost una colectivă, obştească, şi nu impusă de către starostele sau epitropii breslei.
În 1832, la Botoşani existau mai multe bresle ale ciubotarilor, organizate pe criterii etnice: cea cu privilegiul de
întemeiere de la mitropolitul Gavril
Callimachi, numită în catastihul său şi breasla ciubotarilor moldoveni, staroste al său fiind Niţă Colăcel, apoi breasla ciubotarilor jidovi, cu Avram sin Iosub staroste şi breasla ciubotarilor ruşi, avându-l ca staroste pe un oarecare Vasile Sohoţchi198. Nu apar ciubotarii armeni, asimilaţi în breasla meşterilor moldoveni. Se separaseră din breasla ciubotarilor, avându-şi propriile lor organizări de breaslă, cavafii şi cizmarii moldoveni, aceştia din urmă avându-l ca staroste pe Manolachi Drăgoiu199.
30

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Spre deosebire de alte bresle botoşănene, al căror declin a fost mai rapid, breasla ciubotarilor continua să existe la mulţi ani după ultima însemnare din „catastihul său”. În 1860, breasla era menţionată sub numele de „ciubotari, cizmari moldoveni şi armeni i nemţi sudiţi”201. După această dată, odată cu disoluţia sistemului de breaslă, va dispărea şi breasla ciubotarilor din Botoşani.
Apropiaţi ca meşteşug de ciubotari, tălpălarii ajung la un moment dat să se separe de aceştia, constituindu-se într-o breaslă numai a lor. La Iaşi, acest lucru se întâmpla la 9 noiembrie 1766, când
„talpalarii şi-au despărţit breasla lor cu deosăbit catastih”202. Punctul 9 al aşezământului breslei ciubotarilor botoşăneni, conform căruia ciubotarii puteau lucra şi tălpălărie „precum le-au fost obiceiu din vechiu”203 este şters cu aceeaşi cerneală, semn că despărţirea tălpălarilor de ciubotari avusese deja loc şi la Botoşani.
Menţiunile documentare ale tălpălarilor botoşăneni sunt destul de rare şi relativ târzii. Abia la 1 februarie 1805 este amintit un oarecare Pavel Găluşcă, tălpălar din târgul Botoşani204. La 27 iunie
1815, Scarlat Callimachi voievod întărea catastihul breslei tălpălarilor din Botoşani, breslaşii oferindu-se cu acest prilej să întreţină, din cutia breslei, biserica Sf. Paraschiva, nou zidită din piatră şi obligându-se să plătească 200 de lei anual şi toată cheltuiala privind untdelemnul, lumânările, tămâia şi alte materiale trebuincioase oficierii cultului religios205.
Buna orânduială a acestui meşteşug va fi însă, în curând, tulburată de concurenţa meseriaşilor evrei. Faţă de aceasta, la 16 decembrie 1822, „Procopii, staroste de tălpălari, cu toată breasla din Botoşani” se plâng domnului Ioniţă Sandu Sturdza, arătând că „din vremile răzmeriţei” (mişcarea eteristă din 1821, n.ns.), unii dintre evreii din Botoşani „nu se mai mulţumesc cu meşteşugurile ce au şi au intrat şi în breasla tălpălarilor, neştiind lucra, ci momind calfele şi unii din
breslaşi, dându-le bani în tovărăşie, momind chiar şi muşteriii” de la care cumpără toate pieile, astfel încât tălpălarii botoşăneni sunt nevoiţi să cumpere din alte târguri, nemaiputând suporta cheltuiala bisericii Sf. Paraschiva, la care era închinată breasla206. În plângerea lor, breslaşii mai arată că în acel an au dat havalele peste 200 de lei, deosebit de birul lor şi că în cinci rânduri, la schimbarea vornicilor de Botoşani, siliţi fiind, au dat câte 30 şi câte 40 lei la înnoirea stărostiei breslei, evreii nedând însă nimic. Faţă de această plângere, Vornicia de Botoşani dă carte, poruncind ca evreii să nu se amestece în breasla tălpălarilor, însă fără prea mare succes, din moment ce tălpălarii îl roagă pe domn să dea, la rândul său, o
carte în acest sens207.
În urma unei alte jalbe a breslaşilor tălpălari, Divanul Împlinitor al Cnejiei Moldovei poruncea Vorniciei de Botoşani, la 14 iulie 1830, să raporteze de ce a impus această breaslă la darea fumăritului, deşi aceasta nu are dughene la uliţă şi cu toate că membrii săi, având în grijă biserica Sf. Paraschiva din oraş, deţineau hrisoave domneşti prin care erau apăraţi de asemenea dări208.
Prin înscrisul din 5 ianuarie 1831, breasla tălpălarilor botoşăneni se angaja faţă de starostele său, Iordachi Neluţă, să nu mai cumpere piei de lucru de la evreul Iosub Aghitii, pentru că aceasta a provocat breslei pagube şi neînţelegeri209. Neîncetând uneltirile meseriaşilor evrei împotriva breslei, membrii acesteia adresează noi plângeri stăpânirii care, la rândul său, face cunoscute aceste nemulţumiri Mitropoliei. La 25 iunie 1836 aceasta răspundea următoarele:
„Arhierească blagoslovenie triimitem dumitale. Priimind scrisoarea dumilor voastre, din 20 a următoarei luni, în pricina tălpălarilor din acel târg, a cărora calfe, smomindu-le unii din jidovi, s-ar fi alcătuit osăbită briaslă, contenind cu jertfirile cătră sfântul lăcaş a Preacuvioasii Paraschivii, a cărora urmare aducând-o la ştiinţa Dipartamentului din Lăuntru, prin adresul
31

