FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

SUMAR

CRONICA

Aurel Dorcu

Filarmonica Botoşani – instituţie culturală de prestigiu..............................................................1

Mihai C.V. Cornaci

Botoşăneni la primul Congres Naţional de Insignografie…………………....….……….……..2

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Florin Hău, Ştefan Dejan

Raport privind cercetările arheologice preventive din centrul

istoric al municipiului Botoşani......................................................................................................4

PATRIMONIU MOBIL

dr. Valentin Coşereanu

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (2)…………………………………………………..13 dr. Lucia Olaru Nenati

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp (6)

(Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)……………………………..……..16

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din întuneric(19)………………………………………………………….….……..20 dr. Daniel Botezatu

Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(7)...........................................................24

Colonel(r) Dumitru Roman

Radu Greceanu. Am luptat în Est (1)……………………………………………………..….…32

PATRIMONIU IMOBIL

dr. Eugenia Greceanu

Ansamblul urban medieval Botoşani (31)…………………………………………….…….…36

Dumitru Agachi

Coşula lui Mateiaş şi Iorga (2)…………………………………………………………….…..…42

RECENZII

EUGENIA GRECEANU, Ansamblul urban medieval Botoşani. Botoşanii care s-au dus,

Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, 134 p+164 il (Anda-Lucia Spânu).................................45

SHLOMO DAVID, Generaţii de iudaism şi sionism: Dorohoi, Săveni, Mihăileni,

Darabani, Herţa, Rădăuţi-Prut, 6 vol., Israel, 1992-2001 (Victor Teişanu)................................46

REVISTĂ

EDITATĂ DE DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL BOTOŞANI

CRONICA

Filarmonica Botoşani – instituţie culturală de prestigiu

Aurel Dorcu

Viaţa culturală a oraşului nostru a fost mereu elevată în trecut, contribuind în acest sens şi marile personalităţi care au plecat în lume din aceste locuri: Eminescu, Iorga, Enescu, Luchian, Onicescu. Exemplul şi prestigiul lor au stimulat energiile creatoare. Instituţii culturale importante din oraşul Botoşani au o vechime şi o activitate meritorie de aproape două secole. Liceul
„A.T.Laurian”, creat în 1859, în primul an de domnie a lui Al.I.Cuza în Principatele Unite, s-a situat mereu în rândul celor mai importante licee din Moldova de Nord. Liceul va sărbători anul acesta 150 de ani de existenţă. Anul anterior Teatrul „Mihai Eminescu” a organizat manifestări festive la împlinirea a 170 de ani de activitate teatrală la Botoşani.
Viaţa culturală s-a îmbogăţit în urmă cu mai bine de 60 de ani prin crearea Filarmonicii Botoşani. S-a datorat strădaniei şi pasiunii pentru frumosul artistic pentru muzică, al unui grup select de muzicieni, în jurul distinsului om de cultură Max Weber. Opera lor a fost şi a rămas o binefacere spirituală pentru noi. Dacă n-ar fi avut loc atunci, nu ştiu dacă s- ar mai fi produs cândva, pentru că multe oraşe însemnate din Moldova, unele poate mai civilizate decât noi, nu se bucură de prezenţa unei filarmonici. Din nou confirmarea dictonului „omul sfinţeşte locul”!
Cântul frumos, sensibil, nobil, pe care ni-l oferă de decenii filarmonica ne sensibilizează fiinţa, ne face mai buni, mai prietenoşi, mai umani. Oameni în adevăratul sens al cuvântului. Nu e posibil ca după ce ascultăm muzică de Mozart să nu fim luminoşi spirituali, mai aproape de natură, de primăvară. Şostakovici numea muzica lui Mozart „o primăvară eternă a muzicii”. Muzica lui Bach ne apropie de o viaţă spirituală caracterizată prin profunzime de gând şi sentiment, ne poartă parcă spre înălţimile spiritului, spre stele. Ascultând muzica lui Beethoven energiile noastre clocotesc parcă sub ecoul măreţiei şi al cântului său năvalnic, care ne urmăreşte continuu. Câtă visare, câtă
1

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

poezie, cât dor ne învăluie ca ecou al unei nestemate de Enescu!
Impresia produsă de muzică este şi mai mare pentru tineri, dat fiind sensibilitatea lor sporită. Îmbucurător este faptul că în ultimii ani majoritatea iubitorilor de frumos din sala filarmonicii sunt tinerii.
Programele de concert ale filarmonicii abordează toate genurile muzicale: muzică simfonică, concerte instrumentale, muzica coral-instrumentală, muzica de cameră.
Uneori filarmonica a invitat sau a primit vizita unor muzicieni de prestigiu din ţară şi de peste hotare. Dirijorii: Antonin Ciolan, Mihai Brediceanu, Iosif Conta, Ion Baciu. Muzicieni interpreţi talentaţi: Ion Voicu, Ştefan Ruha, Valentin şi Ştefan Gheorghiu, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Boris Cazacu, Aurelian Ion Popa, Ivan Roncea.
Programele de concert ale filarmonicii ne-au oferit şi lucrări de o valoare excepţională: Concertul pentru două viori de Bach, Simfonia a IX-a şi Cvartetele de Beethoven, Simfonia a III-a cu orgă de Saint Saëns, Simfonia a IX-a
„Din lumea nouă” de Dvorak, Carmina Burana de Carl Orff, celebrele concerte pentru vioară şi orchestră de Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Mendelssohn, Sibelius, concertele excepţionale pentru pian şi orchestră de Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Rahmaninov, Concertele pentru violoncel şi orchestră de Hayden, Schumann, Dvorak.
Bucuriile muzicii oferite de filarmonică se datoresc colectivului de muzicieni profesionişti, pe care îi caracterizează talntul, seriozitatea, pasiunea.
Emil Cioran, fin cunoscător al muzicii, spunea că Dumnezeu datorează mult lui Bach. Se referea la faptul că muzica compozitorului, prin profunzimea şi înălţimea sa de gând şi sentiment, creează atmosfera proprie rugăciunii şi meditaţiei. Pentru mine, prieten constant al Filarmonicii de la înfiinţarea ei, muzica bună reprezintă cel mai minunat dar pe care Creatorul ni l-a lăsat nouă oamenilor, împreună cu credinţa. Contribuţia cântului filarmonicii contribuie în acest sens.

Botoşăneni la primul Congres Naţional de Insignografie

Mihai C.V. Cornaci

În intervalul 18-20 septembrie 2009 s-a desfăşurat la Petroşani prima ediţie a CONGRESULUI1 NAŢIONAL DE INSIGNOGRAFIE, manifestare culturală generată de pasiunea ce preocupă în mod special această categorie de colecţionari.
Manifestarea iniţială "Cea de-a XXXV-a Reuniune a Colecţionarilor de Insigne din România – Petroşani 18-20 septembrie 2009", a devenit PRIMUL CONGRES2 ca urmare a propunerii făcute de col (r.) Ioan Dogaru şi prof. Tiberiu Kelemen în cadrul celei de-a XXXIV-a Reuniuni – Petroşani 19-21 septembrie
2008. Propunerea a fost susţinută şi de vicepreşedintele Societăţii Numismatice Române, P.S. Galaction Stângă.

Fig.1 – Aspect din deschiderea manifestării

Tot cu această ocazie a avut loc şi Adunarea Generală de constituire a Asociaţiei Colecţionarilor de Insigne din România (A.C.I.R.) care are ca scop
2

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

principal coordonarea activităţii insignografiei din România.

Fig. 2 – Insigna3 şi placheta manifestării

Cei peste 100 de viitori membri care au trimis adeziuni de înscriere şi au participat la adunarea generală, şi-au achitat taxa de înscriere şi cotizaţia, au primit insigna4, legitimaţia şi calitatea de membru fondator.
Adunarea generală şi-a ales şi comitetul de conducere al asociaţiei nou înfiinţate format dintr-un preşedinte în persoana domnului Tiberiu Kelemen şi patru vicepreşedinţi din principalele zone insignografice ale ţării.
Astfel colecţionarul botoşănean Stelian Brânzei este vicepreşedintele asociaţiei pentru zona Moldova.
Complexul de manifestări a fost organizat de Consiliul Local, Primăria Municipiului Petroşani şi Secţia Numismatică din localitate în spaţioasa sală de manifestări a Primăriei. Aici a fost organizată expoziţia naţională de insigne ce a inclus peste 300.000 exemplare din cele mai frumoase, valoroase şi reprezentative din colecţiile personale ale celor 96 de participanţi oficial invitaţi de către organizatori.
O atenţie deosebită s-a acordat laturii ştiinţifice a manifestării în care 16 colegi au prezentat în partea a doua azilei
de 19 septembrie rodul muncii şi activităţii lor după reuniunea din 2008.

În tot timpul liber dintre momentele oficiale participanţii au facut schimburi de material insignografic şi şi-au propus pentru viitor unele activităţi comune.

Fig. 3 – Colecţionarii botoşăneni după festivitatea de premiere (Ioan Siminicianu, Stelian Brânzei şi Mihai Cornaci)

S-a propus ca ediţiile următoare ale
Congresului să se desfăşoare pe rând în centrele: Alexandria, Tg. Secuiesc, Craiova, Timişoara, Botoşani, Arad, Braşov, Bucureşti, Tg. Mureş sub coordonarea A.C.I.R. şi a secţiilor numismatice locale cu posibilul ajutor al primăriilor şi consiliilor locale respective.
După punerea în circulaţie a însemnelor oficiale, insignele şi placheta manifestării, expozanţii au primit din partea organizatorilor, platoul decorativ cu însemnele Congresului.
Pentru viitor, dr. Eugen Nicolae, Preşedintele S.N.R. a precizat: "Rostul educativ al unor asemenea îndeletniciri este evident, mai ales nivelul generaţiilor tinere, prin marcarea unor evenimente şi discutarea într-un cadru adecvat, serios şi pătruns de spiritul competiţiei, a unor fapte, fenomene şi personalităţi ce ţin de arta, cultura şi istoria României, care dau consistenţă sentimentului identităţii sociale şi stimulează petrecerea cu folos a timpului liber5.

NOTE

1. Petroşani 1975 – Prima Întâlnire a colecţionarilor de insigne;

Petroşani 1994 – Prima Reuniune a colecţionarilor de insigne; Petroşani 2009 – Primul Congres Naţional de Insignografie.

2. Din totalul celor 35 de întâlniri-reuniuni, 21 au fost organizate în Valea Jiului de Secţia Numismatică Petroşani.

3. În tiraje oficiale, câte 70 exemplare.

4. În tiraj oficial de 100 exemplare.

5. În PROGRAMUL-CATALOG a Primul Congres Naţional de Insignografie din România. Petroşani. 18-20 septembrie

2009.

3

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Raport privind cercetările arheologice preventive din centrul istoric al municipiului Botoşani

În conformitate cu prevederile

Contractului nr. 38901/13572 din 28 august

2008, s-au desfăşurat la Botoşani, în intervalul calendaristic 02 martie – 22 iunie 2009, cercetările arheologice cu caracter preventiv determinate de aplicarea programului intitulat

„Reabilitarea centrului istoric şi a zonei pietonale – Botoşani manageriat de către Primăria municipiului Botoşani şi încredinţat spre execuţie antreprenorului S. C. „Condacia” S. A. – Botoşani.

În vederea efectuării cercetărilor arheologice cu caracter preventiv propriu-zise, Complexul Muzeal „Bucovina” din Suceava, a recurs – în conformitate cu prevederile legale în vigoare, la întocmirea „Memoriului general privind fundamentarea cercetărilor arheologice cu caracter preventiv, ocazionate de Reabilitarea centrului istoric şi a zonei pietonale – Botoşani” (nr. 2415 din 02 iunie

2008) şi la întocmirea şi semnarea în compania partenerului mai sus menţionat, a Protocolului de colaborare nr. 27683/10294 din 25 iunie

2008 referitor la obiectivele cercetărilor, a condiţiilor şi împrejurărilor în care acestea se vor desfăşura precum şi a destinaţiei artefactelor şi ecofactelor aparţinând categoriei patrimoniului cultural mobil, care urmau sa fie

1 Registratura Complexului Muzeal „Bucovina” din

Suceava.

2 Registratura Muzeului Judeţean Botoşani.

3 Registratura Complexului Muzeal „Bucovina” din

Suceava.

4 Registratura Muzeului Judeţean Botoşani.

5. În virtutea acestui fapt, Complexul Muzeal „Bucovina”

a primit Autorizaţia pentru cercetare arheologică preventivă, nr. 95/2009, emisă de către Direcţia Generală a Patrimoniului Cultural Naţional a Ministerului Culturii şi Cultelor, cu avizul prealabil al Comisiei Naţionale de Arheologie.

6 Reprezentată de dl. ing. Dan Sârbu – şef proiect.

7 Reprezentată de dl. ing. Gheorghe Caloianu în calitate de director general.

Florin Hău, Ştefan Dejan identificate şi recoltate pe parcursul cercetărilor.

În vederea obţinerii Autorizaţiei de cercetare arheologică preventivă, din partea Ministerului Culturii şi Cultelor – Direcţia Generală a Patrimoniului Cultural Naţional, Complexul Muzeal „Bucovina” din Suceava a întocmit şi completat Formularul-cerere tip (SA – CP3) pe care, prin mijlocirea Direcţiei pentru Cultură Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Suceava, l-a înaintat Comisiei Naţionale de Arheologie de pe lângă Ministerul Culturii5.

În baza Autorizaţiei nr. 309/2008 cercetările arheologice cu caracter preventiv de la Botoşani, s-au desfăşurat în intervalul calendaristic mai sus menţionat de către o echipă de cercetători formată din: Florin Hău şi Ştefan Dejan – reprezentând Complexul Muzeal „Bucovina” din Suceava şi, Eduard Setnic – reprezentând Muzeul Judeţean Botoşani. Din cadrul lărgit al aceleiaşi echipe de cercetare, au mai făcut parte conservatorii Varvara Scutaru, şi Florentina Milici, precum şi restauratorii Dan Fărtăiş şi Ilie Cojocaru – toţi de la Complexul Muzeal „Bucovina” din Suceava.

Cercetarea arheologică cu caracter preventiv de la Botoşani, s-a bucurat de asemenea şi de sprijinul calificat al echipei de investigare coordonată de dl. lect. univ. dr. Vasile Cotiugă din cadrul „Centrului Interdisciplinar de Studii Arheoistorice” din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi care, a avut drept principală activitate contractuală, efectuarea investigaţiei arheologice non- distructive prin scanare subterană cu aparatura GPR (Ground Penetrating Radar) în ariile desemnate în şantier, de comun acord cu proiectantul lucrărilor de reabilitare a centrului istoric Botoşani S. C. „Geosist Construct” S. A. – Botoşani6 şi a antreprenorului angajat în execuţia lucrărilor, S. C. „Condacia” S. A. – Botoşani7.

4

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Pentru justificarea încadrării legale a derulării întregului program iniţiat de Primăria municipiului privind Reabilitarea centrului istoric şi a zonei pietonale – Botoşani facem cuvenita menţiune în virtutea conţinutului căreia, aceasta a beneficiat de Avizul

283/M/2007 emis de către Ministerul Culturii şi Cultelor – Direcţia Generală Patrimoniu Cultural Naţional, nr. 8341 din 07 iulie 2007, la data la care a fost supus spre avizare, conţinutul desfăşurat al programului1.

***

La baza întocmirii documentaţiei preliminare, avută în vedere în scopul fundamentării acesteia atât pe date istorice cât şi fizico-geografice, planimetrice, volumetrice/urbanistice şi artis-tice s-au folosit informaţiile culese din conţinutul următoarelor repere bibliografice (selectiv !), considerate esenţiale din unghiul de vedere al abordării cercetărilor arheologice cu caracter preventiv a zonei centrului istoric al municipiului Botoşani şi anume:

1. *** Planul cadastral al comunei urbane

Botoşani datând din anul 1872.

2. *** Harta reţelei stradale a oraşului Botoşani, planşa din anul 1899.

3. *** Planul centrului istoric Botoşani (vers. actualizată-Geosist Construct, 2007).

4. N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, în: Istoria românilor în chipuri şi icoane, Buc.,

1905, p. 183 – 220.

5. *** Revista Moldovei, Botoşani, 1921 – 1929.

6. Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Botoşani, 1926.

7. A. I. Gheorghiu, M. Olinescu, Botoşanii care se duc, Bucureşti, 1927.

8. Gh. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea (1527 – 1582), Bucureşti,

1928.

9. Victor Tufescu: Un oraş în declin: Botoşanii, în: „Sociologie românească”, III, nr. 10-12,

1938, p. 468 . 518. Cosma Bălan, Biserica Sf.

Gheorghe din Botoşani, în: Mitropolia

Moldovei, XXX, 1954, nr. 11, p. 63-65.

10. Cosma Bălan, Biserica Sf. Gheorghe din Botoşani, în: Mitropolia Moldovei, XXX, 1954, nr. 11, p. 63-65.

11. Gh. Lungu, Biserica Sf. Gheorghe din

Botoşani, în: Mitropolia Moldovei, XXXVI,

1960, nr. 9-12, p. 665-674.

12. E. Greceanu, Ansamblul urban medieval

Botoşani, Bucureşti, 1981.

13. V. M. Puşcaşu, Biserica Sf. Nicolae a

Mănăstirii din Popăuţi, Botoşani, 2004.

Notificare:

Proiectul cercetărilor arheologice, expus în Memoriul general privind fundamentarea cerce-tărilor arheologice cu caracter preventiv, ocazionate de Reabilitarea centrului istoric şi a zonei pietonale – Botoşani, a fost întocmit pentru întreaga suprafaţă a terenului care, delimitat cu ocazia întocmirii proiectului de reabilitare, va face obiectul aplicării programului manageriat de Primăria municipiului Botoşani pe întreaga lui perioadă de desfăşurare, estimată a avea loc în intervalul calendaristic 1 august 2008 – 30 decembrie

2009.

Din totalitatea suprafeţelor de teren considerate în momentul alcătuirii proiectului de cercetare arheologică, susceptibile a fi supuse investigaţiilor cu caracter arheologic- preventiv, în perioada calendaristică 2 martie –

22 iunie 2009, a fost cercetată numai parcela aferentă poziţiei în plan a clădirilor cu numerele 19 – 25 din str. 1 Decembrie 1918, situate pe acelaşi aliniament frontal îndreptat spre sud, adică spre aliniamentul străzii Victoriei ce închide pe aceeaşi parte, staţia parcării numită convenţional „Parcarea nr. 1” dată spre execuţie conform proiectului de reabilitare menţionat.

***

Aria supusă investigaţiilor arheologice a fost de 2960 mp, în condiţiile în care, iniţial s-a supravegheat întreaga zonă odată cu debutul lucrărilor de decopertare cu mijloace mecanice a stratului de dată recentă alcătuit din covorul asfaltic al fostei parcări şi a patului din pietriş al acestuia până la adâncimea medie de circa

0,55 – 0,60 m. S-a putut observa cu acest prilej faptul că amenajarea fostei parcări, a avut loc după o severă răzuire cu mijloace mecanice a nivelului de moloz rezultat în urma demolărilor întâmplate în toamna anului 1974 (foto 1). Au dispărut atunci, strada Teilor (fostă Florilor şi

1 În conformitate cu prevederile acestui aviz, în baza Legii 422/2006 beneficiarului i s-a impus şi condiţia angajării prealabile a cercetărilor arheologice cu caracter preventiv, în aria teritorială desemnată implementării programului.

5

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

fostă Teslarilor – la finele secolului al XIX- lea) şi piaţeta de formă triunghiulară, cu latura scurtă spre est, aşa cum aces-tea apar în configuraţia cadastrală surprinsă în două planuri datînd – primul, din anul 1872 şi cel de-al doilea din anul 1905 (fig. 3 - 4).

În vederea atingerii obiective-lor propuse, s-a trasat un număr de 7 secţiuni (30 x 2,00 m), orientate est-vest, la un interval de circa 3,3 –

3,5 m fiecare, şi de asemenea, un număr de 3 casete, cu dimensiuni cuprinse între 2,8 x 3,5 şi

4,5 x 4 m. Ori de câte ori a fost nevoie, secţiunile au făst lărgite prin casetare spre exterior, funcţie de necesitatea interceptării inteligibile a configuraţiei complexelor

Foto 1

arheologice studiate pe durata săpăturilor.

În general, adâncimea la care a fost interceptat orizontul steril din depuneri de vârstă geologică, a fost de circa 0,80 – 1,10 m în condiţiile în care s-a observat, mai ales în treimea nord-vestică a suprafeţei cercetate, faptul că, în aceeaşi arie, au avut loc inclusiv răzuiri de teren databile în prima jmătate a secolului al XIX-lea, odată cu urbanizarea întregii zone. Observaţia este în special valabilă pentru întreg segmentul planimetric al configuraţiei fostei piaţete a „Teslarilor” (cea de formă triunghiulară), în zona în care aceasta se insera bifurcaţiei de drumuri în locul în care str. Teslarilor, se desprindea spre sud-est din Calea Naţională. Numai în această zonă a putut fi reperată parţial configuraţia celui mai vechi pavaj datând din acelaşi interval cronologic, sau mai bine zis, urmele a ceea ce a fost odinioară un pavaj din dale neregulate din grezie, rămas acum la adâncimea de 0,75 –

0,85 m.

