FORUM CULTURAL
ocr necorectat, versiunea originală aici
Anul XI, nr. 4, decembrie 2011(43)
CRONICA
Gellu Dorian-premieră absolută-Teatrul Mihai Eminescu Botoşani
Cu limbă de moarte
Mircea Oprea
DISTRIBUŢIA:
Asistent regie – Ioan Creţescu;
Montaj video – Eugen Ipate, Lidia Uja;
Lumini – Eugen Vizitiu; Coloana sonoră – Eugen Ipate; Regia tehnică – Constantin Adam.
Savantul – Marius Rogojinschi/Volin
Costin;
Criminalul – Ioan Creţescu; Reporterul – Lidia Uja; Fotograful – Bogdan Muncaciu;
Regia şi scenografia – Ion Sapdaru.
După succesul punerii în scenă a unei piese de Nicolae Iorga (Omul care ni trebuie), piesă care a închis stagiunea trecută, Teatrul Mihai Eminescu şi-a surprins spectatorii prin aducerea pe scenă a unui nou dramaturg cu origini botoşănene – Gellu Dorian – de data aceasta într-o premieră absolută. Evenimentul inedit al deschiderii stagiunii
2011 – 2012 şi al Zilelor Teatrului Mihai Eminescu (ediţia a VI-a, 13 – 16 octombrie) a fost premiera la sala mică a piesei Cu limbă de moarte, un spectacol de Ion Sapdaru care a folosit ca suport textul dramatic al lui Gellu Dorian. În seara zilei de 13 octombrie, la Botoşani, am avut aşadar o dublă premieră: prima reprezentarea pe scenă a unei piese de teatru şi prezentarea pentru prima dată a unui nou dramaturg. În chip firesc poetul, prozatorul şi publicistul Gellu Dorian se dezvăluie şi celor care îi cunoşteau mai puţin opera şi ca dramaturg. Autorul scrie
şi publică lucrări dramatice de mai bine de trei decenii. Are un volum cu 8 piese de teatru, Caţavencii, publicat în 2001, la Editura Timpul, în ziua premierei fiind şi lansarea celui de-al doilea volum cu alte 6 piese, Confort Freud, la aceeaşi editură ieşeană.
Piesele lui Gellu Dorian, după o mărturisire a autorului, sunt în bună parte pentru lectură. Mai întâi am crezut că e doar o eschivă, o defulare de circumstanţă, o proiecţie elegantă dinspre ceilalţi către el, ca motivaţie de ce nu s-au jucat până acum. Cum să gândească altfel, îmi ziceam, un autor care scrie piese de 30, de
35 de ani, le publică în reviste, în volume, le propune şi unor teatre şi, după expresia lui Mazilu, e refuzat cu toată plăcerea? Am citit Caţavencii, am citit Confort Freud, şi am văzut că autorul n-are dreptate, nu în totalitate cel puţin. Textele au şi această valenţă, rezistă la lectură, pot fi citite şi gustate ca atare dar cu siguranţă au şi calităţi care le recomandă scenei, cum Ion Sapdaru a şi demonstrat. Şi totuşi, ideea de teatru pentru lectură este validă, textele se lasă citite acasă, în fotoliu, detaliile de ordin scenografic dar şi cele cu privire la trăirile personajelor, detaliile date de autor ca indicaţii de regie devenind uneori veritabile bucăţi de proză. Vei întâlni, de asemenea, replici sau lungi monoloage ce se pot declama în prim plan, la rampă, aşa cum vei afla şi câteva parabole-povestiri ce par rupte, sacrificate, din lucrări mai ample de proză. În debutul piesei Caţavencii, bunăoară, Crainicul, un personaj, joacă şah şi îşi modelează piesele din plastilină figurându-le, totodată, şi un destin de viitori oameni politici în piesa ce urmează – un eseu parabolă, încât scena se încarcă cu mugurii unor semnificaţii ce vor rodi pe măsura derulării acţiunii. În finalul piesei Crainicul face din toate piesele un singur boţ de plastilină, probabil în vederea unui nou joc electoral… Asemenea texte citite acasă vor avea mesajul lor, independent de ceea ce va gândi şi va concepe un regizor. Să citeşti piese de teatru e ca şi cum ai "asculta" partituri muzicale, poate puţin mai simplu, presupunând însă o minimă fantezie, o îndrăzneală creativă proprie pentru a vedea spectacolul închegat doar pentru tine într-o distribuţie ideală. Avantajul lecturii unei piese este că te poţi concentra pe ideatica piesei, pe momentele cheie cum le vezi tu şi pe care le poţi relua de câte ori doreşti, în toate variantele. Alteori, paradoxal, în aceleaşi texte, se lasă toată lejeritatea regizorului, actorului, pentru o închegare liberă a sensului dorit, şi asta – printr-o abilă folosire a stării dubitative. Personajele lui Gellu Dorian, cu precădere cele din dramele zis domestice, au libertatea de a-şi alege o cale şi pare că nu autorul le scrie destinul, de aici şi finalul deschis, de un echivoc programat, al pieselor sale, aceasta deosebindu-l de alţi autori dramatici care, mai exigenţi cu personajele lor adică vor, părinteşte vorbind, mai mult de la ele. De aici, firesc, replici interiorizate prin monologuri lungi, gustate la lectură care, în acelaşi timp, dau actorului posibilităţi variate de joc şi sens, încât unele par sentinţe scrise cu aldine, anume pentru a acroşa spectatorul.
Gellu Dorian nu scrie comedii de regulă (poate doar piesa Caţavencii e o comedie în măsura în care viaţa noastră dintre două mandate electorale e tot o comedie, o farsă…). Gellu Dorian face teatru din dramele acute dintre cei patru pereţi domestici, din dialoguri pe care mulţi le ştim şi pe care, ajunşi în stradă, le trecem sub tăcere. Sub această constelaţie domestică a dramelor lui Gellu Dorian putem vorbi de o sinceritate a trăirilor dusă în marginea deznădejdii, suferinţă în care se strecoară reflexe palide din lumea exterioară, din societate: ce se întâmplă, de pildă, într-un spital, într-o firmă, cum curg relaţiile noastre în convieţuirea cu ceilalţi, în interacţionarea cu lumea exterioară şi totul într-un dialog alert, viu, de cele mai multe ori partenerii fiind soţ şi soţie, divorţaţi sau pe cale să divorţeze, oricum căsnicii problematice, partenerii de căsnicie schimbându-şi replici reale, dure, aşa cum într-un meci de box se loveşte cu pumni adevăraţi, jucătorii lepădându-şi mănuşile din când în când pentru a simţi mai bine cum lovesc, cum mângâie.
O bună parte din piesele lui Gellu Dorian (Cercul, 1980; Viaţă şi acordeoane, 1982; Lupii domestici, 1983 etc.) sunt scrise şi fixate în timp înainte de '89 iar un critic de azi nici n-ar trebui să se lase impresionat prea mult de perioadă, de anul când au fost scrise, dar anii aceia sunt istorie, o istorie a noastră care a lăsat dâre adânci, sechelele sale conturându-ne în bună parte şi prezentul, prelungindu-şi influenţele în tot ce facem – încât reprezentarea lor, aducerea lor la lumina zilei şi a scenei va fi o formă de catharsis prin care e posibil să ne descărcăm de toate aceste obsesii şi coşmaruri colective. Iar teatrul, teatrul unei comunităţi, poate avea şi această menire. Unele piese sunt experimente, probe de laborator în care se forjează personaje şi stări dramatice, acesta fiind cosmodromul cu lansări de încercare când autorul experimentează şi vânează certitudini, mai mult decât o face în poezie, în proză. Textul dramatic al autorului de care vorbim are o valoare intrinsecă, de sine stătătoare dar, e ştiut, valoarea sa întreagă o dă reprezentarea pe scenă.
Iată, se poate face o analiză aparte pe ideea libertăţii interioare şi a reflexelor ei în exterior la personajele lui Gellu Dorian pentru că sunt personaje complexe şi cu complexe, oameni care se judecă şi pe ei înşişi nu doar pe ceilalţi, oameni care au îndoieli adânci asupra lor, asupra lumii. Piesele permit un joc generos, o punere în scenă cu valorizarea de prim planuri la rampă a unor monologuri care sunt deseori veritabile eseuri, cu idei grave ce apasă conştiinţa multora dintre noi. Un exemplu, două? Admirabilă, pentru viziunea nouă şi profundă a legendei originare a creştinismului, celor interesaţi le propunem spre lectură piesa într-un act În drum spre America, acelaşi text care, pe scenă, va căpăta cu totul altă dimensiune. În Confort Freud ambiguitatea se strecoară în gestul unui personaj, Alpha, care încheie spectacolul butonând o telecomandă de televizor către sală, o sală rămasă în întuneric ca un mare ecran ce urmează să se lumineze pentru alt spectacol. Vorbind de această piesă care a dat titlul volumului aş paria că sintagma confort Freud va intra în vocabularul curent ca un mod de a înţelege dramele consumate între cei patru pereţi ai unei case, între partenerii de viaţă şi de care nu vor şti nimic cei din stradă, dar vor izbucni din inconştient fără nici o motivaţie la vedere.
Piesa Cu limbă de moarte are meritul de a fi atractivă tocmai prin naraţiunea monofilară, rotunjindu-se într- un singur act dramatic. Firul dramei este îndrăzneţ de subţire: un psihopat, criminal în serie ajuns la nouăzeci şi nouă de crime vrea să-şi celebreze suta ucigând în direct, sub aparatul de filmat al reporterului, o personalitate cunoscută, un savant, în ideea de a-şi câştiga astfel gloria pe care o visează încă de la prima crimă. Nu avem în faţă o piesă de divertisment, o comedie, şi realizatorii i-au simţit gravitatea abruptă în
toată amploarea, au simţit probabil şi riscul, ca astăzi, să aduci în dezbatere publică o asemenea tematică. Cu limbă de moarte, conceput într-un tempo alert, montat modern cu tehnici şi în cadre apropiate de virtuţile cinematografiei, cu atragerea în subtile complicităţi a publicului, e un spectacol în care se simte apăsat semnătura regizorului Ion Sapdaru luminând doar o variantă de joc a acestei piese, o variantă care a lăsat nevalorificate alte direcţii sugerate în chip limpede de text, acesta fiind neajunsul asumat al oricărei alegeri.
Dacă vrem să găsim în istorie un caz asemănător, posibila sorginte, matricea unui asemenea tip de crimă pare a fi Erostrat. Setea de glorie, ambiţie care la unii a constituit un motor suficient de puternic pentru a se afirma în faţa lumii prin fapte ilustre, a făcut şi victime reţinute în subsolul istoriei ca deşeuri umane. Şi primul gând te duce la Erostrat, anonimul care n-a mai suportat să trăiască în Efesul plin de personalităţi şi monumente celebre şi şi-a construind gloria incendiind Templul Artemisei, el însuşi murind în incendiu, admirându-şi "capodopera". Printr-un edict cumplit de drastic cel care ar fi pronunţat numele incendiatorului urma să fie ucis! (Bun, şi de ce zeiţa n-a fost în stare să-şi apere casa, lăsând ca un netrebnic să i-o distrugă? Chiar în noaptea aceea, spune legenda, Artemis veghea la naşterea lui Alexandru Macedon care, mai târziu, a refăcut templul şi a participat la reinaugurarea lui.) Am putea crede că unii dintre noi suferă de complexul Erostrat, un anume fel de invidie ce interesează şi psihiatria. Cucerirea faimei prin distrugerea uneia dintre minunile lumii, printre care se număra şi Templul, marchează dureros pentru orice conştiinţă drama viermelui dornic să zboare cu aripi furate. Poate mai mult decât oricând, astăzi merită să punem în discuţie calitatea faimei unora, prin ce fapte şi-au câştigat-o şi dacă nu cumva o parte dintre "glorioşii" de azi n-ar trebui trecuţi la index, aşa cum fusese trecut şi Erostrat. Aceeaşi dorinţă de celebritate pe unii îi înalţă ca un motor de supersonic, pe când pe alţii îi scufundă într-un canal, într-o subterană plină de dejecţii resentimentare. Este la îndemâna însetatului de glorie să aleagă: savant sau criminal! Ion Sapdaru trece de o asemenea decodificare directă şi, sub pretextul reconstituirii crimei, readuce proiectând pe un ecran imagini ale unor victime celebre: John Lennon, Nicolae Iorga, Che Guevara, J.F. Kennedy, Gianni Versace precum şi Papa Ioan Paul al II-lea. În viziunea regizorului toate aceste crime reale, precum şi cea imaginată în textul lui Gellu Dorian, ar avea un numitor comun – invidia! Că a fost opţiunea regizorului de a ilustra spectacolul cu crime, cu aceste crime din ultimul secol şi nu cu altele la fel de spectaculoase – nu avem nimic de comentat doar că, din păcate, se pot adăuga pe listă şi alte nume fără pretenţia de a o epuiza: Franz Ferdinand, Lev Davidovici Troţki, Armand Călinescu, Aldo Moro, Martin Luther King, Lady Diana – oricare având semnificaţii (chiar şi pentru scenă) dincolo de uciderea doar a unui om.
Personajele piesei (Criminalul, Savantul, Reporterul, Fotograful) nu-s oameni cu stare civilă, n-au identitate, nu se diferenţiază ca noi toţi printr-un nume, ci sunt roluri atribuite, roluri convenţionale exilate în neantul unor profesii de unde acestea se manifestă implacabil, arhetipal, încât acţiunile lor transmit semnificaţii nu asupra tipologiei unui individ ci a unui grup, acţiunile pierzându-şi astfel materialitatea unui fapt real, trecând într- un gest simbolic, aş zice magic, şi tocmai de aceea mai profund pentru înţelegerea noastră. Crimele comise în piesă (virtuale şi ambigui) ni se transmit prin nararea din partea unui personaj ce participă la o reconstituire; flashbackul celorlalte atentate, reale şi celebre, sunt ilustrări dramatice menite să ne reîmprospăteze grozăvii concrete cărora unii dintre noi le- au fost contemporani. Sala n-a rămas doar martor ci şi, în bună parte, pentru reconstituire, a devenit complice la acţiunea de pe scenă, complicitate atrasă insidos prin intervievări spontane ale spectatorului, aşa asigurându-se un inedit, un unicat pentru fiecare spectacol, de fiecare dată spectatorii-complici fiind alţii, doar Agresorul şi Victima fiind mereu aceiaşi. Suportul de text s-a dovedit excelent pentru un spectacol motivat, alert, într-un singur act dar cu intermezzo dat de atentatele recuperate din istoria recentă, episoade necesare regizoral pentru o reinventare de ritm şi de călăuzire a sălii către o anume înţelegere. Oricând se vor putea ridica polemici, când mai întemeiate, când mai stranii, legate de apropierea unor atentate, precum cel asupra Papei şi lichidarea lui Che Guevara, aşa cum este o distanţă enormă între atentatul politic anunţat de ani de zile de către legionari asupra lui Nicolae Iorga, un apostol al românilor, şi cel asupra lui Gianni Versace – o personalitate stranie dar şi o "icoană gay" după expresia lui Andrew Cunanan. Aş spune că asemenea alăturări într-un spectacol, pe o scenă dedicată artei… se apropie de penibil, la fel cum pare oarecum cinic să inviţi spectatorii la dans pe o melodie a lui John Lennon, în vreme ce pe ecran rulează imagini şi se vorbeşte despre asasinarea sa. Toate aceste crime par secundare, redundante, la scenariul iniţial, fiecare caz în parte limitând şi diminuând semnificaţia care este cu atât mai productivă cu cât se eliberează de un caz concret. Mesajul nu stă în asasinatul efectiv, se ştie că nu crima rezolvă o problemă, ci în afirmarea şi în validarea unor principii morale. Mecanica spectacolului s-a bazat pe alunecarea dinspre dezbaterea unui principiu etic, spre dezbaterea unor cazuri, cazuri reale, tragice, cu consecinţe traumatice pentru noi, dar care în arta scenei rămân doar o tehnică, eficace într-adevăr, pentru crearea de emoţii şi atitudini. Rămâne la latitudinea fiecăruia să judece dacă astfel spectacolul a câştigat în mesaj şi sens sau a fost atras într-o evocare afectivă pe cât de apăsătoare pe atât de trecătoare. Distanţa dintre scopul şi motivaţia acestor asasinate, intuite fără îndoială şi de regizor, s-a încercat a fi atenuată prin discuţii în direct cu sala, cu atragerea spectatorilor în aria scenei, în interiorul dramei prezentate. Este, într-adevăr, o linie modernă a artei spectacolului să implici spectatorul, să-l scoţi din pasivitatea, din inerţia insului ce nu vrea să se implice cu nimic – dar să nu uităm că scena este a actorului iar exhibarea spontană a unui spectator are şi riscuri nu întotdeauna previzibile. Să ne obişnuim cu gândul că un spectacol la sala mică e, de obicei, un spectacol experiment şi de esenţe, de esenţe tari, cu acroşare directă, frontală, a unei tematici dar şi a spectatorului, când replica ajunge dinspre actor la public de la mică distanţă, adică de la un pas, doi, ca într-o discuţie de la om la om, iar spectatorii fiind mai puţini ai impresia că mesajul este pentru tine, comunicarea beneficiind de o personalizare mai evidentă.
În continuarea acestor observaţii este de comentat calitatea nouă a jocului actorilor care şi-au asumat o manifestare mai lejeră, mai puţin rigidă, printr-o comunicare liberă între actori, dincolo, aparent, de rigoarea rolului şi a regiei, dar şi între actori şi public. Ieşind din corsetul impus de rol, actorul vorbeşte natural cu celălalt actor, glumind cu colegul său de scenă, lăsând să scape mici răutăţi, adică probând o notă de realitate, ceea ce ar trebui să dezinhibeze în primul rând pe spectator. Sacadarea spectacolului prin interferarea altor episoade decât cele din text, crearea unei atmosfere colocviale, chiar colegiale între actori, între actori şi spectatori, (adevărul este că sala mică se pretează excelent la un asemenea tip de "conlucrare") s-a transformat într-un câştig de ritm şi alerteţe, întregul apropiindu-se de atmosfera unui film poliţist.
Suntem invitaţi la reconstituirea crimei asupra unui savant care, până la urmă, în legitimă apărare, va trebui să ucidă pentru a-şi salva viaţa. Asta va duce la dezamăgirea presei deja prevenite, altă idee polemică strecurată de autor la o realitate sinistră: povestea nu curge deloc după porunca bibilică, Savantul nu întoarce şi celălalt obraz ca o oarecare fiinţă becisnică. Dincolo de orice mesaj creştin, este firesc răufăcătorul să se aştepte să fie pedepsit aici, pe pământ, să ştie că răul gândit pentru altul se va întoarce asupra lui. De aceea, Cu limbă de moarte este o piesă sumbră şi gravă şi nu e o comedie, atmosferă proiectată chiar din startul piesei când vedem caseta cu actorul Marius Rogojinschi în rolul Savantului "adevărat" care, cu voia criminalului, înainte de a fi ucis, şi-a înregistrat Testamentul pe o cameră video.