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

nostru supt numărul 540, de unde, potrivit cererii, să alăturiază poroncă către isprăvnicie acelui ţinut, spre puneri la cale. A dumilor voastre părinte sufletesc. Veniamin Mitropolit”210.
Atacată din exterior, prin încercările meseriaşilor evrei supuşi austrieci de a se insinua, într-un mod neconcurenţial, pe această piaţă de producţie şi desfacere211, breasla tălpălarilor botoşăneni era măcinată şi de conflicte interne. La 29 decembrie 1838, tălpălarii săraci din Botoşani se jeluiau Comisiei rânduite de Departamentul din Lăuntru că starostele Iordachi Neluţă şi breslaşii bogaţi îi obijduiau, nelăsându-i să lucreze 70 de piei luate de la evreul Iosăp Aghitii212. În aceeaşi pricină scriau
Comisiei, la 7 ianuarie 1839, şi epitropii
bisericii Sf. Paraschiva din Botoşani. Ei arată că în catastiful breslei, întărit de
„cinstitul Departament” la 20 decembrie
1833, „la pontul al doilea glăsuieşte aşa, că nici un străin de meşteşug, arman sau evreu, nu este ertat a vinde piei întregi lucrate, ci tăeti talpă şi căpută, precum să şi urmează de cătră toţi [...] afară numai de acest evreu, anume Iosăp Agheţii, în putere sudiţii, căruia stărostií de aice (cea austriacă, n.ns.) silnic vroeşte a-i însuşi acestui supus al său mai mari drituri decât oricărora din pământenii de aice, iar pieile întregi lucrate să să vândă numai de cătră meşterii breslaşi”213.
La 18 ianuarie 1839, răspunzând jalbei breslaşilor tălpălarilor săraci şi celei a epitropiei bisericii Sf. Paraschiva, Departamentul Trebilor din Lăuntru poruncea, printr-un ordin adresat Isprăvniciei ţinutului Botoşani, să interzică evreului Iosăp Aghitii „să uneltească meşteşugul tălpălăriei” şi să mai vândă piei întregi aducând prejudicii breslei214. La 29 noiembrie 1837, Isprăvnicia ţinutului Botoşani scria poliţiei orăşeneşti în legătură cu plângerea breslelor cizmarilor şi ciubotarilor creştini şi armeni din târgul Botoşanilor, împreună cu evreii de acolo, faţă de „briasla tălpălarilor, că s-ar fi împotrivit a cumpăra piei di pi la cine vor
puté găsi mai cu mulţămire lor, până ce nu- şi vor vinde ei pielile ci le au adunate la pivit şi diosăbit ei voind a lua piei verzi (crude, n.ns.) de la casapi, să li de să le dubască la a lor briaslă iarăşi şi sânt opriţi pentru o asămine împregiurare”215.
În anii Regulamentului Organic, potrivit noii organizări administrative a tuturor târgurilor moldovene, starostele tălpălarilor, alături de staroştii tuturor breslelor botoşănene, participau cu drepturi depline de alegător la desemnarea componenţei Eforiei oraşului. Astfel, la alegerea din anul 1834, în „adunarea obştiei târgului Botoşani” este menţionat şi Ilie Strechie, „staroste de tălpălari”216, pentru ca la alegerea din anul 1847, printre staroştii corporaţiilor botoşănene, cum se
numeau ele atunci, să fie menţionat Gheorghe Huluţă, „staroste de tălpălari”217. La puţină vreme după aceea, breasla tălpălarilor din Botoşani îşi va înceta existenţa, aidoma altor bresle, dispărând în
şuvoiul prefacerilor ce însoţeau începuturile modernizării, dar şi sub loviturile şi uneltirile mai nou veniţilor în târg şi meşteşug. Amintirea acestei bresle sălăşluieşte până astăzi în numele străzii pe unde, cândva, îşi vor fi avut membrii săi casele, atelierele şi dughenele: strada Tălpălăriei.
O altă breaslă lucrativă botoşăneană de veche tradiţie este cea a făclierilor. Existenţa sa la Botoşani era favorizată şi de bogatele resurse de materie primă folosită în meşteşugul acestei bresle, seul, dar mai ales ceara, care se găseau din belşug în regiune, unde creşterea vitelor şi albinăritul continuau să fie ocupaţii de bază218.
Breasla făclierilor botoşăneni se constituie în 1794, de când datează şi întărirea aşezământului său de către mitropolitul Iacob Stamati al Ţării Moldovei. Chiar dacă referiri la catastiful acestei bresle s-au mai făcut219, textul său nu a mai fost publicat până acum, de aceea îi reproducem partea care interesează problematica în discuţie220. Iată, aşadar, cuprinsul catastifului:
32

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

„Iacov cu mila lui Dumnezău
Arhiepiscop şi Mitropolit Moldaviei.
În zâlile preînălţatului şi de H<risto>s iubitoriului D<o>mnului nostru Mihail Constandin Suciul (sic!) v<oie>vod, cu mila lui D<u>mnizău d<o>mn Ţării Moldaviei.
Iată viind înnaintea noastră toţi breslaşii făcliiari din târgul Botoşani cu multă rugăminte căzând au cerşut ca să le facem catastiv şi să le întărim şi alte obiceiuri a breslii lor, precum sînt şi a făclierilor de aice din Iaşi, cum şi praznecul ce însuşi ei au a le a-l prăznui, adecă la zioa Sfântului Mare mucenic Dimitrie.
Drept aceia, şi noi văzind cum că cerirea lor iaste cu cale şi spre paza rînduialei breslei lor, iată le-am întărit prin acest catastiv, hotărând ca pe tot anul să fie datori a prăznui după cuviinţa creştiniască praznecul de mai sus numit prin ştirea şi sârguinţa starostelui lor.
Aşijdirea li-am întărit şi alte obiceiuri ce-au avut din vac, precum să vor arăta mai gios.
Pe starostile să-l aliagă dintre dânşii, care să va socoti a fi om vrednec şi arătându-l la Sfânta Mitropolie de aicea să să orânduiască.
Pentru praznic, câţi bani să vor strânge să facă starostele împreună cu briasla o cutie pecetluită şi toţi banii aceia în cutie aceia să între şi să-i aliagă unul din breslaşi ca să poarte cutie cu dreptate.
Când va fi zioa praznecului să aibă a merge a merge toţi făclierii ca să să afle slujind la trebuinţa praznecului, şi câţi bani să vor fi strâns în cutie să-i facă doó părţi şi o parte să-i dea la bisărică unde iaste hramul, adecă tămâie şi lumânări, iar o parte să-i dea pe la săraci.
Orice meşter va smomi şi va lua ucenic de la alt meşter, să aibă starostele a- l globi cu zăce lei şi pe ucenic să-l bată cu
8 toiege.
Care va vrea să iasă cu dughiană să lucrez<e> făclierie deosăbit, întâi să-şi ia voe de la starostele şi de la briaslă şi aşa să deschidă dughian<ă>, iar fără ştire
starostelui şi a breslii nime să nu fie volnec a deşchide dughiană şi a lucra făclierie. Şi osăbit de cei ce să află pân<ă> acum la această breaslă lucrând făclierie, nimine altul să nu fie volnec a să amesteca la această briaslă.
Aşijdirea să nu fie volnec niminea, ori din pământuri, ori din străini, a face lumânări şi a le vinde fără ştire starostelui şi a breslii, ori furiş, ori făţâş, pe la mahalalele.
Iar care vor face un lucru ca acesta
să le ia ceara şi săul şi să-i şi globască.
Oricarile din breslaşi va greşi în pricinile breslii să nu aibă a merge pe la alte giudecăţi, ce să-l giudece starostele cu ciialalţi breslaşi, să aibă a merge la Sfânta Mitropolie, ori la protopopul de Botoşani ca să-i giudece, precum au fost din vac, însă numai la pricini de ale breslăi lor. Iar fiind deosăbite pricini, atuncea să aibă a merge la dumilor dregătorii politiceşti.
Aceste toate bune aşezări şi obiceiuri ce s-au arătat în catastivul acesta le întărim şi cu mare blăstăm legăm ca să fie păzite în veci. Şi niminea să nu strice aşezarea ace<a>sta şi obiceiurile lor şi pomenirea sfântului praznec, ci mai vârtos să întăriască fieştecarile pentru a sa vecinică pomenire.
Iar carile va pricinui într-alt chip şi va fi împrotrivitoriu ispitindu-l ca să strâce această bună aşezare, ori din starostii ce vor fi, ori vreunul din făclieri, ori din alţii străini, unii ca aceia să fie supt strajnec şi înfricoşat blăstăm. 1794 mart<ie>16, Iacov Mitropolit Moldovii (ss) ”221.
Urmează numele meşterilor breslei:
„Breslaşii făcliari din târgul Botoşani. Apostol Placa, Haretu Gheorghiu, Panaiot Ioanu, Iordache Sava, Dimitrie Gheorghiu, Nicola Muruz, Hagi Costandin staroste, Lupul jidov”222.
Aşezământul acestei bresle nu diferă prea mult de cele ale altor bresle botoşănene. La fel ca şi în cazul breslei ciubotarilor, catastiful făclierilor a avut ca model pe cel al breslei similare din Iaşi. Chiar dacă în aşezământ se menţionează că praznicul breslei făclierilor botoşăneni era
33

