Revista Forum cultural

Complexul nr. 15 (locuinţa nr. 15)

A fost descoperită la adâncimea -0,50 – 0,70 m. Suprafaţa utilă era de cca. 90 mp, formă rectangulară,şi era orientată NE-SV. Construcţia se prezenta sub forma unor îngrămădiri de chirpic, fragmente ceramice, unelte de silex.

Planul complexelor L15 şi L 16

Masa de chirpic neuniformă era deranjată în jumatatea sudică a locuinţei probabil datorită locuirilor din epoca bronzului şi Hallstatt. Prezintă porţiuni mai compacte în zona de nord. Culoarea platformei e roşu aprins, iar a lipiturilor pereţilor pal – cărămizie – gălbuie. În colţul de S – E a L15 se păstrează o suprafaţă de podină nederanjată, arsă la roşu, de cca. 10 cm grosime, realizată din lut amestecat cu nisip. La demontare se observă amprentele de bârne de cca. 7 – 15 cm pe care a fost aşezat lutul podinei. Toate acestea suprapun pământul negru. Bârnele erau orientate NE – SV, în zona vetrelor şi S – E în restul construcţiei. Sub bârnele platformei în capătul de S – E a construcţiei a fost descoperit un complex interesant în caroul C s-a aflat un vas (capac) cu gura în jos sub care se afla o bucată de ocru. Alături se mai aflau alte două bucăţi de ocru, un nucleu de silex, o râşniţă, un fragment ceramic cu bucăţi de cărbune pe el şi un chirpic cu o formă rectangulară prestabilită cu dimensiunile de 19 / 15 cm, gros de 5 cm realizat din lut amestecat cu pleavă, cu o gaură centrală de ţăruş piezişă de 5 cm interpretată ca fiind un ritual de fundare a construcţiei. Pe latura nordică a locuinţei au fost amenajate trei structuri rectangulare alăturate ce au o latură comună. Pentru individualizarea lor le-am numit structura nr. 1, 2 şi 3 aşezate pe platforma locuinţei. Structura nr. 1 (cuptorul) este o amenajare rectangulară, aproape pătrată cu laturile de 1,90 / 1,70 m. Din gardina acestei structuri s-a păstrat întreagă doar latura comună a celor trei amenajări, din celelalte laturi păstrandu-se cate 50 cm din latura de est, 33 cm din colţul de S – E şi 40 cm pe latura de nord, ceea ce dă dimensiunea şi forma acestei construcţii. Lăţimea acestei rame – gardină era de 10 cm, înălţimea 20 de cm, din care 10 cm erau deasupra nivelului suprafeţei acestei structuri realizată din lut cu pleavă, arsă la galben – maroniu, feţuită, urmare a utilizării unui cofraj. S-au păstrat putine fragmente din lutuiala bolţii cuptorului ce purta amprente de nuiele. Pe latura de N – V mozaicate se găseau bucăţele de piatră ( 5/3, 4/3 cm ) ce au suprapus vatra cuptorului. Lutul vetrei era amestecat cu nisip astfel încât prin ardere acestea au căpătat aspectul şi duritatea cărămizii bine arse.Grosimea vetrei era de cca. 10 cm, mozaicată în bucăţi mari, cu dimensiuni cuprinse între 25 şi 15 cm, netezite. Pe latura de N-V a acestei structuri s-au aflat cărbuni şi cenuşă. Structura nr. 2 e adosată structurii 1 şi 3. Este de asemenea rectangulară şi are laturile de 0,65/0,65 în care e inclusă şi rama. Aceasta are colţurile rotunjite înălţată cu 1 – 2 cm deasupra suprafeţei mozaicate din interior. E realizată din lut cu nisip, arsă la roşu – cărămiziu. Îi lipseşte aproape 1/5 din suprafaţa vetrei în colţul de S – E. Structura nr. 3 lipită de celelalte două are laturile de 1,20/1 m. Din ramă s-a păstrat foarte puţin, cât să permită dimensionarea sa. Din suprafaţa mozaicată s-a păstrat ¼ realizată de asemeni din lut cu nisip. Din inventarul locuinţei enumerăm:un vas bitronconic ars secundar, 17 râşniţe de piatră, un percutor, un mâner de corn de cerb, un pahar mic, un vârf de săgeată, unelte de silex şi diferite fragmente ceramice de la vase diverse.

Complexul nr. 16 (locuinţa nr. 16)

A fost surprinsă la adâncimea de -0,35m taluz sudic şi -0,87m taluzul nordic şi avea dimensiunile de 7,30/6,20 m, şi o suprafaţă de cca 45mp, orientată NV – SE. Tehnica constructivă utilizată este cea bine cunoscută: pereţi din nuială pe care s-a aplicat lutul cu pleavă cu grosimea de 3-5 cm, montanţi groşi de 10 cm, platformă cu urme de bârne groase de 10-15 cm. Drept amenajare interioară s-a dezvelit o vatră simplă, fără gardină, mozaicată, arsă inegal, cu o suprafaţă albicioasă, având lungimea de 1,15 m şi lăţimea de 0,50 – 0,60m.

Planul complexului L17

Aceasta suprapune o altă vatră cu aproximativ aceeaşi configuraţie, aşezată pe podina locuinţei ceea ce presupune două etape de utilizare. La demontarea L 16, sub podină în zona centrală a fost dezvelit un vas bitronconic, fară gură, cu diametrul de cca. 50 cm strivit sub greutatea podinei, depus ritual. Tot în această construcţie în afara perimetrului podinei, au mai fost dezvelite încă trei vase sparte „in situ”, aflate la o adâncime de 0,30 – 0,40 m, strivite de tavanul ce s-a prăbuşit peste ele. Locuinţa a suprapus pe latura de nord groapa 38. Din inventarul locuinţei enumerăm 10 râşniţe de piatră, un vas bitronconic de cca 50 cm înălţime, un vas cu umăr dublu de cca 40 cm, două vase globulare turtite, jumătate vas suport, un castron,un bol întreg, un percutor, două nuclee, o statuetă antropomorfă fragmentară, o unealtă de os găurită.

Complexul nr. 17 (locuinţa nr. 17)

A fost dezvelită la adâncimea de -0,25 – 0,40. Construcţia n-a avut platformă, astfel forma şi dimensiunea acesteia s-a făcut cu o oarecare aproximaţie. Totuşi se poate afirma, după materialele răspândite că locuinţa avea orientarea E – V, lungimea de cca. 7 m şi lăţimea de 5m. Drept amenajare interioară a fost sesizată o râşniţă mozaicată spartă în şapte bucăţi în capătul de S – V al acestei

2011-05-09 09-40-43_0054.jpg

construcţii. Alte două râşniţe de gresie s-au găsit pe latura de est şi N – V a locuinţei. Resturi de la pereţii construcţiei s-au prăbuşit peste ceramică pe latura de sud şi de est. Lutuieli mărunte cu urme de nuiele friabile, neuniforme, făcând parte din structura pereţilor se găsesc pe latura de S – V şi N – E, însă cele mai multe apar în zona centrală a locuinţei. Acestea sunt arse de la roşu intens la portocaliu, având în compoziţie pleavă şi şamotă. Materialul osteologic în locuinţa 17 s-a dovedit sărăcăcios. Ceramica descoperită în locuinţă este extrem de fragmentată şi aparţine tuturor categoriilor: grosieră, fină, ornamentată prin pictură, inclusiv ceramică de tip C. Din inventarul acestei locuinţe putem aminti fragmentele ceramice de la un vas tip amforă fără gură, două statuete antropomorfe, trei percutoare şi diverse alte unelte realizate din silex.

2011-05-09 09-43-33_0057.jpg

Topoare de piatră din colecţia Şcolii cu clasele I-VIII, nr. 1, Dumeni

Ioan Ignat

ABSTRACT: In this article, the author is presenting two stone axes from the school collection from Dumeni, George Enescu, Botoşani County, the first one dated in the Aeneolithic period and the second one in the Bronze Age.

RÉSUMÉ: Dans cet article, l’auteur présente deux haches en pierre provenues de la collection de l’École de Dumeni, com. de George Enescu, dép. de Botoşani, la première datée dans la période de l’énéolithique et la seconde dans l’Âge du Bronze.

Din colecţia Şcolii cu clasele I-VIII, nr. 1, Dumeni, com. George Enescu, jud. Botoşani, ne-au parvenit mai multe piese de interes arheologic, dintre care pot fi amintite fragmente ceramice, în special de tip Cucuteni, câteva piese de silex, mai multe greutăţi de lut ars (care vor fi prezentate cu o altă ocazie) şi două topoare de piatră[1], care fac subiectul acestui studiu.

Pentru multe dintre acestea nu se cunoaşte cu exactitate locul de provenienţă, ele fiind aduse, de-a lungul timpului, de către elevii din comună, care nu au lăsat precizări clare asupra locaţiei descoperirii. O parte dintre ele însă au fost colectate în primăvara anului 2007 din punctul Valea Mare/Dealul Coropcaru din satul Dumeni, punct în care au fost semnalate vestigii de tip Precucuteni, Cucuteni B, Hallstatt şi Sântana de Mureş[2] (fig. 1). Din aceste ultime cercetări provine şi primul topor care va fi prezentat în aceste rânduri.

Astfel, prima dintre piese (fig. 2) este un exemplar neperforat de tip teslă, realizat dintr-o marnă de culoare cafenie, cu pete negricioase. Dimensiunile toporului sunt: 10,1 cm lungime maximă, 6,3 cm lăţime în zona tăişului, 4 cm lăţime în zona muchiei, 1,9 cm grosime maximă, 185 gr. greutate. Raportul dintre lungimea maximă şi lăţimea maximă a piesei este de cca. 1,6 (fig. 6:1).

Poate fi inclus în categoria topoarelor de secţiune longitudinală trapezoidală, cu baza mică înspre muchie şi cea mare înspre tăişul curbat. Secţiunea transversală este aproximativ trapezoidal-rectangulară, cu laturile lungi uşor curbate. Aproape întreaga suprafaţă a piesei, inclusiv muchia şi tăişul, prezintă ciobituri.

Cel de-al doilea topor (fig. 4), de dimensiuni mai mari, este de tip naviform, perforat, realizat dintr-o rocă dură, de culoare negricioasă cu tente verzui[3], având suprafaţa atent şlefuită. Dimensiunile acestui topor sunt: 12,7 cm lungime maximă, 4,7 cm lăţimea muchiei, 7,3 cm lăţime maximă, în zona perforaţiei, 3,7 înălţime în zona muchiei, 4,5 cm înălţimea tăişului, 2,9 cm diametrul perforaţiei în partea superioară, 2,7 cm diametrul perforaţiei în partea inferioară, 730 gr. greutate. Raportul dintre lungimea maximă şi lăţimea maximă a piesei este de cca. 1,74 (fig. 6:2).

Secţiunea longitudinală este aproape rombică, cu laturile lungi arcuite în zona perforaţiei şi, deci, a lăţimii maxime, iar cea transversală este aproximativ rectangulară. Muchia este tot rectangulară, putând fi folosită şi pe post de ciocan. Perforaţia este de formă tronconică, mai largă în partea superioară şi mai îngustă în cea inferioară, în scopul unei mai bune prinderi în coadă.

Pe suprafaţa şlefuită a piesei se observă, ca şi în zona tăişului drept sau a muchiei uşor oblice, câteva ciobituri de mici dimensiuni, unele putând reprezenta, eventual, şi defecte de compoziţie a materiei prime. Ca un defect, poate chiar intenţie de prelucrare a acestui topor, se poate observa, atât din desen, cât şi din fotografie, că vârful/tăişul său are o anumită înclinaţie spre stânga (când este observat dinspre partea superioară), abătându-se de la axul longitudinal. Nu se exclude nici posibilitatea ca însăşi roca din care a fost realizat toporul să fi avut această înclinaţie şi să fi obligat meşterul să-i dea această formă.

Pentru primul topor încadrarea culturală şi, deci, cronologică este mai clară, având în vedere că se cunoaşte locul descoperirii. În sprijinul includerii în cadrul repertoriului de piese al culturii Cucuteni stau şi diferite analogii din alte situri: Târpeşti, Ghelăieşti, Dobreni (din jud. Neamţ)[4], Grămeşti (jud. Suceava)[5] (fig. 3). Piese asemănătoare sunt întâlnite şi în perioade ulterioare epocii eneolitice, până în timpul Bronzului Mijlociu, chiar Târziu, însă asemenea vestigii nu au fost încă semnalate în punctul de descoperire.

În schimb, pentru cea de-a doua piesă lucrurile sunt mai complicate deoarece nu se cunoaşte locul descoperirii. Pentru o mai bună încadrare culturală şi cronologică, au fost căutate diferite analogii. Piese de acelaşi tip au fost descoperite, printre altele, la Slobozia – Hăneşti, jud. Botoşani (atribuit Bronzului Timpuriu)[6], Arbore[7], Adâncata – Imaş, Cajvana/Codru, Plăvălari, toate în judeţul Suceava (atribuite, cu precădere, Bronzului Mijlociu)[8], Bohoghina, jud. Botoşani (atribuit culturii Noua din Bronzul Târziu)[9] (fig. 5). Piesele de la Arbore şi Cajvana, precum şi cea de la Slobozia – Hăneşti sunt cele mai apropiate ca formă de acest exemplar.

Chiar şi în spaţiul ucrainean de la nord de ţara noastră, au fost descoperite asemenea topoare în situri aparţinând, în special, culturii Komariv: Wiktorów, Okniany, Balice, Komariv T 20 şi T 38, Niegowce, Radzimin IV[10] etc.