Subterana spectacolului alunecă spre o comunicare ambiguă cu publicul atras uşor într-o complicitate ca într-o capcană nevăzută şi pregătită chiar de la intrare. Spectatorul este "încălzit" încă de pe scări fiind silit să calce pe mocheta pe care, cu cretă, s-a trasat "profesional" siluete de victime; iar tu, n-ai încotro, calci, şi intri, vrând nevrând, într-un joc ca un fel de şotron al crimei. Pe pereţii din hol vezi afişe cu criminali căutaţi de poliţie, vezi exponate demne de un muzeu al crimei, iar când să treci pragul în sală, te împiedici de un manechin, adică de un cadavru. Nu poţi spune că nu ştii unde intri, după un asemenea preludiu! Şi aşa, noi, spectatorii, ne lăsăm captaţi într-un soi de complicitate… Complicitatea se aprofundează când eşti intervievat cerându-ţi-se părerea despre un asasinat încât, după spectacol, te întrebi de ce n-ai putut opri crima de sub ochii tăi, de pe scenă, aşa cum n-ai intervenit să preîntâmpini nici crimele adevărate. Şi, de fapt, unde e realitatea? Unde funcţionează mai bine convenţia şi rolul tău de spectator: pe scenă sau în stradă? Astfel prin lipsa de intervenţie a spectatorului faţă de crima de pe scenă se obţine complicitatea noastră, a sălii, a comunităţii, în răutăţile comise la tot pasul, asta dacă nu cumva le comitem chiar noi înşine, că te şi întrebi: în ce teatru mai trăiesc şi eu, ce mască port?!
Încorsetat într-un rol dificil din privinţa regiei, când Criminalul, când colegul, când actorul ce participă la reconstituire, Ioan Creţescu trebuia să împieliţeze un asasin mai degrabă ca un psihopat, criminal în serie care vrea să-şi încheie cariera cu o crimă celebră, aşa motivându-şi atacul asupra Savantului – ultima sa victimă. Criminalul, tulburat adânc în perceperea valorilor fireşti, vrea să lase şi el ceva în urma sa, ceva durabil, prin care ceilalţi să-şi amintească de el, să nu cadă în uitare, aceasta fiind obsesia sa bolnavă. Acest personaj este agentul care pune scena în mişcare, el are iniţiativa, el conduce acţiunea şi se aştepta ca şi finalul să fie cel dorit, proiectat de el. Nu este aşa! Dar, ziceam, piesa este o lecţie despre ambiguitate în artă, mai ales în arta dramatică şi cred că asta i se trage autorului dinspre poezie unde orice expresie cade sub semnul polisemantismului. Să apreciem mai întâi regia pentru că, deşi a modificat structura operei dramatice, a lăsat totuşi finalul autorului, nealterându-i sensul dublu: savantul îl ucide pe criminal, faptul stricând tot show-ul în direct al presei care nu va mai transmite nimic. Atacul legitim pare provocat chiar de insistenţele criminalului surprins de placiditatea savantului, de liniştea sa ca victimă, de aparenta sa împăcare cu soarta. Să credem că, din capul locului, criminalul îşi dorea această moarte, uciderea sa de către savant aducându-i aceeaşi faimă, dacă nu mai mare chiar decât dacă l-ar fi ucis el. Finalul deschis e un punct câştigat pentru spectacol întrucât echivocul, ca estetică de scenă, îmbogăţeşte în sens textul fiind ca şi cum ambele variante ar fi fost duse până la
capăt. În rolul Savantului Volin Costin a făcut un rol în bună parte şters, conform indicaţiilor regiei, monotonia sa (dar nu şi lipsa de nuanţe) având o motivaţie şi în tensiunea epică ce va exploda în final, în actul care îl va elibera. Tocmai prin rolul aparent pasiv al Savantului, rolul lui Ioan Creţescu (Criminalul) a putut căpăta amploarea care să umple scena, acesta captând în cea mai mare parte atenţia spectatorilor.
În încheiere să facem o distincţie: dacă pentru un regizor alegerea unei piese este un act subiectiv, o alege pe gustul său şi nimeni nu-l poate contrazice, conducerea unui teatru are obligaţia să fie obiectivă prin politica repertorială din care nu poate lipsi punerea în valoare a dramaturgiei autorilor originari din aceste locuri. E un merit al Teatrului M Eminescu din Botoşani montarea, la sala mare, a unei piese din dramaturgia lui Iorga (Omul care ni trebuie), şi e un câştig eseul bine marcat cu piesa lui Gellu Dorian, de data aceasta la sala mică. Acum cred că merită încercat mai mult şi cu mai mult curaj, inclusiv o punere în scenă după Eminescu. Nu pledăm pentru o economie de circuit închis, de tip medieval, şi cu atât mai puţin pentru o asemenea artă şi, desigur, nici pentru o politică repertorială limitată geografic, dar este straniu ca un autor dramatic din Botoşani sau din preajma noastră să fie jucat mai întâi în altă parte,
să-şi capete laurii la Paris, să zicem, ca apoi să fie acceptat şi la el acasă!
Botoşăneni la Braşov, capitala europeană a numismaticii
Mihai C.V. Cornaci
În perioada 23-25 septembrie 2011 la Braşov s-au desfăşurat lucrările Simpozionului Internaţional de Numismatică sub genericul "Împreună într-o Europă unită" la care au participat
invitaţi din 12 ţări europene, precum şi cercetători din instituţiile de specialitate din România.
Organizatorii acestei manifestări ştiinţifice internaţionale au fost Societatea Numismatică Română, Secţia Numismatică Braşov şi Centrul Cultural Reduta sub patronajului Consiliului Judeţean Braşov.
Specialiştii domeniului din ţară şi din străinătate participanţi la această importantă activitate ştiinţifică s-au bucurat de căldura şi primirea prietenească generată de organizatori, în special de acest minunat centru cultural, locaţie unde din 15 martie 2010 îşi desfăşoară activităţile specifice Secţia Braşov a Societăţii Numismatice Române.
Festivitatea de deschidere a avut loc în sala mare de festivităţi a Centrului Cultural "Reduta" prin cuvântul de bun venit adresat de domnul director al centrului Marius Cristian Cisar.
Fig. 1
A urmat un Te Deum din partea Protopopiatului Braşov şi a părintelui episcop Galaction Stângă, vicepreşedinte al Societăţii Numismatice Române.
Momentul oficial al manifestării a fost marcat de cuvântul principalilor organizatori, dr. Emanuel Viorel Petac, pereşedintele Societăţii Numismatice Române şi col. (r.) ing. Ştefan Samoilă, preşedintele Secţiei Braşov a S.N.R. şi preşedinte al Comitetului de organizare.
Au urmat alocuţiunile oficialităţilor locale, cuvântări de salut din partea invitaţilor, lansarea materialelor realizate prilejuite de această manifestare (placheta, insigna, certificatul de participant, plicul filatelic ocazional) precum şi vernisarea expoziţiei numismatice organizată de membrii Secţiei Braşov a S.N.R. în Sala
"Arcadia" a Centrului Cultural "Reduta".
Fiecare participant invitat a mai primit: programul simpozionului; volumul cu rezumatele comunicărilor tipărite şi sponsorizate de KMI PROD Botoşani; placheta cu stema ţărilor participante la simpozion; seturi de cărţi poştale de epocă a Braşovului; insigna "Al XXVIII-lea Simpozion Naţional de Numismatică" editată de S.N.R.
Comunicările prezentate pe parcursul celor două zile (majoritatea în limba engleză) au fost însoţite de proiecţii ce au conţinut imagini ale pieselor prezentate, schiţe, imagini ale şantierelor arheologice precum şi traducerea în limba română a textului expus.
Cea mai mare parte a cominicărilor au fost prezentate în sala "Arcadia" având ca moderatori pe: Mariusz Mielczarek, Giovani Gorini, Emanuel Viorel Petac; Adrian Popescu, Demeter Draganov, Alexander Bugrov; Liliana Bakic, Lili Dergaciova, Ursula Pintz; Zbysek Sustek, Adriano Savio, Cristian Gazdac.
La înceierea lucrărilor Simpozionului, în a doua jumătate a zilei de 24 septembrie atât invitaţii cît şi organizatorii au dat dimensiuni de apreciere întregului program de activităţi.
În cuvântul său, preşedintele Societăţii Numismatice Române, dr. Emanuel Viorel Petac, a vorbit despre meritele societăţii în existenţa sa centenară. Făcând legătura cu manifestările de la Braşov, aprecia "... tot aşa astăzi considerăm că apărarea şi perpetuarea acestei moşteniri, a cărei siglă a devenit un prestigios brand cultural constituie o datorie de onoare".
În ziua de 25 septembrie organizatorii au oferit participanţilor la simpozion un tur al oraşului cu autocarul etajat, vizitarea Castelului Bran şi a Cetăţii Râşnov.
Pentru marcarea şi amintirea acestei manifestări organizatorii au editat o plachetă, o insignă şi un plic ocazional.
Insigna simpozionului (fig.1) are forma unui scut de tip polonez, despicat de axa verticală, având culoarea albastră la stânga şi culoarea roşie la dreapta, făcând trimitere la culorile de pe steagurile breslelor braşovene.
Central este suprapus un scut de tip francez în culoare albastru deschis, conţinând un trunchi de copac cu 13 rădăcini, făcând trimitere la cele 13 comune din Ţara Bârsei care ies dintr-o coroană trilobată, simbol al puterii. Scutul este timbrat de o coroană murală cu şapte turnuri (însemn specific pentru municipii).
Legenda, în partea superioară, BRAŞOV – 2011, iar în partea inferioară de la stânga la dreapta, SIMPOZION INTERNAŢIONAL DE NUMISMATICĂ.
Cu dimensiunile de 23 x 30 mm, tirajul de 100 exemplare a fost realizat de firma S.C. Accesorii Prod SRL Oradea.
Fig. 2
Placheta (fig. 2) (în 3 D) redă pe avers macheta Centrului Cultural "Reduta" din Braşov şi legenda dispusă pe 4 rânduri: SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL / DE NUMISMATICĂ ORGANIZAT LA / CENTRUL CULTURAL "REDUTA" DIN BRAŞOV / ÎN PERIOADA 23-25
SEPTEMBRIE 2011.
Pe revers (fig. 3) în partea centrală este redat aversul monedei de 10 ducaţi din aur emisă de monetăria din Braşov, în anul
1612 în perioada luptelor duse de
braşoveni cu Gabriel Bathory.
Fig. 3
În câmpul central al monedei, stema (acelaşi model a fost utilizat şi pentru baterea monedelor din argint de 2 taleri, un taler şi un gulden, cu gramaje diferite (56,5 g; 28,7 g; 15,8 g) Braşovului încadrată de iniţialele C.-B. (Civitas Brassov) şi legenda circulară: NOS ÎN NOM : DOM : CONFIDIMUS – 1612 (referire la Psalm
20.8).
Partea superioară a reversului este simetric ocupată de sigla S.N.R. (stânga) şi insigna Secţiei Numismatice Braşov (dreapta).
Legenda reversului este dispusă simetric pe axa verticală:
- superior: CONSILIUL JUDEŢEAN BRAŞOV / CENTRUL CULTURAL
"REDUTA"
- inferior: SOCIETATEA NUMISMATICĂ ROMÂNĂ / SECŢIA NUMISMATICĂ BRAŞOV
Pe muchia laterală dreapta sunt redate în incizie iniţialele editorului Ş.S. şi adresa firmei care a realizat comanda în tiraj de
99 exemplare (www.accesoriiprod.ro).
8
Pe muchia inferioară este incizat numărul de ordine al exemplarului.
Realizată din tombac argintat cu dimensiunile de 4 x 50 x 80 mm , a fost oferită celor în drept stabiliţi de organizatori într-o elegantă cutie din lemn, pluşată la interior, având gravată pe capac insigna Secţiei Braşov a S.N.R. şi titlul manifestării.
Placheta este însoţită de un certificat de
autenticitate.
A treia piesă (numismatică) editată este placheta cu stemele ţărilor participante la Simpozionul Internaţional de Numismatică "Împreună într-o Europă unită" (fig. 4).
Fig. 4
Corpul plachetei, din folie de aluminiu aurită, are printată pe faţa de expunere stemele ţărilor participante la Simpozionul Internaţional de Numismatică: Austria, Belarus, Bulgaria, Italia, Marea Britanie, Polonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Slovacia şi Ucraina.
În partea centrală sunt dispuse stemele (siglele) Consiliului Judeţean Braşov, Societăţii Numismatice Române, Centrului Cultural "Reduta", Secţiei Numismatice Braşov.
Central şi în partea inferioară sunt
trecute bilingv textele:
ÎMPREUNĂ ÎNTR-O / EUROPĂ UNITĂ /
TOGETHER FOR / UNITED EUROPE /
SIMPOZION INTERNAŢIONAL DE
NUMISMATICĂ /
INTERNATIONAL SYMPOSIUM OF NUMISMATICS /
CENTRUL CULTURAL "REDUTA"
/ THE CENTRE "REDUTA" /
BRASOV 23-25 SEPTEMBRIE 2011
Placheta are dimensiunile de 80 x 120 mm şi a fost realizată de firma sus citată în tiraj de 90 exemplare.
Placheta este protejată de o casetă cu dimensiunile de 105 x 145 mm din pluş de culoare albastră la exterior şi roşu la interior.
Colţul stânga sus (interior) este intersectat de o panglică tricoloră.
Certificatul de participare realizat grafic de ing. Şt. Vasilescu are ca fundal reversul bancnotei de 5000 lei (31.03.1931, având ca motiv, tabloul "Intrarea Voievodului Mihai Viteazul în Alba Iulia" al pictorului Stoica Dumitrescu (1887-
1956).
În partea stângă este dispus semnul monedei EURO ce include drapelele statelor participante la Simpozion.
În partea dreaptă sunt redate însemnele
(stemele) organizatorilor.
Concluzionând asupra acestui Simpozion Internaţional, s-a apreciat că este prima mare manifestare de acest gen după cel de-al doilea război mondial organizată în România, remarcat prin participare, avenrgură şi importanţă putând fi socotit continuator al tradiţiei Congreselor interbelice organizate de S.N.R.
În acest sens şi în condiţiile actuale este explicabil că cel de-al XXVIII-lea Simpozion de Numismatică organizat anual de S.N.R. să-şi fi desfăşurat lucrările concomitent cu manifestarea internaţională. (fig. 4)
Secţia Numismatică Botoşani a fost reprezentată la aceste manifestări de preşedintele secţiei col (r.) Ioan Siminicianu, membru supleant al Comitetului de Conducere al S.N.R., ing. Coriolan Chiricheş, vicepreşedintele secţiei şi sponsor, Mihai Cornaci secretarul secţiei şi consilier în Comitetul de conducere al S.N.R.
9
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICA PREVENTIVĂ
în perimetrul investiţiei
"Construirea barajului hidrotehnic pentru prevenirea inundaţiilor în zona de vărsare a Ibănesei in Jijia - Vorniceni – Pod Ibăneasa"(2)
Maria Diaconescu
6. Prezentarea rezultatelor
imediate ale săpăturii.
V.6.1. Stratigrafia generală a sectorului
(inclusiv matricea stratigrafică)
S-a constatat următoarea stratigrafie urmărită de sus in jos:
1.Stratul arabil (solul vegetal actual) ce ajunge până la -0,20 m în care se găsesc fragmente de chirpic si ceramică antrenate de plug spre suprafaţă.
2. Strat vegetal negru bogat în humus, deranjat de lucrări de afânare a solului sau alte accidente stratigrafice (alunecări, năruiri). Se află între -0,20 – 0,40 m şi găsim aici materiale provenind din straturile suprapuse.
3. Al treilea strat este solul brun – cenuşos, constituit în mod special din stratul de cultură arheologică şi contine materiale arheologice ca: fragmente de platformă, podină, pietre, silex, fragmente ceramice, oase, etc. Stratul de cultură respectiv este situat între -0,40 – 0,60 m adâncime, în mod obişnuit cu excepţia gropilor menajere sau gangurilor de crotovine şi ajunge pană la 1 m adâncime şi peste.
4.Strat de sol galben – cenuşiu cu o grosime variabilă, în care se găsesc puţine materiale arheologice ajungând pană la -
0,90 m.
5.Stratul galben, curat, steril din punct de vedere arheologic se înregistrează după -0,85 – 0,90 m.
V.6.2 Prezentarea principalelor descoperiri (complexe si elemente de inventar)
Complexul nr. 1 (locuinţa nr. 1)
Locuinţa a apărut în capătul de sud al şanţului S I. Adâncimea la care s-a aflat de -0,30 m a determinat răvăşirea sa în unele zone, mai ales pe latura sudică. Are formă aproximativ rectangulară cu unele împrăştieri de chirpic înafara perimetrului propriuzis. În partea central estică a existat o vatră distrusă din vechime ce fusese asezată pe platforma locuinţei şi din resturile căreia se mai păstrau bucăţi de la gardină. Platforma a fost aşezată pe bârne cu lăţimea de 10 – 15 cm. Pe suprafaţa locuinţei au fost observate lipituri de la pereţii locuinţei cu pleavă şi nisip, cu amprente de nuiele, cu preponderenţă pe latura de nord. Bârnele de sub platforma locuinţei, indică orientarea E – V a locuinţei nr. 1, dimensiunile aproximative ale locuinţei sunt: lungimea de cca. 7,5 m,
lăţimea de cca 3,5 m, după resturile păstrate suprafaţa poate fi estimată la cca
25 m. Sub L1, în zona sa centrală s-a găsit Groapa nr. 4, între -0,50 – 0,90 m. Ceramica din locuinţă aparţine speciei
grosiere şi pictate, între care se disting
10
câteva forme: vase crater, suport, străchini, vase globulare, binoclu. Ca utilaj litic s-au găsit 3 râşniţe de gresie şi unelte de silex, pe latura de sud a locuinţei. Dintre obiectele importante descoperite aici sunt două statuete antropomorfe, una masculină si una feminină, găsite alături una de alta şi pe care le-am interpretat ca fiind un cuplu. Un alt obiect interesant, întreg este un împungător din os cu lungimea de 20 cm. Complexul nr. 2 (locuinţa nr. 2)
A fost sesizată pe lungimea S II,
între metrii 12 şi 20 la -0,30 – 0,50 m, sub forma unor aglomerări ceramice şi puţine resturi de chirpic ars la roşu cu feţuială albă şi nisip in componenţă de la platforma locuinţei, fapt ce s-ar explica prin construirea platformei doar pe o anumită porţiune a construcţiei în zona central estică. Forma acestei construcţii posibil dreptunghiulară. Lipiturile de la pereţi neuniforme, cu urme de nuiele subţiri s-au răspândit pe suprafaţa construcţiei şi în afara perimetrului acesteia. S-au remarcat pe latura estică a L2 un grup de lutuieli de la o amenajare, probabil o vatră deranjată în epoca modernă. Resturile păstrate, cărora le lipseşte gardina aveau o grosime de circa 3 cm. În zona acestei vetre s-au găsit cărbuni, arsură, ceea ce confirmă utilitatea acestei amenajări interioare. Tot pe latura de est a construcţiei s-au descoperit trei râşnite de gresie. Suprafaţa locuinţei a fost identificată mai ales pe baza fragmentelor ceramice ce formau un adevărat strat, fără goluri importante, avea o suprafaţă de cca. 25mp (6,20 x 4). Solul pe care sunt aşezate aceastea este de culoare cafenie la -0,40 – 0,50 m şi negru – cenuşos sub acest nivel. Printre obiectele deosebite descoperite în L2 enumerăm 4 statuete antropomorfe fragmentare, două
lame de silex, o amuletă trapezoidală de
os, o statuetă zoomorfă reprezentând un porc, o strachină şi un castron întreg. Complexul nr. 3 (locuinţa nr. 3)
A fost surprinsă în S III între
metrii -1,50 – 7,20. Chiar de la prima pană la -0,15 m se observă platforma locuinţei ce este întreruptă de un gol în zona centrală, dispunerea acestuia ar putea sugera o construcţie sub forma literei L, suprafaţa locuinţei depăşeşete 30 mp (7x4,70). Chirpicul ars la roşu are în compoziţie nisip şi suprapunea o podină de bârne cu diametrul de 10 şi 15 cm, iar în partea estică de 8 – 10 cm. Construcţia este destul de răvăşită, cu puţine resturi ceramice. Nu s-au găsit resturi de vatră. Lipiturile de la pereţii locuinţei păstrează urme de nuiele friabile, puţine la număr. Orientându-ne după dispunerea bârnelor de sub platformă L3 a fost aşezată E – V. Din inventarul descoperit putem enumera: o statuetă scoasă la suprafaţă de plug şi culeasă la trasarea S III şi o a doua, pe suprafaţa locuinţei în capătul de S – E. Ambele sunt ornamentate cu incizii. În capătul estic al L3, s-au găsit grupate fragmentele unui vas de cca. 40 cm, resturi osteologice.