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

în ziua Sf. Dimitrie, făclierii aveau în grijă biserica Sf. Trei Ierarhi, situată în mahalaua Trisfetitelor, numită şi Mahalaua Grecilor223. Se pare că breasla făclierilor din Botoşani, cel puţin la începuturile existenţei sale, a fost în egală măsură o breaslă meşteşugărească, dar şi etnică. Patru dintre cei cinci breslaşi care au înfiinţat breasla224 au nume greceşti, cel de-al cincilea, Iordache Sava, putând fi şi el grec de origine. Ridicarea bisericii de zid a Sf. Trei Ierarhi, între 1833-1837, a fost coordonată de epitropii Haret Gheorghiu225- unul dintre cei cinci breslaşi făclieri întemeietori ai acestei bresle în
1794 - şi de către Neculai Apostol Placa, dintr-un vechi neam grecesc originar din Trapezunt, stabilit din vremuri mai vechi la Botoşani226.
Faptul că această breaslă are un pronunţat caracter etnic, meşteşugul făclieriei fiind mai mult un pretext, este dovedit şi de faptul că întemeietorii breslei nu sunt pomeniţi decât în catastif ca făclieri, celelalte documente menţionându-i în calitate de negustori227.
La 1 iulie 1818, simţindu-şi sfârşitul aproape, Ioan Panaite îşi orânduise diata, împărţindu-şi averea celor
„patru copii nevârsnici, anume Iordache, Hristodor, Iliia şi Năstasă, pe care i-am crescut, i-am îmbrăcat, i-am învăţat carte, iubindu-i într-o măsură, puind şi pre unii în rânduiala neguţitoriei până la această stare în care să văd unii şi în vârstă [...]”228. Averea acestui negustor, întemeietor al breslei făclierilor, era impresionantă. El lasă copiilor săi mai multe dughene, una dintre ele cumpărată, cu un an înainte, de la Theodor Mustaţă, fiind „alăturată cu Făclierie”. Ca epitropi, Ioan Panaite îl desemna pe fratele său, Necola Panaite şi pe cumătrul său, Haret Gheorghiu, altul dintre cei cinci care întemeiaseră breasla făclierilor.
Se pare, aşadar, că întemeietorii breslei făclierilor, uniţi între ei prin legături etnice dar şi de rudenie, făcuseră tot posibilul să păstreze acest meşteşug ca o afacere de familie. Urmaşii lor sunt
pomeniţi în prim planul vieţii urbane botoşănene, doi dintre ei, Gheorghe Ioan şi Neculai Placa, în calitate de negustori creştini, fiind aleşi, la 2 ianuarie 1832, în prima Eforie a târgului Botoşani a cărei alegere s-a făcut potrivit cerinţelor Regulamentului organic228.
Un izvod din 26 februarie 1825, al celor din târgul Botoşani care şi-au arendat pe trei ani acareturile din târg „lui Iancu jidov”, îi menţionează pe „Haretul foclier” şi „Enachi foclier”229. Catagrafia de toţi sudiţii din târgul Botoşani în 1820 îl aminteşte pe „Gheorghe Dimitriu, moldovan, născut la Suceava, în Bucovina. Venit în Moldova în 1800. Holtei. Şade în Târgu Vechiu. Breasla: făclieriu”230.
Caracterul închis, familial, al acestei bresle este dovedit nu numai de
numărul mic de membri, ci şi de acea prevedere din catastif potrivit căreia „[...] osăbit de cei ce să află pân<ă> acum la aciastă briaslă lucrând făclierie, nimine altul să nu fie volnec a să amesteca la această briaslă”. Se putea intra în această breaslă doar dacă murea unul dintre breslaşi, aşa cum se întâmpla în 1812, când murind Nicolae Muruz „a trecut la catastih şi la breaslă chir Ioan Triandafil”231, probabil tot grec, după formula de adresare. Surprinde, în aceste condiţii, prezenţa în breaslă a lui „Lupu jidov”, a cărei posibilă explicaţie este tocmai afirmaţia noastră de mai sus: făclierii nu formau propriu-zis o breaslă, ci o asociaţie de afaceri, ale cărei interese economice nu se supuneau rigorilor unei organizări de breaslă. Întrucât dreptul de monopol asupra făclieriei nu se putea obţine prin simplu hrisov domnesc, fiind nevoie de un statut şi o organizare de breaslă, s-a recurs la acest subterfugiu232.
De asemenea caracterul închis al breslei făclierilor este dovedit de faptul că în nici unul din „ponturile” aşezământului său nu se pomeneşte despre „ploconul” sau
„havaetul” pe care noii veniţi ar fi trebuit să îl dea din bărbânţă la intrarea în breaslă. Omisiunea este făcută cu bună ştiinţă, rolul său fiind tocmai acela de a arăta că nu
34

