FORUM CULTURAL
ocr necorectat, versiunea originală aici
Anul X, nr. 3, septembrie 2010 (38)
SUMAR
Gellu Dorian
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
Două proiecte culturale de anvergură naţională.............................................................1
Vasile Cotiugă, Ana-Petronela Creţu, Letiţia Chirilă, Andrei Asăndulesei, Silviu Gania, Andrei Hreţu
Raport preliminar asupra cercetărilor arheologice preventive din aşezarea
de la Botoşani-Rediu(Groapa lui Ichim)…………………………………………….…....4
dr. Valentin Coşereanu
PATRIMONIU MOBIL
Eminescu – realitate şi sublimare poetică(5)……………………………… .…………14
dr. Lucia Olaru Nenati
Junimea Moldovei de Nord, o săgeată în timp(9)
(Structură, colaboratori, program, particularităţi,mentor)……..………….………..18
Gheorghe Bâgu
Mărturisiri din întuneric(22)……………………………………………..………….. 22
Mihai Matei
Istoria Liceului „Mihai Eminescu” Botoşani(2)............................................................25
Mihai C.V. Cornaci
Insigna Societăţii de Vânătoare “MOLDA” a vânătorilor din judeţul Botoşani
PATRIMONIU IMOBIL
dr. Eugenia Greceanu
Ansamblul urban medieval Botoşani (34)………………………………………..….33
CRONICA
Două proiecte culturale de anvergură naţională
„Porni Luceafărul...”, ediţia a XXIX-a
Într-o zonă săracă economic, aşa cum
este considerată zona Botoşanilor, viaţa
culturală pare a fi o alinare a celor care nu pot trăi fără cultură şi care fac eforuturi înmiite pentru a se bucura de aşa ceva, nu numai ei ci şi alţii, dar şi un moft al acestora pentru unii care cred că o astfel de manifestare identitară ar sărăci bugetul judeţean sau cel local, bugete care ar trebui folosite pentru cu totul şi cu totul alte priorităţi. Or priorităţile nu le stabilesc oamenii ajunşi vremelnic în anumite funcţii, ci tradiţiile deja încetăţenite ale acestor locuri. Inerţia, pusă în mişcare de un trecut cu grele nume ale culturii naţionale, obligă pe cei meniţi să împlinească actul cultural botoşănean să onoreze ceea ce deja este existent. Botoşanii este un oraş cu tendinţe de a deveni de mărime mijlocie, dar care, însă, faţă de alte oraşe mai mari, are toate formele instituţionale de cultură, de la cele profesioniste (cum ar fi cele două teatre, cu activitate constantă de peste şase decenii, dar cu o istorie mult mai îndepărtată în timp, o filarmonică, muzeu, bibliotecă) pînă la cele care îmbină profesionalismul cu tradiţia etno-folclorică (cum ar fi Orchestra
„Rapsozii Botoşanilor”, o insituţie foarte vizibilă pe plan naţional), dar şi o insituţie de cercetare, conservare şi promovare a tradiţiilor culturale, cum este Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea
Gellu Dorian
Culturii Tradiţionale, care, printre alte acţiuni de tradiţie, organizează de douăzeci şi nouă de ani unul dintre cele mai importante concursuri naţionale de poezie şi interpretare critică a opereie eminesciene –
„Porni Luceafărul...”, care, din 1982, a adus nume noi în arealul liricii româneşti, concurs
menit să îmbogăţească zestrea acestui domeniu de manifestare a culturii scrise, cît şi să descopere noi cercetători ai operei şi vieţii lui Eminescu.
Interesul pentru acest concurs naţional
de poezie s-a impus de la început, cînd, prin strategia organizatorilor de atunci, s-a scos tema obligatorie, pe care o impuneau celelalte concursuri naţionale, şi anume poezii dedicate partidului şi „conducătorului iubit”, lăsînd libertate totală de creaţie, în limita, totuşi, unei decenţe de limbaj şi abordare, în plus aducerea printre organizatorii principali a unor instituţii de prestigiu, ca Uniunea Scriitorilor din România, care acorda trei premii, şi a Editurii Junimea din Iaşi, care publica un volum de poezie, crescînd, astfel, miza acestui concurs. Primele opt ediţii au decurs sub această miză, iar din 1990, la instituţiile amintite s-au adăugat de la an la an alte edituri, fiind la un moment dat chiar şi zece edituri care acodau premii pe care le şi onorau, cît şi cele mai importante reviste de cultură din ţară. Numărul mare de
concurenţi, din care se alegeau laureaţii, poate fi văzut în antologiile editate an de an de instituţia organizatoare, care, astfel, pentru ediţia a XXX-a de la anul pregăteşte o antologie retrospectivă a acestui concurs naţional de poezie, rămas şi acum unul dintre cele mai importante din România.
Ediţia a XXIX-a a adus în faţa juriului şaisprezece manuscrise ale unor concurenţi, la secţiunea „poezie”, din toată ţara, din care patru au primit premii de editură, iar altele au fost onorate cu premii ale unor reviste. Gîndit pe trei secţiuni – una pentru cartea de debut publicată, premiu aflat sub numele regretatului poet Horaţiu Ioan Laşcu, fost salariat al instituţiei organizatoare, premiu susţinut de F iliala Iaşi a U.S.R., alta pentru manuscrise şi încă una pentru interpretarea critică a operei eminesciene -, concursul s-a desfăşurat şi de data aceasta pe o arie suficient de mare. Creatori din toată ţara au fost interesaţi de acest concurs. Astfel au fost laureaţi din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Galaţi, S ibiu, Cluj-Napoca, Craiova, Bacău, Suceava şi Botoşani. Un juriu format din Nicolae Prelipceanu, preşedinte, reprezentînd revista „Viaţa Românească”, Dan Cristea (revista „Luceafărul de dimineaţă”), Cassian Maria Spiridon (revista şi editura „Convorbiri literare”), Lucian Vasiliu (revista „Dacia literară”), Marius Chelaru (revista „Poezia”), Daniel Corbu (revista „Feed back” şi editura Princeps Edit), Liviu Apetroaie (editura Junimea), Nicolae Panaite (editura Alfa), Ioan Moldovan (revista „Familia”), George Vulturescu (revista „Poesis”), Sterian Vicol (revista „Porto franco”), Dumitru Augustin Doman (revista „Argeş”), Virgil Diaconu (revista „Cafeneaua literară”), Iona Radu Văcărescu (revista „Euphorion”), Adrian Alui Gheorghe (revista „Conta”), Paul Aretzu (revista „Ramuri”), N icolae Sava (ziarul „Ceahlăul”), Vasile Spiridon (revista
„Ateneu”), Leo Butnaru (Uniunea
Scriitorilor din R. Moldova), Mircea A. Diaconu (F iliala Iaşi a U.S.R.), Gellu Dorian, Lucian Alecsa şi N icolae Corlat (revista „Hyperion”, a decis acordarea
următoarelor premii: - la secţiunea carte publicată :- Premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a U.S.R. poetei Dana Cernuşcă, pentru cartea Simfonii de stors veninul, Ed. Junimea, Iaşi, 2010, carte premiată la ediţia precedentă a concursului; - Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, poetului Lucian Adam, pentru cartea Dopuri de plută, Ed. E9 Nouă, 1010; - la secţiunea poezie: - Premiul Editurii Junimea şi al revistei
„Conta”, Alexandra Emilia B ucur; - Premiul Editurii revistei „Convorbiri literare”, AP LER şi al revistei „Poesis” – Carmen Stanciu;- Premiul Editurii Princeps Edit şi al revistelor „Feed back” şi „Argeş”, Dorin Cozan;- Premiul Editurii „Alfa” şi al revistei „Verso”, Adrian Teodorescu;- Premiul revistelor „Viaţa Românească”,
„Ramuri” şi „Ateneu”, Irina Roxana
Georgescu;- Premiul revistei „Hyperion” ,
Dan Mihai Dincă;- Premiul revistei „Dacia
literară”, Claudia Radu;- Premiul revistei
„Convorbiri literare”, Daniela Maria Varvara;- Premiul revistei „Familia”, Lenuţa Dolinschi;- Premiul revistelor
„Porto franco” şi „Cafeneaua literară”, Florin Alexandru Văsieş;- Premiul revistelor „Euphorio n” şi „Luceafărul de dimineaţă”, Simona Dumitrache; secţiunea interpretare critică a operei eminesciene: Premiul revistei „Convorbiri literare”, Cristina Scarlat;- Premiul revistei „Dacia literară”;- Oana Opaiţ-Dugan;- Premiul revistei „Feed back”, Mirela Savin;- Premiul revistei „Poesis”, Nastasia Savin; - Premiul revistei „Hyperion”, Cristina Gabriela Nemeş;- Premiul revistei „Verso”, Cristina Scarlat. Un palmares destul de bun pentru o ediţie desfăşurată în timp de criză. Programul a cuprins şi alte acţiuni organizate în colaborare cu Societatea
„Raluca Iuraaşcu” din Vorona şi Primăria
Vorona, precum şi lansări de cărţi şi prezentări de reviste, organizate în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani, cît şi lecturi publice ale poeţilor N icolae Corlat, Vasile Iftimie şi Stelorian Moroşanu.
Mai există, desigur, o instituţie menită să păstreze vie memoria lui Mihai Eminescu, şi anume Memorialul Ipoteşti – Centru Naţional de S tudii „Mihai Eminescu”, instituţie care a trecut, în ultima perioadă, de la rangul de instituţie de interes naţional la unul de interes judeţan, ba chiar local, de un provincialism care pune în pericol nu numai importanţa şi menirea instituţiei în sine ci chiar respectul faţă de memoria celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Rămîne la aprecierea celor care diriguiesc destinele acestei instituţii, daca activitatea de acolo, asupra căreia se îndreaptă ochii lumii cînd este vorba de Botoşani, este una care reprezintă cultura de performanţă sa u nu.
Colecţia de poezie “Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu”
Din 1991, a fost instituit de către Primăria municipiului Botoşani P remiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Proiectul prevedea ca pe lîngă premiul obţinut de unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani ai momentului, pentru Opera O mnia, să fie editată cîte o carte de fiecare autor. C um de-a lungul timpului ori nu s-au găsit banii necesari pentru aşa ceva, ori punctul din proiect a fost ignorat, cărţile respective nu au mai fost editate. Acum, cînd se pregăteşte cea de a XXX-a ediţie a acestui premiu, F undaţia Culturală „Hyperion-Caiete botoşănene”, coorganizatoarea acestui premiu, a propus Primăriei Botoşani şi Consiliului Local Botoşani un proiect al programului de organizare a jubileului acestui premiu, proiect în care a fost inclusă şi editarea unei colecţii de poezie sub genericul din titlu, colecţie care va cuprinde nouăsprezece titluri de carte de poezie, fiecare carte aparţinînd poeţilor laureaţi pînă în prezent, carte care va cuprinde o selecţie din poezia respectivului poet, o fişă bio-bibliografică şi o postfaţă semnată de unul din criticii literari care au făcut parte din juriul de acordare a acestui important premiul literar. Astfel, poeţii incluşi în această primă serie, care va
continua an de an cu editarea unei cărţi a poetului laureat, în ordine cronologică, din
1991 încoace, sunt: Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu şi Dorin Tudoran. Colecţia va apărea la Editura Paralela 45 d in P iteşti, una din prestigioasele edituri din România. Cărţile vor fi lansate în ziua de 15 ianaurie
2011, la gala de decernare a Premiului
Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, ediţia a XX-a, cînd va avea loc şi un spectacol de poezie regizat de Ion Caramitru, intitulat
„Cetăţeni de O noare ai Poeziei”, incluzînd
pe toţi cei nouăsprezece poeţi laureaţi de
pînă acum, spectacol care va fi inclus şi în stagiunea 2010-2011 a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani.
Prin această co lecţie se doreşte
impunerea spre instituţionalizare a acestui
premiu, în aşa fel ca sprijinul, pe viitor, să fie unul şi naţional nu numai local, în aşa fel ca şi valoarea premiului, cea pecuniară, nu numai cea de legitimare de către un juriu constituit din cele mai prestigioase nume ale criticii literare româneşte contemporane, să fie una de mare miză. Instituţionalizarea ar însemna recunoaşterea premiului de către instituţiile prezidenţiale şi guvernamentale, care, astfel imp licate, prin contribuţia nemijlocită, ar da o altă dimenziune acestui premiu, aşa cum se întîmplă în ţările în care premiile naţionale au acest sprijin. Colecţia în sine ar însemna şi o nouă valorificare a celor mai buni poeţi români contemporani, care, prin opera lor, ar deschide noi punţi de comunicare culturală vie. Dacă nici o astfel de colecţie de poezie nu atrage atenţia, înseamnă că interesul pentru actul cultural autentic, de perenitate, este scăzut şi conduce, în perspectiva timpului, la pierderea identităţii naţionale.
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
Raport preliminar asupra cercetărilor arheologice preventive din aşezarea de la
Botoşani-Rediu(Groapa lui Ichim)
Vasile Cotiugă, Ana-Petronela Creţu, Letiţia Chirilă, Andrei Asăndulesei, Silviu Gania, Andrei Hreţu
1. Introducere
Pentru obţinerea certificatului de descărcare de sarcină arheologică în vederea construir ii unui complex agro-tur istic pe şoseaua Botoşani-Truşeşti, km. 3, în vara anului 2007, o echipă de tineri arheologi şi geograf i de la Univers itatea „Al. I. Cuza” din Iaşi a efectuat o cercetare arheologică preventivă în apropierea sitului arheologic B otoşani-Gropa lui Ichim, aparţinând dacilor liber i1, pentru a se ur mări dacă aşezarea dacică se extinde în per imetrul viitorului complex tur istic (fig. 1).
Înaintea de începerea cercetării
arheologice preventive, s-a realizat o evaluare de teren în spaţiul viitor ului complex, vis-à-vis de intrarea în vechiul complex tur istic Rediu. Cu această ocazie, au fost recoltate mai multe fragmente ceramice Latène târziu, precum şi fragmente ceramice atipice, lucrate la mână, de culoare roşie , prezente spre marginea vestică a terenului, înspre situl din punctul Groapa lui Ichim, ceea ce ne-a determinat să hotărâm efectuarea mai multor sonda je, care să acopere întreaga suprafaţă ce urma să fie afectată de lucrările de construcţie.
2. Cadrul fizico-geografic
Arealul în care se afla situl arheologic
Boroşani-Rediu este situat în judeţul Botoşani, în
partea estică a oraşului omonim, la circa 3 km de acesta, pe partea stângă a şoselei Botoşani-Rediu (fig. 1).
Terenul pe care s-au desfăşurat lucrările arheologice este amplasat din punct de vedere geomorfologic pe un platou structura l cu exponent torenţial, mărginit în partea nordică de o cornişa de desprindere, alături de o serie de alunecări de teren, întreg arealul f iind un mediu prie lnic desfăşurării acestor procese.
Tot în partea nordică a terenului se află
o ravenă formată datorită scurgerii torenţia le de pe suprafaţa versanţilor platoului, precum ş i a substratului moa le care permite dezvoltarea acestor forme de relief. Aceasta se continuă cu o albie cu caracter temporar, formată prin aceleaşi procese ca şi ravena aferentă, precum şi datorită numeroaselor izvoare situate de o parte şi de alta a văii. Albia , în aval, conf luează cu alte albii cu caracteristic i asemănătoare, în difer ite stadii de dezvoltare.
Datorită acestor caracteristic i de scurgere şi prezenţei apei freatice în apropiere de suprafaţa topografică, în zone le ma i joase ale platoului, în aceasta regiune s-a dezvoltat pe alocur i o vegetaţie hidrof ilă.
În ceea ce priveşte substratul geologic, acesta cuprinde o pătura de roci sedimentare moi, din categoria argilelor prăfoase (loess-ul) şi a argilelor mărnoase, situate sub stratul mai sus menţionat, depuse în cadrul proceselor de trangresiune şi regresiune marină ce au avut loc pe teritoriul României de-a lungul evoluţiei geologice.
Solurile sunt reprezentate prin unele
Din punct de vedere al unităţii ma jore de relief, zona se întinde în extremitatea vestică a Câmpie i Colinare a Jijiei, aproape la contactul acesteia cu Podişul Sucevei, iar relieful specif ic este cel de podiş jos, cu aspect vălurit ş i cu o fragmentare ridicată.
cernoziomuri argiloiloviale, cât şi prin altele
cenuşii închise, acestea fiind de fapt fosile,
iar pe ele găsim culturi agricole şi pajişti secundare stepice; către est există o pădure cu numele de Rediu fiind formată prin stejerături, adică aşa numita asociaţie
vegetală cunoscută cu numele de Quescetum mixtum.
