FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Florin Hău, Ştefan Dejan

Raport privind cercetările arheologice preventive din centrul istoric al

municipiului Botoşani-Parcarea 3 ....................................................................................1

Ioan Ignat

Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George

Enescu, jud. Botoşani (2)................................................................................................16

PATRIMONIU MOBIL

dr. Valentin Coşereanu

Eminescu – realitate şi sublimare poetică(4)…………………………..……………..21 dr. Lucia Olaru Nenati

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(8)

(Structură, colaboratori, program, particularităţi,mentor)……..………….……….24

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din întuneric(21)…………………..….…………………………….……28

Mihai Matei

Istoria Liceului „Mihai Eminescu” Botoşani(1)..............................................................31

dr. Eugenia Greceanu

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (33)…………………………..…………….…35

Victor Teişanu

Biserica „Sf. Nicolae” Darabani.......................................................................................40

 

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Raport privind cercetările arheologice preventive din centrul istoric al municipiului Botoşani- Parcarea 3

1. Introducere.

În conformitate cu prevederile Contrac- tului nr. 38901/13572 din 28 august 2008, s-au desfăşurat la Botoşani, în intervalul calendaristic

02 martie – 30 noiembrie 2009, cercetările arheologice cu caracter preventiv determinate de aplicarea programului intitulat „Reabilitarea centrului istoric şi a zonei pietonale – Botoşani manageriat de către Primăria municipiului Botoşani şi încredinţat spre execuţie antreprenoru-lui S. C. „Condacia” S. A. – Botoşani, (subantre-prenor S. C. Conrec. S. A. – Botoşani).

În vederea efectuării cercetărilor

arheolo-gice cu caracter preventiv propriu-zise, Comple-xul Muzeal „Bucovina” din Suceava, a recurs – în conformitate cu prevederile legale în vigoare, la întocmirea „Memoriului general privind fundamentarea cercetărilor arheologice cu caracter preventiv, ocazionate de Reabilitarea centrului isto-ric şi a zonei pietonale – Botoşani” (nr. 2415 din 02 iunie

2008) şi la întocmirea şi semnarea în compania partenerului mai sus menţionat, a Protocolului de colaborare nr. 27683/10294 din 25 iunie

20085 referitor la obiectivele cercetărilor, a condiţiilor şi împrejurărilor în care acestea se

vor desfăşura precum şi a destinaţiei artefactelor şi eco-factelor aparţinând categoriei patrimoniului cultural mobil, care urmau sa fie

Florin Hău, Ştefan Dejan În vederea obţinerii Autorizaţiei de cercetare arheologică preventivă, din partea Ministerului Culturii şi Cultelor – Direcţia Generală a Patrimoniului Naţional, Complexul Muzeal „Bucovina” din Suceava a întocmit şi completat Formularul-cerere tip (SA – CP3) pe care, prin mijlocirea Direcţiei pentru Cultură Culte şi Patrimoniul Naţional a judeţului Suceava, l-a înaintat Comisiei Naţionale de

Arheologie de pe lângă Ministerul Culturii6.

În baza Autorizaţiei nr. 163/2009 cerce- tările arheologice cu caracter preventiv de la Bo-toşani, s-au desfăşurat în intervalul calendaristic mai sus menţionat de către o echipă de cercetători formată din: Florin Hău7 şi Ştefan Dejan8 – reprezentând Complexul Muzeal „Bucovina” din Suceava şi, Eduard Setnic şi Daniel Ciucălău9 – reprezentând Muzeul Judeţean Botoşani. Din cadrul lărgit al aceleiaşi echipe de cercetare, au mai făcut parte conservatorii Varvara Scutaru, şi Florentina Milici, precum şi restauratorii Dan Fărtăiş şi Ilie Cojocaru – toţi de la Complexul Muzeal

„Bucovina” din Suceava.

Cercetarea arheologică cu caracter pre- ventiv de la Botoşani, s-a bucurat de asemenea şi de sprijinul calificat al echipei de investigare coordonată de dl. lect. univ. dr. Vasile Cotiugă din cadrul „Centrului Interdisciplinar de Studii Arheoistorice” din cadrul Universităţii „Al. I.

identificate şi recoltate pe parcursul cercetărilor.

6 În virtutea acestui fapt, Complexul Muzeal „Bucovina” a primit Autorizaţia pentru cercetare arheologică preventivă, nr. 163/2009, emisă de către Direcţia Generală a

1 Registratura Complexului Muzeal „Bucovina” din

Suceava

2 Registratura Muzeului Judeţean Botoşani

3 Registratura Complexului Muzeal „Bucovina” din

Suceava

4 Registratura Muzeului Judeţean Botoşani

5 A se vedea Anexa nr. 3 la prezentul Raport

Patrimoniului Cultural Naţional a Ministerului Culturii şi

Cultelor, cu avizul prealabil al Comisiei Naţionale de

Arheologie.

7 Responsabil ştiinţific al şantierului

8 Membru al echipei de cercetare

9 Arheolog specialist şi, respectiv arheolog debutant –

membri ai echipei de cercetare

1

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

Cuza” din Iaşi care, a avut drept principală activitate contractuală, efectuarea investigaţiei arheologice non-distructive prin scanare subterană cu aparatura GPR (Ground Penetrating Radar) în ariile desemnate în şantier, de comun acord cu proiectantul lucrărilor de reabilitare a centrului istoric Botoşani S. C.

„Geosist Construct” S. A. – Botoşani10 şi a

antreprenorului angajat în execuţia lucrărilor, S. C. „Condacia” S. A. – Botoşani11.

Pentru justificarea încadrării legale a derulării întregului program iniţiat de Primăria municipiului privind Reabilitarea centrului istoric şi a zonei pietonale – Botoşani facem cuvenita menţiune în virtutea conţinutului căreia, aceasta a beneficiat de Avizul

283/M/2007 emis de către Ministerul Culturii şi Cultelor – Direcţia Generală Patrimoniu Cultural Naţional, nr. 8341 din 07 iulie 2007, la data la care a fost supus spre avizare, conţinutul desfăşurat al programului12.

***

La baza întocmirii documentaţiei prelimi- nare, avută în vedere în scopul fundamentării a- cesteia atât pe date istorice cât şi fizico-geogra- fice, planimetrice/volumetrice, urbanistice şi ar- tistice s-au folosit informaţiile culese din conţinu-tul următoarelor repere bibliografice (selectiv !), considerate esenţiale din unghiul de vedere al abordării cercetărilor arheologice cu caracter preventiv a zonei centrului istoric al municipiului Botoşani şi anume:

1. *** Planul cadastral al comunei urbane

Botoşani datând din anul 1872

2. *** Harta reţelei stradale a oraşului Botoşani, planşa din anul 1899

3. *** Planul centrului istoric Botoşani (vers.

actualizată-Geosist Construct, 2007)

4. N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, în:

Istoria românilor în chipuri şi icoane, Buc., 1905, p. 183 – 220

5. *** Revista Moldovei, Botoşani, 1921 – 1929.

6. Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Botoşani, 1926

7. A. I. Gheorghiu, M. Olinescu, Botoşanii care se

duc, Bucureşti, 1927

8. Gh. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea (1527 – 1582), Bucureşti,

1928

10 Reprezentată de dl. ing. Dan Sârbu – şef proiect

11 Reprezentată de dl. ing. Gheorghe Caloianu în calitate de director general.

12 În conformitate cu prevederile acestui aviz, în baza Legii

422/2006 beneficiarului i s-a impus şi condiţia angajării prealabile a cercetărilor arheologice cu caracter preventiv, în aria teritorială desemnată implementării programului.

9. Victor Tufescu: Un oraş în declin: Botoşanii, în:

Sociologie românească”, III, nr. 10-12, 1938, p.

468 . 518.

10. Cosma Bălan, Biserica Sf. Gheorghe din

Botoşani, în: Mitropolia Moldovei, XXX, 1954, nr. 11, p. 63-65

11. Gh. Lungu, Biserica Sf. Gheorghe din Botoşani, în: Mitropolia Moldovei, XXXVI, 1960, nr. 9-

12, p. 665-674

12. E. Greceanu, Ansamblul urban medieval

Botoşani, Bucureşti, 1981

13. V. M. Puşcaşu, Biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii din Popăuţi, Botoşani, 2004

Notificare:

Proiectul cercetărilor arheologice, expus în Memoriul general privind fundamentarea cerce- tărilor arheologice cu caracter preventiv, ocazio-nate de Reabilitarea centrului istoric şi a zonei pietonale - Botoşani a fost întocmit pentru întreaga suprafaţă a terenului care, delimitat cu ocazia întocmirii proiectului de reabilitare, va face obiec-tul aplicării programului manageriat de Primăria municipiului Botoşani pe întreaga lui perioadă de desfăşurare, estimată a avea loc în intervalul calendaristic 1 august 2008 – 31 iulie 2010.

Din totalitatea suprafeţelor de teren considerate în momentul alcătuirii proiectului de cercetare arheologică, susceptibile a fi supuse investigaţiilor cu caracter arheologic-preventiv, în perioada ca-lendaristică 2 martie – 30 noiembrie 2009, au fost cercetate două parcele incluse programului de reabilitare şi anume: a) parcela în suprafaţă de 2974 mp supranumită în mod convenţional Parcarea nr. 113 şi b) parcela existentă la nord de str. Victoriei, în dreptul (la sud) Pieţei 1 Decembrie (fostă Carol I), supranumită în mod convenţional Parcarea nr.

3.

Organizarea de şantier, a fost asigurată de S.C. Condacia S.A. Botoşani, prin subantrepre- norul său S.C. Conrec S.A. – Botoşani, cu largul sprijin al Primăriei municipiului Botoşani şi a d- lui viceprimar Cătălin Alexa.

O prezenţă activă şi binevoitoare a constatat

şi primit întreaga echipă de cercetare din partea Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional a judeţului Botoşani, prin persoana d-lui consilier superior dr. Octavian Liviu Şovan.

***

13 A cărei problematică a fost între timp redactată sub forma Raportului tehnic al cercetării

2

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

Materialele arheologice descoperite şi recoltate14 pe parcursul efectuării cercetărilor, au fost spălate, (pre)marcate şi ambalate în condiţii optime, utilizându-se în acest scop, cutii de carton dublu stratificat tipizate şi unde a fost cazul – tipodimensionate, activitatea conservatorilor de colecţie angajaţi în şantier fiind în mod exclusiv dedicată acestui scop15.

De asemenea, pe durata cercetărilor, au fost iniţiate riguroase măsuri de conservare in situ, atunci când acestea au fost absolut necesare, cum a fost în mod excepţional cazul cuptoarelor medievale de redus minereurile şi de ars ceramica, datând din sec. XV – XVI. Prin bunăvoinţa Primăriei municipiului Botoşani şi deopotrivă, a Proiectantului şi Executantului lucrărilor, am beneficiat de amenajarea unui adăpost confecţionat din structură metalică şi folie din plastic, menit a proteja de intemperii valoroasele cuptoare medievale descoperite în zona Parcării nr. 1. De asemenea, în vederea conservării eficiente a acestora, pe durata anotimpului rece, s-a recurs la construirea unui adăpost temporar din structură rigidă de lemn, acoperită cu carton asfaltat, obţinându-se un spaţiu închis şi izolat complet din punct de vedere termic.

2. Obiectivele cercetării.

Studiul bibliografiei referitore la trecutul istoric al oraşului Botoşani, a relevat încă de la început faptul că urbanitatea acestuia este identificabilă în legătură cu cronologia celor trei epoci istorice pe care le-a parcurs, dintre care, cea a evului mediu şi, deopotrivă cea a epocii moderne, ne-au interesat în mod deosebit.

Excelentul studiu al d-nei Eugenia Greceanu16 a constituit reperul pe seama căruia am identificat în teren, în zona Centrului vechi, ariile de interes arheologic, în special din punct de vedere urbanistic ştiut fiind faptul că, pe

14 În marea majoritate a cazurilor, cantităţi impresionante de fragmente ceramice şi/sau piese întregi, datând din evul mediu (sec. XIV – XVII), dar şi piese metalice, structuri din lemn, monede, şi aticlărie, etc.

15 Depozitarea meterialelor, a fost făcută în condiţii optime la sediul Muzeului Judeţean Botoşani.

16 E. GRECEANU, Ansamblul urban medieval Boto- şani, Bucureşti, 1981 care, între timp, prin grija consilierului superior al Direcţiei pentru Cultură şi

Patrimoniul Naţional a judeţului Botoşani, dr. Octavian Liviu Şovan, a revăzut lumina tiparului într-o excelentă reeditare.

parcursul anului 2009, vom avea de investigat şi terenul altfel liber de sarcină imobiliară, existent la sud de configuraţia în plan a fostei Pieţe Carol I, astăzi ansamblu arhitectonic monumental ocrotit de lege.

Al doilea reper pe care echipa de cercetare l-a avut în vedere, l-a constituit rezultatul deosebit de important pe care l-a avut cercetarea arheologică cu caracter preventiv din aria Parcării nr. 1 (zona delimitată de străzile Victoriei (la sud), 1 Decembrie – fostă Calea Naţională (la nord) şi actuala Cale Naţională (la vest), ocazie cu care s-a putut constata fără îndoială că urmele depunerilor de vârstă medievală au supravieţuit vremurilor, îndeosebi activităţii de resistematizare urbanistică din anii

1970 – 1989 ai secolului trecut.

Fig. 1. Piaţa Carol (Piaţa mare),

pe la 1910 – carte poştală de epocă.

Identificarea în zona menţionată a celor 8 cuptoare de redus minereuri şi de ars ceramică da-tând din secolele XV – XVI, precum şi a altor ur-me de vieţuire datând din evul mediu (secolele XIV – XVIII), prefigurase inclusiv ipoteza că în zona Parcării nr. 3 urma să fie mai mult decât probabilă şi identificarea altor mărturii de civilizaţie medievală, dacă nu mai importante şi mai consistente cel puţin la fel de interesante.

Din acest unghi de vedere, cercetarea suprafeţei de teren aferente Parcării nr. 3, situată mult mai aproape de amplasamentul bisericii cu hramul Sf. Gheorghe (1521), cu alte cuvinte, mult mai aproape de nucleul vechiului târg medieval, crease toate premisele favorabile “cuceririi” zonei de interes major din punct de vedere arheologic, raportată actualei configuraţii urbanistice a municipiului Botoşani.

În consecinţă, pe primul plan, s-a situat obiectivul alegerii unei locaţii a viitoarelor secţi- uni şi casete, astfel încât, proximitatea faţă de

3

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

monumentul istoric mai sus menţionat să devină

criteriul de bază al cercetării.

Nu am avut la îndemână decât informaţii strict orientative, culese pe baza studiului vechilor planşe cadastrale păstrate până astăzi, între care, cea datând din anul 1857, nu ne-a fost de prea mare folos. Caracterul exclusiv schematic, deşi propor-ţionat, al acestui preţios izvor cartografic, ne-a formulat convingerea că, actuala Piaţă 1 Decembrie (fostă Carol I), la data întocmirii planului, abia dacă consfinţea reglementarea din punct de vedere urbanistic a acestui nu lipsit de importanţă segment teritorial al urbei, într-o epocă în care, suntem convinşi, profilul urban al Botoşanilor, se pregătea de împământenirea celui mai modern areal al său, anume acela care face astăzi obiectul protejării sale din punct de vedere istoric şi patri-monial.

Fig. 2. "Locul pieţi" – viitoarea piaţă Carol I consemnată în cea mai veche sursă cartografică a oraşului Botoşani. (sursa: Arhivele Naţionale – filiala judeţului Botoşani).

Faptul că, pe bordura estică a acestui vechi loc de piaţă apărea menţiunea “uliţa boierească” şi de asemenea, faptul că direcţia de orientare spre sud a acesteia coincidea perfect cu arealul Parcării nr. 3 către care în mod vădit se orienta, ne-a determi-nat să alegem ca sector predilect al cercetării arhe-ologice, tocmai jumătatea de est a terenului disponibil.

Nu este mai puţin adevărat şi faptul că, după ce am putut observa nivelul contemporan de călcare, aşa cum acesta a reieşit concret după activitatea de decopertare cu mijloace mecanice a terenului, ocazie cu care s-a văzut pavajul din cuburi de granit pus în operă după al doilea război mondial, am decis deschiderea cercetării, în sectorul est al parcării.

În sectorul vest, a fost remarcată o extinsă

arie în care va fi existat până pe la mijlocul

anilor ’70 ai secolului trecut, un edificiu anterior (probabil edificat înainte de 1872) care a fost demolat tot atunci, urmele acestei demolări fiind cât se poate de evidente (fig. 3).

Fig. 3. Vedere asupra Parcării nr. 3, după decopertarea asfaltului (în plan apropiat, suprafaţa pe care a fost demolat un ansamblu de imobile datând

din secolul al XIX-lea).