Complexul nr. 4 (locuinţa nr. 4)
A fost descoperită în capătul de est al S V la adâncimea de -0,10 m, prezentându-se sub forma unor chirpici fărâmiţaţi urmare a lucrărilor agricole, de dimensiuni variabile, de culoare cărămizie, având în componenţă lut amestecat cu nisip. Locuinţa a fost afectată de repetatele lucrări agricole şi pentru că terenul din această zonă trebuia eliberat rapid, nu s-au făcut lucrări pentru completa sa dezvelire.Din inventarul său putem enumera doar cateva fragmente ceramice rulate.
11
Complexul nr. 5 (locuinţa nr. 5)
A fost surprinsă pe lungimea ei maximă în S IV, la adâncimea cuprinsă între -0,40 – 0,65 m şi avea o suprafaţă de cca. 28 mp, aproape pătrată, orientată NV
– SE. Locuinţa a fost deranjată din vechime. Construcţia nu a avut podină de bârnă si lut, pământul pe care era aşezată era amestecat cenuşiu cu galben. Se constată utilizarea materialului lemnos datorită amprentelor lăsate în lut. Pe suprafaţa construcţiei s-au observat resturile pereţilor răvăşite de intervenţii antice. Astfel de material amestecat cu pleavă s-a găsit cu precădere în centrul zonei păstrate a locuinţei şi pe latura de est. Gruparea cea mai mare de materiale se afla în jumătatea sudică a părţii centrale la adâncimea de -0,80 – 1 m. În capătul de sud al L 5 s-au remarcat resturile unei vetre ale cărei dimensiuni n-au putut fi precizate foarte bine, rotundă, cu diametrul de circa
1 m, aşezată pe o platformă de blăni de scândură. Printre resturile sale s-au găsit cărbuni, cenuşă. La aproape jumătate de metru N de aceasta la 0,85 m s-au găsit două statuete antropomorfe. Cărbunii, cenuşa, fragmentele arse secundar găsite în L5 confirmă incendierea sa. Din locuinţă s- au mai recoltat o piesă conică, un percutor, două râşniţe de gresie, un toporaş, ceramică, unelte de silex, oase. În apropiere de L 5 pe traseul S IV între metrii 24 – 25 la adâncimea de -0,65m s-a găsit un complex cultic: un vas întreg, oarecum tronconic având în interior jumătatea inferioară a unei statuete feminine. Alături erau fragmentele unui vas suport şi a unui vas binoclu. Sub complexul cu figurină s-au găsit fragmente de platformă, cărbuni, oase calcinate, oase de craniu şi coarne de bos primigenius. Această descoperire sugerează o practică
de cult.
Complexul nr. 6 (locuinţa nr. 6)
Este una dintre cele mai mari descoperite la Vorniceni, având suprafaţa de peste 100 mp (9 x 12 m), formă rectangulară. A fost orientată N – S. L 6 a fost surprinsă pe traseul S VII. Deşi mare, L 6 nu a avut platformă de bârne, suprafaţa fiind acoperită de un strat de lut cu pleavă în compoziţie, ars diferit de la galben la roşu. Lutuiala a fost netezită deasupra, partea inferioară păstra mici amprente ale granulelor de pământ.
Fig. 5. Planul complexului L6
Locuinţa avea două încăperi identificate după chirpicul cu amprente de bârne ce despărţea cele două încăperi prăbuşit în zona centrală a construcţiei şi pe baza celor două instalaţii de încălzit aflate în capetele locuinţei. De altfel majoritatea lutuielilor de la pereţii locuinţei s-au adunat spre centru, iar ceramica s-a găsit în proporţie mai mare în încăperea nordică. Resturile unei vetre s-au găsit pe latura de nord, zona de mijloc a L
6 şi avea dimensiunile de 1 x 0,60 m, aşezată pe un strat de pietre. A fost realizată din lut amestecat cu pleavă, ars diferit, de la galben la roşu. Fragmentele de vatră aveau grosimea de 4 – 5 cm fiind
12
feţuite pe latura superioară. În capătul opus al locuinţei, în colţul de sud – vest s-a aflat un cuptor cu dimensiunile de 1,35 x 1m. Grosimea vetrei cuptorului era de 4 – 5 cm realizată din lut amestecat cu nisip ars la roşu de consistenţa pietrei. De la bolta prăbuşită s-au păstrat puţine resturi cu amprente de nuiele. Sub acest cuptor s-au găsit fragmente de la un vas depus ritual într-un cult al vetrei. Pe latura estică a încăperii sudice L 6 a fost afectată de o construcţie – bordei hallstattian ce-a străpuns nivelul cucutenian şi în care a fost amenajat un cuptor cu dimensiunile de
1,50 x 1,25 m, ce-a apărut la -1 m adâncime. Resturile de la cuptor late de 25
– 34 cm au o culoare cenuşiu – cărămizie la exterior şi negre pe interior. Poartă urme de nuiele şi crengi. În cuptorul prăbuşit s- au găsit ceramice de la două vase sac cu brâu alveolar şi fragmente osteologice. L 6 a suprapus 3 gropi menajere anterioare construcţiei (Gr. 6, Gr. 7, Gr. 9).
Fig. 6. Planul complexului L7
În L 6 s-au găsit 7 râşniţe, 22 de statuete, două topoare fragmentare, un ac de aramă, un vârf de săgeată, unelte de silex, ceramică. Dincolo de capătul de S-E al L6, la adâncimea de 0,90 m s-a aflat Complexul nr. 2.
Acesta apare ca o grupare de oase, unele calcinate, zgură, cărbuni, cenuşă şi fragmentele unui castron mare cu buza trasă orizontal în T. Dimensiunile acestui complex sunt de 1,20 x 0,65 m, avea o formă aproximativ romboidală şi era aşezat pe un strat de pământ negru. Posibil ca acest complex să fi avut o destinaţie cultică.
Complexul nr. 7 (locuinţa nr. 7)
Era orientată NV – SE, dimensiunile sale: 7 x 4 m, orientată NV- SE, cu o formă rectangulară. Starea de conservare a L 7 a fost periclitată de locuirile ulterioare din epoca bronzului si Hallstatt, fragmente ceramice din această perioadă găsindu-se în perimetrul locuinţei. Din platforma L 7 s-au găsit puţine plăci, mai ales pe latura de NV şi dispersate în jumătatea sudică. Aceste plăci păstrează urme de bârne despicate în două, cu diametrul cuprins intre 10 şi 15 cm, arse la roşu, groase de 7 – 9 cm. În zona centrală a L 7 s-au găsit resturi sporadice, friabile de la pereţi. Ca amenajare interioară s-au găsit resturile unui cuptor cu dimensiunile de 1,70 / 1 m. Plăcile cuptorului erau arse la roşu şi fuseseră aşezate pe platforma locuinţei. Bolta cuptorului era prăbuşită, lutuiala mozaicată din aceasta avea cca. 3 cm grosime, prost arsă, de culoare cenuşiu albicioasă. Gardina era realizată din lut slab ars, de culoare galbenă. Sub plăcile cuptorului s- au găsit câteva fragmente ceramice ce şi-au schimbat culoarea datorită temperaturii la care au fost supuse şi silex calcinat. Pe latura de sud L 7 a suprapus o groapă menajeră (Gr. 10). Din inventarul locuinţei enumerăm: 3 vârfuri de săgeată, două străpungătoare de os, din care unul dublu,
3 statuete antropomorfe, doi idoli conici,
oase, unelte de silex, fragmente ceramice.
13
PATRIMONIU MOBIL
Eminescu – realitate şi sublimare poetică (10)
dr. Valentin Coşereanu
Pornind de la întrebarea lui Panait Istrati: Cine a confundat vreodată o nuvelă cu o autobiografie?, se va căuta, pe tot parcursul acestei demonstraţii să se analizeze pe rând aşa zisele "locuri comune" ale operei eminesciene – topoi esenţiali, care, în cazul dat, sunt legaţi direct de arealul ipoteştean. Deviza de pe frontispiciul acestei demonstraţii ar putea fi cuvintele aceluiaşi Panait Istrati, care a trecut prin furcile caudine ale unei atari situaţii: dacă toate romanele şi nuvelele ce se scriu de autori cu temperament sunt foarte adesea în strânse relaţii cu viaţa trăită de ei, sunt un fel de evocare a ceea ce ei au văzut şi simţit de aproape, uneori chiar aşa de aproape că e vorba de autorul însuşi şi de familia lui – aproape nimănui nu i-a trecut prin tigvă până acum să ia drept «memorii», ceea ce autorul dă ca
«roman» şi ca «nuvelă».208
În viziunea eminesciană, satul Ipoteşti s-a transformat repede în arhetip. Idealizat şi despovărat de greutăţile
cotidiene, de fragilitatea gospodăriei particulare, el arată vigoare colectivă, linişte seculară şi este egal în reproducerea adevăratelor valori umane, còpii atente ale învăţămintelor divine pe care Eminescu le împărtăşeşte ca fiu natural al locurilor pe care le evocăm: El nu-nvăţase multe-n viaţa lui, pe vremea aceea nici nu se cerea[u] multe, dar avea o-nţelepciune şi o isteţime firească care preţuiau mai mult
decât preţiosul semidoctism de azi.209
La Eminescu, imaginea satului este aproape întotdeauna nostalgică; e ca şi cum, de undeva, dintr-un spaţiu selenar nedefinit, poetul are senzaţia unui sat-
atmosferă, unui sat-senzorial, cu
olfactivităţi specifice, făcând şi nefăcând parte din atmosfera acestei planete. Este şi nu este un glob de sticlă – din acelea care se pot vedea în filme şi care sugerează amintiri numai de el ştiute. E ca un măr-atmosferă, cu gust şi cu arome proprii, sat rotund şi adânc vegetal, satul- fire cu care poetul se confundă şi pe care îl va simţi înlăuntru-i până la stingere. Chiar atunci când îl descrie în proză, Eminescu îi surprinde coordonatele esenţiale, fară a face din el o structură exclusiv romantică, aşa cum ar fi fost de aşteptat: Caracterul vieţii de sat este
liniştea şi tăcerea.210 Este, înglobând toate acestea la un loc, satul-poveste, care se particularizează în viziune eminesciană într-o imagine panoramică şi cu perspective percepute din unghiuri diferite. De pe pământ, viziunea este aceea a copilului, care, înălţând ochii spre cer, vede cum Nourii curg, raze-a lor şiruri despică – imagine copleşitoare, aproape apocaliptică; în punctul mărunt al curţii, de unde se uită copilul, vin – în vălmăşaguri de imagini – domurile vaste ale poeticului:
Luna pe cer trece […] sfântă şi clară […],/
14
Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ […] Streşine vechi casele-n lună ridică.211
Toate aceste imagini, la care se vor
adăuga suite întregi susţinând demonstraţia, trimit în prim-planul raţionamentului just al lui Gilbert Durand, după care spaţiul e constituţional o invitaţie la profunzime, la marea călătorie; un exemplu direct şi eclatant: Copilul care întinde braţele spre lună are în mod spontan conştiinţa acestei profunzimi în vârful degetelor, şi e mirat doar de faptul că nu atinge imediat luna; […] imaginea,
ca şi viaţa, nu se învaţă: se manifestă.212
La Eminescu, descrierile sunt uneori atât de concrete, încât par a fi proză curată: Scârţie-n vânt cumpăna de la
fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură- n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara.213 Când Lucian Blaga spune că satul e atemporal214 şi că veşnicia s-a născut la sat215, el se revendică din Eminescu. La Blaga satul trăieşte […] într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie216. În opera eminesciană, vizunea este identică.
Văzându-l de la distanţă şi de sus, satul apare în imagine panoramică: Ah! În curând satul în vale-amuţeşte,/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte.217 (Spre tine, iubită, dar şi spre tine, sat – adică adevăratul cadru în care se consumă
iubirea ideală, castă şi irepetabilă, a copilăriei).
Văzut cu ochii îndepărtaţi ai maturităţii creatoare ca şi atunci, din perspectiva îndepărtată a desprinderii copilului de el, satul-panoramă şi, deopotrivă, satul-senzaţie este familial şi unic; este numai al lui (al poetului!) – satul definit ca împletire în tot. Satul acesta, satul visului său creator, este mai frumos ca cel concret, pe care-l stăbătea odinioară:
Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,/ Scăldată în cristalul pârâului de-argint/ Să văd ce eu atâta iubeam odinioară218; privit Din străinătate, de unde Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti219, satul concret nu este altceva
decât manifestarea imagistică a ceea ce-a rămas în memoria afectivă. În real, imaginile văzute de sus sunt cât se poate de clare: Iar pe văi oiţe-n turme/ Pierd în luncă a lor urme/ Sau înconjură pădurea/
Pe la poale220.
Se poate vorbi de o veritabilă privire circulară, realitatea reflectându-se în creaţie aşa cum i-a rămas pe retină copilului ipoteştean. Iată un exemplu revelator: Pe câte-un plan mai ridicat se văd curţi văruite cu îngrijire, cu arătarea plăcută şi liniştită. Fereştile dreptunghiulare strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate, în faţa curţii se-ntinde o ogradă mare în semicerc, încunjurată cu zaplaz şindrilit, umbrit de plopi, salcâmi sau nuci. În dreapta curţii, care se numeşte «sus», sunt în genere grajduri şi hambare, în stânga – acarete pentru bucătărie şi servitori, numită «jos», iar din dosul curţii se întinde-n patrat, cu
şanţ, pomătul, florăriile, via şi prisaca.221
În fapt, descrierea din proza cu titlul La curtea cuconului Vasile Creangă nu este altceva decât incinta gospodăriei ipoteştene, identificată ca atare în documente de arhivă. Organizarea ei arhetipală este remarcată de Eminescu însuşi, în încheierea paragrafului citat:
Aceasta este arătarea stereotipă a satelor şi curţilor, fără privire la modificaţiunile întâmplătoare cari individualizează pe fiecare din ele.222
Dinamismul diurn specific satului este, în mod firesc, estompat, căci adevărata muncă-mişcare se derulează pe ogoarele din preajma satului. În plină zi, tăcerea capătă substanţă materială, iar mişcarea este mai mult un simulacru, o umbră a celei considerate – în optica rurală
– mişcare adevărată: copii se joacă tăcuţi în praful drumului, babele torc liniştite în umbra prispei, iar moşnegii care nu mai pot să meargă la munca câmpului (adevărata muncă a săteanului), îşi petrec restul vieţii torcând amintiri pe glasuri molcome, venite din alte timpuri. Întocmai ca în poemul baudelairean, Les correspondances, senzaţiile (auditive sau
15
vizuale) se întreţes în mod natural abia sara, când satul devine centrul vieţei pământului ce-l înconjură şi când se începe acea duioasă armonie
câmpenească, idilică şi împăciuitoare223.
Când ar părea că satul trebuie să adoarmă, trudit de munca istovitoare de peste zi, abia atunci el se arată în toată splendoarea sa, prinzând viaţă, înviorat de răcoarea serii, uitând cu totul apatia şi moleşeala de peste zi: stelele răsar pe jumalţul cel adânc şi albastru al cerului, buciumul sună pe dealuri, carele vin scârţâind din lanuri, iar sătenii, purtând coasele pe umăr, duc cu ei bucuria lăuntrică a muncii de peste zi, vorbind tare
în tăcerea sărei224. Se aud pregnant talangele turmelor, cumpenele sună,
scrânciobul scârţâie-n vânt, câinii încep a
lătra; pe deasupra, învăluind aerul dens al serii, s-aude plin şi languros sunetul clopotului, care împle inima cu pace225. Moment al tainei, asfinţit de seară226 – cum va spune Eminescu într-o variantă la Trecut-au anii...
Nimic nu-i mai frumos ca acasă, în satul natal, raiul copilăriei şi al aducerii-a- minte: Ajunse-o vale mândră şi frumoasă/ – Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.227
Aproape din orice imagine, veridică sau poetizată, a natalei vâlcioare, oricât ar fi ea de îndepărtată, se desprinde în fundal umbra nostalgică a copilului cu inima […] tristă, ce n-are mângâiere, cu sufletul ce arde de dor nemărginit; câteodată, dorinţele sunt prezentate făţiş: Să mai privesc odată câmpia-nfloritoare,/ Ce zilele-
mi copile şi albe le-a ţesut.228
Satul senzaţie, familial şi unic este, la Eminescu, un tot organic după care va tânji permanent, căci, aşa cum îl simte, el este numai al lui. Al lui şi-al protagoniştilor lui. El transpare în amintire ca loc al celor mai mari şi mai adânci mistere, ca un loc al trăirilor irepetabile ale copilului. Anii au trecut întocmai ca nori
lungi pe şesuri, iar poetul ştie acum că numai acolo – şi numai atunci – poveşti şi doine, ghicitori, eresuri erau abia-nţelese, pline de-nţelesuri229. Mai târziu nu avea
să-l mai încânte nimic din ce-l mişcase atunci şi de aceea ar vrea măcar un sunet să smulgă cu de-a sila din trecutul vieţii230. Este în această copleşitoare dorinţă de smulgere un tragism absolut, perceput ca
un ultimat dat sieşi înainte de marea
trecere.
