FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Anul XII, nr. 1, februarie 2012 (44)

 

CRONICA

Gellu Dorian

Zilele Eminescu, ediţia a XLII-a.................................................................... .........1

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

Maria Diaconescu

Raport de cercetare arheologică preventivă în perimetrul investiţiei

„Construirea barajului hidrotehnic pentru prevenirea inundaţiilor

în zona de vărsare a Ibănesei in Jijia - Vorniceni – Pod Ibăneasa”(3)…….……..… … ..6

Florin Hău, Ştefan Dejan

Raport tehnic al cercetării arheologice preventive de la Biserica

armeană veche cu hramul “ Adormirea Maicii Domnului” din Botoşani…....... .........10

PATRIMONIU MOBIL

dr. Valentin Coşereanu

Eminescu – realitate şi sublimare poetică(11)…………………………… .………. …20

Marcel Varga

Judeţul Botoşani în primele luni ale ocupaţiei sovietice. Memoriile inedite

ale lui Dimitrie Russu, prefectul judeţului Botoşani -7 aprilie-17 august 1944 (2)… ..23

Gheorghe Bâgu

Mărturisiri din perioada comunistă - portrete, eseuri şi schiţe (4)……….………. …27

Mihai Matei

Istoria Liceului „Mihai Eminescu” Botoşani(9)....................................................... ....29

RECENZII

DOUĂ REPUBLICĂRI MULT AŞTEPTATE: Eugenia Greceanu- Ansamblul urban medieval Piteşti şi Ansamblul urban medieval Botoşani ( Teodor Octavian Gheorghiu, în Historia Urbana, tom. XIX, Ed. Academiei )…………………………..33

CRONICA

Zilele Eminescu, ediţia a XLII-a

Gellu Dorian

Cea de a II-a ediţie a Zilei Culturii Naţionale, aleasă ca dată în ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu, 15 ianuarie, s- a desfăşurat în cadrul mai larg al celei de a XLIII-a ediţie a Zilelor Eminescu, care au început cu data de 13 ianuarie şi s-au încheiat pe data de 15 ianuarie, cu Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu”, ediţia a XXI-a. Au fost implicate în derularea acestor manifestări instituţiile locale, sprijinite şi de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Primăria Municipiului Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Consiliul Judeţean Botoşani, cu toate instituţiile din subordine
– Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, Muzeul Judeţean, Biblioteca Judeţeană
„Mihai Eminescu” -, s-au alăturat iniţiativei Fundaţiei Culturale „Hyperion- Caiete botoşănene” în realizarea unui program amplu şi divers. Deplasarea scriitorilor invitaţi în zilele de 13 şi 14 ianuarie în R. Moldova, la Bălţi, unde a avut loc o întîlnire memorabilă la Universitatea „Alecu Russo”- Facultatea de Filologie, precum şi la Soroca, unde a avut loc un maraton poetic la Cetate a continuat proiectul iniţiat anul trecut, cînd
scriitorii invitaţi, într-un desant, s-au deplasat la Cernăuţi, Ucraina. Întîlnirile de acolo, cu profesorii, studenţii, iubitorii de poezie, oficialităţile, au dovedit că există o reală deschidere pentru astfel de întîlniri pe viitor. De asemenea, întîlnirile de la Vorona, din ziua de 14 ianuarie, au continuat o tradiţie la care voronenii sunt gazde de neegalat. Ziua de 15 ianuarie a inclus o serie de întîlniri consacrate, începînd cu şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani, în care poetului laureat i s-a decernat titlul de Cetăţean de Onoare al Botoşanilor, apoi cu depuneri de jerbe de flori la statuia poetului, cu un Te Deum la Biserica Uspenia, biserică în care a fost botezat pruncul Mihail Eminovici, la Ipoteşti, cu lansări de cărţi şi reviste, recitaluri ale poeţilor invitaţi, vernisaje de expoziţii, ca, seara, în sala de spectacole a Teatrului
„Mihai Eminescu”, să aibă loc, în faţa unui public numeros şi iubitor de poezie, Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, în cadrul căreia a avut loc şi recitalul extraordinar susţinut de pianistul Mircea Tiberian şi interpreta Nadia Trohin.
1

PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU” PE ANUL 2011

Pe 15 ianuarie 2012 a avut loc la Botoşani, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”-Opera Omnia, ediţia a XXI-a. Juriul de acordare a premiului, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu şi Mircea A. Diaconu, avînd în vedere următoarele nominalizări: Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad, Ovidiu Genaru, Ion Mircea şi Doina Uricariu, a decis ca pentru anul 2011 laureatul să fie poetul Ion Mircea, căruia i s-a decernat şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Botoşani.Totodată, s-a
decernat şi Premiul Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu” – Opera Prima, ajuns la ediţia a XIV-a. Juriul, format din Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristeahe, Andrei Terian şi Vasile Spiridon, nominalizînd pe Andrei Dosa, Crista Bilciu, Matei Hutopila, Vlad Tăuşance şi Georghe Nechita, a decis premiul pe anul 201 ex-aequo
Poeţilor Andrei Dosa, pentru cartea Când va veni ceea ce este desăvârşit, Ed. Tracus-Arte, şi Cristei Bilciu, pentru cartea Poema desnuda, Ed. Cartea Românească.
X
La manifestări au participat din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, consilierul ministrului Kelemen Hunor, domnul Radu Enache, din partea Uniunii Scriitorilor din România, domnul Varujan Vosganian, prim-vicepreşedinte, precum şi scriitorii: Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Adrian Popescu, Dinu Flamând, Ion Mircea, Claudia Tiţa, George Vulturescu, Călin Vlasie, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Adi Cristi, Marius Chelaru, Valentin Talpalaru, Ioan Radu Văcărescu, Silviu Guga, Dragoş Varga, Mircea Petean,
Vasile Igna, Nicolae Tzone, Adrian Alui Gheorhe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Carmen Veronica Steiciuc, Liviu Pendefunda, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru, Emilian Galaicu-Păun, Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Anatol Muraru, Gheorghe Calamnciuc, Vitalie Livcic, Petru Popa, Vasile Tudor, Andrei Dosa, Crista Bilciu, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Emanoil Marcu, Vasile Iftime, Nicolae Corlat, Petruţ Pârvescu, Dumitru Necşanu, Ciprian Manolache, Constantin Bojescu, Cristina Şoptelea, Mircea Oprea, Vlad Scutelnicu, Maria Baciu şi alţii

Poezia a chema primii fulgi peste Cetate

Cum să te îndoieşti „că la-nceput era cuvântul, şi el era la Dumnezeu” ( Sfânta Evanghelie după Ioan), dacă după câteva minute de la deschiderea manifestării „Dor de Eminescu”, la rostirea numelui poetului, peste Cetatea Soroca au pornit să cadă fulgi puhavi şi moi ca într- un basm. Uite şi forţa poeziei, ecoul purităţii. Cine nu crede în poezie nu crede în viaţă, Ea fiind asemănătoare cu fulgul: unică, tainică, şi trecătoare. Interpretul
Anatol Rudei a unit vocile participanţilor la sărbătoare cu ajutorul refrenului simplu şi atotcuprinzător: „Eminescu”. De astă dată nu s-au ţinut discursuri despre valoarea operei eminesciene, pentru că prezenţa impresionantă a participanţilor vorbea de la sine: veniseră adevăraţii cunoscători ai operei Marelui Poet. Aşa dar, sorocenii au descuiat porţile, şi cu inima deschisă au primit cea mai frumoasă, cea mai impunătoare ceată de colindători,
2

(de fapt în această zi de Sf. Vasile, s-ar potrivi mai mult să zic „ceată de urători”), ceata care vesteşte nemurirea limbii române.

Prezenţa în oraşul nostru a peste 60 de scriitori, de pe ambele maluri ale Prutului, a înscris acţiunea în şirul evenimentelor istorice pentru cultura ţinutului.Cetatea Soroca, locul unde s-a desfăşurat manifestarea, îmi aminteşte de serbarea de la Putna de la sfârşitul secolului XIX, serbarea de comemorare a Domnitorului Ştefan cel Mare, la organizarea căreia şi-a adus aportul şi poetul M. Eminescu. Prezenţa „aici şi acum a unui număr important de spectatori a demonstrat faptul că „Eminescu-i peste tot”. Şi dacă în fiecare an cugetul nostru, în aceste zile, aleargă spre Ipoteşti, spre Botoşani, oraşul în care s-a născut şi a copilărit Eminescu până la vârsta de 4 ani, apoi în acest an, botoşenenii au adus
energia acelor locuri în inima cetăţii Soroca. Oraşul nostru este locul unde s-a zidit şi „cetatea de cuvinte” la tem,elia căreia au stat înaintaşii Panteleimon Halipa, Constantin Stere, Paul Vataman, Arcadie Donos, Nicolae Coban, botoşeneanul Dimitrie Iov şi alţii. Întâmpinaţi la marginea Ciripcăului, satul de baştină a lui Constantin Stere, grupul de scriitori şi-a urmat calea spre piaţa străjuită de monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul oraşului. Înalţii oaspeţi au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare de către administraţia locală în frunte cu preşedintele raionului Victor Său şi primarul oraşului Elena Bodnarenco şi desigur de orăşeni. S-au depus jerbe de flori la monumentul voievodului de unde toţi s-au îndreptat spre parcul ce poartă numele poetului. Din start vreau să menţionez că aleile parcului erau, de astă dată, neîncăpătoare. Ne-a bucurat mult participarea copiilor la festivitate, pentru că cine „i-a privit în ochi” pe atâţia scriitori importanţi, sunt sigur, pe viitor, vor descoperi lumea şi cu ochii acestora. Vreau să recunosc că pentru prima dată intenţionez să dau în pagină mai multe poze ca de obicei, pur şi simplu, am impresia că unele momente mu pot fi descrise şi mai lesne poţi ancora în miezul lucrurilor privind imaginile imortalizate. Atmosfera poetică, presărată pe ici-pe-colo cu perle folclorice aduse în scenă de formaţiile din Egoreni şi Vlădeni, parcă a făcut să vibreze şi mai mult sufletele celor prezenţi. S-au produs toate atât de armonios, aşa cum s-au îmbinat, ( nu întâmplător), în creaţia lui Eminescu, versurile de inspiraţie folclorică „Ce te legeni, codrule…” (Ce te legeni) cu cele care brăzdează spaţiul filosofic: „Pe mine, mie redă-mă” (Odă) .
(Petru POPA – directorul Teatrului Veniamin Apostol din Soroca)
3

De la Botoşani la Soroca, via Bălţi

Frumoasa aventură a Zilelor „Mihai Eminescu” 2012 a început în dimineaţa zilei de 13 ianuarie când, o delegaţie de peste 40 de persoane, reprezentând poeţi şi scriitori români, au pornit spre Basarabia, având ca destinaţii oraşele Bălţi şi Soroca. Condusă de Cătălin Mugurel Flutur, primarul municipiului Botoşani, delegaţia a reunit oameni de cultură botoşăneni dar şi slujbaşi eminescieni din Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Arad, Cluj-Napoca, Satu Mare, Sibiu, Suceava şi scriitori botoşăneni.

În Basarabia, s-a alăturat delegaţiei române Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. După trecerea Prutului, pe la punctul de frontieră de la Stânca – Costeşti, prima escală a fost făcută în oraşul Bălţi, unde delegaţia a rămas peste noapte. În cursul zilei de vineri, grupul român a depus jerbe de flori la monumentul poetului de pe Aleea Clasicilor din Bălţi, alături de statuia lui Mihai Eminescu aflându-se şi bustul marelui poet basarabean, Grigore Vieru. Delegaţia condusă de primarul Cătălin Flutur s-au aflat Nicanor Dumitru Teculescu, consulul general al Consulatului României din Bălţi, şi Radu Ciobotea, consul al aceleiaşi instituţii.

„Apreciez din tot sufletul această manifestare spontană şi sunt profund impresionat de prezenţa acestei delegaţii numeroase care ne-a stimulat şi pe noi,

cei din Consulatul României de la Bălţi. Realmente sunt impresionat şi mândru că ne-am adunat aici, lângă bustul poetului care va reprezenta pe vecie România”, a declarat consulul general, Nicanor Dumitru Teculescu. Flori au fost depuse şi la impunătorul monument al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, situat în faţa Primăriei municipiului Bălţi. Un mic amănunt:acordăm o bilă neagră pentru lipsă de diplomaţie administraţiei bălţene, condusă de primarul comunist Vasile Panciuc, care a refuzat să primească, în calitate de gazde, delegaţia română. Lipsa de respect a administraţiei bălţene a fost diminuată de excelentele gazde de la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, prestigioasă instituţie de învăţământ condusă de profesorul universitar doctor Gheorghe Popa. Având în componenţă facultăţile de: Filologie, Limbi şi literaturi străine, Ştiinţe reale, Pedagogie Psihologie şi Asistenţă Socială, Drept, Economie. Ştiinţe ale Educaţiei şi Arte, Ştiinţe ale Naturii şi Agroecologie, universitatea a devenit pentru două ore o oază de românism într-un municipiu roşu, în care limba română se aude foarte rar.