Corespunzător acestui nivel, surprins cât se

jumătate a secolului al XIX-lea, a fost iedntificată o fântână (foto 3), la care s-a renunţat de îndată ce fronturile de clădiri surprinse în planul cadastral al Botoşanilor au început să capete conturul firesc pe care,

Foto 2

parţial, îl mai păstrează şi astăzi, doar pe latura de nord a fostei piaţete „a Teslarilor” (foto 2)5.

În general, aceasta a rămas pe întreaga suprafaţă a sitului, adâncimea de la care

pornesc depunerile atestând urbanita-tea de

vârstă modernă, deşi în treimea nord-vestică a aceleiaşi arii această adân- cime tinde a se micşora, acoperind şi un strat de depuneri de vârstă medievală, dintre

Foto 3

care, cele păstrate sunt doar acelea datând din secolele XV – XVII.

Tot acestui orizont mai mult sau mai puţin consistent de depuneri datând din epoca modernă, îi aparţine şi complexul de fundaţii provenind de la una dintre cele mai mari clădiri edificate spre jumătatea secolului al XIXlea în locaţia deja menţi-onată şi anume, casa Alois Schlessinger, pe care am putut-o identifica după o secvenţă din cadastrul Botoşanilor datând din anul 1905. Clădirea se pare că exista inclusiv la 1872, dată la care inginerul Ştefan Emilian o topografiase, atâta doar că, la

poate de evident la capătul de est al secţiunii

S7, în imediata apropiere a fundaţiei peretelui vestic al unei clădiri datând din a doua

5 Actualele clădiri din str. 1 Decembrie 1918, cu numerele 19, 19 bis, 21, 23 şi 25.

6

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

3 iunie 1887, şi această zonă a Botoşanilor, a avut de suportat efectul devastator al incendiului care aproape că a mistuit întregul oraş ceea ce evident, a determinat unele refaceri de construcţii cum se pare că au avut loc inclusiv la această clădire (fig. 1 şi 2).

Cu o lungime de aproximativ 24 m (compartimentul principal) la care se adaugă un alt compartiment, probabil mai recent, Casa Schlessinger (foto 4) are o lăţime de 12 m, în proiecţia sa planimetrică, fiind dotată cu două pivniţe. Dintre acestea, a fost investigată numai cea amenajată sub suprafaţa piaţetei teslarilor, în maniera foarte ingenioasă a tehnicilor miniere destinate săpării şi armării abatajelor. Gârliciul acestei pivniţe (foto 5) porneşte de la

adâncimea unui demisol de formă

dreptunghiulară dotat cu un culuar de acces şi

Foto 4

încă două încăperi, coboară apoi în trepte cruţate în lut şi întărite cu scânduri masive de stejar, până la adâncimea de circa 5,50 m sub nive-lul actual de călcare, unde ocupă un gol dreptunghiular boltit (15 x 3m) poziţionat

perpendicular pe gărlici.

În apropierea gârliciului, anume în încăperea situată imediat la sud de acesta, au fost găsite două monede („5 lei” şi „10 lei”) ambele datând din anul 1867. Piesele se vor fi pierdut în rosturile dintre scândurile masive de stejar care alcătuiau pardoseala acestei încăperi şi probează ipoteza noastră în legătură cu varianta timpurie a acestei construcţii care se observă înclusiv pe planul Emilian din 1872. A doua pivniţă a acestei locuinţe nu a putut fi cercetată din pricina faptului că în 1974, odată cu demolarea întregului imobil, a fost umplută compact cu moloz şi fragmente mult pera mari din beton şi asfalt dislocat probabil din apropiere. Interesant rămâne însă faptul că pivniţa cu gârlici, nu a fost identificată la data demolării, pentru că, zidită fiind, probabil nu a

fost reperată. În momentul efectuării supravegherii lucrărilor de înlăturare a stratului de pietriş (pat al asfaltului fostei parcări), greutatea utilajului a determinat apariţia unei spărturi în bolta gârliciului care astfel a fost identificat. Umplutura pivniţei nu a putut fi cercetată integral din pricina riscului major de surpare. Numai în suprafaţa gârliciului, s-a degajat o cantitate reziduală de moloz, şi multe fragmente de teracote de la o sobă dezafectată, datând din secolul XX.

Foto 5

În apropiere, anume la circa 5,60 m nord- est de casa Schlessinger, a fost identificat traseul fundaţiilor unui alt imobil (foto 6), care s-a dovedit a fi fost cel care adăpostea la începutul secolului al XX-lea, „Librăria Lumina” (fig. 1 şi 2), aşa cum această identificare a fost posibilă prin răsfoirea colecţiei de fotografii vechi făcute la Botoşani la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (foto 7).

Nivelul medieval de locuire a fost arareori

Foto 6

interceptat, din pricina răzuirii severe a terenului, atât cu ocazia lucrărilor de amenajare urbanistică din secolul al XIX-lea cât şi, mai ales cu ocazia lucrărilor din anul

1974.

7

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

În zona treimii nord-estice a suprafeţei cercetate, s-a observat însă o ceva mai bine păstrată stratigrafie, astfel încât sub depunerile datând din secolul al XIX-lea, a apărut un nivel de culoare cenuşie deschisă, cu o consistenţă accentuat nisipoasă,datând din secolele XVI - XVII6 sub care, a fost identificată o depunere densă, de culoare brun-cenuşie, de consistenţă lutoasă, foarte bogat presărată cu resturi

Foto 7

ceramice datând din secolul al XV-lea.

Pe nivelul corespunzător secolului al XVI- lea la adânciea de (doar) 0,55-0,60 m au fost descoperite nu mai puţin de cinci cuptoare de redus minereul, situaţie altfel previzibilă, dacă

Foto 8

se are în vedere faptul că în apropiere, în secţiunile S1 şi S3 descoperiserîm anterior, la aceeaşi adâncime, numeroase fragmente de zgură metalică. Cuptoarele c17, c38, c6, c7, şi c8 (fig. 1 şi fig.2) datează ca atare din acest interval cronologic, aşa cum de altfel a dovedit-o şi cantitatea destul de mare de

6 În acest strat au fost recoltate mai multe monede datând din prima şi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi una, din secolul al XVII-lea.

7 Foto 9.

8 Foto 8.

ceramică, recoltată din aceste cuptoare, acumulată acolo, după scoaterea lor din funcţie.

Foto 9

În general, aceste cuptoare au o crustă

dce culoare accentuat cărămizie, precum şi o

Foto 10

grosime apreciabilă purtând amprenta termică deosebit de ridicată transmisă stratului de lut galben steril în consistenţa căruia, au şi fost

Foto 11

amenajate prin săpare. Diametrul acestor instalaţii, arareori depăşeşte 0,95 m (1,09 m – cuptorul c8) iar configuraţia lor, aproape

8

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

identică, sugerează constatarea că au fost folosite aproape concomitent, la o dată de

Foto 12

funcţionare care ar trebui să fie cea a primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. Surprinzător a

Foto 13

rămas însă faptul că, aproximativ în aceeaşi locaţie, au fost descoperite încă trei cuptoare, mult mai mari ca diametru şi ca atare mult mai mari în materie de capacitate volumetrică, toate databile fiind în secolul al XV-lea. Spre deosebire de cele ulterioare, acestea sunt de formă cert tronconică, în faţa fiecăruia existând câte o groapă de formă neregulată, săpată de la nivelul de călcare din vechime al locului. Toate cele trei cuptoare – c2, c4, c5 – (fig. 1 bis), au avut un orificiu de dare a focului construit/amenajat din cărămidă cu încercarea vizibilă de a se obţine un spaţiu boltit, realizare mai mult sau mai puţin reuşită9.

Din punct de vedere cronologic, este clară

datarea acestor cuptoare în secolul al XV-

9 Foto 10 – 12.

Foto 14

lea, dată fiind omogenitatea evidentă a fragmentelor ceramice descoperite în umplutura lor: ceramică de uz comun, atât de

Foto 15

culoare cenuşie cât şi de culoare cărămizie, ceea ce indică şi felul în care aceasta era arsă: atât în mediu oxidant cât şi în mediu reducător. Din mulţimea fragmentelor ceamice recoltate (ceva mai mult de 2 mc) s-a putut diferenţia existenţa a cel puţin trei categorii şi anume: a)

– ceramică cenuşie şi cărămizie de uz comun, lucrată la roata cu turaţie rapidă, forme sigure, canelate, cu gâtul vasului în general scurt şi buza răsfrântă spre exterior, uneori purtând urma unei teşituri de formă (în secţiune)

9

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

semicirculară, vase cel mai adesea fără toartă, aparţinând categoriei relativ timpurii, din prima jumătate a secolului al XV-lea, anume a

Foto 16

aceea a oalelor-borcan; b) – a doua categorie, distinctă şi aceasta, este cea a castroanelor cu diametrul gurii mai mare decât acela al fundului de vas, cu buza bine evidenţiată răsfrântă oblic spre exterior, o buză lată de 2,2

– 2,5 cm. Şi această categorie este bine arsă,

atât în mediu oxidant cât şi în mediu reducător, prezentând particulari-tatea de a nu avea o decoraţie distinctă şi c) – a treia categorie, o

Foto 17

reprezintă ceramica ornamentală şi anume cea folosită la decorarea aparatului de zidărie al edificiilor religioase şi/sau civile şi, a sobelor din locuinţele orăşeneşti. Discuri ornamentale cu reprezentări figurative (Manticora, leul

rampant, Melusina etc) dar şi discul

(nesmălţuit) cu reprezentarea stemei Moldovei, în varianta cu îngeri tenanţi, capul de bour şi coiful. Dintre cahlele figurate descoperite în umplutura acestor cuptoare, se remarcă cele înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe omorând balaurul, sau pe cele cu sfinţii Petru şi Pavel, ori cele cu scene de dans, în varianta lor

timpurie, totuşi, beneficiind de tipare de bună

calitate10.

Concluzii:

1. În aria suprafeţei „Parcarea nr. 1” (sectorul nr.4) s-a efectuat cercetarea arheologică preventivă pe o suprafaţă de circa 540 mp, punându-se în evidenţă existenţa a două niveluri de locuire ţinând de evoluţia urbanităţii medievale (sec. XV-XVII) şi moderne (sec. XIX) a municipiului Botoşani.

2. Au fost cercetate, două complexe de vârstă modernă (casa Schlessinger şi Librăria Lumina) şi opt complexe medievale (3 cuptoare de ars ceramică şi 5 cuptoare de redus minereul) datând din secolele XV – XVII).

3. S-a realizat ridicarea topografică a întregii situaţii planimetrice, după care s-a realizat

Planul de situaţie, la scara 1:500 m.

4. S-a recoltat o cantitate apreciabilă de artefacte arheologice, în special ceramică de uz comun şi ceramică ornamentală, în momentul de faţă depozitată la sediul Muzeului judeţean Botoşani, în vederea restaurării, inventarierii şi conservării acesteia, în concordanţă cu normele legale în vigoare.

5. S-a alcătuit o bază de date consistentă, constând în stocarea unui număr de peste 680 de imagini digitale, 34 de schiţe planimetrice şi profile stratigrafice, concomitent cu întocmirea jurnalului de şantier.

6. Din punct de vedere arheologic, pornind de la situaţia iniţială, anume aceea a supravegherii

tuturor lucrărilor de decopertare şi până la

epuizarea cercetării arheologice preventive propriu-zise, se poate considera că suprafaţa convenţional denumită „Parcarea nr. 1” din Botoşani, este liberă de sarcină arheologică, în vederea continuării lucrărilor de reabilitare şi amenajare a unei noi parcări, conform datelor cuprinse în proiectul manageriat de Primăria municipiului Botoşani.

7. În baza prezentului Raport, se recomandă eliberarea avizului în baza căruia, se va emite de către Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Botoşani, Certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru suprafaţa de teren în mărime de 2960 mp, situată în zona Centrului vechi al municipiului, între străzile 1Decembrie 1918, Victoriei şi bd. Calea Naţională, numit convenţional ”Parcarea nr. 1”.

8. Se propune restaurarea şi conservarea in situ a 4 dintre cele 8 cuptoare (C2 – C5) şi amenajarea unui punct muzeistic subordonat din punct de vedere administrativ Muzeuilui Judeţean Botoşani (clădire + dotări + instalaţie de climatizare + personal calificat de întreţinere), opţiune deja însuşită de Primăria Botoşani, în calitate de aplicant al programului de reabilitare şi punere în valoare a Centrului vechi al municipiului Botoşani.

10 Foto 14 – 17.

10

Forum cultural Anul IX. nr. 4. decembrie 2009 (35)

27

SfJ. 1 Oecetnbrie 1918

10 15m

F.g. 2.

11

\IININV.botosani.djc.ro 1 \IININII.cimec.ro

Forum cultural Anul IX. nr. 4. decembrie 2009 (35)

Fig.3. PlanuloraşuluiBotoşani întocmit de inginerulŞtefan Emilian în anul1872 (extras după originalul păstrat in Arhivele Naţionale- filiala jud.Botoşani)

..A" - zona suprafeţeicercetate.

Fig.4. Extras din cadastrul urbeiBotoşanilor datat In anul1905 (după originalulpăsllat la

Arhivele Naţionale ·filiala judeţului Botoşani)..A"·zona supafe!eioorcetate.

12

\IININV.botosani.djc.ro 1 \IININII.cimec.ro

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (2)

dr. Valentin Coşereanu

ca el/ Se-ntrec în cântări28. Înzestrat cu harul divin al talentului său, numai poetul poate percepe ecourile şi imaginile, arcane ale acestei lumi, invizibile pentru alţii.

Întorcându-ne acum la exemplul american al scoaterii poetului din comunitate, ecou târziu al teoriei lui Platon, am putea concluziona că poeţii au darul să populeze golurile ştiinţei, în deplină stare de veghe, cu fantasticile lor vise, coborâte din cerurile-nalte…
Dar cărui stadiu – dintre cele patru ale unei existenţe depline – aparţine poetul, subînţelegându-se că visul ar presupune
Când vorbim de poet, vorbim deci
de cel puţin doi termeni esenţiali: de frumos şi de a visa. Strălucirea rostuită în operă este frumosul – spune Heidegger – frumuseţea este unul din felurile în care

fiinţează adevărul.23 Dar care adevăr? – ar întreba Eminescu –, cel văzut clar de un

gânsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant?…24 Cel văzut de Kant, evident: lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru25, iar această lume, spune poetul poeţilor (Hölderlin) într-o scrisoare din ianuarie 1799 adresată mamei sale, îngăduie activitatea poetică, cea mai nevinovată dintre îndeletniciri26. Filozoful (Heidegger) explică aceasta în felul următor: Liber de orice constrângeri, el (poetul, n.n.) îşi inventează lumea sa de imagini şi rămâne absorbit în sfera imaginarului. […] Ea nu are nimic comun

cu fapta care intervine nemijlocit în real şi îl transformă. Activitatea poetică este asemenea unui vis; ea nu este o realitate.27

Altfel spus, în limbaj poetic eminescian, Numai poetul,/ Ca pasări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde pasări
coabitarea cu unul din ele în mod esenţial: naşterii, copilăriei, maturităţii sau morţii?! Evident că numai copilăria este aceea care ţine în propria-i substanţă covorul fermecat al tuturor viselor vieţii. Cum de la copilărie începe totul, ea este singura care-şi revarsă asupra maturităţii – câteodată împotriva voinţei – cuminecătura ondulatorie, unda binefăcătoare a sincerităţii şi inocenţei inventive. De aici a pornit şi Eminescu. A tânjit la copilărie până la finalul scurtului său timp al trecerii prin lume; înaintea morţii ar fi vrut să audă, cu gândul curat al poetului-copil, cântându-se Lumină lină – ca la Agafton, schitul din apropierea Ipoteştilor.
Eminescu n-a uitat niciodată Ipoteştii, cum n-a uitat nici întâia iubire trăită aici. Mai mult, aceasta va constitui un subiect privilegiat al creaţiei sale poetice, precum o atestă Floare de tei; reconstituită de Petru Creţia29, această poezie din ultimii ani ai maturităţii lasă să transpară imaginea iubitei de la Ipoteşti laolaltă cu spaţiul ondulat, deal-vale, şi haloul său de munte în care Mihai şi-a plămădit firea poetică.
13

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Coborând în ceaţa lăptoasă a copilăriei fericite, poetul tinde implicit înspre capacitatea ideală de a visa – poate una dintre puţinele stări de graţie care i-au fost date omului. În acest sens, Giovanni Pascoli, poet el însuşi de o sensibilitate cu totul aparte, oferă în faimosul său cod de artă poetică intitulat Il Fanciulino (Copilul), o revelare majoră a ceea ce era atât de simplu, dar atât de greu de explicat: Există în noi un copil înlăcrimat dar care este cutremurat nu numai de fiori ci şi de mari bucurii. Când vârsta noastră este fragedă, el îşi confundă vocea cu a noastră, şi de la cei doi copii care se zbenguie şi se ceartă între ei, şi, totdeauna împreună, se tem, speră, se bucură, plâng, se naşte un freamăt unic, se aude un strigăt şi un vaiet unic. Dar mai târziu, noi creştem şi el rămâne mic; în ochii noştri se aprinde o nouă dorinţă dar el este totdeauna fixat în vechea, senina sa minune; noi ne îngroşăm iar glasul ni se rugineşte, dar el face să se audă totdeauna

clinchetul lui limpede de clopoţel.30

Din motive diferite, clopoţelul, de care vorbea atât de frumos şi Esenin, dispare încet-încet până când omul matur consideră că acesta nici n-ar mai exista; pur şi simplu, îl uită şi se topeşte în lumea obişnuită făcându-şi punte spre o tot mai gravă acomodare existenţială – comună în aparenţă şi tocită continuu în esenţă. Or, dacă el nu există, nici copilăria nu mai există. Dar semnele prezenţei şi actele existenţei sale sunt simple şi umile31, ca şi acelea ale copilăriei – remarcă poetul Giovanni Pascoli. Copilul este acela căruia îi este teamă de întuneric, cel care vorbeşte animalelor, arborilor, stâncilor, norilor, stelelor; cel care, la moartea fiinţelor iubite, reuşeşte să exprime stări sincere de consolare şi tot el este acela care mângâie

şi consolează fetiţa care se află în femeie […], micşorează pentru a putea vedea, măreşte pentru a putea admira32.

Dar ce iese dintr-un asemenea joc de perspective intersectat aproape continuu cu lumea înconjurătoare atunci când scapără cremenea minţii geniului? Ne-o
spune „umilul” unei lumi ce nu mai este,

„sărmanul” Dionis: …şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate acestea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare – acelaş lucru. Cu proporţiuni neschimbate – o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce la văd, privite cu-n ochi, sânt mai mici; cu amândoi – mai mari; cât de mari sânt ele absolut? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem? Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, şi nu aude fiecare sunet într-alt fel – şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aşa, altul altfel,

îi uneşte în înţelegere.33

Esenţa unui gheizer poetic originar şi a viziunii despre lume se află, fără de tăgadă după Pascoli, în lumea coplăriei:

pentru poezie tinereţea nu este de ajuns – este nevoie de copilărie!34 Mai mult, poetul este acela care exprimă cuvântul pe care toţi îl aveau pe buze dar pe care nimeni nu-l spusese35 – cuvântul ce exprimă adevărul, în limbajul lui Eminescu – pentru că poetul nu are alt ţel, decât acela de a restitui naturii din care a ieşit, lăsând

în ea un accent, o rază, un freamăt nou, etern, al său36.

Relaţia biunivocă între copilăria poetului şi spaţiul plămădirii sale ca poet înseamnă, cu o expresie hölderliniană, a
14

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

locui poetic, adică, aşa cum spune Heidegger, a te situa în prezenţa zeilor şi a trăi în faţa apropierii esenţei lucrurilor37. Or, Eminescu s-a bucurat din plin de amândouă. Această dublă şi simultană apartenenţă se luminează graţie unui vers

esenţializator al lui Blaga: Eu cred că veşnicia s-a născut la sat…38 De altfel, filosoful adâncirii misterului ne sprijină exemplar în întregul demers de a clarifica relaţiile biunivoce copilărie-sat, pe de o
parte, şi vis-creaţie, pe de altă parte.
Făcând Elogiul satului românesc, Lucian Blaga, în discursul rostit la Academia Română la 5 iunie 1937, spunea că pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în

sufletul copilului39. Avem, la rândul nostru, convingerea că satul ipoteştean – sat uitat odinioară de lume, la marginea ţării, sălbăticit şi structural romantic – a devenit sacru prin copilăria fabuloasă a poetului şi prin recrearea lui în universul imagistic eminescian. Îndrăgim Ipoteştii, în bună măsură, sub vraja poeziilor eminesciene de care suntem involuntar marcaţi. Rezonanţa de şopot din numele lor ne trimite la misterul labirintului paradisiac din amintirile poetului. Naşterea şi copilăria lui Eminescu au intrat în mit şi sunt indisolubil legate de Ipoteştii mitici. Iar mitul se naşte din adevăr şi adevărul originar îi dă substanţă, investind cu înţeles povestea unei vieţi.