Faptul că puterea lui Eminescu de a retrăi trecutul e atât de mare încât sporeşte sentimentul golului231, accentuează logica prin care poetul este cu atât mai credibil cu cât el nu doreşte în schimb decât să aibă – ca atunci – colibă de trestii, mitutică232. Într-un cuvânt, să fie încă odată/ […] în locul lui natal233. Simplitatea dorinţelor sale în legătură cu satul natal este atât de mare întrucât emerge din esenţele copilăriei: satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste234. Când e rupt de acesta, copilul se simte frustrat: O rai al tinereţi-mi, din care stau gonit!235 În fapt, poetul rezonează la sursa primordială a universalului din om; în aceasta constă puterea geniului, în a vedea lucrurile, precum s-a spus, de foarte sus şi de foarte departe.
Aşa cum s-a remarcat, lumea reală îşi construieşte sensuri noi: lumea de sensuri a unui text literar îşi poate avea originea numai în lumea interioară a creatorului (în baza creativităţii absolute, a imaginaţiei/fanteziei), dar în mod frecvent îşi are originea în lumea umană
extralingvistică.236 Se va păstra dualitatea aceasta pe tot parcursul analizei, cu precizarea că: Anterior textului literar,
lumea realului există şi atât. După construirea textului literar, lumea primeşte sens, devine lumea de sensuri a textului (s.n.)237, adică o nouă lume.
NOTE
208 Apud D. Irimia, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 247.
209 Mihai Eminescu, Opere VII, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1977, p. 305.
16
210 Ibidem, p. 304.
211 Idem, Opere I, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1939, p. 231.
212 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Traducere de Marcel Aderca, Prefaţă şi postfaţă de Radu Toma, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 511-512.
213 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 231.
214 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, Discurs rostit la 5 iunie 1937 în şedinţa solemnă; Academia
Română, Discursuri de recepţie, Bucureşti, 1937, p. 11.
215 Idem, Poezii, Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de George Gană, Bucureşti, Editura Albatros, 1992,
p. 40.
216 Idem, Elogiul satului românesc, ed. cit., p. 3.
217 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 231.
218 Ibidem, p. 6.
219 Idem, Opere IV, ed. cit., p. 318.
220 Idem, Opere II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 132.
221 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 304.
222 Ibidem.
223 Ibidem, p. 305.
224 Ibidem.
225 Ibidem.
226 Idem, Opere III, Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1944, p. 143
227 Idem, Opere VI, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1963, p. 51
228 Idem, Opere I, ed. cit., p. 6
229 Ibidem, p. 201.
230 Ibidem.
231 Gorge Gană, op. cit., p. 180.
232 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 251.
233 Ibidem, p. 8.
234 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, ed. cit., p. 6.
235 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 276.
236 D. Irimia, op. cit., p. 246.
237 Ibidem.
Unul dintre "oamenii energiilor luminate": preotul Toma Chiricuţă (2)
dr. Lucia Olaru-Nenati
Dar Crucea duce la Înviere. (...) Trăieşti pe pământ şi vâsleşti către cer. Dacă toţi eroii care întrevăd cerul trebuie să moară şi să rămână deapururi în mutul pământ atunci e o minciună toată sbaterea lor. (...) Dacă Hristos ar fi rămas deapururi în groapa pe care i-au săpat-o Ura şi Minciuna, lui, întruparea umană a Adevărului şi Iubirii, luate din Dumnezeu, atunci deznădejdea ar fi cuprins lumea spre sinucidere. (...) Dar Crucea este calea, Invierea e ţinta. Crucea e lupta, Învierea e biruinţa. (...) Învierea este biruinţa patimilor care ne iau moartea, Învierea ne dă viaţa, slobodă de păcate. (...) Sufletul omenirii, pentru ca să învie, are neapărată trebuinţă de un Mântuitor viu (...) Tot eroismul lumii în mijlocul morţii din aşteptarea Învierii s-a alimentat. Isus este
încoronarea, pe veci biruitoare, a tuturor eroismelor lumii (...) el trebuia să moară pentru ca, odată cu moartea-i, să moară deapururi Păcatul ucigaş; el trebuia să învie pentru ca să trăiască deapururi Adevărul şi Viaţa pe care le-a întrupat. Ard făcliile noastre în mijloc de noapte ca un cer de stele căzut pe pământ. Ard inimile noastre în mijlocul Istoriei şi vestesc veşniciei veşnicia Vieţii. (...) În mijlocul vâltorii, mergi suflete înainte! Mergi, sufere şi luptă, căci viaţa învinge. Pentru tine, creştine, nu există moarte! (...) Căci viaţa cea veşnică ce ai primit în tine în clipa binecuvântată a primirii lui Hristos, te veşniceşte şi pe tine cu Veşnicia lui. (...) Mergi, suflete, înainte, în vâltoarea luptei! Trăieşte şi mori o dată cu Hristos şi intră fără teamă în mormânt cu El! Căci odată
17
cu învierea-i vei învia şi tu la o viaţă nouă. Trăieşte pentru El care este Adevărul, Lumina şi Viaţa lumii şi nu te teme de Minciună, Nedreptate şi Rău! (...) Ascultă din nalturi cum vine cântarea pe care o cântă cel înviaţi de El: Hristos a înviat din morţi (...)."
&
Dar el a scris, fiind încă la Botoşani, şi alte pagini valoroase dintre care ne vom opri în continuare asupra unui text deosebit cu reale virtuţi literare şi analitice şi care, aşa cum vom vedea, prefigurează unele idei pe care le va expune mai târziu Constantin Noica. Textul în cauză se numeşte Eminescu pedagog şi a fost cuprins într-o carte organizată şi asamblată în 1925, de companionul său de scris, catedră şi idei, Tiberiu Crudu, intitulată Şepte ani din viaţa unei şcoli normale
1919-1926, adică Şcoala Normală de la
Botoşani.
Textul în cauză se înscrie în cadrul preocupărilor sale de iluminare a personalităţii eminesciene de care s-a preocupat în mod deosebit şi în calitatea sa de paroh al Catedralei Uspenia unde a fost botezat Mihai Eminescu. Astfel, în februarie 1923, s-a sărbătorit la Botoşani semicentenarul Societăţii academice "România Jună", aceea care, avându-l pe Eminescu printre membrii de frunte, a organizat grandioasa Serbare de la Putna. Din cele consemnate de către un alt preot publicist botoşănean, Dumitru Furtună, în Revista Moldovei, aflăm că atunci a avut loc un adevărat program cultural amplu, realizat în principal de membrii acelei redacţii, în frunte cu Tiberiu Crudu şi care a cuprins un festival complex desfăşurat pe scena teatrului "Mihai Eminescu", dar, mai ales, o slujbă oficială de pomenire petrecută la "catedrala oraşului", Uspenia, şi susţinută de parohul ei, Toma Chiricuţă, în prezenţa oficialităţilor şi a unei mari mulţimi de participanţi care cu toţii au apreciat "slujba emoţionantă" ţinută de preot "în cuvinte alese şi pline de duioşie"
cu care "a evocat trecutul de glorie curată" al acelei societăţi culturale şi mai ales meritele genialului nostru concetăţean Mihai Eminescu. Dacă acele cuvinte nu le putem afla, ni le putem închipui citind textul scris de el despre Mihai Eminescu şi, din fericire, publicat şi păstrat astfel pentru posteritate.
Studiul lui Toma Chiricuţă, intitulat Eminescu pedagog, este unul amplu, de 80 de pagini care îşi relevă virtuţile păstrate intacte şi după atâta vreme de la scrierea lui şi, din păcate, necunoscute în aria eminescologiei unde ar merita să se afle la loc de cinste, nu numai din motive de pionierat al ideilor cuprinse în el, ci şi al profunzimii şi valorii lui literare. Primul fapt care trebuie subliniat este acela că, într-o vreme în care scrisul eminescian era cunoscut aproape numai din ediţiile succesive ale eşantionului priceps maiorescian şi în care, în aria de specialitate eminescologică, se auzeau încă anatemele lui Ibrăileanu la adresa lui Maiorescu pentru "sacrilegiul" de-a fi donat Academiei manuscrisele eminesciene pe care, zicea criticul ieşean, mai bine "le-ar fi păstrat domnia sa sub şapte lăcate" decât să le pună astfel la dispoziţia lumii cercetătoare, preotul botoşănean pleacă la Bucureşti şi cercetează cu amănunţime la Biblioteca Academiei aceste manuscrise care azi sunt azi publicate de către şirul de editori benedictini, inaugurat de Perpessicius. După ce studiază cu atenţie şi competenţă toate însemnările eminesciene din acele caiete, ca şi procesele verbale din vremea revizoratului şcolar şi tot ce se publicase în temă pînă atunci, preotul-publicist analizează – şi din raţiunea că la vremea aceea era el însuşi profesor de pedagogie la Şcoala Normală "Mihai Eminescu" din Botoşani - activitatea de acest fel a marelui poet. El ajunge, mai întâi intuitiv, la concluzia că "Eminescu, deşi a fost numai incidental (...) timp de un an de zile un om al şcoalei româneşti, totuşi el şi-a imprimat şi în acest domeniu, ca orice geniu adevărat, pecetea marii şi
18
netrecătoarei sale personalităţi". Apoi, după o aprofundare de adevărat cercetător, el demonstrează detaliat, "pe puncte", această aserţiune, nu înainte de-a amenda, e drept, cu multă diplomaţie şi manieră, convingerea lui Ibrăileanu că Eminescu "a fost numai poet" şi în afară de asta, doar
"un cetăţean care şi-a spus părerile". În mod surprinzător la acea vreme, Toma Chiricuţă ajunge la concepţia care abia în epoca noastră a fost susţinută şi demonstrată de mari şi redutabili eminescologi precum Noica, Vatamaniuc sau Svetlana Paleologu Matta şi anume că Eminescu a fost "poet, prozator, ziarist, gînditor filozofic, în materie de drept şi cultură etc.", iar în linia civică atinsă de criticul ieşean, Chiricuţă cizelează fin aserţiunea că Eminescu a fost "un cetăţean care şi-a valorificat convingerile şi prin acţiune concretă, vie, organizată". Ca pedagog, ceea ce constituie obiectivul studiului său, Eminescu a fost unul "activ şi practic al şcoalei şi învăţământului nostru românesc, (...) un pedagog fără s-o ştie el însuşi...în sensul înalt, liber, şi genial al acestui cuvânt", iar viitorul va avea a demonstra ca atare "importanţa cu totul unică, privită în cadrele istoriei, pe care o are şi o va avea tot mai mult Eminescu, ca unul din cei dintâi îndrumători şi propovăduitori practici pe care i–a avut pedagogia şi şcoala românească". Servindu-se de bine alese citate ca, de pildă, cele ale lui Rădulescu Motru: "Un exemplu pentru viitoarea cultură românească, iată ce înseamnă pentru noi Eminescu" (ce-l prefigurează uluitor pe Noica!)", dar şi de citate prelevate din manuscrisele eminesciene, indicându-le numărul, (cum fi mai tîrziu cutuma exegetică), preotul botoşănean face disocieri de o logică limpede şi cuceritoare între cultură şi educaţie, ştiinţă şi stat, între concepţia teoretică şi acţiunea practică a lui Eminescu, aflate într-o deplină armonie; îi determină traseul formării profesionale, etapele acumulărilor intelectuale şi teoretice ale acestuia, "deducerea hegeliană din ideea
de personalitate", structura teoriei pedagogice eminesciene pe care îşi ia îngăduinţa s-o decodeze asemeni lui Cuvier, din fragmente revelatoare ale însemnărilor sale, pe care ştie să le selecteze cu un adevărat har ce va fi probat doar de Dimitrie Vatamaniuc în sondarea laboratorului intelectual eminescian. El ajunge astfel la concluzia că Eminescu a fost mai mult decât un pedagog în sensul simplu al termenului, ci un adevărat "pedagog social", al naţiunii şi statului, chiar un sociolog. Uimitoare este consonanţa acestor afirmaţii făcute la Botoşani în 1925 cu aserţiunea de mai târziu a lui Noica, acela care-l va numi pe Eminescu un adevărat "pedagog al naţiunii"! Aducând la bară citate şi probe din domeniu, Chiricuţă demostrează că Eminescu a fost şi un pedolog şi un didactician, un adept al personalităţii învăţătorului, ca atu în procesul învăţării etc., invocând ca dovadă, de pildă, argumentele cu care sprijină acela Abecedarul lui Creangă în faţa ministerului. Multe sunt virtuţile acestui studiu ce merită din plin reconsiderarea actuală, dar vom mai sublinia doar ceva din concluziile sale finale care duc la idea că "printre mijlocele de personalizare ale fiinţei naţiei", - operă grea, dar strict necesară - "unul dintre cele mai importante ce condiţionează atât pe individ cât şi umanitatea însăşi (...) este educaţia. Prelungind spiritul eminescian, el dezavuează importarea "cu toptanul a formelor de personalizare ale altor naţii "care au grevat evoluţia noastră firească, organică"; şi faptul că, "în locul educării sufletului naţional" avem o "superficialitate hibridă", conexă stării economice dezastruoase a ţăranului. Ca atare, cercetătorul botoşănean conchide că pedagogia lui Eminescu este "una socială, a individului ca entitate a organismului mai vast care este naţia"; că "educarea individului înseamnă personalizarea lui; topirea întregii lui firi, sufleteşti şi trupeşti, într-o unitate desăvîrşită, pe care o putem numi şi caracter". Şi mai departe sinteza
19
decurge impecabil: "dar şi personalitatea individuală nu poate trăi şi birui exclusiv cu puterile sale. Ea trebuie să-şi crească puterea contopindu-se cu fiinţa şi rosturile naţiei. De aceea educaţia este o acţiune în vederea acestei contopiri". Mai departe, decodarea concepţiei eminesciene despre pedagogie serveşte unui scop aflat pe un palier mai înalt, definitoriu, sintetic până la aforism: "În cadrele acestei pedagogii privită personalitatea eminesciană, ea ne apare întregită şi în acelaşi timp crescută la adevăratele ei dimensiuni. În rama acestei restabiliri, orice gest, orice cuvânt ce emană de la Eminescu (...) ca gânditor pedagogic (nota bene!) câştigă un sens deplin şi în totul armonic cu celelalte gesturi şi cuvinte.(...) O pedagogie ştiinţifică ce pleacă de la naţiune spre a o organiza pe dânsa: aceasta să ne fie ţinta noastră a tuturor. O educaţie naţională în vederea formării tot mai depline a unui caracter naţional. (..) Un stat constituţional care să organizeze naţia reprezentând-o şi potenţând-o la maximum de putere: acesta
să fie crezul şi idealul nostru" . Iar legătura cu Eminescu, înţeles astfel atât de profund în fibra esenţială a gândirii sale, este aceasta: "Lucrând în această direcţie, cu această concepţie şi în acest spirit, vom lucra de fapt cu Eminescu însuşi, ne vom identifica cu el, continuându-l în noi şi transmiţându-l slăvit veacurilor ce vin. Dar în acelaşi timp mai facând încă ceva: dăruindu-i dreptate deplină şi sinceră Lui, Nedreptăţitului.
Găsind că aceste cuvinte, ce denotă înţelegerea spiritului, nu numai a literei eminesciene, pot sta la loc de cinste pe frontispiciul oricărei instituţii de educaţie, constatăm că prin acest studiu şi prin altele ale acestui luminat preot botoşănean, el se situează cu mult dincolo de etapa de înţelegere a epocii sale faţă de Eminescu, devansând-o energic şi prefigurând nivelul ce abia în epoca actuală s-a statuat.
Când au devenit Botoşani târg al Doamnei?
dr. Daniel Botezatu
Momentul în care Botoşanii au fost concedaţi ca apanaj uneia dintre doamnele Ţării Moldovei a suscitat anumite discuţii în istoriografia referitoare la origine şi evoluţia istorică a târgurilor moldoveneşti, a Botoşanilor în mod special. S-a impus
părerea lui Iorga1, începând cu care
1 "Se pare că el (Petru Rareş, n.ns.) dărui noul târg, întemeiat poate cu privilegiu de la dânsul pentru a ţinea iarmaroace, bâlciuri, Doamnei sale Elena, fata lui Ioan, despotul sârbesc. De acum înainte oraşul fu cârmuit, pe de o parte, ca toate celelalte, de un şoltuz şi doisprezece pârgari, iar pe de alta de Vornicii Doamnei" (N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, p. 2). Cu alt prilej, Iorga îşi reitera teoria, afirmând că Rareş i-ar fi încredinţat doamnei sale, Elena, veniturile târgului Botoşani, constând în banii adunaţi de la negustorii străini şi localnici într-o vreme când, se pare, iarmarocul de graniţă faţă de poloni mutându-se la Botoşani, veniturile
majoritatea celor ce au avut preocupări legate de istoria Botoşanilor au afirmat că prima Doamnă care a primit ca apanaj târgul Botoşanilor a fost Elena Rareş.
O altă ipoteză este cea a lui Constantin G. Giurescu, potrivit căreia dispoziţia de a da Botoşanii ca apanaj Doamnei, soţiei domnului, este mai veche decât epoca lui Rareş, "probabil de la începutul instituţiei domniei"2. Între aceste două opinii se situează cea a geografului
rezultate de aici depăşeau cu mult cheltuielile
doamnei (idem, St. şi doc., vol. V, p. 651).
2 Principalele argumente ale istoricului sunt existenţa unei curţi a doamnei, atestată prin anumiţi membri ai săi încă din timpul lui Alexandru cel
Bun, precum şi practica medievală de a se acorda
membrilor familiei domneşti şi unora dintre marii dregători veniturile vreunui oraş sau ţinut (Constantin C. Giurescu, Târguri şi oraşe…, p.
196-197).
20
Victor Tufescu, caracterizată însă prin lipsă de consecvenţă. Astfel, dacă într-unul dintre studiile sale acesta afirma că Botoşanii devin târg al Doamnei în vremea lui Petru Rareş3, va reveni într-o altă lucrare, menţionând că datorită veniturilor mari, oraşul este dat ca apanaj doamnelor ţării înainte de Petru Rareş4.