În consecinţă, s-a decis efectuarea a două son-daje în zona de vest a Parcării nr. 3, ambele urmând a fi deschise tangent la strada Victoriei, restul cercetărilor urmând a avea loc într-o arie incomparabil mai mare, în zona de est a acesteia, în apropierea locaţiei în care până pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, existase aşa-zisa “Casă cu coloane” care, în aceeaşi perioadă, fusese demolată.

Principalele obiective ale cercetării vizau obţinerea tuturor datelor stratigrafice, planimetrice, volumetrice şi cronologice, aferente depunerilor existente în zonă, precum şi recoltarea materialelor arheologice în vederea studierii, conservării şi depozitării acestora în colecţiile de specialitate ale Muzeului Judeţean Botoşani.

În jumătatea estică a Parcării nr. 3, au fost deschise secţiunile S1.1 – S1.2 şi casetele C1.1

– C1.3 şi C3, astfel amplasate încât punctul de referinţă al tuturora să rămână Casa cu coloane.

3. Cercetarea arheologică.

Investigaţiile au început odată cu decopertarea stratului de asfalt existent în aria Parcării nr. 3 acţiune ce s-a desfăşurat cu mijloacele mecanice puse la dispoziţie de către Executant (S. C. Conrec S.A. Botoşani).

La adâncimea medie de circa 0,50 m, sub

două-trei straturi de asfalt contemporan şi a patului din balast al acestora, s-a ivit pavajul din

4

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

piatră cubică de granit, pus în operă în deceniul VI al secolului trecut, care se prezenta continuu, faţă de textura stradală a microzonei luate în studiu, prezentând unele nesemnificative abateri în plan17.

Fig. 4. Locul în care a existat “Casa cu coloane”, vizibil după decopertarea asfaltului contemporan.

De la această cotă, situată în medie cu circa

0,30 – 0,35 m mai jos decât nivelul de călcare anterior, s-a procedat la extragerea pavajului din piatră cubică precum şi la extragerea bordurilor întregului teren de parcare. Cota de referinţă a fost stabilită la nivelul de călcare existent pe latura nordică a parcării, în zona în care s-a operat deschiderea primului segment al secţiunii S1.1.

Deschiderea concomitentă a Casetei C1.1 (ini-ţial sub forma unui sondaj cu laturile de 3,0 x 3,0 m) a determinat identificarea mai întâi a stratului de nisip, cu grosimi apreciabile (0,25 –

0,40 m), pe care s-a aşternut pavajul de piatră cubică. Sub acest strat, s-a constatat o răzuire a terenului, efectuată cu mijloace mecanice, astfel încât pe alocuri, depunerile datând din secolul al XIX – lea şi al XVIII – lea, au dispărut cu totul. Situaţia nu a fost o caracteristică general- valabilă întregii suprafeţe de teren luată în studiu întrucât, în unele zone, fără ca în acest fel să poată fi constatate şi amenajări edilitare specifice acestei perioade, s-au mai putut culege materiale şi implicit informaţii stratigrafice, încadrabile acestui segment cronologic.

Stratul de depuneri datând din secolul al XIX-lea, foarte compactat, era format din moloz nivelat la faţa locului mai degrabă în epoca

17 Locul a două imobile masive între timp demolate a apărut foarte bine vizibil în sit, unul dintre acestea identificat ca fiind, mai sus menţionata „Casă cu coloane” (a se vedea fig. 4).

amenajării pavajului din piatră cubică, în amestec, în unele arii, cu un orizont din pietriş cu grosimi nu mai mari de 10 – 15 cm. Ca atare, nu s-au constatat urme ale unui nivel de călcare amenajat, care să fi fost o mărturie a felului în care au funcţionat în zonă, uliţele târgului Botoşanilor datând de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi/sau din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Faptul în sine, asemănător şi cu situaţia strati-grafică identificată în cazul cercetărilor efectuate în aria Parcării nr. 1 pune în evidenţă felul în care, urbanitatea datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a împământenit în zona Centrului vechi de astăzi, în condiţiile în care, în epoca imediat anterioară, terenul în care aveau să fie edificate majoritatea clădirilor cu valoare de patrimoniu de astăzi, era neocupat de alte construcţii.

Încă de la bun început, facem aici menţiunea că în întreaga zonă cercetată, nu au fost identificate urmele incendiului devastator din 3 iunie 1887 căruia Botoşaniul i-a supravieţuit, fie pentru că focul nu a surprins şi această zonă18 fie, pentru că la data amenajării pavajului din piatră cubică, urmele acestuia vor fi fost răzuite.

În segmentul marcând jumătatea sectorului estic al Parcării nr. 3, la adîncimea de circa 0,50

– 0,55 m faţă de cota de referinţă, a fos identificat traseul laturii nordice a Casei cu coloane, păstrat la nivel de fundaţie, iar la circa

1,20 m nord de acesta o foarte restrânsă porţiune de depuneri care s-a dovedit a fi urma nivelului ei de construcţie.

Fig. 5. Casa cu coloane văzută dinspre nord, la capătul din perspectivă al mulţimii ce aglomerează dughenele dintr-una din zilele de târg de la Botoşani, probabil de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea (imagine

după o carte poştală, în care nu apare încă , monumentul ridicat în anul 1924).

18 Un indiciu al caracterului viran al parcelei ?

5

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

Latura nordică a clădirii, avea lungimea de

12,34 m prezentându-se sub forma continuă a unui segment liniar, orientat NV – SE, fără articulări spre VNV, aşa cum o sugerează cele câ-teva imagini în care se pot vedea caracteristicile volumetrice supraterane ale edificiului (fig. 5 şi fig. 6).

În aceleaşi imagini, se pot surprinde însă

aspectele de faţadă în virtutea cărora edificiul şi- a primit numele, astăzi încă prezent în memoria cetăţenilor de vârsta a treia ai urbei. Parterul clă- dirii, era ritmat de şirul a nu mai puţin de patru coloane, ale căror fundaţii, păstrate din fericire în preajma zidului de nord al clădirii, aveam să le identificăm pe parcursul extinderii şi adâncirii săpăturilor.

Fig. 6. Acelaşi edificiu, fotografiat din

Calea Naţională în anul 1915.

Clădirea nu a avut mai mult de un etaj, pe latura vestică fiindu-i ataşată o pivniţă orientată est – vest lungă de 11,80 m şi lată (la interior de

5,00 m. Această pivniţă ( a se vedea Planşa nr. 4 la prezentul Raport), va fi avut nivelul interior de călcare la circa 4,60 m mai jos decât

orizontala terenului de la cota de referinţă al

se vedea fig. 7 – 8 şi de asemenea, Planşa nr. 4 anexată prezentului Raport).

Fig. 7. Vedere din interiorul pivniţei, dincolo de molozul umpluturii, vizibil, arcul-dublou vestic.

Fig. 8. Gârliciul pivniţei, cu intrarea dinspre nord (urmele treptelor păstrate pe peretele vestic al antecamerei).

Nu s-a putut determina configuraţia laturii

19

căruia a fost amenajată, în interior, deşi

nordice a acestui segment al clădirii

, din

măsurarea s-a făcut cu o oarecare dificultate, având o înălţime de circa 3,50 m. Bolta acestei amenajări a fost una simplă, semicilindrică, ranforsată fiind, cu două masive arce-dublou, întreaga structură fiind construită din cărămidă. Gârliciul pivniţei a fost amenajat în colţul de sud-est al încăperii subterane, la data la care l- am identificat, pivniţa fiind de mult scoasă din funcţiune. Aşa se face că acesta era în între- gime obturat de molozul rezultat din dărâmarea Casei cu coloane, în vremea în care, întreaga zonă a fost supusă unei resistematizări din punct de vedere urbanistic, în urma căreia, a apărut configuraţia actuală a Pietonalului Transilvaniei, străzii Victoriei şi – implicit – a Parcării nr. 3 ( a

pricina faptului că, la capătul sudic al secţiunii

S1.1, am întâlnit un branşament electric de înaltă tensiune care ne-a împiedicat până la capătul cercetărilor să efectuăm investigaţiile care s-ar fi cuvenit. Cert rămâne însă faptul că, ataşarea acestei pivniţe la Casa cu coloane, este contemporană cu zidirea ei şi că nu este exclus ca, aria subterană a acesteia să fi fost excedentară proiecţiei în plan a casei propriu- zise şi astfel ea să fi ocupat un spaţiu sub strada alăturată spre vest – situaţie pe care am mai întâlnit-o la Botoşani, cartând unele pivniţe ale clădirilor istorice şi în alte zone ale Centrului Vechi.

19 Antecamera gârliciului

6

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

Un fapt deosebit de interesant s-a dovedit a fi acela care ne-a prilejuit singura şi certa evidenţiere a unui nivel datând din secolul al XVIII-lea, în zona situată în dreptul zidului despărţitor al celor două compartimente reperate ale Clădirii cu coloane (a se vedea Planşa nr. 4). Este vorba despre faptul că tot aici, a fost deschisă în secolul al XVI-lea o groapă de împrumut, şi numai datorită tasărilor umpluturii acesteia, s-a evidenţiat un petec de pavaj, amenajat din piatră măruntă de râu, pe un pat de pământ brun-cenuşiu purtat, sub care, la foarte mică adâncime (circa 6 – 7 cm), aşadar în stratul servind ca suport pavajului, a fost descoperită o monedă rusească (un sfert de rublă datând din epoca Ecaterinei a II-a – fig. 9).

Fig. 9. Fragmentul de pavaj datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Evenimentul în sine, dobândeşte o oarecare importanţă, în condiţiile în care, informaţia oferită de schiţa cartografică datând de la 1857, pune în evidenţă existenţa pe latura estică a “Locului pieţi” a acelei uliţe boiereşti, cu care, din punct de vedere urbanistic, se poate face singura apropiere. Poziţia in situ a fragmentului de pavaj menţionat, se înscrie în traseul probabil al acelei uliţe boiereşti, cu condiţia ca ea să fi funcţionat, în calitate de arteră de comunicaţie între vatra tîrgului vechi, desigur, concentrată pe valea Cacainei situată la sud de locaţia zonei Casei cu coloane, şi zona bisericii Uspenia al cărui edificiu va fi dominat oraşul medieval de la înălţimea colinei pe care a fost ctitorită încă la

1522.

***

Stratigrafia secolelor XVI-XVII a fost ceva mai bine reperată în ariile cercetate îndeosebi încasetele C1.1 şi C1.2 (a se vedea Planşa nr. 3) întrucât aceasta a fost reprezentată de o depunere succesivă de straturi mai mult decât

evidente formată din două cuverturi distincte şi anume: a) – o depunere de pământ cenuşiu (dominant) în ames-tec cu pietriş (rar), bulgări de lut galben purtat (rar) şi fragmente minuscule de piatră, în consistenţa căreia am identificat suficiente fragmente ceramice de factură brun- cenuşie prezentând pereţii subţiri, ardere completă de bună calitate, buze răsfrânte oblic spre exterior, corespunzătoare unui profil supraînălţat şi, mai ales, decorul specific acestor vase, executat cu rotiţa, în zona treimii superioare a umărului situat imediat sub buză. Urme de lustruire bine vizibile, îndeosebi pe verticală, ritmează decoraţia specifică a acestei categorii ceramice, bine cunoscute şi la Suceava, unde este considerată, poate pe bună

Fig. 10-11. Fragmente ceramice brun-cenuşii cu decor angobat (sec. XVII).

dreptate, ca prim orizont cronologic al ceramicii de Marginea din secolul al XIX-lea şi din zilele noastre.

O categorie aparte de vase, va fi fost cea
asemănătoare din multe unghiuri de vedere cu cea tocmai descrisă mai sus, afară de faptul că aceasta se individualizează prin lipsa decorului cu rotiţa şi, de asemenea,
7

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

prin lipsa liniilor de lustruire verticale, însă se individualizează prin aplicarea unui decor pictat de culoarea angobei, cu motive simple, de tuşe arcuite din penel, înclinate, alter-nând cu şiruri paralele de linii orizontale aplicate în zona gâtului de vas (fig. 10 – 11).

Fig. 12. Consistenta depunere de arsură datând din secolul al XVI-lea, aşa cum apare pe profilul

de nord al secţiunii S1.1.

b) – al doilea nivel, de această dată mult mai consistent, prezentând ca atare grosimi de până la 0,60 m, datează cert din secolul al XVI-lea, pre-zentând în întreaga arie cercetată (casetele C1.1 şi C1.2), particularitatea felului în care se va fi aşternut şi anume: stratul, cu grosimile apreciabile deja menţionate, pare a fi fost purtat şi depus compact, pe o mare suprafaţă (mai bine

Fig. 13. Aceeaşi depunere, pe profilul de vest al secţiunii S1.1 (în plan apropiat, colţul nord-vestic al fundaţiei Casei cu coloane).

de 100 mp) reprezentat fiind în exclusivitate de ceea ce în arheologia medievală numim arsură, rezultată în urma incendierii pereţilor de locuinţe din chirpic (de altfel, în consistenţa acestui nivel, au fost reperate destul de

numeroase fragmente de chirpic ars, rămase însă destul de puţine, raportate la cantitatea remarcabilă de arsură, în care le-am descoperit – să fi fost vorba de un proces lent dar sigur de fărâmiţare în timp ? – a se vedea figurile 12 şi

13 la prezentul Raport).

Ceramica descoperită în acest orizont, este de culoare cărămizie deschisă, aproape albicioasă, specia zisă “caolin”, cu pereţii subţiri şi modela-rea la roata cu turaţie rapidă, prezentând o gamă de forme relative restrânsă, probabil, şi aici la Botoşani ca şi la Suceava, semnul acelei specializări şi tipizări a producţiei ceramice, specifică olăritului din secolul al XVI-lea (fig. 14 şi 15).

Fig. 14.

Fig. 15.

Cele mai vechi depuneri constatate în cuprinsul ariilor cercetate în jumătatea estică a Parcării nr. 3 datează din secolul al XV-lea şi din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. S-a

8

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

decopertat o suprafaţă relativ extinsă aparţinând acestui nivel, datorită faptului că în cele mai multe cazuri, acest nivel a fost suprapus direct şi

Fig. 16. Primul orizont de depuneri pe humusul medieval.

dintr-o dată de depunerea de arsură din secolul al XVI-lea, dovadă dunga consistentă de arsură ce le desparte.

Fig. 17. Acelaşi orizont, identificat şi cercetat în suprafaţa casetei C1.1 (în dreapta imaginii, orizontul de arsură din secolul al XVI-lea).

Şi în cazul acestei depuneri timpurii pe scara cronologiei evului mediu de la Botoşani, s-a constatat o dublă stratificare: a) – prima depunere, direct pe humusul medieval, este aceea a unui subţire strat de culoare vag cenuşie, cu (uneori), consistente urme de cărbuni, proveniţi de la o incendiere de arboret (?) alături de care au apărut (rar) fragmente specifice perioadei finale a secolului al XIV-lea ori, a începutului de secol XV (fig. 16, 17 şi 18).

Cea mai interesantă descoperire a întregii campanii o reprezintă însă ceea ce numai cu

deosebită prudenţă am numit locuinţa L120, identificată imediat la est de fundaţia Casei cu coloane,

Fig. 18. Fragment de ceramică cenuşie, decorat cu motivul “brăduţului” (sf. sec. XIV) descoperit în consistenţa primei depuneri de pe humusul medieval.

Numai latura vestică acomplexului, a putut fi cercetată integral, aceasta având 2,64 m, întregul complex fiind săpat, până la o adâncime de 0,94 m de sub nivelul de depuneri şi aici deose-bit de consistent datând din secolul al XVI-lea.

Fig. 19. Zona de sud a locuinţei L1 cu gârliciul şi gropile de par specifice. În apropiere spre vest, fundaţia Casei cu coloane.

Laturile – să le zicem – lungi, nu au putut fi cercetate, din pricina limitei până la care am

20 Întrucât, deşi a întrunit toate caracteristicile necesare, ne-a lipsit oportunitatea identificării şi a instalaţiei sale de încălzit şi, implicit, a cahlelor, în umplutura foarte atent cercetată.

9

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

putut efectua cercetarea în perimetrul dat, astfel încât, spre est, complexul s-a dovedit a avea o lungime de 3,30 şi respective 3,10 m (aceasta fiind şi latura pe care fusese amenajat gârliciul locuinţei (fig. 19).