Astfel stând lucrurile, putem preciza că piesa se poate încadra în limitele Epocii Bronzului, fără a se putea stabili cu exactitate căreia dintre perioade. Materiale de Epoca Bronzului au fost descoperite, atât cu ocazia întocmirii repertoriului arheologic al judeţului Botoşani din anii ’70, cât şi în urma cercetărilor proprii în puncte precum: Dumeni 3/Şipoteni – Ghenghioaia[11], Dumeni 1/Cracalia – La Bodoronca/Bodoroanca[12], George Enescu/Liveni – Liteanca de Sus[13], Dumeni 2 – Cotu Morii[14], Stânca – Cucireanu, Buliga şi Armanca[15] (puncte cu vestigii de tip Komariv şi, mai ales, Noua). De aceea, s-ar putea ca cel de-al doilea topor să provină din unul din aceste puncte, deşi nu se exclude nici provenienţa sa din puncte care nu se află pe teritoriul satului Dumeni sau al satelor limitrofe (piesa să fie descoperită în altă parte şi să fie adusă de către descoperitor în localitatea de domiciliu, tocmai pentru că este mai deosebită).

Bibliografie

ANDRONIC Mugur, Repertoriul arheologic al comunei Grămeşti (jud. Suceava), Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, XIII-XIV, 1986-1987, p. 75-83.
ANDRONIC Mugur, BATARIUC Victoria Paraschiva, HĂU Florin, GOGU Monica, NICULICĂ Bogdan Petru, MAREŞ Ion, Noi cercetări arheologice de teren în judeţul Suceava, Suceava. Anuarul Complexului Muzeal Bucovina, XXIX-XXX (2002-2003), 2004, vol. I, p. 117-226.
BURTĂNESCU Florentin, Epoca Timpurie a Bronzului între Carpaţi şi Prut cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare Epocii Bronzului în Moldova, Editura Vavila Edinf SRL, Bucureşti, 2002.
COTOI Ovidiu, Lithic Tools in the Cucuteni Settlement of Dobreni – Mătăhuia Hill, SAA, VII, 2000, p. 253-266.
COTOI Ovidiu, GRASU Constantin, Uneltele din piatră şlefuită din Eneoliticul Subcarpaţilor Moldovei, Editura Corson, Iaşi, 2000.
DIACONESCU Maria, Plastica antropomorfă cucuteniană din colecţiile muzeelor din judeţul Botoşani, Hierasus, XI, 2001, p. 7-36.
IGNAT Ioan, O aşezare din perioada târzie a Epocii Bronzului de la Şipoteni-Ghenghioaia, com. George Enescu, jud. Botoşani, Suceava. Anuarul Complexului Muzeal Bucovina, XXXIV-XXXV-XXXVI (2007-2008-2009), Editura Universităţii Suceava, 2009, p. 159-169.
Idem, Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani (1), Forum cultural, an X, nr. 1 (36), martie 2010, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, p. 9-16.
Idem, Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani (2), Forum cultural, an X, nr. 2 (37), iunie 2010, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, p. 16-20.
Idem, Plastică antropomorfă cucuteniană inedită de la Dumeni - Dealul Coropcaru, com. George Enescu, jud. Botoşani, Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei, XXXVII, 2010, p. 39-44.
NICULICĂ Bogdan Petru, Sceptre cruciforme eneolitice descoperite la răsărit de Carpaţi, Arheometrie în România, vol. 3, Editura Mega, Cluj–Napoca, 2008, p. 133-148.
Idem, Noi date despre sceptrele cruciforme eneolitice descoperite pe teritoriul Moldovei, ArhMold, XXXI, 2008, p. 23-42.
NICULICĂ Bogdan, BUDUI Vasile, MAREŞ Ion, Consideraţii privind unele topoare de piatră, din Epoca Bronzului, descoperite în Podişul Sucevei, Suceava. Anuarul Complexului Muzeal Bucovina, XXIX-XXX (2002-2003), 2004, vol. I, p. 267-315.
PĂUNESCU Alexandru, ŞADURSCHI Paul, Repertoriul arheologic al României. Judeţul Botoşani. VII. Comuna Bucecea, Hierasus, X, 1997, p. 81-97.
PĂUNESCU Al., ŞADURSCHI P., CHIRICA Vasile, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I-II, Bucureşti, 1976.
SULIMIRSKI Tadeusz, Corded Ware and Globular Amphorae North-East of the Carpathians, University of London, The Athlone Press, 1968.

Lista planşelor

Fig. 1. Harta comunei George Enescu, jud. Botoşani cu amplasarea locului descoperirii primului topor, precum şi cu posibile zone de provenienţă al celui de-al doilea (1 – Dumeni 1/Cracalia; 2 – Dumeni 2; 3 – Dumeni 3/Şipoteni, 4 – Liveni/George Enescu, 5 - Popeni). / La carte de la commune de George Enescu, dép. de Botoşani avec l’emplacement du lieu de la découverte de la première hache et aussi avec les possibles zones de provenance de la deuxième hache.

Fig. 2. Topor de piatră de la Dumeni - Dealul Coropcaru: a – fotografie, 2 – desen (1 – prima faţă, 2 – prima laterală, 3 – a doua faţă, 4 – a doua laterală, 5 – muchia). / Hache en pierre de Dumeni – Dealul Coropcaru: a – photo, b – dessin (1 – la première face, 2 – la première latérale, 3 – la deuxième face, 4 – la deuxième latérale, 5 – le bord).

Fig. 3. Topoare de piatră de la Târpeşti (1-3), Ghelăieşti – Nedeia (4), Dobreni (5), Grămeşti (6) – scări diferite (1-4 – apud Cotoi, Grasu, 2000, pl. 3:4, 10:1, 19:3, 26:4; 5 - apud Cotoi, SAA, VII, 2000, pl. 3:3; 6 - apud Andronic, Suceava, XIII-XIV, 1986-1987, pl. II:8). / Haches en pierre de Târpeşti (1-3), Ghelăieşti – Nedeia (4), Dobreni (5), Grămeşti (6) – échelles différentes (1-4 – apud Cotoi, Grasu, 2000, pl. 3:4, 10:1, 19:3, 26:4; 5 - apud Cotoi, SAA, VII, 2000, pl. 3:3; 6 - apud Andronic, Suceava, XIII-XIV, 1986-1987, pl. II:8).

Fig. 4. Topor de piatră de la „Dumeni”: a – fotografie, b – desen (1 – partea superioară, 2 – primul profil, 3 – partea inferioară, 4 – al doilea profil, 5 –muchia). / Hache en pierre de „Dumeni”: a – photo, b – dessin (1 – la partie supérieure, 2 – le premier profil, 3 – la partie inférieure, 4 – le deuxième profil, 5 - le bord).

Fig. 5. Topoare de piatră de la Arbore (1), Cajvana T 1 (2), Adâncata T 1 şi T 8 (3-4), „Bucovina” (5), Plăvălari (6), Komariv T 20 (7), Slobozia - Hăneşti (8) – scări diferite (1 – apud Andronic et alii, Suceava, XXIX-XXX, I, 2002-2003, pl. X:9; 2-6 - apud Niculică, Budui, Mareş, Suceava, XXIX-XXX, I, 2002-2003, fig. 3:6-8, 6:6, 7:5; 7 - apud Sulimirski, 1968, fig. 35:15; 8 - apud Burtănescu, 2002, pl. XXXIX:2). / Haches en pierre d’Arbore (1), Cajvana T 1 (2), Adâncata T 1 şi T 8 (3-4), „Bucovina” (5), Plăvălari (6), Komariv T 20 (7), Slobozia - Hăneşti (8) – échelles différentes (1 – apud Andronic et alii, Suceava, XXIX-XXX, I, 2002-2003, pl. X:9; 2-6 - apud Niculică, Budui, Mareş, Suceava, XXIX-XXX, I, 2002-2003, fig. 3:6-8, 6:6, 7:5; 7 - apud Sulimirski, 1968, fig. 35:15; 8 - apud Burtănescu, 2002, pl. XXXIX:2).

Fig. 6. Dimensiunile topoarelor de piatră din colecţia Şcolii cu clasele I-VIII, nr. 1, Dumeni./ Les dimensions des haches en pierre de la collection de l’École Gymnasiale, no. 1, de Dumeni.

Între topoii esenţiali ipoteşteni, biserica şi cimitirul deţin un loc aparte în lirica eminesciană. Amândouă sunt, în esenţă, simboluri ce-i declanşează poetului nu numai amintiri, ci mai ales meditaţii profund existenţiale: Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,/ Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul.²⁷⁵ Biserica rămâne pentru totdeauna simbolul profund creştin, chiar şi în starea degradată: Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul […], iar poezia ei constă în atmosferă: Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.²⁷⁶

Întocmai ca în imaginea satului văzut de sus, biserica îşi face simţită prezenţa mai ales prin sunet: De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot.²⁷⁷ Atunci când este vorba de cimitir şi biserică, totul este simbol şi sugestie, ca-n Mallarmé: Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,/ Şi străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimţi-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale²⁷⁸. De altfel, întreaga atmosferă care înconjoară biserica este bizară şi de un strălucitor mister: Văzduhul scânteiază, câmpia are un luciu văl, iar lumea stă îmbrăcată în promoroacă²⁷⁹. Crucile sunt unse cu var şi pare că vin din alte vremuri, din pustii, lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar, iar ţintirimul singur (s.n.) cu strâmbe cruci veghiază²⁸⁰. Interiorul îi declanşează poetului meditaţii existenţiale; pornind de la realitatea concretă – Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas,/ Abia conture triste şi umbre au rămas²⁸¹ –, trecând prin meditaţia de o adâncime rar întâlnită – Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici²⁸² – şi ajungând la propria-i superioară înstrăinare: Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.²⁸³

În poemul Înger şi demon, interiorul se regăseşte cufundat în atmosfera rugăciunii; fecioara pământeană, rugându-se cu toată puterea fiinţei aeriene, dobândşete conturul îngerului însuşi: În biserica pustie, lângă arcul în părete,/ Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger (s.n.);/ […] Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenunchiată.²⁸⁴ Nimic nu lipseşte în descriere: Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,/ Palidă şi mohorâtă maica Domnului se vede.²⁸⁵ Din mucuri ostenite cad picurii de ceară, dar ceea ce revine obsedant este faptul că, în esenţă, rugăciunea creează lăcaşul: Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate.²⁸⁶ Alteori, ca-n Strigoii spre exemplu, biserica apare zugrăvită în imagini reci, tăioase, înspăimântătoare chiar: Biserica creştină, a ei catapeteasmă/ De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;/ Din tainiţă mormântul atuncea îi apare/ Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare;/ Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă.²⁸⁷

Meditaţia eminesciană se declanşează şi atunci când cimitirul doarme şi crucile veghează²⁸⁸. Senzaţia răcorii este asociată cu răceala morţii, dar nu numai: Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori/ Trece-o suflare sfântă cu aripe recori.²⁸⁹ Atunci în creeri se-nsenină/ Un vis absurd dar dulce şi, brusc, se declanşează din nou fiorul trăit în copilărie în relaţia cu icoana: Copil!… numai icoana te-a îngheţat de frică!²⁹⁰ La antipod, sufletul – ca o biserică ruinată: Bisericuţa sântă/ În care nu preoţii ci vânt şi cobe cântă/ E sufletu-mi.²⁹¹

Este un punct nodal al vârstei poetico-reflexive care declanşează o multitudine de stări simultane: amintirea mamei, a iubitei moarte, scufundarea ireversibilă în propriul suflet chinuit, senzaţia adâncă a risipirilor iremediabile. Lângă cimitir, deasupra criptei negre a sfântului mormânt²⁹², salcâmii îşi scutură floarea, timpul trece implacabil cu aceleaşi legănări. Este atâta disperare omenească, dar şi atâta jale poetică într-o asociere spontană cu moartea iubitei, încât, la imaginara moarte în doi, poetul şi-ar dori să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim²⁹³. Ţintirimul poetului este cerul.