Revenind la afirmaţia lui Iorga, preluată ulterior de către o bună parte a
istoricilor noştri, subliniem faptul că ea a fost inspirată, în bună măsură, de către două concepţii care ilustrau, într-adevăr, nivelul de atunci al realităţilor istorice în discuţie. Potrivit celei dintâi dintre aceste aserţiuni, reluate în mai multe dintre scrierile marelui istoric referitoare la această temă, "în 1496, Botoşanii trebuie să fi fost încă un sat, care se vedea de la Păpăuţi, dar nu se atingea cu acesta din urmă, strâns în urma clopotniţei lui Ştefan"5. Aşadar, la acea dată, când Ştefan cel Mare ctitorea biserica de la Popăuţi, cu hramul Sf. Nicolae, "satul Botăşanilor nu făcea să se prevadă prin nimic un viitor mare"6.
Al doilea element pus în discuţie de Iorga şi care a făcut carieră în istoriografia românească leagă acordarea târgului şi ocolului Botoşanilor prin privilegiu domnesc, de numele Elenei, soţia lui Petru Rareş voievod7. Principalele argumente a lui Iorga sunt cele două ctitorii domneşti
ridicate prin osârdia şi evlavia doamnei Elena, una cu hramul Sf. Gheorghe, cealaltă a Uspeniei, prăznuind Adormirea Maicii Domnului şi considerată o adevărată "catedrală" a oraşului.
Care să fie adevărul? Din păcate, informaţia documentară nu ne este de prea mult folos, ea fiind puţină, lacunară şi de multe ori interpretabilă. În acest caz, o
3 Victor Tufescu, Un oraş în declin – Botoşani, p.
478.
4 Idem, Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipiului Botoşani, p. 11.
5 N.Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, p. 2.
6 Ibidem, p. 1.
7 Ibidem, p. 2. Vezi şi idem, Istoria comerţului
românesc, I, p. 173 (Botoşanii erau "moşie a
Doamnei Elena a lui Petru Rareş").
metodă eficientă de investigaţie, ale cărei rezultate se pot apropia cel mai mult de adevărul istoric, este cea prin care, dintre posibilele variante propuse spre analiză, se elimină, rând pe rând, cele cu şansele cele mai mici de credibilitate.
Intervalul în discuţie, în interiorul căruia Botoşanii au fost concedaţi ca târg al Doamnei este cel delimitat de a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, aşadar începând cu domnia unuia dintre primii voievozi ai Ţării Moldovei şi sfârşind cu domnia lui Petru Rareş, când statutul Botoşanilor de târg al Doamnei era deja realitate.
Prima dintre doamnele Moldovei atestată ca stăpânind un teritoriu ce îi fusese concedat prin poruncă domnească este Margareta - Muşata, al cărei nume de botez a rămas în istoria noastră un nume patrimonial, desemnând cea mai longevivă dintre dinastiile domnitoare ale Ţării Moldovei, cea a Muşatinilor. Numele ei este amintit pentru prima dată într-o scrisoare a papei Grigore al XI-lea, adresată chiar doamnei şi datată 28 ianuarie 1378. Papa i se adresa principesei moldave cu apelativul "Margarita di Cereth, domina Valachiae Minoris"8. În documentul din 1 mai 1384, Margareta - Muşata scria din "villa Horleganoio, curia matris nostre carrissime"9.
8 Ştefan Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV în "A.I.I.N.C.", X, 1945, p. 191, apud Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p.
118.
9 DRH, A, Moldova, I (1384-1448), volum întocmit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Bucureşti, 1975, nr. 1, p.1-2. Contrar ipotezei
potrivit căreia "villa Horleganoio" ar fi satul Horlăceni, de lângă Siret, credem că este vorba, mai curând, de târgul Hârlăului, unul din principalele argumente fiind cel oferit de către Ştefan S. Gorovei, care l-a identificat pe acel "domino Borlo", din documentul în cauză, cu boierul Bârlă de la Hârlău, menţionat în mai multe rânduri în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, p. 33, 38, 41-42, 48, 86,
130; ibidem, vol II, p. 625). Alăturăm acestui
argument un altul, oferit tot de analiza textului
21
Trăind încă Margareta - Muşata, fiul ei şi domnul Ţării Moldovei, Petru I al Muşatei se va căsători, pe la 1375-1377, cu o rudă a lui Vladislav Jagiello, mare duce al Lituaniei, iar din 1382 şi rege al Poloniei10. Probabil că această soţie a sa era tot de confesiune catolică şi cum exista deja un apanaj al Doamnei, târgul
Hârlăului, iar doamna care stăpânea acest
apanaj, Margareta - Muşata, era încă în viaţă, Petru I va constitui un nou apanaj, probabil târgul Siretului, unde exista deja o biserică dominicană şi unde se afla sediul unei episcopii catolice, căruia i-a adăugat teritoriul înconjurător. Neîmpărtăşind credinţa catolică a mamei sale, deşi din respect pentru ea, dar şi din raţiuni politice, i-a susţinut, până la un punct, iniţiativele de sprijinire a acestei confesiuni, Petru I
acestui document, în care, alături de Bârlă, este invocat ca martor şi pan Gyula, maghiar după nume, al cărui apelativ îl asociem topicului Giuleşti, sat din apropierea Hârlăului (despre sat vezi Alexandru I. Gonţa, Indicele numelui de locuri, p. 110). Concedarea spre administrare, a Hârlăului, doamnei Margareta-Muşata, pare cu atât mai logică şi de acceptat cu cât acolo locuia o deja numeroasă populaţie catolică, aşadar de aceeaşi confesiune cu cea din acel moment a doamnei, doi delegaţi ai Hârlăului participând, câteva decenii mai târziu, la conciliul de la Konstanz, din Baden, în
1415 (cf. C.I.Karadja, Delegaţii din ţara noastră la
Conciliul din Constanţa în anul 1415, în
"A.A.R.M.S.I.", seria III, tom VII, 1927, p. 24). De asemenea, este puţin probabil ca doamnei Margareta-Muşata, văduvă a lui Costea, fost domn
al Ţării Moldovei, nora lui Bogdan I Întemeietorul
şi mamă a altor doi domni, Petru I şi Roman I, primul aflat în scaun la data la care ne referim(menţionăm că în demersul nostru folosim schema genealogică a familiei domneşti din Ţara Moldovei din secolul al XIV-lea, cf. Ştefan S. Gorovei, op. cit. , p. 130 şi urm.), să i se fi concedat ca apanaj un sat oarecare în condiţiile în care, în acea vreme, se conturase deja o clasă socială de mari boieri, care stăpâneau un număr mult mai mare de sate. Este la fel de improbabil ca un act atât de important, prin care doamna ţării, catolică la acea dată, dăruia ctitoriei sale din Siret, bisericii dominicane Sf. Ioan Botezătorul, venitul cântarului din acel târg, să fi fost scris la Horlăceni, când mult mai logic era ca actul să fie dat din oraşul Hârlăului, unde decizia domnului ar fi putut fi influenţată şi de către misionarii catolici de acolo.
10 Cf. Artur Gorovei, op. cit., p. 135.
22
Muşatinul a rezidat foarte puţin la Siret11, în timpul domniei sale reşedinţa de scaun a Ţării Moldovei fiind mutată, de altfel, la Suceava, acolo unde, în biserica Mirăuţilor, ctitorită de acelaşi domn, se va încerca şi stabilirea reşedinţei mitropolitane, sub păstorirea lui Iosif, rudă apropiată a acestuia12.
Dacă în cazul doamnei lui Petru I
Muşatinul, existenţa unui apanaj al acesteia, format din târgul Siretului şi satele dimprejur este doar o presupunere, documentele referitoare la perioada imediat următoare sunt mai explicite. În primul dintre ele, pe care ultimii săi editori l-au datat 14 aprilie <1419-1421>, Alexandru cel Bun arată că "adevărata sa soţie, Ana, de bunăvoia ei şi cu cuget bun, chiar înaintea morţii sale, a dăruit mănăstirii Bunavestire, care este la Moldoviţa, şi unde este egumen Vasilie, satele anume Vaculinţi şi unde Zârnă şi-a făcut curătură, sub pădure, ca să fie acestei mănăstiri uric cu toate veniturile"13.
Recăsătorindu-se, la scurt timp după moartea Anei - Neacşa, cu principesa lituaniană Ringala, sora cneazului Witold al Lituaniei, Alexandru cel Bun îi va dărui acesteia, după despărţirea de ea, ca apanaj viager, târgul Siret cu ocolul său şi Volhovăţul cu ocolul său, cu dreptul de a folosi morile şi iazurile de acolo, de a încasa vama cuvenită. În plus, doamna
urma să primească 600 de ducaţi anual14.
Mai târziu, Marinca, doamna lui
Iliaş voievod, fiul şi urmaşul la tron al lui
11 Nici un act domnesc dat de Petru I Muşatinul nu a fost emis din Siret; vezi şi Mircea D. Matei, Cetăţile de piatră ale lui Petru I Muşatinul, versiunea http://www.icnet.ro/history/archive/mi2001/current
11/mi10.htm ("Magazin istoric", nr. 11, noiembrie
2001).
12 Vezi Istoria Românilor, vol. IV, p. 252 şi 254.
13 DRH, A, Moldova, vol. I, nr. 46. Coroborând informaţia din acest document cu cea din actul deja menţionat, de la 1 mai 1384, dat, în opinia sa, din
satul Horlăceni, istoricul Gh. Pungă lansa ipoteza
existenţei în regiune a unui apanaj al doamnelor Ţării Moldovei (cf. Gh. Pungă, Din nou despre Ringala, soţia lui Alexandru cel Bun, p. 163).
14 Mihai Costăchescu, op. cit. , vol. I, p. 141-146.
Alexandru cel Bun, ea însăşi cumnată a lui Wladislav Jagiello, regele Poloniei, va primi acelaşi apanaj, deşi soţul ei nu mai era în viaţă15.
Un alt domeniu domnesc dăruit ca apanaj viager unei femei din familia domnitoare a Ţării Moldovei a fost cel format din târgul Coţmani, de la ţinutul
Ţeţinei, împreună cu toate cătunele ce ţineau de el, pe care Alexandru cel Bun l-a
dăruit, la 6 iulie 1413, cneaghinei Anastasia, soacră16 sau mătuşă17 a sa, urmând ca după moartea ei "să fie în stăpânirea episcopiei de Rădăuţi, a sfântului Nicolae, unde sunt îngropaţi moşii noştri"18. Tot Alexandru cel Bun va crea un alt apanaj, format din mănăstirea Vişnevăţ (Vişneuţi, azi Căpriana), împreună cu satele din jur, domeniu pe care voievodul l-a dăruit doamnei Marina, ultima dintre soţiile sale19, în 142920.
Revenind la doamna Marinca, văduva lui Iliaş voievod şi la apanajul acesteia, format din domeniul Siretului şi Volhovăţului, trebuie să menţionăm faptul că, în contextul politic tulbure de după moartea lui Alexandru cel Bun, pe fondul disputelor pentru tron ale urmaşilor acestuia, regatul polon a încercat să modifice statutul de până atunci al domeniului, anume cel de posesiune viageră a cneaghinelor din familia
domnitoare. O demonstrează o scrisoare din 1456 a lui Petru Aron, voievodul de atunci al Ţării Moldovei, adresată lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, prin care domnul se angaja faţă de suveranul polon să renunţe şi să dea "în chip real şi cu urmare preastrălucitei principese, doamnei Maria, rămasă pe urma lui Ilie, domnul de odinioară a Moldovei, în chip de dar şi zestre oraşul Siret, cu suburbia şi satele ce aparţin lui şi satul Olhovăţ, cu celelalte sate ce aparţin lui din vechime
[...]"21. În document se mai arată că aceeaşi cneaghină avea "scrisori şi privilegii şi întărituri" pentru alte două teritorii moldoveneşti, de mare importanţă strategică şi economică, anume "pentru Hotin şi Ţeţina şi celelalte bunuri", regele Poloniei făcând presiuni asupra lui Petru Aron pentru a confirma, prin privilegiu domnesc, această situaţie22.
Tendinţele acaparatoare ale suveranului polon, urmărind desprinderea de la trupul Ţării Moldovei a unor teritorii de importanţă strategică şi economică pentru aceasta, au fost sesizate de către Petru Aron, care răspunzând probabil unei solicitări venite din partea lui Cazimir al IV-lea, arăta o oarecare rezervă în ceea ce priveşte Hotinul şi Ţeţina, pentru care
"doamna Maria are scrisori şi privilegii şi întărituri pentru a le folosi ca zestre"23. Cu
15 Ibidem, vol II, p. 773-775. Menţionăm că acest Iliaş voievod era fiul lui Alexandru cel Bun cu doamna Ana-Neacşa, aşa încât "moştenirea" acestui apanaj poate să fie o consecinţă şi a acestui fapt.
16 DRH, A, Moldova, vol. I, p. 49, nr. 35. Tot
soacră a lui Alexandru cel Bun o consideră şi Gh. Pungă, op. cit. , p. 164.
17 Anastasia, fiica lui Laţcu voievod, ar fi fost vara primară a lui Roman I, tatăl lui Alexandru cel Bun;
cf. Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 111.
18 DRH, A, Moldova, vol. I, p. 50, nr.35. De altfel,
Anastasia va fi înmormântată în necropola domnească de la Rădăuţi, cum o arată piatra pe care
a pus-o pe mormântul ei, la 1497, Ştefan cel Mare,
semn al unei legături de rudenie directe şi nu prin alianţă, a acestei cneaghine, cu familia domnitoare a Muşatinilor (G.Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926, p. 281).
19 Vezi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, p. 408.
20 DRH, A, Moldova, vol. I, nr. 84.
21 Mihai Costăchescu, op. cit., vol II, Bucureşti,
1932, p. 786.
22 Ibidem. Hotinul, Ţeţina şi Hmielovul fuseseră cedate, de jure, Poloniei, prin actul din 23 septembrie 1438, dat de Iliaş voievod cu ocazia
depunerii jurământului de credinţă faţă de
suveranul polon de atunci, Wladislaw Iagiello (Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol II, p. 19). Un pas mai departe în instaurarea stăpânirii efective a Poloniei asupra acestor teritorii a fost făcut prin documentul dat din Liov, la 28 februarie 1444, chiar de Marinca, soţia lui Iliaş voievod, şi nu de către domnul de atunci, Ştefan al II-lea, act prin care cneaghina ceda Poloniei, reprezentată de Ioan, castelanul de Czyszow şi Petru Odrowaž, palatinul de Liov, cetăţile Hotinului, Ţeţinei şi Hmielovului, în schimbul moşiilor "ce se cuvin aici, în regatul Poloniei, domnului Ilie şi nouă şi copiilor noştri" (Mihai Costăchescu, op. cit. , vol II, p. 722).
23 Ibidem, p. 786. Se pare că la acea dată Hotinul, Ţeţina şi teritoriile din jur constituiau un alt apanaj,
23
câteva luni mai înainte, la 1 octombrie
1455, Petru Aron voievod se angaja faţă de acelaşi suveran polon să-i întărească Marincăi, văduva lui Iliaş, domeniul Siretului, în schimbul cetăţii Hotinului24.
Se ajunsese aşadar, ca prin această politică sistematică a domnilor moldoveni, de stabilire a unor alianţe dinastice, prin
intermediul căsătoriilor cu prinţese lituaniene şi polone25, combinată cu practica acordării unor apanaje viagere doamnelor ţării, apanaje constituite din sate, cetăţi şi oraşe moldoveneşti, să fie
pusă în pericol integritatea teritorială a Moldovei. Sesizase acest lucru şi Petru Aron, care tărăgănase recunoaşterea
"zestrei" doamnei Marinca, a răposatului Iliaş voievod, formată din cetăţile Hotinului şi Ţeţinei, înţelegând că prin aceasta le erau create polonezilor noi oportunităţi de a lua pentru ei întreaga regiune. Şi spre a fi mai sigur, acelaşi Petru Aron dăruia Marincăi, prin actul deja menţionat, de la 1 octombrie 1455, târgul Siretului, vama, morile şi toate veniturile şi Volhovăţul, cu morile, sălaşurile de tătari, loviştele şi morile de acolo, luând în schimb de la apriga cneaghină cetatea Hotinului, stăpânită până atunci de către ea26.
Cel care a tranşat spinoasa chestiune a apanajului Doamnei şi cel care, orientându-se spre uniuni matrimoniale cu
principese de rit creştin ortodox, a eliminat pericolul ca fostele apanaje ale doamnelor Ţării să fie acaparate de către alte state, cu precădere de către Polonia, a fost Ştefan cel Mare27. Tot începând cu domnia lui, statutul acestui apanaj se schimbă. El nu va mai fi viager, nu se va mai acorda altor cneaghine din familia domnitoare decât soţiei voievodului aflat pe tron şi va fi constituit dintr-un domeniu stabil, cel
format din târgul şi ocolul Botoşanilor. Doamna primea acest apanaj nu cu titlu de veşnică proprietate, ci ei doar i se concedea dreptul de a încasa în locul domniei, pentru trebuinţele sale personale, felurite venituri din târg şi din ocol.
Localizarea momentului în care Botoşanii devin târg al Doamnei, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, se justifică prin câteva mărturii documentare circumstanţiale, dar pline de substanţă, precum şi prin apelul la logica istorică. O asemenea mărturie indirectă este cea oferită de o menţiune a lui Miron Costin:
"la Botuşani, de când venitul merge la cămara milostivirii ei doamna, dregătorul nu se numeşte pârcălab, ci vornic"28. Corelând această informaţie cu recenta descoperire arheologică din pronaosul bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi, anume piatra de mormânt ce ar fi aparţinut lui
"Nurod, vornic de Botoşani"29 sau,
conform unei alte interpretări a pisaniei,
"vornicul Iurod (nebun, n.ns.) din Botoşani"30, afirmăm că în 1492, anul de când datează lespedea tombală, Botoşanii erau deja târg al Doamnei, administrat de către acest vornic, din porunca domnului, în interesul atât al domniei – domeniul de competenţe vizând partea administrativă, juridică, militară şi economică a atribuţiilor sale - cât mai ales al Doamnei, în partea referitoare la veniturile cuvenite acesteia
din acest apanaj.
sau cel puţin aşa considerau polonii şi doamna
Marinca.
24 Ibidem, p. 776.
25 Vezi Ştefan S. Gorovei, op. cit. , p. 131-139.
26 Mihai Costăchescu, op. cit. , vol. II, p. 776.
27 Acest aspect a fost foarte bine sesizat şi explicat
de către Gh. Pungă, op. cit. , p. 164.
28 Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, 1958, p. 390.
29 Voica Puşcaşu, Un inedit personaj al istoriei locale – vornicul Nurod de Botoşani, în "Forum
Cultural", an I, nr. 2, septembrie 2002, p. 8.
30 Sorin Ulea, Un unicat al ortodoxiei: piatra de
mormânt din biserica Sf. Nicolae Popăuţi, Editura
Axa, Botoşani, 2002, p. 9.