Născut pe o matrice străveche, comună, cum ar spune Romulus Vulcănescu, la toate ramurile poporului român40 spaţiul Ipoteştilor îmbină geografia şi spiritualitatea specifice cu o tainică geografie cosmică pe care poetul aici a resimţit-o mai întâi; şi decisiv, căci în substanţa poetică el îmbină, la rându-i, elementele emblematice ale toposului
comunitar cu imaginarul de intermundii. Creaţia eminesciană ilustrează, avant la lettre, teoria lui Blaga, astfel că, referindu-ne la Eminescu, se poate afirma că pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei

orizont nu mai există nimic.41

Vatra satului a fost chiar locul unde s-a aşezat familia Eminovici. Copil fiind, lui Mihai nu i-a fost din fericire dat să se împotmolească în mlaştina subţire dar sigură (şi singură) a unui târg moldav pe care l-a luat mai târziu în derâdere; a nimerit în chiar centrul satului, în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu42, trăind, cum spune Blaga, din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el [copilul] se

găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi relevări cu acesta43. Prelungit de-a dreptul în mitologie şi metafizică44, sigur că poetul şi-a trăit vârsta sensibilităţii metafizice […] cu ochii atârnaţi de cer, căci a trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie45.

Surprinzând imaginea satului în creaţie, poetul contopeşte în ea – ca în procedeul cinematografic al supraimpresiunii – toate elementele lui constitutive, dar şi pe acelea care i-au marcat esenţial devenirea. Mai exact, a melanjat Ipoteştii în imaginea visului propriei sale creaţii, pentru că poetul a avut privilegiul să-şi păstreze intacte senzaţiile copilului din el, care n-a murit niciodată. Aceste senzaţii au trăit în interiorul poetului ca sarcina în pântecul mamei, amplificând din amintitul sunet al clopoţelului dangatul de clopot ce avea să se înalţe copleşitor peste el până la apogeul maturităţii sale artistice.

23 Ibidem, p. 70-71.

NOTE

24 Mihai Eminescu, Opere VII, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1977, p. 278.

25 Ibidem.

26 Apud Martin Heidegger, op. cit., ed. cit., p. 194.

15

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

27 Ibidem, p. 194.

28 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 459.

29 Manuscriptum, nr. 1(82)/1991, Anul XXII, Număr special Eminescu – Poezii inedite, ediţie de Petru Creţia;

p. 129-131.

30 Giovanni Pascoli, Il Fanciulino (Copilul), în „Viaţa Românească”, nr. 8, august 1989, p. 32.

31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 33.

33 Mihai Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 93.

34 Giovanni Pascoli, loc. cit., p. 33.

35 Ibidem, p. 35

36 Ibidem, p. 36

37 Martin Heidegger, op. cit., ed. cit., p. 201.

38 Lucian Blaga, Poezii, Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de George Gană, Bucureşti, Editura Albatros,

1992, p. 40.

39 Idem, Elogiul satului românesc, Discurs rostit la 5 iunie 1937 în şedinţa solemnă, [în] Academia Română,

Discursuri de recepţie, Bucureşti, 1937, p. 4.

40 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., p. 17.

41Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, loc. cit., p. 6.

42 Ibidem, p. 9.

43 Ibidem.

44 Ibidem, p. 5.

45 Ibidem, p. 6.

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp (6) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)

În acelaşi număr al revistei botoşănene, la rubrica Recenzii, polemici, note, Iordăchescu recenzează, cu destule accente critice, un număr al foii Moldova literară din Cernăuţi, a cărei apariţie o salută în sine, dar nu-i trece cu vederea scăderile, în ciuda statornicei sale simpatii
- ca şi a întregii redacţii - faţă de viaţa culturală cernăuţeană. Încurajând apoi o iniţiativă lăudabilă a elevilor Liceului Laurian din Botoşani de-a edita o revistă, el îşi dovedeşte încă o dată preocuparea pentru viitorul cultural al tinerei generaţii. Semnatarul redevine însă polemic atunci când îşi exprimă vexarea în faţa gestului lui I.C. Brătianu de-a refuza revista expediată de la Botoşani, ceea ce-l determină pe publicist să-l ameninţe că va depune exemplarul cu menţiunea "refuz" la muzeul regional "care aşteaptă numai o energie luminată spre a lua fiinţă aici!" Am subliniat sintagma de mai sus pentru că aici am găsit-o pentru prima dată exprimată astfel, într-o accepţie ce va fi

dr. Lucia Olaru Nenati definitorie pentru profilul lui Iordăchescu, dar şi pentru ale altor spirite ale timpului.

Maliţia lui Iodăchescu vizează în continuare o altă arie, de data asta internaţională, atunci când comentează o informaţie din ziarul Izbânda despre decorarea, la legaţia franceză din Bucureşti a "celebrilor români" publicişti şi oameni de litere, de fapt perfect anonimi, I. Rosenthal, Dr. Bercowitz, H. Durand şi alţii, comentând ironic: "tot generoasa Franţa, sireaca, a trebuit să vă distingă dintre alde Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Sadoveanu, Goga ...iluştri necunoscuţi ai patriei mele!"
Floreta sa de polemist se angajează şi în apărarea "produselor gândirii" speculate de samsari care urcă nejustificat preţurile cărţilor până la nivele inaccesibile omului de rând. După o şarjă ironică la adresa unor editori care încasează milioane din exploatarea scriitorilor morţi, jurnalistul îşi arată indignarea considerând că această speculă "atinge proporţiile unei crime", referindu-se apoi la cazul
16

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Eminescu: "Cele mai strălucitoare diamante din literatura românească n-au putut da autorului lor nici pâinea cea de toate zilele. După moartea lui însă, minunatele diamante au adus averi paraziţilor literaturii." Prin aceste cuvinte jurnalistul de provincie formulează de fapt conţinutul celei mai flagrante nedreptăţi şi inechităţi care există între valoarea de folosinţă perpetuă pe care o dă creatorul societăţii, în genere şi răsplata pe care o primeşte de la aceasta. Criticând cu exemple concrete astfel de editori, aducând ca probă afacerea pseudobiografului Octav Minar, el nu ezită să propună în colţul său de pagină, chiar...o lege care să reglementeze drepturile de autor şi care să prevadă printre altele că: "operele scriitorilor morţi fără urmaşi sunt proprietatea statului. El va ceda editorilor dreptul de tipărire încasând primă de autor. Din venitul ce va rezulta se va desăvârşi cultura urmaşilor scriitorilor cu renume, rămaşi fără mijloace, iar prisosul se va întrebuinţa la crearea de biblioteci pentru popor." Articolul se încheie cu o notă sarcastică: "dar mi se pare că cerem prea mult guvernelor noaste rugându-le să se oprească puţin şi la taraba negustorilor de marfă pentru inimă şi minte, când sunt atât de ocupaţi cu satisfacerea mai importantă a stomacului”. (I,15)
Cu timpul, revista devine tot mai cuprinzătoare şi mai bogată în idei, mai sigură în susţinerea lor teoretică şi în materializarea lor estetică. Ironicul Iordăchescu devine grav, chiar patetic, atunci când se referă la Colaboratorii întregirii neamului, printre care îi nominalizază pe Mihai Viteazul, pe literaţii transilvăneni, pe Cuza, pe Carol, pe N. Iorga, amintind şi alţi factori decisivi precum Academia Română, Liga Culturală şi literatura română, "din ce în ce mai puternică de la Alecsandri şi Eminescu încoace (...). Astfel s-a creat acea generaţie de jertfă care ne-a dat luptătorii de pe fronturi şi pe marii artişti naţionali Coşbuc, Iosif, Goga etc.". De altfel, ataşamentul faţă de Nicolae Iorga găseşte
prilej să se exprime în chiar acelaşi număr al revistei la rubrica Note, Recenzii, Polemici, unde Iordăchescu relevă astfel contribuţia majoră a savantului la realizarea Marii Uniri: "Călătorind prin Ardeal, Bucovina şi Basarabia, N.Iorga a semănat pretutindeni înflăcăratele sale credinţe. Ca fruct al acestor peregrinări, a dat la lumină neîntrecutele sale descrieri de călătorie, sporind cunoştinţele despre naţiune şi încrederea în forţele românismului. În fiecare club de lectură - şi nu e centru în Bucovina şi Ardeal care să nu aibă asemenea club - găseai scrierile lui N. Iorga şi Neamul Românesc. Din ele românii de peste hotare sorbeau cu nesaţiu înflăcăratele descrieri şi conferinţe naţionaliste pe care Apostolul de la Văleni le rostea cu acea unică elocinţă şi libertate de cuget, care sunt pecetea geniului său, subjugător de suflete". Se face apoi referirea, în aceeaşi notă, la cursurile de vară de la Văleni "unde pentru prima oară s-au înfrăţit în numele culturii românii fraţi din regat cu cei din ţările subjugate".
Tabloul continuă cu descrierea ingeniozităţii cu care a fost eludată interdicţia dată lui Iorga de austrieci de-a pătrunde în imperiu, prin donarea gratuită a unor cărţi inofensive intitulate D-ale noastre, fără nume de autor pe copertă, carte ce cuprindea o întreagă istorie a românilor scrisă de Iorga special pentru românii de peste hotare şi care se păstra cu evlavie în "mai fiecare casă". Concluzia este elocventă: "Nu suntem încă în stare să admirăm în toată măreţia ei opera omului excepţional, care pentru noi, botoşănenii, trebuie să fie a doua noastră glorie, alături de Eminescu. Această plăcere o vor simţi însă din plin generaţiile care se ridică."
Semnând doar cu iniţiale, C.I., publicistul botoşănean anunţă apropiata reintrare în arenă a Vieţii româneşti într-o notă din care se deduce stima şi afectuoasa preţuire de care se bucura această publicaţie în cugetele confraţilor mai tineri de la Botoşani: “În curând reapare în capitala Moldovei marea revistă literară şi ştiinţifică, cea mai importantă dintre
17

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

publicaţiile româneşti, Viaţa românească. Orice român iubitor de cultură trebuie să-şi facă o cinste din citirea, sprijinirea şi răspândirea acestui preţios tezaur cultural”.
Tot Iordăchescu este acela care, preluând anunţarea unui concurs de artă populară autentică, susţinut cu simpatie prin republicarea anunţului şi salutarea iniţiativei în alte reviste din ţară, mai ales din Iaşi, are bucuria de-a obţine un rod peste aşteptări. Învăţătorul Alexandru Voevidca din Boian, Bucovina, îi trimite colecţia sa de piese folclorice înregistrate fidel cu text şi muzică, despre care Iordăchescu scrie următoarele cuvinte pline de entuziasm într-o notă intitulată Succes: “Concursul nostru de artă populară care a fost primit cu atâta simpatie de presă, promite a avea un succes din cele mai neaşteptate. În adevăr: primim de la dl. Alex Voevidca, diriginte şcolar din Boian (Bucovina), o adresă din care extragem următoarele: “Ca unul care din fragedă tinereţe m-am ocupat cu muzica, era firesc să-mi îndrept atenţiunea şi asupra cântecului nostru popular. Astfel, găsind de cuviinţă să întreprind şi studiul acestei importante specii muzicale, m-am hotărât să adun ariile populare din provincia noastră. În acest scop am călătorit din comună în comună: din 1907 până în 1916 şi am colectat totalul melodiilor româneşti cântate în Bucovina. (s.n). Colecţiunea cuprinde 2300 piese naţionale de diferit caracter: doine, hori, danţuri, bocete etc. Toate piesele sunt originale şi scrise după auz, întocmai cum au fost cântate. Cele mai multe au fost executate cu voacea: iar cam vreo 200 de bucăţi au fost reproduse cu instrumentele uzitate în popor: vioara, fluer, trişcă etc. Nici o bucată nu e armonizată pentru cor sau orchestră populară. Nu m-am gândit la lucrul acesta, cu toate că n–ar fi nici o greutate. Cu întreprinderea mea, în scopul colectării cântecelor populare, am fost condus de principiul că melodiile de prezent cântate să le fixez pe vecie în originalitatea lor.” Dl.Voevidca pune această colecţie la dispoziţia noastră. Sperăm că gestul dsale
va încuraja şi pe alţi culegători de melodii să iasă la iveală”(I,16-17)
Această colecţie este considerată azi cea mai valoroasă şi mare culegere de folclor muzical din Bucovina şi printre cele mai valoroase din ţară şi din Europa. Traiectoria ei a fost sinuoasă devenind o legendă pentru cunoscători. Au fost tipărite doar 380 dintre aceste piese într-un volum al universitarului german, profesor de romanistică la Cernăuţi, Matthias
Friedwagner în 194012, cu variante, note, comentarii, deci o ediţie de elită, dar care s-a pierdut în iureşul războiului şi a devenit apoi de negăsit, după care o parte a materialului s-a întors în ţară, graţie unor iniţiative şi acţiuni de-a dreptul aventuroase, el aflându-se azi în depozitul unei biblioteci, de unde încă nu a fost valorificat prin publicare integrală. La apariţia volumiului s-au publicat în presa culturală numeroase elogii al căror numitor comun este desemnarea sa drept “un mare eveniment cultural”. Iată doar o mostră! “Această culegere... este incontestabil o operă de valoare uriaşă, întrucât e menită să umple unul dintre golurile cele mai mari ale artei noaste naţionale, fiind cea mai completă şi mai desăvârşită operă în direcţia acesta, a culegerii muzicii populare.”13
Găsind un singur exemplar al acelei ediţii, am putut constata valoarea şi originalitatea cântecelor, caracterul de portret psihologic şi artistic al ţăranului bucovinean pe care-l conturează ansamblul lor şi am putut constata impactul acestei colecţii asupra auditoriului avizat. In întregul său credem că acest portret psihosociologic şi moral al ţăranului român, recte cel bucovinean de altădată, este comparabil şi corespondent altuia, realizat cu mijloacele altei arte, pictura, şi anume în galeria strălucită a tablourilor de ţărani pictate de George baron Lővendal. Restul colecţiei, care în timp a ajuns la circa 3000 de piese, pierdute în timp şi netipărite, a fost, în parte, recuperat prin diligenţele muzicologului Viorel Cosma şi adus la Bucureşti, iar despre celelalte, o
18

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

vagă informaţie conduce spre faptul că ea s-ar afla în Germania. Găsirea şi publicarea integrală a acestei colecţii ar fi un eveniment major în folcloristica şi în cultura românească, iar informaţia entuziastă a lui Iordăchescu din Junimea Moldovei de Nord prin care se confirmă primirea acestei colecţii îndreptăţeşte speranţele că poate, cândva, ea va putea fi descoperită chiar la Botoşani, înfăptuindu- se astfel scopul vizat la iniţierea acelui concurs de a se "fixa pe hârtie pentru generaţiile viitoare melodiile populare care pier cu-ncetul, înăbuşite de cântecele de flaşnetă şi de gramofon". De menţionat că această consemnare în Junimea... a bogatei colecţii Voevidca ce n-avea să se tipărească vreodată integral până în prezent, este prima atestare publicistică a existenţei acestui inestimabil patrimoniu, fiind astfel remarcată, oricum, cu 21 de ani înaintea publicării ei fragmentare în volumul citat. Iar textul explicativ al lui Alexandru Voevidca este un prim demers de prezentare a colecţiei, a intenţiilor colegătorului ei şi a modalităţilor ei de realizare, adică o declaraţie a autorului ei, de o valoare documentară şi memorialistică unică. Premierea acestei colecţii de către Junimea Moldovei de Nord, care se zbătea în greutăţi finaniare şi-şi asigura cu greu subzistenţa de la un număr la altul, este o dovadă elocventă a capacităţii acelor oameni de-a sesiza şi preţui valoarea autentică, în cazul acesta, valoarea unui adevărat tezaur naţional ce-avea să adune aprecieri entuziaste de la nume de marcă ale culturii române .
În cadrul aceluiaşi domeniu al publicisticii literare şi culturale, Ctin Iordăchescu scrie şi recenzii ale unor cărţi (Ţinutul Hotinului de la 1817 de Tudor Pamfile, editura Glasul Ţării, 1917,
.
Chişinău), în numărul 18 al Junimii, în care, după ce face prezentarea cărţii, insistă asupra caracterului ei exemplar şi pentru necesitatea de se face cunoscute şi alte episoade din istoria Basarabiei şi ţinuturilor din cuprinsul ei, în scopul - declarat programatic - de-a se realiza şi pe această cale, informaţională, apropierea acestei provincii de restul ţării.
Publicistul Iordăchescu se entuziasmează la înfiinţarea de către ieşeni a muzeului închinat lui Ion Creangă (scriitor de care s-a ocupat în mai multe rânduri, mai ales în ipostaza lui de pedagog) şi salută cu vădit asentiment proiectele de exploatare memorialistică a personalităţii marelui scriitor. Potrivit habitudinilor sale constante, el prelungeşte informaţia în zona concluziilor mai largi şi se întreabă retoric: "Ce am făcut, noi, botoşănenii, pentru memoria celui mai mare geniu al Românismului, de care cu mândrie spunem că s-a născut la Botoşani?" Trecând în revistă puţinele răspunsuri pozitive, încheie în cunoscuta sa tonalitate sarcastică: "A, da, cu numele marelui idealist, răpus de mizerie, am botezat întreprinderi comerciale ca să aducă dividende sigure milionarilor noştri". De altfel, preocuparea pentru personalitatea lui Eminescu şi pentru datoria contemporanilor, mai ales a celor de la Botoşani, faţă de memoria acestuia, va fi o constantă a publicisticii lui Iordăchescu. Cea mai notabilă realizare în această arie în paginile acestei reviste este contribuţia sa la realizarea şi editarea unui număr special, foarte cuprinzător, al revistei Junimea Moldovei de Nord, dedicat în totalitate lui Eminescu la împlinirea a 30 de ani de la moartea sa, la
15 Iunie 1919, subiect asupra căruia vom reveni într-un alt capitol.

NOTE

12 George Ponetti, în Glasul Bucovinei, nr.354, 18 februarie,1940,Cernăuţi.

13 Constantin Iordăchescu, în Junimea Moldovei de Nord, Botoşani, An I, Nr.23- 34,1920.

19

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Mărturisiri din întuneric(19)

Gheorghe Bâgu

IX. CERNAVODĂ

Chinuit şi terorizat, am ajuns la Cernavodă. Era luna aprilie 1950. O dimineaţă cu cer senin, cu miros de iarbă proaspătă şi vreascuri arse îmi amintea de frumoasa mea copilărie. Răcoarea dimineţii, boarea Dunării şi răsăritul soarelui m-au trezit şi mi-au dat curaj. După ce am fost număraţi şi predaţi cu proces verbal, ne-am încolonat pe rânduri de câte cinci. Garda, formată din militari în termen, înarmaţi cu puşti mitraliere, cu un sergent comandant, ne-a înconjurat şi astel am plecat de la gară spre colonie.
La colonie am găsit circa o mie de deţinuţi, adunaţi în careu pentru numărătoare. După ce s-a terminat numărătoarea comandantul coloniei, colonelul Ghinea, a vorbit celor abia sosiţi. Ne-a spus că ştie cine suntem, că în colonie trebuie să muncim, că vom fi hrăniţi bine, că vom fi îmbrăcaţi, că vom primi cărţi de citit, şahuri şi altele. Fruntaşilor în muncă li se va aplica „condiţionalul” adică o zi de muncă echivala cu două sau trei de detenţie. Concluzia era: „Dacă munciţi vi se reduce pedeapsa”. La sfârşit a întrebat
dacă are cineva ceva de spus. Nimeni n-a răspuns. Am ridicat eu mâna şi mi-a permis să vorbesc.
I-am mulţumit comandantului şi am început prin a spune că sunt condamnat pentru omisiune de denunţ, continuând apoi cu o relatare scurtă despre mişcarea de reeducare şi autodemascare de la Piteşti. Am declarat că sunt nevinovat dar că mă simt ameninţat cu moartea.
Ghinea, un om în jur de 35 de ani, cu un fizic plăcut, a rămas surprins şi foarte indignat. Plimbându-se agitat a spus:
- Aţi venit să munciţi şi prin muncă să vă reabilitaţi! Nimeni nu are voie să tulbure liniştea şi disciplina şi nimeni n- are voie să încalce regulamentul de viaţă al coloniei! Cei care sunt marxişti convinşi şi-i urăsc pe legionari n-au ce căuta aici. Toţi cei care au venit de la Piteşti sunteţi condamnaţi de legile ţării noastre! Toţi sunteţi vinovaţi, toţi ispăşiţi o pedeapsă şi toţi sunteţi obligaţi să vă supuneţi disciplinei coloniei de muncă! Aici nu aveţi dreptul să faceţi reeducare! Aţi înţeles? Aşa ceva nu facem noi! Cei ce vor proceda altfel vor fi aspru pedepsiţi. Şi acum la muncă şi prin muncă, spre libertate!
Am simţit că am înviat din morţi. De unde eram trist şi abătut, acum mă încerca un sentiment de bucurie pentru că scăpasem de bătaie, de schingiuială, de moarte.
După cel mult un sfert de oră a venit la noi un tânăr mic de statură, sărăcăcios îmbrăcat şi cu zâmbetul pe buze. S-a recomandat spunând că se numeşte Ionescu, că este deţinut de drept comun şi că a fost repartizat ca brigadier la noi. A dat mâna cu fiecare, apoi ne-a ordonat să ne încolonăm pe câte cinci
20