3. Scurtă descriere a metodologiei
de cercetare şi a stratigrafiei
Pentru a investigăm prin sondaje
întreaga suprafaţă a viitorului complex turistic, am decis realizarea mai multor şanţuri, astfel dispuse încât să acopere cât mai bine aria investigată. Astfel, au fost trasate şapte şanţuri şi trei casete, cu următoarele dimensiuni şi orientări: S I: L =
307 m, l = 2 m, orientare V-E; S II: L = 184 m, l = 2 m, SSV-NNE; S III: L = 240 m, l = 2 m, SSV- NNE; S IV: L = 110 m, l = 2 m, SSV-NNE; S V: L =
127,35, l = 2,50 m, SSV-NNE; S VI: L = 43,43 m, l
= 2,50 m, V-E; S VII: L = 28 m, l = 2,50 m, V-E; Cas . 1: L = 8, l = 1,50 m; (fig. 2)
Din punct de vedere stratigrafic, s ituaţie
arheologică se prezintă astfel:
- în S I, S II (până la intersecţia cu S I), S III şi S IV , dispuse spre inter iorul platoului, spre şoseaua Botoşani-Truşeşti, stratigrafia este aproximativ aceeaşi: strat vegetal de aproximativ
20-30 cm, de culoare brună, ur mat de un strat de
argilă prăfoasă, din structura de bază a platoului, steril din punct de vedere arheologic; pentru a avea o situaţie stratigraf ică clară, cercetarea arheologică a continuat până la 0,50 m adâncime, iar din 20 în 20 m am realizăm mic i sondaje, de 0,50 m lăţime , până la adâncimea de
1 m (fig. 3);
- pe traseul şanţur ilor S II (de la
intersecţia cu S I spre marginea platoului) , S VI şi S VII, precum şi în cele trei casete, la baza stratului vegetal (cu aceeaşi grosime ca în celelalte şanţur i) au fost descoperite 17 complexe arheologice – o locuinţă de suprafaţă, două locuinţe adâncite de tip bor dei ş i 14 gropi menajere – din care s-au recoltat materia le arheologice specif ice (pietre, oase de anima le, fragmente ceramice), fără a se sesiza un strat de cultură continuu.
4. Descrierea complexelor arheologice
În cele ce urmează, vom face o scurtă descriere a complexe lor arheologice descoperite, urmând ca într-un viitor raport să oferim date despre inventarul acestora.
1. Complexul nr. 1 (C1/Borde iul nr. 1) a fost surprins parţia l pe S II, între m 104,95 şi 108,95, reprezentând groapa une i locuinţe adâncite de tip borde i. Aceasta a fost surprinsă la
-0,30 m de la suprafaţa actuală a nivelului
vegetal, de limitându-se clar în plan, atât pr in
concentrarea de materiale arheologice (fragmente ceramice, gresii, resturi osteologice, urme de arsură şi rare fragmente de lutuir i arse), cât şi pr in culoarea şi textura pământului de umplutură (culoare negricioasă, sfărâmicios, granulat).
Axul lung a l complexului s-a conturat încă de la început ca fiind parale l cu marginile S II (NE-SV), având 4 m. Axul scurt (or ientat E- V), atât cât a fost surprins pe S II , avea 1,45 m. Cum era evidentă extinderea complexului spre est de S II, s-a trecut la deschiderea unei casete paralele cu S II (cas. 1), în interiorul căreia complexul se întindea pe o lăţime de aprox. 1,45 m, putând f i cercetat în întregime. Astfel, putem spune că groapa a avut o formă relativ rectangulară, cu colţur ile rotunjite, latur ile sa le fiind de 4 x 2,90 m, cu adâncimea de 1,10 m.
În partea de SV a gropii a fost
descoperit, la adâncimea de 0,50 m de la suprafaţa pământului, un mic cuptor realizat pr in scobirea groapa prezenta o prelungire sub for ma unei „abside”, care la adâncimea de 0,50 m, s-a dovedit a proveni de la realizarea în peretele complexului, pr in scobire, a unui mic cuptor. A apărut sub forma unei concentrări de pământ ars la roşu ş i resturi de cărbune provenite de la crenguţe. De formă relativ ova lă (0,77 m pe axul N-S surprins în întregime şi 0,67 m pe axul E-V, surprins parţia l), cuptorul nu a avut o vatră amenajată, fiind dată de pământul din care a fost cruţat cuptorul, ars la roşu pe o grosime de cca.
1,5- 2 cm. De asemenea, suprafaţa vetrei este uşor albiată ca şi partea dinspre gura cuptorului, în timp ce spre margini s-a putut observa cum ea se ridică spre pereţi. Pereţii cuptorului, atât cât au putut f i surpr inş i, au fost arş i pe o gros ime de cca. 1,5-2 cm. În faţa cuptorului, la aproximativ
0,40 m distanţă de acesta, se afla o piatră de formă oarecum dreptunghiulară (L = 27 cm, l =
15 cm), prezentând un cant pe o latură, cu o faţă
netedă găsită în sus ş i o a lta cu neregular ităţi. Este posibil să fi folosit f ie la astuparea gurii cuptorului, fie drept nicovală. Lângă piatră, se afla un fragment de chir pici provenind probabil de la lutuia la pereţilor. Cu o grosime de cca. 2 cm, fragmentul de lutuia lă a fost lucrat dintr-o pastă poroasă, cu concreţiuni calcaroase şi pietr icele, fără a prezenta însă ur me de pleavă sau paie tocate. Fragmentul prezenta o suprafaţă netedă (căzut cu partea netedă în jos), fără a păstra însă amprente de nuiele, de unde şi posibilitatea provenienţei lui de la lutuirea pe
inter ior a pereţilor. Tot lângă piatră s-au păstrat şi resturile carbonizate provenind probabil de la un butuc cu diametrul de 12-15 cm, care ar fi putut avea un r ol arhitectural sau să fi fost un element de mobilier. Toate acestea erau căzute pe un strat de arsură provenită de la nuie le, aşa cum o indică resturile de cărbune păstrate.
După cum s-a putut constata în momentul cercetării acestei părţi a complexului şi apoi după cum se va putea observa şi în prof ilul NE-SV, începând cu -0,60 m, jumătatea sudică a complexului se restrânge cu cca. 0,45 m, pentru ca apoi să cadă, sub forma une i trepte, până la -1,20 m, adâncime la care, în această porţiune a complexului a fost atins fundul gr opii bordeiului. Această îngustare a gropii sub for ma unei trepte pare să sugereze amplasarea în această parte a complexului a unei căi de acces. Ca atare, am cons iderat că acest complex reprezintă o locuinţă de tip borde i (Borde iul nr.
1 – B 1), iar treapta surprinsă în partea de SV ar putea reprezenta intrarea in borde i. De aici ş i raritatea materialului arheologic în această porţiune.
În sfertul de nord de pe S II, fundul bordeiului a fost surpr ins încă de la -0,90 m spre peretele bordeiului, coborând s pre centrul locuinţei până la – 1,40 m. S-a observat clar cum fundul locuinţei se adânceşte tot mai mult dinspre pereţi spre centru. Tot în această parte a bordeiului, la -1,13 m s-a conturat o groapă de formă circulară (D = 0,60 m) în plan, cu pereţii drepţi ş i fundul plat (atins la -1,43 m). Materialul de umplutură consta dintr-un strat de arsură şi cărbune în amestec cu câteva gresii mic i arse şi fragmente ceramice (pe cca. 0,10 m adâncime) urmat, pană la fundul gr opii, de un strat compact de cenuşă fără alte resturi materiale, motiv pentru care am numit această groapă „cenuşar”, în sensul de groapă menajeră destinată depozitării restur ilor de ardere provenite de la un cuptor. Prin ur mare, continuarea cercetării în sfertul de nord din cas.
1 a dus la descoperirea, la -1,10 m, la o distanţă de cca. 0,70 m de „cenuşar”a unei aglomerări de gresii arse şi nearse de mic i dimensiuni, pr intre care se amestecaseră şi câteva fragmente ceramice şi osteologice. Bănuia la că ar putea fi vorba despre un cuptor de tip „pietrar” s-a dovedit a f i adevărată în momentul dega jării zone i de aceste gresii de mic i dimens iuni şi a câtorva fragmente mici de chirpici care proveneau de la prăbuş irea bolţii cuptorului.
După degajare s-a putut observa forma aproximativ rotundă a cuptorului dată de pietrele de bază, de mari dimensiuni, de formă oarecum paralelipipedică, aşezate atât pe orizonta lă, cât şi pe cant. Zona încadrată de pietrele de mari dimensiuni constă dintr-o aglomerare de noi gresii de mic i dimensiuni, arse puternic la roşu, sfărâmicioase, resturi de cărbune şi un strat de cenuşă. Acesta din urmă se îngroaşă spre centrul locuinţei, indicând deschiderea gurii cuptor ului în această direcţie (spre SV). Tot în această porţiune au fost descoperite une le fragmente provenind de la un vas, „uitat” în gura cuptorului în momentul abandonării locuinţe i. De altfel, pe toate laturile martor ilor păstraţi s-a putut observa, în centrul locuinţe i, o uşoară alveolare (-1,30- 1,40 m) umplută cu restur i de cărbune şi cenuşă provenind de la acest cuptor de tip
„pietrar”.
În ceea ce priveşte materialul arheologic recoltat din preajma pietrarului, acesta constă în special din gres ii arse şi nearse, care au folosit, în acest caz, la construcţia cuptorului.
A fost recoltată o cantitate însemnată de fragmente ceramice provenind în special de la vase lucrate la mână şi doar câteva la roată. Cele lucrate la mână sunt în mare parte de factură grosieră, lucrate neglijent, dintr-o pastă insuf ic ient omogenizată, por oasă, în care s-a folosit ca degresant, în cantitate destul de mare, ceramică pisată, care afectează şi suprafaţa vaselor, nepermiţând o netezire a acestora. Cele mai multe sunt arse neuniform, la r oşu-brun, la exterior, păstrând însă miezul negru, ceea ce indică o ardere incompletă a vaselor, la temperaturi joase, probabil pe vatră sau în groapă. Ca atare ele sunt prost conservate, fiind extrem de friabile. Întreg materia lul ceramic poate fi încadrat cronologic în secolele VII-VIII d.Hr., fiind asemănător cu cel descoperit în aşezarea de la Lozna.
2. Complexul nr. 2 (C2) a f ost surpr ins la -0,30 m de la suprafaţa actuală a stratului vegetal, la aproximativ 0,90 m SV de B1, pe S II, între m 102,70-104,07. De formă relativ circulară (1,37 m pe axul NE-SV şi 1,35 m pe axul E-V), complexul se remarcă prin descoperirea in situ, în poziţie centrală, a unei depuneri constând dintr-un vas fragmentar (jumătatea superioară a vasului lipseşte) de factură grosieră, lucrat la mână , nedecorat. În inter ior ul acestuia s-a găsit un amestec de cărbune şi cenuşă. Vasul era căpăcuit cu un
fragment ceramic provenit de la un alt vas de dimensiuni mai mici. De asemenea, parcă pentru a susţine vasul cu cărbune şi cenuşă, în jurul acestuia se găseau grămăjoare de chirpic i, iar într- o parte câteva pietre (gresii) arse puternic. După ridicarea vasului, oarecum într-o parte a acestuia, spre fund, au apărut trei fragmente de craniu (nu cunoaştem natura acestora, anima lă sau umană). În rest complexul nu a furnizat alte materiale arheologice. Complexul este, de a ltfel puţin adânc, fundul gropii găsindu-se la -0,45 m de la suprafaţa actuală a stratului vegetal.
Cât priveşte interpretarea acestui complex, în funcţie de rezultatele analize lor fragmentelor de craniu, vom putea aprecia complexul ca fiind:
- un mormânt de inc ineraţie cu urnă, în cazul în care resturile de craniu se dovedesc a fi umane;
- O groapă rituală de fundare, în cazul în care resturile de craniu provin de la un animal, având totodată în vedere şi plasarea acestui complex în imediata apropiere a bordeiului nr. 1.
3. Complexul nr. 3 (C3) a fost surprins
iniţial, parţia l, doar pe S II, între m 104,5 ş i
104,90, la -0,30 m adânc ime de la suprafaţa
actuală a stratului vegetal, aproximativ la mijlocul distanţe i dintre borde iul B1 ş i complexul C2, spre vest. Atât cât a putut fi surprins pe S II, complexul avea dimens iunile de
0,85 m pe axul NE-SV şi respectiv 0,60 m pe axul E-V. El se continua spre vest de S II. Pentru a-l surprinde în întregime, a fost deschis o altă secţiune (S VI) relativ perpendiculară pe S II, păstrându-se cu această ocazie şi un martor între cele două secţiuni, cu o lăţime de 0,50 m. Î n S VI complexul s-a conturat abia la-0,45 m, iar la -
0,55 s-a atins fundul. Forma întregului complex ne-a apărut astfel ca fiind ova l a lungită pe axul E-V, cu o lungime de 1, 65 m, uşor îngustată la mijloc (sub forma c ifrei 8) , pentr u ca la -0,50 m jumătatea sa de vest să se restrângă puternic, astfel încât lungimea complexului pe axul E-V să fie de 0, 80 m.
Umplutura gropii consta dintr-o mare cantitate de gresii, în general de mici dimensiuni, une le nearse, altele arse puternic, sfărâmicioase, într-o cantitate mai mică fragmente ceramice, câteva resturi osteologice, rare şi mic i fragmente de chirpici, precum şi urme de arsură.
Groapa a fost uşor săpată în pantă descendentă spre est, unde fundul gropii coboară
până la -0,58 m, porţiune unde, de altfe l, spre marginea de SSV a gropii au apărut câteva pietre de dimens iuni ceva mai mar i, aşezate orizontal. Cu toate acestea, amestecul de materiale arheologice din umplutura gropii (materia le ceramice din sec. VII-VIII d.Hr.) ne oferă imaginea unei gropi menajere, iar marea cantitate de gresii ar putea proveni de la o refacere a cuptorului de tip „pietrar” din inter ior ul B1.
4. Complexul nr. 5 (C5) a f ost surpr ins pe S II, la m 175, la -0,40 m de la suprafaţa actuală a nivelului vegetal. De formă aproximativ circulară (0,55 x 0,57 m), puţin adâncit (fundul gr opii a fost atins la - 0,47 m), complexul a apărut mai degrabă ca fiind o uşoară alveolare naturală folos ită ca loc pentru foc, după cum ne-o indică cele câteva gresii arse, rarele fragmente ceramice şi ur mele de arsură (cărbune).
5. Complexul nr. 6 (C6) a f ost surpr ins pe S II (m 174,60-175,30) , în imediata apropiere a C5, la cca. 0,25 m NE de acesta din ur mă, la -
0,45 m de la suprafaţa actuală a nivelului vegetal. De formă relativ circulară (0,70 m pe axul NE-SV şi 0,65 m pe axul E-V), complexul era puţin adâncit, fundul gropii f iind atins la -
0,58 m. Cât priveşte materialul recoltat din umplutura gropii, acesta constă în mare parte din fragmente de chirpic i puternic ars, provenind probabil de la o locuinţă, câteva gresii arse şi ele, fragmente ceramice, câteva resturi osteologice şi urme de arsură (cărbune), ceea ce creează imaginea unei mic i gropi menajere.
În SI au fost surprinse 5 complexe, după cum urmează:
1. Complexul nr. 4 (C4) s-a conturat pe
S I (m 72,08-73,68) , la - 0,40 m de la suprafaţa actuală a stratului vegetal. De formă aproximativ ovală, complexul are dimens iunile de 1,50 m pe axul NE-SV şi 1,58 m pe axul E-V, reprezentând o groapă menajeră.
Cât priveşte materialul arheologic
prelevat din umplutura gropii, acesta este destul de sărac şi constă din câteva fragmente ceramice, osteologice, gresii de mici dimensiuni arse, mic i fragmente de chirpic ş i puternice resturi de arsură.
Fundul gropii a fost atins la -0,90 m înspre SV, el urcând uşor spre NE până la -0,76 m.
2. Complexul nr. 7 (C7/Borde iul nr. 2) a
fost surpr ins parţial pe S I (m 83,67-86, 90) , la -
0,55 m de la nive lul vegetal actual. O bună parte din el intră în ma lul de SV al secţiunii, astfel încât complexul nu a putut f i cercetat în întregime. La nivelul la care a fost surprins , el are dimens iunile de 3,20 m pe axul E-V ş i 1, 55 m pe axul NE-SV şi pare să aibă o formă rectangulară cu colţur ile rotunjite. Profilul sudic de pe S I , dincolo de care complexul se extinde, a permis să se observe forma acestuia pe axul E- V şi faptul că el se adânceşte până la -1,25 m. De asemenea, s-a putut observa cum în partea sa vestică complexul se îngustează sub forma a două trepte.
În ceea ce priveşte materialul arheologic recoltat, acesta a apărut sporadic pe întreaga adâncime a complexului ş i consta din câteva gresii arse şi nearse, rare fragmente ceramice şi osteologice. De asemenea, acelaşi complex a mai furnizat un împungător de os şi o fusa iolă de lut.
În special spre fundul complexului, atât la săpare, cât şi în prof il au putut f i observate uşoare urme de arsură.
Cât priveşte interpretarea complexului bănuim, ca titlu de ipoteză, că ar putea fi vor ba despre o locuinţă de tip borde i, date fiind dimensiunile destul de mari ş i adâncimea acestuia şi prea puţin probabil să fi fost doar o simplă groapă menajeră.
3. Complexul nr. 8 (C8/Borde iul nr. 3?) s-a conturat, parţia l, pe S I (m 122, 50- 126,10), la -0,50 m de la suprafaţa actuală a nivelului vegetal. Ca şi în cazul C7, o bună parte din complex se extinde dincolo de limita S I spre NE şi nu a fost cercetat în întregime. La nivelul la care a fost surprins, e l are dimensiunile de 3,60 m pe axul E-V ş i 1,43 m pe axul NE-SV şi pare să aibă o formă relativ ovală. Profilul nordic al S I a permis observarea formei acestuia pe axul E- V şi faptul că el se adânceşte până la -1,05 m. De asemenea, în prof il, în partea de est a complexului se poate observa cum de pe fundul gropii porneşte o uşoară alveolare de cca. 7 cm adâncime, pe o lungime de cca. 0,80 m.
Cât priveşte materia lul arheologic, acesta a apărut sporadic pe întreaga adâncime a complexului, constând în câteva gresii şi fragmente ceramice. De asemenea, tot la nive lul fundului complexului au apărut uşoare urme de arsură.
Interpretarea rămâne şi în acest caz una ipotetică, dimens iunile tr imiţându- ne cu gândul tot la o pos ibilă locuinţă adâncită de tip bor dei.