24
Judeţul Botoşani în primele luni ale ocupaţiei sovietice. Memoriile inedite ale lui Dimitrie Russu, prefectul judeţului
Botoşani -7 aprilie-17 august 1944 (1)
Marcel Varga
După bătălia de la Kursk (iulie
1943) Armata Roşie a preluat definitiv iniţiativa strategică pe frontul răsăritean şi a declanşat o puternică ofensivă spre vest cu scopul înfrângerii Germaniei şi a aliaţilor ei. Viteza de înaintare a sovieticilor a împins constant frontul tot mai aproape de graniţele României, distanţa dintre acesta şi Nistru (în linie dreaptă) scăzând, chiar în plină iarnă, de la circa 300 km la 1 decembrie 1943 la
aproximativ 140 km la 10 ianuarie 1944.1
Graba U.R.S.S. avea mai ales raţiuni militare şi economice; motivaţiile politice, pentru moment, erau în plan secundar deoarece Stalin nu dorea să lase impresia că vrea să introducă regimul sovietic în teritoriile ocupate de armatele sale.2
Libertatea de mişcare în ţările cele mai apropiate o dobândise încă din timpul Conferinţei miniştrilor de Externe de la Moscova (18-30 octombrie 1943), când guvernul englez, prin vocea lui Anthony Eden, recunoscuse Uniunii Sovietice
"dreptul de a decide singură problemele referitoare la România, Finlanda şi Ungaria, fiindcă singură Armata Roşie luptă contra lor".3 Această concesie făcută U.R.S.S. a fost reiterată şi la Conferinţa de
la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie
1943), aliaţii consimţind astfel, cu mult înainte de "acordul de procentaj", intrarea României în sfera de influenţă sovietică.
Pe plan intern, apropierea frontului de graniţele României l-a determinat pe mareşalul Antonescu să hotărască elaborarea măsurilor de evacuare din zonele de est şi nord-est ale ţării.4 Primele discuţii pe această temă datează din 22 septembrie 1943, când mareşalul Antonescu a vorbit într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri despre măsuri de evacuare pentru "Transnistria, Basarabia,
Bucovina, chiar pentru Moldova," cu toate că tot el era convins că "războiul nu ne poate duce, în nici un caz, la pierderea Basarabiei şi Bucovinei.5 Lucrările privind evacuarea provinciilor amintite, pregătite ca o ipoteză de război 6 şi cunoscute sub denumirea Operaţiunea 1111, au fost elaborate în iarna 1943-1944 de către Marele Stat Major în colaborare cu Ministerul de Interne. Instrucţiunile
elaborate la nivel central au fost puse în aplicare la nivel local de către prefecturi prin planurile de evacuare judeţene.7 De exemplu, din judeţul Botoşani urmau să se evacueze 1145 funcţionari din administraţia locală (prefectură, preturi, primării) şi 2214 din instituţiile aparţinând de diverse ministere: Justiţie, Finanţe, Sănătate, Cultură etc.8
În primăvara anului 1944, în urma operaţiunilor ofensive "Proskurov- Cernăuţi" (4 martie-17 aprilie), "Uman- Botoşani" (5 martie-17 aprilie) şi "Odessa" (26 martie-14 aprilie) declanşate de Fronturile 1, 2 şi 3 ucrainene, zona de nord-est a României a fost ocupată de
Armata Roşie.9 La 30 martie 1944, trupele Frontului 1 ucrainean, comandate de către mareşalul G. K. Jukov, au reuşit să ocupe oraşul Cernăuţi; puţin mai devreme, la 17 martie 1944, soldaţii Frontului 2 ucrainean, conduşi de mareşalul I. S. Konev, reuşiseră să forţeze Nistrul în zona Hotin. Pătrunderea armatelor sovietice pe teritoriul naţional a avut loc înainte ca planul de măsuri al Marelui Stat Major privind apărarea pe Nistru să fie adoptat şi pus în aplicare.10 Acest fapt a fost posibil deoarece autorităţile militare române, inclusiv mareşalul Antonescu, au subestimat posibilităţile de ofensivă ale sovieticilor. 11
25
În condiţiile înaintării rapide a Armatei Roşii spre România, factorii decizionali au luat o serie de măsuri pentru contracararea ofensivei şi limitarea pierderilor iminente. La 10 martie 1944 a fost declanşată parţial 12 Operaţiunea 1111 pentru zonele cu denumirea de cod Brâncoveanu (judeţele Hotin şi Cernăuţi),
Cantemir (judeţele Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung, Suceava şi Dorohoi), Traian
(judeţul Soroca), Movilă (judeţele Bălţi şi Orhei), Brancomir (judeţele Botoşani şi Baia) şi Transnistria în întregime. La 17 martie evacuarea parţială a fost extinsă şi pentru judeţul Iaşi şi zona Decebal (judeţele Lăpuşna şi Tighina).13 În aceeaşi zi s-a dispus evacuarea completă a zonelor Brîncoveanu şi Traian, iar la 22 martie
1944 Marele Stat Major a ordonat evacuarea "în total" din zonele Cantemir (fără judeţul Cîmpulung), Brancomir (fără judeţul Baia) şi Movilă. Cu toate eforturile depuse, la 4 aprilie 1944 au fost complet evacuate şi judeţele Câmpulung şi Baia14. Pe plan militar, la 15 martie 1944 a fost remobilizată Armata a 4-a comandată de generalul Mihail Racoviţă, iar la 16-17 martie a început evacuarea unităţilor militare din zonele menţionate mai sus. La
29 martie 1944, generalul Gheorghe Manoliu, responsabil de Operaţiunea 1111 în nordul Moldovei raporta Marelui Stat Major că evacuările din garnizoanele
Fălticeni, Suceava, Rădăuţi, Dorohoi şi Botoşani erau "terminate complet".15 La 17 aprilie 1944 linia frontului a fost stabilizată pe aliniamentul Gura-Humorului-Târgu- Neamţ- sud Paşcani- nord Târgu Frumos- nord Iaşi- nord Corneşti- Orhei- cursul inferior al Nistrului-Marea Neagră. Aşezarea frontului în zona centrală a Moldovei a permis sovieticilor ocuparea nord-estului ţării şi pregătirea unei ofensive de amploare cu scopul scoaterii României din război.
Autorităţile civile ale judeţului Botoşani, deşi au fost permanent în legătură cu reprezentanţii Organizaţiei Colonel Mosiu,16 au fost surprinse de înaintarea rapidă a inamicului. La 9 martie
1944 prefectul judeţului raporta că "faţă de necesarul în căruţe şi animale şi faţă de existent, rezultă că nu se pot satisface toate nevoile de evacuare cu ceea ce avem în judeţ, lipsurile fiind de 4415 căruţe (49% lipsă), 8780 animale –cai şi boi (48% lipsă). Se vede lămurit că în caz de executare a Operaţiunii 1111 B, în ipoteza a II-a, va rămâne pe teritoriu circa jumătate
din bunurile care nu se pot evacua"17. Prefectul recunoştea că, în cazul unei evacuări cu mijloace auto şi hipo, era puţin pregătit şi avertiza Marele Stat Major că inamicul "va beneficia" de o mulţime de bunuri imposibil de transportat. Presiunea evenimentelor şi-a spus cuvântul şi la Botoşani şi a făcut ca planuri minuţios întocmite luni de zile să fie inoperabile.
Deşi ordinele privind evacuarea erau foarte clare, autorităţile nu au avut timpul necesar pentru respectarea şi aplicarea lor; de exemplu, eşalonul II, condus de prefect s-a evacuat concomitent cu eşalonul I, condus de subprefect la 28 martie 1944 şi a ajuns în cele din urmă în localitatea Valea Mărului din judeţul Argeş. Această decizie a fost justificată în aceeaşi zi printr-o notă telefonică în care se arăta că "dat fiind că Mihălăşeni, Albeşti şi Todireni sunt ocupaţi de inamic, eşalonul II se va retrage începând de astăzi 28 curent"18 şi printr-un raport al prefectului către ministrul de Interne în care generalul
Nicolae Ghineraru scria că "am retras tot eşalonul II căci aşa impunea situaţia"19. Prefectura judeţului Botoşani, evacuată în Argeş, şi-a continuat activitatea chiar şi în vara anului 1944; documentele arhivistice arată că instituţia coresponda cu Cercul teritorial Botoşani, evacuat în judeţul Mehedinţi 20şi înainta spre aprobare forurilor superioare proiectul de buget al judeţului pe următorul exerciţiu financiar.21 Unii funcţionari evacuaţi odată cu Prefectura au fost angajaţi, începând cu
1 iunie 1944, în diverse servicii din Prefectura judeţului Argeş22, iar 35 de notari botoşăneni evacuaţi au fost încadraţi pe posturile vacante din judeţul gazdă23. În luna martie 1944 au fost evacuate din
26
Botoşani şi alte instituţii reprezentative: Inspectoratul Şcolar în localitatea Merişani (judeţul Argeş), Liceul "A. T. Laurian" în localitatea Cermei (judeţul Arad), Spitalul
"Mavromati" în localitatea Turnu-
Măgurele (judeţul Teleorman).
Evacuarea ultimelor autorităţi româneşti a coincis cu forţarea Prutului de către trupele sovietice (26 martie 1944) în punctele Ripiceni şi Movila Ruptă şi pătrunderea lor în judeţul Botoşani. La 2 aprilie, ministrul de Externe al U.R.S.S. a dat o declaraţie referitoare la intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României (subl. ns.) în care a precizat obiectivele militare ale Armatei Roşii, dar şi faptul că Uniunea Sovietică nu dorea să schimbe modelul politic românesc: "Armata Roşie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică şi România. Acesta e primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianţă cu Germania hitleristă. În momentul de faţă, Armata Roşie continuă operaţia de curăţire a teritoriului sovietic de trupele duşmane ce se mai află pe el şi se apropie timpul când întreaga frontieră a Uniunii Sovietice va fi complet restabilită. Guvernul sovietic aduce la cunoştinţă că Armata Roşie, urmărind armatele germano-române, a trecut Prutul şi a intrat pe teritoriul românesc. Comandantul
suprem al Armatei Roşii a dat ordin unităţilor sovietice care înaintează să urmărească pe inamic până ce va fi înfrânt sau capitulează. În acelaşi timp, guvernul sovietic declară că el nu urmăreşte să dobândească nici o parte din teritoriul românesc şi nici să schimbe orânduirea socială din România. Înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesităţi militare şi de
continuarea rezistenţei trupelor inamice".24
Am redat în întregime acest document, considerăm noi, propagandistic şi pragmatic, în egală măsură, pentru a putea pune mai uşor în antiteză textul cu evenimentele propriu-zise. Încă de la început remarcăm că frontiera dintre cele două state este râul Prut şi că unul dintre obiectivele militare constă în "restabilirea completă" a graniţei fixate în 1940; din păcate, în 1944 rapturile teritoriale asupra României nu au încetat, dovadă fiind un proces-verbal încheiat la 8 iunie 1945 de către prefectul judeţului Dorohoi, Alexandru Faliboga, din care reiese că la
22 iunie 1944 grănicerii sovietici au depăşit linia de frontieră din 1940 cu circa
2 km în zona localităţii Oroftiana de Sus şi au anexat satul Prisaca (circa 338 ha).25 Pe de altă parte, preluarea controlului prin intermediul comandamentelor militare de ocupaţie a facilitat sovieticilor impunerea propriilor reguli politice şi sociale în
defavoarea celor româneşti.
NOTE
1. Dinu C. Giurescu, România în cel de-al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti, Ed. All, 1999, p.187.
2. Abia în aprilie 1945, într-o discuţie cu Tito la Moscova, Stalin a sintetizat concepţia sa asupra celui de-al doilea război mondial şi asupra teritoriilor ocupate: "În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi"; cf. Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, Ed. Europa, f.a., pp. 74-75.
3. Nicolae Baciu, Agonia României. 1944-1948. Dosarele secrete acuză, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1990, p. 95.
4. Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei şi
Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare,
1994, pp. 132-134.
5. Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat (editori), Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea
Ion Antonescu, vol. IX (februarie-decembrie 1943), Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2006, p. 447.
6. La 12 ianuarie 1944, mareşalul Antonescu, cu toate că frontul era tot mai aproape de Nistru, era încă optimist cu privire la desfăşurarea operaţiunilor militare şi declara că "noi trebuie să punem răul înainte şi de aceea am
27
presupus situaţia cea mai grea. Totuşi nu se poate ca germanii să vină cu luptele pe teritoriul nostru", iar la 27 ianuarie 1944 spunea că "nu trebuie să vedem lucrurile prea în rău" deoarece "chiar în cazul cel mai rău, avem încă luni de zile înaintea noastră"; Ibidem, vol. X (ianuarie-aprilie 1944), Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2007, p. 18; pp. 71-72.
7. Acest document cuprindea ordinele de evacuare, harta judeţului cu punctele de adunare şi itinerariile de deplasare indicate de comandamentul militar, tabele cu necesarul de vagoane şi cu necesarul/existentul de mijloace auto şi hipo, tabele cu medicii însoţitori ai coloanelor, borderouri cu arhiva şi actele de gestiune etc.;
planul era detaliat până la nivelul fiecărei comune din judeţ; cf. Sergiu Balanovici, Operaţiunea 1111.
Evacuarea din Moldova-1944, Botoşani, Ed. Axa, 2005, p. 21.
8. Ibidem, p. 32.
9. Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1941-1945. Un destin în istorie,
Bucureşti, Ed. Militară, 1995, p. 115.
10. Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno- sovietice (1941-1945), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2000, p. 150.
11. La şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 martie 1944 mareşalul Antonescu nu credea că frontul se va deplasa la vest de Nistru, ba chiar spera că acesta nu va ajunge nici la Bug deoarece germanii nu îşi permit să piardă
"Ţara Românească"; cf. Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat (editori), op. cit.,vol. X, p. 205.
12. Au fost evacuate numai bunurile Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, averea Crucii Roşii, patrimonial istoric al bisericilor şi mănăstirilor, familiile funcţionarilor, ale ofiţerilor şi subofiţerilor; personalul administrativ rămânea deocamdată la posturi, urmând a se evacua cu ordin special sau cu armata de operaţii; cf. Sergiu Balanovici, op. cit., p. 59.
13. Ibidem, pp. 58-59.
14. Ibidem, pp. 59-60.
15. Ibidem, p. 62.
16. Colonelul Gheorghe Mosiu a fost împuternicitul guvernului pentru evacuarea provinciilor din nord-estul ţării şi a condus formaţiunea de lucru care s-aocupat de această operaţiune.
17. Serviciul Judeţean Botoşani al Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 78/1944, f.
73 (în continuare se va cita S.J.A.N. Botoşani…).
18. Idem, dosar nr. 160/1944, f. 80.
19. Ibidem, f. 93.
20. Idem, dosar nr. 156/1944, f. 25.
21. Idem, dosar nr. 144/1944, f. 84.
22. Idem, dosar nr. 147/1944, f. 2-6.
23. Ibidem, f. 9-10.
25. Alina Tudor-Pavelescu (editor), Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial
(1939-1944), Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2003, pp. 331-332.
Mărturisiri din perioada comunistă – portrete, eseuri şi schiţe (3)
Gheorghe Bâgu
Slătioara
Slătioara este o mănăstire mare şi
frumoasă, construită între cele două războaie mondiale, pe Valea Moldovei, aproape de izvoarele pârâului cu acelaşi nume, afluent pe stânga al pârâului Râşca Mare.
Înainte de a descrie mănăstirea şi istoricul ei, consider ca o datorie să amintesc şi celelalte locuri de închinăciune şi reculegere de pe Valea Moldovei, construite în aceeaşi perioadă şi pe care nu le-am găsit în nici un itinerar turistic, ghid sau altă lucrare.
28
Am să încep de la izvoarele râului Moldova. Voi zăbovi în câteva cuvinte referitoare la locurile sfinte şi necunoscute de pe acest râu ca în cele din urmă să mă opresc la Slătioara (şi ea necunoscută).
Râul Moldova izvorăşte din locul unde se întâlnesc, sub formă de unghi, Obcina Mestecăniş cu Obcina Feredeu, din partea sudică a vârfului Aluniş.
Dacă urci pe creasta Aluniş şi priveşti în vale către izvoarele Sucevei, îţi apare în faţă un peisaj sinistru şi lugubru, scufundat într-o pâclă cenuşie, rece şi mohorâtă, ce pluteşte peste un sat distrus şi gol, cu o biserică pustie, cu geamurile sparte şi cu turla prăvălită, toate înnegrite de ploi şi vânturi, în care şi-au găsit adăpost ciorile. În acest sat, denumit Şipotele Sucevei, evacuat după ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de către U.R.S.S., s-a născut marele nostru compozitor Ciprian Porumbescu, cel care până la vârsta de 29 de ani a compus opereta Crai Nou, Balada pentru vioară şi pian şi încă vreo 200 de lucrări. Privind satul, totul este deprimant, dezolant, jalnic şi sumbru. Te refugiezi în amintiri: Eminescu, Serbarea de la Putna, Vioara lui Ciprian. Privind la biserica vrând-nevrând auzi şi versurile:
"Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână
Şi prin ferestre sparte
Prin uşi ţiuie vântul
Şi pare că vrăjeşte şi că-i auzi
cuvântul..."
Râul Moldova, mai întâi sub forma unui pârâiaş, începe să-şi adune apele curgând spre Sud prin comunele Suliţa, şi Breaza până la Fundul Moldovei, una din cele mai frumoase aşezări rurale româneşti, apoi se îndreaptă spre nord-est, până la Câmpulung Bucovina.
Între pârâul Botoşel şi pârâul Delniţa, afluenţi pe dreapta ai Moldovei, se găseşte Obcina Deluţ, unde, după război, s- a construit o capelă în cimitirul dispărut astăzi, în care au fost înhumaţi toţi cei căzuţi (400 de foşti combatanţi) în luptele din vara anului 1944: ruşi, germani şi români. În fiecare an de Sfântul Ilie, vin
preoţi şi fac slujbe de pomenire. Toţi locuitorii de pe aceste meleaguri, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adună aici, aprind lumânări, depun flori şi se roagă pentru cei ce odihnesc departe de locurile lor natale.
De la poalele Obcinei Deluţ, în amonte, pe pârâul Orata, afluent pe stânga al râului Moldova, într-o poiană umbrită de brazi înalţi, înainte de cel de-al doilea război mondial s-a ridicat o mănăstire, cu chilii pentru călugări şi cu grajduri pentru animale. Mănăstirea a fost ridicată şi dotată cu cele necesare de către un bun creştin al acestor locuri, pe nume Pomohaci.
După ce a venit regimul comunist, mănăstirea s-a închis, călugării au fost alungaţi şi toare dependinţele au fost distruse. Totuşi locuitorii din împrejurimi se adună aici de Sfânta Maria, la 15 august, când vin şi preoţi şi fac rugăciuni de înălţare şi curăţire sufletească şi slujbe de pomenire pentru cei plecaţi dintre noi.