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

rânduri şi să mergem la magazie să luăm târnăcoape, lopeţi şi roabe.
L-am rugat ca în prima zi să fim lăsaţi în colonie, deoarece eram foarte obosiţi după cele două zile şi două nopţi de drum.
- Aşa ceva nu se poate. Chiar dacă randamentul de astăzi va fi mai scăzut, nu avem voie să pierdem timpul şi nimeni nu ne dă mâncare fără muncă.
Am mers la magazie, am luat unelte, garda ne-a înconjurat şi ne-am îndreptat către locul de trudă. Odată ajunşi în sectorul nostru, ne-am înşirat în linie dreaptă pe un marcaj trasat cu var la doi metri unul de altul, ni s-a indicat de unde şi cum trebuie să săpăm, unde trebuie să transportăm pământul escavat, cum şi unde trebuie să-l depozităm. Normele erau mari. Eram obligaţi să escavăm 4 m3 pe care trebuia să-i transportăm la o distanţă de circa 350 m. Căram cu roaba. Soarele ardea puternic. Începeam munca de
„reabilitare”. În dreapta şi în stânga noastră, cât cuprindeai cu ochii vedeai numai oameni cu pielea goală, costelivi şi sfrijiţi, săpând, încărcând în roabe şi împingând roabele în fugă. Sub soarele fierbinte al Dobrogei, totul părea că vibrează. Munca era grea. După ani de puşcărie, după o perioadă îndelungată de nemişcare şi după atâta timp în care nu ne- a atins nici o rază de lumină eram slăbiţi şi lihniţi de foame.
Pe la ora 10 ne-au dat câte un sfert de pâine cu marmeladă, care pentru noi a fost o adevărată mană cerească. La prânz surpriză nebănuită: două feluri consistente de mâncare faţă de hrana de la Piteşti care era atât de slabă şi atât de puţină încât o asimilam în întregime şi nu foloseam tineta câte 20 şi chiar 30 de zile. Cu aşa ceva medicina nu poate fi de acord, totuşi aceasta a fost realitatea, experimentată şi de mine.
Aşa slăbiţi şi lipsiţi de vitalitate, ne-am înhămat cu toate puterile la lucru. Primele două luni de zile au fost cele mai grele din tot timpul cât am muncit la Canal. Aceasta a fost perioada de acomodare.
Groaznică! În acest timp au murit mulţi: unii de dizenterie, alţii epuizaţi şi cei mai mulţi de insolaţie. Căldura era atât de mare şi munca grea, încât aruncam zdrenţele de pe noi şi rămânean cu pielea expusă la soare şi moartea venea neîntârziat.
Încet-încet ne-am mai acomodat şi cu soarele şi cu apa şi cu mâncarea. Mai greu ne-am adaptat cu munca istovitoare. Lucram din zorii zilei şi până noaptea târziu şi abia reuşeam să ne facem normele.
După vreo două săptămâni au venit noi brigăzi de la Piteşti şi de la Aiud, iar tovarăşul Ghinea a fost transferat la colonia de muncă Valea Neagră. Locul lui a fost luat de un măcelar din Cernavodă, pe nume Zamfirescu Ilie. Acesta era o huidumă de om, înalt şi gras, cu o burtă mare ce se revărsa caraghios peste curea. Umbla îmbrăcat în salopetă iar în picioare purta nişte sandale enorme. Pe cap avea o şapcă cu cozorocul pătrat pe care o lăsa uşor şi neglijent pe ochiul stâng. Avea un timbru subţire şi tăios şi un vocabular alcătuit numai din înjurături şi cuvinte murdare. Se dădea drept om şcolit. El era comandantul coloniei de muncă
„Columbia” din Cernavodă.
Am văzut aici la Cernavodă scene care nu se pot uita. O parte din cei aduşi la muncă, în special cei mai bătrâni, adică cei trecuţi de 40 de ani, nu reuşeau să se adapteze la noul trai şi se îmbolnăveau. Dimineaţa, după numărătoare, zeci de muribunzi se târau la raportul comandantului, pentru a-l ruga să nu-i scoată la muncă. Zamfirescu se repezea la ei, îi şuta cu stângul, înjurându-i şi strigând: „Nu v-am adus eu aici! Voi aţi venit! Dacă nu munciţi, nu mâncaţi! La muncă! Voi aţi vrut să fiţi miniştri, acum la muncă!”. Şi urma „spectacolul”: muribunzii se târau pe jos şi speriaţi întorceau capul către cel care-i lovea. Cu ochii holbaţi cereau îndurare ... păreau nişte câini hăituiţi.
Şi munca trebuia continuată cu muribunzi şi invalizi.
21

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Într-o zi m-am îmbolnăvit şi eu. În palma stângă mi s-a infectat o bătătură. După două zile, tot braţul era umflat şi aveam febră. Mă învineţisem şi tremuram ca varga. Când mă lăsau frigurile mă luau căldurile şi invers. În cele din urmă, moleşeala şi slăbiciunea m-au trântit la pământ. M-am aşezat cu capul la umbra roabei şi am început să delirez. Toţi colegii şi prietenii mei munceau de zor, alergând la deal şi la vale cu roabele. Munceau şi cei din grupul lui Ţurcanu. Eu zăceam şi în momentele de luciditate mă gândeam că am fost uitat prea repede. Avram Iordan, un amic de-al meu de la Jilava, a venit lângă mine, mi-a controlat pulsul şi temperatura şi mi-a spus:
- Gheorghe, mă cunoşti? Ai temperatură mare. Mă duc să vorbesc cu doctorul Gherman.
Seara, câţiva medici, deţinuţi şi ei la „Columbia”, s-au sfătuit şi s-au hotărât să mă opereze. Nu exista ca dezinfectant decât creolina, nu exista bisturiu şi nici pansamente. Totuşi Gherman, cu care am stat la Văcăreşti şi la Jilava, a făcut un cuţit dintr-o coadă de lingură, la tras pe curea, a adus o ladă care a servit drept masă chirurgicală şi m-au operat pe viu.
M-au curăţat bine, mi-au pus creolină şi m-au pansat cu nişte cârpe spălate în pripă. Noaptea, după operaţie, m-am simţit bine, febra mi-a scăzut şi am dormit un somn adânc, fără vise. A doua zi n-am putut să lucrez dar întreaga brigadă şi-a luat angajamentul să-mi facă norma, eu urmând să le aduc apă. Fericit că scăpasem de moarte am luat o găleată şi, cu o singură mână am început să car apă. Nici nu ajungeam bine la butoaiele cu apă şi cei de la brigadă începeau să strige:
- Apă, apă ... apă. Tot umblând eu cu găleata când goală, când plină, iată că vine un control să vadă cum merge munca. Inspecţia era alcătuită din Albon, directorul adjunct al Canalului, însoţit de câţiva ofiţeri şi câţiva civili. Mergând ei de la o brigadă la alta, au dat şi peste mine.
- Cu tine ce este? zice Albon.
- Am fost operat şi nu pot munci. Car apă iar colegii îmi fac norma.
- V-a dat partidul posibilitatea să vă reabilitaţi şi voi chiuliţi?! Banditule, chiulăule, derbedeule! Şi a început să mă lovească cu cizmele în fluierele picioarelor şi cu pumnii în cap.
Am căzut jos şi cu lacrimile în ochi încercam să mă apăr ...
- Am fost operat la braţul stâng, uitaţi-vă ...
- Desfă-l la mână!
Un gardian m-a desfăcut şi când au văzut ce rană mare şi însângerată aveam, m-au lăsat în pace.
Această canalie care ajunsese director la canalul Dunăre-Marea Neagră fusese croitor la Alba Iulia. Era mic de statură, bine legat şi roşcovan, o figură care inspira frică. O bestie. Fusese legionar, se strecurase la socialişti, apoi a trecut la comunişti şi a fost numit director. Până într-o zi când a fost şi el demascat. Şi-a găsit „naşul” care a povestit ce a făcut Albon în timpul rebeliunii şi ce făcea acum. A fost anchetat, judecat şi condamnat la 15 ani muncă silnică.
La fel s-a întâmplat şi cu un comisar de la Iaşi, un fost legionar, care a devenit anchetator, şi care şi-a bătut joc de oameni, i-a maltratat în modul cel mai barbar însă n-a trecut mult şi şi-a primit pedeapsa. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Când a fost adus la Canal şi l-au văzut cei care trecuseră prin mâinile lui, au rămas încremeniţi. Unul de la Iaşi, s-a uitat la el şi a început să strige:
- Măi băieţi, uitaţi-vă că a venit în rândul nostru şi cumătrul Pompy. Mai ţineţi minte cum ne lega mâinile de picioare, cum ne agăţa de un par şi ne aşeza între două mese cu tălpile în sus şi ne bătea cu nuiaua până asuda? Amintiţi-vă câţi au murit!
- Ce cauţi, criminalule, aici? zice un altul şi-l plesneşte. Toţi au început să-i amintească de Iaşi şi de Suceava, lovindu-l cu lopeţile în cap. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el. Unii spun că ar fi scăpat, alţii că ar fi murit.
22

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

În câteva zile m-am însănătoşit şi am trecut la roabă. Grea a fost acomodarea, dar cine trecea de ea nu mai avea de ce se teme. Îmi amintesc de o întâmplare care m- a zguduit. În brigada vecină cu noi muncea un profesor, Petrescu. Era de vreo 45-50 de ani, uscăţiv, de statură potrivită, întotdeauna crispat şi foarte abătut. Din luna aprilie a început să se laude că de la 1 iulie va pleca acasă. Se apropia ziua cea mare şi el susţinea, cu încăpăţânare, acelaşi lucru. Fiind dintre cei necondamnaţi, am început să credem că într-adevăr va pleca acasă, că ştie el ce ştie şi că nu vorbeşte aiurea. Doar era un om în toată firea, destul de serios şi demn de toată încrederea. Pe 1 iulie l-am întrebat:
- Ce faci, domnule profesor? Mai pleci acasă?
- Sigur. Nici nu soseşte masa de prânz şi eu sunt plecat.
Aşa a fost. Pe la ora zece, când soarele ardea cu putere a fugit din cordon şi a sărit în Dunăre. A fost împuşcat pe loc. Seara, a fost adus în colonie, într-o căruţă trasă de deţinuţi şi mascată cu crengi şi frunze de brusturi pentru a fi îngropat.
Mergeam desculţi, în rânduri de câte cinci, în urma căruţei prin praful drumului. Pe stradă, copii întârziaţi la şcoală şi oameni liberi se uitau la noi cu nedumerire. Era o seară plăcută de vară cu miresme calde şi cu cântec de greieri. În urechi îmi sunt o melodie veche ce se cânta de mult pe vremea tinereţii mamei.
„Când ai plecat anul trecut
Cu ochii lung te-am petrecut, de la fereastră”.
Garda înarmată cu puşti mitraliere ne escorta. Un soldat dintre cei care ne păzeau, s-a apropiat de un altul şi fără să ţină seama că-l auzim, îi zice:
- Măi Vasile, ai văzut cum l-a ochit? Din primul foc! Ştii că pentru asta pleacă în permisie acasă zece zile? Când o să avem şi noi norocul ăsta ...
M-am gândit îngrozit: „Ce noroc?! Asasinatul, mijloc de a obţine o permisie, e un noroc!? Cine erau aceşti
indivizi, fără conştiinţă, fără suflet? Oameni? Români? Fraţi de-ai noştri?”
Astăzi, când scriu aceste rânduri, îmi amintesc şi de cele povestite de colegul meu Ţimpău, muntean sănătos şi curat, născut în Obcinele Bucovinei, la Fundu Moldovei. Ţimpău, îmi relata din închisoare de la Gherla unde stătuse închis:
„- Aici, o dată pe săptămână erau bătuţi recalcitranţii. Bătaia o aplica un locotenent Istrati, care locuia peste drum de închisoare. Eu şi ceilalţi din celula mea, neavând nici o treabă, priveam seara printre gratii şi urmăream tot ce se petrecea în casa lui Istrati.
Dar cum decurgea bătaia: cel pedepsit, era dezbrăcat la piele, i se punea un cearceaf ud pe spate, era întins cu faţa în jos, un gardian îi punea o cizmă pe ceafă, altul o cizmă pe picioare şi Istrati aplica tacticos 5, 10 sau 15 bastoane, după caz. Loviturile erau rare şi foarte puternice pentru ca cel care le primea să le simtă din plin. Majoritatea leşinau. În zilele de vârf, Istrati aplica chiar şi 100 de lovituri. Atunci vuia toată puşcăria de urletele şi zbieretele celor bătuţi. Seara, după gratii, noi priveam în casa celui care toată ziua transpirase bătând. Ajuns acasă, se spăla, apoi îşi lua copiii în braţe, îi mângâia, îi alinta şi-i săruta. Era amabil şi bun cu soţia. Omul, toată ziua îşi făcuse datoria, meseria de bătăuş. Fără remuşcări! Exact ca în povestirile lui Dostoievski”.
Mergeam cu capul în jos gândindu-mă la tot felul de atrocităţi şi barbarii petrecute în penitenciar. Imediat ce am ajuns în colonie şi am intrat pe poartă, cei care erau de serviciu au fugit la bucătărie să ne aducă hrana, iar noi am alergat la baraca-dormitor. Mai rău a fost pentru cei care aduceau mortul pentru că au fost obligaţi să-i sape groapa şi să-l înhumeze. Fiind „experţi” în săparea pământului, în jumătate de oră Petrescu a fost îngropat, urmând ca după închidere să se întocmească procesul verbal de deces.
În cimitire sunt morminte cu cruci şi monumente de marmură, adevărate minuni, dar şi morminte cu cruci de lemn,
23

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

putrede, strîmbe, cu scrisul indescifrabil. La Petrescu, numai dacă cercetai atent, observai că este vorba de un mormând proaspăt plasat între buruieni uscate, arse de soarele dogoritor al Dobrogei. Acesta este destinul care şi după moarte parcă urmăreşte omul. Pierderea lui Petrescu ne- a lăsat un mare gol în suflet. Seara, după înmormântare, a fost o seară de reculegere, de resemnare şi de aducere aminte, cu lacrimi de deznădejde. Mi-am amintit de un frumos poem al lui Wordsworth:
„Suntem şapte”. Este vorba de răspunsul unei fetiţe de 8 ani. „Suntem şapte: doi sunt la Conway/ doi sunt plecaţi pe mare/ şi o soră şi un frate/ dorm în cimitir/ şi cu
mine şapte. Eu merg zilnic/ la mormântul lor/ unde brodez, citesc/ şi de multe ori adorm alături de ei”. Şi din nou fetiţa este întrebată: „Si totuşi, câţi sunteţi?” „- Suntem şapte.”
Şi noi suntem tot o sută, împreună cu cei morţi, o brigadă completă. Suntem totuşi o sută.
Mai târziu, când noaptea cu negura-i grea s-a lăsat peste întreaga colonie şi peste mormântul fără cruce al prietenului nostru Petrescu, mie îmi sunau în urechi aceleaşi versuri:
„Când ai plecat anul trecut
Cu ochii lung te-am petrecut, de la fereastră”...

Botoşanii în evul mediu. Aspecte ale vieţii economice(7)

Şi la Botoşani, ca şi în alte târguri moldoveneşti, se constată două aspecte esenţiale în ceea ce priveşte evoluţia meşteşugurilor: pe de o parte diferenţierea şi specializarea tot mai accentuată în interiorul aceluiaşi meşteşug, pe de altă parte apariţia unor meşteşuguri noi, rod al evoluţiei sociale şi economice236.
Astfel, în domeniul prelucrării metalelor, documentele îi menţionează pe
„Grigorii lăcătuşul”237 şi „Iani lăcătuşul”238, „Ştefan Dârmoi ferari”239,
„Mihai Făgăraş clopotari”240, „Necula căldărariul”241, „Marcu tipsăeriul jidov”242 etc. În 1832, statisticile botoşănene evidenţiază existenţa a doi meşteri argintari şi alămari şi a altor doi rotari243. Tot meşteri fierari pot fi consideraţi şi cei doi falsificatori de monede al căror atelier era amplasat în clopotniţa bisericii Sf. Paraschiva244!
Un alt domeniu ilustrat printr-un număr mare de meşteşuguri era cel al prelucrării lemnului şi a pietrei, fapt explicabil într-o epocă în care materialele de construcţie erau tocmai lemnul şi piatra.

dr. Daniel Botezatu

O mărturie a profesionalismului acestor meşteri o constituie clădirile din Centrul Vechi al Botoşanilor, multe dintre ele datând de la sfârşitul secolului al XVIII- lea, dar şi reţeaua subterană de pivniţe, dispuse uneori chiar şi pe două etaje245. Este de presupus că măcar o parte din lucrările de construcţie ale bisericilor de piatră din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a fost realizată de către meşterii locali.
Documentele vremii îi menţionează
pe stoleri246, pietrari247,
Teslari248, vărari249 şi cărămidari250. În
1832 lucrau la Botoşani 32 de meşteri
„chetrari”, 21 dulgheri şi un stoler, cu toţii români251. Unii dintre meşteri îşi constituiseră chiar şi breaslă. Astfel, printre
„starostii corporaţiilor” la 1847 se numărau
„Dumitru sin Toader”, la dulgheri şi
„Iordachi Ciritel” la cărămidari252. Din această categorie de meşteşugari făceau parte şi podarii. Activitatea lor la Botoşani este vizibilă documentar după 1832, când noile planuri edilitare prevedeau astuparea
„batocurilor” de pe uliţele botoşănene,
24

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

construirea a trei poduri şi refacerea unui al patrulea, „în drumul ce merge pe unde s-au îndreptat drumul poştei”253.
Poate cel mai diversificat meşteşug era cel din domeniul prelucrării pieilor. Am menţionat deja breslele blănarilor, ciubotarilor şi tălpălarilor botoşăneni. Bresle bogate, cu mulţi dintre membrii săi în rândurile patriciatului urban botoşănean,
ctitori şi întreţinători de biserici254,
membrii acestor bresle îşi rânduiseră în catastife „ponturi” care limitau la maximum interferenţele uneia cu cealaltă.
Acestor trei bresle li se adăuga cea a cojocarilor, al cărei meşteşug „era tot atât de trebuitor marilor mase ca şi blănăria pentru stările mai de sus”255. Catagrafia de toţi sudiţii din târgul Botoşani în 1820
menţionează trei cojocari: „Manole Teodosă, moldovan, născut în Botoşani, însurat cu Ileana, fata lui Ionică blănariu din Botoşani”, „Toader Bolboc, moldovan, născut în Moldova” şi „Ştefan Saliţchi, moldovan, născut la Cernăuţi, în Bucovina”256. Potrivit statisticii din 1828, la Botoşani erau 15 cojocari, cu toţii români257. La 1847, staroste al breslei cojocarilor botoşăneni era Neculai Vasiliu258. Potrivit tradiţiei, breasla cojocarilor de aici avea ca praznic pe cel al bisericii Sf. Spiridon259 .
Din aceeaşi tagmă a meşteşugarilor ce prelucrau piei mai făceau parte săhăidăcarii260 (cei care lucrau tolbe de săgeţi sau teci de arme), curelarii261, dubălarii sau tăbăcarii262, cizmarii263, cavafii264, şelarii265, solonarii266 şi condurarii267. Nu mai puţin de 13 meşteşuguri, dacă ar fi să îi adăugăm şi pe işlicari, aveau ca obiect de activitate prelucrarea pieilor!
O altă ocupaţie economică, bine ilustrată la Botoşani prin varietatea meşteşugurilor din domeniu, era ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor. Din această categorie de meşteşuguri făceau parte croitorii, prezenţi în număr destul de mare, ocupaţia lor fiind, desigur, mai veche decât primele atestări documentare268. O vechime mare are şi meşteşugul
confecţionării hainelor din postav, meşteşug numit şi al abageriei. În martie
1777, Onciu Sârbu abăger, împreună cu soţia şi fiul său luau cu bezmen un loc sterp al bisericii Sf. Paraschiva270. La 15 iunie 1796 semnau ca martori la o tocmeală între doi blănari „Ghenci abăger Hotinceanu”, „Ghenci abăger”, „Petre abăger” şi „Ioniţă proin staroste”271 (probabil de abăgeri, n.ns.). În 1832, existau la Botoşani cinci meşteri abagii, cu toţii români272. În 1847, abagiii nu sunt menţionaţi, probabil ei fiind asimilaţi în cadrul corporaţiei croitorilor273. Numărul relativ mic al abagiilor din oraş se explică prin aceea că ei confecţionau mai ales haine ţărăneşti, puţin solicitate de către locuitorii târgului. Cât despre locuitorii de la sate, ei se îmbrăcau cu haine confecţionate de ei sau de abagerul comunităţii lor.
Baibaracarii (croitori care lucrau haine umplute cu lână sau cu bumbac)274 erau şi ei destul de puţin numeroşi, deşi hainele făcute de ei puteau fi utilizate de toate categoriile sociale275 iar în evul mediu baibaracele erau hainele de război ale ostaşilor moldoveni276. Nici aceşti meşteşugari nu erau organizaţi într-o breaslă a lor, fiind probabil asimilaţi croitorilor sau mindirigiilor277.
Boiangii, cei care vopseau textilele, sunt şi ei atestaţi la Botoşani practicându-şi meşteşugul. În 1832 erau înregistraţi cinci meşteri boiangii, cu toţi români278. În 1847, corporaţia boiangiilor botoşăneni îl avea ca staroste pe Grigore Cozmulici279. Şi mai târziu, la 1860, boiangii făceau parte dintr- o breaslă mixtă, numită Breasla, mindirigiilor şi bărbierilor, staroste fiind Ion Irimia280. Ca şi boiangii, mindirigii (cei care confecţionau mindire, adică saltele şi plăpumi) ilustrează un meşteşug mai nou în peisajul economic moldovenesc. În
1835, cei cinci mindirigii botoşăneni erau armeni281. În 1847, staroste al corporaţiilor mindirigiilor era Ion Mindirigiu282; mai târziu. La 1860, mindirigii făceau parte din aceeaşi breaslă cu boiangiii şi bărbierii283, într-o alcătuire cel puţin ciudată.
25