4. Complexul nr. 9 (C9/Borde iul nr. 4?)
a fost surprins parţial pe S I (m 157,70-161) , la -
0,50 m de la suprafaţa actuală a nivelului vegetal. El se extinde dincolo de limita nord- estică a S I, astfel că nu a fost cercetat în totalitate. La nivelul la care a fost surprins, el are dimensiunile de 3,30 m pe axul E-V şi 1,60 m pe axul NE-SV. Profilul nor dic al S I a permis observarea formei acestuia pe axul E-V şi cum acesta prezintă în partea de vest o îngustare a gropii sub f orma a trei trepte. De altfel, groapa coboară până la -1,08 m.
Ca şi în cazul C7 ş i C8, materia lul arheologic , constând din câteva gresii ş i fragmente ceramice, apare sporadic pe întreaga adâncime a gropii, alternând cu uşoare urme de arsură, în special spre baza complexului.
Interpretarea complexului este, de asemenea, ipotetică, dimens iunile ş i for ma trimiţând spre o pos ibilă locuinţă adâncită de tip bordei.
5. Complexul nr. 10 (C10) a fost surprins parţia l pe S I între m 185,20-187,03 pe prof ilul sudic ş i între m 187,50 – 190,75 pe prof ilul nordic al S I, la -0,55 m de la suprafaţa actuală a nivelului vegetal şi coboară până la -
1,00 m pe prof ilul nordic ş i -1,13 m pe pr of ilul sudic. Complexul nu a putut f i cercetat în întregime. Încă de la primul nivel de săpare au apărut resturile osteologice provenind de la un anima l de ta lie mare (bovină), une le în poziţie anatomică, alte le răspândite în apropiere, alătur i de câteva fragmente ceramice provenind de la vase smălţuite, cu or namente de culoare verde, câteva fragmente de la recipiente de sticlă şi vreo două gresii de mici dimensiuni, ceea ce indică faptul că în acest caz avem de-a face cu o groapă menajeră modernă. În rest, pe toată adâncimea gropii nu au ma i apărut alte materia le arheologice.
În SIII au fost identif icate două complexe
arheologice :
1. Complexul nr. 11 (C11) a fost
surprins pe S III (m 164) , la -0,30 m de la suprafaţa actuală a nivelului vegetal. El s-a conturat sub for ma une i mic i aglomerări de gresii, răspândite pe o suprafaţă de formă circulară (D = 0,60 m) , fără să se fi amenajat, în prealabil, în acest sens o groapă, cum nic i nu poate fi vorba nic i de o alveolare naturală a terenului. De altfel, nu au fost descoperite a lte materiale arheologice sau ur me de arsură. Cu toate acestea, am cons iderat complexul ca fiind
amenajarea unui loc pentru foc, dar care nu a apucat sa mai intre în uz.
2. Complexul nr. 12 (C12) a fost surprins pe S III, între m 180 ş i 184, la -0,40 m de la suprafaţa actuală a solului. Complexul a constat din câteva fragmente de chirpic i ş i piatră, având o f ormă ova lă. Complexul s-a adâncit până 0,60 m, unde avem strat steril. Materialul foarte sporadic ne determină sa considerăm mai degrabă un loc (probabil o alveolare naturală) unde au fost aruncate câteva materiale la întâmplare, având rol de depozitare a resturilor menajere.
În SV au fost identif icate şi cercetate patru
complexe arheologice:
1. Complexul nr. 13 (C13/Locuinţa nr.
1) a fost surprins pe S V, între m 119 ş i 125, la -
0,30 m de la suprafaţa actuală a solului. Complexul a fost secţionat cu un martor de prof il de 5 cm Complexul consta dintr-o masă de chirpic i răsfirată, rare fragmente ceramice, osteologice şi pietre arse, precum şi un nuc leu de silex. Pe baza materialului descoperit se poate spune că ar putea fi vor ba despre resturile unei locuinţe de suprafaţă. Complexul a mers până la adâncimea de 0,70 unde avem strat steril.
2. Complexul nr. 14 (C14) a fost surprins în S V, între m 114-116, la -0,40 m de la suprafaţa actuală a solului, având dimensiunile de 1,40x1,12 m. Materia lul descoperit consta dintr-o aglomerare mare de chirpic i ars cu ur me clare de bârne, câteva fragmente ceramice şi rare fragmente osteologice. La 0,50 m au fost descoperite două piese deosebite (probabil fusaiole). Complexul s-a adâncit până la 0,70m, neputând f i cercetat în întregime, extinzându-se pe proprietatea vecină.
3. Complexul nr. 15 (C15) a fost surprins pe S V, între m 80 şi 82, la -0,30m de la suprafaţa actuală a solului. Complexul constă dintr-o masă pietre foarte bine arse, câteva fragmente de ceramică arsă. La adâncimea de
0,30-0,40 m la acest nive l au apărut o câteva
pietre şi gresii arse puternic, ceramică arsă şi două, trei fragmente osteologice. Între 0,40-0,50 m materia lul a constat din pietre puternic arse şi câteva fragmente ceramice probabil de la un vas. Probabil că a fost o vatră exterioară dacă luăm în considerare consistenţa materialului ş i a dimensiunilor date de complex (1x0,70m).
Complexul a mers până la adâncimea de 0,70,
unde avem strat steril.
4. Complexul nr.17 (C17/Locuinţă
atelier?) a fost surprins pe S V, între m 46-50, la
-0,30-0,40 m de la suprafaţa actuală a solului,
având o forma trapezoidala. La adâncimea de
0,40-0,75 m materia lul descoperit a constat din pietre şi gresii arse, ceramică, câteva fragmente osteologice. De la nive lul 0,75-0,90 m se poate remarca că materialul a devenit un pic mai consistent: piatră (se poate remarca ca una din pietre era utilizată la şlefuirea unor une lte, dat fiind urme le clare), ceramică, fragmente osteologice De la 0,90-1,05 m a apărut o aglomerate de pietre şi ceramică arsă, cu o grosime de 10-15 cm, sporadic fragmente osteologice (2 împungătoare cu urme de şlefuire). Am putea spune că ar putea fi vorba de un atelier. În ur ma recoltării materia le lor s-a putut constata apariţia unui strat de 1,15 m de cenuşă şi arsură. Pe acest nive l au apărut o aglomerare de pietre arse şi nearse fără un aranjament intenţionat. Tot la acest nivel după ce a fost înlăturat aglomerarea de pietre s-a putut identif ica o vatră. La 1,20m a fost atins nive lul de călcare.
În S VII şi SIX a fost identif icat un singur complex arheologic :
1. Complexul nr. 16 (C16) a fost surprins pe S VII , între m 12 ş i 28, la -0,30-0,40 m de la suprafaţa actuală a solului. Complexul a avut o forma dreptunghiulară.. La adâncimea de
0,40-0,75 m materialul a constat din pietre şi gresii arse, ceramică, câteva fragmente osteologice. De la nive lul 0,75-0,90 m se poate remarca că materialul este sporadic. La 0,90 m a fost atins nivelul de călcare.
În secţiunea SIX au fost surprinse, între m 0 ş i 16, a lte două complexe, complexe le nr.16a şi nr. 16b, la -0,45 m de la suprafaţa actuală a solului, care ar putea să reprezinte de fapt o lărgire a complexului C16.
În S IV nu au fost identif icate nici un complex arheologic
Descoperirile de pe platoul Rediu, din aşezarea dacilor liber i din punctul Groapa lui Ichim, au dus la identif icarea unei aşezări din a doua jumătate a mileniului I d.Hr., care, după materialul ceramic descoperit, poate fi încadrată
în secole le VII-VIII d.Hr2.
1Alexandru Pă unesc u, Paul Şadursc hi, Vasile Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, Buc ureşti, 1976, p. 55; Pa ul Şadursc hi, Napoleon Ungureanu, Mi hai Mihăilesc u, Cerce tările arhe ologice de la Botoşani-„Groa pa lui Ichim) (Cam paniile 1991-1992), Hierasus, X, 1997, p. 21-36; Pa ul Şadurschi, Napoleon Ungureanu, Aşezarea dacilor liberi de la Botoşa ni „Groapa lui Ichim ” (Sfârşitul secolului II d. Chr). Rapor t de să pătură pe anul 1993, Hieras us, X, 1997, p. 37-48; Paul Şadursc hi, Napoleon Ungureanu, Aşezarea dacilor liberi de la Botoşani „Groapa lui Ichim ” (sec. II d. Hr.). Raport de să pătură pe anul 1994, Hierasus, X, 1997, p. 49-56.
2Înca drarea a fos t realizată de prof. dr. Dan Gh. Teodor, căruia îi mul ţum im şi pe această cale.
PATRIMONIU MOBIL
Eminescu – realitate şi sublimare poetică(5)
dr. Valentin Coşereanu
Un exemplu ilustrativ în acest sens ar fi acela povestit de prietenul său Ştefanelli, atunci când, datorită împrejurărilor, a făcut o dărâmător de frumoasă declaraţie de dragoste unei fete pe care o vedea pentru a
educaţia din şcolile comuniste a deformat percepţia relaţiei poetului cu Divinitatea, că, în fapt, ea a fost excepţională în sensul intim al copilăriei, că el a fost ales să trăiască altfel smerenia şi a pătimit destul pentru aceasta mai târziu. Comentariul lui Eugen Simion merită toată atenţia: iarăşi copilăria: vârsta când fiinţa individului învaţă ceva esenţial; şi rămâne, în viaţă, cu ceea ce
învaţă acum.80 Ca orice conştiinţă juvenilă, copilul Eminescu a trăit misterul sfinţilor ca
pe un dat al sorţii, de neschimbat; una dintre dovezi ar fi şi faptul că prin ceaţa amintirilor, mama, dulcea mamă, îi apare ca o fiinţă palidă, un înger (s.n.) care mi-a descântat copilăria cu glasul ei dureros şi suferitor81. Erau, desigur, lucruri care ţineau de o int imitate existenţială şi creatoare strictă, lucruri C e mintea mea adânc o fermecară/ A bia -nţ elese, pline de-
82
doua oară. Era vremea studenţiei, iar
nţelesuri
; erau lucruri Ce anii mei de-
83
împrejurarea era dintre acelea care le este dată să li se întâmple numai anumitor oameni. Că intra în acest joc o stare competiţională, o demonstrează faptul că Ştefanelli, coleg de studenţie şi prieten bun al poetului, îl întreabă uimit cum de a reuşit să făurească o atât de minunată declaraţie spontană. Eu credeam – a fost răspunsul de o simplitate dezarmantă al lui Eminescu şi
ntâi i-nseninară .
Mai târziu, aducându-şi aminte că
acolo i-a fost botezul, copilul va decoperi în incinta proprietăţii familiei de la Ipoteşti biserica-n ruină, pe care-o zugrăveşte aproape fotografic: Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,/ Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiue vântul/ […] Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas,/ Abia conture
84
cu aceasta dialo gul a intrat în neant. Aceeaşi
triste şi umbre au rămas.
Şi documentele
simplitate ca ploaia de stele din bisericuţa familiei, dovadă că pentru Feţii-Frumoşi vremea nu vremuieşte79, iar timpul nu osteneşte; zăbava asupră- i e în zadar.
Când se pune în cumpănă credinţa lui Eminescu, impresia generală este că doar
vorbesc, la rându- le, în modul cel mai real
posibil; bisericuţa datează de pe la 1680 şi,
după multe schimbări şi preschimbări, devenise o ruină, nelipsită însă de un farmec misterios: Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur,/ Drept dascăl toacă
cariul sub învechitul mur.85
Dar misterul bătrânei bisericuţe în care La botez l-a dus pe micul/ La icoane l- a-nchinatu-l86 constă mai puţin în mantia de religiozitate în care este învăluită; sprijinind pereţii cu nevinovăţie ori folosindu- i pentru de-a v-aţi ascunsa, copilul resimte că misterul se-ntâmplă înăuntru, ca un cocon învelit în ascunzişul sufletului. Atunci când participi la ceremonial, îi vezi pe toţi ai tăi smeriţi şi foarte, foarte serioşi, sumbri chiar, şi nu ştii ce să înţelegi; pricepi aşadar că nu e joacă nici măcar pentru cei mari şi că ei respectă acel ceva ca atare. Ş i-atunci te conformezi. Te pătrunzi de taine neştiute ţie, ca un mic actor de mare credinţă. Când eşti copil, primeşti totul de-a gata; copilul nu se gândeşte dacă există sau nu Dumnezeu. Îl primeşte ca pe un dat, ca pe o existenţă atotcuprinzătoare, moştenită din illo tempore şi ajunsă până la el pentru a- l ocroti de câte ori este nevoie.
Copilul de la ţară aude la tot pasul
ferească Dumnezeu şi trăieşte având conştiinţa împăcată că această formulă îl va scăpa de toate relele posibile. Altfel, când se zgârie din neatenţie într-un spin de salcâm şi îi curge sânge, el este disperat că pe acolo i se va scurge viaţa. Atunci, formula Doamne, apără-l şi păzeşte-l! este pentru el o simplă formulă şi priveşte în ochii mamei, cerşind cu disperare vindecarea de ceea ce crede el că este moartea. C um însă îi trece foarte repede, copilul uită pericolul şi reintră în stricta realitate înconjurătoare; ţintirimul şi biserica noastră erau alături cu grădina. Cum plecă mama, luai o pătură şi mă dusei în ţintirim… Era multă şi clară lumină de lună… ramurile salcâmilor erau negre, gratiile de la capela noastră, cu vârfurile aurite, străluceau şi vântul atingea *** de clopot… clopotul abia atins suna dulce,
foarte dulce şi melodios.87
În fiecare zi, copilul, imaginativ prin excelenţă, urcă în vis cu îngeraşii desenaţi pe catapeteasmă la cer, ori este cuprins de melancolia lunii în preajma crucilor văruite ale ţintirimului. Deşi trăieşte frica în toată vigoarea sa, căci întunericul îl sperie, copilul încearcă totuşi un fel eroic de a scăpa de
gândul moroilor din cimitir, pentru a pătrunde dincolo de jocurile şi de umbrele nopţii, sau, poate şi din simplul motiv de a se lăuda a doua zi cu propria-i vitejie şi pentru a fabula asupra a ceea ce a văzut, căci lăudăroşenia (soră bună cu inventivitatea) stă mână-n mână cu imaginaţia infantilă. Sigur că Eminescu a fost şi el încercat – întocmai ca poetul din Lancrăm, mut ca o lebădă – de acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin
prejma ultimului hotar…88
În ultima vreme a fost formulat principiul că orice operă de artă este un întreg închis în sine şi că nu poate fi înţeleasă decît din ea însăşi. Cunoaşterea unui autor nu poate fi de nici un ajutor pentru o receptare adecvată. Idealul – aşa s- a afirmat în cele din urmă – ar fi o istorie a
literaturii „fără nume de autori”89. Numai
că lumea noastră ar fi nespus mai goală şi mai săracă dacă în afară de Hamlet şi de Regele Lear, în afară de Divina Commedia, în afară de Werther şi de Faust, n-ar exista şi figurile autorilor: Shakespeare, Dante, Goethe. Şi aflăm, cu o ciudat de profundă satisfacţie, că […] Homer este din nou Homer, că a trăit şi că poate continua să
trăiască pentru noi.90 În felul acesta, ralierea
la cele susţinute de Wolfgang Kayser devine
obiectivă, aşa cum devine o convingere afirmaţia aceluiaşi când spune că sesizarea justă a unei opere depinde foarte des de
cunoaşterea autorului ei91. Goethe spunea
că toate operele lui sunt crâmpeie ale unei
mari spovedanii.
Faptul este analizat de Eugen S imion
în Întoarcerea autorului: fără putinţă de tăgadă, teoriile cad în faţa unor cazuri de acest fel92; existenţa omului care scrie mai
înseamnă încă ceva, că omul nu trebuie lăsat la infinit în faţa porţilor închise ale operei (ale propriei opere, n.n.). Din când în când acest mare exilat trebuie să fie acceptat în ţara imaginară pe care a creat- o93, pentru că opera se lipeşte stâns de viaţă94. Citându-l pe acelaşi autor, se poate spune că literatura poate anula o viaţă sau îi
poate da o mare dimensiune95. În acest caz,
că viaţa lui Eminescu a căpătat dimensiuni urieşeşti datorită operei sale: urmărindu- i universul, îl urmărim împlicit pe autorul ei.
Aşadar, copilul năzdrăvan, care citea cocoţat pe casă şi care prevestea ploile cu
grindină, începe, după ce-şi însuşeşte toate tainiţele ungherelor curţii, să râvnească la ceea ce se ascundea împrejurul ei, căci nimic nu- l rodea mai mult pe acest mic Napoleon al curţii decât cucerirea pământului depărtării (atunci infinite) cu halou de munte. N imeni nu- l mai putea opri, nici biciul tatălui, nici vorba dulcii mame; atracţia senzaţiilor necunoscute, dar pândite şi râvnite în egală măsură, era irezistibilă. Cum s-o poată ocoli când i-a fost predestinată, când a lui era toată lumea şi când taina codrilor de-aramă îi dădea fiori, iar instinctul îl mâna la de zle garea misterului, căci nimic nu e mai de nestăvilit decât instinctul de a nu-ţi stăvili curiozitatea. Ce taine o fi ascunzând pădurea care-şi bate frunza lin96? Cum o fi arătând zâna cea bună despre care se spune că ar apărea noaptea pe lună plină, în luminiş de lângă baltă, unde saltă trestia înaltă97?