Într-un an, cam prin 1968, când au năvălit ruşii în Cehoslovacia, în mod discret, de Sfânta Maria, m-am strecurat şi eu către Mănăstirea Orata. Am rămas impresionat până la lacrimi când am văzut că pe toţi versanţii munţilor din jur – Obcina Ursului, Bâtea Rea, Valea Stânei, Botoşel, Cârligătura, Delniţa, Colacul, etc.
– coborau ţărani îmbrăcaţi curat, în costume naţionale cu soţiile şi copilaşii lor, în mâini purtând buchete şi coroane de flori. În mănăstire totul era împodobit cu covoare şi broderii, cu icoane pictate în culori tari şi îmbrăcate în ghirlande de crizanteme şi gherghine, toate creând un interior de feerie, de înălţare sufletească şi mântuire. Parcă erai într-o altă lume, o lume a păcii, a pioşeniei, a bunului simţ şi a împăcării, o lume cu credinţa în Dumnezeu.
Aşa cum am mai arătat, apa Moldovei spre îndreaptă spre Nord, trece pe la poalele Rarăului, şi prin oraşul Câmpulung Bucovina, un oraş de munte, curat şi frumos, cu două parcuri: Mihai
29
Eminescu şi Ion Creangă, situate în lunca
râului şi despărţite între ele de podul Deia.
În anul 1938 legionarii au clădit în Rarău o cabană turistică amplasată sub Pietrele Doamnei. Pe versantul dinspre Valea Bistriţei, într-o pădure deasă de molid, aproape de drumul către Chiril şi Toance s-a construit un schit pentru rugăciuni în care au trăit cu frica Celui de Sus mai mulţi călugări până în perioada comunistă, când s-a dat foc schitului, iar călugării au fost arestaţi şi condamnaţi, unii la moarte, alţii la ani grei de puşcărie. Cabana a fost demolată şi în locul ei s-a clădit una nouă, mai modernă.
În continuare, râul Moldova se îndreaptă către est trecând prin Gura Humorului pe aproape de mănăstirile Voroneţ şi Humor, trece la 5 km de oraşul Fălticeni, oraşul care a dat ţării mai mulţi cărturari şi artişti, dintre care amintim: Nicolae Ganea, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Erimescu Grigoraş, Hudiţă, Vasiliu Birlic, Nicolae Labiş ... (numărul lor depăşeşte 60 de oameni de înaltă cultură). Mai departe, râul curge pe lângă comuna Baia, "un sat mic cu ruine mari", cum spune Nicolae Iorga, fosta capitală a Moldovei, apoi pe lângă Bogdăneşti (satul care i-a dat pe Lupescu şi Hudiţa) şi ne-am apropiat de mănăstirea Râşca şi de mănăstirea Slătioara. La Râşca ne oprim spre a ne aminti că aici a fost surghiunit, de către Mihail Sturza, unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat
Ţara Românească – Mihail Kogălniceanu. De numele lui sunt legate Revoluţia de la
1848, Unirea Principatelor, împroprietărirea ţăranilor, constituirea Statului Naţional Român, secularizarea averilor mănăstireşti, dezrobirea ţiganilor, Independenţa României, Academia Mihăileană, Teatrul Naţional din Iaşi şi multe altele.
Şi iată-ne ajunşi la mănăstirea Slătioara, într-o mare şi impresionantă poiană dintr-o pădure de fagi bătrână în amestec cu molizi şi mesteceni, la umbra cărora mulţi călugări ce respectă calendarul iulian, îndrumaţi şi ajutaţi de bătrânul stareţ Glicherie, au ridicat o biserică pentru a aduce rugăciuni şi slavă lui Dumnezeu. Imediat după instaurarea comunismului în România, călugării au fost alungaţi şi biserica distrusă, iar bătrânul stareţ a luat drumul pribegiei, drumul munţilor şi s-a ascuns într-o vizuină de sub vârful Deleleu, aproape de izvoarele pârâului Ghizunoaia, afluent al Râşcutei. Aici şi-a aranjat bătrânul un bârlog unde a stat ascuns 7 ani, când bunii creştini dimprejur, cunoscând suferinţele stareţului, se strecurau noaptea către adăpostul lui şi-i aduceau de-ale mâncării, aveau grijă de el şi l-au ajutat cu tot ce era necesar traiului.
Istoria Liceului"Mihai Eminescu" Botoşani (8)
Mihai Matei
Pentru funcţionarea normală a şcolilor în anul 1917-1918, Ministrul Instrucţiunii Publice I. G. Duca trimite tuturor unităţilor din învăţământ, în ziua de 13 septembrie, ordinul cu numărul
25502, prin care se cerea luarea tuturor măsurilor ca 1 octombrie anul şcolar să se deschidă în bune condiţiuni, făcând în acelaşi timp un apel patetic, adresat
tuturor cadrelor didactice, să manifeste patriotism şi însufleţire pentru a depăşi greutăţile prin care trece ţara şi învăţământul.112
Cu toate că localul Externatului a fost eliberat de spitalul numărul 284 la sfârşitul lui iulie 1917, a fost imediat rechiziţionat, cu începere din 2 august, pentru popota, cancelaria şi dormitorul
30
ofiţerilor de la Cartierul General al armatei a IX-a ruse şi, prin urmare, şcoala nu a putut funcţiona aici.113
În această situaţie, Orternsia Buzoianu, directoarea Şcolii secundare, oferă, în continuare, spaţiu şcolar în casele sale, cerând însă ca ministerul să suporte cheltuielile necesare pentru
repararea şi transformarea imobilului în care urmau să intre clasele de elevi.
Ministerul, cu ord. 38164, aprobă această propunere. În ziua de 10 octombrie 1917, la Biserica Uspenia, s-a oficiat un parastas, pentru pomenirea ereoinei Ecaterina Teodoroiu. Au participat întregul corp didactic şi elevele Externatului secundar şi au ascultat expunerea plină de patos patriotic a profesorului Gh. Chelaru, refugiat din Bucureşti, comandantul cohortei cercetaşilor locali. A fost un moment înălţător!
Pe 11 octombrie 1917, au început examenele de corigenţă şi cele ale elevelor particulare, iar la 16 octombrie, s-au deschis şi cursurile noului an de învăţământ. Şcoala a funcţionat şi cu o secţie normală mixtă (clasele I, a V-a şi a VI-a), având încadraţi profesori refugiaţi.
Deoarece Armata a IX-a rusă s-a
demobilizat, direcţia şcolii, cu adresa nr.
112, din 23 martie 1918, cere Comandamentului Diviziei a VIII-a să dispună eliberarea localului Externatului. Acest lucru se petrece de-abia în iunie, plătindu-se în această perioadă şcolii
1000 de lei lunar.114 În acest timp, Armata rusă, dezorganizată, se retrage, în mare dezordine şi anarhie, producând mari necazuri populaţiei şi instituţiilor din Moldova şi Basarabia.115
În această perioadă, şcoala, cu cele trei secţii, a funcţionat pe baza unui orar redus, datorită spaţiului insuficient, cursurile încheindu-se, pentru toate obiectele, la 1 iunie 1918. În cadrul mai multor manifestări cu caracter naţional, patriotic, pe ziua de 9 iunie s-au comemorat cei căzuţi pentru patrie, pe câmpul de luptă; profesoarele şi elevele
şi-au arătat recunoştinţa faţă de eroii neamului, depunând jerbe de flori, pe mormintele lor, în Cimitirul Pacea.
În anul şcolar 1917-1918, au fost înscrise 245 eleve, repartizate pe clase astfel: clasa I – 65, clasa a II-a – 55, a III- a – 62, a IV-a – 46, în clasa a V-a comercială – 10 şi a VI-a, tot comercială
– 7. Anul şcolar, după susţinerea examenelor claselor particulare, din luna iunie, s-a încheiat cu o reuşită serbare.
În anul 1917, Externatul Secundar de fete împlinea 30 de ani de existenţă demnă. Din motive lesne de înţeles (nu se încheiase războiul), nu s-a organizat nici un fel de jubileu, dar pentru toţi, şcoala a câştigat un bine-meritat loc şi prestigiu în rândul instituţiilor similare din ţară, prin seriile de absolvente temeinic pregătite date vieţii, prin faptele de cultură realizate. Un corp profesoral serios a acţionat tot timpul: multe cadre didactice, venite din marele oraşe ale ţării, au adus cu ele spiritul modern, protocolar, ţinuta ştiinţifică, culturală, specifică acestei categorii de intelectuali implicaţi în activitatea spirituală complexă a oraşului Botoşani.
Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii grele moştenite de pe urma războiului, Ministrul Instrucţiunii Publice, Simion Mehedinţi, sugerează, conducerilor de şcoli şi prefecţilor, ideea înfiinţării unor eforii sau Comitete Şcolare, cu ajutorul cărora să se poată repara localurile şi mobilierul. În aceste organisme urmau să fie integraţi părinţi ai elevilor, foşti elevi, personalităţi cu stare, din comune şi oraşe, din capitale de
judeţe.116 Comitetul şcolar constituit la nivelul judeţului Botoşani, în ziua de 6 mai 1918, avea următoarea componenţă:
1. Panaite Vizante, prefect; 2. V. D. Vasiliu, farmacist (fost deputat şi senator); 3. V. Isăcescu, fost prefect; 4. Preot Alexandru Simionescu, Protoeria Botoşani; 5. I. Theodoru, inspector pentru învăţământul rural; 6. I. Drăgan, revizor şcolar al judeţului; 7. Ramiro Savinescu, avocat. Era un prim pas spre
31
descentralizare, în administraţia publică.117
Comitete şcolare s-au constituit, în perioada ce a urmat, în fiecare comună, precum şi în satele mai mari. Sursele de venituri se constituiau din organizarea de tombole, bazare, loterii, baluri, serbări, donaţii, expoziţii cu vânzare etc., pe baza
unor evidenţe foarte stricte şi riguros
controlate. Comitetele şcolare au fost îndată legiferate, printr-un decret-lege, publicat mai apoi în Monitorul Oficial nr.78, din 24 iulie 1919.118
Localul şcolii de pe bulevard Eminescu nr. 56 , unde urma să revină unitatea în noul an şcolar, arăta la luarea în primire îngrozitor: geamuri sparte, uşi şi ferestre stricate, prin acoperiş pătrundeau ploaia şi vântul, podelele erau şi ele deteriorate. Era nevoie de reparaţii capitale pentru întreaga clădire, pentru instalaţiile distruse şi mobilierul impropriu desfăşurării activităţii şcolare. Din chiria încasată de la Comisia de lichidare a Armatei a IX-a ruse, s-au făcut în timpul vacanţei, reparaţiile absolut necesare, dar rămâneau foarte multe încă de rezolvat.
În locul energicei şi priceputei Ortensia Buzoianu, care şi-a cerut retragerea la pensie, începând cu 1 octombrie 1918, a fost delegată, prin votul unanim al cadrelor didactice şi apoi
numită de minister, Natalia Paşa, ca director, ocupând totodată şi catedra celei pensionate. Ea a continuat tradiţia de muncă a şcolii rezolvând acum, în primul rând, problema punerii la punct, în detaliu, a localului unităţii şi a anexelor acestuia.
Noua directoare, împreună cu colectivul de cadre, organizează diferite manifestări culturale, la teatru sau în şcoală, unele chiar cu rezonanţă în Moldova şi în ţară. Acest lucru este repede remarcat de Ministerul Instrucţiunii Publice care, cu 1 septembrie 1918, transformă Externatul secundar din Botoşani în Şcoală secundară de fete gradul II.119
Tot acum, în Botoşani, s-a înfiinţat o Şcoală particulară de fete, curs liceal primar şi o "grădină de copii", intitulată Institutul modern. Era opera d-nei Cristina Goraş, licenţiată în litere şi cu un an de pregătire pedagogică în Franţa. Din anul 1928, unitatea a intrat în toate drepturile şcolilor secundare de stat. Majoritatea elevelor acestei şcoli erau provenite din mediul rural, ceea ce era un fapt bun pentru sprijinirea pregătirii fiicelor de ţărani şi ale altor categorii sociale din satele şi comunele
judeţului.120
Sfârşitul anului 1918 a adus momente de mari satisfacţii şi bucurii pentru poporul român. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu patria mamă s-a sărbătorit şi la Botoşani. S-au organizat adunări înflăcărate, mitinguri, acestea constituind momente de înălţare sufletească şi adâncă simţire patriotică, ce au rămas puternic imprimate în amintirea locuitorilor oraşului.121 Unirea Transilvaniei a stârnit un entuziasm general la Botoşani: "Duminică 18 curent-scria ziarul «Botoşani» s-a oficiat la Catedrala locală un Te-Deum, pentru fraţii noştri din Transilvania, care, în aceeaşi zi, erau strânşi în Congres la Alba-Iulia, pentru a proclama Unirea cu Patria mamă".122
"Noua Românie" a însemnat
reunificarea provinciilor istorice şi în acelaşi timp reformarea întregii societăţi, lărgirea cadrului democratic, în raport cu perioada anterioară. Marea Unire a deschis noi perspective şi pentru viaţa spirituală: înlăturarea barierelor politico- naţionale a permis accesul larg la valorile culturii româneşti, noul cadru cultural a beneficiat de contribuţia neîngrădită a energiilor tuturor provinciilor. Cadrul democratic în care s-a desfăşurat Marea Unire, declanşarea unei stări de entuziasm ce a cuprins toate categoriile sociale, elaborarea în scurt timp a unei legislaţii unitare au creat premisele unei dezvoltări accelerate la nivelul întregii societăţi, iar Constituţia din 1923 a
32
devenit garantul noii vieţi democratice în
România.
Învăţământul de toate gradele a cunoscut o dezvoltare fără precedent, pe întreg cuprinsul ţării, constituind o componentă esenţială a întregii vieţi spirituale şi a continuării procesului de modernizare a societăţii româneşti. În ciuda unor greutăţi materiale, un număr tot mai mare de copii pot acum urma diferite forme de învăţământ; s-a construit treptat un număr important de localuri, au fost înfiinţate şcoli pregătitoare şi şcoli normale de
învăţătoare şi învăţători.123
Într-o scrisoare a ministrului instrucţiunii, Simion Mehedinţi, adresată prefectului judeţului Botoşani, Panait Vizanti, din mai 1918, se cerea sprijin pentru înfiinţarea unor şcoli pregătitoare de preoţi şi învăţători.
El cerea "să se desemneze un sat pentru ca aceştia să se pregătească chiar în mijlocul vieţii de la ţară, potrivit cu nevoile şi felul traiului locuitorilor din acel ţinut". A fost, pentru şcoala pregătitoare, desemnat satul Tudora, unde s-a amenajat un fost conac pentru activitatea de învăţământ; de această problema s-a ocupat Tiberiu Crudu.124
În perioada interbelică, numărul şcolilor secundare, teoretice şi tehnice a crescut semnificativ, de la 186, în anul
1918-1919, la 825, în anul de învăţământ
1937-1938, şi aceasta datorită măsurilor favorabile luate pentru satisfacerea nevoilor dezvoltării societăţii, în noile condiţii istorice ale României.125
În scopul perfecţionării pregătirii profesionale, au loc tot mai multe conferinţe şcolare, ce dezbat probleme privind structura anului şcolar, notarea elevilor, conţinutul şi forma manifestărilor cultural-artistice şi sportive organizate cu elevii şi pentru aceştia.126
Anul şcolar 1918-1919 începe la 10 septembrie, cadrele didactice refugiate au primit dispoziţie să se întoarcă la locurile de muncă, cu primul tren (toate, din
Botoşani, au plecat , din gara Iaşi, în ziua de 20 septembrie, ora 13:00).127
Încadrarea Şcolii secundare gradul II suferă unele modificări.Se remarcă reintroducerea ca obiect de studiu a limbii germane şi încadrarea d-nei Maria Mascany, venită prin transfer de la Şcoala secundară de fete Tulcea. Ea va îndeplini
şi funcţia de director, în anii 1919-1920.
În această vreme, se înfiinţează şi acel organism nou, numit Comitet şcolar, ce va juca un rol hotărâtor în evoluţia bazei materiale şi didactice a şcolii.
Au fost înscrise 252 eleve, repartizate, pe clase, după cum urmează: clasa I – 63, a II-a – 69, clasa a III-a – 48
,a IV-a – 52; în clasa a V-a comercială –
14, şi în clasa a VI-a, acelaşi profil – 6 eleve. Din cauza epidemiilor ce bântuiau Moldova, şcoala a fost închisă de la 14 la
21 octombrie 1919. Cursurile s-au încheiat în acest an pe data de 15 iunie
1919. Tot în această lună, s-au desfăşurat examenele particulare, pentru Şcoala secundară de fete gradul II, cu 8 clase. Comisia de examinare a fost alcătuită, potrivit instrucţiunilor, din profesori şi profesoare de la toate şcolile din localitate.
Deoarece s-au înscris 230 candidate, s-au format două comisii, ambele sub preşedinţia NatalieiPaşa, directoarea unităţii. Având în vedere cerinţa mare de clase, printr-un raport înaintat ministerului, se solicită înfiinţarea clasei a V-a pentru noul an, lucru aprobat, dar, până la bugetarea ei, să fie folosite fondurile Comitetului şcolar. Înfiinţarea clasei a V-a însemna funcţionarea, de acum, a Şcolii cu un nou statut – cel de Şcoală secundară de fete gradul II.
Anul şcolar şi vacanţa se consumă cu transferul, la cerere, al Nataliei Paşa la Bârlad, nu înainte de a pregăti, cu toata grija, devizele pentru repararea cât mai completă a localului, pentru care solicită ministerului suma de 7742 lei, suma ce nu s-a acordat.
33
Anul şcolar 1919-1920 va începe, din acest motiv, abia la 6 octombrie. De la 1 septembrie, profesoara Maria Mascany este numită directoare şi tot acum se desfiinţează secţia comercială,
unele cadre didactice fiind trecute la şcoala cu acelaşi profil, dar de băieţi, din localitate. Ministerul Instrucţiunii înaintează, Şcolii secundare de fete gr. II, următoarea repartitie de ore:
1. Preot T. Chiricuţă - religie, 5 ore, completare la Liceul "Laurian"
2. Ana Ghermănescu - l. română, 17 ore, educaţia
3. Eugenia Nicolau - l. franceză, 11 ore
4. Virginia Nedelcovici - l. franceză, 10 ore
5. Aurelia Filipescu - l. germană, 11 ore
6. Maria Mascany - l. germană, 9 ore, directoare
7. Aglaie Theodor - istoria, 10 ore
8. Cecilia Alinescu - geografia, 10 ore
9. Eliza Gheorghiu - matematica, 10 ore
10. Elena Răutu - ştiinte, 12 ore
11. Magdalena Placa - detaşată la Şcoala comercială de băieţi
12. Elena P. Voitesti - aritmetica, stenografie, merceologie,16 ore
13. Elvira Chiroiu - gospodaria, 10 ore
14. Elena Manu - muzica, 12 ore
15. A.Vasiliu - caligrafie + desen, 8 ore
16. Hort. Mierlescu - caligrafie + desen, 8 ore
17. Felicia Roibănescu - gimnastica, 17 ore
18. Netty Adam - lucru ,15 ore
19. Andreea Groholschy - ajutoare de maistră de lucru
Înfiinţarea primului Comitet scolar, pe baza Decretului-lege nr.3138, din iulie 1919, avea ca scop strângerea fondurilor necesare reparării şcolilor pentru a se putea deschide anul de învăţământ, la timp şi în bune condiţiuni.128
Adunarea generală a reprezentanţilor părintilor şi a tuturor cadrelor didactice, convocată pentru ziua de 14 noiembrie 1919, alege primul Comitet şcolar, în următoarea componenţă:129
1. Maria Mascany - director, preşedinte
2. Eliza Gheorghiu - profesoară, casieră
3. Netty Adam - profesoară, secretară
4. Ana Ghermănescu - profesoară, censoră
5. Gheorghe Antonescu - Administraţia financiară, membru
6. I. Theodor - inginer al judeţului, membru
7. S. Labin - bancher, membru
8. I. Droc - institutor-pensionar, membru
9. Ismail Popovici - preceptor şi censor, membru
Cu ajutorul acestui comitet, s-a putut, mai întâi, întreţine clasa a VI-a clasico-modernă, apoi s-au executat şi decontat reparaţiile capitale efectuate.