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Un alt gen de meşteşugari care lucrau în industria textilă era reprezentat de pălărieri. Catagrafia sudiţilor din târgul Botoşani îl aminteşte, la 1820, pe
„Gheorghe Ludcovţchi, leah, născut la Cernăuţi, în Bucovina [...], Breasla, e pălărier”284. La 1832, când influenţa apuseană începuse a înlocui, pe la oraşe, işlicul şi cuşma cu pălăria, la Botoşani erau
11 pălărieri, toţi români. Este drept,
numărul lor era mai mic decât cel al cuşmarilor, 33, în întregime evrei285. Staroste al pălărierilor botoşăneni, la 1847, era „Iacob Pălărieru”286.
Foarte diverse erau şi meşteşugurile din domeniul alimentaţiei. Numărul mare al morilor din ţinut făcea ca la Botoşani să fie comercializată făină din belşug287. Ca atare, chiar dacă mulţi dintre locuitori îşi coceau pâinea în gospodăria proprie, sunt menţionaţi şi formagiii (brutarii sau pitarii). Această îndeletnicire ca ocupaţie economică trebuie să fi avut o vechime foarte mare la Botoşani, acolo unde calitatea sa de reşedinţă domnească făcea necesară prezenţa unor pitari care să aprovizioneze cu pâine proaspătă curtea, cu dregătorii şi ostaşii săi. Existenţa dregătoriei de mare pitar în Ţara Moldovei este un indiciu al faptului că existau, în toate oraşele şi reşedinţele domneşti, numeroşi pitari asupra căruia se exercita autoritatea dregătorului domnesc288. Breasla formagiilor era constituită deja în
1781, când Enache, „staroste de formagii” din Botoşani era menţionat într-un document ca vânzător al unor dughene din Botoşani289. Un izvod din 26 februarie
1825 îl aminteşte pe „Nicul formagiu”290. Mai târziu, la 1832, cei şapte formagii menţionaţi la Botoşani erau, cu toţii, români291. Într-o „însămnare de câţi fânaragii sânt alcătuiţi şi de câte fânare sânt aşezate pe uliţile din oraşul Botoşani”, din 22 octombrie 1833, sunt menţionaţi
„Tănasă formagiu”, locuind pe „uliţa
Lipţcanilor” şi „Gheorghe formagiu” pe
„uliţa pliaţului târgului vitelor”292. Staroste al corporaţiei formagiilor din Botoşani, la
1847, era Toader Neculau293. Inventarul
din 1828 al unei brutării botoşănene, aparţinând lui „Mihai furmagiu”, aşa cum a fost el publicat de Iorga: ¾ hambari şi 1 covată, câmpiu de trei mâni, 1 gripcă de pâne, 4 site, 1 cot de cuptoriu, 5 lopăţi, 2 poslovaci, 1 capac de gura cuptiorului, fereşti de sticlă bune, 2 fereşti mici tij de sticlă, 1 masă de plăcinte, 6 mese înlăuntru şi din faţă, 11 lăiţi, 2 culmi de pus panacoadi, 1 trunchi de tăiat carne, 1 broască la uşa din faţă, 1 cuptor gata sănătos, 1 ladă mare de pus pâne şi una veche, 1 sâtă de cernut făină, 1 pat, 1 ladă tij din faţă, 1 tavă mare de fript. Toate
aceste lucruri se vând cu 100 de lei294.
În număr mare la Botoşani, precum şi în celelalte târguri moldoveneşti, erau casapii, numiţi şi mesărcii. Înflorirea acestui meşteşug este rodul acţiunii conjugate a doi factori: cirezile mari de vite, care constituiau o sursă permanentă de carne, precum şi sporul demografic în creştere continuă în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se mai adaugă şi componenţa etnică şi religioasă compozită a Botoşanilor, aşa încât în perioadele de post ale ortodocşilor, consumul de carne era asigurat de către reprezentanţii acelor etnii din târg pentru care nu existau interdicţii ritualice în acest sens.
Pe la jumătatea secolului al XVIII- lea, trunchiurile de meserniţă se aflau „în vale, în faţa târgului”, unde erau şi
„băcăliile”, deosebit de Târgul Făinii, care se mutase de vreo 20 de ani „în deal, lângă cimitirul Bisericii Albe”295. În Catagrafia sudiţilor din 1820 apare un „Grigore Berezinschi, leah, născut la Sadagura, în Bucovina [...] Breasla: căsap”296.
La 1832, în Botoşani erau menţionaţi ca având organizare de breaslă
„căsapii jidovi”, starostele lor fiind un anume Iţic297. În acelaşi an sunt atestaţi şi zece casapi români, aproape jumătate din numărul evreilor cu aceeaşi ocupaţie298. Câţiva ani mai târziu, la 12 noiembrie
1835, Sfatul orăşenesc din Botoşani şi
„căsapii moldoveni şi jidovi din târg Botoşani” semnau un contract, în condiţiile în care „nime alţii nu s-au arătat a lua
26

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

asuprăle căsăpiile din acest târg”. Prin acest contract, casapii se obligau să taie vitele în afara târgului, să aducă la vânzare
„numai carne curată şi bună, pe la trunchiurile unde vor fi aşezaţi, care trunchiuri vor fi acoperite bine, pentru de a nu să pricinui vreo mârşăvire şi putoare”, să vândă „atât carne de vacă, precum şi de oaie, cu preţul câte 18 parale oca dreaptă, fără a da lipsă un dram măcar”, să dea
„săul verde, ce va ieşi de la căsăpiile noastre [...] numai mumgiilor (făclierilor, n. ns.) din acest târg, care vor fi alcătuiţi [...]. Contractul, valabil pentru un an de zile, era semnat de „Neculai Troscu, Ştefan Lazăr, Gheorghiţă Mitrulachi şi Gheorghe Cobâzgan, casap”299.
În acea vreme, prezenţa scaunelor de căsăpie în chiar mijlocul oraşului era un prilej de nemulţumire pentru unii dintre locuitori, din cauza mirosurilor pestilenţiale ce tulburau aerul şi a bolilor ce se puteau răspândi cu repeziciune. Acest lucru îl face cunoscut, la 19 iunie 1834, în înştiinţarea trimisă Departamentului din Lăuntru, doctorul Samurcaş din Botoşani, acesta solicitând împrăştierea târgurilor de meserniţă pe laturile târgului, în diferite locuri300.
Tot în rândul meşteşugarilor din domeniul alimentar trebuie socotiţi cofetarii301, pastramagiii302, brânzarii303, cafegiii304, pescarii305 şi bucătarii306. Băuturile erau preparate de către rachieri307, berari308 sau brahari309.
Alţi meşteşugari care activau în diferite domenii, la Botoşani erau zugravii310, butnarii311, mahalii312, săpunarii313, sticlarii314, olarii315 şi străchinarii316, trăistarii317, mungiii sau lumânărarii318, bărbierii319, lăutarii320, cepregarii sau ceaprazarii321 etc322.
Primele decenii ale secolului al XIX-lea prefaţează înlocuirea economiei de breaslă, în care rigorile profesiei se îmbinau cu morala creştină, cu economia de tip industrial, de fabrică, mai deschisă spiritului nou, al epocii, concurenţei de piaţă, dar mai puţin loială vechilor principii
statuate în catastifele de breaslă care slujeau drept repere ale activităţii acestora.
Trecerea la o nouă etapă în evoluţia economică a Botoşanilor este ilustrată de un contract de vânzare-cumpărare a 550 de stânjeni de lemn din pădurea Brăeşti, încheiat la 17/29 iunie 1829 între S.I. Sternfeld şi „Prima societate a morilor de aburi din Botoşani, G. Abramovici şi Sara
Freifeld”323. Asemenea armenilor din vremurile mai vechi, evreii ajunseseră în această perioadă şi vor continua să fie în Botoşani „un ferment de viaţă economică”324.
Conform Catagrafiei din 1832, la Botoşani funcţionau 40 de „fabrici”325 : una de lumânări, trei de ulei, colţuni, boia, tulpane, pălării, 22 de fabrici ce prelucrau pânzeturi şi piei, şase de găitane, opt de mătase, de lână şi de săpun, cinci velniţe şi
15 fierării326. Este epoca de maximă intensitate a dezvoltării Botoşanilor. Vechii sale prosperităţi economice i-au pus capăt construirea liniilor ferate, care lăsau târgul în afara marilor circuite comerciale, dar şi încheierea unor convenţii comerciale care au lovit decisiv în negoţul de vite, căruia dezvoltarea economică a vechiului târg îi datorase atât de multe327.
Evoluţia economică a Botoşanilor s-a circumscris unor coordonate definitorii, comerţul şi meşteşugurile, reperele acestei evoluţii modificându-se în funcţie de un moment istoric sau altul. Într-o primă etapă, corespunzând secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, se pun bazele acestei dinamici economice, principalii factori ce au influenţat sensul acesteia fiind aşezarea geografică, la răscrucerea marilor drumuri de negoţ europene, întemeierea statului moldovenesc, stabilirea armenilor în aşezarea de aici şi acordarea privilegiului de târg, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
Urmează o a doua etapă a evoluţiei economice, căreia îi corespund secolele al XVI-lea şi al XVII-lea şi prima jumătate al celui de-al XVIII-lea, în care continuă să precumpănească, în ponderea activităţilor economice desfăşurate şi a veniturilor
27

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

generate de aceste activităţi, comerţul. Negustorii botoşăneni colindă spaţiul românesc şi o bună parte a Europei, tranzitând mărfuri de cea mai mare căutare în regiunile pe unde mergeau. Dacă în prima parte a acestei perioade, ponderea cea mai însemnată în acest comerţ o aveau negustorii moldoveni şi cei armeni, începând de prin secolul al XVII-lea acestora li se alătură negustori greci, şi în mai mică măsură, cei turci.
Unii dintre aceşti negustori investeau surplusul afacerilor lor în bunuri imobiliare, case, dughene şi locuri în târg, sate şi părţi de sate, în timp ce alţii practicau o ocupaţie pe cât de riscantă, pe atât de profitabilă, cămătăria. Şi într-un caz şi în celălalt se strângeau averi mari şi se foloseau aceste oportunităţi de câştig pentru accederea în rândul unei clase sociale, boierimea, a cărei compoziţie

236 Ibidem, p. 233.

etnică fusese modificată pe măsura accentuării dominaţiei otomane.
O a treia şi ultimă etapă de evoluţie economică a târgului Botoşani, în limitele perioadei care face subiectul prezentei lucrări, are durata de circa un secol: din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până spre jumătatea veacului următor. Dinamica vieţii economice este cu totul altă faţă de perioadele anterioare, cadenţa este mult mai rapidă, prefacerile mai numeroase şi mai consistente. La această imagine concură şi cantitatea de informaţie documentară, de câteva ori mai mare decât pentru celelalte perioade la un loc.
Este şi epoca în care ocupaţiile meşteşugăreşti copleşesc, prin numărul practicanţilor şi veniturile obţinute, activităţile comerciale, în condiţiile în care breslaşii care aveau dughene şi vindeau acolo produsele muncii lor erau, înainte de toate, meşteşugari şi abia apoi şi negustori.

NOTE

237 Vezi şi Constantin C.Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, p. 404.

238 La 29 octombrie 1807 (ASI, Documente, CDII/7).

239 La 29 mai 1819, un oarecare Iani lăcătuş se angaja să îi facă lui Luca, fiul armeanului David Goilav, „patru gratie de fier cu flori, cum i-a plăcé dumisale […] gratii sadé, petrecute una într-alta” (N. Iorga, St. şi doc., vol.

VII, p.146).

240 La 14 iulie 1821 (ASBT, Documente, X/42).

241 La 17 aprilie 1814 (ibidem).

242 N. Iorga, op. cit., p. 124.

243 La 1 noiembrie 1760 (ASI, Documente, CCCLX/123).

244 Cf. Artur Gorovei, op. cit., p. 179-180. Încă din 1716, la Botoşani exista constituită o breaslă armenească, din care făceau parte şi alămarii (Grigore Goilav, Statutele breslei tinerilor botoşăneni, eşeni şi romaşcani, în revista „Arhiva”, Iaşi, 1896, vol. VII, p. 639). În secolul al XIX-lea, mahalaua bisericii Sf. Ioan se mai numea şi

Rotăreni, după meşteşugul rotăriei, practicat de locuitorii săi; cf. Eugenia Greceanu, op. cit., p. 31, în „Forum

cultural”, nr. 4, decembrie 2002 (7). La 20 aprilie 1827 cumpăra un loc în Botoşani „negustorul evreu Leiba sin

Lupu argintar” din târg (ASBT, Documente, II/63).

245 ASBT, Documente, VII/82.

246 Vezi şi Eugenia Greceanu, op. cit. , p. 31, în „Forum cultural”, nr. 1, martie 2005 (16).

247 La 1 septembrie 1817, Avram stoler din Botoşani lua în chirie o casă în târg (ASBT, Documente, X/42). Tot

stoleri erau „Gheorghe Fridirih, neamţ, născut la Bistriţa, în Ţara Ardealului” şi „Petre Sturza, ungur, născut la Solca, în Bucovina, a venit în Moldova la anul 1811”. Acelaşi meşteşug îl practica şi „Martin Grosul, sas, născut la Braşov, în Ardeal”, menţionat ca dulgher, spre deosebire de ceilalţi doi, semn că exista o diferenţiere între

meseriile definite prin cei doi termeni (Artur Gorovei, op. cit. , p. 84 şi 87). De remarcat faptul că tustrei meşterii

menţionaţi în această catagrafie a sudiţilor botoşăneni, la 1820, nu erau români şi proveneau din zone geografice în care meşteşugul prelucrării lemnului avea o veche tradiţie. Un act din 1 iunie 1815 era semnat de „Dragu, staroste de dulgheri” (N. Iorga, op. cit., vol. VII, p. 144).

248 „Iacob Vorotinschi, rus, născut în Botoşani”, ( Artur Gorovei, op. cit. , p. 86).

249 La 9 mai 1828 este amintit Gheorghe Panaite, fost staroste de teslari din Botoşani, reclamat la Mitropolie de către o văduvă din târg pentru că nu mai voia să se cunune cu ea (ASI, Documente, DCXXIX/118).

250 În 1874 era menţionată în târg strada Vărăriei; cf. Eugenia Greceanu, op. cit. , p. 31, în „Forum Cultural”, anul II, nr. 4, decembrie 2002 (7).

28

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

251 Biserica Pogorârea Sf. Duh-Duminica Mare a fost ridicată în 1838, în locul unei vechi biserici de lemn cu hramul Sf. Vasile, „de către poporeni”, adică locuitori ai mahalalei, în majoritatea lor cărămidari, cf. Ibidem, p.

22, în „Forum Cultural”, anul III, nr. 1, martie 2003 (8).

252 Artur Gorovei, op. cit., p. 180.

253 Ibidem, p. 233.

254 Ibidem, p. 257-260.

255Conform însemnărilor de pe un pomelnic din 1854, biserica Sf. Nicolae cel sărac din târg s-a aflat în grija

breslelor pescarilor, brânzarilor şi ciubotarilor. În 1906, în biserică exista încă făclia breslei ciubotarilor, purtând data 1857 (cf.. Eugenia Greceanu, op. cit. , p. 22, în „Forum cultural”, anul III, nr.1, martie 2003 <8>).

256 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 258.

257 Cf. Artur Gorovei, op. cit. , p. 82, 83 şi 87. Primul dintre cei trei cojocari, căsătorit cu fiica unui blănar botoşănean, avea şi o crâşmă în care negustorea vin şi rachiu (ibidem, p. 82).

258 Ibidem, p. 180.

259 Ibidem, p. 233.

260 Eugenia Greceanu, op. cit., în „Forum cultural”, anul III, nr.1, martie 2003 (8).

261 În 1820 la Botoşani era menţionat „Iosăf Suizinschi, leah, născut la Buczacz, în Galiţia.[…] Breasla: curelar

şi săidăcar” (Artur Gorovei, op. cit., p. 87).

262 În 1796 intra în breasla ciubotarilor şi dădea bărbânţă „Panaite sin Curălar” (Eugen Pavlescu, op. cit., p.

537). La 1832, la Botoşani lucrau patru curelari români şi unul armean (Artur Gorovei, op. cit., p. 180). Pe lista alegătorilor pentru constituirea Eforiei Botoşanilor din anul 1834 figura şi Ilie „staroste de curălari şi soponari” (ibidem, p. 220).

263 Prima menţiune a dubălarilor botoşăneni, membri ai breslei tinerilor armeni, este cea din 1716 (Grigore

Goilav, op. cit., p. 639). În Botoşani există şi astăzi o stradă numită a Dubălarilor.

264 Meşteşugul lor era considerat de lux, ei lucrând cizme, ciubote galbene şi roşii, conduri, târlici şi papuci pentru păturile avute, de aceea li se mai spunea şi „ciubotari subţiri”, spre deosebire de ciubotarii propriu-zişi,

numiţi şi „ciubotari groşi” (cf. Eugen Pavlescu, op. cit., p. 259-260). În 1820, printre sudiţii din Botoşani se număra şi „Ştefan Ioan, moldovan, născut la Bozancea, în Bucovina” (Artur Gorovei, op. cit., p. 89). În 1832

numărul meşterilor armeni din breasla cizmarilor botoşăneni precumpănea faţă de cel al cizmarilor români (29

armeni faţă de 19 români); cf. Ibidem, p. 180. Staroste al cizmarilor, la 1847, era Gheorghe Mustea (ibidem, p.

233); un Gheorghe Mustea era breslaş ciubotar pe la 1798 (Eugen Pavlescu, op. cit. , p. 531).

265 Ei erau cei care lucrau încălţămintea ordinară (Constantin C.Giurescu, op. cit. , vol. III, p. 405). În 1832, la

Botoşani era înregistrat un singur cavaf, român (Artur Gorovei, op. cit., p. 179). La 27 noiembrie 1805 şi 6 decembrie 1806 este pomenit „Gheorghe Cavacul, supus rusesc” (ASI, Documente, CCCLX/170, 171).

266 În 1810 intra în breasla ciubotarilor şi dădea cuvenita bărbânţă „Pavel şălariul” (Eugen Pavlescu, op. cit., p.

539).

267 La 1832, din breasla solonarilor făceau parte opt români şi 20 de armeni (Artur Gorovei, op. cit. , p. 180). Staroste al corporaţiei solonarilor, la 1847, era armeanul Garabet Balin (ibidem, p. 233). Despre solonari, opiniile sunt împărţite: se afirmă că erau negustori de pielărie (Eugen Pavlescu, op. cit., p. 125) sau o categorie de

intermediari care prelucrau pielea (Istoria Românilor, vol. V, p. 434).

268 La 20 noiembrie 1801, un „Pavăl sân Pricop Condurariu plătea bărbânţă breslei ciubotarilor (Eugen

Pavlescu, op. cit. , p. 534).

269 Documentele îi consemnează, la 1723, pe Vasile Funar, Pantelii şi Chira, croitori din Botoşani (N.Iorga, op. cit., vol. VII. p. 121), la 25 mai 1742 pe Zaharia şi Constantin croitori (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, nr. 1212), ultimul fiind menţionat şi în 1744 (ASI, Documente, CCCLX/109), 1765 (îl avea ca fiu pe

Gligore blănarul; idem, CCCLX/124) şi 1766 (idem, CCCLX/115). Breasla croitorilor botoşăneni are o vechime

destul de mare, din moment ce încă din 1776 este pomenit Tanase, staroste de croitori (idem, CCCLX/130). Periodic, documentele îl consemnează pe acest staroste cu prilejul însărcinărilor oficiale pe care le primeşte pentru a face hotărnicii de locuri în târg: la 16 iunie 1776 (idem, CDXVII/160), 25 mai 1780 (idem, CDXVI/13),

1783 (ASB, Fond Documente depuse de Tribunalul Botoşani, DCCCV/7), 1784 (idem, DCCCV/8) şi 1786 (ASI, Documente, CCCLX/165). În 1832, la Botoşani erau 98 de croitori evrei, spre deosebire de doar trei armeni şi 32 de români (Artur Gorovei, op. cit., p. 180). În 1847, corporaţia croitorilor îl avea ca staroste pe Dumitrachi Croitoru (ibidem, p. 233). Mult mai târziu, în 1891, croitorii se specializaseră: existau 92 de croitori pentru dame şi 82 de croitori ce lucrau pentru bărbaţi (Victor Nădejde, I.Tiţu, Dicţionar geografic al judeţului Botoşani la anul 1895, Bucureşti, 1895, p. 48).