Elemente cum sunt crucea, buha sau candela apar asociate în cele mai neaşteptate roluri: Sunt candelă ştersei d-argint icoane²⁹⁴; O buhă care ţipând a jele/ Bântue urma unui mormânt; în sfârşit: Mă usc ca crucea pusă-n câmpii²⁹⁵. Aerul este argintat de cântarea clopotului care prin senina noapte trece²⁹⁶. Visele de altă dată sunt vechi icoane din zilele bătrâne ce stau ca mumii în iconostasul lor²⁹⁷, iar disperarea se insinuează într-o imagine halucinant-cutremurătoare, demnă de Fellini: Altarul de-o pală rază-n-cins/ E inima mea tristă, încinsă de durere.²⁹⁸ […] Eu le-am pus cruci… şi şir cu şir/ Viaţa mea e cimitir/ Şi parc-a fost sufletu-mi chiar/ Bisericuţa cu altar.²⁹⁹

Dar, peste toate acestea, în biserică, liniştitoare e prezenţa unui Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit³⁰⁰. Contrastul evident între ceea ce s-ar putea numi pierderea tinereţii, cu toată creativitatea sa aurorală – Un zeu scăldat în cerul a mii de rugăciuni³⁰¹ – şi cel de la apogeu – Azi sunt bătrân de tânăr³⁰² – îl readuce pe omul Eminescu acolo-n cimitirul cu cruci risipite³⁰³, în noptosul cimitir ce doarme sub coline³⁰⁴. Translaţii uluitoare, din care se desprind regrete, dau farmec poemului Tristeţă: […] sufletul ce fuse bisericuţa sântă/ Drept preot e un greer, ce gânduri triste cântă/ În el icoane şterse cu feţele pătate/ Sunt visurile mândre ce le-am avut odată.³⁰⁵

În proză, cimitirul apare – întocmai ca-n credinţa populară − ca fiind al doilea lăcaş firesc de odihnă, după o viaţă de trudă: unde vom dormi toţi… în ţintirim³⁰⁶. Amândouă, cimitirul şi biserica, trec din arealul curţii ipoteştene în lumile rarefiate ale imaginarului: ţintirimul şi biserica noastră erau alături cu grădina. Cum plecă mama, luai o pătură şi mă dusei în ţintirim… Era multă şi clară lumină de lună… ramurile salcâmilor erau negri, gratiile de la capele noastră, cu vârfurile aurite, străluceau şi vântul atin-gea de clopot… clopotul abia atins suna dulce, foarte dulce şi melodios… […] Mă-nfăşurai bine, deschisei portiţa de la gratii şi mă culcai pe piatra mare de deasupra.³⁰⁷

Chiar şi atunci când este narat un episod de-a dreptul hazliu, o utrenie la care i s-a şi-n-tâmplat popei o şotie […] care nu i s-a mai întâmplat altui popă pe lume, interiorul bisericii este descris fără umbre caricaturale: Lumânări subţiri şi încovrigite de ceară galbenă ardeau cu mucuri mari lângă icoane şi ceara curgea topită pe podele.³⁰⁸ În general, în proză imaginea bisericii şi a cimitirului se înfiripează din descrieri sumbre: Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn şi toaca se izbea de stâlpii clopotniţei.³⁰⁹ Intrarăm, prin crucile şi mormintele ninse, lângă o galbenă groapă săpată din nou, astfel încât din fundul ei ieşea încă un uşure abur din căldura pământului, pe când bulgării prinsese brumă. […] Cioclul îşi răzimase bărbia unei feţe adânci şi posomorâte pe sapa cea lată şi plină de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi şi reci, preotul cânta un «Pomeneşte, Doamne…», iar bătrânul tată îşi descoperise capul.³¹⁰ Când trece în vis, biserica suferă modificări esenţiale; alte dimensiuni, alt colorit, iar misterul şi încifrarea capătă dimensiuni ce amintesc de suprarealism: Portale cu stâlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafoanele de aur a salelor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor; numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, şi deasupra ochiului – un proverb în litere strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu – proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri.³¹¹

Graţie structurii preponderent romantice a copilului, lui Eminescu nu i-au trebuit eforturi spre a părăsi incinta casei, cu toate misterele ei domestice, pentru a pătrunde în misterul adânc al codrului – acest cosmos verticalizat³¹², căci nimic nu e mai frăţesc şi mai măgulitor pentru destinul spiritual sau temporal al omului decât să se compare cu un arbore secular, împotriva căruia timpul n-are putere, cu care devenirea e complice cu maiestatea frunzişului şi cu frumuseţea înfloririi³¹³. Şi asta cu atât mai mult cu cât, la vremea aceea, Ipoteştii erau împăduriţi; codrul bătea la uşa Botoşanilor, atât era de întins.

Din străinătate, poetul tânjeşte îndoit, pentru că era departe de casa cu toate ale sale, de natala vâlcioară şi cristalul părâului de-argint, dar mai ales pentru că este departe de codru: Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:/ A codrului tenebră, poetic labirint.³¹⁴ Este de-a dreptul o declaraţie de dragoste: Eminescu tratează codrul ca pe o fiinţă vie. Mai mult, codrul nu este un simplu labirint misterios, pe care copilul l-ar fi cunoscut ca atare şi l-ar fi abandonat – cum se întâmplă îndeobşte; el este perceput ca fiind un genuin poetic labirint. Pe acesta, poetul nu numai că nu-l va uita, ci îl va iubi la nesfârşit, atât pentru misterul dinlăuntrul său – aşa cum se va vedea – dar mai ales pentru faptul că este un spaţiu protector şi tăcut. Altfel, unde ar chema-o pe fiinţa iubită dacă nu în codru? Este un spaţiu deschis şi închis în acelaşi timp, care se oferă să stea necondiţionat la dispoziţia celor doi îndrăgostiţi: „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare curg în vale […]// Acolo-n ochi de pădure,/ Lângă trestia cea lină/ Şi sub bolta cea senină/ Vom şedea în foi de mure³¹⁵. Iubirea castă se trăieşte în afara lumii, pe cărare-n bolţi de frunze³¹⁶. Luna – despre care se va vorbi în altă parte – cu umbrele ei fantomatice, face să-ntindă crengile pădurii atât de misterios, încât urcând pe cer le mută³¹⁷. Îndrăgostiţii trec, se pierd în codrii/ Cu vieaţa lor pierdută³¹⁸, înghiţiţi parcă de pădurea misterioasă. Asimilându-i prin uitare şi oferindu-le ocrotire (într-o mare măsură, prin intermediul pădurii, ei înşişi au uitat de sine), îndrăgostiţii se ridică mai presus de existenţa lor.

Dorinţa este poemul eminescian care exprimă poate cea mai sinceră chemare, cel mai sincer strigăt de bucurie către fiinţa iubită. Comuniunea cu elementele codrului, participante la dragostea curată a celor doi, atinge în final o perfectă armonie, pe măsură redată de prozodia eminesciană: Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri³¹⁹. Este cert că un anume spaţiu vibrează într-un cântec, fiindcă spaţiul acesta există undeva, şi într-o formă oarecare, în chiar substraturile sufleteşti ale cântecului³²⁰ pe care Eminescu le are în el însuşi, moştenite din neamurile lumină ale infinitului cosmic; În sufletul lui triumfă energia intelectuală şi artistică a unui popor întreg.³²¹

În cunoscutul poem de inspiraţie folclorică, auzit de Eminescu la Agafton – Călin (File din poveste) – se conturează o imagine cu totul de excepţie: luna, vatră de jăratic, rumeneşte străvechii codrii³²² Numai poetul a ştiut să vadă aceasta, iar oamenilor li s-a întipărit atât de eminescian în conştiinţă, încât ea se confundă cu imaginea poetului însuşi. Ea rămâne încrustată în conştiinţa colectivă ca o urmă a poetului, căci transcendentalul se exercită prin limbaj, iar facultatea de a vedea presupune puterea de a numi. Astfel Natura îl vrea pe om vorbitor.³²³ Codrul este prietenul însufleţit al copilului-poet; deschis orizontului – lin suspină şi prin frunzele uscate/ Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate³²⁴ –, codrul, ca şi copilul în naivitatea şi impresionabilitatea sa sinceră, îşi deschide inima-n lumina misterioasă a lunii: dragul codru, troienindu-şi frunza toată,/ Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată³²⁵. Adierea de vânt, troienirea şi duhul pădurii deschid perspective către văile cosmosului.

Cercetând atât documentele Prefecturii cât şi ale Primăriei am constatat că toate măsurile dispuse de cele două autorităţi au fost luate la solicitarea Comandamentului sovietic, preocupat să respecte întocmai hotărârile dispuse de Moscova. Principala preocupare a Prefecturii în cursul lunii aprilie 1944 a fost aceea de a reorganiza activitatea administrativă în judeţ ţinând cont de „dispoziţiile Comandamentului sovietic al judeţului Botoşani”.

Imediat după numire, Dimitrie Russu a fost nevoit să ia măsuri urgente „în vederea normalizării vieţii economice, administrative şi culturale a judeţului”; în ceea ce priveşte administraţia, întrucât cei mai mulţi funcţionari erau evacuaţi, prefectul a ordonat, sub sancţiunea că nerespectarea dispoziţiei înseamnă sabotaj, ca toţi funcţionarii şi pensionarii instituţiilor publice din judeţ să se prezinte în termen de trei zile la Prefectură pentru reîncadrarea lor în funcţiile pe care le-au ocupat.³⁴ Cu toate că s-a reuşit ocuparea principalelor posturi din Prefectură, rezultatul nu l-a mulţumit în totalitate pe Dimitrie Russu deoarece, în afara fostului său coleg de generaţie Ioan Popovici, numit şef al serviciului administrativ şi financiar, multe posturi au fost ocupate de evrei.³⁵

Pentru a combate lipsa alimentelor şi specula care era la ordinea zilei, prefectul a dispus că „toţi comercianţii trebuie să readucă toate mărfurile la sediul comercial şi în depozitele pe care le-au avut până la 26 martie 1944”³⁶; măsuri mai severe au fost luate în privinţa comerţului cu băuturi alcoolice: dacă prefectul a ordonat doar că „toţi depozitarii comercianţi şi deţinătorii unor cantităţi de vin, spirt, rachiu sau orice alte băuturi spirtoase” erau obligaţi să declare cantităţile pe care le aveau³⁷, la 30 mai 1944, comandantul militar al oraşului, maiorul Cerneiev, a interzis „desfacerea liberă, adică în mod neorganizat, a băuturilor spirtoase, inclusiv vinul de viţă” sub motivul „menţinerii liniştii publice”.³⁸ Este de remarcat faptul că şi autorităţile militare sovietice erau interesate să ţină sub control efectele alcoolului în rândurile propriilor soldaţi şi să preîntâmpine atitudini condamnabile care, din păcate, erau curente în rândurile Armatei Roşii şi a căror urmări se răsfrângeau asupra populaţiei româneşti. Pentru a combate lipsa pâinii, dar şi specula cu acest produs de bază, prefectul şi primarul oraşului au raţionalizat acest produs la 300 g/persoană/zi şi au fixat preţul de vânzare pentru o pâine neagră de 600 g la 25 lei; pe parcursul verii, din cauza lipsei de materie primă, preţul aceluiaşi produs a urcat la 34 lei.³⁹ Raţionalizări şi preţuri de vânzare au fost stabilite pentru aproape toate produsele, inclusiv pentru lemne de foc.⁴⁰

Pentru ca deciziile autorităţilor administrative să fie respectate era nevoie de crearea unor instituţii juridice care să ancheteze şi să sancţioneze orice abatere de la prevederile acestora. La 22 aprilie 1944, prefectul Russu a solicitat avocaţilor din Botoşani un punct de vedere asupra competenţei sale de a reînfiinţa Tribunalul şi arestul preventiv, ambele instituţii fiind cerute şi de Comandamentul sovietic. Pe 24 aprilie 1944 a avut loc întâlnirea avocaţilor în localul Prefecturii, însă opiniile acestora nu au coincis cu aşteptările lui Dimitrie Russu; Ilie Horodniceanu, considerând că puterea ocupantă deţine prerogativele guvernului şi pe cele ale şefului statului ocupat, a declarat că „magistratura trebuie să fie numită de puterea ocupantă”, iar Bernhard Rohrlich, întărind afirmaţia colegului său, a concluzionat că „soluţia legală este ca să se dea de către Comandamentul sovietic de ocupaţie o dispoziţie scrisă către Prefectura judeţului Botoşani, dispoziţie care va investi legalmente această autoritate cu dreptul de a constitui instanţe şi a numi magistraţi şi funcţionari”. Prefectul Russu primea astfel, încă o dată, dovada că nu îi este permis să ia decizii proprii decât dacă ele coincid cu interesele unei minorităţi care se bucură de sprijinul Comandamentului sovietic.

Pe 2 mai 1944 avocaţii botoşăneni au fost convocaţi de primarul Artberger, căruia i-au comunicat în mod categoric că „nu se poate crea o instanţă judecătorească propriu-zisă pentru că lipseşte organul legal care să facă numirile de magistraţi,” dar şi din cauza imposibilităţii adaptării procedurii din legile existente la situaţia actuală şi a legilor rasiste, aflate încă în vigoare. Totuşi, pentru a împiedica comiterea infracţiunilor şi a limita specula, avocaţii au considerat că „ar fi suficient şi eficace a se forma o Instanţă superioară de instrucţie şi de reprimare provizorie a crimelor şi delictelor compusă din specialişti numiţi de prefect”.⁴¹ Deşi decizia Comandamentului sovietic care permitea Prefecturii să constituie instanţe de judecată nu s-a păstrat, pe 3 mai 1944 prefectul Russu, având în vedere starea de necesitate şi lipsa oricărui organ al puterii judecătoreşti în judeţul Botoşani, a înfiinţat o instanţă de judecată numită Instanţa specială represivă, compusă din trei judecători, un procuror şi personalul auxiliar necesar.⁴² Această instituţie, având circa 76% angajaţi evrei, a funcţionat în localul Camerei de Comerţ Botoşani.⁴³ Pe parcursul verii anului 1944, activitatea instituţiei a vizat în special judecarea faptelor cotidiene (furturi, tâlhării, speculă etc), însă volumul mare de cauze a condus la amânarea succesivă a celor mai multe dosare. Instituţia a funcţionat sub această titulatură până pe 28 august 1944, când prefectul Gh. Boldescu a decis să-i schimbe denumirea în „Instanţa specială de judecată”; de asemenea, s-a hotărât că noua schemă de încadrare trebuie să conţină un preşedinte, trei judecători, un procuror-şef, un procuror adjunct şi personalul auxiliar necesar.⁴⁴

Afişe propagandistice emise de Comandamentul Armatei Roşii

În plan economic, prefectul Dimitrie Russu a fost preocupat atât de administrarea bunurilor părăsite de către populaţia evacuată în martie cât şi de menţinerea unor relaţii comerciale relativ normale cu trupele de ocupaţie. La 27 mai 1944 prefectul a emis o ordonanţă prin care toate bunurile părăsite, mobile şi imobile, aflate pe teritoriul judeţului, cu excepţia oraşului Botoşani, erau trecute în păstrarea şi administrarea Serviciului Bunurilor de pe lângă Prefectură. Prin bunuri părăsite se înţelegeau bunurile publice, cele ale căror proprietari nu se aflau în localitate sau în teritoriul ocupat de sovietici precum şi bunurile care aparţinuseră Centrului Naţional de Românizare la 7 aprilie 1944.⁴⁵ Pentru a avea o situaţie exactă a bunurilor părăsite, primăriile comunale erau obligate să înainteze situaţii privind moşiile părăsite, inclusiv numele moşiei şi al proprietarului, suprafaţa totală, suprafaţa cultivată în 1944 şi felul culturilor.