În toată ţara, au loc serbări patriotice (la Mărăşeşti, la Călugăreni etc.) cu scopul de a sădi în sufletul locuitorilor, din fiecare localitate, un
sentiment de patriotică mândrie, făcând cunoscută mai bine istoria patriei, eroismul luptei pentru realizarea României Mari.
Şi în Şcoala secundară de fete gr. II, au avut loc mai multe manifestari cultural-artistice, cu continut patriotic, mult gustate de publicul botoşănean
34
select, participant; s-au evocat Marea
Unire, patronul scolii – Carmen Sylva, 10
Mai etc., încasându-se importante fonduri de către Comitetul şcolar. Din nou, s-au remarcat la aceste manifestari profesoarele Elena Manu, Maria Mascany, Netty Adam şi mai tânăra Victoria Răutu.
Deosebită a fost serbarea de sfârşit de an scolar, desfăşurată în sala Teatrului
"Mihai Eminescu", în ziua de 28 iunie
1920. Mai întâi, s-a prezentat piesa de teatru "Vânzătoarea de chibrituri", tradusă din franţuzeste de profesoara Cecilia Alinescu, şi două dansuri gimnastice (cum se spunea atunci) –
"Dansul florilor" şi "Dansul mateloţilor"
- pregătite de profesoara Răutu, dupa care, în încheierea serbării, s-au împărţit premiile elevelor merituoase.
S-a organizat, cu aceasta ocazie, o tombolă si o loterie, o expoziţie cu vânzare, cuprinzând lucruri de mână, executate de eleve, sub conducerea maiestrei de lucru Netty Adam. Beneficiul net încasat, al serbării, a fost de 7554 lei, sumă pusă în contul Comitetului scolar.
Profesoara-directoare Maria Mascany s-a îmbolnăvit acum grav, şi parcă nu era destul, pierde şi soţul; simţindu-se slăbită şi fiind deprimată sufleteşte, având mare nevoie de tratament si linişte, şi-a dat demisia. Conferinţa plenară a cadrelor didactice, din ziua de 16 iunie 1920, recomandă Ministerului Instrucţiunii, pentru a gira funcţia de director, pe colega Netty Adam ca "fiind foarte energică si dornică de muncă şi, în acelaşi timp, iubită de toate
cadrele didactice ale şcolii".130
NOTE
112 Idem, fila 2 si 11; vezi şi "Lamura", director Alexandru Vlahuţă, An I, octombrie 1919, nr. 1, pag. 82
113 Ion Agrigoroaiei şi Gh. Iacob, op.cit., pag.31
114 Ştefan Ciubotaru, Pagini din Istoria învăţământului botoşănean, op.cit., pag.103
115 Botoşanii în 1932, schiţă monografică, Liga culturală, secţia Botoşani pag.165
116 Maria Irimia, Marea Unire din 1918 şi rolul activ al botoşănenilor, în "Hierasus", 1978, Botoşani, pag. 25
117 Monografia judeţului Botoşani, Colectiv de autori, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1980, pag. 58
118 Acum se înfiinţează şi Şcoala Normală de la Şendriceni, vestiră peste timp, prin nivelul complex de pregătire a viitorilor învăţători, conform "Şcoala normală de la Şendriceni", Editura Litera, Bucureşti, 1978
119 Arhivele Naţionale Direcia Judeţeană Botoşani, Fond Prefectura judeţului, Dosar 87/1918, fila 1; vezi şi
Tiberiu Crudu, Ce au fost şi ce pot fi şcolile pregătitoare, conform M. Bordeianu şi Matcovski, op.cit. pag.330
120 I. Agrigoroaiei şi Gh. Iacob, Istoria liceului internat, op.cit., pag. 81
121 "Lamura", director Alexandru Vlahuţă anul I, octombrie 1910, nr.1, pag. 21, 28, 52; vezi şi numerele 5, din
Februarie 1922, 10-11, din iulie-august 1992, şi 9 din, septembrie 1925
122 Gabriela Leonardescu, op.cit., pag.61
123 Monitorul Oficial, nr. 78, din 24 iulie 1919, pag. 4131 - 4140
124 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Prefectura Botoşani, Dosar 87 / 1918 fila 2
125 "Viaţa", An.V, nr. 192, articolul "Netty Adam", de prof. Mihai Matei
126 Gabriela Leonardescu, op.cit., pag 69
127 Revista generală a învăţământului, fondator Spiru Haret, an XVI, nr. 8, pag. 513, art. "Cincizeci de ani de la înfiinţarea Societatii "Tinerimea română". Înfiinţată din 1878, avea ca scop cultivarea iubirii de ţară şi neam, propăşirea culturii româneşti
128 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag. 62.
129 După război, instituţia cercetăşiei s-a organizat, atât la noi, cât şi în Europa. Astfel, s-au desfiinţat cohortele şi s-a emis un nou regulament de funcţionare a mişcării, conform "Lamura", op. cit. din octombrie 1919, pag. 84
130 Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, Botoşanii de altădată, Editura Axa, 1999, Botoşani, pag. 114
35
Medalia 5 ANI DE ACTIVITATE A CABINETULUI DE
NUMISMATICĂ ŞI FILATELIE AL BIBLIOTECII JUDEŢENE – MIHAI EMINESCU – BOTOŞANI
Mihai C.V. Cornaci
Multiple determinări au generat o firească dorinţă din partea colectivului Bibliotecii Judeţene "Mihai Eminescu" din Botoşani de a folosi prezentul pentru siguranţa unei amintiri în viitor.
Împlinirea celor 129 ani de rodnică activitate a instituţiei citate, cu însemnate contribuţii în evoluţia actului cultural botoşănean, coincide cu împlinirea celor 5 ani de activitate a celei mai tinere secţii –
"Cabinetul de numismatică şi filatelie" Această aniversare a constituit un
bun prilej pentru editarea primei medalii în numele prestigioasei instituţii publice de informare şi documentare ce poartă numele iubitului poet, Mihai Eminescu.
Tirajul a fost realizat la Moscova cu ajutorul d-lui dr. Constantin Ciobanu – preşedintele ASOCIAŢIEI FILATELIŞTILOR, MAXIMAFILIŞTILOR ŞI CARTOFILIŞTILOR din Republica Moldova.
Cele două feţe ale medaliei, purtătoare de informaţii se constituie ca un mijloc de comunicare şi pot fi prezentate astfel:
Câmpul central al aversului este ocupat de imaginea instituţiei, devenită sediul central al Bibliotecii Judeţene
"Mihai Eminescu" Botoşani din aprilie
2005.
Clădirea construită în anul 1928, fostul sediu al B. N. R. Botoşani (agenţie, filială, sucursală) a funcţionat cu această destinaţie până la 31 august – 2000.1
Arhitectura deosebită ne conduce la
restituirea unei personalităţi eminente a
genului, Radu Dudescu (1894-1983).
În partea inferioară, cartea deosebită face trimitere la specificul instituţiei. Între carte şi terasă este redată
perioada de timp menţionată: 2006 – 1 XII
– 2011
Circular, la exergă sunt redate textele: BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ
"MIHAI EMINESCU" /BOTOŞANI/ 5
ANI DE ACTIVITATE / CABINETUL
DE NUMISMATICĂ ŞI FILATELIE.
Câmpul reversului este ocupat de primul portret al poetului la vârsta de 19 ani, după fotografia din anul 1869, în semi- profil spre stânga încadrat de anii 1850-
1889.
La exergă, în partea superioară este dispus semi-circular textul MIHAI EMINESCU iar în partea inferioară – FIU AL BOTOŞANILOR.
În dreapta bustului este redată actuala stemă a municipiului Botoşani – propusă de specialişti şi de primar spre dezbatere în şedinţa publică (fig. 1) indicat cel care în numele editorului s-a preocupat din 15-07-2009 şi aprobată prin hotărârea Consiliului local nr. 259 din 29 iulie 2009.
Tot în partea dreaptă cu litere de dimensiuni mici este indicat cel care în numele editorului s-a preocupat de finalizarea acestui proiect.
Ambele feţe sunt realizate în tehnica redării într-un singur plan având ca suport câmpul uşor matisat iar reprezentările şi textul în suprafeţe lucioase ce contrastează cu suprafeţele adiacente.
Medalia cu diametrul de 50 mm de Camelia Viziteu, Costel Dorin Grigoruţă şi Mihai Cornaci a fost realizată în tiraj de 20 exemplare va fi oferită unor colaboratori apropiaţi precum şi pentru protocolul instituţiei editoare.
Protejată într-o casetă specială medalia va fi însoţită de un certificat de autenticitate semnat de conducerea Bibliotecii Judeţene.
36
Cu această editare Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu" Botoşani iese din "implicarea minoră"2 a instituţiilor
majore ce nu au iniţiat nici măcar o singură
medalie pe tema patronului lor cultural.
NOTE
1. Cu arhitectură asemănătoare au fost construite sediile B. N. R. din Focşani şi Tulcea.
2. Constantin Mălinaş, Eminescu în arta medaliei 1871 – 1989 – Studiu, catalog şi album, Editura
Geea – Botoşani pag. 10.
PATRIMONIU IMOBIL
Tehnica picturii murale din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Voroneţ, Popăuţi, Probota şi Moldoviţa (2)
dr. Carmen Solomonea
Părţ ile din ed ifici u care sunt c onstr uite cu piatră de t alie făţuit ă se sit uează astfel :
- la exteriorul bisericilor:
- pisaniile, contraforţii mari şi cei mici situaţi la turlă (Moldoviţa, Probota) şi în axul altarului (Moldoviţa, Probota);
- ancadramentele de la ferestre şi portalurile de intrare; bancheta la bisericile de secol XVI (Probota, Moldoviţa) şi Voroneţ;
- profilul de la partea superioară a soclului; îmbinările dintre faţadele sudică şi respectiv nordică cu cea vestică (muchiile pereţilor la pronaos şi respectiv pridvor) la Popăuţi şi Moldoviţa;
- muchiile stâlpilor şi baza lor, de la cele trei intrări în pridvor la Moldoviţa;
aproape întreg pridvorul la biserica Probota.
- la interiorul bisericilor:
- ancadramentele la portalurile interioare şi lintelul;
37
- consolele arcelor şi console cu muluri care încheie la bază intradosurile lunetelor (Voroneţ, Popăuţi, Moldoviţa şi Probota);
- pilaştrii adosaţi şi capitelurile lor în pronaos (Moldoviţa şi Probota);
- arcele angajate şi arcul median din pronaos (Probota);
- banca din absida altarului (Voroneţ şi Probota).
Foto 11. Biserica Sfântul Nicolae Popăuţi, încăperea pronaosului, baza arcelor cu consolele din piatră făţuită, mărginite de benzi având tonalitatea ocru-roşu; consolele sunt decorate cu elemente florale pictate în nuanţe de verde de pământ.
Părţ ile din edificiu care sunt constr uite cu cără midă se s it uează astfel:
- tamburul turlei şi cupola; bazele stelate; baza turlei cu pandantivii mici şi mari,
lunetele cu intradosurile lor;
- ocniţele exterioare şi interioare, firidele oarbe exterioare, arcade oarbe pe abside
(sudică, nordică şi estică);
- intradosurile ferestrelor şi glafurile 4, intradosurile arcelor la anexele altarului
(proscomidia şi diaconiconul);
- arcele, bolţile, semicalotele; muchiile interioare ale absidelor (sudică şi nordică) şi pilaştrii de lângă absida estică, muchiile interioare ale proscomidiei şi diaconiconului;
- nişele din pronaos, camera mormintelor, naos şi altar.
38
Foto 12. Biserica Sf. Nicolae Popăuţi, interiorul turlei, glaful ferestrei vestice, prima decoraţie cu imitaţia unei structuri de zidărie pe sub care se observă cele două cărămizi centrale aşezate vertical.
Foto 13. Biserica Sf. Nicolae Popăuţi, naos, pandantivul mare nord-vestic unde s-a pierdut în totalitate pictura şi parţial stratul primei decoraţii, ceea ce face posibilă observarea zidăriei de cărămidă, unde în afară de cărămizile de colţ există şi cărămizi aşezate în poziţie verticală.
Mortarul de legătură dintre cărămizi şi dintre blocurile de piatră făţuită are un finisaj aparte faţă de mortarul aflat în rosturile dintre pietrele brute, adică atent polisat la suprafaţă (puţin sub nivelul cărămizilor sau pietrelor), fără să depăşească marginea acestora. S-a observat că acest mod de
tratare diferenţiată a suprafeţelor zidăriei are legătură directă cu următoarea etapă a edificiului şi anume prezentarea suprafeţelor arhitecturale după finalizarea construcţiei într-o formă estetică provizorie, ce urma să acopere interiorul şi exteriorul până la primirea decoraţiei cu pictura murală.
Foto 14. Biserica Sf. Nicolae Popăuţi, pronaos, baza calotei cu pandantivul nord-vestic şi o porţiune din arcul nordic unde s-a pierdut stratul de pictură şi parţial stratul primei decoraţii, ceea ce face posibilă observarea zidăriei de cărămidă atent realizată şi modul de finisare a rosturilor cu mortar de var ce indică acurateţe şi înaltă calitate tehnică.
39
Privind în ansamblu bisericile din perioada încadrată între sfârşitul secolului al XV şi mijlocul secolului al XVI-lea este evident faptul că nici o porţiune din suprafeţele murale nu a rămas la voia întâmplării, deşi timpul a exercitat destulă presiune asupra constructorilor şi pictorilor, fiecare etapă era bine precizată teoretic pentru a putea fi urmărită practic, dovadă fiind coerenţa sugerată de programul decorativ al primei decoraţii (asemenea unei decoraţii de început) a bisericii. Dimensiunea rosturilor dintre cărămizi este riguros şi constant păstrată între minim 1,5 cm şi 2 cm pe toate porţiunile bisericii.
Foto 15. Biserica Sf. Nicolae Popăuţi, pronaos, peretele vestic, vedere parţială a Sinodului Ecumenic reprezentând pe împărăteasa Irina şi împăratul Constantin; Porţiune perimetrală ferestrei vestice a pronaosului unde s-a pierdut stratul de pictură şi este vizibil parţial stratul primei decoraţii.
Deasupra părţii superioare a intradosului şi pe lateralele ferestrei vestice din pronaosul bisericii de la Popăuţi se păstrează o amplă porţiune cu stratul primei decoraţii5 ce mărgineşte perimetral această arie (vezi foto 15). Pictorii medievali au sugerat din culoare roşu- brun şi alb de var aspectul unor cărămizi aşezate pe forma semicirculară a părţii superioare a intradosului ferestrei, această reprezentare având scopul de a marca forma ferestrei ca element de arhitectură, înainte de momentul aplicării stratului de frescă cu pictura.
Tipuri de preparaţii – stratul primei decoraţii, straturile tip arriccio şi intonaco
Prima decoraţie 6- concept decorativ
Studiul elementelor tehnice specifice decoraţiei murale trebuie iniţiat cu imaginea bisericii aşa cum se prezenta imediat după finalizarea construcţiei, imagine concretizată de prima decoraţie a lăcaşului, atât la interiorul cât şi la exteriorul său. Peste suportul de zidărie specific, constituit din piatră (blocuri făţuite şi brute) asociată pe câteva zone cu cea de cărămidă, toate cele patru biserici au primit un strat de
preparaţie7 peste care s-a realizat o primă formă de prezentare estetică a volumelor arhitecturale şi pe care o vom numi ,,prima decoraţie" a bisericii.
Trebuie precizat că spre deosebire de următoarea fază estetică pe care o constituie pictura murală, această primă fază de decoraţie nu are vreo semnificaţie, ci doar rolul de a pune în valoare formele arhitecturii, cu un impact vizual mai accentuat decât materialele zidăriei.
Stratul de preparaţie al primei decoraţii este aplicat cu o grosime mică, circa
2mm şi maxim 4mm, urmărind denivelările suprafeţei murale şi are un aspect uşor grosier. Suprafeţele prezintă o textură semipolisată, aspect care avea importanţă pentru crearea unei bune aderenţe a următorului strat de decoraţie ce urma să fie aplicat mai târziu, la momentul realizării picturii murale.
40
NOTE
4. La biserica Popăuţi există porţiuni de zidărie în naosul bisericii unde cărămizile sunt aşezate nu numai pe
orizontală ci şi pe verticală, acestea sunt localizate pe glafurile ferestrelor tamburului turlei, pandantivii mari de
la baza turlei şi pe glafurile ferestrelor din axul absidelor naosului.
5. Stratul primei decoraţii a fost descoperit în timpul intervenţiilor actuale de restaurare a picturii murale, acesta nefiind vizibil anterior, întrucât era acoperit de mortare provenind din timpul acţiunii de reânoire a picturii desfăşurată între 1926-1927 şi a reparaţiilor diverse ca aspect şi structură care s-au acumulat în timp peste suprafeţele originale.
6. Reprezentarea exterioară a bisericii Moldoviţa şi reprezentarea interioară a bisericii Popăuţi în această formă iniţială de decoraţie este posibilă prin realizarea unor relevee grafice care pot reconstitui această etapă estetică, dat fiind existenţa indiciilor primei decoraţii pe diverse zone ale monumentelor, vizibile pe lacunele picturii murale.
7. La Voroneţ este dificil de apreciat cum ar fi arătat atât la interior cât şi la exterior decoraţia de început a bisericii lui Ştefan; sunt doar câteva porţiuni de mici dimensiuni unde această decoraţie era vizibilă sub stratul picturii murale (care se păstrează pe toate suprafeţele arhitecturale), localizate la turlă pe interior şi la exterior, apoi porţiuni din faţade unde sunt alăturate decoraţiei cu discuri smălţuite.
41