270 ASBT, Documente, II/16.

271 Ibidem, II/36. Se pare, aşadar, că acest meşteşug era, totuşi, alcătuit în breaslă la Botoşani, în ciuda unor informaţii contrare (vezi Eugen Pavlescu, op. cit., p. 259).

272 Artur Gorovei, op. cit., p. 179.

273 Ibidem, p. 233.

274 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 259.

29

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

275 Istoria Românilor, vol. V, p. 435.

276 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 276.

277 O singură dată sunt atestaţi baibaracarii la Botoşani („Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal din Iaşi”,

1926-1927).

278 Artur Gorovei, op. cit., p. 276.

279 Ibidem, p. 233.

280 Cf. Monitorul Oficial al României, nr.20 din 21 noiembrie 1861, apud Eugen Pavlescu, op. cit., p. 126.

281 Artur Gorovei, op. cit., p. 180.

282 Ibidem, p. 233.

283 Cf. supra, nota 281.

284 Artur Gorovei, op. cit., p. 83.

285 Ibidem, p. 180. Totuşi, tot la 1832, în rândul „naţiei nemţeşti” din mahalaua Calicimii se afla şi „Iohanos

Lorhi, neamţ pălărier supus austriecesc” (ibidem, p. 96).

286 Ibidem, p. 233.

287 În 1832, în târgul Botoşani funcţionau doar trei mori (ibidem, p. 93), dar numărul lor în satele dimprejur era mult mai mare. Despre Târgul Făinii din Botoşani vezi supra, passim.

288 Cf. Dicţionar de instituţii feudale din Ţările Române, termenul pitar, p. 360.

289 ASBT, Documente, II/21.

290 ASB, Fond Documente istorice, CXXV/95.

291 Artur Gorovei, op. cit., p. 180. Ei formau aceeaşi breaslă cu pitarii, staroste fiindu-le Tănasă Ioan (ibidem, p.

312). În acelaşi an, la Botoşani erau atestaţi 12 „chitari”evrei (ibidem, p. 180).

292 Ibidem, p. 263-264.

293Ibidem, p. 233.

294 N.Iorga, op. cit. , vol. VII, p. 146-147.

295 Documentul este datat 7250 <1742> mai 3 (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, nr. 514). Vezi şi ibidem, vol. III, nr. 1404. La Botoşani, Uliţa Căsăpiei era menţionată documentar încă din anul 1794 (Eugenia Greceanu, op. cit. , p. 31, în„ Forum cultural”, anul II, nr. 4, decembrie 2002 [7]).

296 Artur Gorovei, op. cit., p. 87. Un act din 15 februarie 1793 îl menţionează pe Neculai fiul lui Vasilache

Mesărciu, staroste de la ciocli ( ASB, Fond Documente depuse de Tribunalul Botoşani, DCCCXXI/1).

297 Artur Gorovei, op. cit., p. 311.

298 La aceeaşi vreme, casapii evrei erau în număr de 22 (ibidem, p. 179).

299 Ibidem, p. 272-273.

300 Ibidem, p. 277. O însemnare din 2 septembrie 1834 arată care erau cele 21 de trunchiuri de căsăpie, din acel moment, din Botoşani (ibidem, p. 277-278).

301Catagrafia sudiţilor din târgul Botoşani îl aminteşte, la 1820, pe „Petre Naghi, ungur, născut la Rap, în Ţara

Ungurească […] Breasla: cofetariu” (ibidem, p. 85).

302 Un singur pastramagiu era la Botoşani, în 1832 (ibidem, p. 180).

303 La 1847, staroste al corporaţiei brânzarilor era „Gheorghe Soltan” (ibidem, p. 233).

304 În 1832 exercitau acest meşteşug patru cafegii români şi 12 armeni (ibidem, p. 179). În 1860, cafegiii armeni formau o singură breaslă cu „posesorii, şufării, braşovenii, bacalii, cârciumarii”, staroste fiindu-le Luca Marcovici (cf. Monitorul Oficial al Moldovei, nr. 20, din 21 noiembrie 1860, apud Eugen Pavlescu, op. cit. , p.

126).

305 Constituiţi în „breasla pascarilor”, ei îl aveau ca staroste, în 1832, pe Iordache Corban (ibidem, p. 312). În

1847, în fruntea corporaţiei “păscarilor” se afla starostele Toader Stânceanu (ibidem, p. 233).

306 Aceştia se aflau, probabil, la dispoziţia elitei locale şi lucrau pentru satisfacerea nevoii de ostentaţie, dar şi a gusturilor rafinate ale acesteia. În 1832 erau la Botoşani doi bucătari, ambii români (ibidem, p. 179). Cu aproape

40 de ani mai înainte, un „Lupul sin Bucătar” intra în breasla ciubotarilor (Eugen Pavlescu, op. cit. , p. 537). Unul din cei doi bucătari amintiţi la 1832, Ion Bucatariu, „ţinea o locantă”, în timp ce al doilea, Iosef Gorschi,

era consemnat „bucatar la Alecu Ventura” (Artur Gorovei, op. cit. , p. 95). Cea mai veche menţiune a unui bucătar botoşănean este însă cea din 23 iunie 1784, consemnându-l pe „Petre, bucătariul din Botoşani” (ASBT,

Documente, VII/4).

307 Se pare că acest meşteşug era exercitat şi de femei, pentru că în Catastivul breslei ciubotarilor botoşăneni este amintit, la 18 iunie 1810, „Sămion a Răchiriţii” (Eugen Pavlescu, op. cit. , p. 539). Statistica din 1832 arată că la

Botoşani funcţionau cinci velniţe, iar numărul total de 131 răchieri şi cârciumari, care făceau breaslă împreună, ilustrează căutarea de care se bucura - şi atunci - acel meşteşug. Dintre aceşti 131 de rachieri şi cârciumari, 79

erau români, doar şase armeni, restul de 46 fiind evrei (Artur Gorovei, op. cit. , p. 179). Tot în 1832 exista o

breaslă aparte, „a velnicerilor” (ibidem, p. 313).

308 La 27 septembrie 1810, un oarecare „Andronic berar” dădea bărbânţa, „cu plocon cu tot”, pentru intrarea în brasla ciubotarilor (Eugen Pavlescu, op. cit., p. 540). În 1820 sunt pomeniţi alţi doi berari, „Ignat Şulţi neamţ”,

care ţinea cu chirie berăria lui Ene berariul, în mahalaua Sf. Gheorghe (Artur Gorovei, op. cit., p. 87). În acelaşi

30

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

an, o Catagrafie pentru birnici şi alţii făr de bir cari se scutesc supt numele unora şi altora aice în târg, în 1820, îl menţionează pe polcovnicul Toader Beraru (ibidem, p. 79-81). În 1832, berarii formau o breaslă aparte (ibidem, p. 311).

309 Ei produceau băutura răcoritoare numită bragă, obţinută prin fermentarea meiului sau orzului (cf. Ştefan

Olteanu, Constantin Şerban, op. cit., p. 364-365). În 1832, braharii erau constituiţi într-o breaslă numai a lor

(Artur Gorovei, op. cit. , p. 311).

310 La 1820 era menţionat „Enacachi Stamatopulo, italian născut la Triest, în Italia”, locuind în mahalaua

Vrăbienilor, fiind de ocupaţie zugrav (ibidem, p. 90). În 1832 erau doi zugravi români, existând şi o breaslă a zugravilor (ibidem, p. 180 şi 312).

311 Ei confecţionau vase de stejar, de mărimi diferite, în care se ţineau şi transportau vinurile, mierea, rachiul etc. Probabil tot ei făceau diferite articole din lemn de brad, de dimensiuni mai mici: bărbânţe, putini, cofe, doniţe

etc. (Cf. Eugen Pavlescu, op. cit., p. 260). În 1832, la Botoşani, lucrau pe cont propriu cinci meşteri brutari

(Artur Gorovei, op. cit. , p. 179).

312 Erau meşterii care dădeau vasele în pivniţă, cercuindu-le la nevoie (Cf. Eugen Pavlescu, op. cit. , „Index şi slovar”, p. 611); vezi şi Constantin C. Giurescu, op. cit., vol. III, p. 407, unde se arată că meşteşugul mahalilor

moldoveni era aidoma celui al butarilor munteni). În 1832, la Botoşani erau doar doi mahali, ambii evrei (Artur

Gorovei, op. cit., p. 180). Staroste al breslei mahalilor era „polcovnicul Toader” (ibidem, p. 312), poate acelaşi cu polcovnicul Toader Beraru menţionat mai sus (vezi supra, nota 308).

313 Un Toader Soponaru este amintit în 1781 (N.Iorga, op. cit., vol. VII, p. 144). Într-un Perilipsis pentru hârtiile

bisăricii Sf. Gheorghe din Botoşani este menţionat „părintele Iosaf Soponariu”, care cumpără o casă la 8 iunie

1789 (ASBT, Documente, X/42). În 1832 erau 11 săpunari români şi doi armeni. Staroste al breslei săpunarilor era Neculai Beşăte (Artur Gorovei, op. cit., p. 180 şi 312). În 1834 „curălarii şi soponarii” botoşăneni formau o singură breaslă, condusă de starostele Ilie (ibidem, p. 220). În sfârşit, Izvodul pentru alegătorii mădularilor Eforiei oraşului Botoşani pe anul 1847 îi consemnează pe „Ioniţă Soponaru” şi „Tănasă Soponar” (ibidem, p.

232).

314 În 1832 lucrau la Botoşani 11 „steclari”, evrei cu toţii. Exista, în acelaşi an, o breaslă a sticlarilor botoşăneni

(ibidem, p. 180 şi 312).

315 Şase olari, cu toţii români, sunt menţionaţi în statistica din 1832 (ibidem, p. 180).

316 Doi străchinari români sunt atestaţi în 1832 (ibidem, p. 180).

317 În 1832, la Botoşani lucrau nouă meşteri trăistari, toţi fiind evrei (ibidem, p. 180) În acelaşi an este atestată şi breasla trăistarilor botoşăneni (ibidem, p. 313).

318 Alcătuiau o breaslă, la 1832 (ibidem, p. 312).

319 Pe lângă ocupaţia lor de bază, care le dă şi numele, meşteşugul bărbierilor avea şi o latură medicală, bărbierii având în comunităţile urbane medievale şi la începuturile epocii moderne rolul de subchirurgi (cf. Eugen Pavlescu, op. cit., p. 263). La Botoşani, documentele îi pomenesc, în 1737, pe Tănase Hagi „bărbierul ot

Botoşani” (N. Iorga, op. cit., vol. VII, p. 124), la 8 februarie 1761, pe „Ioniţă bărghierul” (ASI, Documente,

CCCLX/120) şi la 23 iunie 1784 pe „Necula bărbieriul” (ASBT, Documente, VII/4). În 1832 erau la Botoşani patru bărbieri armeni şi doi români; în acelaşi an, breasla bărbierilor de aici îl avea ca staroste pe „Năstasă sin Ursache” (ibidem, p. 179 şi 311). În 1847, corporaţia bărbierilor era condusă de „Ion Bărbieriu” (ibidem, p. 233).

320 Alături de bărbieri, fac trecerea de la breslele economice la cele sociale (cf. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 407). În 1832, breasla lăutarilor botoşăneni, cuprinzând lăutari, cobzari, scripcari şi un doboşar, în total 13

persoane, îl avea ca staroste pe Ioniţă Sărăcuţu cobzarul (Artur Gorovei, op. cit., p. 178). Pentru detalii

referitoare la această breaslă vezi ibidem, cap „Breasla lăutarilor”, p. 321-327.

321 Confecţionau ciucurii de mătase, lână sau bumbac ce împodobeau hainele scumpe, uniformele militare, şeile, frâiele, draperiile, tapiţeriile; făceau, de asemenea, galoane cu care se găteau cabaniţele purtate de boieri şi

curteni (vezi şi Istoria Românilor, vol. V, p. 435). În 1832, cepregarii botoşăneni erau cuprinşi într-o breaslă

numai a lor (Artur Gorovei, op. cit. , p. 311).

322 Această prezentare a avut în vedere doar breslele botoşănene cu caracter economic, care fac subiectul acestui articol. Lipsesc aşadar, sau sunt doar circumstanţiale, referirile la breslele cu caracter social (ale mişeilor şi cioclilor) sau etnic (ale armenilor, evreilor, lipovenilor şi chiar ţiganilor).

323 ASBT, Documente, XV/12.

324 N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, p. 11.

325 Evident, este vorba mai curând de ateliere meşteşugăreşti de genul manufacturilor, care urmau însă a face trecerea spre producţia propriu-zisă de fabrică.

326 Artur Gorovei, op. cit., p. 92.

327 N.Iorga, op. cit., p. 15.

31

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Radu Greceanu. Am luptat în Est (1)*

De trei ori în faţa morţii

Interviu realizat de colonel(r) Dumitru Roman care urmau să le însoţească pe cele de transport spre punctul de destinaţie. Nu ştiu din ce motive, nemţii n-au mai venit. Cred

- Vă propun, domnule Radu Greceanu, să vorbiţi despre perioada când aţi servit ţara sub arme.
- Am servit ţara sub arme, ca ofiţer de rezervă, chiar în timpul războiului. În
1938, am absolit Şcoala de ofiţeri de artilerie de rezervă, de la Craiova, urmată de o perioadă de pregătire la Centrul de artilerie de la Dadilov (în prezent, Mihai Bravu) şi am fost concentrat pe zonă. În
1942, eram la Arad când am fost anunţat că voi pleca în Crimeea, pentru completarea efectivelor Regimentului 10 Artilerie
„Franţa”, care avea garnizoana în Brăila. I se spunea „Franţa” pentru că avea în dotare tunuri franceze de 110, cumpărate în primul Război Mondial. Cu tunurile acelea
am făcut campania în est. N-am ajuns

niciodată la Brăila, în cazarma regimentului. De la Bucureşti, unde ne-am oprit câteva ore, am plecat, cu trenul, direct la Odesa.

R. Greceanu – 1935. Student la Iaşi

- Aici am stat vreo zece zile degeaba, aşteptând avioanele de vânătoare germane

că îţi făcuseră o idee despre Crimeea, că n- o să mai reziste multă vreme. În cele din urmă s-a hotărât să mergem neprotejaţi. Ca să evite inamicul, avioanele de transport au zburat la „rasul” Mării Negre. Atunci am văzut şi eu de ce i se spune „Neagră”. Apa părea neagră ca smoala. Am aterizat la Djiankoi, de unde am plecat cu căruţele şi nişte maşini în raionul de dispunere. Când am ajuns acolo, situaţia în toată Crimeea era critică. Începuse evacuarea în partea de sud.

R. Greceanu – 1948. Întoarcerea din Gulag

- Era nevoie probabil de trupe de acoperire, pentru a permite evacuarea. În Crimeea, ruşii puteau ajunge pe la nord, prin Perekop, şi prin Caucaz, prin peninsula Kerci. Mi-aduc aminte, că într-o discuţie cu generalul Vasiliu Răşcanu, comandantul efectivelor româneşti – pe care l-am cunoscut foarte bine, fiind coleg cu nepotul lui, sublocotenentul Ion Vasiliu
– acesta ne-a spus că nu vede cum vom ieşi din încercuire. Doar prin partea de nord s- ar putea, dar ar trebui să se întâmple o minune. Trupele din nord, printre care şi
32

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

regimentul nostru, au rămas pe poziţie la Perekop, fiind „dopul” care urma să astupe gaura de intrare a sovieticilor.
- Ce misiuni aţi primit aici?
- Misiunea Regimentului 10 Artilerie era să sprijine unităţile de infanterie şi să nu permită pătrunderea trupelor sovietice. Nemţii aveau ordin să supravegheze podul de la Perekop şi, la nevoie, să-l
bombardeze cu aviaţia. Era criză de
muniţie. Bateriile aveau obuzele repartizate pe zile. Nu aveam voie să tragem cu tunurile fără aprobare. În aceste condiţii n- am rezistat prea mult. Am fost rupţi, pur şi simplu, în două. Atunci s-a decis: ne retragem! În timpul retragerii, avioanele ruseşti ne-au bombardat continuu. Se trăgea în coloana noastră şi cu artileria. Eu eram la tunul 3, în faţă se deplasa echipajul tunului 2. La un moment da, un obuz de artilerie a căzut drept pe tunul 2. Tot echipajul a fost făcut praf. Chiar în faţa mea! Am fost, prima oară în faţa morţii! În câteva minute, ne-am pomenit cu sovieticii în spatele nostru. N-am mai avut ce face şi ne-am predat cu toţii. Eu am ridicat mâinile sus. Ţineam încă pistolul în mâna dreaptă, când un rus s-a îndreptat spre mine şi, văzându-mi ceasul la mâna stângă, s-a repezit şi mi l-a luat. În tâmpenia rusului, puteam să-l împuşc. Dar m-am gândit: ce fac dacă-l împuşc? Nu fac nimic, pentru că mă împuşcă şi pe mine. Nu ştiu care este datoria supremă în asemenea momente, dar eu asta am făcut. Atunci am fost a doua oară în faţa morţii. Mi-a rămas întipărit în minte toată viaţa acest moment.
- Ce marcă avea ceasul?
- Tissot, un ceas foarte bun. Îl cumpărasem chiar înainte să plec pe front. M-am gândit că o să am nevoie de el. Dar în momentul acela nu mai valora doi bani pentru mine. Am fost încolonaţi şi mânaţi spre podul de la Perekop, pe care îl păzisem atâta vreme ca să nu treacă ruşii pe el. Am traversat podul, fără să ştiu, că peste puţin timp voi fi din nou la un pas de moarte. Mergeam în coloană, când mă pomenesc cu un rus că vine la mine şi îmi face semn să-mi scot cizmele, „Davai! ...”
Eu am făcut din cap: „Niet!” Brusc, îl văd că pune mâna pe pistol. Atunci un soldat din spatele meu mi-a strigat: „Domnule sublocotenent, daţi-i cizmele, că vă împuşcă! A mai împuşcat doi în spatele coloanei”. M-am aşezat jos şi m-am descălţat. Erau nişte cizme din piele, făcute pe comandă, la vestitul Filipescu, cel mai bun cizmar din Bucureşti. Le purtasem pe zonă şi pe front. Îmi veanu foarte bine. Am rămas doar în ciorapi şi am mers desculţ, pe jos, vreun kilometru şi ceva. Îmi ăcusem picioarele praf. Un soldat român, Dumnezeu să-l aibă în pază, a venit şi mi-a spus: „Domnule sublocotenent, uitaţi, vă dau bocancii mei!” Şi mi-a dat bocancii lui. Un mare sacrificiu. Nu ştiu cum îl chema şi n-am putut să-l răsplătesc vreodată pentru gestul lui. Până am ajuns la primul lagăr, cred că am făcut vreo 140 de kilometru pe jos. Santinelele ne mânau ca pe nişte animale. Din când în când, auzeam înapoia noastră împuşcături. Cine nu mai putea să meargă şi rămânea în urmă era împuşcat. Ruşii nu stăteau la discuţie.

Calvar de prizonier la sovietici

Noaptea dormeam pe câmp, pe şosea.
Ne înveleam cu mantalele. Dar tot ne cuprindea frigul. Într-o noapte, mi-aduc aminte, s-a pripăşit, lângă mine şi sublocotenentul Ion Vasiliu, un căţel. L-am pus între noi să ne încălzească. Îl trăgeam când unul, când altul ... La Melitopol ne-au băgat în nişte vagoane de tren mizerabile. Nu ştiu câţi eram într-un vagon, dar în orice caz nu puteam să stăm toţi aşezaţi. Făceam cu rândul. După o vreme cei de jos se ridicau şi se aşezau alţii. Mergeam în neştire. Hrana era foarte proastă. Nu ne dădeau decât peşte sărat şi apă, extrem de puţină. Vagonul avea o gaură în podea, unde se ducea fiecare şi-şi făcea nevoile. Am ajuns în lagărul de la Mihailovka, un lagăr intermediar de triere. După atâtea zile de marş, am făcut o baie. N-am stat mult aici, căci s-a declarat dizenterie şi tifos. Atunci au evacuat lagărul şi ne-au transportat, în vagoane de marfă, spre Arhanghelsk. Am mers vreo zece zile, în
33

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

condiţiile în care cu cât înaintam spre nord, cu atât se făcea mai frig şi apărea îngheţul. Mâncarea cu peşte sărat ne omora. Când am ajuns la capăt, la Greazovăţ, cred că slăbisem cinci kilograme cel puţin. Aici era un fost castel nobiliar, unde ne-au băgat pe toţi. Eram sub Cercul Polar. Spre norocul nostru, am avut parte de o climă relativ blândă. A fost singurul lagăr unde ne-am bucurat de câteva luni de respiro, în sensul că s-au îngrijit oarecum de cei mai bolnavi. Am avut o doctoriţă care se interesa cât de cât de starea noastră. Nu eram puşi la muncă, decât la lucrările de gospodărire strict necesare. Dar, din punct de vedere al moralului, consider că a fost perioada cea mai fericită de prizonierat. Aveam chiar şi o bibliotecă.
- Ce cărţi se găseau?
- Cele mai multe, în limba rusă. Era biblioteca fostului proprietar, cu cărţi legate în piele, elegante. M-am uitat prin ele; n-am găsit nimic în limbi accesibile. În perioada asta s-a făcut o triere a prizonierilor. Ofiţerii au fost separaţi de trupă şi duşi în alte părţi. Eu şi alţi camarazi am ajuns la Gorki. Aici a început tragedia. De curând am citit o carte a lui Mihai Pelin – Italieni, vă ordon treceţi Prutul!- unde am găsit o descriere a condiţiilor din lagărul de la Oranki făcută de un italian.
- Pe care aţi perceput-o şi dumneavoastră la fel?
- Bineînţeles. Dar să vă spun ce-a
fost cu mine, în fond contează ce-am simţit eu. În zona Gorki erau două lagăre: Oranki şi Mănăstârka. Primul era format din buncăre, sub pământ, în care erau înghesuiţi câte o sută de prizonieri: finlandezi, italieri, unguri, români şi nemţi (cei mai numeroşi). Stăteam în buncăre separate. Al doilea lagăr era cam la doi kilometri, într-o mănăstire, cu o biserică faimoasă, cu picturi vechi între care, mi- aduc aminte, era o imagine a lui Hristos, chiar pe zidul din faţă, ciuruită de gloanţe. Se făceau permutări de prizonieri. Era o metodă la care ruşii recurgeau des, ca să nu dea posibilitatea prizonierilor să se
împrietenească şi să pună la cale evadări sau alte acţiuni. În momentul în care simţeau că s-au stabilit relaţii de încredere între prizonieri, recurgeau la metoda mutărilor de la Oranki la Mănăstârka şi invers.
- Erau condiţii mai grele la

Mănăstârka?