Pentru a ţine sub control specula şi pentru a reduce abuzurile Armatei Roşii împotriva populaţiei civile, Dimitrie Russu a dispus ca toţi comercianţii şi deţinătorii de materii prime şi mărfuri să declare, în termen de trei zile, cantităţile de mărfuri/produse şi locul unde se află depozitate.⁴⁶ Se încerca astfel să se scoată pe piaţă tot ceea ce era ascuns pentru a fi vândut ulterior la suprapreţ sub pretextul lipsei de produse/materii prime. Deşi a încercat în permanenţă să menţină relaţii relativ normale cu sovieticii, Russu era conştient că aceştia, ca orice armată de ocupaţie, reclamă diverse „drepturi” împotriva cărora nu poţi să opui rezistenţă; pus în faţa reclamaţiilor Comandamentului sovietic din care reieşea că sătenii refuză să vândă surplusul de cereale delegaţilor militari ruşi şi din dorinţa de a feri populaţia de abuzuri, prefectul a cerut pretorilor din judeţ să-i informeze pe ţărani că „suntem obligaţi în interesul nostru de a manifesta toată înţelegerea pentru nevoile armatei sovietice şi mai ales pentru nevoile de aprovizionare” şi că „în cazul când sătenii vor refuza să vândă prisosul lor, armata sovietică se poate prevala de drepturile ei de armată ocupantă şi să ia măsuri de rechiziţionarea tuturor alimentelor”.⁴⁷ Mesajul era o solicitare de „colaborare” cu armata sovietică prin disponibilizarea către aceasta a produselor alimentare excedentare şi pentru a nu-i da ocazia de a se manifesta într-un mod radical, spoliind populaţia de tot ce putea avea în gospodării. Faţă de solicitările crescânde ale Armatei Roşii, evreii au reacţionat pe măsura aşteptărilor acesteia: au organizat colectări de cereale, vite, lână, au organizat o popotă pentru ofiţeri şi au întreţinut chiar trupele de artişti sovietici care au vizitat oraşul în vara anului 1944 (Dunaevschi, Malehov, Popov).⁴⁸

24 august 1944, orele 12¹⁰. Am fost dezarmaţi şi internaţi în localul postului sub pază, spunându-ni-se că ne vor da armele înapoi.

25 august 1944. Nelinişte, zbucium, neştiind situaţia noastră. Am dat lenjeria noastră murdară la spălat, pregătindu-ne pentru drum lung.

26 august 1944. Suntem anunţaţi că în timp de 2 ore să ne pregătim bagajul şi să fim gata de plecare, la Fundu-Moldovei în lagăr. Am plecat spre Fundu-Moldovei la orele 12 cu bagajele în căruţă. Căldură mare. Ne rezervăm fiecare câte o sticlă de vin sau ţuică de la vasele .... în care ne mai alinăm durerea. O noapte de somn la duşumea pe talaş în şcoala primară în Breaza.

27 august 1944, orele 4³⁰. Continuăm marşul. În drum dispare plt.Beldiman de la comp.219 Poliţie, plot.Popescu ... şi alţii.

La orele 11 am ajuns la poarta şcolii Fundu-Moldovei, populaţie multă, în special femei şi copii, care aveau în lagăr sau aşteptau să vină soţii şi părinţii, încadraţi la post fix sau la posturile din Legiunea Rădăuţi şi Cîmpulung. Căruţele oprite şi trimise la Breaza. Căruţa cu doi cai care adusese bagajul a plecat înapoi cu d-na Mihai.

Începe predarea, numărătoarea şi repartizarea pe camere. Aveam o cameră la etaj. Ni se dă ocazia să vedem la ferestre cum se desfăşoară în faţa noastră munţi acoperiţi cu brad şi molid. Paza este făcută de către voluntari ucraineni din regiunea Storojineţului şi chiar din localitate.

Hrana rece pe care o aveam de la post şi hrana adusă de d-na Mihai care ne-a ajutat foarte mult în ceea ce priveşte hrana.

28 august 1944. Aceeaşi noutate soseşte; din cei care au rămas fuge plot. Popescu Vasile, comandant Sector Popescu şi căp. Popov.

29 august 1944, orele 13. Îmbarcaţi la tren din staţia Fundu-Moldovei-Pojorîta. Am stat până la orele 16³⁰; se zvoneşte că vom rămâne la Vatra-Dornei în lagăr.

Orele 8³⁰. Ajunşi la V.Dornei au dispărut dl.căpitan Dascălu şi plot. Puşcaşu. Ne-am întâlnit cu Ioan Hremoliuc care plecase din Seletin şi urma a pleca în Germania a doua zi.

Caznă orele 10³⁰-7³⁰, timp de 9 ore în tren. Există ţuică încă. Aici ne dă ceai, pîine şi conserve pentru o zi de marş. Trecem frontiera din nou în România.

Prima noapte de somn în cîmp liber. Sîntem păziţi de santinele maghiare. Ni se spune că locul unde sîntem este închis cu sîrmă electrică. Ofiţerii au locuit într-o baracă deosebit de noi. Hrana se sfârşeşte pe zi ce trece, banii nu mai sunt buni deoarece nu mai au valoare în Ungaria. Începe comerţul în natură, centuri, cămăşi, pe care oamenii le au în plus, pentru pîine, pe pengö.

Regiunea unde sunt are sate româneşti şi unde populaţia ne primeşte cu lacrimi curgînd şiroaie. Ni se dă pîine şi fructe, apă care ne răcoreşte durerea deoarece bagajul este greu.

1 sept.1944, orele 12. Ajunşi în lagărul 191, la Bistriţa cazaţi ultim avanpost al unei ferme fostă proprietate a unui român şi depărtat de unguri. Hrană mediocră, pîine 100 de grame.

Această situaţie durează 9 zile. Se aşteaptă vagoane pentru a ne duce în Germania. Aflăm că ne duce într-un lagăr aproape de Viena. Tutunul se împuţinează pe zi ce trece, se vînd de cei ce mai au ţigări cu cote 100-150 şi 200 lei ţigara. Se joacă jocuri de noroc pe sume mari. Se fac fel de fel de schimburi de obiecte pe tutun şi bani în special pe pîine, primul articol care lipseşte.

10 sept.1944, orele 6. Plecarea pe jos. Plouă grozav. Ne adăpostim cîte doi-trei într-o foaie de cort. Se linişteşte ploaia.

Trecem prin Bistriţa, unde un ungur trece prin front şi ne batjocoreşte spunînd că aceasta este România Mare şi ......

11 sept.1944, orele 17. În marş spre Dej, paralel cu Someşul cu apă tulbure, dar lină. Pîinea ne lipseşte complet.

12 sept. 1944, orele 15. Marş tot spre Dej, unde trăim din mila publică, atît noi cît şi santinelele. Fructe multe, pîine, cartofi, castraveţi acri şi mălai. Se împrumută invenţia ruşilor – moara de tabără, în formă de răzătoare, dovleac sau lămîie. Din porumbul luat de pe drum, facem făină pentru mămăligă şi o supă din varză; cartofi, roşii şi conserve completează masa mai bună decît la post (aşa ni se pare). Mie mi se oferă carne de cal pe care-l împuşcase în faţa noastră, pe care am refuzat-o. A fost dată la ruşi ca să facă mîncare mai bună.

Dormit pe paie sub cort cu d-l Plot. Mustaţă, cu d-l aghiotant Papuc şi d-l plot. Bălăceanu. Fără pîine.

16 sept.1944. Plecat din lagărul provizioiu Dej în lagărul 134. Ni s-au luat lucrurile în valoare de 180.000-190.000 mii lei. Nu ni se restituie decît mantaua, invocînd diferite motive neîntemeiate. Trecut prin Jibou.

17 sept.1944. Cantonat lîngă comuna Lazna, populaţia foarte bună, ne dă pîine, mere şi altele. Am dormit foarte bine, s-a distrus un gard de nuiele cu care am făcut foc şi copt porumb pentru a avea ce mînca.

18 sept.1944. În comuna Poptelete, jud. Someş nu am avut pîine.

19 sept.1944. Repaus, dormit pe cîmp.

20 sept.1944. Marş şi cantonat în com.Bocşa Română – Sălaj

21 sept.1944. Comuna Supurul de Sus, cinci la o pîine, lipsă de apă o noapte.

22 sept.1944. Marş spre Tăşnad, pe şosea am întâlnit pe Iurchevici şi Buneac din Seletin şi Şipote D-tru care mi-a dat pe furiş o bucată de pîine. Ei se evacuau în Germania cu căruţele.

23 sept.1944. Marş spre Careii-Mari. 5 la o pîine.

24 sept.1944. Cantonat lîngă Careii-Mari 2 nopţi din care a doua noapte a plouat grozav. Deşi în cort, totuşi frig grozav. 2+.

25 sept.1944. Repaus în comuna Domneşti – Sălaş.

26 sept.1944. Marş spre Debreţin, viaţă mai uşoară, trei la o pîine, dormit sub cerul liber, pregătit mîncare – mămăligă şi ciorbă de zarzavat, cu conserve, 6 la o cutie.

27 sept.1944, ora 14³⁰. Trecut frontiera în vechea Ungarie.

28 sept.1944. Continuarea marşului spre Debreţin, 3 la o pîine, dormit sub cerul liber. Se văd urmele bombelor lăsate din avion de americani. Spaima se vede pe faţa populaţiei maghiare.

29 sept.1944. Cantonat la 4 km de Debreţin, primul oraş din vechea Ungarie. Sunt foarte obosit, 5 la 2 pîini mici.

30 sept.1944, ora 4³⁰. Trecut prin Debreţin care era grozav de bombardat.

1 oct.1944. Marş spre Tisa, 3 la o pîine 1+2. Cantonaţi sub cerul liber, dormit bine.

2 oct.1944. Continuat marşul spre Tisa, dormit sub cerul liber.

3 oct.1944. Idem fără pîine, toată ziua a plouat, dormit în curtea unui grof maghiar. Apa ne-a luat pe dedesupt, deşi avem cort. Ceva îngrozitor.

4 oct.1944. Mai departe spre Tisa, dormit pe cîmp, pe ploaie, fără pîine şi fără mîncare. Nemaipomenit de rău. .

5 oct.1944, ora 11. Trecem Tisa în oraşul Szolnok. Cald şi frumos. Populaţia în parte binevoitoare. D-l plot. Bălăceanu primeşte o ţigară pe care o fumăm amândoi, prieteni de suferinţă.

Cantonat o noapte în curtea unui grof maghiar la lagărul închis cu sîrmă, pe malul apei. A făcut mămăligă d-l plot. Mustaţă. Se spune că plecăm în Germania cu trenul.

6 oct.1944, orele 12. Îmbarcat în tren.

7 oct.1944. Trecut de Budapesta, pe apa Dunării, spre Viena.

8-11 oct.1944. Mers cu trenul mai mult ca racul. Iarăşi o zi fără pîine. Aici am văzut trenuri care mergeau cu curent electric ca tramvaiul cu o viteză enormă.

11-12 oct. 1944. Mers cu trenul mai mult ca racul. Iarăşi o zi fără pîine.

13 oct. 1944. Debarcat în gara Carei, se află lagărul la o distanţă de 4 km. Văd pentru prima dată un prizonier francez. Bombardament asupra Vienei sute de avioane. Intrat în lagăr la orele 16, la cîte o sută ni s-a făcut percheziţie unde nu ni s-a luat nimic. Conduşi la baie, tunşi ca recruţii, deparazitaţi, hainele la etuvă. Dormit în baraca numărul 27, o noapte foarte bine ca niciodată. Timp de 2 luni de marş şi zbucium, morţi de foame şi mîncaţi de păduchi.

14 oct. 1944. Primit pături cîte două şi castroane cei care nu aveam.

16 pct. 1944. A doua deparazitare, matriculaţi cu seria 23428 cu şnur albastru. Mutaţi în baraca nr.33.

18 oct. 1944. Au venit legionarii Crim şi Mailat care cereau să ne scriem voluntar la germani.

19 oct. 1944. Altă comisie şi fostul prim-ministru Iaşischi din Rădăuţi.

20 oct. 1944. Venit profesorul Posteucă din Stăneşti – Storojineţ în acest scop.

26 oct.1944, orele 16³⁰. A fost ridicată trupa şi rămas numai reangajaţii şi maiştrii militari. Profesorul Posteucă ne-a spus că nu ne mai vede deoarece nu i-am urmat cele ce ne-a povăţuit. Tot în această seară a circulat zvonul că mîine vom pleca la lucru. Sîntem mutaţi din camera noastră în camera a doua din baraca 33. Plictisit de atîta monotonie mă hotărăsc să mă dezbrac. A fost o zi posomorîtă deşi a plouat dimineaţa puţin.

27 oct. 1944, ora 4³⁰. Am vândut ceasul meu de aur la englezi pe 150 ţigări, 2 pîini= 4 kg, un săpun de bărbierit, 2 pachete de curmale şi un kg margarină. În această zi am plecat la săpat şanţuri anticar numai o jumătate de zi, deoarece au fost nevoiţi a ne aduce în lagăr la orele 13³⁰, fiindcă ploua.