La început, se bănuieşte că raidurile
înspre lac şi pădure le făcea însoţit de Ilie, fratele mai apropiat vârstei sale. Desigur, ele au fost o vreme joacă nevinovată de copii în escapade diurne, când amândoi uitau că trebuie să se întoarcă acasă, când nu le era foame o zi întreagă şi când numai apusul soarelui îi întorcea hămesiţi înapoi spre a primi dojana mamei, bucuroasă şi ea că au ajuns totuşi înaintea soţului. Căci acesta judeca „vinovăţiile” copiilor după vanităţile lumeşti, punându- le în aceeaşi cumpănă şi sancţionându- le cu aceaşi asprime.
Căminarul, om crescut în spiritul
Bibliei şi al tradiţiei, ocupat ziua întreagă cu moşia sau cu treburi în împrejurimi, îi trata pe copii cum îşi trata şi slugile atunci când greşeau; biciul le rezolva pe toate; în mintea lui, copilul trebuie să urmeze exemplul tatălui care, din tinereţe, s-a descurcat cum a putut, luptând singur şi răzbind în viaţă. Numai că Eminovici uita – sau nu mai apuca
– să spună mai nimic din toate acestea, căci
nu mai prididea la atâtea la câte se înhămăse, comportându-se ca şi cum copiii ar fi trebuit să ştie toate, întocmai ca atunci când i-ar fi avut martori la tot ce-a fost peste zi. Aceştia îşi vedeau în continuare de şotiile lor, apăraţi de înţelepciunea mamei care avea grijă să-şi ia răspunderea pentru aproape toate năzbâtiile pe care le ticluiau. Era vremea când făceau din coji de nucă car cu boi şi înhămau la el culbeci bătrâni cu coarne, când Ilie îl citea pe Robinson şi i- l povestea cum numai copiii ştiu să povestească între ei, pe când Mihai zidea
turnul – Vavilon/ Din cărţi de joc98; era vremea când bunul Ilie, blond, cu ochii
albaştri, Pe cuptorul uns cu humă […] Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,/ Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă/ Cum i se şedea mai bine
purceluşului de treabă.99
Şi dacă prin joc, măcar şi din instinct, copiii îi imită pe oamenii maturi – Ce idee ne facem la opt ani despre o bătălie; imaginaţia e atunci fantastică iar imaginile pe care le trasează sunt imense. Nici o experienţă rece nu vine să-i reducă
contururile100, precum spunea S tendhal –,
este greu de surprins atmosfera senină, îngerească prin care trec doi copii când îşi povestesc unul altuia; cu auzul numai şi numai la ce spune celălalt, dereticând din automatism cine ştie ce interior de Vavilon, copilul ia aminte fără pic de invidie la tot ce se spune. Atunci el, Ca paseri ce sboară,/ Trece peste nemărginirea timplului/ Unde păsări ca el se-ntrec în cântări101. Comunicarea este absolută, iar imaginaţia copilului, virgină prin definiţie, îşi croieşte lumi nebănuite de nici o minte matură; poate că şi de aceea mamele îşi înţeleg mai bine copiii, nu numai pentru că sunt făptură din făptura lor, dar şi pentru că sensibilitatea lor aduce adesea cu cea a micului imaginativ curat ca lacrima. Cert este că era în continuare vremea când cei doi fraţi făceau imaginare bătălii cu broaştele din insula cea verde […]/ Şi pe şură ne primblam/ Peste stuf şi paie/ Şi pe munţi ne-n-chipuiam/ Cu fiece bătaie/ Mărşileam alături// Şi pe cap
mi se îmfla/ Casca de hârtie./ O batistă într- un băţ,/ Steag de bătălie./ Cântam: Trararah!102
Era vremea pe care şi-o va aminti
când îi citea Creangă Amintirile sale, la
bojdeuca din mahalaua ieşeană a Ţicăului.
Eu? Mai este inima-mi/ Din copilărie?103
Nu-i va rămâne în gândul maturităţii decât amintirea vie, amestecată cu cenuşa de peste viaţă, depusă, vrând-nevrând, pe retina ochiului matur, iar din oftatul acesta – versul, singurul care îi mai leagă pe cei doi prin fire atât de fine, de curate şi de strălucitoare, încât nimeni n-a ştiut să le desluşească până acum misterul. Miracolul urzelii lor (al firelor), când mii de săbii le taie de-a lungul vieţii, chiar şi fără motiv, nici poetul însuşi nu- l desluşeşte. Omul, constată poetul francez Max Jacob, îşi pierde în fiecare clipă sentimentele umane şi expresia lor. Poezia i le restituie.104 Sigur e că, în unii din noi, copilul nu moare niciodată, iar aleşilor le mai este dată o ureche în plus pentru a auzi clopoţelul argintiu al acelor vremi aurite care trebuie primite ca atare: Ah! îmi îmblă adesea prin gând/ O cântare veche./ Parcă-mi ţiue- aiurind/ Dulce în ureche:/ Lume, lume şi iar
lume!105
Ce simţăminte va fi trăit Mihai, fugar
peste noapte în codrii Baisei, nu se va şti
niciodată. Se poate intui doar că viaţa sa afectivă şi-a croit de la începuturi alte cărări, cu lăcaşuri vii şi labirintice, lăcaşuri originare (şi originale deopotrivă) ce închideau în ele taine pe care numai lumina tinereţii le-ar mai putea restitui. Ş i în cea mai mare parte, numai lui. Ş i nici lui pe toate, căci poveştile, de spus se pot spune şi mai târziu, dar de trăit nu-ţi este dat decât o singură dată să le trăieşti. Ş i le trăieşti doar în deplin acord cu vârsta edenică a copilăriei.
Copilul Mihai a trăit pe viu aceste taine, care erau ale naturii ipoteştene, ridicând-o apoi la rang de natură-mamă. Mulţumit peste măsură de ceea ce se întâmplă cu sine, plin de fiorurile freamătului lin care trecea din ram în ram, de felurile miresmelor adormitoare (la propriu şi la figurat), Astfel eu nopţi întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor
glas106. Misterele nopţii cad asupra copilului
cum cădeau aievea, dar şi în vis, florile de tei, rânduri, rânduri, numai că înceţoşate până la semitrezie sau chiar până la semihalucinaţie; culcat în fâneaţa sălbatecă, copilul, un rai de basme vede printre pleoape[…] iar Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii părea că aude venind în cete
cerbii107.
NOTE
79 Ide m, Opere VI, ed. c it., p. 328.
80 Eugen Simion, Întoarcerea autorului, ed. cit., p. 200.
81 Miha i Emines cu, Opere VII, ed. cit., p. 186.
82 Ide m, Opere III, Bucureş ti, Fundaţia Regele Mihai I, 1944, p. 142.
83 Ibidem, p. 143.
84 Ide m, Opere I, ed. cit., p. 69.
85 Ibidem.
86 Ide m, Opere VI, ed. c it., p. 66.
87 Ide m, Opere VII, ed. c it., p. 314.
88 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, loc. cit., p. 7.
89 Wolfgang Kays er, Opera literară, O introducere în ştiinţa literaturii, Traducere ş i note de H.R. Rad ian, Cuvânt înainte de Mihai Pop, Bucureş ti, Ed itura Un ivers , 1979, p. 61.
90 Ibidem.
91 Ibidem.
92 Eugen Simion, op. cit., ed. c it., p. 56.
93 Ibidem, p. 56-57.
94 Ibidem, p. 69.
95 Ibidem, p. 182.
96 Miha i Emines cu, Opere I, ed. c it., p. 206.
97 Ibidem, p. 215.
98 Miha i Emines cu, Opere IV , ed. c it., p. 74.
99 Ide m, Opere VI, ed. c it., p. 45.
100 Apud Jean-Pierre Richard, Literatură şi senzaţie, Traducere de Ale xandru George, Bucureş ti, Ed itura Univers ,
1980, p. 47.
101 M ihai Emines cu, Opere IV, ed. c it., p. 459.
102 Ibidem, p. 76.
103 Ibidem.
104 Apud Ion Biberi, op. cit., p. 319.
105 M ihai Emines cu, Opere IV, ed. c it., p. 76.
106 Ibidem, p. 354.
107 Ibidem.
Junim ea Moldovei de Nord, o săgeată în timp (9) (Structură, colaboratori, program, particularităţi, mentor)
dr. Lucia Olaru Nenati
Ca atare, nu credem că e lipsită de temei presupunerea că anume această orientare temerară, avangardistă pentru acel timp şi loc, (dar şi în sine, ţinând cont de atitudinea opiniei publice generale faţă de Macedonski) îl va fi costat izolarea de restul colectivului redacţional. Numărul mai conţine şi un poem al său pe rsonal, intitulat Bestia, din care publică doar un fragment, continuarea sa fiind publicată în numărul următor, drept care le vom comenta împreună. Ultimul articol intitulat Cum se distrug scriitorii, e o recenzie a unei cărţi de Emanoil Bucuţa, F lorile inimii, “care ne arată încă un poet român, nemulţumit de vechile clişee şi care dibuie cărarea cea nouă", pe care- l "socotim printre marile speranţe ale viitorului". Tocmai de aceea îşi îngăduie să- i critice unele nerealizări, subliniind cu umor fin, dar nejignitor destule dintre scăderi: versuri neinspirate, cacofonii, îmbinări cu efecte hilare, evident nescontate de autor, ades izvorâte din căutarea obstinată a rimei, ce devin astfel artificiale, conchizând în final, în evidentă prelungire demonstrativă a articolului precedent că "în poezie, ideea şi simţirea singure trebuie să fie stăpâne iar cuvântul rob."
Considerând că a scris fără părtinire
despre cartea lui Bucuţa - iar exemplele
citate o demonstrează convingător - el critică
o altă recenzie a lui Emil Isac (inspectorul teatrelor din Ardeal) la aceeaşi carte, pentru contradicţie în idei şi pentru elogiile exagerate aduse tânărului poet (“so lul unei literaturi româneşti care va deschide drumul poeţilor noştri în antologiile europene...” etc.) contrazise flagrant prin exemplele culese neinspirat şi chiar producătoare de irepresibilă ilaritate precum acestea: “Gura ta cu grase buci / O deschizi în chip şi feluri/ Când la buze ai clăbuci/ Când bărbia-ţi e-n tigheluri” (!), conchizând că o asemenea recenzie nu poate decât să compromită, să distrugă un scriitor, susţinându-şi astfel afirmaţia din titlu. În Notele care urmează, el exemplifică şi mai convingător această aserţiune prin referirea la acelaşi Emil Isac, care scrisese despre Bucuţa că "stă deasupra întregii generaţii de poeţi de azi " şi apoi despre Blaga că "stă deasupra întregii generaţii de poeţi români din Ardeal". Ironia lui Iordăchescu semnalează salutar şi sagace discrepanţa acestor afirmaţii: "De unde reiese că dl. Blaga este în artă un fel de aghiotant al dlui Bucuţa. Tot e ceva! (...) Ne face impresia că unele foi trimit la tipar, din eroare, coşul redacţiei."
Deşi coordonatorul Junimii Moldovei
de Nord spera să continuie editarea revistei, el îşi făcuse încă de la sfârşitul numărului anterior (ultimul pe anul I de apariţie) un bilanţ al primului - şi, din
păcate - ultimului ei an integral de apariţie. Aici, după gratitudinea exprimată la adresa celor care "din părinţi s-au obişnuit să arunce un dinar în talerul artei", sprijinind astfel cultura, el trece în revistă rezultatele acestui an de apariţie. Astfel, îşi asumă pe bună dreptate meritul de-a fi putut da literaturii române pe Tiberiu Crudu (care aici şi-a publicat fragmente din viitoarea carte remarcabilă De pe la noi, ce-a fost odată), "un sănătos talent şi demn urmaş al lui Creangă", precum şi pe poetul George Voevidca, de-a fi "reuşit să arunce la o pa rte ţărâna patimii oarbe a calomniei care întuncase gloria lui Macedonski, cel mai desăvârşit artist din generaţia lui Eminescu (nota bene!), cizelator de versuri divine, plin de cugetare şi simţire; de-a fi reuşit "să strecoare un strop măcar din binefăcătoarea ploaie sufletească în fiecare sat din ţinutul Botoşanilor”, conchizând că, fie şi pentru atât, entuziasmul tinerilor "cu ochi strălucitori" care au iniţiat revista n-a fost în zadar.
Dar numerele apărute la Botoşani nu
formează exclusiv colecţia acestei reviste atât de interesante. Ultimul număr al acestei colecţii este unul cu totul special şi într- adevăr intruvabil astăzi: singurul exemplar (depistat de noi) al acestuia se găseşte numai la Biblioteca Academiei din Bucureşti în cadrul colecţiei donate acelei instituţii de Constantin Iordăchescu şi dovedeşte justeţea precauţiei sale de-a-i asigura el însuşi punerea la adăpost. Acest număr nu mai poartă titlul lung de până atunci ci se numeşte simplu Junimea, având ca subtitlu: ”Revistă pentru literatură şi artă”, editată de Societatea academică “Junimea” din Cernăuţi. Ş i caseta redacţională diferă de cele ale numerelor anterioare. Acum numele celor ce formează corpul redacţional sunt două şi limpede scrise: George Voevidca şi Constantin Iordăchescu. Aşadar, Iordăchescu nu mai este singur ci şi-a găsit un tovarăş de drum în persoana poetului cernăuţean; deci cei doi tineri literaţi de care ne ocupăm în mod deosebit în paginile acestei lucrări, încerând
să demonstrăm faptul că între cota lor valorică şi recunoaşterea acesteia este o discrepanţă neobişnuită în istoria literară, se asociază hotărât, disociindu-se de ceilalţi colaboratori, din motive pe care suprafaţa sobră a paginii tipărite nu le lasă vederii clare, ci doar sunţelegerii şi po rnesc împreună la drum într-un alt oraş decât până acum, în efervescentul Cernăuţi.
Riscăm presupunerea că toată această
deturnare a cursului de până atunci al revistei este în conexiune cu afişarea unui ataşament prea intens faţă de personalita tea lui Macedonski, acesta nefiind probabil de natură a fi receptat şi agreat cu prea mult entuziasm într-o arie aflată încă în atmosfera preponderent poporanistă şi semănătoristă, vizibilă, aşa cum am relevat, de la debutul publicaţiei. O dovadă ce pare a proba această aserţiune este publicarea în fruntea numărului cernăuţean al revistei a unui scurt autograf macedonskian urmat de un text al poetului intitulat Mustrări postume către o generaţie neînţelegătoare. Autograful lui Macedonski, fotocopiat cu scrisul său de mână conţine următoarea frază: “N u m-am dus în străinătate ca să mă răsbun, ci ca să impun acolo numele ţării noastre. Aşa au urmat Heliade, Alexandri, Bolintineanu şi, în urmă de tot, Xenopol. A.M. “
Textul tipărit al Mustrărilor... este scurt, de 24 de rânduri pe două coloane şi conţine un fel de avertisment la adresa înjurătorilor şi defăimătorilor care l-au numit Fantomă şi cărora ar putea să le apară într-o zi ca “fantoma versului frumos, a limbii dusă, în mare parte de mine, la punctul pe care l-a atins, a poveţelor bune şi a simţirilor nobile ce se sting treptat în jurul tutulor“. Avertizându-i asupra posibilelor regrete târzii, Macedonski îşi defineşte apoi meritele esenţiale ale vieţii sale, acelea de-a fi “stat neclintit la datorie”, de-a fi lăsat în urma sa “petecele de frumos smulse neantului”, de-a fi făcut să strălucească numele lui “atât în literatura franceză cât şi în cea italiană” şi mai ales, de-a fi fost animat mereu de “dragostea de ţară (...) pentru cinstea numelui românesc şi (de)
vitejia cu care m-am luptat cu omul şi cu viaţa – cu aceşti doi monştri cumpliţi care nu m-au învins, nu mi-au ştirbit personalitatea, nu mi-au frânt caracterul, nu mi-au secat simţirea şi mi-au lăsat nedomolită setea de a alerga şi acum şi oricând, tot numai spre Meka, spre sfânta cetate a idealului.”
Aşadar, o profesiune de credinţă formulată solemn sub incidenţa sfârşitului
iminent şi purtând limpede o tentă testamentară, de necrolog şi autodefinire, în beneficiul imaginii postume, singura de la care chinuitul poet mai spera să primească reparaţia morală şi axiologică îndelung refuzată în timpul vieţii, drept care a suferit acut, ani în şir, fără alinare. Acesta este, deci, textul pe care Iordăchescu, sprijinit acum de multpreţuitul Voevidca, îl pune în fruntea noului număr şi deci a noii serii (spera el! ) cernăuţene a revistei cu titlul simplificat, adoptând, aşadar, o atitudine de apărare cavalerească, temerară şi, oricum, prematură în epocă, a omului şi operei lui Macedonski şi prin asta, a cauzelor înalte a marilor valori nerăsplătite. Spiritul acesta îl anima şi- l motiva în continuare, chiar dacă deja începuse să resimtă consecinţele aspre ale acestui donquijotism, fiind, se pare, izolat de companionii săi şi trebuind a lua calea exilului cernăuţean spre a continua să- şi editeze revista.
Prin urmare, dezinteresare totală, lipsă acută de pragmatism, înfruntare vitează a reacţiilor de mentalitate, slujire a cauzelor ideale, pe atunci fără prea mari şanse de câştig sau măcar de impunere în conştiinţa publică, asumare a inconfortului şi a condiţiei de outsaider, din conştiinţa sa de vizionar, de “alergător de cursă lungă” şi, într- un anume fel, de răzvrătit faţă de o lume care tolera răul în laşitatea ei comodă.