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

existau posibilităţi pentru aceia ce ar fi dorit să intre în breaslă după constituirea ei.
Catastiful breslei făclierilor botoşăneni oferă o informaţie interesantă referitoare la unul din simbolurile breslelor, pecetea. Astfel, la punctul al doilea al aşezământului se precizează că
„pentru praznic, câţi bani să vor strânge, să facă starostele împreună cu briasla o cutie pecetluită (subl. ns.) [...]”. Nu ştim cum arăta şi ce înfăţişa această pecete, în schimb s-a păstrat un alt simbol al breslei făclierilor, anume chiar făclia breslei. Ea
are dimensiunile unui bărbat de înălţime medie, adică 170 cm, fiind de forma unui trunchi de con şi cântărind 40 de kg, astfel încât putea fi mânuită la ceremoniile religioase ale breslaşilor233.
La 1832, breasla făclierilor nu se mai regăsea printre cele 63 de bresle botoşănene; în schimb234, în 1847 era menţionată „corporaţia făclierilor”, staroste al său fiind Toader Gheorghiu235, probabil urmaş al acelor Gheorghiu care în urmă cu mai bine de 50 de ani întemeiaseră breasla, în tot acest răstimp aceasta reuşise să rămână o asociaţie familială de afaceri

194 Ibidem, p. 531-539.

NOTE

195 Ibidem, p. 531-552. Conform unei alte statistici, cifrele ar fi următoarele: 50 de membri între 1801-1810, 46 între 1813-1820 şi 14 membri între 1823-1830 (Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, op.cit., p. 415). Oricum,

numărul noilor intraţi în breasla ciubotarilor după 1800 era mai mare decât cel din breasla similară de la Iaşi sau breasla blănarilor din Botoşani (cf. Ibidem, p. 415).

196 Eugen Pavlescu, op. cit. , p. 516. Vezi supra, „ponturile 13 şi 15 din aşezământ”.

197 O prezentare detaliată a acestui aspect la ibidem, p. 139-142.

198 Ibidem, p. 548.

199 Artur Gorovei, op. cit., p. 311.

200 Ibidem.

201 Monitorul oficial al Moldovei, nr. 20, din 25 noiembrie 1860, apud Eugen Pavlescu, op. cit., p. 142.

202 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 153.

203 Ibidem, p. 516.

204 ASB, Fond Documente depuse de Tribunalul Botoşani, DCCCXVIII/1.

205 ASBT, Documente, VII/28.

206 ASBT, Documente, VII/37.

207 La 19 ianuarie 1823, Ioniţă Sandu Sturdza voievod cere Vorniciei de Botoşani să cerceteze jalba tălpălarilor

(ibidem).

208 Idem, VII/61.

209 Idem, VII/81.

210 Idem, XXIX/5.

211 La 12 noiembrie 1838, Departamentul din Lăuntru poruncea Isprăvniciei ţinutului Botoşani să ia măsuri împotriva evreilor sudiţi austrieci, care produc „tulburări” breslei tălpălarilor, momindu-le calfele şi aducând

astfel prejudicii bisericii Sf. Paraschiva, întreţinută de acea breaslă (Idem, VII/83).

212 Idem, VII/85. De remarcat abilitatea cu care acest evreu ştia să speculeze, în folos propriu, neînţelegerile dintre breslaşi.

213 Idem, VII/87. Se mai arată că din cauza acelui evreu, care comercializează pieile întregi neprelucrate, pieile breslaşilor tălpălari zăceau şi se stricau în pivniţe, negăsindu-se cumpărători pentru ele.

214 Idem, VII/88.

215 Idem, VII/80. Documentul ilustrează neajunsurile pe care exclusivismul promovat de rânduielile unor bresle cu un meşteşug foarte apropiat îl provocau acestora, ajungându-se la conflicte de acest fel.

216 Artur Gorovei, op. cit., p. 221.

217 Ibidem, p. 233.

218 Vezi supra despre negoţul cu miere de albine prin aceste locuri şi despre beneficiile economice ale acestuia.

219 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 125, 126, 225, 384, 391.

220 Manuscrisul are 54 de file, cărora li se adaugă una, nenumerotată, la început. Doar primele şase file sunt scrise. Prima filă cuprinde aşezământul breslei, în timp ce fila 2v conţine numele breslaşilor făclieri. Urmează

nişte însemnări în limba greacă, iar la urmă, ca şi în alte aşezăminte de breaslă, enumerarea domnilor Ţării

Moldovei şi a mitropoliţilor acesteia.

221 BAR, Ms. 215, f1. Jos, în stânga întăriturii, este aplicată pecetea „Sfintei Mitropolii Moldovlahiei”, iar în

dreapta, sub numele mitropolitului, se află iscălitura acestuia.

35

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

222 Ibidem, f.2 v.

223 Mai multe despre această biserică în Daniel Botezatu, op. cit.,subcap. II.1. Bisericile Botoşanilor, passim.

224 Celelalte trei nume de breslaşi sunt trecute ulterior, cu un scris diferit. Însemnările următoare din catastif, până la pomelnicul domnilor şi al mitropoliţilor, sunt scrise în limba greacă.

225 Vezi şi Mihail Mănucă, Biserica Sf. Trei Ierarhi din Botoşani, în „Mitropolia Moldovei”, nr. 11-12, 1956, p.

714-723, passim.

226 O spiţă a acestui neam poate fi refăcută pe baza unei Mărturii de tragere neamului lui Panaite Placa şi Iani

Dudianu din Botoşani, din 3 decembrie 1834 (ASI, Documente, CXXXVI/72). Mărturia este adeverită prin semnăturile mai multor negustori, doi dintre ei, Haret Gheorghiu şi Dimitrie Gheorghiu fiind printre cei care, în urmă cu 40 de ani, întemeiaseră breasla făclierilor din Botoşani. La 15 decembrie 1793, un altul dintre cei cinci

breslaşi făclieri, Apostol „sin Nicolae Placa” lua prin mezat, de la un oarecare Theodosie Hucul, două dughene

în târgul Botoşanilor, pentru 455 lei. Unul dintre cei ce semnau ca martori era Dumitru Gheorghiu, menţionat şi în catastiful breslei făclierilor (ASBT, Documente, II/33).

227 ASI, Documente, CXXXVI/72. La 24 octombrie 1817, Scarlat Callimachi voievod întărea unui alt întemeietor al breslei, negustorului Ioan Panaiotu, stăpânirea asupra a două dughene din Botoşani, cumpărate de la cunoscutul negustor supus austriac Theodor von Musteaţă (ASBT, Documente, II/57).

228 Idem, II/58.

229 Cf. Artur Gorovei, op. cit., p. 211. Din rândul negustorilor în drept să aleagă sfatul municipal pentru anul

1833 făceau parte doi dintre feciorii lui Panaite Ioan, Hriste Ioan şi Gheorghe Ioan, apoi Constantin Gheorghiu şi

Neculai Placa (ibidem, p. 218).