Cele mai vechi depuneri descoperite pe podeaua de lut a complexului, datează de asemenea din secolul al XVI-lea, încadrarea cronologică a complexului fiind atribuită pe seama acestor fragmente ceramice. Locuinţa se încadrează seriei de complexe binecunoscute pentru această perioadă, fiind un bordei semiîngropat, cu intrarea dinspre sud, prezentând inclusiv particularitatea perforării podelei de lut a complexului, în două locuri distincte şi anume, în poziţie tangentă laturii nordice (până la adâncimea de circa 0,60 m faţă de orizontala podelei) şi în poziţie nedefinibilă pe latura de est a săpăturii, acolo unde doar a fost interceptat conturul incomplet al unei gropi asemănătoare (fig. 20 şi Planşa nr. 4).

Fig. 20. Vedere asupra complexului L1 dinspre nord (groapa cu diametru lărgit din treimea superioară a imaginii datează din secolul al XIX-lea şi reprezintă locul fundării singurei coloane identificate aici, aparţinând Casei omonime descrise mai sus.

Urme de locuire, de această dată încadrabile cronologiei secolului al XV-lea, am identificat şi cu ocazia săpăturii efectuate la sud de fundaţia Casei cu coloane (intramuros), întrucât la adâncimea nu exagerat de mare faţă de nivelul medieval de călcare (circa 1,60 m), am descoperit un orizont de arsură alcătuit din bârne carbonizate, dar nici un indiciu în legătură

cu ele, nu sugera o poziţie regulată, ci mai degrabă o prăbuşire din partea superioară a unui complex de tip locuinţă de suprafaţă cu pivniţă (fig. 21 şi Planşa nr. 4).

Ceramica recoltată din acest segment al cercetării (Caseta C1.3), datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, însă cantitatea

Fig. 21. Urmele bârnelor carbonizate descoperite sub Casa cu coloane, indiciu firav pentru evidenţierea unui complex arheologic de tip locuinţă de suprafaţă cu pivniţă.

recoltată a fost deosebit de restrânsă, în condiţiile în care, o groapă masivă de împrumut, în care cele mai vechi depuneri datează din secolul al XVI-lea, a distrus în cea mai mare parte ceea ce ar fi putut să fie complexul arheologic menţionat.

Şi în celălalt compartiment (intramuros),
cercetat ulterior, am identificat o groapă de împrumut asemănătoare, ceea ce pune în evidenţă faptul că zona periferică a târgului medieval, funcţiona şi aici, întocmai după cum, aceeaşi concluzie o formulasem şi în cazul cercetărilor efectuate în arealul Parcării nr. 1, situată la circa 250 – 300 m vest de locaţia Parcării nr. 3.

În extremitatea sudică a secţiunii S1.2 (a se vedea Planşa nr. 4) au fost identificate doar realităţi arheologice ţinând de urbanitatea secolului al XIX-lea, aici depunerile cu caracter medieval lipsind cu desăvîrşire.

Traseele de zidărie identificate, aparţin cu

siguranţă unor anexe la Casa cu coloane, ele

10

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

fiind adosate corpului pivniţei descrise şi prezentate aici, anterior (fig. 22).

Fig. 22. Traseul fundaţiilor adosate corpului Pivniţei ţinând de Casa cu coloane – complexe datînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Studiul planşelor cadastrale datând din

1872 şi 1905 pun în evidenţă aceste realităţi planimetrice şi inclusiv, (a se vedea Planşa nr. 1 anexată prezentului Raport) oferă indicii despre proprietarul acestui ansamblu monumental din păcate dispărut, anume, botoşăneanul Schlessinger.

***

La capătul cercetărilor arheologice, s-a în- tocmit o extrem de masivă bază de date cuprin- zând informaţii grafice şi fotografice, inclusiv datele ridicării topografice ale întregului sit, obţinută prin bunăvoinţa Proiectantului (S.C. Geosit S.A. Botoşani).

Materialele arheologice, au fost depozitate

în colecţiile de specialitate ale Muzeului Judeţean Botoşani, cea mai mare parte dintre acestea urmând şi la această dată procedeele de restaurare şi conservare necesare.

Din punctul nostru de vedere, cercetarea din zona Parcării nr. 3 a completat setul de date culese despre urbanitatea de vârstă medievală a Botoşanilor, oferind noi aspecte cantitative de luat în seamă atunci când se va alcătui o nouă încercare istoriografică dedicată rescrierii istoriei timpurii a unuia dintre cele mai vechi centre urbane – şi aceste cercetări au dovedit-o – din nordul Moldovei.

11

Forum cultural AnulX, nr. 2, iunie 2010 (37)

Planşa nr. 1


12

www.botosani djc.ro /www.cimec.ro

Fornm cultural Anul x , nr. 2, iunie 201O (37)

L casa cu coloane

casa cu coloane

13

www botosanidjcro /www.cimec.ro

 

Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani (2)

O parte din fragmentele ceramice descoperite în punctul La Buliga provin de la vase-sac de dimensiuni variate, majoritatea cu pereţii drepţi, plecând din zona buzei (fig. 8:4-5, 7-9), altele cu gura un pic evazată şi marginile răsfrânte spre exterior (fig. 8:6). Buza acestor vase este, în general, dreaptă, cu colţurile în formă de T, mai rar tăiată oblic, cu panta înclinată spre interior. Pereţii sunt de aproximativ un centimetru grosime, pasta din care au fost lucrate prezentând anumiţi degresanţi, precum nisip, cioburi şi scoică pisată.
Cele mai multe dintre aceste vase- sac sunt lucrate din pastă arsă până la obţinerea culorii negre sau negre-cenuşii în miez şi cărămizii sau cărămizii-cenuşii la exterior, unele prezentând şi urme mai slabe sau mai puternice de lustru pe faţa exterioară (categoria fină). Diametrul gurii acestor recipiente variază între 18 şi 28 cm.
Singurul element decorativ observat
este un brâu în relief situat pe un fragment ceramic din zona corpului unui vas-sac, dublat la partea superioară de un şir de perforaţii, una dintre ele străpungând în întregime perete vasului (fig. 8:9).
Dintre formele identificate în
punctul amintit putem menţiona şi castroanele, cu corp semisferic, unele cu gura uşor evazată şi buza rotunjită, lucrate din pastă cu degresanţi, arsă la negru atât la exterior, cât şi în miez, prezentând un oarecare luciu pe feţele exterioare (fig. 8:2).
Mai este întâlnit vasul cu corp globular, lucrat din pastă asemănătoare, dar arsă până la obţinerea culorii negre cu pete cărămizii la exterior şi negre-cenuşii în miez (fig. 8:1).
Un alt fragment aparţine unei oale cu
gât larg şi înalt de aproape 4 cm, gura foarte slab evazată (14 cm diam., 3-4 cm înălţime) şi buza dreaptă, având o culoare cărămizie cu pete cenuşii la exterior şi neagră-cenuşie în miez, fără decor, dar cu luciu pe faţa

Ioan Ignat

exterioară (fig. 8:3). Gâtul vasului se uneşte cu pântecul într-un unghi de aprox. 100 şi continuă cu un corp bitronconic, care pare a se bomba. E posibil ca acest vas să fi avut torţi supraînălţate.
Cele două torţi fragmentare aflate
printre resturile ceramice fac parte din categoria ceramicii fine de culoare cărămizie la suprafaţă. Una din ele este mai îngustă la partea inferioară, aproape cilindrică, iar spre partea superioară se lăţeşte tot mai mult. Aparţine unei ceşti, probabil cu torţi supraînălţate. Cealaltă este de dimensiuni mai mari, dar are aproximativ aceeaşi formă, din ce în ce mai lată spre partea superioară.
În situl de la Buliga nu au fost semnalate decât două fragmente de silex de formă neregulată şi un percutor fragmentar calcinat, descoperit în marginea unui cenuşar, care atestă prelucrarea silexului, originar din zona Prutului, în cadrul aşezării.
Singurele descoperiri care aparţin primei jumătăţi a Epocii Fierului sunt cele semnalate în punctul Cuciureanu. Deşi fragmentare şi fără a se putea reconstitui forme, s-a putut recunoaşte destul de uşor epoca din care provin. Ceramica face parte din categoriile fină, bună şi grosieră. Cantitatea de degresanţi (nisip, cioburi şi ilex pisate, microprundişuri şi pietricele) creşte pe măsura scăderii calităţii ceramicii. S-a intrat în posesia unor fragmente ceramice gălbui, a altora roşietice, uneori cafenii deschise la interior. Există şi exemplare negre în miez şi cărămizii la exterior sau cenuşii cu pete negricioase, semn că arderea, făcută inegal, s-a realizat în mediu semireducător. Vasele de calitate mai bună au o culoare brun-roşcată sau cafenie deschisă. Vasele categoriei grosiere sunt zgrunţuroase şi aspre la pipăit (László
1994, 48-49).
Ceramica nu depăşeşte cu mult canoanele Epocii Bronzului târziu. Forma
16

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

predominantă rămâne vasul în formă de sac cu variantele sale, având diametrele gurii şi fundului relativ egale. Buza e dreaptă sau uşor evazată. Alte forme mai întâlnite sunt vasele bitronconice cu gât strâmt, margine evazată, vasele cu pereţii verticali, oalele, borcanele, străchinile tronconice, cănile, cupele de dimensiuni mici (Teodor, Şadurschi 1981, 13-44) etc.
Decorul fragmentelor ceramice
descoperite constă într-un luciu aplicat pe unele exemplare pe faţa exterioară. În rest, nu se întâlneşte alt decor. Totuşi, prin analogie, se poate afirma că ceramica hallstatt-iană conţine, ca elemente de decor: caneluri, crestături oblice, incizii, nervuri verticale, brâie în relief, proeminenţe- apucători, butoni, şiruri de găuri dispuse sub brâiele în relief (Teodor, Şadurschi 1981,
13-44) etc.
Ceramica perioadei La Tène era fie grosieră, de culoare cenuşie sau brun- roşcată, fie de bună calitate, lucrată la roată. Ceramica grosieră era lucrată în marea ei majoritate cu mâna şi era arsă inegal, ceea ce îi dădea o culoare cenuşie cu pete cărămizii, dar culoarea acestei categorii variază de la caz la caz. Mai mult, ea are un aspect poros, fărâmicios, având în compoziţie cioburi pisate şi microprundişuri (Teodor 1992, 45-70). Ceramica fină era mai bine arsă, în mediu oxidant sau chiar reducător (Şadurschi, Ungureanu, Mihăiescu 1996, 21-36). Ea e modelată din pastă densă cu nisip în compoziţie, având o suprafaţă netedă, uneori acoperită cu o angobă de culoare cenuşie-albicioasă.
Referindu-ne la forme, se poate preciza faptul că formele daco-getice constau mai ales din oale-borcan cu corp bombat sau drept de mărimi diferite, din străchini cu corp puţin adâncit sau tronconic, fund îngust sau gros, gură evazată, ceşti cu corp tronconic şi gât slab conturat, cupe, strecurători, tipsii (Teodor
1992, 45-70) etc.
Fragmentele ceramice descoperite în punctul Cuciureanu sunt în număr redus, de aceea nu se pot spune prea multe lucruri legate de stratul de cultură La Tène. Descoperirile de aici se încadrează în cadrul
ceramicii uzuale de tip grosier, fiind lucrate dintr-o pastă cu degresanţi (nisip, microprundişuri, cioburi pisate), arsă inegal şi prezentând o culoare cenuşie în miez şi mai cărămizie la exterior. Unele fragmente mai afişează şi urme de decor lustruit. Nu s- au putut reconstitui forme concrete deoarece resturile ceramice provin din corpul vaselor şi nu prezintă forme concludente. Ar putea fi totuşi menţionate fragmente de ceşti (fig.
9:1), castroane (fig. 9:2) şi vase de diametre mai mari (fig. 9:3-4).
Ceramica de tip Sântana de Mureş- Černjachov se împarte în două categorii. Cea lucrată cu mâna are o pastă impură, cu cioburi şi pietricele pisate în compoziţie, fiind arsă la cărămiziu închis spre negru. Ceramica lucrată la roată are o pastă asemănătoare, cu aspect zgrunţuros şi pietricele în compoziţie, fiind arsă la cărămiziu-cenuşiu şi cărămiziu-negru. Totuşi, în această categorie ceramică mai intră şi vasele lucrate din pastă fină, având o culoare cenuşie şi, uneori, o angobă de culoare neagră şi urme de lustruire la exterior, chiar pe ambele feţe în cazul vaselor mai largi (Palade 1979, 37-50).
Cele mai multe descoperiri de tip Sântana de Mureş provin din punctul Cuciureanu B, unde se pare că există o aşezare de mari dimensiuni, după cum o dovedeşte suprafaţa mare cu vestigii de acest tip.
Cele mai uzuale forme sunt castroanele şi străchinile ( fig. 10:2-4). Majoritatea sunt lucrate dintr-o pastă fină cu puţini degresanţi. Unele exemplare au o formă mai specială, având buza puţin evazată spre exterior.
Se mai întâlnesc câteva fragmente de oale de dimensiuni variabile având un corp bombat. Cea din fig. 10:11 are gura strânsă spre interior cu buza puţin răsfrântă spre în afară, însă corpul vasului ia o traiectorie curbilinie. Celălalt exemplar, din fig. 10:6, provine din corpul unui vas asemănător, dar de dimensiuni mai mici şi cu pereţii mai subţiri. El este frumos decorat cu un motiv sub forma unui şir de U-uri larg deschise, care îşi unesc din când în când capetele la partea superioară.
17

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

S-a mai intrat în posesia a două fragmente de căni sau ulcele de mici dimensiuni (fig. 10:1), care prezintă o gură destul de evazată, uneori cu buza mai îngroşată şi un corp oarecum sferic.
Foarte bine reprezentate sunt şi vasele de provizii, de mari dimensiuni. S-a intrat în posesia unui fragment de astfel de vas, care posedă pereţi groşi de peste trei centimetri, lucrat dintr-o pastă cu puţini degresanţi, arsă la cărămiziu-cenuşiu. Unele vase de provizii posedă o buză în formă de T, uneori frumos decorată cu motive spiralice vălurite realizate în pasta moale a vasului cu o perie sau ceva asemănător. Tot de mari dimensiuni este şi o toartă de amforă de culoare roşie-cărămizie, având un diametru de aprox. 3,5 cm. La asemenea dimensiuni ale torţii, corpul vasului trebuie să fi avut o circumferinţă foarte mare, echivalentul unui butoi de astăzi .
În fig. 10:5 este prezentat un fragment de vas-borcan cu pereţii relativ subţiri, decorat cu un şănţuleţ orizontal incizat şi care prezintă urme de lustruire realizată, probabil, cu un material textil.
Foarte multe dintre fragmentele

ceramice colectate reprezintă funduri de vas. Pe lângă exemplarele aparţinând ceramicii uzuale, care nu ies cu nimic din comun, există şi o categorie de funduri de vas frumos lucrate. Este vorba de categoria fundurilor inelare, caracteristică principală a
vaselor categoriei fine. De regulă, aceste funduri au o circumferinţă destul de mică, uneori mai mică decât deschizătura gurii vasului de la care provin.
Ca o altă caracteristică a culturii Sântana de Mureş putem observa prezenţa buzelor de vas îngroşate, rotunjite şi răsfrânte uşor spre exterior, după cum se observă şi din fig. 10:1-2,7.
Referindu-ne la elementele de decor
ale ceramicii din punctul Cuciureanu B, şi nu numai, putem afirma că este destul de variat. Se întâlnesc şanţuri incizate orizontale, realizate în pasta moale cu un obiect dur şi decoruri vălurite realizate mai ales pe categoria ceramică uzuală în zona gurii. Urmează seriile de linii orizontale paralele de dimensiuni variate care înconjoară corpul vaselor mai ales în zona de umăr. Există şi decor excizat care constă din brâie orizontale în relief. Şi nu în ultimul rând, trebuie amintit decorul realizat în tehnica lustruirii, prezent mai ales la ceramica fină/foarte fină.
În concluzie, teritoriul satului Stânca este unul bogat în situri de interes arheologic, fiind observate vestigii datând din perioada eneolitică şi până în perioada migraţiilor. Nu este exclus ca, pe viitor, numărul acestora să se înmulţească, iar paleta culturilor arheologice să se îmbogăţească cu staţiuni descoperite în teritoriile care nu au apucat să fie investigate suficient.


Fig. 7. Fragmente ceramice de tip Noua din punctul Cuciureanu A (scări diferite)/Fragments céramiques

Noua du point Cuciureanu A (échelles différentes).

18

Forum cultural Anul X, nr. 2, iunie 2010 (37)

1

2

3


4

5

6

7

8

9

Fig. 8. Forme ceramice de tip Noua din punctul La Buliga: 1 – vas globular; 2 – castron; 3 – vas cu corp bombat; 4-9 – vase-sac/Formes céramiques Noua du point La Buliga: 1 – vase globulaire; 2 – bol; 3 – vase à corps bombé; 4-9 – vases-sac.

19

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

1

22

3

4

5 6

Fig. 9. Forme ceramice La Tène din punctul Cuciureanu B/ Formes céramiques La Tène du point

Cuciureanu B.