„Niciodată, universitatea noastră nu a avut un grup de oaspeţi atât de numeros din România. Sunt foarte bucuros că putem să vă primim şi că Mihai Eminescu ne-a ajutat şi continuă să ne ajute pe toţi să ne găsim propria identitate”, a declarat emoţionat Gheorghe Popa. A urmat apoi un veritabil schimb cultural şi de opinie românească, printre purtătorii de mesaj numărându-se şi primarul botoşănean Cătălin Flutur. Momentul final al zilei de

13 ianuarie s-a produs la hotelul unde a fost cazată delegaţia românească. La vremea mesei de seară, şi pentru că tot era şi sărbătoarea Revelionului pe stil vechi, ansamblul „Floarea Soarelui” din oraşul Săveni, judeţul Botoşani, a oferit un spectacol de zile mari, care a cuprins obiceiuri şi dansuri specifice Anului Nou din nordul Moldovei. Toate aprecierile
4


noastre pentru minunaţii artişti săvineni care au trecut obiceiurile românilor peste Prut pentru aducere aminte. Următorul episod al Zilelor „Mihai Eminescu” 2012 s-a petrecut sâmbătă 14 ianuarie. În urma unei invitaţii de suflet, delegaţia română s- a deplasat pe malul tulburătorului Nistru, taman în istorica Cetate a Sorocii. Aici primul popas a fost făcut la monumentul lui Ştefan cel Mare situat, ca şi la Bălţi, în faţa sediului Administraţiei Raionale de Stat.
O mulţime entuziastă a aşteptat românii, în frunte cu Elena Bodnarenco, o primăriţă comunistă de origine ucraineană. Dar, spre deosebire de colegul Panciuc de la Bălţi, doamna primar, o mare doamnă în adevăratul sens al cuvântului, a demonstrat că diplomaţia şi comunicarea sunt două trăsături definitorii în astfel de împrejurări. Alături de primăriţa oraşului Soroca, românii au mai fost întâmpinaţi de conducerea Raionului Soroca, formată din preşedintele Victor Său şi vicepreşedinţii Boris Ivas şi Vladimir Nicuţă, cei trei fiind membri ai partidelor opuse comuniştilor, şi componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană din Republica Moldova. Momentul de vârf al zilei de 14 ianuarie s- a consumat chiar în Cetatea Soroca unde, sub grija permanentă a lui Petru Popa, directorul teatrului „Veniamin Apostol”, un partener de nădejde al teatrului botoşănean „Mihai Eminescu”, a avut loc un spectacol de muzică, obiceiuri de iarnă şi poezie, din care nu a lipsit mesajul lăsat posterităţii de Adrian Păunescu: „Într-o

lume relativă/ Mai avem un nume sfânt/ Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt…” Într-un decor de basm, ca în Bacovia sau poate ca în Esenin, pentru la Soroca apăruse primii fulgi de nea, poeţii României şi-au recitat creaţiile, îndelung apreciate de un public numeros care a suportat cu stoicism gradele tot mai puţine dintr-un decor hibernal întregit de apa Nistrului, graniţa istorică a trecutei Ţări a Moldovei. Lungul drum spre casă s-a produs în după amiaza înserată a zilei de

14 ianuarie, cu o mică escală în oraşul Drochia. Pentru că şi aici există un bust al lui Eminescu unde românii au dorit să facă fotografii. Duminică 15 ianuarie, zi în care se împlinesc 162 de ani de la naşterea poetului nepereche, manifestările au debutat cu şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani, în cadrul căreia aleşii botoşăneni au aprobat acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al municipiului Botoşani, poetului Ion Mircea
– câştigătorul actualei ediţii a Premiului
Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru opera Omnia. După o veche tradiţie a urmat depuneri de flori la bustul poetului din faţa teatrului ce-i poartă numele, moment la care, alături de şefii instituţiilor de cultură botoşănene, ai Primăriei, a fost prezent şi prefectul de Botoşani, Cristian Constantin Roman. Finalul manifestărilor s-a produs la teatrul „Mihai Eminescu”, unde a avut loc Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Onoarea de acordare a premiilor a revenit, din partea administraţiei botoşănene, lui Mihai Ţâbuleac – preşedintele Consiliului Judeţean, respectiv viceprimarului Cătălin Alexa. (Gabriel BALAŞA – redactor Informatorul Moldovei)
5

PATRIMONIU ARHEOLOGIC

RAPORT DE CERCETARE ARHEOLOGICA PREVENTIVĂ

în perimetrul investiţiei

„Construirea barajului hidrotehnic pentru prevenirea inundaţiilor în zona de vărsare a Ibănesei in Jijia - Vorniceni – Pod Ibăneasa”(3)

Maria Diaconescu

Complexul nr. 8 (locuinţa nr. 8)

Exploatarea lutului de către săteni în marginea sudică a aşezării cucuteniene a impus în 2003 dezvelirea parţială a L 8 şi a Gropii AB aflată alături. Cercetarea ei a continuat în anul 2008. Contrucţia remarcabilă prin dimensiuni are laturile de 15 şi 9m, suprafaţa de 135 m, forma dreptunghiulară. A fost orientată NV-SE. L 8 a fost o construcţie solidă, a apărut sub forma unei mase de chirpic omogen cu nisip în compoziţie, dens, consistent, ars la roşu, gros de cca. 10/12 cm la adâncimea de -0,40 – 0,55 m.

Planul complexului L8

Mai ales pe latura de sud platforma se remarcă prin masivitate şi prin consistenţă. Aceasta păstra amprente de bârne cu secţiune semiovală, aşezate perpendicular pe latura lungă a locuinţei. Lipiturile de la pereţi aveau o

grosime de cca 6-8 cm în zona centrală a

locuinţei, probabil de la un perete despărţitor. Bucăţile de chirpic de la capetele construcţiei sunt mult mai groase, au cca. 10 – 17 cm, îmbrăcând structura de rezistenţă realizată din trunchiuri de copac. Sub platformă, pământul roşiatic cu bucăţi mici de chirpic a semnalat faptul că L 8 a fost distrusă de un puternic incendiu. Starea de conservare era foarte bună în jumătatea sudică, cu goluri în capătul de nord. Resturile pereţilor aveau aici culoare mai deschisă, roşu pal, gălbui, cu pleavă în compoziţie, fărâmiciose, mai slab arse. Acestea aveau amprente de nuiele, groase de

3-5 cm. Pe latura de S – E, locuinţa a avut o vatră deschisă, rectangulară cu dimensiunile

1,20 x 0,70 m, cu suprafaţa mozaicată. Fragmente ceramice au apărut mai mult pe latura de nord si vest, aparţinând unor forme bine cunoscute: pahare, capace, castroane, străchini, vase tip Cucuteni C, unele dintre aceastea fiind sparte „in situ”. Vasele aveau în general dimensiuni medii. Din inventarul L 8 remarcabil este materialul litic:11 percutoare,

20 de râşnite, unelte de silex şi numeroasele coarne de cerb cu urme de prelucrare, de tăieturi. La acestea se adaugă 5 statuete antropomorfe, două vase binoclu întregibile, un topor de piatră, 3 vârfuri de săgeată, fragmente ceramice de la vase diferite atât ca formă cât şi ca dimensiuni, unele dintre ele vitrificate, urmare a unui incendiu de proporţii ce a distrus locuinţa. Sub platforma locuinţei, în capătul de S – V s-a găsit ceramică în strat constant sugerând o locuire anterioară.

6

Complexul nr. 9 (locuinţa nr. 9)

A apărut în sectorul B, în S IX, în partea de vest a platoului cercetat la adâncimea de -

0,20 – 0,30 m. Suprafaţa locuinţei a fost de cca

24 m, laturile acestei construcţii fiind de 6 şi respectiv 4m, forma relativ rectangulară. Platforma locuinţei cu multe goluri în zona de mijloc, urmare a unor lucrări de construcţie a unui şanţ, avea urme de bârne fasonate, despicate pe lungime şi se remarcă prin masivitate, consistenţă, este arsă la rosu.

Planul complexului L9

Din lutuiala pereţilor s-au găsit fragmente puţine cu urme de stuf şi nuiele de la scheletul lemnos. Pe porţiunea păstrată n-au fost observate resturi ale vreunei instalaţii de încălzit. Ca inventar în afară de puţinele fragmente ceramice s-a mai găsit o jumătate de percutor, o râşniţă, două aşchii de silex şi puţine oase.

Complexul nr. 10 (locuinţa nr. 10)

Ca prim rezultat al cercetărilor în capătul vestic al sanţului 11, între metrii 123 – 127 la adâncimea de -0,10 – 0,20 m a apărut locuinţa

10.

Aflându-se la o adâncime atât de mică faţă de nivelul actual de călcare şi datorită lucrărilor agricole, L 10 a fost deranjată astfel încât fragmente ceramice au fost antrenate spre suprafaţă. Pe o suprafaţă de cca. 50 mp s-au aflat fragmente de chirpic şi ceramică, unelte de silex ce au confirmat existenţa unei locuinţe afectată de lucrări antropice. În această situaţie s-a constatat doar existenţa acesteia fără a fi întreprinse alte cercetări.

Complexul nr. 11 (locuinţa nr. 11)

A apărut pe lungimea S8 şi a avut o stare de conservare bună. Construcţia avea o

suprafaţă de peste 40 m, laturile sale fiind de

7,5x5,5m, orientată NV-Se. Forma acesteia este aproximativ rectangulară. În zona centrală a construcţiei s-au concentrat bucăţi mari, din podina locuinţei mişcate din poziţia iniţială, probabil urmare a prăbuşirii acesteia. În mijlocul locuinţei pe o zonă oarecum pătrată situată între cuptor şi vatră, lipiturile de pe sol sunt mozaicate.

Planul complexului L11

Pe suprafaţa locuinţei s-au găsit bucăţi ce păstrau urme de nuiele, stuf, şipci. Aveau culoare roşiatică, erau friabili. In apropierea cuptorului de pe latura de Vest s-au găsit bucăţi mari, groase de cca 7-8 cm de la montanţi ce păstrau urme de pari. Această construcţie se deosebeşte de altele ce au fost cercetate prin amenajările interioare, prin starea bună de conservare a amenajărilor interioare. Astfel s-a găsit un cuptor cu dimensiunile de 2,60 / 2,30 m, ce avea bolta prăbuşită şi 3 laturi exterioare înălţate şi netezite într-un cofraj. O vatră rectangulară se afla în zona central estică a locuinţei şi avea dimensiunile de 1,60 / 1,30 m, cu orientarea NE – SV. Era încadrată de o ramă cu o lăţime cuprinsă între 40 – 60 cm şi înălţată cu 4 – 5 cm faţă de suprafaţa vetrei spre a o proteja. Suprafaţa ei era mozaicată, avea o culoare albicios – cenuşie, aşezată pe un fundament de chirpic ars la roşu, gros de 7 – 8 cm. Pe suprafaţă se observau două adâncituri datorate uzurii, vatra deschisă fiind utilizată probabil la prepararea hranei. Altă amenajare deosebită a fost o râşniţă cu dimensiunile de 1,40 / 1 m, aranjată într-o ramă rotunjită de lut ars la

7

cărămiziu, înaltă de 11 cm şi lată de 15 cm. Piatra râşniţei era crăpată şi mozaicată. E posibil ca această râşniţă să fi fost utilizată la transformarea fragmentelor ceramice în degresant pentru pasta altor vase, lângă râşniţă găsindu-se un pahar cu pulbere şi mici fragmente ceramice. Tot în această locuinţă s- au mai găsit alte două amenajări, oarecum asemănătoare: una în zona central – vestică, descoperită după degajarea chirpicilor căzuţi pe suprafaţa locuinţei se prezenta sub forma unei amenajări lutuite cu o ramă înaltă de 5 – 6 cm, cu o formă oarecum pătrată, rotunjită la capete, cu dimensiunile de 65 / 65 cm. Lângă aceasta se afla un „căţel de vatră”, un vas binoclu, o statuetă întreagă şi un capac. A doua amenajare, de formă rotundă, cu diametrul de

70 cm, de asemenea cu ramă, mult mai joasă, de 1 – 2 cm înălţime. Alături de aceasta s-a găsit o statuetă antropomorfă feminină fragmentară. Ambele amenajări au fost utilizate probabil în practicile religioase. Din inventarul locuinţei putem enumera: o eboşă de topor, un pahar ,un vas suport, un vas binoclu, o statuetă, un vas crater tip Cucuteni C, toate întregi, trei percutoare, un capac, fragmente ceramice de la diferite vase, unelte de silex.

Complexul nr. 12 (locuinţa nr. 12)

Era situată la baza pantei promontoriului aşezării de la Pod Ibăneasa, aproape de zona mlăştinoasă, la adâncimea de -0,15m. Locuinţa avea formă rectangulară şi dimensiunile de 5,10 / 2,30 m, orientarea E – V. Masa de lipitură era destul de regulată, chirpicul ars la roşu sub forma unor bucăţi mici, având în pastă pleavă. Nu s-au observat amenajări în spaţiul locuinţei.

În colţul nord estic al L 12, grupate apar fragmente de la un vas cu pereţii de 1 cm grosime şi alte fragmente ceramice răzleţe de la vase de dimensiuni mici şi mijlocii.Din inventarul L 12 enumerăm: trei figurine antropomorfe fragmentare, cinci percutoare de silex şi alte unelte de silex.

Complexul nr. 13 (locuinţa nr. 13)

A fost surprinsă la adâncimea de -0,60 –

0,70 m. Suprafaţa construcţiei a fost de peste

8

30 mp, forma aproximativ rectangulară şi era orientată NV-SE. Locuinţa n-a avut platformă în perimetrul său descoperindu-se bucăţi izolate de lutuială provenind de la pereţii şi plafonul locuinţei.

Planul complexului L 13

De asemenea nu s-au constatat amenajări interioare de încălzit sau gătit. Construcţia a fost răvăşită de locuirile ulterioare dovedite de fragmentele ceramice din epoca bronzului şi epoca fierului de sud. Dimensiunile acestei locuinţe sunt 8 m pe latura de vest şi 5 m pe cea planul locuinţei stabilindu-se după resturile de chirpic de la pereţi şi fragmentele ceramice răspândite în perimetrul locuinţei. Pe latura estică s-a observat o lutuială cu urme de bârne, cu o lăţime de 6 – 7 cm ce provenea de la diferite îmbinări de la structura de rezistenţă şi alte lipituri cu urme de nuiele subţiri, câteva fiind zgurificate. Pe latura nord estică s-a găsit un rest dintr-o amenajare realizată dintr-o compoziţie nisipoasă de culoare albicioasă, cu dimensiuni reduse (cca. 30 cm) aproape triunghiulară utilizată probabil în practicile de cult judecând după dimensiunile sale reduse. În urma taluzării în perimetrul locuinţei au fost recuperate fragmente ceramice printre care şi fragmente de la un vas ornamentat prin canelură, o protomă de bovideu cu coarnele rupte. Ca utilaj litic remarcăm existenţa în marginea nordică a locuinţei a două râşniţe de mici dimensiuni insoţite de alte pietre. Pe aceeaşi latură s-a găsit o altă râşniţă cu capetele rotunjite, cu o suprafaţă delimitată, având lungimea de 30 cm, utilizată în scopul şlefurii, netezirii unor obiecte. În partea centrală s-au aflat un percutor calcinat, un

nucleu de silex negru, un topor de marnă, un vârf de săgeată şi trei statuete antropomorfe.

Complexul nr. 14 (locuinţa nr. 14)

A apărut pe lungimea S 15 între metrii 10 şi 18, la adâncimea de -0,50 – 0,70 m. Suprafaţa acestei construcţii a fost în jur de

35 m, avea formă dreptunghiulară şi era orientată E-V.

Planul complexului L 14

Resturile locuinţei se prezentau sub forma unei mase de chirpic dispus neregulat datorită răspândirii diferite pe suprafaţă, de culoare cărămizie cu nisip în compoziţie având goluri în masa de lipitură. S-a observat la demontarea vestigiilor că resturile ce

proveneau de la pereţi aveau imprimate stuf şi

crengi împletite de grosimi diferite, de culoare roşie până la galben-negricios. Podina era formată dintr-un strat de lut gros de 10 – 15 cm aplicat pe trunchiuri despicate. N-au fost identificate amenajări interioare. Pe suprafaţa construcţiei s-au găsit numeroase fragmente ceramice tipice fazei A – B, câteva fragmente canelate, fragmente aparţinând aşa – zisei ceramici Cucuteni C, câteva fragmente din epoca bronzului şi Hallstatt, în capătul vestic al locuinţei s-au găsit fragmente ceramice zgurificate iar în marginea de N bucăţi mici de cărbune pe chirpic, printre fragmentele ceramice ce provin de la incendierea locuinţei. Printre diversele fragmente ceramice ne-au atras atenţia sunt cele provenind de la patru vase binoclu diferite ca dimensiuni şi probabil ca decor. Dintre unelte şi arme enumerăm trei percutoare, patru săgeţi, un nucleu de silex, o râşniţă cu frecător. Utilzate probabil ca obiecte de podoabă s-au găsit două mici tuburi de os de pasăre tăiate cu precizie, conservate diferit, unul cu urme de ardere. Plastica antropomorfă e reprezentată de patru fragmente de statuete antropomorfe.