Ni s-a interzis, sub ameninţarea cu împuşcarea, de a vorbi cu prizonieri români noi sosiţi, prin care s-ar afla şi plot. Călinescu (cu burta mare) şi Dl. Adjutant Papuc.

Aceasta ne-a fost zi fatală, deoarece am fost mutaţi în baraca nr. 23, care era lipsită de orice: apă, closet ş.a. Este vorba că ne va muta în altă baracă peste 2-3 zile.

Ne-am întîlnit cu dl. Adj. Papuc şi plot.Călinescu. sunt foarte slabi. Nu peste 2-3 zile, ci chiar în acea seară ne-au mutat la orele 18³⁰ în baraca nr. 26. Ne-a plouat grozav toată noaptea şi nu am dormit. Aminteşte-ţi de bătaia luată de plot. Braşov(?). În această zi am început să vînd ţigările cu 500 lei bucata.

28 oct. 1944. Se pregătea plecarea noastră, a subofiţerilor şi o parte din trupă de la 36 ani în sus. Ni s-au ridicat păturile, castroanele şi lingurile atît cele date de lagăr, cît şi cele militare române. Am terminat de vîndut ţigările unde am făcut suma de 75.000 lei.

Sunt foarte indispus, deşi nu aş vrea să fiu aşa. Mă consolez cu dl. Plot. Bălăneanu. Flămînd că astăzi nu ni s-a dat cafea şi nici pîinea ce ni se cuvenea ca raţie zilnică. La ora 13 am primit numai supă, care a fost colectată de la cazanele ruseşti, engleze şi americane. Foarte bună supa, dar puţină.

La orele 17 am fost scoşi din baracă şi duşi în biserica franceză din lagăr, unde am stat circa 2 ore gata de transport la alt lagăr. Am fost aduşi din nou în baraca 26. Mantalele ude, fără pături, frig. Ne-am învelit cu o saltea şi cu mantalele ude. Am dormit mai bine ca noaptea trecută.

29 oct. 1944. Se vede o zi mai bună. Deşteptarea la orele 6³⁰. Bucurie mare că am primit pîinea şi pentru ziua de 28 oct.

Plecarea din lagăr la orele 15³⁰. Pe drum ne-a dat un german bătrîn sfeclă de zahăr pe care am mîncat-o. O noapte de somn liniştită, pe paturi de lemn suprapuse.

Am primit hrana pentru 2 zile în urmă. Suficientă şi foarte bună. Ni se aduce la cunoştinţă că mîine vom pleca 70 de oameni la lucru.

30 oct. 1944. Am rămas în lagăr unde am spălat scările şi camerele la locuinţa Plotonierului major german unde soţia acestuia mă învaţă cum se stoarce cîrpa. După ce am terminat mi-a dat o bucată de pîine cu grăsime. Ce bună era ...!

Suntem în apropiere de Viena, la 4 km. Începe a se vedea organizarea germană. Puţine picături de ploaie, la orele 12. Repaus de masă 1 oră. Mîncare: 5 la pîine şi arpacaş. Neînvăţaţi, ne este foarte greu, facem bătături la palme. Timpul este posomorît. Se aud lovituri de tun. Rămas în lagăr am mîncat foarte bine. Terminat lucrul la orele 20.

31 oct. 1944, orele 6. Plecat la Viena. Am aşteptat pîinea; orele 11³⁰, cînd s-a dat masa foarte bună. Circulă zvonul că plecăm spre Breslau. Am fost duşi în oraşul Viena unde am luat masa şi am plecat la gară la orele 15. În gară m-am întâlnit cu ceferiştii din Adjud, care lucrau în depou.

Spuneau că au fost prinşi la Ghimeş-Palanca, dar nu am putut să stau mult de vorbă că nu mă lăsau santinelele. Îmbarcat la orele 20. Circulaţia a fost rapidă. Frig grozav. Am tremurat toată noaptea fiindcă nu am avut ce aşterne sub mine. Prima zi cu brumă groasă.

1 nov. 1944. N-am avut pîine, îmi este foame, nu ne dă nimic. Staţii prin care am trecut: Ardorf şi Passau din Cehia; se văd femei ce lucrează în gară, vorbesc ruseşte. Ni se dau pesmeţi cîte trei cutii pe zi, 9 la o cutie de conserve carne şi 8 la cutia de brînză. Am mîncat bine.

2 nov. 1944. Călătorim în acelaşi tren. Noaptea foarte urîtă, 38 ore închişi în vagon, fără a ne da drumul afară. Nu ştim unde mergem; oraşe şi sate prin care trecem: Würsburg, Passau, Retzbak, Assafenburg. Detzininger, Grassenburg.

3 nov. 1944, orele 1³⁰. Sosit în staţia Hemer, unde am debarcat şi ne-a dus în lagăr. Percheziţie. Zac o noapte de somn în baracă pe scîndură goală. Toată noaptea a plouat. Nu avem hrană, deoarece pesmeţii s-au terminat. Unii din noi care au cartofi, cei ce am fost la lucru la Viena, am pus cartofii la fiert. Fac focul în closet. Plouă continuu.

4 nov. 1944. Pămîntul nu poate înghiţi apa care a căzut în cantităţi enorme. Îţi face impresia unei bălţi nesfîrşite. La o parte din noi se dă ceai, la alţii nu se dă. Nu ni se dă hrană nici astăzi. Noroc că la 12 dl. plot. Bălăneanu primeşte de la un rus din acest lagăr o gamelă de mîncare pe care o mîncăm împreună. După masă, mergem la baie şi ne ridică toate rufele. Primim seara ceai pe care l-am vărsat nefiind dulce. Suntem mutaţi în altă baracă, cîte 100. am dormit pe scînduri goale, dormim la un loc cu plot. Bălăneanu şi s.maj. Valachie. Ploşniţele ne-au mîncat toată noaptea, totuşi baia ne face bine. Aşteptăm ceva mai bine. A fost un bombardament grozav pe la orele 10 spre direcţia Franţa.

5 nov.1944. O zi posomorîtă, primim ceai (apă fiartă) pe care o aruncăm. Înapoi în baraca friguroasă, fără foc. Sîntem adunaţi pe vînt şi ploaie şi ni se aduc la cunoştinţă diferite reguli de comportament în lagăr, sub sancţiunile pedepsei. Mîncare o singură dată pe zi. Alarmă aeriană în care fiecare vedem salvarea noastră din captivitate. Primim masa pentru ziua de astăzi, cartofi cu zarzavat, cantitate puţină. Stăm degeaba în baraca friguroasă, nici o ocupaţie. Toţi vorbim aparte. Jucăm un tabinet cu dl plot. Bălăneanu şi sergent major Valachie.

Aşteptăm masa pentru seară, în special pîinea mult dorită de toţi, fiindcă de 5 zile mîncăm numai pesmeţi. La ora 4 primim pîine, salam şi margarină.

Negoiul Românesc este un munte de natură vulcanică, în formă de con, înalt de 1.880 de metri, situat în centrul căldării Călimanilor. Masivul Călimani aparţine lanţului eruptiv nou (neogen) care se dezvoltă pe o linie situată între Carpaţii Orientali şi depresiunea Transilvaniei, între munţii Bârgăului şi Valea Mureşului. Ocupă o suprafaţă mare, cu păduri seculare de conifere şi prezintă altitudini ce variază între 1.700 şi 2.210 de metri (Pietrosul). Eruptivul nou a apărut pe o zonă de slabă rezistenţă, care a dus la scufundarea podişului Transilvaniei, la revărsarea lavelor şi la ridicarea Tibleşului Călimanilor şi Harghitei, activitate ce a început în urmă cu aproximativ 50 de milioane de ani în urmă şi a continuat până în Cuaternar, adică până acum 10 milioane de ani. Întreg masivul s-a înălţat în patru cicluri majore de erupţii, punând în loc mai întâi andezite cu amfiboli şi sfârşind cu depunerea andezitelor bazaltoide şi a bazaltelor. După formarea craterului, exploziile s-au repetat, reci, cu emanaţii de gaze, perioadă când s-au format zăcămintele de limonit şi de sulf şi timp când au apărut izvoarele de ape carbonatate şi sulfuroase.

Deşi am amintit în „Mărturisiri din întuneric” despre modul cum am luat contact şi cum am cunoscut o echipă de luptători anticomunişti, revin şi redau faptele aşa cum s-au petrecut ele, în acea noapte de groază, de pe sinistrul munte Negoiul Românesc. Aici, în anul 1953 urmăream să stabilim, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, rezervele de minereu de fier, ce se aflora pe întreg vârful muntelui. Eram ajutaţi şi îndrumaţi de inimosul şi bunul nostru profesor de mineralogie de la Universitatea din Iaşi, Oreste Nichita. Când l-am cunoscut pe domnul Nichita, era trecut de 55 de ani şi lucrase în acest masiv virgin, neatins de ciocan de geolog, mai bine de 30 de ani. Doctoratul şi l-a dat cu „Eruptivul Nou din Orientali”, la profesorul Buţureanu, pentru care avea o deosebită stimă şi admiraţie, un cult şi o nelimitată recunoştinţă.

Noi eram tineri şi nefamiliarizaţi cu terenul, în special cu petrografia lanţului vulcanic. El, stăpânit de generozitate şi intenţii bune, cu toată dragostea şi fără a ne îndatora, ne explica şi ne arăta o parte din tot ce a acumulat el într-o viaţă de muncă de teren şi de laborator. Se ostenea să ne inoculeze şi nouă dragostea şi curiozitatea de cercetător geolog.

Prima dată când i-am auzit vocea a fost la telefon, îmi vorbea din Iaşi şi mă ruga ca în ziua de ... la ora 6 dimineaţa să fiu prezent în gara Vatra Dornei. Să-mi iau hrană şi îmbrăcăminte pentru o săptămână, de asemenea să nu uit ciocanul, busola şi altimetrul şi încheia: „să ne dea bunul Dumnezeu putere de muncă”. M-am prezentat la locul stabilit şi l-am văzut, venise însoţit de asistentul său Pomârleanu. Era un bătrânel mic de statură, slăbuţ, cu un fizic plăcut, cu părul încărunţit, cu sprîncenele stufoase, cu mustaţă neagră, ochi ageri şi o gură frumos arcuită. Dantura perfectă. Am făcut cunoştinţă, apoi ne-a spus că astăzi vom merge pe jos până la Gura Haitei, acolo vom poposi şi vom dormi o noapte, iar mâine în zori vom urca către Negoiul Românesc. Pe mine m-a întrebat de unde sunt, unde am făcut liceul, ce profesori am avut la Universitate şi multe altele. Ne-a vorbit în termenii cei mai elogioşi de profesorii Ion Atanasiu şi C. Motaş. A spus că Atanasiu este un mare geolog, un mare savant cunoscut peste hotare, este fiul lui Sava Atanasiu, cel care împreună cu Cobălcescu şi Mrazec a creat Institutul Geologic, apoi despre Constantin Motaş a făcut risipă de superlative. Mi-a spus că am să fiu mândru şi să o iau ca o binecuvântare dumnezeiască că am fost studentul unor titani. Am mers şi am tot povestit, pe o pantă nu prea grea, vreo 20 de kilometri, până la Gura Haitei, unde am rămas până a doua zi, când ne-am îndreptat către Negoi. Deşi ne găseam în luna iunie, în zona aceasta împădurită, mlăştinoasă şi întunecoasă era răcoare, era chiar frig, încât am fost nevoiţi să ne luăm flanelele. Urcuşul a început să fie din ce în ce mai greu. Pe înserate am ajuns la acea stână la care urma să ne petrecem vara. Nici o pasăre şi nici o vietate n-am văzut în tot timpul cât am urcat, peste tot linişte de mormânt. Soarele pătrundea greu prin cetina deasă de brad, aşa că în amiaza mare aveai impresia că este noapte. La stână ne-am amenajat un fel de dormitor comun, am mâncat numai produse lactate şi cum eram obosiţi şi într-o atmosferă curată, am adormit. În fiecare zi, domnul profesor ne trasa pe hărţi perimetrele de cercetare şi ne indica modul cum trebuie să colectăm probele, după zone şi după caracterul petrografic, pe care apoi le descriam în prezenţa lui şi le sigilam. În cele din urmă treceam lângă foc unde domnul Nichita ne povestea cum a luptat la Mărăşeşti şi în ce situaţie jalnică se afla ţara noastră. Ne-a vorbit mult de I.C. Brătianu, pe care-l considera ca pe unul din cei mai mari şi mai abili oameni politici pe care i-a avut România. După câteva zile au venit minerii cu administratorul, cu pături, şube şi hrană, toate transportate pe samare, de către măgari şi cai. Nopţile alături de moş Nichita, aşa cum îi spuneam noi, fără ca el să bănuiască, erau de basm. De câte nu ne-a vorbit el?! ... Avea cunoştinţe în toate domeniile şi ştia pe dinafară aproape toate poeziile lui Eminescu şi o bună parte din cele ale Veronicăi Micle. Cunoştea în amănunt, istoria românilor, istoria literaturii române şi în special istoria atât de zbuciumată a poporului evreu, opera lui Shakespeare, filozofia lui Kant, Schopenhauer etc. Ne-a vorbit cu admiraţie şi recunoştinţă de Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Pârvan şi Iorga. Totdeauna după o zi de alergătură, seara aşteptam cu nerăbdare să vină timpul de preparare a sărbuştii (cartofi fierţi în zer), când cu toţii, mineri şi geologi, ascultam cu interes lecţia predată cu mult har şi pe înţelesul tuturor, de bătrânul nostru îndrumător.