1 2

3 4

5

6

7

8 9 10111

12

Fig. 10. Forme ceramice de tip Sântana de Mureş din punctul Cuciureanu B/ Formes céramiques Sântana de

Mureş du point Cuciureanu B.

20

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică(4)

dr. Valentin Coşereanu

Problema este de la ce punct înainte începe sublimarea poetică? Există un element, la sfârşitul citatului, care încununează toate realităţile pe care Eminescu nu le-a trăit decât în adâncimile imaginarului: închipuit în moarte, el va sta sub curgere – fiindcă ştia mai bine ca oricine ce înseamnă panta rei ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată. Dacă, în Marea Nordului, trupul, încremenit în gheţurile polare, şi-ar găsi un astfel de destin – cum se desprinde din fantazările poetice –, apele obişnuite i-ar grăbi, cum se ştie, descompunerea. Numai că pe Eminescu nu îl interesează realitatea în sine, ci emoţiile imaginare despre care vorbea Cassirer.

O operă de artă – în cazul acesta literară

se dezvoltă din posibilităţile conţinute în inconştient, care făuresc tot ce e realitate60, aşa încât Heidegger, când afirmă că mai presus decât realitatea stă posibilitatea61, nu face decât să confirme că imaginea literară nu este altceva decât o nouă realitate, al cărei conţinut se

găseşte numai în operă – produs finit al sentimentului şi visului, deci al imaginarului. Existentă doar în imaginaţia poetului, noua realitate are însă rădăcini în realitatea înconjurătoare, fără de care poetul n-ar exista; nici o experienţă importantă din viaţă nu va fi trăită deplin dacă nu va fi ridicată la rangul de experienţă poetică62, spune Lope de Vega. Este cu totul altceva faptul că, atunci când a plăsmuit imaginile în discuţie, Eminescu s-a gândit mai degrabă la vechile credinţe, care echivalau cufundarea în apă cu spălarea păcatelor. Există o

multitudine de motive să se creadă că tocmai acestea sunt rolurile jucate de (şi în) viaţa unei opere de geniu: să fie deschisă infinitelor sensuri. Mai mult decât atât, este o condiţie sine qua non. Dar până a pune în discuţie morfologia geniului, e cazul să se reliefeze prin ce semne s- a particularizat, înainte de toate, copilul obişnuit din ochii altora.

Revenind la spaţiul ipoteştean şi admiţând că geniul este un dat al naturii (sub al cărui suflu oamenii obişnuiţi, oricâte eforturi ar face, nu vor putea sta niciodată), se poate afirma că omul genial va fi fiind atins de aripa îngerului, că acest om este altceva, ceva ce nu stă în putinţă nimănui să explice. Mai mult, aşa cum se arăta mai sus, nici geniul însuşi nu ştie s- o facă, deşi e conştient de diferenţa lui intrinsecă. Aşa stând lucrurile, se pot remarca semnele unei originalităţi indubitabile la copilul năzdrăvan care avea să revoluţioneze mai târziu limba maternă şi cultura poporului său, căci aşa i s-a hărăzit să fie: mai mult un exponent decât

un individ63. Şi toate acestea i s-au hărăzit încă

din leagăn: Nu-i daţi daruri trecătoare/ Cum daţi altora sub soare,/ Dăruiţi-i lui ceva/ Ce în lume nimenea/ N-a avut, nici n-o avea.64

În Ursitorile, Eminescu imaginează timpul de dinaintea naşterii unei făpturi umane de excepţie, în care se proiectează pe sine ca într-o imagine ideală. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi faptul că în versurile citate, verbele exprimă o dorinţă, aşa încât s-ar putea presupune că ceea ce se cere urmează să fie şi îndeplinit. Dar povestea nu rămâne la stadiul

21

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

dorinţei, ci ia forma certitudinilor imediat după aceea: Numai tu vei mai avea/ Ce nu are nimenea,/ Că acum ţi-e dat de soarte/ Viaţă fără moarte,/ Şi ţi-e dată tinereţe/ Fără bătrâneţe.65

În lumea aceasta el este străinul, cel care cere Divinităţii să-i arate calea, dându-şi sufletul curat în mâna Domnului: Iară eu străin fiind/ Pe nimenea cunoscând,/ Mă rugai lui Dumnezeu/ Să-mi arate drumul meu/ […] Ia-mi, Doamne, sufletul meu/ Şi mi-l bagă-n sânul tău/ […] Şi de-acum pân-în vecie/ Mila Domnului să fie.66

Aşa a şi fost, fiindcă marele mister al geniilor stă în capacitatea de a fi în contact cu puterile infinite ale subconştientului67. S-ar putea spune, absurdizând lucrurile, că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, înainte de a se naşte la Botoşani, din moment ce în memoria sa ancestrală se vede pe sine, copil mic, dormind în tihnă şi pace în pură atmosferă şi armonie specific ipoteşteană: Că mama ţie ţi-a face,/ Sub cel tei bătut de vânt,/ Pătişorul la pământ68 atunci când (se putea altfel?) – […] luna va străbate/ Dulcea ta singutătate69.

Ar fi absurd însă ca, adâncind tipul acesta de demers, să se facă din Eminescu un Iisus (se află multe în grădina criticii româneşti!); el rămâne ce i-a fost dat să fie: Sfântul preacurat al ghiersului românesc, aşa cum l-a numit Arghezi. Destinul a făcut să se nască în mediul citadin al Botoşanilor, târg înfloritor la vremea aceea, priitor mai degrabă părinţilor decât copilului; copilul Mihai a trebuit să-şi urmeze destinul acolo unde acesta l-a condus, în raport cu propria structură. Era ca intrat în vârtejul unei ape din care nu putea ieşi, oricât de bun înotător ar fi fost. Nu se ştie nimic despre atitudinea copilului din oraş, dar se ştie că natura încă nealterată a Ipoteştilor a rezonat perfect cu structura lui romantică. Copilul, care căuta singurătatea cu orice preţ, a găsit-o – dacă nu cumva ea l-a întâmpinat – pe la opt ani, în stare pură, pe întinderea moşiei (420 hectare!) cumpărate de familia poetului în 1847.

Există – spune Lucian Blaga – un inconştient cu o seamă de predispoziţii native.70

Eminescu a fost urmărit toată viaţa de visul unei insule paradisiace, unde viaţa capătă din nou fluxul primordial, fără şocuri, fără conflicte şi chiar fără conştiinţă, unde omul are prilejul să- şi descopere condiţia adamică de înaintea căderii din Paradis71. Or, Eminescu a găsit acel loc ideal fără să-l caute. Dar ce găseşte, în fond, Eminescu la Ipoteşti? Nu se găsesc în toată ţara locuri cu mult mai spectaculoase? Răspunsul este afirmativ, desigur; Eminescu, însă, la vârsta aceea, nu căuta frumuseţi în sine, imagini

spectaculoase; el a primit ce i s-a dat şi a văzut în asta un colţ de rai, grădina lui Dumnezeu. Poetul vede mai întâi ceea ce nu i-a fost dat să vadă în Botoşanii clădirilor îngrămădite de lângă biserica Uspenia. Vede, adică, ceea ce la Ipoteşti intra în firescul incintei: Alei întunecoase de nuci cu frunza lată/ Şi snopii de flori albe pe crenge de cireş/ Şi iarba cea subţire şi moale-amestecată/ Cu flori galbene ş- albe printre pelinii deşi// Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase/ Ce împlu-adormitoare tot aerul cel cald/ Şi vişini cu crengi grele de boabe-ntunecoase/ Şi lanţul ce se mişcă în

valuri de smarald.72

Satul e atemporal – spune Blaga, el s-a păstrat în toată curăţenia sa, iar copilul Mihai, purtându-şi aceeaşi inocenţa naturală, a intrat cu el într-o consonanţă veşnică: La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înfloreşte pentru sine73, la fel ca viaţa săteanului adult. Într-un fel, copilul şi satul său se unesc prin aceeaşi credinţă în Tot şi în toate. Moşnegii spun aşa de frumos

poveşti pentru că ei cred în faptele povestite, fapte care provin la rându-le din timpuri imemoriale. Moşneagul şi copilul au aceeaşi uimire; ei trăiesc şi retrăiesc acelaşi tors de caier, fiindcă timpul, aşezat peste tot în aceleaşi ritmuri lente, curge la fel pentru ei atât în poveste cât şi în realitate.

La sat, bolta cerească îşi trăieşte – în sufletul şi imaginaţia inocentă a celor căzuţi întâplător pe coaja terestră (probabil din acelaşi cer misterios) cu o duioşie dezarmantă şi senină

– liniştea stelară; din cer, Dumnezeul tuturor,

imparţial şi bun, prototipul moşnegilor tereştri, coboară fire nevăzute de lumină, o mreajă de văpaie74, şi dă semne de un clarobscur halucinant: ca-n vis, aşa vii75. Copacul, roditor sau nu, este într-adevăr elementul de legătură între cer şi pământ, arborele cerului (mai exact, coloana infinită – dar perfect reală în ochii copilului); fructele pomului sunt dulci sau amare, în funcţie de cât a fost omul de bun sau rău în timpul vieţii. Copii trăiesc aievea (şi adesea) această interpretare juvenilă. Nimic nu este mai autentic trăit, într-un elogiu adus satului, decât această aducere-amin-te a lui Blaga, cel care va spune mai târziu pe bună dreptate: Copilăria mea a fost ruşinos de lungă; apoi, ca o ghilotină de adevăr esenţial: Cred că nu s-a isprăvit nici astăzi.76

Aşadar, în infinitul restrâns al copilăriei, totul este ca-n rai, iar privilegiul suprem al acestui rai (deopotrivă închis şi deschis tuturor) este că stelele coboară de-a dreptul de pe bolta cerească în căpiţele de fân de un miros

22

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

adormitor, sau, şi mai mult, se zugrăvesc singure pe cupola bisericii satului, tăcută şi înconjurată de misterul celor mai de temut fenomene. Revenind, când se spune că nimic nu e la voia întâmplării, că toate au o ordine prestabilită, nu se poate să nu te gândeşti (întâmplător sau nu) la faptul că bisericuţa cumpărată de Raluca se afla la câţiva paşi de casa părintească. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un alt act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata77. Iar atunci când Eminescu spune Credinţa (s.n.) zugrăveşte icoanele-n biserici –/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici78, o spune ca o rezultantă majoră a fiinţei copilăriei, nu atât din şarja amar-lucidă a maturităţii; la el, brazda reavănă a contopirii cu realitatea imediată a copilăriei pare a fi un dat imuabil, greu de răsturnat, cum lui însuşi îi era greu să-l

privească altfel decât ca pe un dat. Un dat pe care l-a simţit călăuză credinciosă pe tot parcursul vieţii.

Iar atunci când Eminescu spune Credinţa (s.n.) zugrăveşte icoanele-n biserici –/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici78, o spune ca o rezultantă majoră a fiinţei copilăriei, nu atât din şarja amar-lucidă a maturităţii; la el, brazda reavănă a contopirii cu realitatea imediată a copilăriei pare a fi un dat imuabil, greu de răsturnat, cum lui însuşi îi era greu să-l privească altfel decât ca pe un dat. Un dat pe care l-a simţit călăuză credinciosă pe tot parcursul vieţii.

60 Liviu Rusu, op. cit., ed. cit., p. 98.

61 Apud Ibidem.

62 Apud Alonso Amado, op. cit., ed. cit., p. 135.

NOTE

63 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. cit., p. 459.

64 Mihai Eminescu, Opere VI, Editura Academiei R.P.R., 1963, p. 97.

65 Ibidem.

66 Ibidem, p. 173-174.

67 Cristian Livescu, Întâiul Eminescu (Copii lui Saturn. Digresiuni despre geniu), Piatra Neamţ, Editura Crigarux,

1998, p. 202.

68 Mihai Eminescu, Opere VI, ed. cit., p. 90.

69 Ibidem.

70 Lucian Blaga, Orizont şi stil, ed. cit., p.133.

71 Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Iaşi, Editura Junimea,

1987, p. 38-39.

72 Mihai Eminescu, Opere V, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 272.

73 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, ed. cit., p. 6.

74 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 168.

75 Ibidem, p. 120.

76 Apud Liviu Rusu, op. cit., ed. cit., p. 110.

77 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, loc. cit., p. 7.

78 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 69.

23

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(8) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)

dr. Lucia Olaru Nenati

“Nopţile” lui Macedonski ca avânt poetic şi ca perfecţiune a formei vor rămâne unice în literatura română. Găseşti în ele, inspiraţie, seninătate, duioşie, pasiune, cugetare adâncă, ironie şi satiră ascunsă. Proza sa este tot aşa de colorată şi descrierile lui sunt pline de fermecătoare amănunte. Mulţi dintre tinerii şi deja celebri noştri prozatori n-ar putea intra nici măcar ca ucenici la urgisitul şi necunoscutul Macedonski. Şi Ovid Densusianu a avut, în

1918, gestul cavaleresc de-a propune alegerea lui Macedonski ca membru al Academiei Române. Cabala fiind în floare, propunerea nu a avut succes, însă aceasta e dovada mai mult, că personalitatea artistică a lui Macedonski, deşi târziu, începe a se impune tot mai mult.

Hulit şi respins de conaţionali, e

totuşi preţuit şi admirat de străinătate. Despre volumul lui de versuri franceze Bronzes, Pierre Loti, membru al Academiei Franceze, scrie că versurile lui Macedonski sunt "profunde şi stranii" şi că el e "un confrate depărtat, dar cu adevărat mare”. Ziarul parizian Le siecle", din 21 III, 1906, scrie despre Le calvaire de feu că e o operă cu totul demnă de acest nume şi care clasează dintr-o lovitură pe autorul ei în rândul scriitorilor dinaintea cărora se şterg toate prejudecăţile de naţionalitate şi de graniţă". Iar Laurent Tailhade scrie : “Thalassa este o Cântare a cântărilor ce va rămâne printre cele mai arzătoare laude pe care le-au adus vreodată poeţii voluptăţii oamenilor şi zeilor, flăcării veşnice care face ca pământurile şi mările să-şi dea roadele". În antologia Les Prosateurs Francaises, Macedonski e caracterizat astfel: "Talent tumultuos, suflet inspirat, el este poetul unui lirism arzător şi nervos şi are adesea mişcări epice".

E de neînţeles cum literatura noastră, săracă în talente, nu îmbrăţişează cu un ceas mai devreme opera aceluia pe care-l preţuieşte însăşi marea şi bogata literatură franceză. E un semn de barbarie a tăgădui opera, pentru cusururile reale sau pe nedrept atribuite omului. Dacă dragostea pentru frumos a generaţiei mai tinere nu e numai o făţărnicie, cerem să se facă dreptate operei şi să se întindă, cât nu prea târziu, o mână de ajutor omului.

Cerem mai ales marilor edituri să-şi facă datoria faţă de cultura românească şi să ne deie cât mai curând o ediţie completă a operelor lui Macedonski, scrise în cele două limbi pe care le-a mânuit deopotrivă de magistral.

În conflictul acesta literar care durează de jumătate de secol, publicul trebuie să fie unicul judecător şi sentinţa nu poate fi decât un triumf pentru marele poet căci a-l citi însamnă a-l admira. "

C. Iordăchescu19

Cronologic, după acest demers, în numărul 23-24 al revistei apare poezia Noapte de mai sub semnătura lui Macedonski. Nu credem că e întâmplătoare alegerea acestei poezii spre a fi publicată în nordicul oraş provincial moldav cu care poetul nu avusese până atunci relaţii de colaborare. Vom vedea că bucuria pe care i- o stârnise articolul reparator al necunoscutului Iordăchescu îi va fi provocat poetului bolnav de persecuţie un entuziasm debordant pe care l-a manifestat, poate, în primul rând prin alegerea acestei poezii intens vitaliste, în care întreg universul se impregnează de sublimul sentiment al jubilaţiei de-a exista în parfum de roze, acelaşi parfum ce-avea să-i înmiresmeze ultima suflare la numai câteva luni mai târziu.
24

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

Nu e lipsit de semnificaţie nici faptul că Iordăchescu, ardentul admirator al lui Iorga, vitalistul energetic, dar tunător contestatar al oricăror manifestări moderniste în literatură, publică un articol - singular în peisajul vremii - de apărare viguroasă a lui Macedonski şi apoi această poemă, trimisă probabil în semn de mulţumire de către poetul însuşi.
Că este aşa, sau măcar, se non e vero

e ben trovato, stă dovadă episodul următor. În numărul 1 al Anului II al revistei, în aprilie 1921, apare chiar în prima pagină articolul întitulat O scrisoare, semnat de Iordăchescu, în care acesta relatează că în urma articolului Cazul Macedonski, a primit din partea poetului o scrisoare pe care o redă în continuare cu scopul declarat "că va interesa vreodată pe cel chemat să scrie, cândva istoria nepărtinitoare a literaturii române."