Vorniceni-Pod Ibăneasa. Ceramică cucuteniană

Vorniceni-Pod Ibăneasa. Ceramică cucuteniană

9

Raport tehnic al cercetării arheologice preventive de la Biserica armeană

veche cu hramul “ Adormirea Maicii Domnului” din Botoşani

Florin Hău, Ştefan Dejan

Urmare a înţelegerii contractuale dintre Muzeul Bucovinei şi antreprenorul S.C. RESTACO S.R.L. şi de asemenea, cu sprijinul Consiliului Parohial al Bisericii Armene din Botoşani, s-au desfăşurat, în incinta Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului (biserica armeană veche), cercetările arheologice menite a completa datele structurale şi planimetrice necesare, în ve- derea finalizării programului de restaurare al mo-numentului istoric mai sus menţionat.

Cercetarea arheologică a avut loc în in- tervalul calendaristic 27 ianuarie – 17 martie

2011, în condiţiile în care, anterior datei debutu-lui lucrărilor, fuseseră deja rezolvate din punct de vedere structural, problemele consolidării şi fini-sării parţiale a volumetriei monumentului, cu excepţia amenajării pardoselii din interiorul bise-ricii armene vechi şi în condiţiile în care, în anul 2000, avusese loc o altă cercetare arheologică vizând acelaşi obiectiv, ale cărei rezultate fusese-ră deja publicate1.

Potrivit datelor existente în articolul ci- tat, cercetarea a avut loc în jumătatea sudică a interiorului bisericii (naos – pronaos), precum şi în zona nord-estică a capelei adosate laturii de sud a monumentului, având ca obiective „

... clarificarea, din punct de vedere arheologic şi istoric, a etapelor de construcţie şi reparaţie a construcţiei actuale, a regimului de fundare a acesteia, ca şi existenţa, eventuală, a unor edificii anterioare”2.

În urma efectuării cercetărilor din anul

2000, s-a putut stabili faptul că actuala biserică armeană veche, cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Botoşani, datează din anul 1826

„fiind rezultatul reconstruirii unui edificiu de cult mai vechi”3 ridicat în intervalul cronologic

identificate, indicii planimetrice şi volumetrice care atestă şi faptul că un edificiu şi mai vechi, datând din secolul al XV-lea, a existat mai degrabă imediat la sud de configuraţia planimetrică a corpului bisericii din anul 1826, soarta acestei vechi zidiri, fiind pecetluită prin demolarea ei în întregime, odată cu persecuţiile antiarmeneşti declanşate de voievodul Ştefăniţă Rareş, în anul 1551.

Prezenta cercetare arheologică a debutat după ce au fost rezolvate formalităţile necesare avizării unor asemenea lucrări, Muzeul Bucovinei întocmind documentaţia preliminară statuată conform prevederilor legale4.

Potrivit obiectivelor de cercetare stabi- lite, au fost deschise în incinta interioară a bise-ricii (naos), un număr de 3 casete, poziţionate în colţurile de sud-vest (caseta C1), nord-est (caseta C2) şi nord-vest (caseta C3), însumând o suprafaţă totală de 25,2 mp (fig.

1)5.

Fig. 1. Planul general al săpăturilor.

1551 – 1669. Sub volumetria şi planimetria

acestui dificiu, au fost de asemenea

1 Cf. Cătălin HRIBAN, Cercetăril arheologice la Biserica armenească „Adormirea Maicii Domnului” din Botoşani, în: Forum cultural, II, nr. 3, 2002, p. 12 – 15 (a se vedea textul acestui articol, anexat prezentului Raport).

2 Ibidem, p. 12.

3 Ibidem, p. 14.

10

4 A se vedea Formularul pentru solicitarea Autorizaţiei de cercetare arheologică preventivă (SA-CP3) şi Anexa nr. 1 la Formular, precum şi Protocolul dintre Muzeul Bucovinei şi Muzeul judeţean Botoşani, privitor la reglementări conexe, toate, ataşate prezentului Raport. În baza acestei documentaţii, Muzeul Bucovinei obţinut Autorizaţia de cercetare arheologică preventivă nr.

30/2011 din partea Direcţiei Patrimoniu a Ministerului

Culturii şi Patrimoniului Naţional.

5 A se vedea şi Planşa nr. 1 anexată prezentului Raport.

Săpăturile au început la o dată ulterioară extragerii pardoselii din naos, datând din anul 1826 sau din anii următori, cota de referinţă fiind stabilită la înălţimea păstrată a pragului marcând intrarea actuală în biserică, de pe latura de vest a încăperii deasupra căreia este clădită clopotniţa.

Trasarea casetelor cercetării s-a făcut ţi-nându-se cont de amplasarea celor două casete (A şi B) deschise cu ocazia cercetărilor din anul 2000 şi anume: caseta C1/2011 cu latura de nord pe axul bisericii ( la 3,80 m distanţă spre nord faţă de zidul de sud al naosului) şi latura de vest la 1,66 m vest de colţul din naos al pilastrului arcadei dintre naos şi pronaos, pe o lărgime de 3,00 m orientată vest-est; caseta C2/2011 din colţul nord-estic al naosului cu laturile de sud şi respectiv de vest = 3, 00 x 3,00 m; caseta C3 din colţul de nord-vest al naosului cu laturile de est şi respectiv sud = 2,00 x 2,90 m.

Pe parcursul efectuării cercetărilor, au fost culese interesante date despre configuraţia în plan, stratigrafia şi volumetria segmentelor de zidărie interceptate, astfel încât, la această dată, pot fi sintetizate următoarele observaţii.

Caseta C1.

Imediat după trasarea laturilor casetei, s-a procedat la înlăturarea unui strat superficial de pietriş rămas de la suportul vechii pardoseli, (post 1826) identificându-se la adâncimi cuprinse între 0,07 şi 0,13 m, traseul in situ al unor tronsoane de zidărie orientate sud-nord. Cel din-tâi tronson, situat în treimea vestică a casetei C1/2011, s-a dovedit a fi fundaţia zidului de vest al naosului bisericii edificate ante 1669, dată la care, biserica va fi avut o compartimentare distinctă între naos şi pronaos, cu zid plin şi portal de acces, ambele demolate integral, cu ocazia reformulării aspectului volumetric al edificiului, petrecută în anul 1826 (fig. 2).

Interesant a devenit faptul că, după înlă-turarea depunerilor de moloz care au suprapus acest tronson de fundaţie, s-au putut observa do-uă ogaşe păstrate la faţa fundaţiei, care reprezintă urmele păstrate ale unei perechi de tiranţi din lemn, pe care structura iniţială a zidăriei i-a avut încastraţi şi aici, asemenea altor cazuri înregis-trate şi descrise în legătură cu maniera de zidire constatată în evul mediu,

atât în cazul monumentelor ecleziale cât şi a celor civile6.

Deşi săpătura a prezentat în acest seg- ment al dezvoltării sale unele dificultăţi, s-a putut totuşi observa faptul că, acest tronson de fun-daţie, se afla aşezat pe o complexă umplutură de mortar şi piatră sfărâmată, provenind probabil de la demolarea mai vechiului edificiu datând din secolul al XV-lea, adâncimea tălpii sale, fiind măsurată la 0,81 m. Beneficiind de un aspect compact, fundaţia nu a prezentat fisuri ori fracturi, deşi liantul din mortar folosit, de culoare gălbuie, accentuat nisipos, sugera o tehnică de execuţie mai puţin îngrijită sub aspectul robus-teţii iniţial scontate.

Zidul de vest al naosului, judecând după datele păstrate la nivel de fundaţie, a avut o lă-ţime de 1,38 m extremitatea sa sudică fiind astăzi invizibilă, întrucât, cu ocazia lucrărilor de recom-punere volumetrică a complexului de încăperi naos-pronaos din anul

1826, de o parte şi de alta a configuraţiei sale proaspăt demolate, s-au adosat doi sâmburi noi de fundaţie (imediat la est şi la vest), peste care s-a clădit pilastrul arcadei ce ramforsează astăzi, arcul larg ce permite accesul dinspre pronaos spre naosul bisericii (fig. 3)7.

Fig. 2. Traseul zidului păstrat la nivel de fundaţie al peretelui de vest al naosului, după demolare.

Acest sâmbure de fundaţie, menit, aşa

cum s-a observat deja, preluării descărcărilor arcadei de zidărie dintre naos şi pronaos, stă spri-jinit însă, pe decroşul aceleiaşi fundaţii mai vechi (latura de sud a naosului, în zona colţului sud-vestic al acestuia) aparţinând bisericii ante 1669, dar perforează şi un alt tronson de zidărie, alcătuit din piatră fără liant

6 A se vedea şi Planşa nr. 2 anexată prezentului Raport.

7 A se vedea şi Planşa nr. 2 anexată prezentului Raport.

11

de mortar, orientat sud-nord şi situat la doar

0,42 – 0,55 m est de fundaţia păstrată a zidului vestic al naosului (fig. 4).

Fig. 3. Sâmburele fundaţiei de sub colţul de nord-vest al pilastrului, văzut dinspre nord-vest.

Având o lăţime de circa 0,55 – 0,60 m şi o cotă de fundare de 0,60 – 0,73 m zidul din pia-tră fără liant din mortar, a surprins prin amplasa-mentul lui în poziţia identificată, întrucât, el pare tăiat de fundaţia bisericii ante

1669, ceea ce sugerează o prezenţă anterioară momentului în care s-a trecut la edificarea celei de a doua bise-rici, după ce aceea mai veche, probabil datând din secolul al XV-lea, a fost demolată în anul 1551 în contextul istoric mai sus citat (fig. 5).

identificată funda-ţia primei biserici, cea demolată la 1551 în con-textul istoric deja menţionat.

De această dată avem de a face cu o fun-daţuie robustă, alcătuită din piatră legată cu un mortar de foarte bună calitate, amenajată prin tehnica turnării în şanţul de fundare, dovadă fiind păstrarea aproape pe toată suprafaţa verticală a feţei zidăriei a unei pelicule de mortar cu grosimi variind între 0,5 şi 1,5 cm.

Talpa acestui tronson de fundaţie, a fost identificată la adâncimea de 2,10 m faţă de nive-lul de referinţă.

S-a putu aşadar observa evidenta deose-bire dintre omogenitatea caracterizată de robus-teţe a fundaţiei datând din secolul al XV-lea şi aceea caracterizată de o omogenitate mult mai sla-bă, datorată calităţii inferioare a mortarului folosit, în cazul celei de a doua biserici, care o suprapune aşadar pe cea dintâi, pe aliniamentul zidului de sud al naosului (fig.

6).

Fig. 5. Configuraţia în plan a zidului fără liant din mortar, văzută dinspre sud-est

Fig. 4. Decroşul fundaţiei de sud a naosului, în zona de contact cu zidul din piatră fără liant din mortar şi sâmburele de fundaţie din epoca modernă.

Întocmai concluziei formulate la capătul cercetării arheologice din anul 2000, sub fundaţia (mai degrabă decroş de fundare) aparţinând bise-ricii edificate ante 1669, a fost

La adâncimea de circa 0,85 m faţă de nivelul de călcare existent la data debutului cer-cetării (– 1,02 m faţă de cota de referinţă), a fost identificat nivelul humusului medieval peste care, cu o grosime de circa 0,25 m se afla depunerea rezultată în urma demolării bisericii ante 1551, alcătuită din fragmente de mortar şi tencuială (unele cu urme de pictură în frescă), sfărâmătură de piatră şi – rar – fragmente de cărămidă. De la acest nivel, s-au putu observa şi contururile foarte bine vizibile ale unor morminte (M1 – M4) dar şi vagi urme de arsură, reperate sub aspect insular, ceva mai groase ca depunere, spre treimea de nord a

12

secţiunii, în segmentul situat imediat la est de traseul zidului de piatră fără liant din mortar. De pe acest nivel, au fost recoltate câteva fragmente ceramice (atipice), datând din

stratigrafic, fiind evident faptul că mormântul M3 este ulterior mormântuilui M4 întrucât acesta din urmă este tăiat de cel dintâi8.

Nicăieri în aria casetei C1/2011 nu au fost identificate urmele care să fi aparţinut unei pardoseli, ceea ce duce la concluzia că aceasta a fost extrasă complet la data la care s-au desfăşurat lucrările de amenajare din anul

1826.

Caseta C2.

Fig. 5. Aspect al relaţiei dintre fundaţia vechii biserici

(sec. XV) suprapusă de cea ulterioară.

secolul al XVI –lea şi al XVII-lea. Dintre cele patru morminte, cercetate au fost numai trei şi anume M2, M3 şi M4 situate în treimea sudică (colţul sud-estic C1/2011). Judecând după datele oferite de profilul estic al casetei, mormântul M2, a fost săpat la o dată la care a doua biserică fusese deja edificată, acesta fiind ca atare, un mormânt interior. Celelalte însă, (M3 – M4), se pare că aparţin necropolei din jurul bisericii ante 1551. O monedă din inventarul mormântului M2, datând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea ar sugera că la această dată, biserica post 1551, fusese deja ridicată şi că în naosul ei, se practicau deja înhumări, ale unor personaje de vază aparţinând comunităţii negustoreşti de elită a târgului Boto-şanilor de atunci.

Ar demonstra-o inclusiv faptul că per- sonajul înhumat în mormântul M2, a avut sicriu de lemn, veşminte din stofă cu fir aurit, nasturi globulari din argint aurit şi moneda, acestea toate fiind, piesele de inventar recoltate din mormântul cu pricina.

Celelalte morminte, nu au dat nici un fel de inventar şi nici nu au pus în evidenţă resturi de lemn de la sicrie, din punct de vedere

În suprafaţa casetei C2/2011, poziţionată în zona colţului nord-estic al naosului, cercetarea a evidenţiat faptul că fundaţia bisericii edificate post 1551 nu suprapune pe latura ei de nord, vre-un tronson de fundaţie anterior, aşa cum această situaţie s-a dovedit evidentă în aria celeilalte casete, C1/2011.

Talpa acestei fundaţii, a fost identificată la adâncimea de circa 1,80 m, din punct de vedere structural, aceasta prezentând aceleaşi slăbiciuni ca acelea deja menţionate în dreptul problematicii zidului de vest şi de sud al nao- sului, cercetate în aria casetei C1/2011.

Un fapt notabil îl reprezintă felul în

care s-a amenajat fundaţia zidului de nord, cel puţin în zona cercetată, aici remarcându-se aspectul neîngrijit al zidăriei precum şi aspectul evazat dinspre nord spre sud al felului în care a fost zidită fundaţia (mai degrabă în trepte decât vertical) – fig. 7.

Fig. 6. Vedere dinspre sud-vest asupra fundaţiei zidului de nord a zidului

Neîndoielnic rămâne şi faptul că cele două sub-segmente ale fundaţiei (cel de nord şi cel de est) sunt totuşi ţesute, o linie de adosare fiind reperată între fundaţia propriu-zisă a

8 A se vedea Planşa nr. 2 anexată prezentului Raport.

13

bisericii şi platforma altarului acesteia, aşa cum aceasta arată în zilele noastre.