Într-o seară l-am rugat să ne spună versuri schopenhauriene scrise de Eminescu, ne-a spus şi la toate ne dădea explicaţiile necesare. Ne-a vorbit de „lucrul în sine” a lui Kant şi de „voinţa” lui Schopenhauer şi ne-a spus versuri de Veronica Micle: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună”. I-am spus şi eu câteva versuri de Gh.Călinescu pe care le-a apreciat:

„Oedip, bătrânul cu privirea oarbă

A fost pe rând iarbă, grâu, lalea, gândac, omidă

Ş-acum e cărămidă

Din lutul lui Homer, rapsod bătrân

Ce ştiu de nu beau vin

Şi dacă huma ce-mi lipseşte astăzi vatra

Nu-i decât Cleopatra”.

Apoi am schimbat subiectul şi mai mult de o săptămână, seară de seară, ne-a vorbit de istoria poporului evreu, de antisemitism, progromuri şi nazism:

„Prima menţiune despre existenţa statului Israel există din anul 1230 înaintea erei noastre, scrisă pe o stelă egipteană, găsit în templul de la Teba. Regatul Israel a fost întemeiat de Saul şi apoi cucerit de David, şeful tribului Juda, care îi stabileşte capitala la Ierusalim, iar după David urmează Solomon cel înţelept, care construieşte marele templu al lui Iehova. Încep invaziile sirienilor şi ale babilonienilor, sub Nabucodonosor, după care ţinuturile evreieşti sunt cucerite de către perşi, care-i stăpânesc trei secole. În cele din urmă perşii sunt învinşi de greco-macedoneni, ca apoi aceştia să fie bătuţi de romani, sub stăpânirea cărora poporul evreu se răscoală şi încep represaliile. Evreii sunt împrăştiaţi în tot imperiul. Mult mai târziu, prin anul 1100, urmează cruciaţii care trec prin foc şi sabie totul şi dau foc la sinagogi. În Europa feudală au fost persecutaţi de închiziţie şi izgoniţi din Peninsula Iberică. Persecutaţi şi omorâţi în timpul progromurilor habsburgice şi a Romanovilor până în anul 1917, când Anglia aprobă stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul israelian. Urmează nazismul şi comunismul cu ororile lor cunoscute de toţi.”

Am tot comentat noi istoria acestui popor atât de chinuit şi asuprit, precum şi apariţia antisemitismului şi a legionarismului până la plecarea profesorului. Cu o zi înainte de a pleca, deoarece începeau cursurile universitare, făcă ca în acea seară să ne mai facem sărbuşcă, ne-a spus că pe vârful Dumitrelul, situat la circa 9 km de noi, a fost atacată o stână şi i s-a luat toată brânza, cojoacele, câteva oi şi doi măgarii. De unde ştia el toate astea şi cine l-a informat într-un timp atât de scurt a rămas un mister, o enigmă. Enigmă întărită şi de faptul că n-a mai acceptat să întârzie nici măcar o oră. S-a grăbit, şi-a luat asistentul şi ne-a urat nouă celor ce am rămas, multă sănătate, noroc şi spor la muncă. Încă un semn de întrebare a apărut atunci când eu m-am oferit să-l conduc până la ieşirea din jnepăniş şi la despărţire mi-a spus: „Vezi cum vorbeşti şi ai grijă cu cine vorbeşti”.

Până la acea dată se săpaseră trei galerii scurte pentru a proba minereul în viu şi se cartase aproape tot perimetrul mineralizat. Ne-am urcat pe vârful muntelui şi am privit în jur: totul era dezolant, jnepăniş încâlcit, nori grei acopereau cerul şi ameninţau, răcoarea aspră a toamnei şi pustietatea în care ne găseam ne arunca într-o maladivă melancolie.

Îngrozitor, în prima noapte rămaşi singuri în stână, pe când ciobanii îşi strângeau toate hârdaiele şi ciuberele şi se pregăteau să ne părăsească, stând noi lângă foc şi continuând cu tradiţionala sărbuşcă, auzim câinii lătrând. Lătrau, se agitau şi se repezeau gălăgioşi la cineva necunoscut.

Dintr-un început am crezut că este vorba de vreun urs sau de un cerb rătăcit şi numai ce vedem că apare în uşă un tânăr înalt şi bine legat, cu o armă în mână şi ne comandă: „În numele securităţii, toată lumea cu faţa la pământ! Executarea!”. Toţi ne-am lungit cu faţa în jos, cu excepţia maistrului minier Isopescu Adam, care le-a spus că este membru de partid, că el răspunde de toate lucrările miniere de aici şi că poate da orice explicaţii.

- Cum, nu te culci? Culcat!

Şi trage un foc de armă pe deasupra capului. Isopescu s-a speriat atât de tare încât s-a trântit peste cazanul cu zer şi l-a răsturnat, aşa că noi toţi, inclusiv Isopescu, am stat aproape toată noaptea şi ne-am murat burţile în zer. După ce ne-a ordonat să ne culcăm a păşit printre noi, ne-a spus să nu ne mişcăm, a lăsat puşca pe soba improvizată, ne-a pus pături în cap şi a început să ne percheziţioneze. Şeful lor a obervat că a lăsat arma din mână şi l-a dojenit:

- Ia arma-n mână! Nu lăsa niciodată arma din mână! Că într-o clipă un membru de partid de aici poate să ţi-o ia şi să te lichideze. Ai înţeles?

- Da, am înteles.

În continuare ne tot întreba de unde suntem, unde este şeful nostru, ce căutăm în pustietatea aceasta, dacă vine securitatea pe la noi etc. Aşa cum eram cu feţele-n jos şi cu păturele-n cap, am răspuns la toate întrebările. La un moment dat ne-a spus să ne ridicăm şi să depunem banii, flanelele, păturele şi şubele lângă uşă. Aranjând noi tot ce el ne-a cerut, am observat că toată stâna era înconjurată de mai mulţi partizani şi că au venit şi cu câţiva măgari. Pe lângă ceea ce am depus noi la uşă, ei ne-au mai luat 80 de kilograme de dinamită şi 90 de kilograme de brânză. Ne-au întrebat dacă am mâncat şi le-am răspuns negativ. Atunci ne-au dat pe fereastră, fiecăruia câte o bucată de caş. În cele din urmă ne-au urat multă sănătate şi întreg convoiul a dispărut în noapte, îndreptându-se către Pietrosul, către inima pustiului. Noi am rămas muţi, n-a mai vorbit nimeni până în zorii zilei.

Artificierul Voropciuc Alexandru ne-a spus să plecăm de aici că nu mai avem de ce sta. Ne-au luat îmbrăcămintea, alimentele, sculele, dinamita, ne-au luat totul. Hai să plecăm. Aşa cum eram, dezbrăcaţi, am luat-o la fugă la vale şi-n câteva ore am fost la postul de miliţie. Miliţienii încă dormeau, i-am sculat din somn şi le-am explicat ceea ce s-a întâmplat. Ei au telefonat la raionul Vatra Dornei şi cei de la Dorna au telefonat la regiunea Suceava, încât pe la ora 12 eram anchetaţi şi întrebaţi de către întreaga securitate din Suceava. Declaraţiile au ţinut până s-a înnoptat şi a început să plouă. Ne tot întrebau dacă nu am cunoscut pe vreunul şi dacă n-am văzut la ei arme automate. Am răspuns că nu-i cunoşteam, că era noapte şi n-am reuşit să vedem ce fel de arme aveau, decât pe cel ce a pus puşca pe sobă. Până la urmă comandantul securităţii din Suceava a ordonat: „Mergem cu toţii sus la stână, cu noi merg Isopescu Adam, Bâgu Gheorghe şi Popa Dan”.

Isopescu cânt a auzit că-l obligă să urce din nou a început să se tânguie şi să se vaite şi să spună că are şase copii, că-i bătrân, că i-au luat o pereche de bocanci cu două rânduri de tălpi şi se ruga şi implora încercând să nu se mai reîntoarcă la stână. Eu am stat şi m-am gândit şi am ajuns la concluzia că dacă refuz să merg se poate interpreta că am legături cu partizanii şi moartea mă aşteaptă, aşa că am executat tot ce mi s-a ordonat. De asemenea, şi minerul Popa Dan a urcat alături de mine. A început urcuşul printr-o ploaie de toamnă rece ce te pătrundea până la os. Securiştii cu pelerine cauciucate, cu pistoale automate, odihniţi, urcau uşor, noi dezbrăcaţi, nedormiţi de 24 de ore, obosiţi, ni se părea urcuşul un calvar. După vreo 12 kilometri de mers, când am ajuns la Stânca Pinului, într-o pădure deasă ca peria şi într-un întuneric de grotă, am fost întâmpinaţi cu strigăte de junglă, cu fluierături şi focuri de armă. Miliţianul de lângă mine s-a culcat cu capul adăpostit la rădăcina unui brad, a scos pistolul, l-a încărcat şi a încercat să tragă. Pistolul s-a blocat. Speriat a sărit şi s-a pierdut în noapte. Ceilalţi s-au pierdut şi ei în grupuri şi grupuleţe prin desişul pădurii. Eu m-am tot târât pe burtă să-i caut dar nu i-am găsit şi am mers înainte în necunoscut. A doua zi mi-am dat seama că am parcurs vreo 5 kilometri. M-am oprit, m-am rezemat de un brad şi din când în când şi destul de rar auzeam câte o împuşcătură, dar foarte departe. Stând eu aşa mi-a apărut în minte ursul. Aproape în fiecare zi, când efectuam prospecţiuni, am văzut vite rupte de urşi. Odată apărută imaginea ursului m-a prins o frică de moarte şi m-am hotărât să mă urc în copac, cu gândul că nu va da ursul peste mine. M-am chinuit mult până m-am urcat, apoi m-am aranjat pe o cracă cu spatele la tulpina bradului şi am stat toată noaptea. M-a plouat şi am tremurat de frig şi de frică, timp în care am tot reflectat: oare domnul Nichita de ce s-a grăbit atât de mult să plece? De ce mi-a spus să am grijă cu cine vorbesc? Oare nu i-a cunoscut? Poate când noi toţi eram plecaţi în prospecţiuni, el a rămas singur şi o fi vorbit cu ei! Fiind într-un stress continuu şi într-un echilibru de acrobat pe cracă, deşi m-a plouat tot timpul şi m-a udat până la os, deşi aveam o a doua noapte nedormită, n-am răcit şi nu m-am învolnăvit. Minune! Nici măcar nu am tuşit! Vorba românului: „Nu-i da Doamne omului cât poate el duce!”. În zorii zilei, m-am coborât şi m-am îndreptat către un pârâu convins că acesta se varsă în Neagra, afluent al Dornei, de unde speram să mă descurc. N-am mers nici zece minute că am fost descoperit de un miliţian care m-a recunoscut, m-a văzut în ce hal arătam, totul era rupt şi distrus pe mine, m-a condus la cortul lor, mi-a dat să beau lapte fierbinte, mi-a făcut o frecţie, apoi pe o saltea pneumatică, acoperit cu o pătură am trecut în lumea viselor. M-am trezit târziu, într-un amurg splendid de toamnă în munţi. Am cerut de la un paznic o salopetă şi am luat-o la sănătoasa către Vatra Dornei, de unde cu un tren marfar m-am îndreptat spre Iacobeni, către locul unde mă aşteptau cei dragi. Când m-a văzut soţia în ce hal eram, nebărbierit, rupt şi zgâriat peste tot, speriat şi obosit a început să plângă şi să mă roage să nu mă mai întorc în Călimani. N-am avut de ales, a trebuit să iau probele rămase la gura galeriilor, adică munca întregului colectiv de o vară.

După vreo două săptămâni ajutat de un coleg şi doi oameni de teren, cunoscând drumul bine, am urcat în Negoiul Românesc de unde am luat probele. Am luat săcuşorii cât am reuşit de repede şi ne-am chinuit până am depăşit jnepănişul, apoi la vale am mers fără griji. Când am ajuns la gura galeriilor, de departe de pe Pietrosul, am fost reperaţi de către partizanii care strigau să-i aşteptăm. Ne-am făcut că nu-i auzim şi am plecat cu Dumnezeu înainte până la Vatra Dornei, de unde am luat trenul şi ne-am oprit la Bucureşti la laboratorul de analize chimice şi mineralogice.

De acum înainte, timp de zece ani, nu s-a mai lucrat în Călimani. În aceşti zece ani m-am văzut aproape trimestrial cu domnul profesor Nichita cu care am colaborat şi publicat o serie de lucrări.

Mi-a făcut mare cinste şi bucurie faptul că m-a acceptat drept colaborator. Între timp, fiind la o analiză a muncii la Suceava, l-am întâlnit pe tovarăşul Carcea, vicepreşedinte al sfatului regional şi responsabil cu problemele geologice şi găsindu-l la un moment dat singur, l-am întrebat ce se mai ştie de cei ce ne-au atacat la Călimani. El mi-a răspuns că au fost prinşi, că erau dezertori din armată şi că au fost executaţi.

După zece ani ne-am reîntors în Călimani având în frunte pe tovarăşul ministru Almăjan Bujor, care văzând muntele roşu a spus că totul este minereu. Deşi noi, destul de timid încercam să-i arătăm realitatea, el o ţinea înainte cu marele zăcământ de fier şi sulf.

S-au investit bani mulţi, s-a construit un drum asfaltat de 40 de kilometri, s-au construit cabane, case de oaspeţi, cantine, băi etc. şi s-a mai lucrat încă 20 de ani, timp cât se întocmeau documentaţii care, fără nici o exagerare, cântăreau câteva tone. Tot felul de ingineri cu patru clase au propus derocarea Negoiul Românesc până la zăcământ. Au tot derocat ani de-a rândul până s-a ajuns la nivelul considerat de ei util, dar n-au găsit mai nimic. Bani aruncaţi în zadar timp de două decenii.