Redăm mai jos, integral, această
scrisoare, dat fiind caracterul ei de document literar restituit, dar şi pentru că acest exemplar al revistei nu se află decât în colecţia Arhivelor Statului din Botoşani şi la Academia Romană, donată tot de C. Iordăchescu şi este, deci necunoscut publicului cititor.

Bucureşti 29 Martie 1920

" Scumpe şi nobile suflet,

Nu ştiu cine eşti, dar citindu-te am plâns. Am reaflat în d-ta simţirea cinstită şi plină de avânt a României de altădată. Nu pentru că-mi aduci laude, ci pentru că eşti o dovadă că acea Românie reînviază, că a reînviat.

Cu toate acestea şi pentru ca lumina să fie deplină, te rog să ţii socoteală de aceste lămuriri şi anume:

Niciodată nu am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Este o infamie ce mi-a fost pusă în cârcă de oamenii interesaţi să-şi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa lor milă pentru cel pe care ei singuri l- au împins în prăpastie şi care vroiau

totodată să răstoarne mişcara sufletească şi culturală dela Literatorul.

De altminteri nici n'aveam vreun motiv să lovesc - şi încă cu aşa cruzime - pe un scriitor, care la acea epocă, nu putea să facă umbră nimănui. Chiar în cercul "Convorbirilor" nu era considerat ca un poet mare. Pe lângă aceste, nu intra în caracterul meu să invidiez pe nimeni şi dovadă că aşa este, e că Duiliu Zamfirescu, Traian Demetrescu, Ştefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Caton Theodorian, Cincinat Pavelescu, mult regretatul poet Orest, o floare a literaturii noastre, decurând secerată de moarte şi foarte mulţi alţi scriitori vechi şi noui, al căror mari merite au fost recunoscute numai prin sprijinul meu moral şi efectiv, au putut să răzbată, până la marele public şi să ocupe locuri de onoare în opiniunea lui.

Nu cred să existe pe pământ invidioşi care să caute să pună în lumină pe alţii.

Că aşi fi un spirit satanic, mi se pare o glumă. Am crezut totdeauna în Dumnezu şi'n el mi-am pus nădejdea, iar - cum am spus adesea - el singur mi-a fost tăria. Batjocoritor am fost pentru secăturile ce căutau să se impună fără nici o valoare de cugetare, de suflet, sau de simţire. Sfânt mi- a fost tot ce e sfânt: dragostea de mamă, de tată, de ţară, de copii, entuziasmul, faptele nobile, poezia, arta, frumosul.

Sunt în sfârşit de părere că o scriere nu poate să fie decât răsfrângerea sufletului şi că poeţii mari sunt şi suflete mari.

Prin urmare, eu primesc ca omul să nu fie despărţit de poet. Când voi fi judecat de cei cari o să vină după viaţa mea reală, se vor îngrozi de mişelia, defăimarea şi nerecunoştinţa a cărei victimă am fost! Dar n'am voit să ştie stânga ce face dreapta. Dumnezeu însă vede şi ştie tot.

Şi-acum să nu mai vorbim de mine.

N'am să uit niciodată nobila d-tale mişcare

şi pot să strig la rându-mi:

" De-acum liberează, Doamne, pre robul tău, că ochii mei văzură mântuirea ta"

25

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

Urez revistei "Junimea" izbândă. Mă înscriu şi eu printre colaboratorii ei. Voiu trimite însă rar, fiind foarte ocupat.

Spune, te rog, scumpilor mei confraţi dela "Junimea", că le voiu urmări scrierile cu mult interes.

Multe din versurile din No. 20 sunt

puternice, fără să vorbesc de proză. Limba este curat românescă şi depărtându-se, precum urmează, de termenii prea locali, intră în cadrul marii noastre literaturi.

Sunt, prea iubite d-le Iordăchescu, al d-tale, cu totul şi din toată inima.

Alex.Macedonschi."

Observând că scrisoarea e datată 29 martie 1920, deci la puţine luni înainte de moartea poetului, ea are, prin urmare, o intensă valoare confesiv- testamentară, dar, totodată, aduce la bară şi punctul de vedere al lui Macedonski într-un demers de audiatur et altera pars - de care poetul n-a prea avut parte - în atât de controversata chestiune a epigramei contra lui Eminescu.
Într-un articol semnat de Gala Galaction în Cuvântul liber, se face o caldă pledoarie în apărarea poetului ostracizat, punându-se în evidenţă caracterul său demn, rezistenţa sa eroică în faţa vicisitudinilor unei societăţi nedrepte, valoarea perenă a operei sale, comparabilă cu a marilor scriitori ai lumii şi se exprimă speranţa în viitorul ce-i va face dreptate. În finalul articolului, această speranţă se confirmă astfel: "Poate că viitorul începe de pe acum să se demaşte. În revista Junimea Moldovei de Nord (Martie, anul I, no.19-20) care apare la Botoşani, Dl. C. Iordăchescu publică un inimos articol intitulat Cazul Macedonski . Voim să credem că autorul e mai tânăr decât noi - cei ce eram copii de trupă în luptele literare de acum vreo 25 de ani - şi că apologia-i generoasă (scrisă în oraşul lui Eminescu!) este o pârgă a viitorului. (În continuare se citează apelul lui Iordăchescu de-a se face dreptate operei şi de-a se da ajutor omului, n.n.) Dreptatea aceasta, domnule Iordăchescu, e pe drum de îndeplinire (dovadă, articolul dtale). Cât despre ajutor ...statul burghez nu ştie cum ar
înflămânzi mai rău pe alţi scriitori mai tineri, darmite să ajute pe cei bătrâni care se sting. "20
Aşadar, în acest articol, Gala Galaction recunoaşte nemijlocit meritul şi prioritatea lui Iordăchescu în declanşarea reconsiderării lui Macedonski pe care viitorul o va desăvârşi îndreptăţind speranţele preotului – scriitor, dar în primul rând o va desăvârşi însuşi Iordăchescu, dar în altă parte decât în Junimea Moldovei de Nord, care însă are marele şi incontestabilul merit de-a fi făcut primul pas pe acest drum important al istoriei literare.
Din motive ce nu mai pot fi, din păcate, cunoscute, ci doar presupuse, acesta avea să fie ultimul număr din seria botoşăneană a acestei reviste care n-a mai putut supravieţui în lupta cu greutăţile uriaşe al momentului, la care făcea premonitorie referire G. Topârceanu, dar, probabil, şi cu inerţia mentalităţilor literare ale companionilor săi.
Numărul e realizat în întregime de către Iordăchescu fiind semnat de acesta chiar pe copertă; căci dacă toate numerele de până atunci indicau drept colectiv redacţional “un comitet” anonim şi inventariau doar pe ultima pagină o grupare de fondatori, fără a se putea şti prea bine dacă aceştia activau sau nu, în continuare în plan redacţional, acest nou număr exprimă chiar pe copertă semnele orgoliului singularizării ostentative prin consemnarea, neobişnuită în cutuma revuistică, a unui singur redactor: Constantin Iordăchescu. Conştient de reacţiile posibile, redactorul îşi cere scuze la sfârşitul revistei pentru faptul de-a nu fi putut, din motive de spaţiu, să publice, de astă dată, din lucrările ce i s-au trimis şi explică acest lucru printr-o motivaţie revelatoare pentru evoluţia revistei şi mentorului său: “Dar spre a fi consecvenţi şi unitari în directiva ce înţelegem să dăm, de acum înainte, acestei publicaţiuni de literatură şi artă, am fost nevoiţi să sacrificăm deocamdată varietatea obişnuită a sumarelor noastre“. Spre a-şi găsi un suport în temeiul altor precedente, Iordăchescu apelează tot la vasta sa informaţie în domeniu, invocând exemplul
26

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

lui Gh. Panu, care-şi scria în întregime revista sa, Săptămâna, care cu toate astea, “nu era lipsită de farmec“. Şi acum urmează formularea care conţine o semnificaţie subiacentă concentrată şi lasă să se întrevadă o adevărată dramă petrecută în culisele redacţionale, ale cărei motive pot fi deduse din însăşi evoluţia propusă prin acest număr al revistei. “Dimpotrivă, s-a dovedit de mult că în domeniile cele mai puţin prozaice, principiul cooperaţiei (s.C.I) nu dă totdeauna roade strălucite”.
Care va fi deci nouă “directivă” pentru care Iordăchescu s-a despărţit de companionii săi de până atunci deducem din faptul că numărul poartă oarecum amprenta lui Macedonski în toată alcătuirea sa. Cunoscând, se vede, articolul acestuia intitulat Poezia viitorului şi având motive să se teamă că acest număr ar putea fi cântecul de lebădă al revistei, Iordăchescu semnează el însuşi un articol intitulat aidoma, în care formulează explicit şi foarte detaliat, solemn şi profetic, principiile de teorie literară ale acestei noi arte poetice. Ca atare, el îşi propune să nu vorbească despre "literaturile bătrâne", ci să formuleze preziceri care să privească numai “tânăra noastră literatură". Contemplând prezentul, el constată cu regret că aceasta, după momentul de înălţare eminesciană, e "un haos şi o dibuire generală". Motivul îl vede în primul rând în faptul că "poeţii vremii noastre, oameni de spirit în primul rând, îşi dau seama că nu se mai poate scrie în felul vechilor maeştri. Personalitatea lui Eminescu, de pildă, e atât de covârşitoare, procedeele artistice ale lui Coşbuc aşa de caracteristice încât cine îndrăzneşte să tipărească nu o strofă, un vers numai, care să le amintească scrisul, este privit de cunoscători ca sărac cu duhul".
El critică apoi refugiul în pastişarea ultra-moderniştilor exotici străini care e, în esenţă, la fel "de pernicioasă ca imitarea autohtonilor", dar are cel puţin două merite: de-a demonstra "1) că versul clasic, măsurat cu milimetrul şi ritmul regulat ca tic-tacul de ceasornic, au început să obosească lumea ca un cântec pe o singură coardă şi 2) că limba românească, bogată şi
melodioasă e vrednică să exprime toate rafineriile imaginaţiei şi toate acrobaţiile de stil."
Exprimându-şi bucuria că există "suflete desrobite de lanţurile trecutului dar şi de moda zilei" (acesta fiind, se vede, pentru el un deziderat estetic important, nota bene!), el inventariază şi alte câteva scăderi ale poeziei vremii, precum excesivul subiectivism, fragmentarismul şi mărginirea la "hotarul etnic şi actualist"(n.b!) Lansându-se în acel exerciţiu de prezicere a viitorului, propus din start, el speră că poezia acestuia va fi "o simfonie de proporţii vaste în care frazele muzicale, capricioase ca întâmplarea şi ritmice ca fierberile din suflet şi din natură ar cânta misterele creaţiunii şi pe om în luptă cu elementele şi cu semenii săi."
Revelator pentru capacitatea sa de-a intui direcţiile de evoluţie în orice domeniu de care s-a apropiat, el scrie: "Legea evoluţiei ne îndeamnă deci să urcăm şi în poezie o treaptă mai sus şi să trecem la tablou şi la simfonie.(...) Atunci orizonturile se vor lărgi şi cu ele proporţiile lucrurilor poetice, căci nu vom mai avea fragmente de frumos şi aşchii de adevăr ci blocuri întregi, măreţe şi luminoase." Contestând valoarea poeziilor conjuncturale, el îşi exprimă speranţa că acele "concepţii supuse schimbărilor, ca acelea supuse patriotismului şi războiului, sau cele născute din politica efemeră a neamurilor vor fi înlăturate de arta viitorului." Aceasta va fi "sugestivă şi simbolică (nota bene!) în totul şi-n amănunte (...), va dispare poezia artificială, de fabrică (...), va dispare şi credinţa că în 14 versuri perfect măsurate şi perfect sunătoare, după o lege sacrosanctă, poţi turna suficient geniu ca să te pomenească veacurile viitoare. (...) Forma? În nici un caz forma nefirească a versului clasic, dar nici corcitura barbară care nu e nici vers nici proză." Convins – cu remarcabilă claviziune - că rima va exista doar atunci când va fi născută din "simţ muzical " şi va fi chiar contestată cu argumente şi dispreţ de cei care n-au acest simţ, el prevede că "strofele se vor încheia de la sine şi puţine vor semăna între ele,"
27

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

importantă fiind "impresia de firesc". Încheierea e concluzivă şi optimistă: "O simfonie în cuvinte, în care urechea va găsi armonia deplină în ritmul furtunos al pasiunilor, imaginaţia icoane variate ca natura, iar cugetarea simboluri vaste.” Ca atare, nu credem că e lipsită de temei presupunerea că anume această orientare temerară, avangardistă pentru acel timp şi loc, (dar şi în sine, ţinând cont de atitudinea opiniei publice generale faţă de Macedonski) îl va fi costat izolarea de restul colectivului redacţional.Deşi exprimând propriile sale convingeri, şi propria sa personalitate (cuvânt chepe pentru exigenţa lui Iordăchescu), venind în continuarea scrisorii lui Macedonski, articolul propagă
în bună măsură, cu bună ştiinţă şi chiar cu ostentaţie, estetica macedonskiană, fapt de-o mare îndrăzneală în epocă, dar mai ales în “oraşul de provincie îndepărtat“ care este Botoşani, ţinând cont şi de faptul că acesta este chiar oraşul lui Eminescu.

NOTE

19 Gala Galaction, Alexandru Macedonski, în Cuvântul liber, revistă săptămânală, An I, Nr. 32, 11 aprilie, 1920, Bucureşti, pp.6-820 Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti,

1977, Traducere, prefaţă şi note de Antonia

Constantinescu, pag. 46.

Mărturisiri din întuneric(21)

Gheorghe Bâgu


Uneori ne mai rămânea timp şi pentru glume şi poveşti. Într-o zi, câţiva mai tineri, printre care era şi Roşu Augustin din Cluj, ne-am înţeles cum să ne distrăm pe seama lui moş Cămară. Moş Cămară era un om la vreo 45 de ani, un lungan, îmbătrânit prematur, spătos, chel, bleg şi cu dinţii rari şi laţi. Când vorbea te scuipa. Avusese fabrică de lumânări în Bârlad şi era condamnat ca exploatator şi era regalist.
Eu am introdus lomul sub şină şi
pe Cămara l-am rugat să prindă de vârful prăjinii, la comandă am tras toţi, cu toată
puterea dar la un semn, au dat drumul lomului şi Cămară de la vârful prăjinii, care nu-ţi imagina că i se poate întâmpla ceva, a zburat prin aer şi a fost aruncat în ţărână cu capul în jos. A rămas acolo nemişcat, fără săscoată un cuvânt ... Eu am avut impresia că a murit, că şi-a rupt gâtul. Ne-am speriat şi ne-a trecut năduşeala ... bietul lumânărar, naiv, cu suflet bun, om de treabă ... Asta ne mai lipsea, ca dintr-o prostie să mai fim şi condamnaţi drept criminali şi să lăsăm o femeie văduvă şi o casă de copii fără tată. Eu eram topit. Mitică Gherasim, Roşu şi alţii au alergat la Cămară, l-au frecţionat, l- au întins şi l-au ridicat în picioare ... Când l- am văzut că merge şi vorbeşte am renăscut.
Apoi, să-l fi văzut pe moş Cămară, când i s-a dezlegat limba, cum se lamenta, cum se văita şi cum ne mai blestema: că are
5 copii de crescut, că toată viaţa a trăit
printre tineri, că a fost şi el tânăr dar aşa deberdei nu i-a fost dat să vadă decât la Canal. „Bine vă face guvernul că vă ţine arestaţi şi condamnaţi la muncă. Să vă ţină până vă va veni acru la gură, până voi veni eu să vă scot”.
Într-adevăr, o glumă proastă, dar parcă în situaţia de acolo se mai permitea, se mai admitea ... şi nu merita atâta blestem.
28