O particularitate o reprezintă şi faptul că, pentru amenajarea acestei/acestor fundaţii, a fost săpat un şanţ cu o lărgime de 0,90 – 1,10 m a cărui umplere, după amenajarea fundaţiei, păs-trează urma bine vizibilă a nivelului de con-strucţie interior, corespondent elevaţiei peretelui de nord al naosului (fig. 8).

Fig. 7. Groapa şanţului de fundare al zidului de nord a naosului văzută dinspre est.

Conturul corespunzător laturii sudice a acestui şanţ, s-a putut observa odată cu intercep-tarea nivelului definit de faţa hunusului medie-val, şi aici, suprapus insular, de urme inconsis-tente de arsură.

În suprafaţa aceleiaşi casete C2/2011,

au mai fost identificate trei gropi de stâlpi de schelă, a căror săpare s-a produs de deasupra nivelului de construire interior corespunzător elevaţiei zi-dului de nord al naosului, ceea ce leagă acest aspect de lucrările din 1826, ( a se vedea Planşa nr. 3 anexată prezentului Raport), precum şi trei morminte de inhumaţie (M5 – M7).

Dintre acestea, mormântul M5 a rămas nesăpat iar în legătură cu celelalte, s-a putut observa bunăoară faptul că M6 a fost o înhuma-re (cu aspect de reînhumare ?) făcută după lu-crările din anul 1826, iar mormântul M7, situat imediat sub mormântul M6, a fost o înhumare ce nu a străpuns nivelul de demolare al primei biserici (cea existentă ante 1551), aşa cum o demonstrează şi cei câţiva nasturi din argint aurit care au constituit modestul inventar al acestui mormânt, pe baza cărora, am putea deduce unele indicii cronologice în acest sens (fig. 9).

14

Cea mai spectaculoasă descoperire din aria casetei C2/2011, s-a produs în momentul în care, lărgindu-se spre vest caseta, la adâncimea de numai 11 cm faţă de nivelul de construire din interiorul naosului (corespunzător elevaţiei pere-telui de nord), a apărut un excepţional de bine conservat recipient din lut ars, lucrat la roata cu turaţie rapidă, cu gâtul bine evidenţiat şi încununat de o buză înaltă, nerăsfrântă spre exterior dar

Fig. 8. Profilul de vest al casetei C2 cu situaţia stratigrafică a mormintelor M6 şi M7.

întărită de două caneluri la partea superioară şi cea inferioară, cu toartă aplatizată, pornind de la canelura inferioară până la zona diametrului maxim al corpului, cu fundul vasului doar cu un centimetru mai larg decât gura, cu o ardere uniformă, în mediu oxidant ..., suficiente argu- mente pentru a data această piesă ceramică de o mare frumuseţe, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (fig. 10)9.

Groapa în care a fost depus acest vas – evident, un ritual de fundare, a fost săpată precis, de la faţa nivelului interior de construire cores-punzător elevaţiei peretelui de nord al naosului, de unde şi concluzia că lucrarea/edificarea în discuţie, nu se poate data decât în acelaşi interval cronologic.

Şi în suprafaţa casetei C2/2011 s-au făcut eforturi pentru identificarea unui nivel de pardosire care să fi fost anterior lucrărilor de

9 A se vedea, alături de totalitatea datelor planimetrice, Planşa nr. 3 anexată prezentului Raport.

renovare/reconstruire datând din anul 1826, însă, nici aici, ca de altfel şi în cuprinsul casetei următoare, C3/2011, astfel de indicii nu au fost găsite.

Fig. 9. Vedere asupra contextului stratigrafic în care a fost descoperit vasul din a doua jumătate

a secolului al XVI-lea.

În mod cert, lucrările probabil extrem de ample, iniţiate de comunitatea armeană din Bo-toşani în deceniul al III-lea al secolului al XIX-lea, au dus la scoaterea pardoselii bisericii anteri-oare, umplutura existentă sub pardoseala datând din anul 1826, pe care în cercetarea de faţă nici n-am mai găsit-o la faţa locului, lipsindu-ne, fie şi de resturile care ar mai fi putut proveni de la vechea pardoseală.

În aceste condiţii, cota sigură certificând o pardoseală a bisericii aşa cum ea se prezintă astăzi, este doar cea păstrată pe faţa vestică a platformei altarului, acolo unde sunt foarte bine vizibile „dungile” marcând contactul dintre a-ceastă pardoseală şi verticala feţei de vest a ace-leiaşi platforme.

Cota acestei pardoseli, este situată la +

0,05 m faţă de cota de referinţă şi ca atare, la –

0,81 m faţă de orizontala platformei altarului.

Caseta C3.

Deschiderea casetei C3/2011 a fost de- terminată de necesitatea identificării zidului de vest al naosului şi de asemenea, de identificarea şi poziţionarea traseului acelui zid

de piatră fără liant din mortar, descoperit în suprafaţa casetei C1/2011, cercetată anterior.

Săpătura a avut mai degrabă caracterul unui sondaj, dată fiind şi expeditivitatea cu care am fost nevoiţi a lucra spre finalul cercetărilor, motiv pentru care în suprafaţa acestei casete nu s-a săpat decât până la circa

1,10 m adâncime.

Din datele identificate şi culese, se pot face următoarele observaţii:

a) – zidul de vest al naosului, ţinând de

momentul edificării din a doua jumătate a secolului al XVI-lea este şi aici flancat (la vest şi la est) de cei doi sâmburi de fundaţie poziţionaţi întru a ranforsa pilastrul adosat pe care se sprijină arcada intrării dinspre pronaos în naos10;

b) – zidul de nord al naosului, dezvelit în colţul de nord-vest al încăperii, arată încălecat de sâmburele de fundaţie datând din timpul lucrărilor efectuate în 1826. Fundaţia lui în schimb, arată în acest segment al încăperii, ceva mai bine, elevaţiei fiindu-i caracteristică aici, un decroş de circa 0,20 –

0,23 m (fig. 11)11;

c) – în suprafaţa casetei C3/2011 a fost identificat şi conturul a două morminte (M8 şi M9), care au rămas ca atare, necercetate;

d) – şi în suprafaţa casetei C3/2011 a

fost reperat acel şanţ de fundare al zidului de nord al naosului, cu o lărgime de circa 0,90 –

1,01 m;

e) – cota de fundare a zidului de vest al naosului, apare la adâncimea de – 0,72 m supra-punând un orizont foarte bine compactat din resturi de moloz rezultate de la demolarea bise-ricii ante 1551;

f) - zidul de piatră fără liant din mortar, a fost tăiat de şanţul de fundare al zidului nordic al naosului, păstrând în acest segment al desfăşurării sale, o lăţime de circa

0,50 m şi o lungime de circa 0,80 m. Cota lui de fundare, corespunzătoare în această locaţie doar celor trei patru asize păstrate, este de –

0,54 m.

Cu deosebită prudenţă, reluînd proble- matica funcţiilor îndeplinite de acest segment planimetric identificat pe parcursul cercetărilor din casetele C1 şi C3, se poate înainta, doar cu titlu de ipoteză, concluzia că el ar putea pune

10 Ar fi fost interesant dacă, la data restaurării acestor pilaştri, s-a mai văzut ceva din zidul vertical de vest al naosului, care, în mod firesc, ar trebui să existe încastrat, în zona treimii mijlocii a structurii lor.

11 A se vedea şi Planşa nr. 4 anexată prezentului Raport.

15

în evidenţă, fundaţia din piatră a unei biserici de lemn, care va fi servit nevoilor confesionale ale comunităţii armene din Botoşani, după

1551, (data la care aceasta pierdea biserica veche din piatră) şi până în momentul debutului lucrărilor de zidire a unui nou edificiu, care în acest caz, nu poate fi decât cel renovat/reconstruit la 1826 şi restaurat într-o manieră strict ştiinţifică şi de calitate remarcabilă la capătul lucrărilor aproape încheiate în anul 2010.

 

PATRIMONIU MOBIL

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (11)

dr. Valentin Coşereanu

Casa şi incinta reprezintă un alt topos transcens din realitatea strictă a lumii ipoteştene în amintita lume de sensuri a textului eminescian. Casa cu întregul ei, casa generică, casa simbol, casa rod al aminitirii are rolul ei aparte în creaţia eminesciană, din moment ce de-a lungul întregii sale corespondenţe apare obsedant: obţinând un congediu de 5 zile, am plecat, spre a găsi casa în dezordinea cea mai mare. […] Întors la Iaşi, n-am mai auzit de-atunci nimic de-acasă [...]. La moment nu puteam scrie nici acasă

[…].238Chiar acum voi scrie şi acasă

[…].239Pentru ce nu scriu acasă, ştii tu...240

Aşa cum s-a arătat în baza unor documente de arhivă, într-un capitol precedent, casa avea următoarea structură: o sufragerie care păstra vestita bibliotecă, camera părinţilor, în care dormea probabil ultimul născut şi o altă cameră, unde dormeau fetele. Băieţii dormeau

– mai ales în vacanţele din copilărie – într-o cameră separată din atenansa curţii. Aşezată ceva mai la vale, cu faţa spre biserică, dependinţa aceasta mai avea încă două camere

– la fel de mari cât dormitorul – pentru o

cancelarie şi o bucătărie. În spate, coşere cu porumb, staul pentru vite şi orătăniile curţii, apoi vie, livadă şi prisacă.

În proza eminesciană casa apare

înfundată în cercul curţii, încunjurată de pomăt, albă şi invitatoare, ea avea un cerdac încăpător, în care sta bătrânul sara241, iar lectorului i se propune nici mai mult nici mai puţin decât familiarizarea cu casa întreagă în simpla ei frumuseţe şi cu copilăria eroului nostru242. Ea nu se deosebeşte cu mult de imaginea descrisă de George Călinescu: Fereştile dreptunghiulare strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate…243 Era ceea ce-şi dorea poetul Din străinătate, adică o casă tăcută, mitutică,/ În valea mea natală ce undula în flori244. Sigur că, din perspectiva depărtării şi după ce la Cernăuţi a văzut case cu mult mai arătoase decât o aveau părinţii pe cea de la Ipoteşti, preferinţa lui Eminescu pentru casa mitutică era ecoul fiorului liric al copilului care stătea pe malul lacului din pădure, unde-şi făcea colibă de trestii, mitutică

–/ În ea un pat de scânduri; pe el un pui de- odor să doarmă245.

În realitatea poetică eminesciană, casa apare cinematografic, iar realitatea ipoteşteană nu o dezminte: În pădurea nepătrunsă/ O căscioră e ascunsă,/ Nu-i aproape sat nici drum,/ Singurică, nu ştii cum/ Doar din horn îi iese fum.246 Zăpada care cade şi-o să cadă/ Tot grămadă pe grămadă,/ De-ntrece gardu-n ogradă/ Pîn’ la streaşin-o s-ajungă/ De s- alege iarna lungă247.

Cât priveşte atmosfera concretă din interiorul casei, ea nu este surprinsă nicăieri în operă. Descrierea din Călin (File din poveste) seamănă mai degrabă cu aceea pe care o bănuim a fi cea a dependinţei din incinta exterioară casei: Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,/ Lumina cu mucul negru într- un hârb un roş opaiţ;/ Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,/ Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;/ Hârâită, noduroasă stă în colb râşniţa veche,/ În cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche;/ Sub

20

icoana afumată unui sfânt cu comănac/ Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;/ Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată/ Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;/ Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi/ Zugrăvit-au cu-n cărbune copilaşul cel isteţ/ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,/ Cum mai bine i se şade unui purceluş de treabă./ O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie/ Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,/ Pe un pat de scânduri goale…248

Cu un dinamism de crochiu, imaginile descrise în Călin – purtând urme evidente de umor în descriere – dau sens literar la ceea ce prezintă poetul, refăcând atmosfera (altfel decât în proză) şi fixând cadrele miniaturizate în care dormea tânăra copilă. O realitate de basm cuprinde întregul tablou. Aşa trebuie să fi fost interiorul dependinţei, văzută cu ochii copilăriei, din moment ce se găseşte descrisă aievea, în amintirile unei sătence: o odaie mică, joasă, sclipitoare de curăţenie, apoi o alta mai mare. Aici iarăşi pereţi albi, văruiţi, dar şi perdele albe, dese, slobozite. Miros mare de sulfină, podele uscate, gălbii, proaspăt unse cu lutişor galben.249 Atmosfera de interior generează o intensă stare poetică: Îmi place-atunea-n scaun să stau în drept de vatră,/ S-aud câinii sub garduri că schiaună şi latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,/ Să cuget basme mândre, poetice poveşti.250 Starea de poezie si visare o dă însuşi cadrul domestic al interiorului: Orlogiul să sune – un greer amorţit –/ Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,/ Să văd roze de aur şi sărutări aprinse/ În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit.251

Nici beciul din incinta casei nu putea lipsi (mai ales la un boier de rangul lui Eminovici). Familia are-n pivniţă poloboace de irmilici şi de dimerlii de galbeni, numai că acestea erau creaţiuni ale fantaziei252 – precizează Eminescu. Totuşi, un sâmbure de adevăr era în fantasmele oamenilor, căci în aceeaşi proză Eminescu spune: într-o scatulcă veche de fier ce era şurubuită de podelele unui ietac mic se adunase, din moşi-strămoşi, fără avariţie, dar cu economie, mulţi ochi de vulpe şi mulţi bani albi, încât rafturile ei n-ar fi fost pentru nimeni indiferente.253

În ultimă instanţă, ceea ce este important în toate acestea este faptul că spaţiile

– fie ele interiore sau exterioare – se deschid prin aceea că sunt introduse în locuirea

omului – după cum spune Heidegger254; şi, mai departe: Relaţia dintre om şi spaţiu nu este nimic altceva decât locuirea gândită în chip esenţial255. Eminescu asta a făcut în toată creaţia sa: a gândit, în chip esenţial, locuirea la Ipoteşti ca locuire în cosmos.

Jocul realitate-imaginar are darul de a-l scoate şi pe povestitor şi lumea povestită din timpul şi spaţiul profan256. Presupunând că lumea care se vede este cea reală şi că lumea povestită este o fantasmă, nu se ştie dacă în

„jocul” în care s-a prins omenirea de secole încoace realul este, într-adevăr, ceea oamenilor le pare a fi aşa. Dacă lucrurile stau într-adevăr în acest fel, atunci harul scriitorului constă tocmai în capacitatea lui de a accepta sfidarea lumii şi de a crea iluzia realităţii257. Aşadar, s- ar putea ca drumul adevăratei înţelegeri să fie tocmai invers, şi mai curând să înţelegem realitatea înconjurătoare prin intermediul realităţii artistice, fiindcă aceasta din urmă este întemeiată plecând de la intuiţie. De aceea poezia deschide scara realului […] numai în orizontul acestei lumi viaţa îşi desfăşoară plenar ceremonialurile propriei esenţe.258

În acest sens se găsesc suficient de multe exemple în opera eminesciană. Focul, de pildă, în mod predilect – dar şi atmosfera casei în genere – îi „stârneşte” poetului (îi „animă” adică) noua realiate: Atunci focu-mi spune povestea – a mai frumoasă./ Din el o aud astfel cum voi să o aud/ (s.n.) Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit./ Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,/ O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit (s.n.)259. O gingăşie fără margini surprinde Eminescu în interiorul casei atunci când este vorba de nou-născutul care e

un martor tăcut a toate câte-l înconjoară: Când îşi pun copilu-n leagăn,/ Cu-n picior încet îl leagăn/ La lumina din surcică/ Şi o vorbă de- alta leagă-n/ Planuri mari pe gâza mică.260

Nici o candelă din lume n-ar contribui la o atmosferă atât de expresivă ca aceea pe care-o crează poetul, prin imagini care reconfigurează realitatea însăşi.