O confirmare certă a acestei atitudini autoasumate o aflăm în continuare chiar din titlul articolului următor, intitulat elocvent chiar... Răzvrătiţii, semnat cu numele întreg: Constantin Iordăchescu. E şi acesta un fel de profesiune de credinţă a semnatarului, o asumare a acestei identităţi, indirect, doar
prin atitudinea de ataşament, de consimţământ faţă de aceşti, de fapt, eroi romantici de tip byronian care sunt, după el, “providenţa societăţilor omeneşti” care “târăsc pe căile progresului mulţimile inconştiente”. Ceea ce- i mână înainte nu e numai propria lor voinţă ci, nota bene!, “puteri mai presus decât dânşii îi aruncă asupra întocmirilor prezentului, câ nd acestea s-au învechit şi trebuie să moară” (s.n.)
Consecinţele, asumate, ale acestui fel
de-a fi sunt aspre în contemporaneitate:
”oameni ai viitorului, ei sunt străini între convieţuitorii lor; expulzaţi de la ospăţul
vieţii ca incomo zi”, acest soi de oameni capătă în viziunea autorului un portret metaforic de cavaleri medievali: ”veşnic în armură de luptă, dau şi primesc lovituri”. Dar răsplata lor are o înaltă aură de idealitate asumată cu dureros orgoliu al singularizării prin neînţelegere, dar şi printr-o conştiinţă a identităţii lor speciale, superioare: ”dar în calvarul lor este ceva sublim. E atât de frumos să te simţi erou şi pionier al altor vremi!”. Iar acest destin al eroismului neînţeles de către contemporani al personalităţilor de avangardă este exemplificat (cum altfel?) prin invocarea celor două efigii, devenite deja obsedante pentru ziaristul botoşnean, Eminescu şi Macedonski, punându- le din nou alături, în ciuda disjuncţiei notorii dintre ei şi, mai ales, a opunerii lor de către opinia publică de atunci. În fraza sa, Iordăchescu nu-i opune pe aceştia, unul altuia, ci pe amândoi împreună, contemporaneităţii neînţelegătore şi opace căreia îi creionează metaforic un concis portret sagace: “Cât de liniştit îşi rumegau fânul cel de toate zilele divinităţile contemporane, pe când Eminescu se stingea în mizerie! Ş i cum mai mârâie şi azi buldogii literari în faţa gloriei crescânde a celui ce-a scris Noaptea de mai !”.
Aşadar, pentru vizionarul de la
Botoşani, cei doi mari poeţi, stăteau de pe atunci alături pe panoplia cu figuri excepţionale, cum se va recunoaşte mult mai târziu. Răsplata calvarului existenţial este
pe măsura suferinţei, înalt compensatorie: “marii răsvrătiţi vor trăi în milioane de suflete, nemuritori”. De la altitudinea acestui orizont al genialităţii exemplare, privirea coboară încărcată de dezamăgire asupra peisajului dezolant al prezentului, a cărui descriere capătă, volens-nolens, accente de pamflet şi satiră eminesciană; “carul lui Apollon s-a nămolit din nou”, “cizmarii poeziei trag versurile la calup, iar Hamleţii noştri gândesc în ritm de Chindie şi Bătută (...) aceleaşi tipare mâncate de rugină (...), cugetarea a ajuns o piele de toval, pe care geniile cu plete şi lavalieră o ciuntesc după voie, ori o cârpesc cu petece, dacă nu le vine la măsură” ori, mai ales, surprinderea unei secvenţe a vieţii literare ce avea să-şi dovedească perenitatea până în zilele noastre: “La fiecare răspântie stă o bisericuţă şi fiecare îşi slăveşte idolii de lut, iar fumul de tămâie te înneacă.” În fraza sa, Iordăchescu nu- i opune pe aceştia, unul altuia, ci pe amândoi împreună, contemporaneităţii neînţelegătore şi opace căreia îi creio nează metaforic un concis portret sagace:
În vizorul pamfletistului ajunge apoi o altă temă predilectă, aceea a metropolei bucureştene producătoare pe scară industrială de false valori impuse prin mijoace dubioase, tablou descris cu pana muiată în venin: “Tovărăşii oculte sau negustoreşti au găsit teren de propagandă şi câştig în domeniul artelor. S indicate perfect organizate întru pomparea tuturor beneficiilor materiale şi morale pe care le poate produce titlul de scriitor român, au ridicat dreptul de-a avea talent tuturor celor ce n-au condicuţă (...), cotizaţia plătită la zi şi domiciliul în cutare cafenea bucureşteană.” Dar cel mai mult îi stârneşte
–vizionar! - îndignarea cup iditatea
profitorilor şi politicianismul celor ce “fac prin ministere cură de îngrăşare la ugerul bugetului” şi “care-şi înşeală muza cu bucătăreasa de rând, Politica”. Aceştia sunt “fricoşi în satiră şi fatal mărginiţi în vederi,
spre a nu-şi jigni tovarăşii sau oculta care- i
plăteşte.”
După acest tablou vitriolant urmează şi elementele de contrast pe care literatul botoşănean le opune ca alternativă, ca într- un adevărat ma nifest a va nt la le ttr e a l lo ca lis mului creator, pe care, dacă l-ar fi cunoscut, Al. Dima l-ar fi citat cu certitudine în argumentarea făcută acestui concept. “Prin întregire ne-am alipit centre cu o cultură mai veche, în provincii zac energii vulcanice”, nu numai “pe malul Dâmboviţei e creierul naţiunii, singurul autorizat să aibă talent şi să cugete pentru toţi Românii”; “pretutindeni în ţară se citeşte, se gândeşte, se scrie. Ş i este o tinerime pe care n-a corupt-o nici banul, nici setea de căpătuială şi nici gloria câştigată ieftin”. Pe aceştia îi numeşte el acum răsvrătiţi şi lor li se adresează cu aceste îndemnuri rostite profetic: “Rid icaţi- vă şi clădiţi altare! (...) Să nu vă orbească banul nimănui; nici o lovitură să nu vă descurajeze; nici o laudă să nu vă încânte.” Urmează punerea în ramă a calităţii celei mai apreciate de Iordăchescu în toată acţiunea lui: “Cel mai scump bun şi toată mândria să vă fie personalitatea (subliniere C.I.). C ine o pierde e pierdut pentru artă.” Pe cei dotaţi astfel, îi încurajează asigurându- i că valoarea lor se va clasa de la sine, mai curând sau mai târziu, chiar fără compromisuri şi invers, în lipsa valorii reale, “oricât de geniali v-ar declara amicii, tot praf se va alege din efemera voastră glorie.” Dar îi şi avertizează asupra riscurilor unei atari atitudini: “În drumul vostru necruţător, multe veţi călca pe coadă. Veţi fi lătraţi, murdăriţi, atacaţi! Napoleonii condeiului cu bicornul de hârtie şi spadă de şindrilă vor turba în notiţe întortochiate, stupide.” N imic din toate astea şi altele încă nu trebuie să stea, după părerea lui Iordăchescu, în calea răzvrătiţilor sublimi pentru marele, imperiosul motiv că “ timpul e prea de tot preţios spre a-l cheltui, (...) fiecare clipă ce vine e o etapă a unor posibilităţi infinite!” Aşadar, un articol cu tentă de program a ceea ce spera
Iordăchescu să fie o nouă etapă în viaţa publicaţiei sale.
Două poeme de George Voevidca, Boemul şi Cântec de trubadur, mai destind cu sensibilitatea lor lirică, luminoasă, deja lesne recognoscibilă, arcul tensiunii încordate a acestui număr deosebit al Junimii. La aceasta contribuie şi un pastel cu reverberaţii psihologice semnat de C. Ionescu O lt.
Principalul realizator al revistei, C. Iodăchescu, revine în pagini, de astă dată cu un articol de critică literară, intitulat Revolte şi Răstigniri şi cu subtitlul Poezii de A.Dominic. Acest text e un nou prilej de reiterare a concepţiilor sale despre natura poeziei pe care, servindu-se de un vers eminescian exemplificator - “voluptuos joc de icoane” -, o consideră a fi definită cu precădere prin “imagini plastice şi armonie”. Această concepţie ce aparţine de domeniul teoriei literare în care s-a exersat nu rareori Iordăchescu (mai ales după contactul catalizator cu poetica macedonskiană!), este aprofundată astfel: “Dacă uneori simpla înşirare de imagini, în vorbe aspre,
bolovănoase, cari jignesc auzul, poate fermeca anumite firi antimuzicale, în orice caz armonia verbală, fără calităţi plastice, nu poate fi poezie”, neuitând şi aici să mai arunce o săgetă la adresa “recenzenţilor de ocazie (...) pătimaşi şi lipsiţi cu totul de busolă artistică.”
Preambulul acesta teoretic serveşte unei exemplificări concrete, aplicarea la poezia lui A. Dominic, căreia îi conferă un diagnostic pe care- l considerăm a fi aplicabil şi propriilor sale poeme, după cum vom demonstra ulterior: ”discursuri ritmate mai totdeauna bine şi rimate aproximativ” din care, “ţâşnesc adeseori fulgerări de aleasă poezie”. Referindu-se la ”materialul de predilecţie al dlui Dominic “, el face un inventar al temelor frecventate de poetul comentat: ”visuri moarte, singurătăţi dezolate, nădejdi înmormântate, mândria suferinţelor şi infinitul...o, infinitul mai ales!”, spre a accede la concluzia că “aceste noţiuni pur intelectuale, spuse abil, dau efecte frumoase, dar ele scad valoarea unor versuri cari voiesc să fie poetice .”
Mărturisiri din întuneric(22)
Gheorghe Bâgu
Într-o zi la penitenciarul P iteşti, într-o
celulă cu fereastra întredeschisă, s-a
strecurat printre gratii, o pisică venită de pe acoperiş. Ş tiu că a fost prinsă, ruptă în bucăţi şi mâncată în întregime. Tot atunci Bobu Ion, colegul meu de clasă şi-a mâncat opincile, iar alţii şi-au ros curelele.
Lihniţi de foame şi cu burta lipită de
şira spinării erau şi cei care călătoreau pe dubă 7-8 zile până ajungeau la traseul Canalului. În timpul călătoriei, hrana rece, pentru 24 de ore consta din doi cartofi şi un sfert de pâine sau din două cepe şi 250 grame de pâine. Când ajungeau la canal cădeau zdrobiţi de oboseală şi de foame şi erau capabili de fapte incredib ile.
Într-o zi prietenul Roşu mi-a arătat doi deţinuţi care prin luna iunie fuseseră pedepsiţi cu carceră pentru faptul că intraseră în gropile de la WC şi luaseră
resturi din pachete cu alimente depreciate şi aruncate acolo, pe care apoi le-au spălat şi mâncat. Iată cum s-a întâmplat. Deţinuţii de drept comun au avut voie să primească pachete. F iind vară, şi fiind foarte cald, multe alimente sau stricat şi au fost aruncate la WC. Cei arătaţi de Roşu îşi confecţionaseră un fel de scăriţe, intrau în gropile de la closete şi alegeau alimente: fripturi cu viermi, caşcaval împuţit, ouă stricate, salamuri cleioase ... tot ce li se părea că poate fi spălat, curăţat şi mâncat.
La un moment dat s-a admis, pentru scurtă vreme, ca o parte din deţinuţii politici şi fro ntieriştii să scrie acasă şi să primească un pachet cu alimente de cel mult 5 kg. Au început să sosească vagoane de pachete care erau foarte greu de distribuit, deoarece fiecare pachet trebuia controlat cu multă atenţie să nu se strecoare scrisori sau alte bunuri nepermise, fapt pentru care s-a şi sistat acest favor. Era o muncă care practic nu se reuşea să fie dusă la bun sfârşit. În perioada aceasta, primeşte şi Milică Gherasim un pachet, în care pe lângă altele, erau şi 10 ouă fierte care se spărseseră, se alteraseră şi răspândeau un miros insuportabil. Milică a strâmbat nasul, a pus ouăle într-o hârtie şi s-a îndreptat către WC.
- Unde te duci? L-a întrebat moş
Petrescu Mihai, fost cizmar în Bucureşti.
- Să le arunc, că miros îngrozito r. S-au
stricat. Miros de-ţi taie nasul.
- Nu le arunca. Mie îmi plac tare mult
ouăle şi te rog, fă-ţi pomană şi dă-mi- le mie,
că-s tare flămând.
- N-o să le poţi mânca. Dacă le
mănânci, mori.
- Le mănânc şi n-am nici pe dracul,
numai dă- mi- le.
I le-a dat. Ş i moş Petrescu a luat ouăle ce miroseau de trăsneau şi, cam în jumătate de oră, le-a înghiţit pe toate cu o bucăţică de pâine. Dormea la al cincilea pat de mine. Credeam că o să asistăm în seara aceea la ceva foarte neplăcut, la moartea unui prieten mai bătrân şi foarte simpatic, a celui care întotdeauna aluneca de pe lădiţă şi dormea pe jos, în noroi sau pe zăpadă. Moşul s-a
închinat şi s-a culcat. A doua zi s-a sculat, şi-a băut ceaiul şi a plecat cu noi la lucru. Seara, după ce am isprăvit munca, ne-am încolonat, iar şeful gărzii ne-a numărat, dar la număr unul era mai puţin. Ne-am gândit că unul dintre noi a evadat şi aşteptam pedeapsa. Dacă reuşea unul să fugă, întreaga brigadă, împreună cu garda care ne păzea, erau aspru pedepsiţi: garda condamnată şi introdusă în rând cu deţinuţii, noi, toţi, bătuţi până la sânge şi aruncaţi în carcere. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta şi am constatat că lipsea Petrescu. Ne-am întors pe acelaşi drum pe unde munciserăm şi pe unde ne odihniserăm şi l-am găsit într-o groapă, tânguindu-se şi văitându-se că- l doare inima.
La Poarta Albă, o coloană de muncă,
era organizată în brigăzi de câte 100 de oameni, conduse de câte un brigadier, iar zece brigăzi erau conduse de un brigadier şef şi întreaga colonie asculta de primul brigadier. Acesta din urmă avea puteri nelimitate. El tăia şi spânzura.
Pe când eram şi eu acolo, prim brigadier era Stănciugel. Un monstru din
toate punctele de vedere. Înalt, spătos, ciolănos, negru, cu maxilarele puternic dezvoltate, cu părul pe barbă ca peria şi cu ochii tulburi. Veşnic mânios, gata de bătaie, umbla îmbrăcat în zeghe şi pe cap purta o bonetă pe care şi vara şi iarna o trăgea până peste urechi.
Eu, de câte ori aveam ocazia, bine camuflat în mijlocul deţinuţilor care aşteptau la poartă numărătoarea, îl studiam pe primul brigadier. Toate brigăzile defilau prin faţa lui şi raportau numărul celor apţi de muncă şi obiectivul muncii. Câteodată primul brigadier era îngâmfat, plin de sine şi plin de răutate. Altădată era abătut, taciturn, sobru morocănos, supărat şi sătul de viaţă. Avea o condamnare de 25 de ani muncă silnică pentru crimă premeditată cu jaf. Hotărârile şi dispoziţiile lui erau absurde şi naive. Mult m-am întrebat cum a ajuns acest cretin prim brigadier?
În fiecare sâmbătă dimineaţa, la poarta
pe unde ieşeam la lucru, se consuma o adevărată tragedie. Şefii brigadieri în frunte
cu primul brigadier Stănciugel, îmbrăcaţi în zeghe şi cu ciomege în mână, îi omorau în bătaie pe nenorociţii care credeau în
„sâmbele mântuitoare”. Sâmbătarii nu voiau să iasă la lucru sâmbăta şi pentru a- i
convinge foloseau parul, sau îi legau ciorchine de tractoare şi- i târau la muncă. Mulţi dintre ei au murit. Sâmbătarii n-au cedat. Ei n-au lucrat sâmbăta niciodată.
Într-o zi a fost adus un lot de 200 de
oameni de la închisoarea din Aiud. Brigadierul şef de serviciu a luat în primire lotul, l-a încolonat pe rânduri de câte cinci, apoi l-a prezentat lui Stănciugel. Acesta a dat ordin noilor veniţi să se culce. Toţi s-au culcat cu excepţia unui căpitan de aviaţie pe nume Rabela.
- De ce nu te culci, băieţaşule?
- Dumneata eşti tot un deţinut, cine-ţi dă voie să-ţi baţi joc de noi?
În apropiere ardeau într-un cuptor blocuri de calcar pentru var. S tănciugel a chemat doi brigadieri şefi şi le-a ordonat să- l arunce pe Rabela în cuptor. Brigadierii au executat ordinul iar fostul căpitan de aviaţie a ars de viu. Aşa a mai rămas încă o familie îndoliată, încă o văduvă şi alţi copii orfani. Ei îl vor aştepta toată viaţa să se întoarcă şi pentru ei fiecare oră va fi mult, fiecare zi le va părea o eternitate. De ce nu vine? Oare când o să vină? Oare ce a greşit? De ce l-au închis? Ei nu vor şti că cel mai drag lor a pierit fiindcă n-a executat ordinul lui Stănciugel, ordinul absurd al unui criminal, al unei brute fără conştiinţă, al unui scelerat.
Câte crime ca acestea o mai fi făcut Stănciugel nu cunosc, însă ştiu că el a fost descoperit şi anchetat. La Poarta Albă, după cum am mai spus, exista o colonie de muncă organizată bine, cu bucătării şi brutărie, un spălător, o infirmerie cu cabinet dentar, teatru, precum şi o baracă pentru recalcitranţi şi barăci familiale pentru cei buni. Aici, Jean Ionescu a organizat o orchestră de 100 de persoane şi tot aici exista cea mai mare fanfară. Teatrul, dacă- mi amintesc bine, era condus de Mircea Şeptilici şi avea actori de la Timişoara, C luj, Bucureşti şi Iaşi. La serbarea care s-a ţinut la
7 Noiembrie 1950, am recitat şi eu poezia
„În jurul unui divorţ” de Topîrceanu. Tot
aici apăreau fel de fel de scamatori. Am văzut pe unul care înghiţea lame de bărbierit! Am cunoscut pe altul, de la
„cocori”, care a construit un xilofon din doage de butoi. Când îl bătea, răsuna toată colonia.