Astăzi nu mai există Negoiul Românesc, există doar un trunchi de con enorm, despuiat de vegetaţie, sterp şi stâlcit de buldozere şi excavatoare, înconjurat de cabane rămase în paragină, dărâmate, fără geamuri şi pustii. Nici huhurezii nu vor să se cuibărească în această singurătate, în acest peisaj dezolant, opera marelui nostru ministru Bujor Almăjan.

În luna august 1923, a fost organizată, la nivelul oraşului Botoşani „Expoziţia şcolilor secundare”. Despre valoarea lucrărilor prezentate de Şcoala secundară de fete gradul II, în presa locală s-a afirmat că „mulţimea lucrurilor expuse, varietatea lor, luxul orbitor în care pluteau, încântă ochiul şi dezmiardă privirile. Broderiile şi cultucele fiind executate cu desene minunat alese, au trecut marginile unei şcoli secundare, atingând culmile unei şcoli speciale”. Era acum, ca de atâtea ori, rodul muncii pline de dăruire şi rafinată pricepere profesională a maestrelor de lucru Netty Adam şi I. Sadoveanu.¹⁴²

Şi în acest an, s-au organizat mai multe excursii cu elevele, în vacanţa de Paşti, la Chişinău, şi în mai, la Cernăuţi, apoi în vacanţa mare, o excursie de 15 zile, pe itinerarul Tg.Ocna, Tg.Mures, Cluj, Oradea, Arad, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Curtea de Argeş şi Constanţa. O tabără şcolară la munte s-a amenajat, pentru prima dată în Şcoala din satul Iacobeni-Suceava, cedată pentru acest scop, cu fondurile proprii ale unităţii botoşănene. Aceasta experienţă bună va fi de acum mai frecvent repetată.

În cursul anului şcoala a fost inspectată de N. Popea, inspector şef al regiunii, de I. Mitru, inspector general, de G. Manoliu, inspector şcolar de spoecialitate. De asemenea, au fost prezente în cotrol inspectoarele Evolceanu şi Bîrsan.¹⁴³

În prima parte a anului şcolar, în 1922, la Botoşani, are loc un important concert simfonic al Societăţii muzicale „George Enescu” din Iaşi. M. Gr. Posluşnicu, remarcabilă personalitate a vieţii muzicale locale şi naţionale, consemna în presa locală despre acest act următoarele: „Singura femeie violonistă şi membră a Societăţii muzicale «George Enescu» e o concetăţeană a noastră, d-şoara Vasiliu, una din distinsele eleve a d-şoarei Elena Manu, profesoară la Liceul «Carmen Sylva» din localitate”.¹⁴⁴

Un rol important în formarea gustului muzical al botoşănenilor l-a jucat Societatea muzicală „Armonia”, înfiinţată în 1883, care din anul 1887 înfiinţează şi o şcoală de muzică instrumentală şi vocală, cu scopul de a pregăti viitoare cadre de interpreţi. Societatea filarmonică „Harfa” va da primul concert, pentru botoşăneni, la 30 martie 1923, ea fiind formată din muzicanţi profesionişti, ce iubeau asemenea manifestări şi realizau acest lucru fără stimulente materiale.¹⁴⁵

După susţinerea examenelor de corigenţă şi cele particulare, la 22 septembrie, potrivit Regulamentului, s-a deschis noul an de învăţământ 1923-1924; în cursul inferior, pe lângă cele patru clase bugetate au funcţionat şi patru clase paralele extrabugetare (erau o continuare), întreţinute pe cheltuiala Comitetului şcolar.Tot mai mulţi părinţi îşi dau odraslele la şcoli superioare; era cerinţa timpului, a renaşterii spirituale, generate de Marea Unire.

În mediul rural, învăţătorii erau pricipalii factori de cultură care, împreună cu preoţii şi notarii satelor, formau nucleul intelectualităţii din acest mediu. Modernizarea dorită după Marea Unire a reclamat eforturi precumpănitoare, fără precedent în plan cultural. Explozia de entuziasm declanşată de marele act împlinit în 1918 a dat contemporanilor convingerea că începe o nouă epocă.Lucian Blaga a avut chiar senzaţia că, prin actul de la Alba-Iulia, s-au pus „temeliile unui alt timp”.

Modernizarea de care avea nevoie societatea românescă nu era posibilă numai prin legiferarea reformelor social-economice; era imperios necesar de a satisface deplin şi domeniul cultural, de care atârnau, de fapt, toate manifestările colectivităţii.¹⁴⁶

În vederea asimilării noilor provincii cu numeroasele lor populaţii minoritare, guvernul român a iniţiat strategii culturale şi educaţionale. C. Angelescu, ministru al educaţiei în guvernele liberale, a declanşat o adevărată „ofensivă culturală” pentru realizarea programului de unificare naţională prin intermediul şcolii. A urmărit, în paralel, extinderea reţelei educaţionale şi unificarea celor patru sisteme şi tradiţii cu cele existente în România Mare, lucru realizat de-a lungul unui proces derulat treptat. În 1922, ministrul Angelescu a desfiinţat directoratele generale pentru învăţământ şi a creat în locul lor 16 districte şcolare sau inspectorate regionale. S-a adoptat apoi o întreagă legislaţie (1924,1925 şi 1928) care a vizat modernizarea învăţământul primar, secundar şi particular. Scopul principal a fost crearea unui sistem de învăţământ unic, uniform şi centralizat. Rezultatele acestor măsuri au constat în faptul că învăţământul liceal din România era recunoscut ca unul din cele mai bune pe plan european, învăţământul teoretic dezvoltându-se în paralel cu cel practic (din liceele agricole,industriale,comerciale, sanitare, şcoli de arte şi meserii).

Şi în presa botoşăneană din această vreme,intelectuali de prestigiu analizează, dezbat şi pun probleme, cu privire la nevoia ridicării culturale a societăţii. Astfel, în articolul „Mişcarea culturală din oraşul Botoşani, după război”, I. V. Luca, distins profesor şi director al Liceului „Laurian” în „Revista Modovei”, din mai-iunie 1924, face observaţia că „după masacrul mondial, două curente potrivnice au străbătut ţara: curentul corbilor războiului sau a pescuitorilor în apă tulbure şi contracurentul culturii. Acesta din urmă, încă slab, creşte mereu şi va trebui să fie biruitor”. Profesorul face apoi aprecierea că „tineretul şcolar ia parte activă şi demnă de laudă la această mişcare culturală, el fiind în primele rânduri la primirea luminii;darul luminii este cel mai mare şi cel mai frumos dar al omului luminat”.

În analiza pe care o face şi bilanţul pozitiv înregistrat de botoşăneni, profesorul consemnează înfiinţarea cursului superior la Externatul secundar de fete, accesul tot mai frecvent al elevelor acestei instituţii la bibliotecile existente, cum ar fi cea a „Cercului de lectură”, cu 10.000 volume,unde 70% din cititori sunt elevi; bibliotecile populare „Enescu” şi “Avântul” au 9650 volume, în total,la care se adaugă 5000 volume la biblioteca „Laurian”-ului, care a reuşit să renască după incendiul din 1917.¹⁴⁷

În această vreme, în colectivul didactic este încadrată, pe ore de limbă franceză, profesoara Gabriela Leornadescu, care era definitivă de limbă română şi pedagogie la Şcoala normală de învăţătoare „Despina Doamnă”. Despre această valoroasă profesoară va mai fi vorba şi în paginile următoare.

S-au colectat, în continuare, fonduri necesare cumpărării unui local de şcoală, cât mai corespunzător. Astfel, sub patronajul D-lui ministru al instrucţiunii, dr. C. Angelescu, s-au organizat un ceai dansant în Saloanele Palatului administrativ,în ziua de 16 februarie 1924. S-a realizat, cu această ocazie, un beneficiu net de 40.458 lei, sumă depusă la bancă, în contul colector deschis. Alte două spectacole, în 12 aprilie 1924, prezentate pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”, cu piesa „Cenuşăreasa” (o feerie repetată), au adus în cont o sumă apreciabilă de 29.273 lei.

În vacanţa de Paşti, elevele cercetaşe au făcut o frumoasă excursie cu vaporul pe Dunăre, de la Galaţi la Turnu-Severin, la Băile Herculane şi apoi la Bucureşti.¹⁴⁸ În luna mai, câteva dintre elevele cursului superior s-au prezentat la concursul organizat de Societatea „Tinerimea Română”, două dintre ele, Aurora Dohotaru, din clasa a VIII-a, şi Livia Blebea, din clasa a V-a, au fost premiate pentru lucrările de limbă şi literatură română.

Statistic, rezultatele anului şcolar au fost: înscris 505 – eleve; 393 au promovat, 84 au rămas repetente; 27 s-au retras şi una a fost eliminată. Exigenţa colectivului didactic s-a manifestat, asigurându-se constant prestigiul câştigat de şcoală, cu rezerva noastră că numărul mare de eleve pierdute, într-un an, trebuia să determine noi strategii, căutarea şi aplicarea de noi metode şi mijloace pentru reducerea acestui fenomen, totuşi, negativ.

În zilele de 6-9 iulie 1923, s-au desfăşurat examenele pentru absolvirea cursului superior liceal. Pentru prima dată, preşedintele comisiei (formată din profesoarele şcolii) n-a mai fost un delegat de la liceul „Laurian”, ci din unitate.

La 30 octombrie 1923, s-au făcut alegeri pentru Comitetul şcolar, aşa cum prevedea legea, organul de conducere acum ales avea, în mare, aceeaşi alcătuire nominală ca până acum.

În anul şcolar 1924-1925, au funcţionat 21 cadre didactice fără modificări esenţiale în repartiţia orelor. S-a introdus bacalaureatul, în locul examenului de absolvire a liceului, în consecinţă pentru clasele în lichidare s-a desfăşurat la Iaşi, în ziua de 4 mai 1925, un ultim examen pentru absolvirea liceului. Un fapt deosebit în viaţa şcolii l-a reprezentat participarea, la 11 noiembrie 1924, a elevelor cercetaşe fruntaşe, la serbările organizate pentru cinstirea momentului istoric al unirii Bucovinei cu Patria Mamă, manifestări ce au avut loc într-un cadru solemn la Cernăuţi, în prezenţa Regelui Ferdinand I şi a M. S. Regina Maria. Era perioada când economia ţării, în ceea ce se va numi “decada brătenistă”, îşi încheia refacerea şi stabilirea legăturilor de complementaritate cu teritoriile aflate sub stăpânire străină, până în 1918, şi început accelerării dezvoltării, în condiţiile consolidării statului naţional unitar.¹⁴⁹

La începutul anului de învăţământ, s-au înscris 477 eleve şi au promovat, la sfârsit, 394; au rămas repetente 56 şi s-au retras un număr de 27. Din nou, 83 eleve au fost pierdute din scoală. Un motiv serios era lipsa mijloacelor financiare ale familiei. De aceea, ministerul a şi acordat 10 burse, a 4000 lei fiecare, elevelor merituoase şi lipsite de mijloace suficiente pentru continuarea studiilor. La rândul său, Comitetul şcolar a acordat şi el 4 burse a 2000 lei fiecare. Bursele s-au oferit în urma susţinerii unui concurs ce s-a ţinut în zilele de 25-27 septembrie 1924, aşa procedându-se şi în continuare. Şcoala a funcţionat în acest an cu 12 clase de eleve, din care 8 bugetare şi 4 (cele paralele, de la I-IV) extrabugetare.

Unitatea a fost controlată, frontal şi pe discipline, de mai multe ori. Au făcut inspecţii exigente domnii G. Manoliu, I. Mitru şi N. Longinescu.

În acest an colectivul didactic şi-a luat rămas bun de la distinsa lor colegă, Elena Manu, cadru didactic profund ataşat profesiei şi şcolii. Cu migală, talent şi măiestrie a pregătit şi dat vieţii zeci de eleve; a făcut performanţă, încântând, atât ea cât şi discipolele sale, publicul botoşănean, prezent la spectacolele într-un oraş „muzical” cum era supranumit Botoşaniul.

Elena Manu s-a retras la pensie, discret, mulţumită de cea ce a făcut, fiind regretată de colegele şi elevele şcolii, de toţi intelectualii care au cunoscut-o si respectat-o. Despre personalitatea sa munca şi rolul în cadrul colectivului şi a veţii spirituale a oraşului va trebui să se mai scrie.¹⁵⁰

În vacanţa de vară a acestui an, s-a schimbat şi conducerea şcolii. În locul profesoarei Netty Adam a fost detaşată, de la Constanţa, profesoara Natalia Mitescu, specialitatea geografie şi istorie, numită directoare, cu data de 1 august 1925. A condus bine şcola timp de 4 ani, după care se întoarce (în 1929) la Constanţa. În timpul ei s-au cumpărat cele 2 localuri de şcoală: Casa Văsescu (de pe actualul pietonal al Unirii), unde a funcţonat internatul, şi localul din Bulevardul Eminescu, Casa Manole (actualmente Casa Corpului Didactic).

Analizând mişcarea cadrelor didactice de la Şcoala secundară de fete gradul II, din Botoşani, pe perioada 1887-1922, observăm că cele mai multe au fost numite la absolvire, transferate ori detaşate, din mari centre urbane, precum Iaşi, Constanţa, Bucureşti, Cluj, Chişinău etc. şi s-au transferat şi detaşat, de asemenea, în centre importante ca Piatra Neamţ, Galaţi, Bârlad, Craiova, Suceava etc. Acest lucru justifică, încă odată, valoarea pe care o avea şcoala din Botoşani, interesul permanent manifestat de către inspectoratul şcolar şi Ministerul instrucţunii pentru acoperirea principalelor discipine din planul de învaţământ cu cadre de valoare. Mai toate cadrele didactice au fost definitivate pe discipline şi post, prin examene, iar la sfârşitul activităţii multe dintre ele au fost distinse cu ordine şi medalii, acordate prin I. D. Regal.