Din atmosfera interioarelor spre incinta casei, mersul este firesc, aşa cum e şi-n realitate: Ce lumină-i şi ce vorbe/ Jos, sub grinzile colibii?261– căci atmosfera incintei este, cu asupră de măsură, auditivă. Şi este aşa ab initio: Când pe el veni botezul/ Îl trecu auzul (s.n.), văzul,/ Nici că-i pasă lui săracul,/ Că nănaşa spune crezul/ Şi se leapădă de dracul262. Atmosfera incintei este cea obişnuită: la colţul marei vetre/ Stau pe laiţi,

21

lăngă spuze,/ Un moşneag şi trei cumetre,/ Povestesc mişcând din buze./ Tinerica puica naşa/ Prejmuieşte tot pe moaşa,/ Pe când spală la un blid,/ Iar bătrâna gată faşa/ Şi cumetrele se râd./[…] Marta mânue cociorbe/ Iar Maria toacă hribii.263

Nici arborii de la Ipoteşti nu sunt uitaţi, constituind parte integrantă a incintei, părând să protejeze casa însăşi: Iar în uşa casei creşte/ Teiul mândru ce-o umbreşte/ Ca un viu coperământ264. În jurul casei, întocmai ca-n basm, floarea-i cade fără vânt/ Scuturată la pământ265, cum cădea o dulce ploaie pe creştetele îndrăgostiţilor. Şi pe prispă, singurea/ Văduvioară tinerea/ Cu-n picior îmi legăna/ Copilaş înfăşeţel.266 Curtea este un eden luxuriant: Alei întunecoase de nuci cu frunza lată/ Şi snopii de flori albe pe crenge de cireş/ Şi iarba cea subţire şi moale- amestecată/ Cu flori galbene ş-albe printre pelinii deşi –/ Pelinii suri c-argin-tul cu dulcile miroase/ Ce împlu-adormitoare tot aerul cel cald/ Şi vişini cu crengi grele de boabe- ntunecoase/ Şi lanţul ce se mişcă în valuri de smarald.267

Sunt extrem de pregnante sunetele, culorile şi miroasnele în structura intimă a imaginarului eminescian: Miros, lumină şi un cântec nesfârşit, încet, dulce eşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa (s.n.).268 De altfel, trecute în basm, casa şi incinta apar în aceeaşi proză eminesciană la fel ca în poezie; ele par a fi de pe tărâmul celălalt, dar nu cel al Zmeului, ci al lui Făt-Frumos: Făt-Frumos […] merse mereu […] până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă (s.n.), care steclea la lumina lunei în mijlocul unei grădini de flori (s.n.). […] Lângă prispă stăteau două butii cu apă.269 Chiar şi atunci când casa apare pe tărâmul lui Scaraoţchi, ea tot frumoasă şi strălucitoare apare: Aşa mergând el la iazul acela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii; şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră (s.n.) şi-n casa ceea s-auzea un bocet270.

În sfârşit, incinta, în toată complexitatea ei, apare desenată uşor caricatural în cuvinte, lapidar şi expresiv, aşa cum sunt executate crochiurile pictorilor de talent: ei ştiau a cristaliza împrejurul lor un fel de curte, compusă din boiernaşi sărăciţi cari, slujind, îşi recâştigau pe-ncetul o avere din care să poată trăi fără grijă, din rude scăpătate, însă pline de deşărtăciune, care trăiau pe sama vărului avut […] un popor de servitori, ţigani şi străini, cari «jos» trăiau sfădindu-se şi clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curţii era în genere vo cioară bătrână şi isteaţă care ştia cântece bătrâneşti, doine, hore, cântece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraş or dascăl de copii isteţ care făcea acrostihuri pentru doamna şi, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru

lăutar.271

Importantă în simbolistica eminesciană, casa, după pierderea mamei, devine pustiul însuşi: Casa e pustie, zic, tata n- a venit toată ziua azi, ieşi de-a-colo şi vino acasă…272; Oamenii ce stau în casă se jucau de-a cărţile, dar mama sta tot întinsă, tot nemişcată, tot galbenă. A treia zi au dus-o oamenii la o casă de lemn cu cruce deasupra la biserică. […] M-am întors acasă […] Mă duceam de-o căutam în casă […]. Cum a înnoptat m-am dus la biserică…[…] M-am culcat pe groapă, am lipit urechea mea de ţerână. Mamă! Mamă! am strigat, ieşi de- acolo şi vino acasă…273 Dar cu toate ale ei, cu bune şi rele, cu frumuseţile şi cu necazurile ei, poetului îi rămâne în minte pentru că este casa şi atmosfera copilăriei lui – raiul celui mai fericit timp al existenţei sale. O va spune în Geniu Pustiu, esenţializând şi poetizând totul: Am zărit întunericul lunei sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele colibe cari iarna nu-şi mai manifestă existenţa lor decât prim fumul cel verde ce tremură asupră-le274.

NOTE

238 Mihai Eminescu, Opere XVI, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., p. 56.

239 Ibidem, p. 57.

240 Ibidem, p. 188.

241 Mihai Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 305.

242 Ibidem.

243 Ibidem, p. 304.

22

244 Idem, Opere I, ed. cit., p. 6.

245 Ibidem, p. 251.

246 Manuscriptum, nr. 1(82)/1991, Anul XXII, Număr special Eminescu – Poezii inedite, ediţie de Petru Creţia;

p. 108.

247 Ibidem, p. 108-109.

248 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 84.

249 Apud G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. cit., 1932, p. 21-22.

250 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 81.

251 Ibidem.

252 Idem, Opere VII, p. 305.

253 Ibidem.

254 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Traducere şi note Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Studiu introductiv Constantin Noica, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p. 157.

255 Ibidem, p. 158.

256 D. Irimia, op. cit., p. 248.

257 Ibidem.

258 Pompiliu Crăciunescu, Strategiile fractale, Iaşi, Editura Junimea, 2003, p. 35.

259 Mihai Eminescu, Opere IV, ed. cit., p. 81.

260 Idem, Opere VI, ed. cit., p. 66.

261 Ibidem, p. 65.

262 Ibidem, p. 66.

263 Ibidem, p. 65.

264 Ibidem, p. 513.

265 Ibidem.

266 Ibidem, p. 520.

267 Idem, Opere V, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 272.

268 Idem, Opere VI, ed. cit., p. 319.

269 Ibidem.

270 Ibidem, p. 355.

271 Idem, Opere VII, ed. cit., p. 305.

272 Ibidem, p. 187.

273 Ibidem, p. 186-187.

274 Ibidem, p. 186.

Judeţul Botoşani în primele luni ale ocupaţiei sovietice. Memoriile inedite ale lui Dimitrie Russu, prefectul judeţului

Botoşani -7 aprilie-17 august 1944 (2)

Intrarea Armatei Roşii în comunele

Marcel Varga

să ia cu asalt Moscova şi să devină stăpânii

26

din judeţ nu a putut fi reconstituită din
lumii”
şi după evacuarea precipitată a
cauza lipsei surselor documentare, distruse în cele mai multe cazuri în incendii provocate de soldaţii sovietici. În schimb, sosirea în oraşul Botoşani a fost prezentată pe larg în paginile ziarului comunist
„Clopotul” în 1944 şi 1945. Conform acestuia, după trecerea prin oraş a
„coloanelor nesfârşite de nemţi murdari şi zdrenţăroşi ce nu mai aveau nimic încomun cu înfăţişarea războinică a ostaşilor care, în iunie 1941, se pregăteau
oraşului de către autorităţile civile,
Botoşaniul a rămas „al nimănui” din cauza lipsei mijloacelor de comunicaţie cu restul ţării. Între 29 martie şi 7 aprilie 1944 oraşul a fost „administrat” de către soldaţii germani şi români în retragere şi deţinuţii evadaţi din lagărul de la Sarata (comuna Mihălăşeni), „cei mai mulţi, spărgători care fuseseră trimişi pe front pentru reabilitare şi care, îmbrăcaţi cu tunică şi capelă italiană, manta nemţească şi cu puşcă românească, au terorizat oraşul zile
23


la rând”27 Fără distincţie, români şi germani, militari şi civili, nu s-au sfiit să spargă magazine şi să jefuiască locuinţe sub ameninţarea armelor.

Clopotul. Primul număr din 19 iunie 1944

Haosul instaurat în acele zile avea să se sfârşească în jurul orei 9 a zilei de 7 aprilie 1944 când, după un puternic bombardament de artilerie, trupele sovietice comandate de colonelul Sajin au intrat în Botoşani „pe muzica automatelor”. „Eliberarea” oraşului a fost salutată la Moscova cu 15 lovituri de tun; pe plan intern, ziua de 7 aprilie a adus populaţiei din nordul Moldovei şi sudul Bucovinei întâlnirea „cu o nouă lume, cu o nouă mentalitate, cu un nou popor despre care a auzit atâta minciună, dar pe care nu l-a cunoscut cu adevărat decât acum; în loc de ură şi răzbunare, bunăvoinţă şi înţelegere; în loc de emfază şi trufie, simplitate şi corectitudine, în loc de porniri sângeroase şi cotropitoare, iubire de ţară şi de libertate, în loc de paradă deşartă,
muncă şi conştiinciozitate”. 28
Una dintre priorităţile colonelului Sajin a fost constituirea unei administraţii locale, dar care să fie sub ascultarea Armatei Roşii. Deşi oraşul Botoşani a fost sub semnul anarhiei la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, într-un raport din 30 octombrie 1944 adresat prefectului

Gheorghe Boldescu, Comunitatea evreilor îşi arogă meritul de a fi fost „singura instituţie organizată rămasă în oraş care a avut sarcina şi a păşit imediat la luarea de măsuri care să preîntâmpine abuzurile ce ameninţau bunurile şi integritatea corporală a cetăţenilor”; potrivit aceleiaşi surse, Comunitatea evreilor a fost cea care a înfiinţat ad-hoc Poliţia, a asigurat continuitatea funcţionării Primăriei şi cea care a furnizat asistenţa medicală prin intermediul dispensarului policlinic evreiesc.

Clopotul. Numărul aniversar din 8 aprilie 1945

Dat fiind că evreii erau majoritari în oraş în momentul intrării sovieticilor, comandanţii militari le-au cerut lor în primele zile „sfaturi, lămuriri şi ajutor pentru aprovizionarea trupelor întrucât din cauza înaintării repezi, coloanele de aprovizionare ruseşti rămăseseră cu mult în urmă”. În aceste condiţii „Comunitatea evreilor a pus la dispoziţia Armatei Roşii tot ceea ce era necesar în materie de îmbrăcăminte şi igienă, a asigurat oameni pentru repararea podurilor şi aprovizionarea armatei”, cheltuind pentru toate serviciile 425000 lei.
Pentru a clarifica modul cum a ajuns în fruntea Prefecturii Botoşani pensionarul Dimitrie Russu, fostul secretar
24

general al acestei instituţii în perioada
1930-1938, raportul menţionat mai sus precizează că „evreii au recomandat Comandamentului sovietic persoanele ce au fost numite în funcţiile de prefect şi
primar (subl.ns.) 29. Din punct de vedere
demografic, evreii reprezentau în 1944 circa 70% din populaţia oraşului în timp ce românii erau puţin peste 23%,30 fapt care îi putea îndreptăţi să facă propuneri pentru principalele funcţii administrative; dacă
pentru funcţia de primar l-au „recomandat” şi Comandamentul sovietic l-a acceptat pe tânărul Carol Artberger, român cu părinţi de origine germană şi maghiară, pentru funcţia de prefect au nominalizat un român

cu ascendenţă clar românească.31

Dimitrie Russu

Indiferent dacă Russu a fost prima opţiune în discuţiile Comunitate- Comandament sau a fost „validat” datorită faptului că sovieticii doreau ca la conducerea judeţului să fie un român, cu siguranţă, pe Dimitrie Russu l-a recomandat competenţa, profesionalismul şi experienţa administrativă de care a dat dovadă pe parcursul întregii sale activităţi în Prefectură în anii de dinaintea războiului. Având în vedere că personalul celor două instituţii se evacuase în Muntenia, cei mai mulţi funcţionari, atât de
execuţie cât şi de conducere, s-au recrutat în aprilie 1944 din rândurile evreilor; de exemplu, la Primăria Botoşani, circa 90% dintre angajaţi erau evrei, românii ocupând în general posturile cele mai simple