Un alt deţinut a construit din două
buto aie de tablă un fel de maşină de curăţat
cartofi. Maşina funcţiona electric şi scăpa de corvoadă. Atunci când eram în schimbul de noapte şi rămâneam ziua în colonie să ne odihnim, cel mai greu lucru şi de nesuportat era când ne sculau din somn şi ne obliga u să curăţăm cartofi. P iedeam aproape toată ziua cu această ocupaţie, iar noaptea nu mai eram buni de muncă. Când a apărut maşina, am fost salvaţi. Am scăpat de coşmarul cartofilor.
Era în noiembrie, începuse frigul. Răcisem şi mă durea o măsea. Era o durere surdă şi enervantă. N u-mi găseam locul. După câteva zile de suferinţă mi-am luat inima- n dinţi şi am plecat la cabinetul dentar. M-a văzut un medic şi mi-a recomandat să o extrag.
- Pe viu?
- Numai aşa.
M-am aşezat pe un scaun, a venit un
deţinut care m-a ţinut de cap şi medicul cu un cleşte cam ruginit a tras de măsea şi mi-a scos-o. Am răsuflat în voie. Mi-am clătit gura cu apă sărată şi am plecat la dormitor.
A doua zi am ieşit la lucru. Căzuse
brumă groasă şi deodată m-a cuprins dorul de casă şi de ai mei. Am lăsat lucrul, m-am sprijinit în lopată şi am început să privesc câmpiile vestejite, peste care vântul rostogolea ciulinii. Totul era nostalgic. Mă gândeam cu emoţie la casa părintească şi la livada care se întindea până la malul Jijiei ... Mă vedeam la vârsta copilăriei când toamna târziu, după ce soarele ştergea bruma de pe cărări, o luam încet, şi singur, până în apropierea apei. Aici aşteptam ore întregi să vină stolul de sticleţi şi să se aşeze pe măcieşii de lângă gardul viu al lui madam Scriba. Când îşi făceau apariţia şi se lăsau
gălăgioşi, rămâneam extaziat. Nemişcat şi extaziat priveam la acele mirifice fiinţe atât de frumos pictate în culori magice, în roşu de rubin, stropite cu galben de polen şi estompate cu violet de crepuscul. Nu pot reda clipele de feerie pe care le-am trăit pe malul Jijiei, care curgea, domol, printre sălciile desfrunzite, ducând cu ea parcă şi bucuriile copilăriei mele. Ş i atunci mă rugam: Doamne, îndură-te şi scapă- mă din ghearele nelegiuite ale ho ţilor şi lepădăturilor. Mă întrebam ce fac ai mei acasă, cum o fi timpul în nordul Moldovei, ce face Didina? Dacă mai trăieşte şi ... iar apărea mama care îmi spunea: „Trăieşte, măi băiete şi toate trec, toate se uită”.
Câmpia era neagră şi îngropată într-o
pâclă tremurândă şi rece. Se apropia iarna... Fusese mai greu la Jilava şi Văcăreşti, acum eram îmbrăcat, sătul şi munceam în aer liber. Mă obişnuisem cu munca la Poarta
Albă. Dar vorba proverbului: „Unde- i bine, nu- i de mine”.
Într-o seară, brigadierul ne citeşte ordinul comandantului: „Pentru abateri de la disciplina în muncă deţinuţii Iancu, Benedict, Bâgu Gheorghe şi Murgoci E de la brigada 14 sunt mutaţi disciplinar pentru o lună de zile la una din brigăzile de la kilometrul 31”.
- Domnule brigadier, de când lucrez eu
cu dumneavoastră, am dat dovadă măcar o singură dată de nesupunere sau de alte acte necugetate? Pentru care motiv sunt pedepsit? Am avut vreo abatere? Vă rog să mă ajutaţi.
- Măi Bâgule, n-am nici o putere, la fel s-au plâns şi Iancu şi Murgoci dar fără nici un rezultat. Degeaba.
Istoria Liceului”Mihai Eminescu” Botoşani (2)
Pagini de istorie
Capitolul I
Mihai Matei
Dezvoltarea României în a doua jumătate a secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea a fost favorizată de un şir de evenimente importante care au produs prefaceri adânci în structura economica, socială, politică şi culturală a ţarii. Formarea statului naţional român, marile reforme înfaptuite în vremea lui C uza, prinţul străin şi regimul politic întemeiat pe Constituţia din 1866, cucerirea independenţei de stat, transformarea ţarii în regat, au facut ca România sa-şi decidă singură soarta în istorie.
Păstrând linia de continuitate cu perioada anterioară, procesele şi fenomenele istorice îşi accelereaza cademţa, interdependenţele se divesrsifică şi se multiplica, legăturile cu lumea din afară,
integrarea în circuitul economic, în viaţa politică şi în spiritulş european şi universal devine mai dinamică şi mai complexă, cu
implicaţii adânci şi durabile.5
Procesul de modernizare şi de consolidare a sistemului politic instituţional în România, acceptarea ideii de reformă sau înnoire s-a făcut greu, aceasta şi pentru că monopolizarea vieţii politice de către conservatori şi liberali, cei dintâi reprezentând în general interesele marii proprietăţi, ceilalţi ale proprietarilor mici şi ale burgheziei, nu au lăsat prea mult spaţiu
pentru manifestarea şi altor forţe politice.6
Încurajarea industriei naţionale, construcţia de căi ferate, înfiinţarea sistemului de credit etc. au fost însoţite de măsuri importante pentru înfăptuirea
instituţiilor publice, o atenţie aparte acordându-se învăţăţmântului şi culturii. Astfel, la câţiva ani după cucerirea Independenţei, Parlamentul a dezbatut şi aprobat „Legea pentru înfiinţarea de edificii şi construcţiuni publice”, în mai 1882, lege publicată în Monitorul O ficial nr.128 din 30 mai - 11 iunie 1882. Prevederile acestei legi au fost dezvoltate şi actualizate prin „Legea pentru construirea şcolilor secundare şi a instituţiilor de cultură”, dezbatută în Parlamentul României în anul 1886. În lista celor 30 de obiective ce urmau a se realiza figura şi Liceul de băieţi din Botoşani.
În dezbaterile pe marginea legii,
ministrul I. C. Brătianu sublinia necesitatea unei instrucţiuni cât mai întinse „pentru a ridica naţiunea noastră în rândul celor mai tari, mai luminate şi mai producatoare”.......
„eu cred că, suntem o naţiune a cărei inimă
este mult mai civilizată decât a multor altora, pentru aceasta, spune el, ne trebuiesc localuri de şcoli, cărţi, învăţători şi toate
celelalte lucruri”.7
Oraşul Botoşani a constituit, o bună
perioadă de timp, nucleul în jurul căruia a gravitat întreaga viaţă economică a Moldovei de Nord. Afirmarea vieţii economice a fost legată iniţial de comerţul de tranzit. Pe piaţa botoşăneană se desfăceau un număr mare de articole de provenienţă străină destinate să satisfacă cele mai rafinate gusturi ale unei pop ulaţii urbane de mijloc şi vârf. Un călător străin descriind iarmarocul din 1763 de la Botoşani arată că
„se aduceau aici pentru cumpărători foarte luxoşi, marfă engelzească, franţuzească, stofe turceşti” etc.
În ultimul patrar al secolului al XIX-
lea, Botoşanii întreţin relaţii comerciale cu
firme şi pieţe din Germania, Austro- Ungaria, Anglia, Belgia, Elveţia, O landa, Italia etc. De altfel, iarmarocul de la Botoşani este dintre cele mai vizitate din
întreaga Moldovă”.8
Prima statistică modernă efectuată după unirea principatelor – la 1859 în Moldova şi 1861 în Muntenia-Oltenia, coroborată cu datele recensământului austro-
ungar din 1869 pentru provinciile de peste munţi, arată ca Botoşanii ocupau locul al patrulea între toate oraşele ţării, dep ăşit fiind doar de Bucureşti, cu 121 de mii de locuitori, Iaşi, cu 68.745 locuitori, Arad, cu aproape 28 de mii locuitori, el având 27.147 locuitori. Acesată situaţie se menţine până pe la 1870, când oraşul Botoşani ajunge la
39.941 locuitori, fiind întrecut de Bucureşti, Iaşi şi Galaţi.9
Situaţia economică bună, explică de ce oraşul Botoşani a fost printre primele centre urbane ale ţării cu iniţiative edilitare care urmăreau mod ernizarea sa. Astfel, pe la
1820, încep să se construiască „pavaje”, pe
la 1828, se instalează primele apeducte, cu o mare cişmea centrală; încep preocupări pentru iluminatul oraşului, primele felinare cu lumânări de seu, la 1832, şi lămpi cu ulei, pe la 1845; captarea şi aducţia apei potabile de la Bucecea, canalizarea şi iluminatul
electric fiind efectuate între 1900-1910.10
Elev la Şcoala Marchian, N icolae Iorga îşi aminteşte cu căldură şi nostalgie de colegi, casele, grădinile şi parcurile oraşului, în termeni inegalabili, în lucrarea O viaţă de
om aşa cum a fost”.11
Rudolf Bergner, călător german din Leipzig, a vizitat Botoşanii, se pare, în 1887 venind cu trenul de la Iaşi. Oraşul i s-a parut deosebit de curat, cu toate că era foarte întins. A observat două părţi: partea centrală şi apoi suburbiile. Trecând prin partea vestică în Mahalaua Vrăbierilor, a văzut mari conace boiereşti cu cerdace minunate şi încăperi mari, decorate luxos. Pe câteva străzi locuiau numai oameni bogaţi, moşierii şi arendaşii. Venirea unui comişel în oraş a produs o agitaţie deosebită. A ad mirat costumele populare şi în special femeile frumoase, îmbrăcate cu toalete pariziene, ce se plimbau pe aleile parcului însoţite de cavaleri şi ofiţeri eleganţi.12
De la aspectele orientale pe care le
mai păstra încă pe la începutul secolului al
XIX- lea cu dughene rânduite de-o parte şi de alta a uliţelor comerciale, având deasupra streşini extrem de largi, care apărau mărfurile de soare şi de ploaie, cu mari
hanuri şi ratoşe, având grajduri prentru caii de schimb, cu puţine case de piatră cu etaj, oraşul se înfrumuseţează în câteva decenii, ajungând în pragul secolului XX să fie unul din cele mai frumoase ale ţării, cu palate boiereşti înconjurate de parcuri, întreţinute de florari aduşi de peste graniţe, cu frumoase edificii publice, un somptuos teatru şi cu
liceu şi şcoală secundară de fete.13
Din păcate, incendiile repetate care
au devastat oraşul, în special partea sa centrală, ultimul în 1887, au făcut să dispară multe edificii din prima jumătate a secolului
al XIX- lea.14
Paralel cu dezvoltarea economică,
urbanistică, oraşul Botoşani cunoaşte şi o intensă viaţă spirituală. În locul vechii Şcoli domneşti din 1759 apar treptat mai multe şcoli publice, din care cea dintâi la 1832. În
1859 se înfiinţează un gimnaziu de băieţi,
devenit în anul 1868 liceu şi apoi, în 1887 se înfiinţează şi prima şcoală secundară de fete.15
O premieră importantă pentru favorizarea accesului la învătătură a
reprezentat-o Legea din 1863, prin care învăţământul primar a devenit obligatoriu şi gratuit. Ea fixa cadrul organizatoric şi de dezvoltare pentru cele trei trepte ale învăţământului: primar, secundar şi superior. Populaţia şcolară a început de acum să crească, dar condiţiile obiective ale dezvoltarii social-economice, un anumit imobilism şi o oarecare inerţie la nivelul mentalitaţilor au determinat menţinera unui procent însemnat de analfabeţi.
În opera de modernizare a sistemului
de învăţământ din România, un rol important l-a jucat matematicianul, astronomul şi pedagogul Spiru C. Haret, cel care a îndeplinit de mai multe ori funcţia de ministru al instrucţiunii publice. P rin activitatea sa, el a reorganizat, pe baze moderne, învăţământul de toate gradele şi a iniţiat prima acţiune culturală şi politică de proporţii a învăţătorimii din mediul sătesc.16
În continuarea acestor evoluţii un pas inainte
s-a mai făcut şi în 1893, când Parlamentul votează un proiect de lege propus de Take
Ionescu: legea aceasta dădea un caracter practic învăţământului. Câţiva ani mai târziu, Petru Poni înfiinţa şi el primele grădiniţe în mediul rural şi a manifestat preocupări pentru îmbunătăţirea programelor şcolare care pregăteau viitorii
învăţători.17
Evoluţia învăţământului pentru fete din judeţul Botoşani
În lucrarea „Învăţământul romînesc în date” se arată că în anul 1834 se înfiinţează prima scoală de fete din Moldova, la Iaşi, iar în Bucureşti în 1852, sub numele “Pensionatul de fete domnesc”.18 În 1858, în decembrie, îşi deschide porţile Şcoala primară de fete din Botoşani.19 Pînă acum băieţii şi fetele oamenilor ce puteau susţine băneşte educaţia lor erau înscrişi şi urmau pensioane şi alte instituţii de educaţie. Pensioanele au funcţionat din prima jumetate a secolşului al XIX- lea şi până la reforma din 1948.
Pensioanele era rentabile de vreme ce numărul lor a crescut ajungând la 23.20 În Pensionul George şi Profira Olivari, ce s-a
deschis prin decret al cârmuirii, în iunie
1840, pentru un număr de 18 baieţi şi 19 fete
se preda în limbile română, franceză, germană şi greacă. Pensioanele Frederich şi Olimpia Gros, cu opt cadre, era în 1846 unul
de cuconaşi şi unul de duduci.21 A mai
funcţionat Pensionul de domnişoare Amelia
Zelinska îmfiinţat în 1858 ce avea, în anul
1877-1878 un număr de 23 eleve. Acest
pension a funcţionat peste 30 de ani. Pensionatul de domnişoare Amalia Zelinska a luat fiinţă în 1863, cu 12 eleve interne, iar Pensionatul Sofia Glovask a fost fondat în
1866, având curs primar cu patru clase şi
secundar – cu două clase. Pensionul mixt Cazimir Goilav a luat fiinţă în 1871 având cursuri primare şi o clasă de curs secundar, la care predau doi profesori şi două
institutoare.22 Menţionăm şi existenţa
Liceului de domnişoare Esmeralda Şeptilici,
înfiinţat, se pare, în 1882 şi care a funcţionat numai până în 1885. După o situaţie realizată de Ştefan C iubotaru, în secolul al XIX- lea, în oraşul Botoşani, au funcţionat
următoarele şcoli particulare de fete (în situaţie sunt şi cele de băieţi şi cinci despre care nu se ştie dacă erau de băieţi, de fete ori mixte). Acestea sunt:
Nr. curent | Numele şi prenumele fondatorului | Anul fondării | Obse rvaţii |
1 | Profira O livari | 1840 | |
2 | Frederich şi O limpia Gros | 1842 | |
3 | Amalia Zelinska | 1858 | |
4 | Amalia Zelinska | 1863 | |
5 | Amalia Cârmescu | 1863 | |
6 | Sofia Glovaska | 1866 | |
7 | D. G. Mironescu | 1870 | |
8 | Esmeralda Şeptilici | 1882 | Desfiinţat in 1885 |
9 | ? Miclescu | 1885 | |
10 | ? Soculska | 1897 |
Din examinarea atestatului pentru
„Dumneaei Duduca Emilia Binder” din
Pensionul George şi P ulheria O livari, se
observă că obiectele de studiu erau: religia, limba română, limba franceză, limba germană, istoria, geografia, aritmetica şi
cusături23 de asemenea, în pension se studia
şi clavecinul, dansul şi deprinderea
prevederilor codului manierelor elegante.
Elevii erau fii şi fiice de boieri din
oraş şi de la sate, copii de preoţi, funcţionari, comercianţi etc. Aceste instituţii de învaţământ particular erau inspectate periodic de organe aparţinând Comitetului şcolar aducându-se „laude şi recunoştinţă” pentru cei care lucrau bine sau consemnându-se lipsurile ce le aveau în pregătirea lor profesorii controlaţi. Aceştia erau de naţionalitate română, franceză,
germană, italiană, poloneză şi maghiară. Era urmarea caracterului deschis al societăţăii româneşti din veacul al XIX- lea când Principatele mai întâi, România mai apoi, au fost transformate în ţări de imigranţi, fenomen generalizat în epoca formării statului naţional modern. Zeci de mii de bulgari, greci, albanezi au ajuns din supuşi otomani cetăţeni români. După 1834 a început şi valul imigrării poloneze şi evreieşti în Moldova, iar odată cu venirea principelui C arol de Hohenzollern, ţara „s-a umplut” de tehnocraţi austrieci, germani, transilvăneni, francezi, de folos noilor
instituţii, economiei şi lor înşişi.24
Subliniind ideea dezvoltării învăţământului pentru fete, menţionăm faptul că, în anul şcolar 1881-1882, din cele
18 şcoli no u- înfiinţate în judeţul Botoşani,
patru erau de acest fel respectiv la Dumbrăveni, S iminicea, Agafton şi Curteşti. Pentru anul şcolar 1886-1887 documentele vremii atestă faptul că, din 90 de şcoli ce funcţiuonau 68 erau mixte şi 11 erau de fete.25 După cum se vede, treptat se lărgeşte simţitor accesul fetelor în şcoli, înregistrându-se şi unele progrese în ce priveşte baza materială; s-au construit localuri de şcoli, cunoscute azi sub numele de “şcoli tip Haret”, s-au asigurat cu material didactic şi li s-au repartizat pământ pentru loturi experimentale.