- Da, eram mai înghesuiţi în biserică, unde erau trei rânduri de priciuri montate
pe pereţi. Ne mişcam mult mai greu.
- La ce munci erau obligaţi prizonierii?
- Regimul era munca la pădure. Plecam dimineaţa, la ora 07.00 şi pe la
13.00-14.00 ne întorceam frânţi de oboseală, îngheţaţi. În timpul prânzului şi seara aveam liber. Cam 90% dintre prizonieri lucrau la pădure, aflată la circa 7 km. Finlandezii tăiau copacii, iar românii îi cărau, în primele luni de la sosire, cu spatele şi, apoi, cu săniile. La o sanie, care era destul de mare, trăgeau trei perechi de oameni. Zilnic, făceam, dus-întors, vreo 14 km. Fie ninsoare, fie viscol, nu conta. Am cărat trunchiuri de copac şi la -35 de grade şi chiar la -40 de grade Celsius. Mi-aduc aminte că, în două rânduri, doctoriţa lagărului a ieşit în faţa porţii şi a interzis soldaţilor să ne ducă la lucru. Dar la -30 de grade trăgeai la sanie, fără discuţie. Cădeai, ceilalţi camarazi te luau, te puneau pe buşteni şi te cărau în lagăr. Era o solidaritate umană extraordinară, cum nu mi-a fost dat să văd în nici o altă împrejurare. Ne prindea, câteodată, o aşa- zisă „purga”, o furtună de zăpadă, de care nu aveai cum să te adăposteşti; ştiu că au murit doi prizonieri pe drum. Şi eu am căzut la un transport şi i-am spus camaradului de lângă mine: „Lasă-mă aici, că nu mai pot!” Dar nu m-a lăsat! Băieţii m-au urcat pe buşteni şi m-au dus în lagăr. A fost, într-adevăr, un gest de neuitat.
- Un exerciţiu de camaraderie extraordinar.
- Aşa este. Altă muncă era la
bucătărie, la spălătorie şi la frizerie. De regulă, aici ajungeau cei care se puseseră bine cu comenduirea lagărului, adică erau
34

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

pe lista Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”. De frica păduchilor, a tifosului, cam la 10-
12 zile ne băgau la baie. Acest lucru a împiedicat să murim ca muştele. Au fost lagăre care s-au desfiinţat din cauza tifosului. Apoi erau ploşniţele, de care nu scăpai cu nici un chip. Eu găsisem o metodă, îi spuneam „submarinul”, ca să scap de ploşniţe: îmi înfăşuram tot corpul în cearşaf şi îmi lăsam o gaură ca să pot respira.
- În afara muncilor amintite, mai erau două foarte invidiate: aducerea alimentelor de la gară şi dezgropatul cartofilor. Întâi şi întâi, drumul până la gară era mai scurt decât la pădure, apoi, alimentele erau mai uşoare. Mi-aduc aminte că atunci când ne duceam şi ne întorceam de la gară eram păziţi de un număr mare de soldaţi înarmaţi. Le era frică să nu ne atace localnicii, care, bieţii de ei, nu aveau ce mânca. La scosul cartofilor ne duceam cu răngile şi scormoneam în pământul îngheţat. Uneori reuşeam să furăm câţiva cartofi degeraţi, pe care îi aduceam în lagăr şi-i puneam la copt pe coşul buncărului. Pentru aceşti cartofi degeraţi credeam că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap atunci când eram repartizaţi la scosul cartofilor.
Mâncarea era mizerabilă. Mai ales din punct de vedere al vitaminelor. Dimineaţa, ne dădeau un ceai cu o porţie de pâine şi o bucăţică de margarină. La prânz – un ciubăr cu un lichid, acolo, amestecat cu mei sau cu conserve americane. La un ciubăr puneau o cutie – două de conserve, pe care scria în ruseşte, „svinaia tusonka” (carne de porc). Seara: pâine (o pâine
mizerabilă), margarină şi iar ceai. La un moment dat, din cauza hranei proaste, n- am mai putut ieşi la muncă. Orbisem. În special, lipsa de vitamina A îţi provoacă orbire şi debilizare generală. Pe cei care erau complet slăbiţi îi puneau la aşa-zisa
„ukreplenie”, fortificare. Am fost trimis la doctoriţa Astafieva, care m-a primit la infirmeria lagărului. M-a dezbrăcat, a tras de pielea abdomenului, care nu mai adera la muşchi şi a spus: „Trece la ukreplenie!” Am stat acolo vreo două săptămâni.
- Cu ce v-aţi fortificat?
- Cu morcovi şi cu hrană ceva mai bună.
- Care erau relaţiile între prizonieri?
- Eram separaţi pe naţii. Între noi
puteam vorbi orice. După masă aveam voie să ne plimbăm pe aleile lagărului şi să citim. Nemţii veniseră cu cărţi. Le împrumutau contra mâncare. Românii nu aveau nimic. Preoţii aveau biblii; unii îşi făceau ţigări din foile lor. În lagăr am reuşit să recitesc Pe aripile vântului, seara, la lumina opaiţului, împrumutată de la un neamţ.
- Aveaţi dreptul la corespondenţă?
- Teoretic, da! Dar eram condiţionaţi:
să te porţi bine!
- Ce însemna acest „să te porţi bine”?
- Să nu faci propagandă antisovietică. Din acest motiv, pe mine m- au băgat la carceră. După două zile, m-au scos pe targă.

* Printre numeroasele episoade din istoria mai recentă rememorate în revista noastră marcăm în acest număr, cu acordul intervievatului, secvenţe ale celui de-al doilea război mondial şi al urmărilor sale imediate, povestite de Radu Greceanu într-un interviu acordat colonelului(r) Dumitru Roman, în Viaţa militară., nr. 4(14),

2007. R. Greceanu este membru al unei cunoscute familii boiereşti din Moldova, atestată încă de la începutul sec. al XVIII-lea, familie care are puternice filiaţii în partea de nord a Moldovei (v. Radu Sc. Greceanu, Familia

Greceanu în Moldova-Consideraţii genealogice, în Arhiva genealogică, IV(IX), nr. 3-4, 1997 şi un documentat

text în Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, Iaşi, 2005, capitol referitor la familia Greceanu din jud. Botoşani, p. 143-160), înrudindu-se şi cu puternice familii boiereşti locale cu rezonanţă în istoria naţională, Balş, Cananău Ciolac, Vârnav. Printre acestea şi două familii domnitoare: Calimah şi Ghica. Menţionăm că familia a deţinut numeroase proprietăţi în judeţul Botoşani: Constantin, din generaţia a doua(n. 1730) a avut dugheni la Iaşi şi Botoşani, Neculai (n. 1776) case la Bârlad şi Botoşani, Gheorghe(n.1805) căsătorit cu Anastasia Balş sunt ctitori la Mănăstirea Cozancea, Scarlat(n. 1826) fost comis, postelnic şi prefect al jud. Dorohoi, a avut moşie la

35

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Tăuteşti. Moşia Tăuteşti (cu Simioneşti) de pe Jijia a intrat în posesia agăi Gheorghe Greceanu (generaţia I), prin căsătoria cu Anastasia Balş, stăpânind şi moşiile Ionăşeni, Rogojeni, Călugăreni. Unii membri ai familiei s-au născut la Botoşani, ca Maria, medic chirurg la Tg. Frumos, apoi la Spiridonia din Iaşi(n. 1874) şi Scarlat, inginer cu studii la Bucureşti, Viena, St. Nazaire(n. 1875). Un membru al familiei, Constantin (n. 1836) este îngropat la biserica Sf. Nicolae cel Sărac din Botoşani. Menţionăm că la timpul lor, Grecenii au fost cu toţii unionişti, unii jucând un rol important în revoluţia de la 1848, mulţi au studiat în străinătate, făcând parte din elita profesională a ţării. Au fost militari, ingineri, diplomaţi, profesori, magistraţi, politicieni, etc. Comisul Scarlat Greceanu a urmat liceul şi facultatea de medicină la Berlin. În 1850 făcea parte dintre judecătorii Tribunalului din Botoşani. Fiul acestuia, Ion Emil Greceanu (n. 1859) era în 1884 comersant în Botoşani.

Radu Greceanu, cel intervievat de colonelul D. Roman a fost istoric-arhivist. Strănepot al scriitorului Ion Ghica, din familia Grecenilor moldoveni s-a născut în anul 1915 în Bucureşti. În 1942 a fost mobilizat ca ofiţer de rezervă, cu gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 10 Artilerie Brăila, cu care a participat la luptele din Crimeea. După căderea, în toamna anului 1944 în prizonierat, cu tot regimentul, până în mai 1948 a trecut prin calvarul Gulagului. La 94 de ani, este printre puţinii supravieţuitori ai lagărelor sovietice şi mărturiile acestora sunt de o vitală importanţă pentru prezent şi generaţiile viitoare.

Menţionăm în mod special că cea care îi este soţie, dr. Eugenia Greceanu, arhitect specialist în restaurarea şi protecţia monumentelor istorice, a studiat puţinele vestigii arhitecturale botoşănene şi a scris excepţionalul studiu privind Ansamblul urban medieval Botoşani – Botoşanii care s-au dus (în acest număr

prezentăm şi o scurtă recenzie de Anda-Lucia Spânu), ca o datorie a Grecenilor faţă de memoria unui neam cu

puternice prezenţe în istoria nordului moldav.(Menţionăm că în finalul interviului, în P.S. Sindrofii aniversare. Reflexul foamei, d-na Eugenia Greceanu creionează câteva portrete ale camarazilor din prizonierat ai soţului său)(n.n.-Octavian Liviu Şovan).

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (31)

dr. Eugenia Greceanu

ARHITECTURA DE FORME NAŢIONALE

În ambianţa de eclectism clasicizant a Botoşanilor, căteva exemplare, puţine la număr dar cu atât mai

Fig. 148. Casa Vasiliu din str. Kogălniceanu nr. 31. Foto O.L.Şovan

interesante, reflectă căutările dinainte de primul război mondial pentru crearea unei arhitecturi de forme naţionale. Cităm în
primul rând casa farmacistului Vasiliu (str. Kogălniceanu nr. 31), menţionată cu acest nume în planul Emilian, construită ca atare înainte de 1872 (fig. 148).

Fig. 149. Casa dr. Vrabie din Bulevardul

Eminescu nr. 71. Detaliu

Modenatura policromă caracteristică pentru intervalul 1860-1870 este folosită în maniera paramentului muntenesc din secolul al XVI-lea, în timp
36

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

ce pinioanele traforate preiau modele din arhitectura populară de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

Fig. 150A. Casa dr. Capşa din Bulevardul

Eminescu nr. 72

Prelucrări similare, fără utilizarea policromiei, apar la casa doctorului Vrabie
din bd. Eminescu nr. 71 (fig. 149) şi la casa doctorului Capşa din bd. Eminescu nr.
72 (fig. 150A,B), ambele construite în intervalul 1890-1900.

Fig. 150B. Casa dr. Capşa din Bulevardul

Eminescu nr. 72. Detaliu

ARHITECTURA SECESSION

Limitată în cele mai multe cazuri doar la detalii de tâmplărie sau la decoraţii interioare, arhitectura Secession (Art nouveau, Jugendstil) este reprezentată în Botoşani prin două exemplare, dintre care unul de valoare internaţională: aşezământul Sofian din str. I.C. Brătianu nr. 59 (fig.
81A,B).

Fig. 81A. Fundaţia Sofian din str. I.C. Brătianu nr. 59

Construită iniţial ca locuinţă, clădirea a
fost vândută înainte de finisare şi a primit funcţia de azil de bătrâni prin achiziţionarea de către fundaţia Sofian, întemeiată de filantropul Nicolae Sofian (1812-1900), ultimul descendent al unei familii de origine greacă, stabilită în Botoşani cel mai târziu în veacul al XVIII–
lea. „Casa Sofian” – cum este impropriu denumit localul – constituie un

Fig. 81B. Fundaţia Sofian în 2008. Detaliu.

Foto O.L.Şovan

unicat prin vigoarea şi claritatea compoziţiei arhitecturale, căreia i se subordonează o excepţională bogăţie decorativă a modenaturii, tâmplăriei, feroneriei şi stucaturilor. În folosinţa sa actuală – cămin de copii în 1976 – clădirea s-a păstrat fără denaturări; nu acelaşi lucru s-a întâmplat însă cu parcul pe care localnicii şi-l amintesc tot atât de frumos ca şi casa.
37

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Fig. 151. Casa Silion din str. I.C. Brătianu nr. 8

Un al doilea exemplar de arhitectură Secession, remarcabil prin fantezia tratării volumelor, este casa Silion din str. I.C. Brătianu nr. 18 (fig. 151), construită înainte de 1914. Folosită impropriu timp îndelungat, clădirea a fost şi ea recent reparată şi a primit destinaţia de imobil administrativ, ceea ce îi poate asigura trăinicia.

EDIFICIILE PUBLICE

Primăria oraşului funcţiona la începutul veacului al XIX-lea în case închiriate, printre care s-a numărat, pentru scurt timp, şi casa Bolfosu. În 1851, domnitorul Grigore Alexandru Ghica,

Fig. 93. Casa Codrescu – Başotă (primăria veche). Imagine din Al. Antoniu, Albumul general al României, Bucureşti, 1893

născut în Botoşani, a cumpărat casa Codrescu şi a dăruit-o oraşului, „din îndemnul aceiaşi dorinţe de a vedea înmulţirea aşezămintelor publice, nu mai puţin şi a simţirii care ne trage gândirea către acel oraş unde au fost leagănul prunciei noastre...”. Vechea casă, cu arhitectură specifică marilor conace boiereşti, a fost adaptată programului de primărie, primind şi o decoraţie exterioară romantică (rezalituri de colţ cu secţiune poligonală, friză cu arcaturi lombarde etc.) care nu a afectat structura originară (fig.
93). În schimb, refacerea din 1906-1914, condusă de constructorii italieni Gambara şi Vignali, a modificat radical distribuţia golurilor, forma învelitorii şi chiar
dispoziţia arcadelor de la parter, înlăturând în întregime caracterul de locuinţă
„boierescă” medievală (fig. 94). În forma actuală, primăria oraşului este un foarte

Fig. 94. Actuala primărie a municipiului, care ar putea păstra părţi din vechea primărie

bun exemplar de arhitectură eclectică folosită pentru un program administrativ şi contribuie – prin echilibrul senin al

Fig. 123. Noul sediu politico – administrativ (autor arh. Gh. Porumbescu) şi primăria oraşului

formelor sale – la reliefarea barocului modern al primăriei judeţului, construcţie interesantă în încercarea de transpunere în beton a arhitecturii lemnului, la o scară ce
38

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

nu mai are nimic comun cu această din urmă arhitectură (fig. 123).

Fig. 120. Şcoala Marchian, prima şcoală primară de stat, localul amenajat în 1860 prin donaţia arhiereului Marchian Folescu.

Dărâmată în anii ’50. Foto Al. Antoniu, Albumul general al României, Bucureşti, 1893

Prima şcoală publică, desprinsă de incintele bisericilor, a fost construită în jurul anului 1860 din donaţia arhiereului Marchian Folescu, în arhitectura romantică ce a predominat la edificiile publice ridicate în acea epocă (fig. 120).

Fig. 152. Spitalul vechi (Mavromati). Reproducere din Albumul general al României

Şcoala se afla pe strada Marchian, în apropierea intersecţiei cu str. Cuza Vodă şi a fost dărâmată după cel de-al doilea război mondial, invocându-se uşoare avarii ce puteau fi uşor remediate. De asemenea, a fost dărâmat spitalul Mavromati, construit în 1838, şi mărit ulterior, probabil în perioada 1850-1860, judecând după arhitectura exterioară de factură romantică (fig. 152).
Botoşanii păstrează încă în perfectă stare de conservare patru şcoli executate către 1890, după un „proiect tip” al epocii,

reprodus cu foarte discrete variaţii de modenatură (bd. Eminescu 30, fig. 153), str. I.C. Brătianu nr. 38, str. Nicolae Grigorescu (fig. 154 şi str. Gh. Doja, (fig.155).

Fig. 153. Şcoala primară nr. 1 din Bulevardul Eminescu nr. 30. Vedere din 1893 – reproducere din Albumul general al României

Fig. 154. Şcoala primară nr. 2 din str. N. Grigorescu în 1893. Reproducere din Albumul general al României

Fig. 155. Şcoala primară nr. 3 din str. Gh. Doja

(intersecţia cu str. T. Vladimirescu). Vedere din

1893 din Albumul general al României

Eclectismul clasicizant cu nuanţe de baroc al arhitecturii acestui grup se regăseşte – în materie de program şcolar şi cu proporţii tot atât de temperate – la şcoala românească din str. Ştefan Luchian
39

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

nr. 17 (fig.156). În cu totul alt spirit, deosebit atât prin amploarea proporţiilor, cât şi prin orientarea netă către clasicismul francez de veac XVII, a fost realizat liceul Laurian, construit în 1885 (fig. 157A). Clădirea incendiată în 1917, a fost reparată, între 1922-1923, cu adăugarea unui etaj şi modificarea formelor învelitorii (fig. 157B).

Fig. 156. Şcoala românească din str. Ştefan

Luchian nr. 17

Rigidizată şi simplificată, arhitectura liceului Laurian demonstrează totuşi posibilitatea eclectismului de a exprima conţinutul de idei al unei epoci, construcţia fiind o expresie a afirmării intelectualităţii botoşănene, pe deplin constituită şi conştientă de valoarea sa, la sfârşitul veacului al XIX-lea.

Fig. 157A. Liceul Laurian în situaţia din 1893 - reproducere din Albumul general al României

Arhitectura vechilor şcoli româneşti din Botoşani s-a orientat către Occident – indiferent de varietatea modelelor alese - , fapt care corespunde cu interesul general pentru cultura apuseană manifestat de societatea românească din veacul al XIX-lea. Tot atât de interesantă sub aspectul selecţiei vocabularului arhitectural în funcţie de semnificaţii simbolice, ne apare căutarea unei

Fig. 157B. Liceul Laurian. Faţada laterală în situaţia actuală

arhitecturi de forme naţionale în proiectul reprodus identic la cele două şcoli izraelite din str. Izvoarelor nr. 2 (fig. 158) şi Ştefan Luchian nr. 38 (fig. 159), construite în jurul anului 1870: arhitectura lor afirmă apartenenţa locală a comunităţii evreieşti, care a cunoscut o explozie demografică în veacul al XIX-lea, dar ale cărei prime nuclee în Botoşani sunt consemnate documentar în veacul al XVII-lea.

Fig. 158. Şcoala izraelită din str. Izvoarelor nr. 2

Fig. 159. Şcoala izraelită din str. Ştefan Luchian nr. 38

Nu cunoaştem vechea arhitectură a tribunalului, construit înainte de 1898; forma actuală (fig. 160) se datorează transformărilor efectuate între 1906-1914
40

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

sub conducerea constructorilor Gambara şi Vignali, care s-au orientat în acest caz către un eclectism puternic influenţat de arhitectura de forme naţionale.

Fig. 160. Tribunalul. Forma actuală, restaurată.