230 ASB, Fond Documente istorice, CXXV/95.

231 Artur Gorovei, op. cit., p. 87.

232 BAR, Ms. 215, f 2 v.

233 Vezi şi Eugen Pavlescu, op. cit., p. 127.

234 Cf. Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, op. cit , p. 425.

235 Artur Gorovei, op. cit., p. 311

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (30)

dr. Eugenia Greceanu

ARHITECTURA ECLECTICĂ

Denumită astfel datorită selecţiei libere a unor influenţe preluate din toate curentele de arhitectură ale veacurilor precedente, cu o nuanţă de depreciere mai mult sau mai puţin clar formulată, spre deosebire de acceptarea condescendentă a arhitecturii romantice, caracterizată printr- un „eclectism” similar, căreia i s-a recunoscut însă posibilitatea de a exprima un conţinut progresist de idei, arhitectura eclectică a fost până de curând total respinsă ca formă de cultură şi sistematic distrusă ca lipsită de valoare. Dar extinderea construcţiilor tipizate utilitare pe locul cartierelor cu arhitectură eclectică a atras atenţia – prin contrast – asupra diversităţii, fanteziei şi calităţilor artistice
ale ansamblului dispărut, recunoscându-se în final capacitatea eclectismului de a exprima baza economică, stratificarea socială şi direcţiile orientării culturale din perioada respectivă, cu alte cuvinte epoca ce i-a dat naştere. Recunoaşterea acestei capacităţi este departe de a asigura conservarea manifestărilor curentului respectiv, dar a condus cel puţin la o mai atentă examinare şi consemnare a unor construcţii sortite aprioric dispariţiei. Clasificarea curentelor eclectice este încă în fază de propuneri, în parte şi din cauza amestecului de stiluri care apar – nu atât de arbitrar pe cât s-a afirmat – la unele faţade.
În linii generale, în arhitectura
eclectică din Botoşani se observă
36

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

preponderenţa moştenirii clasiciste a începutului de veac. Cu o decoraţie mai încărcată şi mai voit festivă, regăsim predilecţia pentru portice şi colonade, asociindu-se cu accente ale faţadelor care exprimă o nouă concepţie despre frumos, deosebită de simplicitatea radioasă a caselor Sofian şi Bolfosu.

Fig. 131. Casa Ventura din Bulevardul Eminescu

nr. 50 (Şcoala populară de arte)

Totuşi, bogata decoraţie cu stucaturi, statui, feronerie, bosaje etc., rămâne permanent subordonată jocului de volume şi raportului dintre plinuri şi goluri, trăsătură esenţială de legătură cu creaţia clasicismului moldovenesc şi – prin aceasta – cu creaţia medievală românească.

Fig. 132. Casa din str. Cuza Vodă nr. 12

Semnificative pentru ilustrarea acestei filiaţii ne apar următoarele exemple: casa Ventura din bd. Eminescu nr. 50 (Şcoala populară de arte – fig. 131), reprezentată cu vignetă în planul Emilian, existentă deci în 1872; clădirea contemporană, cu fals portic, indicată de asemenea cu vignetă în planul Emilian, de la intersecţia străzilor Marchian şi Cuza Vodă (Cuza Vodă nr. 12 - fig.132) ; casele
din str. Cuza Vodă nr. 4 (casa Vrabie- Haralamb, fig. 133) şi str. Teatrului nr. 6 (fig. 134); casa colonel David din str. Ştefan Luchian nr. 28 (fig. 135), folosind elementul clasicist al frizei cu

Fig. 133. Casa Vrabie-Haralamb din str. Cuza

Vodă nr. 4

metope şi triglife la porticul cu fronton;
casa din Aleea Unirii 3, având un frumos

Fig. 134.Casa din str. Teatrului nr. 6

Fig. 135. Casa colonel David din str. Ştefan

Luchian nr. 28

portic cu coloane corintice (fig.136); casa Ciomac din str. Puşkin nr. 2, cu nobila ordonanţă a porticului său(fig. 137); casa Văsescu din str. Unirii nr. 10, citată în
37

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

1891 drept una dintre cele mai frumoase
case ale oraşului(fig.138); excepţionala

Fig. 136. Casa din Aleea Unirii nr. 3

Fig. 137. Casa Ciomac din str. Puşkin nr. 2

Fig. 138. Casa Văsescu din str. Unirii nr. 10, după restaurarea din 2008

creaţie, casa Eichenbaum – Lustgarten din str. Nicolae Grigorescu nr. 4 (fig. 139), construită în 1877, ale cărei proporţii ilustrau continuitatea de spirit cu arhitectura bisericii Roset sau a casei Sofian, ceea ce nu a împiedicat dărâmarea ei înainte de 1980.
În ansamblul eclectismului clasicizant din
Botoşani, un prim grup se detaşează prin

Fig. 139. Casa Eichenbaum – Lustgarten din str. Nicolae Grigorescu nr. 4, construită în 1877 (sediu UJCAP), dărâmată înainte de 1980

Fig. 140. Casa din Bulevardul Eminescu nr. 36 (Centrul militar).

Fig. 141. Casa Isăcescu din Bulevardul Eminescu

nr. 57

bogăţia ieşită din comun a decoraţiei şi printr-un caracter occidental acuzat, pe care l-am încadra stilistic în ceea ce se numeşte eclectism de şcoală franceză.
Ne referim la elegantele case cu
reminescenţe rococo din bd. Eminescu nr.
6 (Centrul militar- fig. 140) şi 57 (casa
Isăcescu – fig. 141); casele Garabet-Ciolac,
38

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

fostă Enacovici (fig. 142), Constantin Zamfirescu (str. Unirii nr. 9, fig.143) şi Sofian-Arapu (str. Marchian nr. 11, fig.
144) - remarcabile prin bogăţia şi calitatea

Fig. 142. Casa Garabet-Ciolac, fostă Enacovici

din str. Marchian nr. 7

Fig. 143. Casa Constantin Zamfirescu din str.

Unirii nr. 9

Fig. 144. Casa Sofian-Arapu din str. Marchian nr. 11

Fig. 145. Casa Jean Goilav din str. Kogălniceanu

nr. 12

Fig. 146. Casa Grigore Ursian din Bulevardul

Eminescu nr. 52

Fig. 147. Casa Manole din Bulevardul Eminescu nr. 40

decorului sculptat; casa Jean Goilav, existentă în 1872 (str. Kogălniceanu nr. 12, fig. 145); casa Grigore Ursian din bd. Eminescu nr. 52 (fig. 146), consemnată în planul Emilian cu numele proprietarului şi care ar fi, în consecinţă, unul dintre primele exemplare ale acestui tip super- opulent din Botoşani, dacă nu cumva ultimul proprietar, bancherul Abraham
39

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

Fişer, nu i-a adăugat actuala decoraţie exterioară, către 1900.