(cameristă, vizitiu, măturător, gropar etc).32

Prefectura judeţului Botoşani

La puţin timp după ocuparea oraşului, în noaptea de 8-9 aprilie 1944, aviaţia germană, profitând de o bună vizibilitate şi de faptul că Botoşaniul era slab apărat împotriva unui atac aerian, a bombardat zona în care se găseau principalele instituţii (teatrul, liceul
„Laurian”, spitalul, şcoala Marchian, gara) dar şi o mulţime de case particulare provocând numeroase victime şi pagube importante. Misiunea prefectului nu se anunţa a fi deloc uşoară: pe lângă faptul că se confrunta cu o mulţime de probleme administrative care nu suportau întârziere (aprovizionarea populaţiei cu alimente, refacerea alimentării cu apă a oraşului, distrusă în timpul bombardamentului, stârpirea speculei, închegarea principalelor instituţii judeţene), Dimitrie Russu trebuia să ţină cont de deciziile Comandamentului sovietic sub a cărui aripă îşi desfăşura practic activitatea.
Deciziile luate la nivelul Prefecturii şi al Primăriei în vara anului 1944 nu au aparţinut persoanelor aflate la conducerea celor două instituţii şi nici Comandamentului sovietic local. La 10 aprilie 1944, la Moscova, Comitetul de Stat al Apărării a emis hotărârea nr.
5549/S33 semnată personal de I.V. Stalin
care cuprindea măsurile ce trebuiau luate de Armata Roşie pe teritoriul României;
25

conform acestui document, Consiliul Militar al Frontului 2 ucrainean trebuia să tipărească apeluri prin care să îndemne populaţia să-şi continue activitatea paşnică şi să acorde Armatei Roşii „colaborare şi ajutor” în menţinerea ordinii şi a funcţionării normale a întreprinderilor industriale, comerciale şi comunale; apelurile trebuiau să sublinieze faptul că Armata Roşie nu urmăreşte scopul de a acapara vreo parte din teritoriu sau de schimbare a ordinii sociale existente în România, că pătrunderea trupelor sovietice este determinată exclusiv de necesităţi militare şi de continuarea rezistenţei armatei germane şi a unităţilor româneşti, că Armata Roşie nu îndeplineşte decât ordinul comandantului suprem de a urmări trupele duşmane până la deplina nimicire şi capitulare a inamicului şi că sovieticii au pătruns ca eliberatori (subl. ns.) şi nu în calitate de cuceritori. Responsabilitatea pentru buna coordonare a problemelor administraţiei civile în „teritoriile eliberate” revenea Consiliului Militar şi personal generalului Susaikov.
Măsurile concrete ordonate de Stalin se refereau atât la aspecte politice cât şi la probleme administrative, religioase şi economice. Pentru a susţine în continuare că pătrunderea trupelor a fost dictată exclusiv de necesităţi militare s-a dispus că „ […] în raioanele ocupate de Armata Roşie nu se creează soviete şi organe ale puterii sovietice; să se păstreze fără schimbare toate organele puterii româneşti existente în aceste raioane şi sistemul economic şi al construcţiei politice existent în România”. În plan religios, hotărârea preciza categoric că bisericile nu trebuie să fie atinse şi că rânduielile bisericeşti româneşti trebuie menţinute. În ceea ce priveşte chestiunile administrative, toate măsurile necesare
pentru menţinerea ordinii trebuiau luate de către administraţia românească sub supravegherea Comandamentului Armatei Roşii; în localităţile ocupate urma să fie instaurată starea de război, iar prima măsură trebuia să fie publicarea unei declaraţii din care să rezulte că proprietarii de întreprinderi trebuie să asigure continuitatea funcţionării lor, că activitatea şcolilor şi spitalelor trebuie să se desfăşoare normal şi că posesorii de arme, muniţii, aparate radio şi alte bunuri militare trebuie să le predea Comandamentului militar. De asemenea, în localităţile importante trebuiau instalate garnizoane militare formate din trupe NKVD sau unităţi militare sovietice; pentru asigurarea comunicaţiilor, Comandamentul militar urma să preia căile ferate şi să dispună măsurile necesare pentru funcţionarea continuă a telefonului şi a altor mijloace similare. În ceea ce priveşte chestiunile economice, hotărârea preciza că pe teritoriul României pot circula, alături de moneda obişnuită, lei de război şi ruble sovietice; Stalin a stabilit că preţurile trebuiau să fie cele de dinaintea intrării Armatei Roşii în România şi chiar cursul de schimb al acestor monede: 100 lei româneşti erau echivalenţi cu 20 lei de război sau 1 rublă sovietică. Pentru a se asigura că întreprinderile comerciale şi industriale părăsite îşi continuă activitatea, Comandamentul militar putea numi la conducerea lor foşti funcţionari ai acestora. Am insistat asupra prevederilor acestei hotărâri din două motive, ambele, credem noi, de o egală importanţă: mai întâi, documentul este puţin cunoscut în istoriografia românească şi, în al doilea rând, pentru că, cel puţin la Botoşani, dispoziţiile arătate mai sus au fost îndeplinite ad-litteram.

26. „Clopotul”, an I, nr. 1/8 octombrie 1944.

27. Idem, an II, nr. 55/8 aprilie 1945.

28. Ibidem

NOTE

29. S.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 77/1944, f. 45-46.

26

30. Idem, fond Primăria oraşului Botoşani, dosar nr. 41/1944, f. 1; în cifre absolute, la 21 iunie 1944 populaţia oraşului era de 23932 locuitori, din care 5666 români şi 16792 evrei. Numărul mare de evrei se explică prin faptul că aceştia, dar şi alţi minoritari, conform Ordinului nr. 4600/4 februarie 1944 emis de Ministerul Afacerilor Interne, nu au avut dreptul să se evacueze din oraş în caz de pericol; cf. S.J.A.N. Botoşani, fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar nr. 82/1944, f. 1.

31. Şlomo Leibovici-Laiş, în articolul Cum au apărut fruntaşii comunişti Ana Pauker şi Vasile Luca la Botoşani în preajma lui 23 august 1944 apărut în “Magazin istoric”, an XXIX, nr. 12/1995, p. 27, afirmă că “în fruntea

tuturor exponenţilor autorităţilor civile locale au fost numiţi români la cererea expresă a sovieticilor”.

32. S.J.A.N. Botoşani, fond Primăria oraşului Botoşani ,dosar nr. 51/1944, passim.

33. T. V. Volokitina, G. P. Muraşco, O. V. Naumov, A. F. Noskova, T. V. Ţarevskaia (editori), Sovetskii faktor vostocinoi Evropy (1944-1953), tom I, 1944-1948, Dokumenty, Moskva, Rosspen, 1999, pp. 53-56; documentul ne-a parvenit prin amabilitatea d-lui prof. dr. Ioan Chiper, cercetător la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti.

Mărturisiri din perioada comunistă – portrete, eseuri şi schiţe (4)

Gheorghe Bâgu


Când comunismul, sub presiunea occidentului, a dat libertatea tuturor cultelor, s-a întors şi stareţul în poiana pustiită şi a trecut la lucru, încercând să ridice o nouă biserică. Totodată au revenit şi majoritatea călugărilor alungaţi, aduncând şi pe alţii dornici de viaţă monahală şi cu toţii au ridicat o biserică mai mare decât cea pe care le-a demolat-o Satana roşie. Au construit chilii, adăposturi pentru animale, au împrejmuit locul cu gard dublat cu gard viu. În timp, numărul călugărilor a crescut astfel încât în 1979 erau 80 de binecredincioşi. Ei aveau locuinţele (chiliile) aşezate pe două rânduri, în trepte, după cum era relieful, aveau 10-12 vaci, peste 100 de oi, au cumpărat 3 pogoane de vie la Dealul Mare
– Prahova, şi au asfaltat un drum ce leagă mănăstirea de şoseaua principală pe o distanţă de 40 km. Au mai construit în afara incintei 4 case mari cu câte 8 camere pentru musafirii laici, unde aveau libertatea de a fuma, de a veni cu soţiile şi de a se distra, fapte nepermise călugărilor. Ei posteau toate posturile, iar peste an toate miercurile şi vinerile. În postul Paştelui şi al Crăciunului, vinerea şi miercurea făceau post negru.
Au asfaltat curtea, au pus pomi fructiferi, au adus stupi cu albine, au făcut magazii pentru alimente, pentru îmbrăcăminte, precum şi o sală de mese pictată cu întâmplări din viaţa sfinţilor. De asemenea au lărgit biserica, pe scurt au transformat poiana într-un colţ de rai.
Între ei exista un călugăr, cam de
45-50 de ani, pe nume Cozma, înalt, subţirel, cu barba rară şi cu o voce de prostituată îmbătrânită. El era totul. Stareţul, pe vremea când l-am cunoscut eu, adică prin 1979, avea 90 de ani, era obosit de atâtea nedreptăţi suportate, totuşi el era considerat mitropolitul tuturor acelora ce ţin ritualul pe stil vechi. În situaţia aceasta, Cozma, mare lichea şi mare fariseu, dirija şi coordona: a cumpărat trei autoturisme şi două autocamioane, vorba aceea: „de cât să n-ajungă, mai bine să prisosească”, că tot nu dădea nimic din buzunarul său. Cu aceste maşini se deplasa, cu rost şi fără
27

rost, nedând socoteală nimănui şi ajungând până în judeţul Prahova.
Între călugări se aflau unii foşti
şoferi, foşti tâmplari, zidari, viticultori, apicultori, pescari şi chiar pictori (cei ce au pictat biserica şi sala de mese). Toţi munceau din zori şi până-n noapte sub îndrumarea autointitulatului, administrator Cozma. Acesta era originar din Dorna – Arin, fusese sergent major în armată, de unde a fost îndepărtat şi în cele din urmă s- a călugărit şi a ajuns la mănăstirea Slătioara.
Locuia într-o chilie, perete în perete cu biserica, cu soba comună. Avea o mică bibliotecă cu circa 1000 de volume, din care unele de pe vremea lui Iosif Vulcan şi Titu Maiorescu. Aici am revăzut, după mai bine de 35 de ani, Doina lui Eminescu, pe care Cozma o ştia pe de-a rostul. O învăţase pentru vizitatorii naivi care-i cădeau în plasă, şi o recita exact ca un copil în clasa întâi primară, când spune o poezie grăbit şi fără nici o intonaţie. Modul cum o recita şi tot comportamentul său , a făcut să-l bănuiesc drept omul securităţii. Călugării, în simplitatea şi în puritatea lor sufletească, îl lăudau şi-l glorificau afirmând că Cozma este profesor. Totul era o minciună, el era un ignorant şi un şmecher, un mare farseur.
În perioada 1978-1980, pe când
cercetam şisturile bituminoase din Carpaţii Orientali, şisturi ce se găseau pe lângă mănăstirea Râşca şi mănăstirea Slătioara, de multe ori am fost obligaţi să dormim şi să mâncăm la Cozma. Totdeauna când ajungeam la mănăstire, treceam să cumpărăm lumânări, le aprindeam în biserică, făceam semnul crucii, apoi ne prezentam la gospodarul responsabil cu hrana şi cazarea. El chema un călugăr tânăr, înalt şi frumos, cu o barbă neagră şi deasă, îmbrăcat îngrijit, foarte manierat, căruia îi poruncea: „Astăzi este miercuri, nu avem de mâncare decât de post, aşa că să le faci o salată de ceapă şi măsline, le dai câte o afinată înainte de masă şi câte un pahar, două de vin”. Călugărul ne invită în sala de mese, ne umplea un castron mare
cu ceapă, peste care turna ulei din abundenţă la fel şi măsline. Înainte de masă ni se servea un pahar, două sau chiar trei de afinată pe care o laudă Cozma că este făcută din 17 plante de pădure. După masă vin de Dealul Mare pe săturate, toate de pomană, fără să plătim câtuşi de puţin, măcar simbolic. Eram conduşi apoi la camerele de oaspeţi din afara incintei, cu paturi şi cearşafuri curate.
Altă dată Cozma m-a luat pe mine şi încă un coleg să ne arate magazia. Era pe vremea când nu se găsea nimic, era pe vremea foametei şi sărăciei din Epoca de Aur, aşa că am rămas uimiţi la vederea depozitului de alimente al mănăstirii: sute de kilograme de zahăr, de făină albă, de mălai, sute de sticle de ulei, mii de litri de vin, zeci de kilograme de orez, butoaie cu măsline, peşte sărat, etc., apoi magazia de îmbrăcăminte cu sute de costume de haine, sute de cămăşi şi indispensabili, pături, cearşafuri, îmbrăcăminte călugărească şi multe altele. El ne-a spus: „Acestea stau aici fără să le ţină cineva evidenţa, nici la intrare, nici la ieşire şi fără să fie păzite. Dacă astăzi i-am dat unui călugăr o cămaşă nouă şi tot azi el a rupt-o, tot azi se duce la magazie şi îşi ia alta... la noi totul se bazează pe cinste şi pe frica lui Dumnezeu”.
Într-o zi după ce am stat la masă cu toţi călugării, l-am întrebat pe Cozma de ce se ţin cu întârziere de 13 zile, toate sărbătorile cu dată fixă: 24 iunie – Sânzienile, 20 iulie – Sfântul Ilie, 15 august – Sfânta Maria, 14 septembrie – Ziua Crucii, 26 octombrie – Sfântul Dumitru, 8 noiembrie – Sfinţii Mihail şi Gavril, 6 decembrie – Sfântul Nicolae, 25 decembrie – Crăciunul, iar sărbătorile cu dată nefixă, ca Sfintele Paşti, Înălţarea Domnului, Rusaliile, le sărbătoresc o dată cu noi. N-a ştiut să-mi răspundă.
Altă dată am trecut pe la Slătioara
împreună cu profesorul Grasu de la Iaşi, care studia disodiile din Carpaţii Orientali, roci ce aflorează în apropierea mănăstirii. S-a întâmplat că am ajuns a doua zi după lăsatul de sec din postul Paştelui. Călugării
28

de la Slătioara nu mâncau niciodată carne, însă foloseau peşte. Au în apropiere un lac mare din care prind peşte de două-trei ori pe an. Pentru această sărbătoare au prins vreo 300 kg, apreciat de noi după oasele şi resturile pe care le-am văzut în coşuri.
În fiecare noapte, la mănăstire se face slujbă şi rugăciune la miezul nopţii. Ne-am hotărât să luăm şi noi parte la o astfel de rugăciune. Când am auzit clopotele bătând ne-am îmbrăcat şi am mers la biserică. Aici la strană un călugăr citea repede şi tânguindu-se, dar noi nu înţelegeam nimic. După ce au încetat clopotele, au început să intre în biserică toţi călugării, tineri şi bătrâni, unii zvelţi, şi îngrijit îmbrăcaţi, alţii neputincioşi şi ponosiţi.
Cum intrau, păreau transfiguraţi, se aşezau în genunchi şi fără să-i intereseze ce este în jur, cu multă smerenie şi pocăinţă, se rugau. L-au impresionat şi pe profesorul Grasu, care mi-a spus la ieşire:
„Ai văzut, călugării au credinţa sfântă, noi
ce avem?”.
Cunoscându-l ca pe un om demn, cu o ţinută morală impecabilă şi cu un caracter de intelectual stilat, fără nici o reţinere, i-am răspuns că şi noi îl avem pe Marx şi Lenin. „Da”, mi-a spus el, nici nu se putea ceva mai bun şi mai frumos!?”
Mai târziu, în iarna anului 1982, am primit o veste care m-a derutat, m-a tulburat şi m-a întristat: Cozma era securist şi într-o zi, după ce a nins şi a viscolit mult, această năpârcă hrănită pe îndestulat, respectat de călugări, fără a avea o urmă de
reţinere sau măcar o urmă de sentiment creştin, a scos pe toţi oamenii mănăstirii pe şosea la dezăpezire, iar el a rămas şi a dat foc bisericii. Ce criminal, ce om fără suflet, fără conştiinţă, cu adevărat securist, o canalie, o bestie... Era să ardă şi bietul stareţ, bătrânul mitropolit al stiliştilor, Glicherie, care la cei 94 de ani ai lui, a rămas în chilie şi a fost salvat de către ticălosul Cozma, căruia i-a rămas o scânteie de remuşcare. S-au trezit bieţii călugări pe drum. Au fost salvate animalele, magazia şi garajul.
După vreo trei ani, trecând din nou prin pitoreasca Bucovină, m-am interesat şi de mănăstirea Slătioara şi mi s-a spus că a fost refăcută, pentru a treia oară şi că este vizitată de către toţi binecredincioşii din toate colţurile ţării: Dobrogea, Banat, Moldova, Oltenia, etc.
După revoluţia din 1989, am aflat
că s-a reclădit şi schitul de pe Rarău, că la Slătioara se continuau rugăciunile şi slujbele de la miezul nopţii şi că la Orata au revenit călugării alungaţi de păgâni.
Slătioara cu un istoric scurt, dar
încrâncenat şi dureros, leagăn de credinţă şi pioşenie, reprezintă un punct de atracţie penrtu toţi cei dornici să cunoască suferinţele, tenacitatea şi enigmele poporului român. De la Slătioara poţi coborî la mănăstirea Neamţului, poţi trece la mănăstirile Agapia şi Văratec, pe la băile Oglinzi şi Bălţăteşti, pentru ca în cele din urmă să te odihneşti şi să te ospătezi la Hanul Ancuţei.