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

Mihoc, brigadierul, care era şi el în vârstă, s-a supărat mult.
- De ce nu vă vedeţi mă, de treabă? Ce aveţi cu omul? Nu vă este ruşine? El poate să vă fie tată! Unde aţi crescut? În pădure? Cine v-a educat? Unii dintre voi au pretenţia că sunt cu şcoală. Decât să vă dea părinţii la şcoală mai bine vă dădeau la păscut vacile. Eraţi mai buni la vaci. Ce zici, Roşule?
Roşu era timid, un băiat înalt şi frumos, foarte manierat şi cu mult bun simţ. Antrenat de ceilalţi, acum greşise şi totul cădea pe el. S-a înroşit la faţă şi nu a scos nici o vorbă. Nu-şi imaginase că o să-l arunce şi o să-l lovească atât de tare pe bietul Cămară. Îi părea foarte rău dar nu reuşea să-şi ceară scuze.
Alteori, sus pe platforma trenului, cântam în cor cântece populare sau povesteam. De cele mai multe ori, din cauza oboselii, dormeam două ore bune până ajungeam la locul de muncă. Aşa a trecut luna august şi a venit septembrie. Aerul avea iz de toamnă, câmpia începuse să ruginească, apoi a venit timpul ploios cu burniţe reci. Eram în cămaşă şi desculţ, ce mai avusesem de îmbrăcam lăsasesm lui Grănescu de la Valea Neagră. Acum mă gândeam cu groază că o să mor de frig. Dimineţile deveniseră răcoroase şi nu a durat mult şi a venit şi luna octombrie cu roua rece, chiar şi cu brumă.
Până răsărea soarele, eu şi alţii ca mine, desculţi şi dezbrăcaţi, săream, ne mişcam, ne agitam şi ne frecţionam unii pe alţii, pentru a ne încălzi. Aveam teamă de a muri de frig. Îndurasem o iarnă la Jilava pe care o făcusem într-o haină şi cămaşă, dar acea iarnă de neuitat am făcut-o în celulă, la înghesuială. Acum nu mai întrezăream nici o scăpare. Printre noi erau destul de mulţi în aceeaşi situaţie. Eram negri şi crispaţi, posomorâţi, zgribuliţi, taciturni şi disperaţi. Era vai şi amar de noi.
Între timp aflasem că preşedintele reeducării de la Poarta Albă era fostul colonel Haralambie, condamnat la 25 de ani pentru faptul că sustrăsese câteva vagoane cu bocanci şi le expediase în Ungaria. Adjunct al lui Haralambie era învăţătorul
Caţavel, originar din Dorohoi, condamnat la
5 ani de închisoare corecţională pentru beţie şi insulte. Pe Caţavel îl cunoşteam de când eram elev la liceu.
Într-o seară, am cerut să fiu primit
în audienţă la adjunctul acţiunii de reeducare, cu scopul de a-i explica situaţia în care mă aflam şi să-l rog să mă ajute. Se apropie iarna şi eu eram în cămaşă şi cu picioarele goale. Eram hotărât să-i spun cinstit cum s-a întâmplat de m-a prins timpul rece atât de gol. Mi s-a aprobat audienţa. Caţavel m-a recunoscut imediat şi m-a primit bine, s-a bucurat când m-a văzut şi mi-a promis o pereche de bocanci şi un cojoc, sub formă de împrumut. Mi-a explicat că eu fiind cu pedeapsa terminată n- am voie să primesc îmbrăcăminte. Aşa m- am văzut din nou cu bocanci şi cu cojoc. Pantalonii erau rupţi complet. Erau şi alţii care n-aveau pantaloni şi care au fost nevoiţi să-şi facă fuste din pături. Erau uşor de confecţionat: luai pătura de pe pat, o pliai în două şi o înfăşurai pe şolduri, apoi o legai cu o bucată de sfoară sau cu o bucată de sârmă. Aşa mi-am făcut şi eu fustă pe care am purtat-o toată iarna. Ziua umblam şi munceam în fustă, iar noaptea mă înveleam în ea. Rămâneam gol, goluţ sub pătură. Am ajuns la concluzia că nici indispensabilii nu sunt indispensabili. Într-o seară, Caţavel m- a căutat la brigadă şi m-a invitat să trec pe la biroul său. M-am prezentat urgent.
- Măi Ghiţă, tu n-ai putea să-mi scrii câteva articole despre cum merge munca în brigada voastră, criticând şi combătând pe leneşi şi mincinoşi şi lăudând pe cei buni?
- Încerc, şi-ţi promit că voi face tot ceea ce-mi ceri fiindcă şi tu ai făcut foarte multe pentru mine. Aş putea spune că m-ai salvat de la moarte.
- Ne cunoaştem prea de multă vreme ca să nu ne ajutăm. Scrie şi tu ce poţi şi cum poţi şi treci în fiecare seară pe la mine. Ţine şi cojocul ăsta pe care să-l îmbraci peste cămaşă. Am să caut să-ţi dau şi o perecehe de pantaloni dar mă tem să nu- mi sară cei de la brigada ta în cap. Înţelegi?
Din seara aceea am trecut mereu
pe la Caţavel, am scris totdeauna un articol
29

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

la jurnalul coloniei şi totdeauna am primit mâncare în plus.
La noi în brigadă era un tânăr, prieten bun cu mine, originar din Bujorul- Galaţi. Se numea Orghidan şi avea un unchi la dreptul comun la „pinguini”, brigadier la buldozerişti. Acestora li se dădea zilnic supliment şi aveau posibilitatea să câştige şi un ban. El ne-a spus să facem rost de nisşte cutii de conserve mari, de câte un kilogram, să le facem câte o bairă de sârmă şi să le lăsaăm pe geam la baraca noastră. În fiecare dimineaţă lăsam, eu şi Orghidan, 6 cutii goale iar seara le găseam pline cu mâncare de la cazan.
Calitativ, mâncarea lăsa foarte mult de dorit, însă cantitativ era pe săturate. În fiecare zi, aşa cum spunea Orghidan,vâram burta în draci.
A fost o perioadă destul de lungă, vreo două luni, când soté-ul de morcovi a însemnat atât felul doi de la prânz cât şi mâncarea de seară. Nu ştiu prin ce gospodărie de stat au existat cantităţi enorme de morcovi care se stricaseră, se oţetiseră şi muceziseră. Dar erau buni pentru valorificarea lor ca aliment de bază pentru deţinuţi. Făceau din ei o fiertură şi peste această fiertură turnau ulei cu ceapă prăjită şi soté-ul era gata. La început n-am reuşit să-l înghit, dar după vreo două săptămâni îl mâncam pe nerăsuflate. Eu cu amicul Orghidan mâncam câte două porţii. Începusem să mă îngraş şi să prind puteri. Făceam trântă cu cei mai voinici oameni din brigadă şi rar se găsea unul să mă doboare. Mă obişnuisem cu regimul de viaţă şi parcă nicăieri nu era mai bine ca la Poarta Albă. Dar să vă spun cum eram îmbrăcat, şi ca mine aproape toţi. În picioare purtam o pereche de bocanci cazoni pe care-i umpleam cu paie şi cu tot felul de cârpe şi o pereche de ciorapi din care unul era gri- negru şi altul alb-murdar. Fustă de pătură, lungă peste genunchi şi cojocul de corp fără mâneci peste care îmbrăcam o şubă rufoasă îmblănită. Pe cap aveam un fes confecţionat dintr-o bucată de pătură, peste care puneam un capişon ce se lega sub bărbie şi deasupra puneam o lădiţă. Aşa era moda pe vremea aceea la Poarta Albă: toată lumea cu lădiţa-n
cap. Lădiţa o duceam pe cap fiindcă în mâini duceam târnăcopul şi lopata. Oriunde ne opream şi stăteam câteva minute, ne odihneam pe lădiţă. Tot pe lădiţă luam masa şi tot pe ea dormeam un sfert de oră la prânz. Erau zile ploioase, altele cu zăpadă şi nu se putea sta jos. Stăteam pe lădiţă, mâncam şi după aceea ne lipeam unul de altul şi adormeam. Ploua câteodată cu găleata iar noi aproape că nu simţeam. Ne învăţaserăm să dormim în vânt, în ploaie, viscol şi ger, fără impermeabile şi fără umbrele. Imaginaţi-vă circa 10000 de oameni, fiecare cu câte o ladă în cap, ieşind cântând pe poartă în fiecare dimineaţă. Cei care ne păzeau considerau ţinuta noastră normală.
Într-o zi au sosit nişte inspectori din Bucureşti şi când neau văzut cu lăzile în cap, îmbrăcaţi cu fuste şi cu picioarele goale în botfori, au încremenit de uimire.
- De ce poartă deţinuţii lăzi şi fuste?
- ??
- Mâine nimeni n-are voie să mai iasă
pe poartă cu lada în cap. Aţi înţeles?
S-au confiscat toate lăzile şi li s-a dat foc. După inspecţie n-a trecut mult, nici două săptămâni şi din nou aveam toţi lăzile pe cap.
Am spus că am trăit bine la Poarta Albă, adică aveam mâncare suficientă şi îmbrăcăminte groasă, dar erau şi mulţi dezbrăcaţi sau flămânzi.
Cumplită foamete bântuia pe timpul acela în puşcării. Aşa ceva nu poate fi descris. Ani întregi se trăia cu câteva boabe de fasole şi un sfert de pâine pe zi, din care m-au ciupeau şi gardienii.
Apoi am îndurat foamea, pe timpul secetei, în libertate, dar nu suporta comparaţie. Îmi amintesc de acele vremuri petrecute în nordul Moldovei, unde războiul şi lipsa ploilor au adus numai sărăcie şi mizerie. Cu adevărat spun, atunci foamea parcă nu mă chinuise atât de tare pe cât mă chinuia grija şi frica pentru familia mea, pentru sora mea mai mică, copil în cursul primar, care cerea de mâncare iar mama nu avea ce să-i dea. Ce timpuri grele!
30

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

Istoria Liceului „Mihai Eminescu” Botoşani(1)

CARMEN SYLVA

uimitoarea regină ELISABETA A ROMÂNIEI,

patron spiritual al şcolii

Mihai Matei

Carmen Sylva, Elisabeta, regina României, întruchipează o regină „model”, suferind din pricina nedreptăţilor îndurate din partea celorlalţi şi mai ales a soţului său. Era o mare artistă, cu suflet caritabil, un fel de reîncarnare revăzută şi îmbunătăţită a celeilalte Elisabbete, Sfânta din Turingia, care-i precedase cu şapte sute de ani. Notorietatea sa era atât de mare, încât o importantă parte din teritoriul Ţării de Foc îi poartă numele.

Uneori, romantismul ei era chiar bomba care incendia paginle ziarelor de scandal şi asta într-o asemenea măsură, încât „L’Echo de Paris” crease anume pentru ea, la începutul anilor 1890, o rubrică fixă. Această celebritate marcată de cele mai mari laude şi cele mai cumplite calomnii nu-i displăcea neapărat, pentru că avea temperamentul unei adevărate dive, născută parcă spre a fi admirată ori pentru a străluci şi suferi.
Ea niciodată n-a trecut drept o mare frumuseţe, scria viitoare regină a României, Maria, dar avea un farmec
învăluitor, căruia era imposibil să nu-i cazi victimă ori să nu te fascineze, măcar la început. Încă de tânără, avea părul complet alb, dar privirea intensă a ochilor săi albaştri era extrem de pătrunzătoare. Vocea foarte melodioasă îi sporea farmecul. Râdea deseori, lăsând să i se vadă dinţii de un alb strălucitor, dar râsul ei contrasta în mod frapant cu expresia tragică a privirii. Acest patetism, acest tragic inefabil pe care îl răspândea trezea în toţi cei din preajma ei dorinţa de a-i alina povara. n-a trezit pasiuni, dar a ştiut să se facă admirată.
Regina era o scriitoare de succes, protectoarea artelor şi literelor.
Era un obicei des întâlnit la tinerele principese germane, acela de a se exersa în arta rimelor, numai că Elisabeta a României depăşea aceste limite. Şi-a luat pseudonimul Carmen Sylva (Cântecul Pădurii), ale cărui consonanţe latine aminteau de supuşii săi. A publicat peste cincizeci de volume, în vreo zece limbi, şi sute de articole în întreaga presă europeană.
Lucrările sale au fost încoronate cu premii ale academiilor din întreaga lume, inclusiv Academia Franceză, pentru
„Cugetările unei regine”, publicată în
1888, la Editura Calman Lévy.
Impresionat de lucrările sale, Pierre Loti i-a tradus o parte din ele şi aveau să se întâlnească în repetate rânduri. Elisabeta avea un simţ extraordinar al comunicării moderne. Coresponda mult cu oameni celebri, care o lăudau şi care au introdus-o în cenacluri precum cel de la Revues de Deux Mondes.
31

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

Efigia Reginei Carmen Silva în Parcul „Mihai

Eminescu”

Adesea, toaletele ei au fost considerate de apropiaţi sau de oaspeţi ca adevărate îndrăzneli de vedetă. Rochii- tunici albe erau acoperite de bijuterii nu tocmai regale, ci de fantezii cu dimensiuni mari, precum şi de tot felul de dantele şi broderii neaşteptate.
Vocea era un alt atu al său.
Pronunţia cântată şi alintată, stăpânind cu uşurinţă patru limbi (germana, fraceza, româna şi engleza) fermeca auditoriul cu aceeaşi uşurinţă.
Rămasă în veşnica admiraţie a întregii Europe, vizitată ca un adevărat monument de toţi cei care poposeau în acest ţinut îndepărtat, Carmen Sylva aborda un rol de compoziţie cu totul diferit de cel presupus de protocolul regal.
Viaţa reginei Elisabeta a fost enorm de mult comentată de contemporani. Aproape 30 de biografii şi sute de articole au apărut pe această temă în întreaga Europă, împănate cu anecdote care până la urmă sufocă personajul principal. A explora biografiile înseamnă a examina mitul, înseamnă să te întrebi ce semnifică el de fapt şi cum de a rezultat.
Iată de ce numele pe care l-a
purtat Liceul de fete din Botoşani a constituit, pentru întregul său colectiv, nu numai o deosebită cinste şi mândrie, dar şi o obligaţie de mare răspundere, pe care constant, spun faptele, şi-a asumat-o.

Introducere

O istorie, cât de cît completă, a Liceului „Mihai Eminescu” din Botoşani, care să cuprindă perioada 1887 – 2012 era mai mult decât necesară acum, la 125 ani de existenţă. Nevoia ei pentru prezent, şi mai cu seamă pentru viitor, nu mai trebuie, desigur, demonstrată. Liceele cu tradiţie din ţară au, demult asemenea lucrări. Să pomenim aici doar câteva: Istoria Liceului
„Nicolae Bălcescu”, din Craiova, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1976,
„Negruzzi”, Editura Polirom Iaşi, 1995, Stere Rădoi, „Omagiu”, 125 de ani de la înfiinţarea Liceului pedagogic din Iaşi, tipărită la Intreprinderea poligrafică
Iaşi,1981.1

1 Sunt şi alte monografii locale, precum Gheorghe Grigoraş “Şcoala Normală” Şendriceni, Editura Litera, Bucureşti, 1978, Constantin Cojocariu, „Dascăli şi elevi”, Editura Quadrat Botoşani, 1996, Gheorghe Severincu, „Învăţământul Agroindustrial Botoşani, Editura Axa, Botoşani, 2000, Aristide Zub, „Din istoria şcolilor şi bisericilor din comuna Vârfu Câmpului,

Am îndrăznit noi, să realizăm o istorie a liceului „Mihai Eminescu” deşi putea să o facă şi un alt colectiv sau persoană. Indiferent cine comitea acest lucru avea de surmontat complexitatea dificultăţilor pe care şi noi le-am avut, dar pe care cu răbdare, perseverenţă, îndrăzneală, risc şi optimism, sperăm, le- am învins. Demersul nostru nu putea a avea finalitate dacă nu ne bucuram de sprijinul sistematic şi prompt al conducerii şcolii, a unor cadre didactice pensionare sau active, de ajutorul dezinteresat al

Editura Grafik Art, Botoşani, 2005, Mihai Vieru, Maria

Zaiţ, El. Rujinschi, „Liceul de matematică-fizică Dorohoi

– file de monografie”, Tipografia Suceava, 1979, I. Mihai, S. Nistorică, I. Onofrei, „Istoria Liceului «A.T.

Laurian», Editura Axa, Bootoşani, 1999 etc. Multe

unităţi de renume din ţară au volume scoase şi la 50 de ani, altele au scos fie anual, fie la o anumită dată, anuare, au editat şi unele reviste ce consemnează viaţa ştiinţifică şi literară din liceu. Toate acestea se constituie mereu în documente de mare valoare pentru viitor (n.n. – M.M.)