Fig. 124. Casa Constantin Ciolac, Bulevardul

Eminescu nr. 64

Un al doilea grup se singularizează – nu atât prin fastul decoraţiei, cât prin originalitatea rezolvării arhitecturale, care conferă construcţiilor caracter de unicat. Este vorba de casa Manole (bd. Eminescu nr. 40 – fig. 147), terminată către 1908-1909 şi executată de constructori francezi, fapt care ar explica folosirea şenajelor bicrome, specifice
arhitecturii din epoca lui Ludovic al XIII- lea, într-o compoziţie plină de fantezie, puternic marcată de spirit baroc; casa Constantin Ciolac (bd. Eminescu nr. 64)

Fig. 109. Casa bancherului Moscovici din Calea Naţională nr. 62. Reşedinţă monumentală, pe frontul de sud

ce îmbină clasicismul temperat al faţadei
spre bulevard cu un admirabil portic baroc pe plan curb (fig. 124); casa Bereş Moscovici din Calea Naţională nr. 62 (fig.
109), reflectare a barocului italian de şcoală clasicistă, cu reminescenţe palladiene transmise probabil prin filieră austriacă.

Coşula lui Mateiaş şi Iorga*

Dumitru Agachi

Mănăstirea Coşula, din satul care a preluat toponimul de la edificiul ce dăinuie de peste 470 de ani în proximitatea Miletinului, constituie unul dintre puţinele repere medievale ale Judeţului Botoşani. Biserica mănăstirii aparţine epocii lui Petru Rareş, a doua perioadă de maximă înflorire a Moldovei Evului de Mijloc, după cea ştefaniană, care a încheiat gloriosul veac al XV – lea. Dintre ctitoriile vremii lui Petru Rareş biserica de la Coşula este singulară în judeţul Botoşani, fiind dintru început edificată ca una de mănăstire, retrasă din lume în vestiţii codri, de atunci, de pe valea Miletinului.
Mănăstirea este o ctitorie boierească din anul 1535 a lui Mateiaş Coşolvei, unul dintre marii dregători ai lui Petru Rareş în ambele perioade de domnie ale acestuia (ianuarie 1527 – august 1538,
februarie 1541 – 3 septembrie 1546), mai
întâi vistier apoi logofăt. Datele unei

„biografii” a marelui dregător moldovean nu au fost „extrase” până acum din contextele în care apar,

„împletite” în documentele istorice şi studiile având ca temă biografia lui Petru Rareş. Sigur că un astfel de demers este inevitabil lacunar, însă creionează în tuşe destul de intense personalitatea lui Mateiaş. Începând cu documentul sfatului domnesc din 3 martie 1535 (este şi anul ctitoririi Coşulei) printre dregătorii sfatului apare vistierul Mateiaş. A fost printre dregătorii personali ai domnului, motivat şi de atenţia dată de acesta aspectelor financiare (Mateiaş avea responsabilitatea administrării veniturilor ţării dar şi ale curţii domneşti totodată). Încrederea acordată lui Mateiaş, după

40

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

desele schimbări de vistiernici făcute de domnitor, rezultă şi din faptul că acestuia i- au fost încredinţate şi prerogative diplomatice (putem să le spunem speciale şi de taină), „fiind trimis cu diferite misiuni în Transilvania, pentru a trata cu Zápolya sau cu agenţii regelui Ferdinand. Unul dintre aceştia, episcopul de Lund, se exprima în 1536 destul de elogios despre dînsul. «Se află aici – scria el – vistiernicul domnului Moldovei, fără îndoială principe foarte puternic. Acest vistiernic mă întîlneşte foarte des, în secret, şi mă roagă să nu închei pace cu acest voievod Ioan (Zápolya – C.C.), căci domnul său, la orice cerere a mea, este gata să vină cu 30 sau 40
000 de ostaşi aleşi şi va da Transilvania în mîinile regelui romanilor (Ferdinand – C.C.) … Am încheiat cu omul acesta mare prietenie şi am dispus să ne scriem unul altuia. În adevăr e un om foarte modest, foarte bun şi, pe lîngă aceasta, foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat.»” Citatul este luat din volumul de studii Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978 (redactor coordonator Leon Şimanschi), studiul lui Constantin Cihodaru Politica internă, pag. 80. În text iniţialele C.C. marchează precizările autorului. Nota 104 a studiului menţionează că fragmentul de scrisoare înserat în text a fost preluat de C.C. din Bogdan Petriceicu Hăjdeu, Archiva istorică a României, tom. I, 1, Bucureşti,
1865, pag. 48.
Este de remarcat minuţia episcopului de Lund în creionarea portretului vistiernicului, cu toată circumspecţia, nu uşor de depăşit, derivată din relaţiile în fond de natură diplomatică şi din diferenţele confesionale. Probabil personalitatea pe care o degaja Mateiaş au convins măcar în planul relaţiilor interumane, încât au condus la „mare prietenie” între partenerii dialogului diplomatic, pe fondul modestiei şi bunătăţii boierului moldovean, care-i asigurau tactul necesar, fiind „foarte prudent şi destul de

cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat”.

Tactul şi onestitatea lui Mateiaş au asigurat acestuia atitudinea corectă faţă de Moldova şi domnie, încât „Dintre cei nouă boieri ai lui Rareş preluaţi de Lăcustă, numai doi se regăsesc în primul document de sfat, emis de Rareş în a doua domnie, la 17 septembrie 1545: vornicul Efrem Huru şi Mateiaş (devenit logofăt).” (studiul lui Ştefan S. Gorovei, Domnia lui Ştefan Lăcustă, în op. cit., pag. 166.)
Constantin Rezachevici precizează în studiul său (pag. 211 din volumul menţionat): „În aceeaşi zi după executarea lui Trotuşan, domnul a numit mare logofăt pe Mateiaş vistierul, cu toate că în 1538 acesta a rămas la Suceava, alături de Ştefan Lăcustă, care în 1540 îl numeşte un timp pîrcălab de Roman. Ca şi alţi boieri ai lui Rareş, la sfatul acestuia el şi-a trimis familia în Transilvania (datorită campaniei lui Soliman Magnificul – n.n. D.A.) dar nu l-a urmat pe domnul pribeag. Mai mult, la
29 septembrie 1538 Mateiaş vistierul scria judelui Bistriţei să nu încredinţeze pe mama, soţia, copii şi averea sa nici lui Ioan Zápolya, nici lui Petru Rareş, de care se temea în aceste condiţii: «poţi acum domnia ta să-mi faci şi bine şi rău». Temerile lui Mateiaş n-au fost însă confirmate de Rareş în 1541, care i-a încredinţat cea mai însemnată dregătorie din sfat, în tot timpul celei de-a doua domnii.” În nota 40 din textul studiului lui C.R. se menţionează că Mateiaş apare ca pîrcălab de Roman între 7 martie – 13 iunie 1540. Pentru fragmentul din scrisoarea către judele Bistriţei nota 41 a studiului trimite la Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346 – 1603, Bucureşti, 1931, pag. 536 – 537.
Tot Constantin Rezachevici menţionează un alt episod din viaţa înaltului dregător moldovean (studiul Politica internă, în cap. al IV-lea, A doua domnie 1541 – 1546, în vol. Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag.
41