Învăţământul primar urban pentru
fete din Botoşani începe cu anul 1860 când a
luat fiinţă Şcoala primara de fete Nr.1, iar din 1869 Şcoala primară de fete Nr. 2.26 Tot în acest an este menţionată şi o şcoală mixtă
în „Cărămidăriei” care are însă o existenţă efemeră.
Şcoala primară de fete Nr. 3 a luat
fiinţă în 1886 (după o tentativă eşuată în
1872), când s-a desfiinţat Şcoala de băieţi Nr. 4, pe motiv că sunt prea multe şcoli de băieţi şi prea puţine pentru fete. Unitatea a început să funcţioneze cu 43 eleve înscrise în clasa I, directoare fiind C leopatra Cumanu (căsătorită Ioaniţiu) absolventă a
Şcolii centrale din Iaşi.27
Şi la Dorohoi, prima şcoala de fete ia
fiinţă în anul 1860 şi a funcţionat în condiţii precare până în 1893, când s-a dat în folosinţă un local nou corespunzător (în
1890 a funcţio nat într-o casă donată de căminarul Dimitrie Vârgolici; drept recunoştiinţă şcoala i-a preluat numele28).
Gimnaziul din Dorohoi ce-şi începe
cursurile la 10 septembrie 1879 are în anul şcolar 1883-1884 o clasă mixtă; de aceea a apărut şi un atelier de cro itorie; în anul următor însă ministerul interzice
funcţionarea unei astfel de clase.29
În acea vreme numărul copiilor rămaşi în afara şcolii era deosebit de mare, motive, se înţelege, erau destule, mai ales în mediul ţărănesc. În anul 1897-1898 au fost recenzaţi 18897 copii de şcoală, fiind înscrişi numai 6397 şi frecventând doar
3427 elevi. În ce priveşte şcolarizarea
fetelor, este de remarcat faptul că, în 1894 au fost recenzate 11332 şi au fost înscrise să urmeze cursurile doar 1762, adică 15%, şi le-au urmat mai puţin de jumătate. Tocmai de aceea, analfabetismul în rândul persoanelor feminine era atunci foarte
ridicat.30
Multe din şcolile particulare de fete
s-au desfiinţat cu timpul rămănând, pe la
1885, doar Pensionul Glovaska, o şcoală
armenească de fete şi Liceul de domnişoare al doamnei Şeptilici. De aceea, mai mulţi intelectuali din Botoşani, îndeosebi profesori, dar şi mulţi orăşeni, dintre care se disting Gheorghe M. Dimitriu, profesor, Constantin Gh. Savinescu, director al Liceului „A. T. Laurian” şi membru în Consiliul Judeţean s-au străduit să înfiinţeze o şcoală secundară de fete în care să li se dea
acestora o educaţie mai temeinică.31
Trecuseră 28 de ani de la înfiinţarea gimnaziului de băieţi, gimnaziu devenit liceu; sosise vremea înfiinţării unei şcoli unde elementul femeiesc să aibă putinţa
cultivării într-o instituţie de stat organizată.32
Învăţământul secundar de fete din oraşul Botoşani ia fiinţă într-o vreme când în România se purtau ample dezbateri asupra reformelor economice, sociale şi politice; în plan ideatic se discuta despre „elita socială” şi izvoarele social- intelectuale ale acesteia, despre suveranitatea naţională şi drepturile democratice, iar în acest context, despre o viaţă social-politică întemeiată pe moralitate şi ord ine, toate fiind strâns legate, condiţionate determinant, cum demonstra Spiru Haret, de instruirea tinerelor generaţii, de dezvoltarea învăţământului românesc şi a
culturii naţionale.33
Argumente pentru înfiinţarea unei
şcoli secundare de fete în Botoşani erau: puternica afirmare a Liceului de băieţi, prestigioşii profesori care lucrau în această unitate, influenţa lor în spiritualitatea urbei, faptele încărcate de eroism ale unor absolvenţi în războiul pentru cucerirea
Independenţei34 , inaugurarea cu fast, la 3
septembrie 1885 a „Palatului” cum spunea
Nico lae Iorga, construit pentru liceu, în
prezenţa ministrului D. A. Strudza şi a secretarului general Spiru C. Haret, a prefectului, primarului, încununarea acestor fapte cu atribuirea, prin ordin al ministrului şi Înalt Decret Regal, la 25 octombrie 1885, a numelui unui ilustru cărturar care îşi
adusese o contribuţie importantă la modernizarea învăţământului românesc, A. T. Laurian, aceste fapte nu puteau să nu ducă şi la ideea înfiinţării unei instituţii
similare pentru fete în Botoşani.35
NOTE
1 Sunt şi alte monografii locale, precum Gheorghe Grigoraş “Şcoala Normală” Şendriceni, Editura Litera, Bucureşti, 1978, Constantin Cojocariu, „Dascăli şi elevi”, Editura Quadrat Botoşani, 1996, Gheorghe Severincu,
„Învăţământul Agroindustrial Botoşani, Editura Axa, Botoşani, 2000, Aristide Zub, „Din istoria şcolilor şi bisericilor din comuna Vârfu Câmpului, Editura Grafik Art, Botoşani, 2005, Mihai Vieru, Maria Zaiţ, El. Rujinschi,
„Liceul de matematică-fizică Dorohoi – file de monografie”, Tipografia Suceava, 1979, I. Mihai, S. Nistorică, I. Onofrei, „Istoria Liceului «A.T. Laurian», Editura Axa, Bootoşani, 1999 etc. Multe unităţi de renume din ţară au volume scoase şi la 50 de ani, altele au scos fie anual, fie la o anumită dată, anuare, au editat şi unele reviste ce consemnează viaţa ştiinţifică şi literară din liceu. Toate acestea se constituie mereu în documente de mare valoare pentru viitor (n.n. – M.M.)
2 “Viaţa Botoşanilor”, an II, nr. 20, 1 – 7 feb ruarie 2001, art. Pentru o istorie a Liceului “Mihai Eminescu”
3 Ve zi Istoria gândirii sociale şi filozofice în România, Editura Academie i RSR, Bucureş ti, 1960; Ştefan
Bârs ănes cu, Istoria pedagogiei, Editura Didactic ş i Pedagogică, Bucureş ti, 1972;Colecţia Revista de Pedagogie, organ al Ins titutului de Cercetări Pedagogice, Colecţia Revistei Generale a Învăţământului, fondator Spiru C. Ha ret etc.
4 “Viaţa Botoşanilor”, an I, nr. 10, d in 11 – 12 noie mb rie 2000 (prof. Paul Ungureanu realizea ză un interes ant
interviu cu profes oara Ileana Turuş ancu)
5 Gheorghe Platon Istoria modernă a României, Iaş i, 1982, pag. 3
6 Vlad Georges cu Istoria românilor de la origini şi până în zilele noastre, Editura Hu manitas , Bucureş ti, 1992, pag.
166
7 Ion Agrigoroaie ş i Gheorghe Iacob, Istoria Liceului internat C. Negruzzi din Iaşi, Ed itura Poliro m, 1995, pag. 14
8 Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Fălticeni, 1926, pag. 53
9 Victor Tufes cu, Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipului Botoşani, în vol. „Botoş ani-Is torie ş i contemporaneitate”, Bucureş ti, pag.13
10 Victor Tufes cu, Judeţul Botoşani, în Colecţia judeţele patriei, Ed itura Academie i R.S.R., Bucureş ti, 1977, pag. 92;
vezi ş i Şt. Ciubotaru, Caleidoscop botoşănean, Editura Geea, 1995, pag. 202
11 Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Editura M inerva, Bucureş ti, 1984, pag. 25
12 Ştefan Ciubotaru, op. cit., pag. 13; vezi ş i Şt. Ciubotaru Pagini culturale botoşănene (1802-1944), Ed itura Geea,
Botoş ani, 1994, pag. 132
13 Victor Tufes cu, op. cit., pag. 13
14 Artur Gorovei, op. cit., pag. 168
15 I. Mihai, S. Nis torică, I. Onofre i, Istoria Liceului „A.T. Laurian” Ed itura A xa , Botoş ani 1999, pag. 97
16 Aurelian Bondrea, Perenitatea unei moşteniri, Editura Fundaţia „Ro mânia de mâ ine”, Bucureş ti 1998, pag. 5
17 Idem, pag.17
18 M. Bordeianu ş i P. Midcovs chi, Învăţământul românesc în date, Editura Junimea, Iaş i, 1979, pag.112
19 Idem, op.cit., pag.177
20 Şt. Ciubotaru, Monografia oraşului Botoşani, pag.18
21 Idem, pag. 19
22 Ştefan Ciubotaru, op.cit. pag. 20
23 Artur Gorovei, op. cit. pag. 373; vezi ş i Nico lae Iorga, Istoria învaţământului românesc, Editura Cas ei Şcoalelor, Bucureş ti, 1928, pag. 324
24 Ştefan Ciubotaru, Pagini din istoria învăţamântului botoşănean, Editura Litera, Bucureş ti, 1987, pag. 68
25 Idem, pag.58
26 Liceul de matematică-fizică Dorohoi – File de monografie 1879-1979, Tipografia Suceava, 1979 (s tudiul profes orului Gheorghe Ama randei), pag. 6
27 Idem pag.8
28 Ştefan Ciubotaru, op. cit. pag.64
29 Liceul de matematică-fizică Dorohoi, op.cit., pag.8
30 Ştefan Ciubotaru, op.cit., pag.64
31 Cons tantin Gh. Sav ines cu a fos t numit profes or de ş tiinţele naturii, în 1862, la Liceul de băieţi, apoi es te director la „A. T . Laurian”, între anii 1875 ş i, cu unele întreruperi, până în 1888. Fa milia Savines cu a înnobilat rândurile intelectualităţii botos ănene, el devenind repede „omul devotat al ş colii ş i cetăţeanul cu vază al aces tui oraş ”, cum afirmă N. Răutu. Înfiinţarea Exte rnatului s ecundar de fete s e datoreş te în mare măs ură lui, care deţinea funcţia de me mb ru în comitetul permanent al Cons iliu lui genera l judeţean (n.n. – Mihai Matei)
32 Tiberiu Crudu, Botoşanii în 1932, s chiţă monografică, Liga Cu lturală, s ecţia Botoş ani pag. 164
33 Aurelian Bondrea, op.cit., pag. 17
34 Nicolae Iorga, op.cit., pag. 90
35 Arhivele Naţionale, Filia la Botoş ani, Fond Prefectura judeţului, Dos ar nr.10, fila 2
Insigna Societăţii de Vânătoare “MOLDA” a vânătorilor din judeţul
Botoşani
Societatea “Molda” a vânătorilor din judeţul Botoşani a fost autorizată în baza art.
71 şi 72 din Legea pentru protecţia vânatului
şi a Decretului Ministrului 46453/1923 prin
Ordinul nr. 85406/10.11.1923.1
Înfiinţată în scop strict vânătoresc, cu
durată nelimitată, a avut reşedinţa în oraşul Botoşani, str. S f. Spiridon nr. 4. Statutul, regulamentul şi Consiliul de administraţie s- au votat de adunarea generală la data de 20 iulie 1923.
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a recunoscut această societate pentru funcţionare prin D.M. nr. 94999/1923, semnat de ministrul Săulescu.2 În următorii doi ani activitatea Societăţii a fost prosperă iar numărul membrilor a crescut de la
Mihai C.V. Cornaci
aproximativ 30 la înfiinţare, la peste 1000
membri în anul 1925.3
Fiind încălcată o prevedere statutară (art.
4 din Statut), Consiliul de Administraţie a
luat hotărârea de a restrânge numărul membrilor prin excludere invocând diferite motive nelegale. Cei excluşi au adresat o reclamaţie4 prefectului în care îşi arătau nemulţumirea faţă de motivele pentru care au fost excluşi, precum şi hotărârea lor prin care au înfiinţat o altă Societate de vânătoare
cu denumirea “Mistreţul”5 şi care a fost deja
aprobată de Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor cu nr. 33230/1926.
Şi în această situaţie, petiţionarilor nu li se eliberau permise de către noul inspector de vânătoare cpt. D. Condrea… “şi o să ne desfacă de câini şi arme, că numai dânsul şi cei din anturaj să poată vâna”.
Rezoluţia P refectului: “Întru-cât petiţionarii ne-au prezentat acte în regulă cerute de lege şi regulament, biroul respectiv al vânătoarei va elibera permisele de vânătoare”.
În perioada următoare Societatea “Molda” arendează6 terenuri în: Tg. Ştefăneşti, com. Băluşeni, com. Vorona (cu
prelungire pe 5 ani până la 1 august 1936), com Dângeni (cu prelungire pe 5 ani până la
1 august 1936).
Dragostea (gustul) pentru vânătoare a
căpătat amploare încât după înfiinţarea Societăţii “Mistreţul” alte7 societăţi au fost înfiinţate, unele dintre ele având o perioadă
mai scurtă de existenţă:
-“Jderul” din com. Deleni cu 20
membri;
- “Prutul” din com. Tg. Ştefăneşti cu
20 membri;
- “Turturica” din com. Todireni;
- “Ţâncuşa” din com. Coşula.
În Procesul Verbal din 25 septembrie
19268 se arată că membri ai Societăţii de
Vânătoare “Vulturul” din comuna Coşula,
jud. Botoşani, au fost convocaţi în adunarea generală pentru constituirea şi alegerea Consiliului de Administraţie. În componenţa biroului a fost ales ca preşedinte Victor Leontenescu, secretari D. Cernescu şi D. Gh. Vasiluţă. Din cei 19 membri ai Consiliului de Administraţie făceau parte şi Gh. N. Chelaru, Constantin Ailincăi, Iordache Cornaci, ultimul fiind rudă cu semnatarul acestor rânduri.
În perioada de afirmare şi prosperitate Consiliul de administraţie al Societăţii “Molda” a hotărât ca printre alte însemne specifice vânăto reşti, să editeze o insignă care să- i reprezinte cât mai fidel.
Realizată la o firmă de specialitate, prin presare la cald, insigna evidenţiază talentul realizatorului anonim (artistului ?) al sculei de presare (a părţii active).
În câmpul central, într-un cerc
(neuniform) generat de rază 8 mm, cu adâncimea de 1 mm, este redat în excizie din profil capul legendarei “Molda” al descălecătorului Dragoş.
În partea superioară, un scut timbrat
redă sugestiv frunza de trifoi cu patru foi,
flancat de frunze de stejar.
La exergă, pe o bandă circulară de 2,8 mm este redată în excizie legenda: “soc. vânăt. MOLDA / BO TOŞANI”
Întreaga compoziţie face corp comun cu suportul, un trofeu de cerb carpatin (cervus elaphus), cea mai mare specie cinegetică dintre mamiferele din fauna României. Tirajul insignei cu dimensiunile de 31 x 33 mm, a fost argintat şi a fost oferită probabil contracost membrilor societăţii.
Acul special de prindere, în poziţie verticală are un segment inclus în masa
insignei, prin aşezarea lui în cuib, în timpul presării.
Se poate aprecia că este una dintre cele mai frumoase insigne româneşti la tema
“Vânătoare”, iar în insignografia botoşăneană mai reţinută numeric şi calitativ comparativ cu realizările altor judeţe, se
detaşează în mod evident faţă de celelalte realizări ale domeniului.
NOTE
1Statutul ş i Regulamentul Soc ietăţii de Vânătoare “Molda” al Vânătorilor din judeţul Botoşani. p. 3.
2 Arh. St, Botoşani, fond Prefectura Judeţului Botoşani. Dosar nr. 30/1926, f. 23.
3Art. 4 din Statut (“Numărul membr ilor în tot cupr ins ul judeţului nu va trece peste 100 persoane”).
4 Arh. St, Botoşani, fond Prefectura Judeţului Botoşani. Dosar nr. 30 f. 5, intrare nr. 18001/30.07.1926.
5 Arh. St, Botoşani, fond Prefectura Judeţului Botoşani. Dosar nr. 5/1926, f. 1-4.
6 Arh. St, Botoşani, fond Prefectura Judeţului Botoşani. Dosar nr. 4/1931, f. 7, 27, 28, 30.
7 Arh. St, Botoşani, fond Prefectura Judeţului Botoşani. Dosar nr. 4/1931, f. 15, 18.
8 Arh. St, Botoşani, fond Prefectura Judeţului Botoşani. Dosar nr. 5/1926, f. 71.
PATRIMONIU IMOBIL
Ansamblul urban m edieval Botoşani (34)
PROPUNERI*
dr. Eugenia Greceanu
76. Str. Ştefan Luchian nr. 11 – Casa Iacobanu, eclectism clasicizant, detalii Seccesion, construită circa
1900.
77. Str. Ştefan Luchian nr. 15 – Casa
Neculau, eclectism clasicizant.
78. Str. Ştefan Luchian nr. 18 – Şcoala israelită, arhitectură de forme
naţionale, circa 1910.
79. Str. Ştefan Luchian nr. 19 – Şcoala
Enacovici, 1924 – 1925, eclectism
clasicizant cu reminescenţe baroce.
80. Str. Ştefan Luchian nr. 28 – Casa
Costiner, eclectism cu elemente clasiciste (Empire), circa 1860.
81. Str. Ştefan Luchian nr. 29 – Vechea Bancă Naţională, eclectism clasicizant de factură renascentistă, ante 1900 (lipsă gard).
82. Str. Ştefan Luchian nr. 31 – Casa
Max – Clubul comercianţilor, arhitectură eclectică cu nuanţe Secession, circa 1910.
83. Str. Ştefan Luchian nr. 37 – Cofetăria Dumitriu, arhitectură eclectică cu reminiscenţe baroce, circa 1910.
84. Str. Ştefan Luchian nr. 39 – Casă,
arhitectură romantică, circa 1850.