Istoria Liceului”Mihai Eminescu” Botoşani (9)

Ministerul a dat aprobare, pentru ca Netty Adam să conducă cu delegaţie şcoala şi a făcut bine, deoarece în perioada ce a urmat, folosind cu pricepere fondurile colectate de Comitetul şcolar, în sumă de
40.584 lei, a realizat reparaţii de calitate şi
a dezinfectat toate clădirile folosite de

Mihai Matei şcoală. S-au reparat acum aducţiunea de apă, canalizarea, lumina electricăa, grupurile sanitare etc. De asemenea, s-a recondiţionat mobilierul, procurându-se totodată şi unele piese noi, cum ar fi catedre, scaune, cuiere etc. În felul acesta, la 1 septembrie 1920, şcoala fiind complet

29

renovată, cursurile au putut începe, în cele mai bune condiţiuni. Directoarea şcolii a mai intervenit, în această vacantă, pe lângă Ministerul Instrucţiunii să aprobe înfiinţarea claselor a VI-a, a VII-a şi a VIII-a clasico-modernă, pentru a încheia
ciclul întreg al Şcolii secundare gr.II.131
În clasa I s-au inscris 115 eleve, ceea ce a determinat conducerea şcolii să
solicite încă o clasă, paralelă. S-a aprobat, dar plata orelor efectuate să fie facutădin fondurile Comitetului şcolar (se numea, de aceea, clasa extrabugetară). S-au completat totodată clasele cursului superior, Şcoala secundarăde fete gr.II, funcţionând acum cu 8 clase; pentru bugetarea lor a fost însă nevoie, după aceea, de multe insistenţe făcute la Ministerul Instrucţiunii.

Repartitia orelor pe anul scolar 1920 – 1921:

Nr. crt.

Numele si prenumele

Obiectul

Nr. ore

Observaţii

1.

Preot T. Chricuţă

religie

8

2.

Ana Ghermanescu

l. română, educaţie, drept

25

3.

Eugenia Neculau

l. franceză

9

4.

Aglae Theodor

istorie

10

5.

Elena Răutu

şt. fizice şi naturale, higienă

23

6.

Eliza Gheorghiu

matematică

14

7.

Magdalena Placa

matematică

4

8.

Maria Mascany

l. engleză, l. latină

15

9.

Aurelia Filipescu

l. germană

14

10.

Virginia Nedelcovici înlocuită de C. Istrati

l. franceză, l. latină

17

Paris, concediu, până la 01.02.1921

11.

Elena Săndulescu

geografie, istorie, ist. artelor

22

12.

Elena Manu

muzică

15

13.

Netty Adam

lucru

15

14.

Felicia Roibănescu înloc.de A. Petrovici

gimnastică

16

detaşată la Tg. Jiu

15.

Aspazia Vasiliu

desen, caligrafie

18

16.

Elvira Chiroiu

Andreea Groholschy

gospodărie

ajutoare de maiestre, lucru

9

În acest început de an şcolar toate fetele au făcut vizita medicală dr. E. Tauber şi Galian, realizând acest lucru; săptămânal apoi, tot aceşti medici au făcut controale atât în şcoala cât şi la gazde. Pentru elevele sărace, medicamentele se
ofereau gratuit, plata lor făcându-se din fondurile Comitetului şcolar.
Acum, pentru prima dată în oraş, se
organizează un cor bisericesc, care a cântat sub conducerea Elenei Manu, duminica şi în zilele de sărbătoare, la diferite biserici, mai ales la Sf. Parascheva, cea mai
30

apropiată de şcoală. Şcoala a fost vizitată de Inspectorul general, din acea vreme, al Inspectoratului regional Iaşi, Alesseanu, şi de inspectorul Onu, precum şi de domnişoarele inspectoare Dinescu şi Severin. Toţi au cuvinte de laudă la adresa colectivului didactic şi a modului cum învaţă şi se comportă elevele şcolii. La concursul national organizat de „Tinerimea română”, elevele Şcolii secundare botosanene au fost cele mai bune şi au
obţinul premiul I, la lucrul de mână.132
În timpul anului, s-au pregătit şi susţinut mai multe serbări şcolare, dintre care reţinem pe cea în legătura cu patronul unităţii, Carmen Sylva, şi un spectacol, din nou bine primit de public, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”. Scopul, ca întodeauna de acum încolo, a fost strângerea de noi fonduri pentru Comitetul şcolar. La sfârşitul anului, serbarea şcolară a fost dublată de o amplă expoziţie, cu lucrări de mână, desen, caligrafie, lucrări artizanale şi de mână. Bogăţia materialelor şim autorii realizării lor au stârnit admiraţia unui numeros şi avizat public.
Din bilanţul statistic înregistrat acum la sfârşitul cursurilor, se poate observa o creştere simţitoare a stabilităţii efectivelor de eleve şi o reducere a numărului celor repetente. Astfel, din 323 înscrise, promovează 295 şi rămân repetente 28. Clasele a V-a şi a VI-a nu au nici o elevă repetentă; pentru prima dată, se înregistrează o situaţie buna la învăţătură, promovabilitatea fiind de
80%.133
În anul 1921-1922, s-a înfiinţat, pe lângă Cohorta de cercetaşi locală, Secţia cercetaşelor, a cărei conducătoare era Netty Adam, iar instructoare – profesoarele Elena Gheorghiu, Cecilia Halunga, Elvira Chiroiu, Elena Manu, Aspazia Vasiliu
etc.134
Despre scopul şi menirea cercetăşiei, N. V. Adam, comandantul Legiunii Botoşani, ne spune: „Această admirabilă instituţie asupra căreia, în ultimele două decenii, s-a îndreptat toată atenţiunea oamenilor de ştiintă de pe toate

continentele şi la baza căreia stă deviza

«Gata oricând pentru bine, pentru adevăr, pentru dreptate» a prins rădăcini în ţara noastră pentru că săteanul nostru este cercetaş prin naştere. La noi, în Botoşani Legiunea «Domniţa Ruxandra» a luat fiinţă către sfârşitul anului 1914, şi, de atunci, continuă şi cu perseverenţă s-a muncit pentru îndrumarea tineretului pe

drumul cel bun.135 Potrivit tradiţiei
încetăţenite, au fost organizate şezători în fiecare duminică; s-au sărbătorit 24
Ianuarie, 10 Mai (sub forma unei
manifestări câmpeneşti, cu şcolile reunite din oraş) şi s-au comemorat eroii neamului românesc. Spectacole de amploare şi ţinută artistică s-au desfăşurat pe scena teatrului, obţinându-se însemnate sume de bani.
În legătură cu serbările, şezătorile,
jocurile şi alte manifestări organizate cu elevii, pentru ei, în presa timpului, în special în cea cu profil pedagogic, se purtau vii dezbateri prezentând justificarea psihologică şi socială a acestor manifestări, realizându-se astfel un important schimb de experientă între realizatorii lor. În aceste dezbateri se pornea de la ideea că
„timpul înseamnă bani” pentru unii, iar alţii nu ştiu cum „să-l omoare”; in materie de educatie, H. Spencer afirma că „ceea ce poate contribui la afirmarea unui bun cetăţean, are mai multă însemnatate decât ceea ce poate sluji la dobândirea talentelor şi satisfacerea gusturilor”, iar Willde afirma şi el că „viciul trebuie tratat cu
artă”.136
Bilanţul anului şcolar încheiat arăta astfel: au fost înscrise 475 eleve din care au promovat 399 şi au fost declarate repetente şi s-au retras 72, procentul de promovare fiind de 80%. Aceste date sunt o confirmare a seriozităţii muncii din şcoala, ordinea si disciplina au devenit demult normă însuşită. De observat că nu se înregistrează eleve exmatriculate pentru absenţe sau diverse alte abateri.
O activitate buna, în acest an, a
desfăşurat şi Comitetul şcolar care prin diverse acţiuni şi manifestşri a colectat importante fonduri, ce au fost folosite atât
31

pentru unele reparaţii esenţiale cât şi pentru completarea zestrei didactice a unităţii. Unele fonduri s-au folosit pentru finanţarea unor excursii. Astfel, douazeci de eleve împreună cu alţi colegi din oraş, s-au deplasat cu trenul vizitând obiective de interes istoric, arhitectural, geografic şi industrial pe traseul Sinaia, Braşov, Sibiu, Arad, Timişoara, Orşova, Turnu Severin, Galaţi şi Brăila. Excursia a fost condusă de directoarea Netty Adam şi alte cadre didactice din oraş, ca însoţitoare. Întreaga acţiune s-a desfăşurat pe durata a paisprezece zile.
Anul de învăţământ 1921-1922 s- a încheiat şi cu o nouă amplă expoziţie şcolară. Iată ce ne relatează despre ea
Revista Moldovei”: „Cine a vizitat la sfârşitul anului acesta diferitele expoziţii ale şcoalelor superioare din localitate a rămas, desigur, mirat de frumuseţea şi bogăţia lucrurilor expuse. Fiecare îşi aduce aminte de eleganta aşezare pe care a avut-o Externatul secundar de fete, unde lucrul fin, de mână, era fără pereche”. Autoarea articolului consemna mai departe că „acesta este un semn îmbucurător pentru vremea nouă care se deschide generaţiilor ce vin şi este un titlu de glorie pentru oamenii şcolii, care n-au alte mijloace de recomandare (de preţuire, n.n.
– M.M.) decât rodul muncii lor tăcute.” 137
Pe data de 22 septembrie 1922, toate profesoarele şi elevele, din întregul oraş, participă cu emoţie la actul încoronării, cu mare pompă, a suveranilor României, Maria si Ferdinand „cel leal”, ce a avut loc la Catredala Reîntregirii din Alba Iulia. O grupă de şase cercetaşe, sub conducerea directoarei Netty Adam, au luat parte la manifestarile ce s-au desfăşurat la Alba Iulia, cât şi la
Bucureşti.138
Ferdinand a simbolizat actul unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi monarh; sub domnia lui s-a transpus, de fapt, programul democratic ce a stat la baza desăvârşirii unităţii naţionale şi care a consfinţit, prin Constituţia din 1923,
România interbelică.139
Numărul elevelor care au urmat şcoala a fost de 478, repartizate pe clase astfel: cl. I A – 55; cl. I B – 54; cl. a II-a A
– 50; cl. a II-a B – 50; cl. a III-a A – 34; cl.
a III-a B – 37; cl. a IV-a A – 27; cl. a IV-a B – 27; cl. a V-a 25; cl. a VI-a – 39; cl. a VII-a – 36 şi cl. a VIII-a – 30. Corpul profesoral a rămas, şi în acest an, aproape neschimbat.
Baza materială a unităţii s-a îmbogăţit; biblioteca şi-a sporit numărul de volume, prin noi achiziţii. În schimb, materialul didactic rămâne suficient doar la fizică şi chimie, şi aici însă, numai pentru lecţii demonstrative, neexistând un laborator special pentru aceste discipline, aşa cum era la biologie. Se remarcă grija pentru activitatea educativă, acum stabilindu-se ca orele de dirigenţie sa fie
realizate efectiv.140
În conformitate cu dispoziţiile ministerului, s-a înfiinţat una din primele secţiuni din ţară ale Societăţii „Crucea Roşie a Tinerimii”. Scopul ei era de a pregăti tineretul, încă de pe băncile şcolii, pentru viitoarea sa viaţă cetăţenească, deprinzându-l sa facă mici sacrificii pentru binele obştesc. Toate elevele s-au înscris în această societate, plătind o cotizaţie (modestăa) de 5 lei anual. Secţiunea era îndrumată de doamna Netty Adam, ajutată de toate profesoarele şcolii. Pentu completarea fondurilor, s-a primit şi un ajutor bănesc, în sumă de 7.000 lei, de la
Crucea Roşie a Tinerimii Americane.141
Şi în acest an s-au organizat importante manifestări cultural-artistice pentru strângerea de fonduri. La acestea consemnăm si un alt fapt: în ziua de 25 februarie 1923, s-a desfăsurat, sub patronajul dl. D. Vizanty, prefectul judeţului, un ceai, în Saloanele Palatului Administrativ. Beneficiul obtinut, în sumă de 25.250 lei, a fost depus la Banca Agricolă, fiind destinat constituirii fondurilor necesare înzestrării şcolii cu un mare şi modern local.
Tot în acest scop, la 1 iulie 1923, s-a desfăşurat în Grădina „Eminescu” serbarea se sfârşit de an a şcolii. Sumele
32

încasate din biletele de intrare, de la tombolă şi din vânzarea de flori s-au depus şi ele în fondul inalienabil, destinat unui nou local de şcoală. În acelaşi scop, la o expoziţie şi un bazar cu lucrări executate
de eleve, s-au vândut numeroase piese, suma din aceste două acţiuni ridicându-se la 33.573 lei şi a fost depusă în contul cu scopul mentionat mai sus.

NOTE

131 Revista generală a învăţământului, An. XIII, nr. 2, februarie 1928

132 Revista Moldovei, an. II, nr. 3-4, iulie-august, 1922, pag. 45

133 Gabriela Leonardescu, op. cit., pag. 79

134 C. C. Giurescu, Istoria românilor, Editura Cugetarea-S. Delafras, Bucureşti, pag. 503

135 C. Carp, Istoria învăţământului liceal din Botoşani, op. cit., pag. 25

136 Nicolae Nicoară, Crucea Roşie Română aproape o poveste, Bucureşti, 1996, pag. 21

137 Revista Modovei, an III, nr.2-4, Botoşani, iunie-august 1923, pag. 51

138 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Botoşani, Fond Liceu „Carmen Sylva”, Dosar 87/1922, fila 32

139 Revista Modovei”, an I, nr.11, 1922, pag. 28

140 Ştefan Ciubotaru, Pagini culturale botoşănene, op.cit., pag. 176

141 I. Saizu, Funcţia moderniozatoare a culturii în România interbelică, în Anuarul Institutului de Istorie

„A.D.Xenopol”, Iaşi, 1999, pag.149

RECENZII

DOUĂ REPUBLICĂRI MULT AŞTEPTATE: Eugenia Greceanu- Ansamblul urban medieval Piteşti şi Ansamblul urban medieval Botoşani.