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

215): „între iulie 1541 şi martie 1545, Mateiaş marele logofăt, personajul cel mai însemnat din sfat, prin dregătoria sa, cel căruia domnul îi porunceşte «să scrie şi pecetea noastră să o atîrne» pe actele domneşti, s-a aflat ostatec la Făgăraş. Rareş îl lăsase aici în iulie 1541 ca zălog de preţ – cel mai însemnat dregător al său – în locul lui Ştefan Mailat. De abia la 4 aprilie 1545, Mateiaş mare logofăt apare din nou în sfatul lui Petru Rareş, domnul amintind în încheierea actului din acea dată, după o formulă care se va repeta în toate documentele ulterioare: «am poruncit credinciosului nostru pan Mateiiaş logofăt să scrie şi să atîrne pecetea noastră pe această carte a noastră». Când şi cum a scăpat Mateiaş din cetatea Făgăraşului ? Un act din 1560 precizează că Mateiaş a cumpărat nişte ţigani de la Mircea Ciobanul, a cărui domnie în Ţara Românească începe în jurul datei de 17 martie 1545, pentru 20
000 de aspri şi 40 de soboli, «cînd a fugit din Făgăraş». Deci înapoierea sa în Moldova – trecând prin Ţara Românească
– a avut loc după 17 martie şi înainte de 4 aprilie 1545.” Semnificativ este şi faptul că în toată perioada captivităţii lui Mateiaş, de aproape 4 ani (!), Rareş nu a numit pe altcineva spre a-l înlocui în dregătorie pe credinciosul său logofăt.
În succesiune cronologică, biserica mănăstirii, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, este al treilea edificiu ca vechime din judeţul Botoşani, relativ bine păstrat în forma lui originară, după bisericile cunoscute, în terminologia lui Gheorghe Balş, ca biserici de târg ale lui Ştefan Cel Mare: cea din Dorohoi, 1495 şi cea din Botoşani, 1496. Biserica ştefaniană din Ştefăneşti, pare-se ctitorită în ultimii ani ai domniei gloriosului voievod nu şi-a păstrat pisania originară şi a suferit în timp modificări considerabile (Gheorghe Pungă, Noi informaţii documentare privitoare la biserica Cuvioasa Paraschiva din Ştefăneşti – Botoşani, în volumul Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul – Tradiţie şi Viitor”, ediţia a IV-a, Iaşi,
2002, pag. 142 – 149). Celelalte biserici din secolul al XVI-lea din judeţul Botoşani sunt ctitorii ale Doamnei Elena Rareş din Târgul Botoşanilor, edificate după cea de la Coşula: Biserica Sf. Gheorghe, 1551 şi Biserica Uspenia, 1552.
Cel care a încercat – cu o insistenţă ce se întinde peste ani şi generaţii insensibile la valoarea ei autentică – să readucă mănăstirea Coşula în conştiinţa publică a fost Nicolae Iorga. Cum la începutul secolului al XX-lea Coşula rămăsese o modestă biserică de sat, Iorga, unul dintre primii reporteri de călătorii prin România (Nicolae Iorga, Sate şi mănăstiri din România, ediţia a II – a, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1916; în viziunea autorului, cartea reprezintă
„lucrarea ce am plănuit asupra Românilor şi ţerii lor întregi”, Prefaţă la ediţia I, op. cit., pag. 7) şi cercetători ai monumentelor în înţelesul modern al termenului, a ţinut să sublinieze că ansamblul mănăstiresc este unul dintre foarte puţinele monumente vechi din ţinutul Botoşanilor.

Iorga s-a referit, descriind o călătorie prin Moldova (din context rezultă că acea călătorie a fost făcută în anul 1904) şi la „ … pădurea Coşulei, – dincolo de care aşteaptă vechea mănăstire a lui Mătieş Vistierul lui Petru Rareş, cu zidul de împrejmuire suind în zimţi dealul şi cu măiastra pisanie, – pădure lungă şi deasă…”
Treptele zidului ritmează

costişa mănăstirii, lăsând privitorului o

42

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

deosebită şi puternică impresie de scară a urcuşului monastic şi isihie, deopotrivă.
Mai târziu, într-o scrisoare (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţie Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 176) pe care o trimite la Botoşani, datată „15 mart 1923”, Iorga precizează explicit, ca alternativă la o iniţiativă a celor din Botoşani de a organiza o excursie împreună cu savantul istoric:
„Excursia la Putna e departe şi fără legături imediate (legături la tren, n.n., D.A.). Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă (s.n., D.A.) şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” Scrisoarea s-a adresat profesorului de franceză de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului de a participa la serbările inaugurale ale Asociaţiei foştilor elevi al Liceului Laurian. La prima dintre programatele întâlniri anuale ale asociaţiei, cea din 1924, se preconiza o excursie colectivă la Putna, greutatea numelui prevalând, probabil, în opţiunea organizatorilor. Iorga însă a reorientat fără

echivoc itinerarul către frumuseţile de aproape, asupra cărora intelectualitatea Botoşanilor din acea perioadă, ca şi cea de astăzi, pare-se nu se oprise.

Excursia a avut loc şi a fost relatată de Tiberiu Crudu (Tiberiu Crudu, O vizită la mănăstirea Coşulii, în Revista Moldovei, anul IV, No. 8-9, Botoşani, decembrie
1924 – ianuarie 1925, pag. 33 – 35, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Botoşani, Biblioteca documentară, P/7766)
„A patra zi de Crăciun (prin urmare la 28 decembrie 1924, n.n. D.A.) d-l Iorga a vizitat mânăstirea Coşulei, unde acum câţiva ani a avut norocul să descopere manuscrisul traducerii în româneşte a lui Herodot.” Tiberiu Crudu făcea referire la manuscrisul (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţia citată, pag. 176, nota 1 la scrisoarea din 30 decembrie 1924) de 582 de pagini descoperit de savant cu prilejul altei vizite, cea din octombrie 1908.