85. Str. N. Grigorescu nr. 2 – Casa Simion, arhitectură populară, casă cu beci, elemente clasiciste (pilaştri), şarpantă şi streaşină originare; probabil 1800.
86. Str. N. Grigorescu nr. 10 – Casa Teodoru, arhitectură populară cu detalii clasiciste (chenare cu denticuli), tindă cu geamlâc.
87. Str. Mioriţa nr. 3 – Han, circa 1800,
arhitectură clasicistă cu elemente
Empire.
88. Str. Mioriţa nr. 5 - Dughene cu
locuinţă, circa 1850, front cu arcaturi.
89. Str. Mioriţa nr. 12 – Casa Aritonovici, circa 1850, arhitectură romantică.
90. Str. Mioriţa nr. 18 – Casele Goilav, ante 1900, eclectism clasicizant.
91. Calea Naţională nr. 28 – Uzina electrică, arhitectură industrială de factură romantică, proiect Anghel Saligny.
92. Calea Naţională nr. 140 – Casă,
arhitectură romantică cu modenatură
neo-gotică.
93. Calea Naţională nr. 148 – Casa
Moscovici, ante 1872, refacere post
1888, arhitectură eclectică de factură
baroc palladian.
94. Calea Naţională nr. 209-211 –
Dughene cu locuinţă, front cu
arcaturi.
95. Calea Naţională nr. 223 – Dughene
cu locuinţă, front cu arcaturi.
96. Calea Naţională nr. 224 – Teatrul
Petrache Cristea, mai multe case
ante 1800, unificate ca program; în
1860, amenajarea la etaj a primului
teatru din Botoşani; arhitectură romantică.
97. Calea Naţională nr. 225 – 231 –
Casa Morii, patru case ante 1850, unificate prin decorul faţadei, arhitectură romantică.
98. Calea Naţională nr. 234 - Casa
Bolfosu, circa 1800, clasicism
moldovenesc.
99. Calea Naţională nr. 236 – Casă,
arhitectură populară, pridvor, şarpantă originară.
100. Calea Naţională nr. 238 – Casă,
eclectism clasicizant.
101. Calea Naţională nr. 239 – Casă,
eclectism clasicizant, circa 1900.
102. Calea Naţională nr. 243 – Casă, eclectism clasicizant, circa 1900.
103. Calea Naţională nr. 255 – 257 –
Dughene cu locuinţă, trei case ante
1800, unificate arhitectural circa
1850, transformări post 1888,
arhitectură romantică.
104. Calea Naţională nr. 267 – Casă, post 1888, eclectism de şcoală franceză cu decor interior Secession, curte cu arhitectură tradiţională.
105. Calea Naţională nr. 268 – Casă, arhitectură populară, tindă cu pridvor.
106. Calea Naţională nr. 269 – Dughene
cu locuinţă, P+2, arhitectură
romantică, circa 1860, pivniţe
medievale.
107. Calea Naţională nr. 271 – Dughene cu locuinţă, fază medievală, cu reparaţii şi transformări post 1888; arhitectură eclectică de factură renascentistă.
108. Calea Naţională nr. 273 – Dughene cu locuinţă, fază medievală, cu reparaţii şi transformări post 1888; eclectism clasicizant.
109. Calea Naţională nr. 275 – Dughene
cu locuinţă, pivniţă şi parter boltit sec. al XVIII- lea, transformări circa
1800, clasicism moldovenesc-.
110. Calea Naţională nr. 333 – Dughene cu locuinţă, pivniţă şi parter boltit sec. al XVIII- lea, nivelele superioare
1868, arhitectură romantică.
111. Calea Naţională nr. 335 – Dughene
cu locuinţă, pivniţă şi parter ante
1800, nivelele superioare circa 1860,
arhitectură romantică, reparaţii 1890.
112. Calea Naţională nr. 355 –
Dugheană cu locuinţă, tip medieval
cu „şandrama”, sec. al XVIII- lea.
113. Calea Naţională nr. 403 – Casă,
arhitectură populară, acoperiş originar, tindă pe o latură.
114. Str. Nucilor nr. 117 – Casă,
arhitectură populară, tindă pe două laturi, acoperiş de tip transilvănean, cu pinion.
115. Str. A. Panu nr. 2 – Casă, pivniţă de sec. XVIII, boltită; parter refăcut
circa 1800, clasicism moldovenesc.
116. Str. A. Panu – Hala de carne şi
hala de peşte, 1910, program
comercial cu arhitectură eclectică.
117. Str. A. Panu nr. 7 – Casă,
arhitectură populară, pridvor cu arcade pe coloane de lemn, beci boltit în leagăn, ante 1800.
118. Str. Armeană(Armeană) nr. 2 – Casa Falinschi, beci înalt boltit, locuinţa cu pid vor bogat decorat, arhitectură medievală, sec. al XVIII- lea.
119. Str. Armeană(Armeană) nr. 19 – Casa Costeschi, arhitectură populară, tindă cu geamlâc.
120. Str. Armeană(Armeană) nr. 66 –
Casa Ibrăileanu, sec. al XVIII- lea,
beci înalt boltit, locuinţa cu pridvor bogat decorat, arhitectură medievală.
121. Str. Armeană (Armeană) nr. 68 – Casa Maximovici, sec. al XVIII- lea, beci boltit, pridvor şi tindă pe două laturi cu bogată sculptură, transformări remediabile 1970, arhitectură medievală.
122. Str. Armeană (Armeană) nr. 70 – Casa Chiriac, sec. al XVIII- lea,
reparaţii 1933 (remediabile), beci înalt boltit, locuinţă cu pridvor, arhitectură medievală.
123. Str. Pod de piatră nr. 9 – Casă, sec. al XVIII-lea, tindă pe trei laturi,
arhitectură populară.
124. Str. P uşkin nr. 2 – Casa Garabet
Ciomac, 1892, eclectism de tradiţie clasicistă.
125. Str. P uşkin nr. 4 – Casa Missir,
circa 1890, eclectism clasicizant.
126. Str. P uşkin nr. 8 – Casă, circa
1890, eclectism clasicizant.
127. Piaţa Republicii nr. 1 – Primăria
veche.
128. Str. Războieni nr. 11 – Casa Cerchez, sec. al XVIII- lea, beci înalt boltit, pridvor cu arcade pe coloane de lemn, tavan casetat; arhitectură medievală.
129. Str. Stejar nr. 1 – Casă, sec. al XVIII- lea; beci cu grinzi de lemn, tindă parţial acoperită în polată, arhitectură populară; una dintre casele în care a copilărit N icolae Iorga.
130. Str. Stejar nr. 2 – Casa
Constatntinescu, beci boltit, tindă cu stâlpi de lemn pe o latură, tavan
casetat; sec. al XVIII-lea, arhitectură populară.
131. Str. Stejar nr. 3 – Casă, arhitectură populară, tindă pe o latură, acoperiş de influenţă transilvăneană.
132. Str. Teatrului nr. 12 – Casă, arhitectură populară, tindă cu stâlpi de lemn pe o latură, bogată decoraţie sculptată (stare de degradare a învelitorii).
133. Str. Transilvaniei – Feredeul evreiesc, probabil 1850, arhitectură clasicistă.
134. Str. Transilvaniei nr. 51 – Casă, arhitectură populară cu tindă pe o
latură, pod specific atelierelor de ţesătorie – pielărie, acoperiş de influenţă transilvăneană.
135. Str. Unirii nr. 3 – Casa lui
Manolache Iorga, circa 1800 – 1820,
arhitectură medievală.
136. Str. Unirii nr. 5 – Casa Roset, beci
boltit, locuinţă cu portic, eclectism de tradiţie clasicistă, a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
137. Str. Unirii nr. 7 – Casa Constantin Zamfirescu, circa 1890, eclectism de şcoală franceză.
138. Str. Unirii nr. 10 – Casa Baltă, beci boltit, sec. al XVIII-lea, locuinţă
extinsă circa 1850 – 1870, eclectism clasicizant cu reminiscenţe neo- gotice.
139. Str. Unirii nr. 13 – Prefectura veche, 1906 – 1914, eclectism de
şcoală franceză.
140. Str. Unirii nr. 16 – Casa A lexandru
Văsescu, ante 1891, eclectism în
tradiţia clasicismului mo ldovenesc.
141. Str. Victoriei nr. 13 şi 15 – Casele
Giurgea, circa 1920, eclectism clasicizant.
142. Str. T.Vladimirescu – Şcoală, 1889,
eclectism de factură barocă.
143. Piaţa 1907 nr. 14 – Casa doctorului
Hinek, 1857 (cu faze mai vechi), arhitectură romantică, în trad iţia clasicismului moldovenesc.
144. Str. Victoriei nr. 3 – Casa Sofian – Goilav, 1768, beci înalt boltit, locuinţă transformată arhitectural în jurul anului 1870, arhitectură medievală cu adăugiri eclectice clasicizante.
145. Str. Victoriei nr. 9 – Casă, 1808,
beci înalt boltit, pridvor cu arcade pe coloane de lemn, arhitectură medievală.
146. Str. Victoriei nr. 10 – Casă, circa
1900, eclectism în tradiţia
clasicismului moldovenesc.
147. Str. Victoriei nr. 11 – Poşta veche,
circa 1850, arhitectură romantică.
148. Str. Victoriei nr. 18 – Casa Manea, sfârşitul sec. al XIX- lea, eclectism clasicizant.
149. Str. Victoriei nr. 20 –Casă,
arhitectură populară, tindă cu
geamlâc pe două laturi lungi.
MONUMENTE DE ARTĂ PLAS TICĂ
150. Str. N. Iorga nr. 14 – Bustul lui
Nicolae Iorga, de sculptorul Oscar Han,
1923.
151.Cimitirul Eternitatea – Mormântul lui Garabet Ciolac, 1908, monument de
R.Streschnack-Viena, medalion bronz Hans
Bernard-Viena.
152. Cimitirul Eternitatea – Mormântul lui Simion şi Suzana Ciomac, 1893, monument de Lyritis şi N iforatos.
153. Cimitirul Eternitatea –
Mormântului lui Avedic şi Vartenic Goilav,
1916, monument de D.A.Pelegrinetti-
Botoşani.
154. Cimitirul Eternitatea- Mormântul
lui Cristea Goilav, 1888, monument de F.Fabiani-Genova.
155.Cimitirul Eternitatea – Mormântul
lui Gheorghe şi Maria Goilav,
1904, monument de
R.Streschnack-Viena, medalion de bronz de Hans Bernard-Viena.
156. Cimitirul Eternitatea – Mormântul lui Andrei Manea, 1902, monument de R.
Streschnack-Viena, medalion de bronz de
Hans Bernard-Viena.
157. Cimitirul Eternitatea – Mormântul lui Cristea Manea Loizanu, 1895, monument cu sarcofag Renaştere de Eduard Hauser, „meşter de petrar Vienna”, medalioane de bronz semnate Kassim.
158. Cimitirul Eternitatea – Mormântului lui Rosa Gh.Ustur, 1889, monument de V. Scutari – Galaţi.
159. Cimitirul Pacea – Mormântul lui Neculai şi Ruxandra Sofian, 1901, monument şi medalioane în bronz de C. Bălăcescu.
A. Conservarea construcţiilor
semnificative pentru vechea arhitectură a oraşului, care – fără a justifica declararea ca monumente istorice, cu implicaţia supervizării tuturor lucrărilor, indiferent de valoarea investiţiei ce se efectuează la aceste construcţii (vezi H.C.M. 661/1955) – reclamă păstrarea lor în fronturile restructurate, cu atenţie pentru zona lor minimă de protecţie şi pentru armonizarea clădirilor cu arhitectura veche (în special în ceea ce priveşte regimul de înălţime).
B. Acordarea unei atenţii
sporite zonelor cu vegetaţie valoroasă şi copacilor seculari care s-au mai păstrat, cu obligaţia includerii în proiectele de organizare de şantier a măsurilor de protejare a plantelor pe durata execuţiei (implicit cartarea elementelor vegetale).
- Extinderea spre sud a parcului
Vîrnav, până la limita străzii Maxim Gorki,
în scopul salvării livezilor şi plantaţiilor din curţile respective.
G. Refacerea împrejmuirilor în soluţii netipizate, stabilite conform tipului clădirii – şi posibilităţilor financiare ale beneficiarilor – la toate clădirile vechi, şi în primul rând la cele declarate sau propuse a fi declarate monumente istorice, cu reconstituirea vechilor grilaje din fier forjat, acolo unde se păstrează datele necesare (de exemplu, la Tribunal şi la Biserica Uspenia).
- Asigurarea unei zone minime
împrejmuite la construcţiile vechi incluse în
ansamblurile moderne (casa lui Manolache
Iorga, bisericile S f. Dumitru şi S f. Paraschiva, casa Costiner, casa Văsescu, biserica Roset etc.).
H. Revizuirea denumirii unor
străzi şi pieţe cu nume vechi consemnate
documentar, semnificative pentru evoluţia oraşului, pornind de la exemplul oraşului Bucureşti, care a păstrat denumirile istorice ale străzii Armeneşti şi ale pieţii S f. Gheorghe, precum şi de la exemplul oraşului Sighişoara, unde s-au restabilit denumirile uliţelor de breslaşi – acolo unde se cunoşteau. Ne gândim şi la interesul pe care
l-ar prezenta apariţia denumirii de „Calea
Ştefăneştilor” în zona I.C. Brătianu-Dragoş
Vodă.
*
* *
O parte din propunerile de valorificare a ansamblului istoric arhitectural din Botoşani, prezentate mai sus, nu mai pot fi puse în practică, dar acest fapt scoate în evidenţă necesitatea consemnării etapelor de evoluţie care au precedat transformările
contemporane, atât pentru cunoaşterea documentelor sociale reprezentate de creaţia urbană din trecut, cât şi pentru conturarea unei metodologii a sistematizării vechilor oraşe din România care să considere evidenţierea valorilor istorice drept un imperativ al prezentului, pornind de la definiţia rostului istoriei formulată în mesajul celui de-al XV- lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice adresat istoricilor din toate ţările: „P rin efortul său la cunoaşterea şi edificarea conştiinţei de sine a fiecărui popor şi, pe această bază, la dezvoltarea încrederii şi colaborării dintre popoare, prin tezaurul de învăţăminte şi experienţă socială pe care le înmănunchează, prin luminile pe care le proiectează asupra prezentului şi a viitorului, prin reflecţia lucidă asupra destinelor naţiunilor pe care o propune, din perspectiva lecţiilor trecutului, prin înrârurirea sa asupra faptei şi conduitei generaţiilor de azi, istoria constituie o veritabilă carte de înnobilare umanistă a
naţiunilor”2.
N O T E
* Publicată în revista noastră Forum cultural începând cu numărul 2, an II din iunie 2002, cartea doamnei arhitect dr. Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, apărută în pr ima ediţie din 1981 în colecţia de publicaţii a Muzeului Naţiona l de Istorie al R.S. România, Ansambluri istorice arhitecturale, îş i încheie a ici parcursul în ce le 34 de numere în care cei interesaţi de arhitectura munic ipiului B otoşani, urbanişti, istor ici de artă, istoric i sau pur şi simplu nosta lgic i a vechiului oraş au avut ocazia să parcurgă secvenţe ale devenirii urbanistice ce pornesc, după cum o dovedesc recentele săpături arheologice preventive din centrul vechi, încă din sec. XIV. Convinşi de importanţa studiului, ca unul de referinţă, am încercat şi am reuş it să o convingem pe distinsa doamnă E. Greceanu să facă un efort, ş i încă unul considerabil, care a durat câţiva ani, pentru a scoate o a doua ediţie a cărţii, “revizuită ş i adăugată”, în care să se regăsească o documentaţie cu circa 300 de imagini fotografice, desene, relevee, care nu şi-au putut găsi locul în pr ima ediţie şi un nou capitol cupr inzător (pe care l-am şi publicat în revista noastră), Arhitectura civilă a oraşului Botoşani în veacul al XIX-lea, o „analiză temeinică a arhitecturii de târg, a celei romantice, eclectice, de forme naţiona le şi a arhitecturii secession ca şi infor maţii foarte preţioasae despre edific iile publice botoşenene din secolul menţionat”(în Cuvânt înainte la ediţia a II-a de istoricul Ioan Caproşu). Apărută în 2009, cu un adaos la titlu, Botoşanii care s-au dus, ce parafrazează titlul unui album apărut în 1927, Botoşanii care se duc, cu finanţarea Casei Editor ia le Demirg din Iaşi ş i cu un indice general semnat de dr. Alexandr ina Ioniţă, directorul Casei amintite, a doua ediţie a cărţii dovedeşte, printre altele, ş i ţin să subliniez aic i, nepăsarea edililor , îna inte şi după 1989, faţă de valor ile urbanistice excepţiona le ale unui oraş cu trecut istor ic pe măsură, care au permis sau au iniţiat distrugeri considerabile care au schimbat fizionomia sa şi ne-au văduvit de numeroase monumente de o excepţiona lă frumuseţe şi valoare şi care se regăsesc în Lista de propuner i de la sfârşitul cărţii, dar au fost distruse f ie de sistematizarea urbană comunistă, fie de agresiunea violentă sau neglijenţa şi nepăsarea din
zilele noastre. Rămânem doar în mare parte cu imaginile din cartea doamnei arh. dr. E. Greceanu, căreia trebuie să-i mulţumim cu adânc respect pentru cartea de căpătâi a oraşului nostru (n. n. Oct. Liviu Şovan)
2. Al XV-lea Congres Internaţional de Ştiinfe Istorice. Documente, informaţii, mărturii, Bucureşt
1980, p.91.