Teodor Octavian Gheorghiu


Primele ediţii ale acestor lucrări, adevărate relansări ale istoriei urbanisticii româneşti extracarpatice şi repere esenţiale pentru istoriografia de profil, sunt datorate Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti şi integrate colecţiei “Ansambluri Arhitecturale Istorice” (AIA). Ansamblul urban medieval Botoşani apărea în 1981 şi Ansamblul urban medieval Piteşti în 1982. Ambele aveau câte o prefaţă trilingvă (în română, franceză şi engleză) semnată de directorul de atunci al Muzeului- dr. Florian Georgescu.
La atât timp după aceste momente,
nu cred că este oportun să ofer judecăţi de valoare referitoare la metodă şi rezultate (oricum, imbatabile până astăzi), ci mă voi referi succint la ecoul avut în mediul ştiinţific românesc şi la influenţa pe care au exercitat-o şi o exercită până astăzi.
33

În primul rând, au reprezentat prima încercare de a oferi mediului urban românesc medieval un binemeritat statut şi o recâştigare a unei demnităţi pierdute cândva în sec. XIX. Mentalitatea liderilor orăşeneşti din sec. XIX şi prima jumătatea a sec. XX şi a orăşenimii influenţată de aceasta, istoriografia de profil (indiferent cu ce tip de informaţii opera), teoriile şi practicile protecţiei şi reabilitării monumentelor, starea fizică precară a acestor oraşe (ca urmare a cataclismelor naturale şi conflictelor din prima jumătate a sec. XIX) şi multe alte circumstanţe, făceau din această clasă de aşezări, entităţi, dacă nu dispreţuite complet, oricum “retrogradate” la nivelul rural, “specific”,

nu-i aşa, civilizaţiei româneşti12. În fapt, se
poate spune că referinţele privind statutul medieval al oraşelor şi orăşenilor, relaţia cu statul sau cu instituţiile medievale, sistemul de proprietăţi, organizarea administraţiei locale şi multe altele fuseseră obţinute într-o manieră “selectivă”, pornind de la prejudecăţi şi prin comparaţie cu prestigioasele oraşe medievale occidentale. Pe scurt: lipsite de ziduri de incintă, târgurile moldoveneşti şi munteneşti nu puteau fi considerate “oraşe”, iar lipsa de documente care să le specifice statutul şi caracteristicile le pecetluia definitiv soarta. Despre structuri şi morfologii urbane oricum nu se vorbea, atât timp cât lipsea o minimă cercetare cartografică sau planimetrică şi se considera că în intervalul secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX li se schimbaseră complet caracteristicile urbanistice şi arhitecturale. Cu aceste prejudecăţi ieşeau din şcoală şi istoricii şi arhitecţii post-belici.

12 O spune, criticând conceptul, şi Fl. Georgescu în Prefaţă la volumul dedicat Botoşanilor (pag. VI- VII), afirmaţie “împumutată“ de la autoare, care o susţine explicit în mai toate textele sale (de pildă, în Un problème actuel: l’urbansime médiéval en Roumanie, “Revue roumaine d’histoire”, XVIII,

1979, 1, pag. 133-153), ca argument în tentativa de modificare a percepţiei primare asupra acestor oraşe, cu efecte benefice asupra cercetării.

În al doilea rând, au reprezentat primele semnale de alarmă referitoare la sistematizările comuniste deja începute şi accelerate (perfect nemotivat) de consecinţele seismului din 1977. La Botoşani, în momentul apariţiei volumului, în cei 3 ani scurşi de la schimbările politicilor urbanistice româneşti (ca urmare a seismului, dar din motive doctrinare), erau deja restructurate zonele urbane din

vest şi nord-vest13 (menţinându-se relativ
intact, centrul comercial şi unele cartiere rezidenţiale), iar la Piteşti, începând cu anii
’60, schiţele de sistematizare propuneau restructurări masive14. Pentru cine n-a trăit în acele timpuri, este dificil de a-şi da seama ce act de curaj îl reprezenta cercetarea în sine, concluziile şi publicarea
lor, atât din partea autoarei şi ajutoarelor sale, cât şi din partea unor foruri culturale, administrative şi politice care, fie iniţiau studiile, fie le publicau, fie la aplicau. Paradoxal, iarăşi istoricii şi arhitecţii au fost printre ultimii care au sesizat importanţa studiilor respective şi au încercat sau consimţit să-şi schimbe opţiunile. Unii n-au făcut-o nici până astăzi. În ceea ce priveşte rezultatele palpabile ale acestor studii, este cert că, pe termen scurt, ele fie au încetinit procesul distrugerii (este cazul Piteştilor, finalizat ca sistematizare abia pe la sfârşitul deceniului IX), fie l-au suspendat parţial până în 1990 (este cazul Botoşanilor în privinţa centrului comercial şi a unor mici arii limitrofe). Atunci, oraşele respective (Botoşani nu este singurul exemplu; lui i se poate adăuga Brăila, Buzău, Câmpulung, Craiova, Curtea de Argeş etc.), scăpate de pedeapsa capitală, ar fi putut beneficia de o graţiere binemeritată.

În al treilea rând, chiar înainte de apariţia celor două lucrări, Eugenia Greceanu propunea o metodă de studiu neutilizată până în acel moment. În afara unei corecte şi aproape exhaustive

13 E. Greceanu, Ansamblul urban medieval

Botoşani, pag. 1-2.

14 E. Greceanu, Ansamblul urban medieval Piteşti,

pag. 17-18.

34

(conform nivelului de informare din acel moment) corelări a documentelor cu datele arheologice şi cartografice, autoarea utiliza o metodă pe care am numit-o ulterior
“contextualistă” 15, întâlnită pentru prima
oară în mediul ştiinţific românesc. Esenţa ei era studiul relaţiei între contextul construit şi obiectul de arhitectură, relaţie care putea funcţiona în ambele sensuri: fie contextul determinând obiectul, fie invers. Pentru evoluţia teritorială a unui oraş care nu beneficiază de documente directe privind extinderea şi modificările structurale sau morfologice, această metodă poate să ofere o primă schiţă a pulsaţiilor teritoriale, pe baza analizei amplasamentelor arhitecturilor importante (biserică, mănăstire, curte feudală, han etc.), care pot să indice că, în anumite momente, unele zone erau construite, altele nu. În afara faptului că metoda se baza pe elementele cunoscute ale legislaţiei urbane medievale occidentale care a funcţionat şi în spaţiul românesc, ea acorda credit analizei planurilor târzii (sec. XVIII-XIX) considerate a conţine întreaga istorie a
oraşului până în acel moment16.

În al patrulea rând, era pentru prima oară când se discutau, serios şi documentat, probleme de morfo-structură urbană (evoluţie teritorială, zonificare, morfologie parcelară, arhitectură majoră versus arhitectură “minoră” etc.), operându-se prin analize planimetrice (topografice), repere tipologice, analize arhitecturale şi interpretându-se datele istorice şi arheologice existente. Dezbaterea era pornită de la nivelul

15 T. O. Gheorghiu, Metodă de abordare şi modele ale genezei unor oraşe medievale româneşti extracarpatice, “Arhitectura”, 1988, 34, 1, pag. 39, unde făceam trimitere la lucrările Eugeniei Greceanu, prima fiind articolul La structure médiévale de la ville de Roman, “Revue roumaine d’histoire”, 1972, 15, 1, pag. 39-56.

16 Vezi, de pildă: Eugenia Greceanu, Structura urbană a oraşului Roman, mărturie a trecutului

istoric, “Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă, , 1975, 44, 2, pag.

30-40, o reluare completată a primului articol

despre Roman.

teritoriului, al zonei şi vecinătăţilor, ajungându-se la cel al organismului urban propriu-zis, determinat şi determinând, la rândul său. Faza finală a studiilor era reprezentată de arhitectura urbană obişnuită (casa târgoveţului, negustor sau meseriaş) şi cea majoră (biserica, mănăstirea, hanul, reşedinţa domnească sau boierească). Unul dintre elementele bazice era “cartarea” istorică şi arheologică, suport al concluziilor prin care se oferea pentru prima oară (după începutul făcut cu Roman) hărţi ale
evoluţiilor teritoriale ale celor două oraşe17
şi ale structurilor sale urbanistice
(funcţionale şi morfologice)18.

În fine, cred că important a fost şi tonul ferm şi, frecvent polemic, pe care acest tip de discurs începea să-l capete, în raport cu metodologia “clasică” de abordare şi concluziile “comode” decurgând de aici, elemente cu care Eugenia Greceanu şi adepţii punctelor ei de vedere vor fi într-o stare conflictuală (ştiinţifică) permanentă. Scopul lor a fost şi este obţinerea unei istorii veridice a urbanisticii româneşti extracarpatice (în speţă medievală), integrabilă marii istorii continentale şi trans-continentale, o istorie în care să-şi găsească locul firesc şi morfo- structurile urbane specifice: reţea stradală, spaţii urbane diverse, parcelar etc. Cu hărţi şi planuri care să înlocuiască vorbele fără acoperire, consistenţă sau sens.

Având o detentă de mai bine de 30 de ani, cred că pot să evaluez corect ecoul pe care lucrările Eugeniei Greceanu l-au avut în mediul românesc istoric, arheologic, arhitectural, urbanistic şi chiar politic. Citind printre rânduri cele două lucrări din anii ’80 devine limpede că, local şi chiar central, cercetările respective urbanistice zguduiau sau măcar corectau mentalităţi, cutume ştiinţifice, puncte de vedere, argumente ale deciziei politice. Dacă 1990 a surprins câteva oraşe româneşti de la est şi sud de Carpaţi cu

17 Eugenia Greceanu, … Botoşani, pag. 51 şi idem,

…Piteşti, pag. 84.

18 Ibidem (ambele lucrări), passim.

35

fragmente importante de structură istorică intactă, este meritul începutului făcut de Eugenia Greceanu, care, pot spune fără exagerare, iniţia o “şcoală” în adevăratul sens al cuvântului, o şcoală care continuă să funcţioneze (chiar pentru cei care nu-i mai ştiu sursa) şi să producă noi generaţii de istorici ai urbanisticii româneşti extracarpatice. În orice caz, eu mă număr printre aceştia şi-i datorez schimbări esenţiale de percepţie asupra
fenomenelor19.
Încheind aici consideraţiile referitoare la cele două publicaţii de la începutul anilor ’80, se cuvine să ajung la noile ediţii, ediţii “de recuperare” a unor informaţii relativ dificil de atins din cauza tirajului redus şi a circulaţiei restrânse pe care primele ediţii l-au avut înafara cercului de specialişti sau interesaţi de domeniu.
Prima apărută, Ansamblul urban medieval Piteşti, este publicată la editura “Paralela 45” din Piteşti, în 2007. Conţinutul ştiinţific este acelaşi, dar volumul este completat prin două elemente extrem de necesare: “Prefaţa noii ediţii din
2007” şi cap. IV- “În căutarea oraşului pierdut”. Dacă prima este o rememorare a circumstanţelor apariţiei ediţiei din 1982 (atribuind cuvenitele merite lui Florian Georgescu-ca editor- şi tehnicianului Grigore Crişan- ca iniţiator, în 1974, a cercetării centrului istoric piteştean), al doilea este un trist comentariu asupra etapelor distrugerii (din perioada comunistă) a acestui centru urban de excepţie. Procesul dispariţiei sale este (ca în mai toate cazurile asemănătoare din spaţiul românesc) o combinaţie de voinţă politică locală, ignoranţă, exces de zel, elan profitor. În raport cu rolul covârşitor al unor responsabili politici, nu lipsesc

19 Una dintre ele este, de pildă, problema conformaţiei şi caracteristicilor centrelor acestor oraşe. Conceptul referitor la pieţele urbane, plauzibil de a fi existat la începuturile lor şi demonstrabile prin metode diverse, mi-a fost indus într-o discuţie privată de la sfârşitul anilor ’80 şi pe parcursul consultărilor avute în perspectiva elaborării tezei mele de doctorat.

referinţele la profesionişti “de marcă” ai momentului, care, ca şi în cazul Bucureştilor, argumentau (pe faţă sau din umbră) distrugerea şi reconstruirea, pentru a le proiecta sau coordona. Paradoxal, ca şi în alte situaţii, profesioniştii au fost, în fapt, autorii morali şi fizici ai distrugerii, mult mai mult decât un prim secretar (ca Dincă, de pildă, evocat de autoare), care părea să fi înţeles valoarea structurilor urbane tradiţionale şi acţiona în scopul conservării ei. Cazul Piteştilor nu este singular.
A doua apărută, Ansamblul urban medieval Botoşani- Botoşanii care s-au dus, este publicat la Casa editorială “Demiurg” din Iaşi, în 2009 şi, faţă de prima ediţie, conţine (înafara subtitlului), două noi elemente: un Cuvânt înainte, datorat lui Ioan Caproşu (unul dintre referenţii primei ediţii) şi o Prefaţă la ediţia din 2009. În complicatul proces de republicare, merită spus că un rol esenţial îl joacă D-l Octavian Liviu Şovan.
Şi la Botoşani, evenimentele de după anul apariţiei primei ediţii au determinat distrugeri importante ale substanţei istorice a oraşului (centru şi cartierele rezidenţiale), astfel că propunerile de conservare avansate în anul
198120 nu-şi mai au rostul în actualul
context decât fragmentar. Erodarea centrului istoric (totuşi, mai puţin gravă decât în multe alte situaţii) este suficient de consistentă pentru a se impune o reluare a setului de propuneri de conservare şi reabilitare.
Noile ediţii conţin şi câteva noutăţi privind aspectul, calitatea ilustraţiilor şi a tiparului. La o privire generală, este evident că ambele sunt de o calitate mult mai bună decât a primelor ediţii (hărţile şi planurile, în primul rând), dar atent fiind, nu poţi nu remarci diferenţele. La Piteşti, din varii motive, fotografiile (şi noi şi vechi) sunt prost prelucrate, sub-expuse, neclare şi cu contraste excesive, diminuându-se, astfel, capacităţile lor de

20 Botoşani, pag. 132 şi urm.

36

informare. La Botoşani aspectul cărţii este net superior, la aceasta contribuind imaginile fotografice prelucrate corespunzător unui tipar de calitate.
Reeditarea este un prilej de a evalua şi istoria recentă a celor două oraşe, de după 1989. Deasemenea, de a medita asupra similitudinilor de politică urbană în perioada comunistă şi în cea capitalistă pe care o trăim acum. Continuarea distrugerilor (sub alte forme dar cu acelaşi efect) conduce la concluzia că nu o anume doctrină provoacă cele mai mari distrugeri (cu excepţia metropolelor supuse unor politici extreme), ci suma acţiunilor nefericite ale membrilor comunităţilor respective şi suma deciziilor dezordonate (frecvent interesate) ale forurilor locale sau regionale. În ultimele două decenii, ambele oraşe au devenit câmp de acţiune şi cobai pentru variatele forme de politici financiare dedicate edificării şi dezvoltării,
sau a speculei imobiliare ţintind câştigul rapid şi fără scrupule. Aşadar, aspectul lor actual, incoerent în ansamblu şi detaliu, combină efectele sistematizării comuniste cu cel al dezvoltărilor capitaliste primitive.
Închei aici scurta prezentare a celor
două noi ediţii ale cărţilor de început ale Eugeniei Greceanu sperând că ele îşi vor continua rolul de reper a ceea ce ar trebui să fie astăzi cercetările de istorie urbanistică românească, prin care să se recupereze nu numai informaţie specifică, ci şi decalajul faţă de istoriografiile măcar a ţărilor din jur. În detaliu, sper ca ele să ajungă pe biroul celor care decid astăzi soarta urbanistică şi arhitecturală acelor două oraşe, ca şi a celor care gândesc dezvoltări imobiliare viitoare, dar să funcţioneze, ca argument solid, mai mult decât s-a întâmplat până acum şi să genereze reflecţii în consecinţă.