32

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

cunoscutului istoric, profesorul Ştefan Cervatiuc, specialist la Arhivele Naţionale, Filiala Botoşani, directorii unităţii, M. Vasilică şi M. Buzduga, Th. Trişcă şi Loredana Botezatu, cărora le aducem mulţumiri şi pe această cale.
În câteva momente ne-am folosit şi de presa locală pentru a solicita sprijin de la toţi cei care deţin documente, acte, fotografii, etc, ce reflectă activitatea din unitatea pe care o cercetăm. În acelaşi timp a fost redactată şi expediată o scrisoare – apel, unui număr de cadre didactice, foşti elevi, părinţi şi colaboratori ai unităţii, bineînţeles în funcţie de posibilitatea obţinerii adrese.
Între greutăţile majore întâmpinate
pomenim marile sincope găsite în ce priveşte existeţa documentelor de cancelarie, elaborate zilnic, între anii 1887-
1920, de şcoală în raporturile sale cu
instituţiile cărora le era subordonată sau cu care colabora. Unele au dispărut din neglijenţă, altele din ignoranţă, iar cele mai multe în timpul celor două războaie mondiale.
Faptul că această structură de
unităţi din ţară era subordanată direct Ministerului Instrucţiunii şi Inspectoratului Şcolar care era organizat zonal şi nu pe judeţe, a determinat, inexistenţa unei arhive locale semnificative de cercetat. Probabil aceasta există undeva şi va putea fi cercetată de cei ce vor avea posibilităţi materiale mai bune ca noi.
Şi presa locală, şi cea centrală, cu
excepţia celei de cultură şi specialitate didactică şi pedagogică, din această perioadă, cuprind articole ample cu caracter politic, partizan, funcţie de partidul politic căreia aparţinea, şi doar informaţii lacunare, sunt publicate de multe ori date nesemnificative despre activitatea din şcoli şi despre procesul de instrucţie şi educaţie. Adeseori, acestea
sunt inserate la rubrica “ştiri” 1.

1 Viaţa Botoşanilor”, an II, nr. 20, 1 – 7 februarie 2001, art. Pentru o istorie a Liceului “Mihai Eminescu”

Desigur în literatura psihologică, pedagogică, a timpului apar multe materiale, dezbateri de idei, sunt editate opere de referinţă ale unor gânditori luminaţi, dar acestea nu sunt puse la dispoziţia lucrătorilor din învăţământ, mai ales acelor din şcolile de grad inferior şi
mediu.2
Unele lucrări de sinteză precum
Istoria Municipiului Botoşani” şi „Pagini din Istoria Învăţământului Botoşănean” de Ştefan Ciubotaru, „Dicţionarul Personalităţilor Botoşănene” de Ionel Bejenaru, „Monografia Liceului «Carmen Sylva»” de Gabriela Leonardescu (de fapt un anuar), „Liceul «Mihai Eminescu» – file de centenar” de Dorin Popa şi
Învăţământul liceal Botoşănean în perioada 1948 - 2000” de C. Carp nu conţin decât pagini telegrafice cu privire la istoria propriu-zisă a Liceului „Mihai Eminescu”, fost „Carmen Sylva”.
Cadrele didactice în activitate, absorbite de munca cotidiană, de un birocratism absurd impus şi având mereu grija zilei de mâine (în lucrare sunt numeroase cazurile când personalul didactic a lucrat zile, luni şi chiar câte un an întreg fără salarii, pentru că aveau cu ce trăi) nu au manifestat un interes deosebit pentru o asemenea lucrare care ar merita consemnat. Nu s-a putut lua legătura cu fostele absolvente sau profesoare, deoarece cele mai multe au dispărut, cele în viaţă sunt plecate în diferite părţi ale ţării sau în străinătate. Spre norocul nostru singura profesoară cu care am putut sta de vorbă, de mai multe ori, este renumita Ileana Turuşancu, suflet nobil, care ne-a oferit o serie de informaţii şi câteva documente

2 Vezi Istoria gândirii sociale şi filozofice în România, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1960; Ştefan Bârsănescu, Istoria pedagogiei, Editura Didactic şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;Colecţia Revista de Pedagogie, organ al Institutului de Cercetări Pedagogice, Colecţia Revistei Generale a Învăţământului, fondator Spiru C. Haret etc.

3 Viaţa Botoşanilor”, an I, nr. 10, din 11 – 12 noiembrie 2000 (prof. Paul Ungureanu realizează un

interesant interviu cu profesoara Ileana Turuşancu)

33

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

originale. Din păcate, şi ea a plecat în lumea umbrelor.3
Istoria liceului s-a conceput în două volume pentru a putea cuprinde, tot, s-au aproape tot ce merită a purta, pe drept,
„eticheta” de fapt istoric, fapte scuturate de
emoţiile timpului, de amănuntele neesenţiale. Primul volum cuprinde perioada 1887-1948, cel de-al doilea duce evenimentele până în zilele noastre. Ele sunt structurate pe capitole convenţional determinate, care să uşureze redactarea, dar care au însemnat, în acelaşi timp, pietre de hotar in evoluţia unitaţii.
S-a convenit ca primul volum să apară în anul 2008 când se împlineau 121 de ani de la înfiinţarea şcolii, celălalt volum putând să apară imediat ce cantitatea, tot mai mare, de informaţii existente va putea fi parcursă, selectată, esenţializată şi transformată în excurs istoric consemnat. *
În ce priveşte primul volum, el are patru parţi constitutive: prima parte se referă la justificarea nevoii infiinţării unei şcoli secundare de fete, inclusiv apariţia ei în Botoşani în anul 1887. A doua parte cuprinde perioada 1887-1928 când Şcoala secundară gradul II devine liceu cu numele patronului (stabilit înca în anul 1908)
Carmen Sylva”, partea a treia redă
activitatea din perioada cea mai bogată in fapte, 1928-1940. Ultima parte se referă la perioada 1940-1948 când şcoala trece prin ororile celui de-al Doilea Război Mondial şi începe procesul de ideologizare comunistă.
Evenimentele timpului, mersul şcolii, au în volum o prezentare diacronică, pentru o înţelegere mai uşoară a complexitaţii vieţii din acest sector important al activităţii social-culturale, a societăţii botoşănene în evoluţia sa. Anexele lucrării concretizează şi subliniază fiecare act mai important produs în dezvoltarea şcolii, în special în ce proveşte transformarea şcolii secundare în liceu,
baza didactico-materială şi asigurarea spaţiului necesar.
Conţinutul procesului de predare-
învăţare, realizat într-o perioadă de aproape 30 de ani ne-a fost greu să îl determinăm datorită lipsei actelor de îndrumare, de control, emise de organele de specialitate şi rapoartele anuale ale conducerii înaintate ministerului. Acestea sunt numeroase însă în perioada interbelica, la care se adaugă datele statistice cu privire la mişcarea elevelor şi înregistrarea nivelului la învaţatură şi disciplină.
Sunt puţine date în legătură cu ceea ce au devenit, după absolvire majoritatea elevelor. Luând în considerare exigenţa, ordinea, disciplina, competenţa şi probitatea cadrelor didactice, putem să afirmam, fără a greşi, că acestea şi-au făcut pe deplin datoria în familie, în societate, justificând pe deplin existenţa şcolii secundare şi apoi a liceului. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că femeile nu se bucurau, până in 1923, dar şi după, de toate drepturile care să le permită afirmarea potenţialului lor în viaţa economica, socială, culturală şi politica a timpului, fără a întâmpina dificultaţi majore.
Pentru această perioadă, noi nu putem publica în volumul I, o listă a personalităţilor formate şi afirmate în timp, aşa cum multe licee au adevărate „galaxii”. Cu toate acestea Externatul secundar de fete, Şcoala secundară gr. II şi apoi Liceul “Carmen Sylva”, după aprecierile organelor de control ale Ministerului Instrucţiunii şi Inspectoratului şcolar, găsite de noi, din relatările presei şi exprimarea în diverse ocazii a organelor de conducere ale oraşului şi judeţului, poate sta alături de unitaţi fanion, de elită, ale învăţământului românesc. Lectura cu răbdare şi înţelegere a primului volum, va demonstra pe deplin această aserţiune a noastră. De altfel, adâncirea biografiilor, în lucrări viitoare, a cel puţin 10-15 profesoare ce au proiectat, prin faptele lor, lumină pe această unitate, poate fi

34

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

începutul determinării şi naşterii unei asemenea posibile „galaxii”. Să pomenim doar câteva nume de mare prestigiu precum: Eugenia şi Olga Savinescu, Eliza Ghiorghiu, Aglae Theodor, Elena Manu, Gabriela Leonardescu, Sibi Charlotte, Elena Haralamb ş.a.
Aprecierile critice ce vor fi exprimate, cu privire la structura şi mai ales la conţinutul lucrării vor ajuta autorul volumului să elaboreze o ediţie nouă, mai completă, ştiut fiind că nimeni nu poate spune adevărul absolut asupra unei activităţi, cu multă pondere, în general subiectivă. Sunt aşteptate aprecieri critice, în special de la foştii profesori, elevi şi
părinţi, de la cei care au cunoscut, din interiorul şcolii, activitatea şi, bineînţeles,
formulări favorabile, sau dimpotrivă, în legătură cu finalitatea demersului şcolar efectuat.
Dacă volumul I va stârni asemenea
critici şi aprecieri, noi suntem împăcaţi cu ideea fundamentală a activităţii noastre, aceea ca ne-am făcut datoria faţa de liceul unde am fost titular, din 1969 şi până în anul 2000, şi de unde, după 11 ani realizaţi efectiv la catedră, trecut la pensie, am putut avea timpul necesar de realiza această necesară operă.

* Deziderat neîmplinit. Până la punerea în practică, ne-am asumat noi să publicăm o necesară scriere (pentru început vol. I, anii 1887-1948) cu încărcătură ştiinţifică şi nu numai, despre o unitate de învăţământ, care, alături de celebrul Liceu A.T.Laurian, ca şi alte unităţi de învăţământ din Botoşani a din integrat în elita României numeroase nume ce confirmă celebrul “Nasc şi la Moldova oameni”. (n. n. Octavian Liviu Şovan)

PATRIMONIU IMOBIL

Ansamblul urban medieval Botoşani (33)

dr. Eugenia Greceanu

PROPUNERI*

A. Conservarea elementelor de tramă stradală care sunt definitorii pentru închegarea şi evoluţia oraşului medieval (fig.15/1)

B. Declararea ca rezervaţii de arhitectură urbană1 a următoarelor zone (fig.15/2), la care se indică perimetrul prin străzi, considerate cu ambele fronturi,

inclusiv parcelarea frontului periferic:
1. Centrul comercial al Târgului Vechi, în perimetrul străzilor Calea Naţională, Dragoş Vodă, Gheorghe Doja, Calea Naţională, Anastasie Panu, Transilvaniei, Cuza Vodă, Marchian, Nicolae Grigorescu, Calea Naţională.
2. Cartierul armenesc, în perimetrul străzilor Pod de piatră, Petru Rareş, Puşkin, Victoriei, Calea Naţională.
3. Zona locuinţelor de breslaşi români a mahalalei Sf. Ion în perimetrul străzilor Petru Rareş, Calea Naţională, N. Iorga, B- dul Eminescu.
4. Zona locuinţelor de breslaşi români a mahalalei Sf. Ilie în perimetrul străzilor Moara de foc, Dochia, Calea Naţională şi Calea Naţională.
5. Zona locuinţelor de breslaşi

români din mahalaua Trisfetitelor, delimitată de străzile Kogălniceanu, Viilor, Bucovina.

6. Zona rezidenţială românească de

veac XIX, de pe B-dul Eminescu (între str. Octav Onicescu şi N. Iorga), str. Kogălniceanu (între str. Bucovina şi B-dul Eminescu) şi str. Zorilor.

35

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)


7. Zona de profil mixt – rezidenţial şi locuinţe de breslaşi a drumului Ştefăneştilor, constituită de străzile Dragoş Vodă şi I.C. Brătianu.

C. Declararea ca rezervaţie de artă plastică a sectorului armenesc din cimitirul Eternitatea, implicând stricta limitare a noilor înmormântări, conservarea monumentelor funerare şi întreţinerea plantaţiilor, interzicerea construirii unor monumente funerare noi care să distoneze sau să intre în concurenţă cu vechile monumente.

D. Completarea listei monumentelor istorice. Lista monumentelor istorice din oraşul Botoşani, aprobată prin H.C.M.

1160/1955, a fost relativ bine întocmită
pentru monumentele de cult (12 monumente), deşi a omis construcţii de primă importanţă pentru evoluţia oraşului,
ca de exemplu – biserica Sf. Ioan şi nu a cuprins, în mod inexplicabil, biserica Sf. Ilie, bine cunoscută prin publicaţiile lui N. Iorga. Lista monumentelor civile a fost cu totul lacunară, conform situaţiei generale a oraşelor din Moldova, Ţara Românească şi Banat, cuprinzând doar trei obiective: casele din str. Mioriţa nr. 13 şi 14, precum şi farmacia Gorghias-Semaca, trecută în listă cu numele proprietarului intermediar, Haynal. Lista monumentelor a mai cuprins patru monumente de artă plastică (dintre care doar două funerare) şi un monument memorial, una dintre casele în care a copilărit Nicolae Iorga, situată în str. N. Iorga nr. 14.
Studiul trimis în 1968 Consiliului
popular al judeţului Botoşani a cuprins următoarele propuneri:

MONUMENTE DE CULT

1. Biserica Sf. Ilie, str. Calea Naţională nr. 87A, refăcută de breaslablănarilor pe locul unei biserici care exista în 1768 şi care a fost dărâmată între
1838-1843. Turnul-clopotniţă construit în
1809, corpul bisericii în 1843. Plan dreptunghiular compartimentat, cu turla naosului pe arce diagonale (structură tradiţională, având ca model ctitoria domnească a Uspeniei), arhitectura exterioară clasicistă, dezvoltând modelul Vovideniei.
2. Biserica Sf. Ioan, str. Nicolae
Grigorescu, construită în zid de
„poporani”, în 1832, pe locul unei biserici de lemn ctitorită de boieri şi negustori în
1750. Plan pseudo-trilobat cu turn- clopotniţă pe latura de vest; absida semicirculară în interior şi rectangulară în exterior; arhitectură clasicistă.
3. Biserica Sf. Paraschiva, str.
Unirii, construită în zidărie, în 1815, de către breasla tălpălarilor, lângă vechea biserică de lemn, care s-a conservat parţial până în 1906. Plan pseudo-trilobat cu absidă semicirculară; bolţi „a vela” în naos şi pridvor; boltă semicilindrică în pronaos;
turn-clopotniţă pe pridvor; arhitectură
clasicistă.
4. Biserica Pogorârea Sfântului Duh – Dumineca Mare, str. Tudor Vladimirescu nr. 11, construită în 1838 de meşteşugarii cărămidari, lângă oborul de vite, pe locul unei biserici de lemn cu hramul Sf. Vasile. Plan pseudo-trilobat cu absidă semicirculară; turn-clopotniţă pe pronaos; arhitectură clasicistă.
5. Biserica lipovenească Naşterea Maicii Domnului, str. Grigore Antipa nr. 8, construită în 1853 de comunitatea lipovenilor, lângă vechea biserică de lemn de veac XVIII, existentă încă în 1872. Plan dreptunghiular cu naos supralărgit şi absidă semicirculară; turlă pe naos, încadrată de patru turnuleţe de colţ; turn-clopotniţă pe pridvor închis; arhitectură romantică.
6. Sinagoga din str. Vornic Boldur nr. 18, construită circa 1850, în Târgul Nou; arhitectură romantică de factură neo-gotică.
7. Biserica Sf-ţii Voevozi, str. Victoriei nr. 19, construită în zid între
1856-1859, lângă o biserică de lemn
36

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

existentă în 1777, care era metoh al Mitropoliei Iaşilor. Biserica de zid este ctitorie mixtă, boieri, negustori şi meşteşugari din mahalaua Humăriei (salahori, dulgheri, pietrari). Plan pseudo- trilobat cu absidă semicirculară şi turn- clopotniţă pe faţada de vest; arhitectură romantică.
8. Biserica romano-catolică, str. Cuza Vodă nr. 26, construită în 1845-1847; mărită după 1872 cu adăugarea navelor laterale; arhitectură romantică de factură neo-gotică.

CONSTRUCŢII CIVILE

9. Str. Octav Băncilă nr. 22 – Casa Ţăranu-Jaba, arhitectură populară cu influenţe clasiciste din perioada 1800.
10. Str. Octav Băncilă nr. 21, Casa

Teodoru, ante 1908, eclectism clasicizant.

11. Str. Bucovina nr. 11 – Casă, arhitectură populară cu portic clasicist, perioada 1800.**
12. Str. Cuza Vodă nr. 1 – Casă, arhitectură populară cu o arhitectură clasicizantă, plan L.
13. Str. Cuza Vodă nr. 1 – Casa

Vrabie, arhitectură eclectică.**

14. Str. Cuza Vodă nr. 14 – Casă, arhitectură clasicistă perioada 1800, pe schemă de arhitectură populară.
15. Str. Cuza Vodă nr. 9 – Casă, ante
1872, eclectism clasicist moldovenesc.
16. Str. Cuza Vodă nr. 12 – Casa Enacovici, circa 1900, clasicism de şcoală franceză.
17. Str. Teatrului, nr. 6 – Casă, eclectism clasicizant.
18. Str. Dacia nr. 4 – Casă, eclectism clasicizant cu elemente de arhitectură populară (geamlîc şi balcon pe console de lemn).**
19. Str. I.C. Brătianu nr. 1 – Casă, arhitectură romantică, reparaţii 1873, cu etape de arhitectură medievală.
20. Str. I.C. Brătianu nr. 18 – Casa

Silion, arhitectură „Secession”, ante 1914.