* Text apărut în Dumitru Agachi’sWeblog

RECENZII

VASILE CHIRICA, OCTAVIAN LIVIU ŞOVAN, Civilisations préhistoriques et protohistoriques de la zone de Prut moyen, Editura PIM, Iaşi – Botoşani, 2006, 63 p.+53 fig.*

Organizarea manifestărilor

culturale sub egida „Zilele europene ale patrimoniului”, a prilejuit publicarea şi lansarea lucrării supuse, aici, atenţiei citirorilor, în cadrul Proiectului CNCSIS –
648/2006, completând, cu volumul XVI, seria colecţiei Bibliotheca Archaeologica Iassiensis, patronată de Institutul de Arheologie din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române şi DPCCPCN Botoşani. Scopul scrierii, cu text bilingv – în română şi franceză – este de a face cunoscut citiorilor, cu o pregătire culturală diversificată, relaţiile culturale pre şi proistorice din zona hidrografică mijlocie a râului Prut, cuprinsă între Rădăuţi-Prut Miorcani, la nord, şi Stânca – Ştefăneşti, la sud.
43

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

După un scurt istoric al cercetărilor privind paleoliticul în spaţiul est-carpatic, cu referire specială la bazinul Prutului, autorii prezintă, succint, cercetările desfăşurate în principalele situri. Respectarea ordinii cronologice permite fixarea reperelor din cadrul evoluţiei culturale. Astfel, pentru perioada paleolitică, ce corespunde culturilor musteriană, aurignaciană şi gravettiană, edificatoare sunt descoperirile din siturile Ripiceni, Mitoc, Cotu Miculinţi, Crasnaleuca. Caracteristicile etapei neo- eneolotice sunt ilustrate de piesele din staţiunile arheologice de la Ştefăneşti, Horodiştea, Liveni – Manoleasa, îndeosebi prin materialul ceramic specific fazei Cucuteni B. Vestigiile de tip Noua de la Crasnaleuca şi artefactele de tip Jászládany şi Monteoru de la Stânca Doamnei- Ştefăneşti permit translarea prezentării spre perioada antichităţii târzii, identificată cu siturile Miorcani şi Ştefăneşti, păstrătoare ale unor materiale de factură carpică şi romană.
Segmentul cronologic, cuprins între 32 730 ± 220 BP (GrA-1357) şi secolele III-IV p.C., bine reprezentat de culturile materiale, cu numeroase analogii
în arealele culturale limitrofe, conturează o unitate spirituală complexă, integrată ansamblului ideatic propriu spaţiului carpato-nistrean, cel puţin. Prin expunerea sumară a cercetărilor desfăşurate până în prezent, autorii V.Chirica şi O.L.Şovan subliniază importanţa ce se cuvine a fi acordată aşezărilor din zona Prutului mijlociu în cadrul cercetăriii şi elementelor de suprastructură din societăţile precizate, fără a avea pretenţia unei tratări exhaustive a problematicii.
Spiritul lucid al cititorului ar putea decela, probabil, o serie de erori, inerente unei tehnoredactări şi prelucrări grafice precipitate, în condiţiile respectării cu stricteţe a unui termen impus de programul de cercetare. Acestea nu reduc calitatea informaţiei absolut necesară celor mai puţin iniţiaţi în studiul culturilor pre şi protoistorice, care este şi complementară pentru cei interesaţi de aprofundarea cercetărilor de acest fel.

* Recenzie apărută în Arheologia Moldovei, 2007, nr. XXX, p. 380.

Bogdan Minea

ADRIAN FLORESCU, MARILENA FLORESCU, Cetăţile traco-getice din secolele VII – III a. Chr. de la Stânceşti (jud. Botoşani), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005, 181 p., 116 fig.*

Literatura arheologică consacrată cetăţilor getice cu valuri de pământ, de la sfârşitul Hallstattului şi din Latène, începe să devină tot mai bogată prin publicarea unor monografii mai mult sau mai puţin ample.
Una din aceste consistente lucrări, este monografia consacrată getăţilor getice din satul Stânceşti, judeţul Botoşani, care are un statut special datorită faptului că săpăturile întreprinse de regretatul A.C. Florescu, cercetător la Institutul de Arheologie din Iaşi, au rămas în mare parte nepublicate. Devotata sa soţie, cercetătoarea Marilena Florescu, arheolog la acelaşi Institut, a preluat această
44

Forum cultural Anul IX, nr. 3, septembrie 2009 (34)

moştenire ştiinţifică, reuşind să salveze rezultatele cercetărilor întreprinse de către A.C. Florescu, vreme de aproape un deceniu (1960-1970), prin redactarea monografiei ce cuprinde în detaliu prezentarea şi interpretarea săpăturilor efectuate în cele două cetăţi.
În primele capitole sunt redate pe larg istoricul cercetărilor, datele topografice şi cadrul geografic în care se situează fortificaţiile de la Stânceşti. Sunt prezentate apoi în următoarele capitole (II- III), metodele de investigaţie arheologică şi observaţiile stratigrafice, precum şi sistemul de fortificaţie, complexele de locuire, gropile menajare, din cele trei etape de locuire, datate în intervalul VI-III a. Chr. Într-un consistent capitol (IV) sunt analizate materialele arheologice descoperite, ce includ tezaurul de obiecte de aur, piesele de harnaşament, uneltele de fier, bronz, oz şi lut ars, armele de bronz şi de fier, ceramica şi podoabele. Unt alt capitol (V) este consacrat locurilor de cult, idolilor antropomorfi şi zoomorfi. În penultimul capitol (VI) sunt prezentate pe larg sistemul de fortificaţii ale celor două
cetăţi cu valuri de pământ şi şanţuri, făcându-se judicioase intrepretări în privinţa modului în care au fost construite şi trimiteri la cetăţi similare din spaţiul getic. În capitolul final (VII), interpretările se referă la structura economică a comunităţilor tribale efectuându-se o analiză a modului în care cetăţile de la Stânceşti s-au integrat contextului istoric din a doua jumătate a mileniului I a. Chr. Monografia se încheie cu un bogat material ilustrativ – desene şi fotografii, cu profiluri, planuri de locuinţe, unelte, arme, podoabe, piese de harnaşament, ceramică etc. Fiecare capitol se încheie cu un aparat critic, ce denotă utilizarea unei vaste bibliografii.
Desigur publicarea acestei monografii este un succes, atât pentru autori cât şi pentru istoriografia românească, cetăţile de la Stânceşti find unele dintre cele mai importante obiective cercetate arheologic, din spaţiul cultural traco-getic.

* Recenzie apărută în Arheologia Moldovei, 2007, nr. XXX, p. 377.

Constantin Iconomu