Foto O.L. Şovan

Fig. 162. Hala de peşte

Fig. 163. Hala de carne. Foto O.L.Şovan (2008)

Edificiile publice realizate între 1900-
1914 au demonstrat deplina împământenire a eclectismului în arhitectura oraşului, începând cu cele două hale construite în Târgul vechi, (fig. 162,163) pentru a culmina cu monumentala clădire a prefecturii – azi Muzeul Judeţean – construită între 1906-1914 în formele
opulente ale eclectismului de şcoală

franceză (fig. 125). Cel mai elocvent

Fig. 125.Vechea prefectură, azi Muzeul Judeţean de Istorie. Grilajul de fier forjat, care delimita o curte de onoare a imobilului, a fost distrus în campania de înlăturare a împrejmuirilor, socotite elemente de stimulare a instinctului de proprietate (carte poştală)

Fig. 121. Teatrul Naţional “Eminescu”, în forma iniţială

manifest al acestui curent – implicit al ariei de cultură pe care o reprezenta – a fost clădirea Teatrului Naţional, ridicată între
1908-1914 (fig.121), care concura sub aspectul decoraţiei şi al proporţiilor cu clădirea înrudită a Teatrului Naţional din Iaşi. Astăzi Teatrul din Botoşani nu mai oferă un termen de comparaţie cu renumitul lăcaş de cultură al Iaşilor: împărtăşind soarta celor mai vechi edificii publice ale oraşului – şcoala Marchian şi spitalul Mavromati – Teatrul Naţional a fost transformat după război, între 1956-
1958, în forme care au anihilat vechea compoziţie.
41

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

.

Coşula lui Mateiaş şi Iorga (2)

Dumitru Agachi

Din simpla enumerare cronologică,

1904, 1908, 1924, rezultă că istoricul a revenit periodic la Coşula, motivat de consecvenţa necesară cercetătorului monumentelor sub toate aspectele, de la bibliotecile cu incunabule la inscripţii, pictură, arhitectură şi împrejurimi. „Nici de astă dată (în 1924, n.n. D.A.), drumul d- sale n’a fost mai puţin norocos.

În biblioteca bisericii a găsit 5 volume mari de manuscrise pe care le-a luat pentru Academie.” Pe lângă cele luate, Tiberiu Crudu enumera o altă serie de 17 cărţi „ce au o valoare incontestabilă”, din context rezultând că numărul cărţilor „de câte două-trei sute de ani” existente la acea dată în biserică a fost mult mai mare (Tiberiu Crudu, op. cit. la pag. 33 sunt prezentate cele 17 cărţi, dintre care pentru
16 sunt specificate denumirea, locul şi anul apariţiei, încât articolul se constituie într-o mărturie de o excepţională importanţă ştiinţifică). Însuşi autorul notează:
„Mulţimea atâtor cărţi cu conţinut atât de variat denotă că odinioară, în jurul mânăstirii Coşula, era un cler cu o cultură înaltă şi aleasă.” Iar mulţimea comorilor de artă inventariate continuă: „În vestmântăria bisericii s’au găsit odoare vechi – din care

unile din epoca lui Petru Rareş (s.n., D. A.) – mijlocul veacului al 16-lea.” (Tiberiu Crudu a descris pe larg şi a făcut asocierile şi contextualizările necesare cu privire la importanţa inventarului artistic descoperit).

Iorga este cel care sesizează sub repictările în ulei, neinspirate, de la sfârşitul sec al XIX – lea, autentica frescă a edificiului. „Coşcovind pereţii (în sensul că existau de pe atunci zone unde pictura în ulei se desprinsese, n. n., D. A.) din lăuntrul bisericii s’a dat, de suptul picturei de azi, de pictura veche cu fond de aur viu şi sfinţii a fresco.” Cercetarea amănunţită a lui Iorga conduce la o altă revelaţie: „În podul bisericii din faţă (de peste fostul pridvor, îndepărtat cu ocazia lucrărilor de restaurare de după anul 1980, n. n., D. A.) se află un zid drept pe care este o frescă veche rămasă ca prin minune acolo, (s.n., D.A., Ca prin minune, întrucât la reparaţiile care s-au făcut în timp meşterii au îndepărtat toată pictura exterioară, cu excepţia acesteia, adăpostită miraculos de podul pridvorului) necunoscută de nimeni. [ ... ] Culorile sunt vii şi fondul albastru atrăgător. D-l Iorga a dispus să se copie întreaga compoziţie picturală – neputându-se fotografia, fiind întuneric supt acoperiş.”
Autorul îşi termină reportajul vizitei în cheie optimistă, rămasă, din păcate, la 80 de ani trecuţi de atunci, un deziderat: „Având în vedere frumuseţea şi vechimea acestei biserici, d-l Iorga a făgăduit (în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, n. n., D. A.) că va da câteva zeci de mii de lei pentru ca întreaga clădire şi chiar clopotniţa de-alături ce este mult mai nouă ca construcţie, să fie restaurată cum
42

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

trebuie. Iată o vizită rodnică şi interesantă
din toate punctele de vedere.”
O contextualizare a edificiului prin plasarea în cronologia epocii nu s-a făcut până în prezent, însă rezultatele unei astfel de cercetări sunt cât se poate de revelatorii şi vom schiţa câteva dintre ideile ce se desprind dintr-o astfel de abordare. Într-o analiză globală, importanţa locului (inclusiv cronologic) bisericii de la Coşula, între celelalte edificii religioase ale epocii rareşiene se reliefează aproape de la sine. Epoca a fost ea însăşi scindată de cele două perioade de domnie ale voievodului, cu diferenţe semnificative între ele, rezultate din mutarea accentelor sub aspectul curentelor de idei şi materializarea acestora în programul de ctitorire rareşian. Prin marcarea consonanţelor şi filiaţiilor, extrem de clare, cu realizările de vârf ale primei perioade de domnie a lui Rareş, ctitoria de la Coşula poate fi inclusă în grupul realizărilor de apogeu ale acelei perioade. Sunt de remarcat atât rafinarea maximalistă a stilului arhitectonic de sinteză bizantino – atonito – gotică, cu inovaţiile moldoveneşti de excepţie de la bisericile de plan triconc (boltirea moldovenească), cât şi unicitatea picturii murale exterioare, ca marcă definitorie a religiozităţii eposului moldav.

Biserica din 1535 este prima ctitorie a vistiernicului, realizată cu patru ani mai devreme decât cea din Horodniceni
– 1539 – judeţul Suceava, cu hramul Pogorârea Sf. Duh, biserică ce-i va fi necropolă marelui boier şi familiei sale (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de

artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1976, pag. 167). Ambele ctitorii au fost ridicate în timpul acelui curent de gândire teologică şi militantă iniţiat la curtea din Hârlău a lui Petru Rareş, prin pictarea exterioară, în

1530, a bisericii ştefaniene, ctitoria din
1492 (trimitem, cu deferenţa necesară, la lucrările de excepţie ale savantului medievalist Sorin Ullea: Pictura exterioară în cap. Arta în Moldova de la mijlocul secolului al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, Editura Meridiane, Buc. 1968, pag. 366 – 382; Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti, I, în Studii şi cercetări de istoria artei S.C.I.A., nr. 1, 1963, pag. 57 – 91; O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc, în S.C.I.A., T. 32, 1985, pag. 14 – 48).

Adevărată didactică de cateheză dar şi de formare a conştiinţei militante, necesară în lupta directă a Moldovei pentru apărarea fiinţei sale creştine în faţa
„păgânătăţii”, pictarea exterioară a bisericilor a continuat la Probota (1532) şi la Sf. Gheorghe Suceava (1534). Biserica de la Coşula a fost ctitorită în acelaşi an (1535) cu o altă mare ctitorie rareşiană, Biserica Sf. Dumitru din Suceava, şi aceasta pictată exterior. Ctitoria de la Coşula se înscrie, prin urmare, în seria aurorală a marilor realizări ale picturii exterioare moldoveneşti, cea a
„chivotelor”, în terminologia metaforică plenară a lui Sorin Dumitrescu (Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc,
43

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

Editura Anastasia, Buc. 2001). Prin ideaţia de excepţie a marelui domnitor Petru Rareş
– Sorin Dumitrescu sublinia „talia mondială a îndrăznelii demersului voievodului-iconograf” – şi prin binecuvântările călăuzitoare ale marelui egumen al Probotei, Grigorie Roşca (viitorul mitropolit, ctitor al picturii exterioare a Voroneţului) şi ale atât de subtilului iconograf, episcopul teolog Macarie al Romanului s-au creat edificiile cu pictură exterioară unică în lume, între care se înscrie şi biserica Mănăstirii Coşula.

Scenele recent curăţate de restauratori din absida sudică a bisericii Coşulei evidenţiază o apropiere stilistică, tematică, de compoziţie (practic numai scara desenului este diferită) şi de tehnică remarcabile cu cele din primul registru, al sfinţilor militari, din naosul bisericii sucevene Sf. Dumitru. Nu întâmplător, savantul istoric de artă Sorin Ullea reliefa, referindu-se la pictura interioară: “La Coşula, zugrăvită şi ea prin 1537 – 1538, se mai vede ici colo câte o bucată din vechea pictură, apărând de sub repictările din sec. al XIX-lea. Dar imaginea bizară a celor doi sfinţi Teodori, strânşi unul către altul într-un elan de uimitoare comuniune spirituală şi într-o mişcare manieristă de un rafinament inexprimabil în cuvinte, dă o idee foarte înaltă despre talentele anonimului pictor (s. n. D. A) al lui
Rareş, a cărui operă zace azi sub uleiul gros al nepricepuţilor săi urmaşi.”
Citatul, de o concizie extrem de sugestivă, conţine datarea picturii:
„zugrăvită şi ea prin 1537 – 1538”. Vasile Drăguţ preia şi el datarea 1537 – 1538 (Vasile Drăguţ, Repertoriul cronologic al ctitoriilor şi principalelor fapte ctitoriceşti din secolul al XVI-lea, în Arta creştină în România, vol. V, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1989, pag. 44), deşi în lucrări de istoria artei din anii 1970 considera, pentru ansamblul de pictură de la Coşula, o datare mult mai „elastică”,
1537 – 1581. Datării picturii imediat după ctitorire (1537 – 1538) i se pot aduce argumente solide şi plasează monumentul între cele de marcă ale epocii: Sf. Dumitru Suceava, Humor, Moldoviţa.

Observaţiile făcute la Coşula, după curăţarea integrală a unor scene de pictură interioară şi după sondajele stratigrafice din celelalte zone ale bisericii ne conduc la argumente surprinzătoare şi foarte puternice, privitoare la importanţa deosebită a monumentului, prin pictura sa, sub aspectul revalorizării locului pe care trebuie să-l ocupe această ctitorie între cele devenite deja celebre.
Pictura originară există, sub repictările inestetice, pe toată suprafaţa interioară a bisericii. Pe de altă parte scenele evidenţiază calitatea de excepţie a acestei picturi, fiind argumentarea – venită după 40 de ani – a viziunii lui Sorin Ullea menţionată mai sus. Sfinţii militari au o mişcare de un rafinament cu totul deosebit:
44

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

sunt surprinse posturi marţiale şi totuşi de o graţie aparte, care-i individualizează. Deşi costumaţia este practic redată la fel, iar scara desenului este cu mult mai redusă decât în scenele de la biserica Sf. Dumitru Suceava, eleganţa firească a corpurilor şi supleţea anatomică, delicateţea – atât de discret renascentistă – a chipurilor fac din

sfinţii militari ai Coşulei realizarea de înaltă ţinută a picturii epocii, neregăsibilă altundeva.

Se remarcă rafinamentul unic al mişcării personajelor şi sugestia dialogică a gesticii şi a figurilor, „într-un elan de uimitoare comuniune spirituală”,

RECENZII

EUGENIA GRECEANU, Ansamblul urban medieval Botoşani. Botoşanii care s-au dus, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, 134 p+164 il.

Cartea doamnei Eugenia Greceanu – prezentată aici succint, urmând ca o prezentare amplă să apară în revista Historia Urbana – este la cea de-a doua ediţie, revizuită şi adăugită, apărută sub îngrijirea lui Octavian Liviu Şovan şi cu Indice general realizat de Alexandrina Ioniţă.
După un Tabel cronologic la începutul lucrării, care condensează în două pagini întreaga activitate profesională a doamnei Greceanu, urmează Cuvântul

înainte al lui Ioan Caproşu, cel care a fost şi referent al primei ediţii din anul 1981, urmat de Prefeţele autoarei, cea din 2009 şi apoi cea a primei ediţii (în limbile română, franceză şi engleză).

Lucrarea propriu-zisă este structurată în următoarele capitole şi subcapitole: Introducerea lămuritoare asupra cercetării; primul capitol este dedicat Istoricului oraşului medieval, cu subcapitolele destinate funcţiei sale de târg medieval, funcţiei de curte domnească, administraţiei târgului, componenţei etnice şi cele sociale; următorul capitol, Etapele de evoluţie ale centrului istoric, tratează separat evoluţia zonei cu funcţie de târg de cea a zonelor de locuinţe; Analiza valorilor istorice, urbanistice şi arhitecturale face obiectul capitolului III; Arhitectura civilă a oraşului Botoşani în veacul al XIX-lea: arhitectura de târg, arhitectura locuinţei, arhitectura romantică, arhitectura eclectică, arhitectura de forme naţionale, arhitectura secession, edificiile publice fiind discutate într-un capitol nou (p. 91-99), care nu a existat în prima ediţie; Analiza transformărilor suferite de ansamblul urban, referitoare la situaţia din anul 1980; Propuneri de valorificare a ansamblului istoric medieval Botoşani privind monumentele de cult, construcţiile civile, monumentele de artă plastică, unele
45

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

nerealizabile din cauza transformărilor din ultimii ani; Rezumatul în limba franceză şi Indicele general încheie partea de text a lucrării.
Cea de-a doua parte a lucrării doamnei Greceanu conţine Ilustraţii: hărţi, planuri generale sau de detaliu, desene, relevee, fotografii de arhivă sau realizate de autoare, în total 164 figuri ce cuprind
264 de imagini care ocupă 126 p. din economia cărţii.
Documentarea fotografică a cercetării este inclusă doar în această ediţie, căreia i-a fost adăugat şi capitolul arhitecturii secolului al XIX-lea.

Anda-Lucia Spânu

SHLOMO DAVID, Generaţii de iudaism şi sionism: Dorohoi, Săveni, Mihăileni, Darabani, Herţa, Rădăuţi-Prut, 6 vol., Israel, 1992-2001

Cele 6 volume cuprind documente, mărturii, amintiri şi evocări ale evreilor originari din fostul judeţ Dorohoi cu privire la complexul răstimp istoric dintre 1941-1945, când populaţia israelită din nordul Moldovei a suportat calvarul persecuţiilor politice, în special deportări, gândite în cancelaria de la Berlin. Ne vom referi doar la paginile consacrate evreilor din Darabani, mustind de informaţii preţioase şi adesea cu autentice calităţi literare. Avem chiar selecţii din versurile unor poeţi evrei născuţi la Darabani şi afirmaţi mai târziu în literatura ebraică: Shimon Haran, important traducător din lirica românească şi A. Ebion (Smil Weinstein-Boiangiu), care în prima tinereţe tipărea în oraşul nostru singura revistă locală interbelică, Haschachar (1931). Dar cele 6 volume alcătuite de domnul Shlomo David (el însuşi cu rădăcini dărăbănene) cuprind numeroase evocări impresionante nu doar prin dramatismul faptelor rememorate, ci şi prin virtuţiile lor artistice incontestabile, Nathan Kraft, Shifra Treiger, Iuclea Zeev (Velvală) şi mai ales Avraham Feller scriu pagini de amintiri emoţionante, conturând uneori adevărate personaje literare. Ideea centrală a cărţii domnului Shlomo David estre tragedia populaţiei evreieşti care, în urma ordinului nr. 88 din 21 iunie 1941 semnat de generalul Ion Antonescu, a fost obligată să ia drumul pribegiei, mai întâi spre lagărul de la Tg. Jiu, iar apoi spre cunoscutele tabere de muncă forţată Moghilev,
Tropova sau Tulcin din Transnistria, de unde primul lot de evrei dărăbăneni deportaţi se va repatria abia în decembrie
1943. Judeţul Dorohoi se situa pe locul 4 în ţară în privinţa numărului de locuitori evrei, primele 3 locuri fiind ocupate de Ilfov, Iaşi şi Botoşani. Suferinţele deportatţilor evrei au fost mari şi nenumărate, neputând fi puse la îndoială.
Există însă în cele 6 volume şi anumite exagerări, uneori avem declaraţii contradictorii, poate şi sub efectul trecerii timpului care, ştim, câteodată joacă feste oricărui memorialist. Astfel, în volum 1, la pag. 252, citim că numărul deportaţilor evrei din judeţul Botoşani a fost de exact
10.638, deci mult peste 50%. În acelaşi volum, la pag. 211, se afirmă însă că „din cei circa 15 mii de evrei dorohoieni nu a mai rămas nici unul”, deci sunt cu aproape
5 mii mai mulţi deportaţi decât la pag. 252. Iar la pag. 212 aflăm că „peste jumăatte din ei (adică din 15 mii, n.n.) au murit în Trasnistria”, procent care surclasează numărul victimelor de la pag. 252. Multe declaraţii susţin că toată suflarea evreiască din Darabani a fost deportată, darun memoralist, Iuclea Zeev (velvală) afirmă că „unii bătrâni între care şi bunicul meu au rămas acasă”. Şi în privinţa modului în care s-au efectuat evacuările întâlnim informaţii contradictorii. Cei mai mulţi autori ne asigură că familiile evreieşti au plecat în pribegie, atât spre Tg. Jiu cât şi spre Transnistria, cu mâinile goale şi doar cu hainele de pe ele. Dar la pag. 348 (vol.
46

Forum cultural Anul IX, nr. 4, decembrie 2009 (35)

4) citim că în gară la Vorniceni unor evrei li s-au confiscat vite, cai şi căruţe, alţii le- au vândut, iar alţii îţi amintesc că în pribegie au schimbat bani şi bijuterii pentru a-şi procura cele necesare traiului. Dincolo de aceste inadvertenţe lectura propusă de domnul Shlomo David este nu doar instructivă ci şi bogată în informaţii valoroase pentru orice amator de date monografice despre Darabanii de altădată. Să notăm doar câteva din informaţiile care cu siguranţă vor interesa pe eventualii monografi locali: la începutul secolului 19, evreii basarabani emigrau spre Darabani, traversând Prutul în ... butoaie fără cep, pentru a primi oxigen. La Darabani a funcţionat o grădiniţă pentru copiii evreilor, printre puţinele din ţară; după fonetica ebraică Darabani devenea Darebon în pronunţia evreilor: dl. Naty Kraft, în 1972, vizitând oraşul în care s-a născut constată că mulţi dărăbăneni vorbesc în idiş mai bine decât mulţi dintre conaţionalii săi: o autoare, Luiza Carol, scrie o spirituală poezie intotulată „La Darabani” căreia îi compune şi muzică adecvată; la lista marilor personalităţi implicate în celebrul conflict dintre evreii dărăbăneni şi oamenii proprietarului moşiei, G. Cimara (1877), trebuie adăugat şi bătrânul Ion Brătianu, ministrul de Interne, care explică evenimentele din Darabani agentului Bălăceanu de la Paris; Regele Ferninand semnează o ordonanţă în aprilie 1919 prin care acordă cetăţenie română evreului dărăbănean Avram Smil (Schachter); la Muzeul holocaustului din Washinghton este menţionat, între localităţile conexe problemei evreieşti şi micul oraş Darabani; la paginile scrise despre Darabani de Em. Grigoroviţa (vol.
„De la hotare”, 1905) se aliniază şi un roman în pregătire dedicat Darabanilor dinainte de 1916, aparţinând doamnei Elizabeth Glasgow din St. Louis (Missouri, USA), care a emigrat peste Atlantic cu multe decenii în urmă. Nu întâmplător am rezervat aceste rânduri de final lui Zvi Barbero (unul şi acelaşi cu Herşcu Bărbieru, elevul de liceu, pe care-l priveam
admirativ, în darabani, la începutul anilor
60 din veacul trecut). Un inginer şi excepţie şi un nume pentru istoria ţării sale, adică în egală măsură Israel şi România. De altfel vol. 5 din care pe care o comemorăm îi consacră numeroase pagini elogioase „Zvi Barbero, un ctitor contemporan”, iată o exprimare care îl defineşte exact: fostul dărăbănean este un faimos antreprenor de talie europeană construind prin firma sa „Panex Plus” în România şi în multe alte ţări cartiere de vile rezidenţiale, blocuri, sedii de bănci şi muzee, edificii ultramoderne pentru săli de conferinţe şi recepţii, etc. Este în acelaşi timp preocupat de consolidarea legăturilor între România şi Israel, înfiinţând şi conducând în acest scop societatea
„România Consult” şi „Camera de Comerţ şi Industrie Israel-România” cu sprijinul Ambasadei noastre la Tel-Aviv. A iniţiat un vast program turistic „pelerinaj 200 în Ţara Sfântă” înlesnind pentru mii de români călătorii de neuitat pe urmele Mântuitorului nostru Iisus Cristos. Este un adevărat Mecena pentru scriitorii din Israel, sponsorizându-i şi instituind un premiu anual „Mihail Sebastian”, iar împreună cu ziaristul botoşănean Corneliu Filip a editat la Ierusalim ghidul informaţional „Un român în Israel” solid documentat, călăuză perfectă pentru cei interesaţi de dimensiunea biblică şi contemporană a Israelului. Cartea a avut lansări atât în Israel, cât şi în România şi s- a bucurat de aprecieri superlative. Din acest colţ de pagină şi de ţară salut pe Zvi Barbero, pe fratele său Aron (Adi), cât şi pe domnul Shlomo David, căruia, ca dărăbănean şi român, îi rămân recunoscător şi îndatorat.

Victor Teişanu