21. Str. I.C. Brătianu nr. 38 – Şcoală,
1889, eclectism clasicizant cu reminiscenţe baroce.
22. Str. I.C. Brătianu nr. 43 – Casă,
arhitectură populară cu influenţe transilvănene, tindă cu streaşină lată, fără stâlpi.**
23. Str. I.C. Brătianu nr. 59 – Fundaţia Sofian, casă cu portic clasicist, circa 1800; clădirea principală cu arhitectură „Secession”, circa 1900; zona vechiului parc.
24. Str. Izvoarelor nr. 2 – Şcoala

israelită, arhitectură de forme naţionale, circa 1910.

25. Aleea. Dochia nr. 3 – Casă,
arhitectură populară, tindă cu stâlpi din lemn pe trei laturi.**

26. Str. Dochia nr. 18 – Casă, arhitectură medievală, soclul înalt cu beciul boltit, locuinţă la etaj cu pridvor cu arcade pe coloane de lemn; sec. al XVIII- lea, unicul exemplar de acest tip din Tîrgul Nou.
27. Str.Ion Pillat, nr 27 – Casa Enăşescu, eclectism clasicizant, cornişa cu elemente de arhitectură populară.
28. Str. Dragoş Vodă nr. 14 – Casă,
arhitectură populară, tindă cu stâlpi de lemn, acoperiş înalt.

29. Str. Dragoş Vodă nr. 22 – Casă,
eclectism clasicizant, cap de perspectivă
pentru intersecţi a două străzi.**
30. Str. Dragoş Vodă nr. 28 – Casă, eclectism clasicizant foarte bogat, colonadă angajată (grădina devastată).
31. Str. Octav Onicescu nr. 16 –

Casa Ulea, arhitectură de forme naţionale ante 1914, inclusiv corpul grajdurilor (fără gard).**

32. Str. Maxim Gorki nr. 1 – Casa

Costiner, circa 1880 – 1890, eclectism clasicizant.**

33. Str. Maxim Gorki nr. 6 –

Institutul Sofian, clasicism moldovenesc circa 1800, vechea casă a familiei Sofian, donată pentru azil de bătrâni ante 1872.

37

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

34. Str. Maxim Gorki nr. 14 – Casa Miclescu, arhitectură populară cu influenţe transilvănene, tindă pe o latură.
35. Str. Maxim Gorki nr. 16 – Casa

Pântea, arhitectură populară, eventual sec. al XVIII-lea, inclusiv bucătăria cu cuptor de zid.

36. Str. Maxim Gorki nr. 18 – Casă,
arhitectură populară.
37. Str. Nicolae Grigorescu nr. 11 – Casă, arhitectură clasicistă circa 1800 pe schemă de arhitectură populară, influenţe transilvănene.
38. Str. Nicolae Grigorescu nr. 14 – Casă, 1877, eclectism clasicizant de calitate excepţională.
39. Str. Calea Naţională nr. 28-30 –

Han, sec. al XIX-lea, faţade spre stradă clasicizante, curte interioară cu cerdace şi balcoane de lemn, pe două nivele (degradată prin folosire improprie).

40. Str. Calea Naţională nr. 39 (în curtea bisericii Sf. Spiridon) – Casă, pivniţă boltită din sec. al XVIII-lea, înglobată într-o casă cu arhitectură de forme naţionale executată 1933.
41. Str. Nicolae Iorga nr.19 – Liceul

Laurian, 1885, incendiat 1917, reparat cu adăugarea unui atic între 1922-12; valoare memorială (personalitatea profesorilor şi a elevilor); valoare arhitecturală.

42. Str. N. Iorga nr. 12 – Casa memorială Nicolae Iorga, arhitectură populară, apare în planul Emilian (1872) ca aparţinând Ecaterinei Ciolac.
43. Str. N. Iorga nr. 26 – Casa Abete,
ante 1872, eclectism clasicizant foarte bogat, cu tratare monumentală pe trei faţade (curte devastată).
44. Str. N. Iorga nr. 34 – Casă,
arhitectură populară cu tindă pe trei laturi.
45. Str. N. Iorga nr. 45 – Casă, arhitectură populară, tindă pe trei laturi cu pazie profilată şi stâlpi de lemn, ferestre cu fronton de lemn.
46. Str. Izvoarelor nr. 2 – Casă, arhitectură populară, tindă pe o latură, influenţe ardelene.
47. Str. Kogălniceanu nr. 12 – Casa

Jean Goilav (în 1872, azi Oficiul de

Îmbunătăţiri Funciare), ante 1872, eclectism de şcoală franceză (curte devastată de camioane).
48. Str. Kogălniceanu nr. 17 – casa

Ursian-Mavrocordat, ante 1872, eclectism clasicizant (gard distrus de camioane, idem grădina).**

49. Str. Kogălniceanu nr. 16 – Casa Doctor Goilav, ante 1872, eclectism clasicizant (curte distrusă de camioane).
50. Str. Kogălniceanu nr. 27 – Casa

farmacistului Vasiliu, ante 1872, arhitectură de forme naţionale.

51. Str. Kogălniceanu nr. 20 – Casa

Mavrocordat, ante 1872, eclectism clasicizant.

52. Str. Kogălniceanu nr. 33-35

Casă, arhitectură populară, tip rar de locuinţă dublă, tindă pe trei laturi, două intrări cu fronton de lemn. **

53. Str. Kogălniceanu nr. 44 – Casă,
arhitectură populară, tindă pe o latură cu pridvor şi fronton la intrare.**
54. B-dul Eminescu nr. 24 – Casă,
1889, eclectism cu reminescenţe renascentiste. **
55. B-dul Eminescu nr. 30 - Şcoala normală de fete, 1889, eclectism clasicizant cu elemente de baroc.
56. B-dul Eminescu nr. 36 – Casa Antipa (Centrul militar), circa 1900, eclectism de şcoală franceză cu factură rococo.
57. B-dul Eminescu nr. 38 – Tribunalul, 1906 – 1914, arhitectură eclectică de forme naţionale.
58. B-dul Eminescu nr. 40 – Casa

Manole, circa 1908-1909, eclectism de

şcoală franceză.
59. B-dul Eminescu nr. 64 – Casa Constantin Ciolac, eclectism cu elemente de baroc, circa 1900.**
60. B-dul Eminescu nr. 36 – Casa Vitos (clubul M.I.), ante 1900, eclectism de şcoală franceză.
61. B-dul Eminescu nr. 66 – Casa Silion, eclectism de factură renascentistă.**
38

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

62. B-dul Eminescu nr. 57 – Casa

Isăcescu, eclectism de şcoală franceză,

1905-1910, pe o clădire mult mai veche.
63. B-dul Eminescu nr. 50 – Vila Ventura, ante 1872, eclectism de tradiţie clasicistă moldovenească.
64. B-dul Eminescu nr. 52 – Casa

Ursian-Fişer, ante 1872, eclectism de

şcoală franceză.
65. B-dul Eminescu nr. 67 – Casa Ion Ciolac, eclectism de factură renascentistă.
66. B-dul Eminescu nr. 58 – Casa Dombrovschi, ante 1872, eclectism clasicizant; cuprinde o fază de secol XVIII
– pivniţe boltite.
67. B-dul Eminescu nr. 71 – Casa dr. Vrabie, circa 1890-1900, arhitectură de forme naţionale.
68. B-dul Eminescu nr. 72 – Casa dr Capşa, circa 1890-1900, arhitectură de forme naţionale.
69. B-dul Eminescu nr. 94 –
monument memorial – Casa Simionescu,
în care a copilărit savantul român Ion
Simionescu.
70. Str. Marchian nr. 10-24 – Dughene cu locuinţă, circa 1850, front cu arcaturi, pivniţe medievale.**
71. Str. Marchian nr. 31 – 37 –

Dughene cu locuinţă, circa 1850, front cu arcaturi, pivniţe medievale.**

72. Str. Marchian nr. 7 – Casa

Garabet Ciolac, circa 1850, arhitectură


romantică.
73. Str. Marchian nr. 11 – Casa Sofian-Arapu, ante 1850, transformări circa 1900, eclectism de şcoală franceză.
74. Str. Ştefan Luchian nr. 1 – Casă, arhitectură populară, influenţe transilvănene, amplasare semnificativă pentru Tîrgul vechi.**
75. Str. Ştefan Luchian nr. 16 – Casa

Urzică, 1908, eclectism clasicizant.

N O T E

*Chiar dacă unele dintre propuneri nu mai sunt actuale din cauza transformărilor intervenite în ultimii doi ani, ele pot sugera soluţii potrivite cu specificul ansamblului la care s-a renunţat, în scopul realizării unui dialog între vechi şi nou, noţiune care exclude reducerea la tăcere a ansamblului sau a unor părţi din ansamblul istoric, obţinută în general prin metoda selectivă. Autorul acestui studiu se va considera răsplătit dacă va contribui astfel la păstrarea unei structuri urbane care permite înţelegerea pe viu a ceea ce a însemnat un oraş medieval românesc(optimism 1980, dovedit iluzoriu, înainte şi mai ales după 1990, E. Greceanu, 2009).

1.Regimul de rezervaţie, asemănător celui al zonelor de protecţie legiferat prin HCM 661/1955, implică: asanarea şi restaurarea construcţiilor valoroase; înlăturarea adaosurilor parazitare; plombarea

– în funcţie de parcelare – cu construcţii unicat, condiţionate arhitectural de cadrul existent;

respectarea sistemului de parcelare; conservarea plantaţiilor valoroase şi a grădinilor; atenţia acordată iluminatului nocturn, sistemului de pavaj, împrejmuirilor şi – în general – mobilării străzilor; supravegherea arheologică a săpăturilor de mare amploare ocazionate de construcţii noi sau de lucrări edilitare. Reamintim că textul acestor propuneri este redactat în 1980 (notă 2008).

** Clădiri care nu se mai regăsesc conform noului Nomenclator Stradal al Municipiului Botoşani, transmis nouă de Primăria Botoşani.

.

39

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

Biserica „Sf. Nicolae” Darabani

Victor Teişanu


Construcţia sfântului lăcaş din
Darabani începe în 1834 şi se termină după
6 ani, când a şi fost târnosit. Ctitorul, marele logofăt Th. Balş, adusese el însuşi de la Patriarhia Ţarigradului autorizaţia necesară, precum şi un proiect care să amintească, într-un mod simplificat, măreaţa catedrală
„Sf. Sofia”. Gândurile evlaviosului boier
erau îndrăzneţe:dorea să ofere sătenilor şi urmaşilor acestora o biserică impunătoare, spaţioasă şi de bună calitate arhitectonică. Vizitând-o, putem afirma că a reuşit. Biserica impresionează în primul rând prin virtuţile stilului, deloc zgârcit în podoabe. Urmează rigorile arhitecturii bizantine, cu formă de cruce cu o rostire sugerată. Cele 3 cupole (ale pronaosului, naosului şi altarului), denotă măiestria zidarilor care, în realizarea semisferelor, n-au folosit armătura (lemn şi fier) specifică vremii, ci doar cărămida şi piatra, combinate matematic pentru a obţine rezistenţa împotriva timpului şi vicisitudinilor. Cupola naosului este dominatoare; împreună cu restul zidirii până la bază măsoară peste 25 m. Deasupra, un bulb alungit, peste care se aşează o sferă turtită şi un adaos mai puţin frecvent pe bisericile ortodoxe: semiluna otomană, culcată, cu vârfurile în sus, având în mijloc o cruce uriaşă şi ancorată solid de cupolă. De altfel, şi celelalte 3 cruci, de pe pridvor, pronaos şi
altar, respectă aceeaşi linie stilistică. Pridvorul e simplu, cu geamuri mari, având în dreapta şi în stânga, spre pronaos, icoane care primesc lumină de la candelele suspendate. Pronaosul este oarecum întunecat din cauza dimensiunilor cafasului. Aici se află, pe laturi, alte icoane, precum şi
10 strane. Din pronaos se pătrunde pe o scară cu trepte de lemn fixate în zid, spre cafas şi amvon, apoi către podul bisericii. Pereţii amvonului redau imaginea celor 4 evanghelişti, iar parapetul cafasului este decorat cu icoane tematice ale Vechiului Testament. Peretele cafasului are şi o vitrină dreptunghiulară, cu sticlă, de unde privesc către public figurile pictate ale hatmanului Th. Balş (în costum militar cu 7 decoraţii pe piept) şi bătrânul său tată, Constantin Balş.

Turnul-clopotniţă

Mai sunt alte două chipuri de familie, soţiile celor 2 boieri, de data acesta imortalizate de artişti fotografi ai epocii. Naosul, spaţios, are 2 ferestre mari, eliptice,
40

Forum cultural Anul X, nr.2, iunie 2010 (37)

cu gratii metalice. Bolta înfăţişează firmamentul înstelat, cei 4 evanghelişti şi în centrul Mântuitorul. Din pieptul lui Iisus coboară un lanţ de cca. 12 m care susţine policandrul cu 9 suporturi pentru lumânări, spaţiile dintre acestea fiind acoperite cu horbote metalice. În dreapta şi în stânga există câte o strană mobilă destinate cântăreţilor şi dotate iniţial cu serii complete de cărţi pentru cult. Naosul posedă 21 de strane pentru enoriaşi şi o strană arhierească. Tot aici, spre altar, la stânga, străjuieşte baldachinul tronului Maicii Domnului, iar la dreapta un iconostas cu cruce fixă. Spre altar se urcă 2 trepte din lemn de stejar. Catapeteasma este împodobită la bază spre limita superioară, cu 64 icoane având inscripţii greceşti şi slavone. Pe catapeteasmă, în faţa uşilor împărăteşti apare monograma T.B. (Theodor Balş), purtând icoana princiară şi crucea. Un amănunt laic: atât pe catapeteasmă cât deasupra baldachinului se regăsesc viţa de vie cu ciorchini de struguri şi snopii de grâu, simbolizând puterea ocrotitoare a bisericii faţă de oameni şi holde. Altarul, lipsit de intrări şi ieşiri separate, este luminat de 3 ferestre mari, identice cu cele ale naosului. În centru se află Sfânta Masă, pătrată, cu toate dotările de cult necesare. Vasele Sfintelor Taine sunt aurite, ca şi cădelniţa. Odoarele bisericii se păstrează cu grijă pentru ocazii importante în diaconiconul închis. În patrimoniului sfântului lăcaş mai există o Evanghelie dăruită de Balş (20 decembrie 1858), cu dedicaţia şi semnătura donatorului, o Biblie uzuală din 1856, alta din 1793 cu text bilingv elino-român şi mai ales Evanghelia Mare, având coperţi metalice suflate în aur şi realizată la Mănăstirea Neamţ (1821) sub
vrednica de laudă arhipăstorire a mitropolitului Veniamin Costachi, bogat ilustrată şi cu majuscule ornamentate artistic la începutul capitolelor, totul recomandând- o ca pe o bijurie bibliofilă. Să menţionăm că această zestre patrimonială s-a îmbogăţit acum 3 ani cu o ediţie de lux, comandată special, a Bibliei, în doar 2 exemplare, din care unul a fost donat aici, iar celalalt parohiei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, tot din Darabani de către academicianul Leon Dănăilă, marele neurochirurg de origine dărăbăneană. Valoroase sunt şi clopotele bisericii, în număr de 6, turnate de meşteri ruşi şi aduse la Darabani, începând cu anul 1840, tot de către binefăcătorul boier Theodor Balţ. Pardoseala bisericii este alcătuită din lespezi de piatră şi tot din piatră era şi zidul împrejmuitor iniţial, dărâmat în 1898. Zidul înconjura curtea bisericii în care se intra pe sub bolta clopotniţei. Curtea măsura 0,5 ha fiind străjuită la răsărit şi apus de către 2 fântâni iaugurate de însuşi boierul Balş. Într-o latură a bisericii se află 2 morminte vechi. Piatra de la căpătâi ne informează că unul adăposteşte pe întâiul preot al bisericii
„Sf. Nicolae”, trecut la cele veşnice în 1854 şi devenit pe la 1845 primul protopop al târgului Darabani.
Se numea Ion Vasilescul. Să mai adăugăm că, pentru valoarea sa, ctitoria lui Theodor Balş din Darabani, a fost declarată, cu acte în regulă, încă din 1985, monument istoric, iar în 1973 autorul lucrării
„România. Cartea de vizită a oraşelor”, profesorul V. Cucu, prezenta acest sfânt lăcaş, la pag. 277, ca pe un „obiectiv turistic” demn de avut în vedere.
41

Profile