Anul 1925-1926 aduce în încadrarea personalului ajutător o nouă secretară, deoarece Margareta Gheorghiu, care a deţinut acest post din anu 1917, şi-a dat demisia pe motive de boală, în locul ei fiind numită acum, de către Inspectoratul Şcolar, Angela Buşilă, licenţiată în drept (va funcţiona pană la 1 septembrie 1926).

Repartiţia orelor la Şcoala secundară de fete gr.II, pe anul şcolar 1925-1926:

Nr. curent Numele	Numele profesorului	Obiectul	Nr. orelor	Observaţii
11.	Pr . Hrist. Deliu	religie	5	Completare „Laurian”
22.	Ana Ghermănescu	l. română, drept, filozofie, pedagogie	2
33.	Cecilia Halunga	l. română, istoria artei	2	Completare la Şcoala Normală de Învăţători
44.	Eugenia Nicolau	l. franceză	2
5 5.	Maria Mascany	l. franceză, l. latină	5
66.	Aglae Theodor	istorie	21	Detaşată de la Constanţa în locul d-nei Mihăilescu
77.	N. Mitescu	geografie	12	director
88.	Coralia Gheorghiu	geografie	10
99.	Elena Răutu	ştiinţe fiz.-naturale	16	Completare la Şcoala Normală de învăţători
110.	Elena Răutu	fizică, chimie	13
111.	Eliza Ghiorghiu	matematică	13
112.	Eugen Ţimpoc	matematică	4	Şcoala Normală de înv.
113.	A. Filipescu	l. germană	14
114.	Aspazia Chersin	desen, caligrafie	13
115.	Netty Adam	lucru	13
116.	L. Sadoveanu	aj. maistru lucru	13
117.	Elvira Chiroiu	gospodărie	13
118.	Adela Petroivici	gimnastică	14
119.	Ad. Roznay	muzică	14

Data de 14 noiembrie 1882 a rămas în memoria generaţiilor de botoşăneni, data când în urbea lor a fost inaugurată prima bibliotecă publică ce la început a funcţionat în localul şcolii Normale numărul 1 de băieţi „Marchian”. Iniţiativa

înfiinţării acestui nou locaş de cultură pe lângă cele existente (teatru, societăţi culturale, liceu) a venit din partea lui Teodor Boyan (1834-1889), primar al Botoşaniului (1873-1884)¹ remarcat prin contribuţii de preţ la modernizarea oraşului, care în unele privinţe mai păstra reminiscenţe medievale.

El şi-a susţinut, cu argumente, propunerea în şedinţa Consiliului Comunal din 18 martie 1882 unde, la discutarea bugetului oraşului, a propus să fie introdusă la cheltuieli şi o subvenţie pentru înfiinţarea unei biblioteci publice. Cu toată opoziţia unor consilieri, propunerea a fost admisă. Opozanţii susţineau că „mai bine să se destineze pentru plata unui număr de sergenţi de vil (meniţi pentru paza oraşului”²).

Pe statutul de funcţiuni au fost prevăzute trei posturi retribuite: bibliotecar, sub-bibliotecar şi îngrijitor, iar cei 1.000 de lei alocaţi pentru funcţionarea bibliotecii erau repartizaţi astfel:

-580 de lei pentru cumpărarea de cărţi;

-300 de lei pentru legătorie;

-120 de lei pentru plata îngrijitorului (câte 10 lei pe lună).

„Biblioteca comunei”, cum era denumită în unele documente, a avut ca prim bibliotecar pe V.C. Nădejde, învăţător şi revizor şcolar, autor al mai multor lucrări de geografie şi viitor membru fondator al Ateneului botoşănean.³

Având în vedere că în vara anului 1885 se termina construcţia proprie a Liceului „A. T. Laurian”, ministerul anticipează că Biblioteca comunei se va putea muta în această nouă locaţie dacă îşi va uni fondul de carte cu cel al liceului. La 21 octombrie 1885 Biblioteca comunei este strămutată în localul Liceului „Laurian” însă fără a fi constituită ca secţie aparte destinată publicului larg.

În urma interven-ţiilor făcute la data de 12 martie 1886 Ministerul Instrucţiunii răspunde: „Biblioteca liceului e numai a liceului şi ca atare nu poate fi pusă la dispoziţia publicului”. În aceste condiţii este de înţeles că, pentru o scurtă perioadă de timp, biblioteca publică şi-a întrerupt activitatea. Pe de altă parte, în sens evolutiv, putem deduce că, prin specificul ei, a fost mereu prezentă în viaţa spirituală a comunităţii, chiar dacă documentele de arhivă oferă puţine detalii despre starea lecturii publice în intervalul de timp 1866-1904.

La 6 decembrie 1917, urma incendiului ce s-a produs la Liceul „Laurian” au ars şi cele 30.000 de volume ale bibliotecii, precum şi 2.000 de volume din biblioteca liceului.⁴

După război sunt semnalate diverse preocupări pentru refacerea fondului de carte prin donaţii din partea unor personalităţi (savantul Grigore Antipa donează 2.000 de volume) iar numărul cititorilor a crescut la 2.368.⁵În acest sens, ziarul „Clopotul” din 01.02.1945 consemna: …„După bombardamentul hitlerist, tinerii botoşăneni au adunat din case părăsite, de sub ruine, de pe uliţe, de pretutindeni, cărţi răvăşite.”

În această perioadă biblioteca a funcţionat în:

- Localul Primăverii din Strada Armeană nr. 11.

- în casele Tălmaciu de pe Calea Naţională nr. 275 (din 1943). Şi-a schimbat denumirea după cum urmează:

- Din „Biblioteca comunală” în „Biblioteca regională”, în 1951.

- „Biblioteca raională”, în 1952 (urmare a noii împărţiri administrativ-teritoriale).

- „Biblioteca municipală”, în 1968.

- „Biblioteca Judeţeană” din 1974.

La centenarul din 1982, prin decret prezidenţial, i se acordă titlul de Bibliotecă Judeţeană „Mihai Eminescu”.

În anul 2002, la împlinirea a 120 de ani de activitate, colectivul instituţiei a organizat un program de manifestări ce, pe bună dreptate, a confirmat că Botoşaniul păstrează tradiţia unui oraş cultural iar biblioteca este un reper important în viaţa sa spirituală.

Centenarul Bibliotecii Publice Botoşani (1882-1982)

Insignă aniversară, dreptunghiulară, din tombac emailat (20,5x25,5), realizată în tiraj restrâns, la Monetăria Statului, din iniţiativa Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” şi a Comitetului de Cultură al Judeţului Botoşani.Tirajul insignei centenare conţine exemplare din:

- tombac

-tombac cu email albastru

-tombac cu email roşu, galben şi albastru. Insignele sunt prevăzute cu ac de prindere clasic, pe orizontală. Compoziţional, macheta celor trei volume suprapuse ce alcătuiesc imaginea din corpul insignei, are dispusă pe cele trei părţi vizibile legenda: BIBLIOTECA / PUBLICA / BOTOSANI / 1882 / * / 1982 / 100.

Luceafărul gravat între milesimi, pe coperta superioară, face legătura cu evenimentul (tema). Insigna a fost oferită oficialităţilor, personalului bibliotecii şi participanţilor la manifestările ocazionate de această sărbătoare.

115 ani, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani 1882-1997

Insignă din tablă ambutisată (j 56 mm) editată de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Botoşani cu ocazia aniversării a 115 ani de la înfiinţarea bibliotecii publice din localitate. Textul din titlu este dispus circular, în culoare albastră şi pe trei rânduri orizontale pe culoare roşie. Fundalul câmpului de culoare gri-deschis.

Tirajul limitat a fost realizat de o firmă locală. Insignele de acest fel (ce urmează a fi prezentate) au o destinaţie a momentului (festiviste), au loc în colecţiile tematice, dar pentru adevăratele „jurii” nu aduc un aport substanţial la punctajul final.

Biblioteca „Eminescu” Botoşani

Fond Ion C. Rogojanu

19-20 decembrie 1997

Insigna realizată prin acelaşi procedeu ca la cea prezentată anterior, având ca scop marcarea în timp a fericitului moment din activitatea instituţiei când, la data menţionată, se pune în circuitul public valoroasa donaţie de carte a generosului bibliofil şi om de cultură Ion C. Rogojanu. Dacă la început donaţia cuprindea 3.000 de unităţi de bibliotecă ce includea majoritatea ediţiilor operei eminesciene, azi numărul unităţilor s-a dublat, fiind diversificat (acte, tablouri, medalii, C.P.I etc.)

Textul din titlu, în culoare albastră este dispus circular şi orizontal în câmpul insignei ce are culoare gri. Tiraj necunoscut, iniţiat de donator şi instituţie în calitate de donatar.

„Luceafărul”

120 de ani de lectură publică la Botoşani 1882-2002

Aniversarea a fost marcată de o serie de manifestări cultural-ştiinţifice derulate în cadrul instituţiei sărbătorite cât şi la Ipoteşti. Evenimentul a prilejuit editarea unei insigne realizate pe plan local. În câmpul de expunere este redat „Luceafărul”, după lucrarea pictorului Sabin Bălaşa, pictură murală realizată în 1978, în holul central (sala paşilor pierduţi)

al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În creaţia sa, artistul a fost inspirat de versurile:

„Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte” (M. Eminescu, Luceafărul).

Pe fondul culorii albastre din câmpul insignei, circular în alb este dispus textul ce indică editorul şi momentul aniversar: Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” 1882 – Botoşani – 2002.

Insigna6, în tiraj de 50 de exemplare a fost distribuită participanţilor la manifestări şi unor utilizatori fideli. Pentru aceeaşi manifestare aniversară s-a propus un al doilea proiect de insignă. Cu acelaşi text, dispus circular, având ca limită interioară un cerc cu r = 21 mm, este redată central efigia lui Mihai Eminescu, după lucrarea unui artist anonim, amplasată pe un suport artizanal din aluminiu7. Insignă fără tiraj finalizat. Exemplarul de probă, în colecţia semnatarului.

Inaugurarea Cabinetului de numismatică şi filatelie al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” Botoşani

Urmare a preocupărilor permanente pentru diversificarea serviciilor puse la dispoziţia utilizatorilor, la 1 decembrie 2006, conducerea instituţiei a pus în circuitul public secţia sus menţionată.

Ca locaţie, a fost amenajat, în conformitate cu cerinţele specifice, la Secţia de împrumut carte pentru copii, în clădirea „Nord - Proiect”, fosta Cameră de Comerţ şi Industrie Botoşani (înfiinţată la 18.08.1868)8

În prim-plan, într-un oval este redat portretul poetului Mihai Eminescu, suprapus peste imaginea instituţiei citate, obiectiv arhitectonic, înscris în lista monumentelor locale.

Textul, dispus circular, evidenţiază denumirea instituţiei editoare, a secţiei inaugurate şi a zilei naţionale a României. Tirajul de 10 exemplare numerotate a fost realizat de firma locală S.C. NELYCOM S.R.L. Botoşani şi a fost oferit participanţilor la momentul inaugural.

Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani. Sfinţirea Cabinetului numismatic 23 octombrie 2007

În conformitate cu tradiţia şi practica creştin-ortodoxă, la data mai sus menţionată a fost sfinţit spaţiul celei mai tinere secţii a instituţiei. Ceremonia religioasă a fost săvârşită de preotul militar Ştefan Grădinaru de la Capela Garnizoanei Botoşani.

Câmpul insignei prezintă imaginea domnului Iisus Hristos cu semnul binecuvântării, peste care este scris un pilduitor îndemn pentru credincioşi:

„Sfat bun

Totdeauna lucrul tău

Să-l începi cu Dumnezeu

Unde-i El cu darul Său

Nici un lucru nu e greu”

Tiraj de exemplare 15 exemplare (numerotate) a fost oferit participanţilor la ceremonie.

Un militant pentru Marea Unire

Poetul botoşănean Artur Enăşescu (1889-1942)9

La împlinirea celor 65 de ani de la moarte, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani a editat o insignă comemorativă pentru militantul umanist Artur Enăşescu. După ce a avut statutul de combatant în primul război mondial, luptând la Măgura Ca şinului, a condus în 1918 săptămânalul botoşănean „Îndrumarea”, unde, în mai multe articole argument îşi face cunoscută pledoaria pentru cauza Marii Uniri.

Poetul a fost omagiat la 01 decembrie 2007, în cadrul manifestării organizată de instituţie prin Cabinetul de Numismatică şi Filatelie. Cu acest prilej, tirajul insignei, de 10 exemplare a fost distribuit între participanţi.

Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani

125 de ani de lectură publică

1882 – 2007

Fericit prilej pentru instituţie, ca în cadrul manifestărilor ocazionate de aniversare să editeze şi setul de 4 insigne.

Câmpul central al insignei prezintă bustul poetului după cele 4 fotografii cunoscute în varianta setului de C.P.I. editate de revista „Convorbiri didactice” din Bacău, publicaţie coordonată de prof. Mihai Semenov. Bustul poetului este suprapus actualului sediu central10 al instituţiei.

Textul din titlu este dispus circular şi orizontal. Tirajul numerotat de 10 seturi a fost oferit unor participanţi la adunarea festivă şi unor colecţionari. Tirajul a fost realizat de firma locală S.C. NELY-COM S.R.L. Botoşani.

Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani.

Ziua Naţională a României

Sub acest titlu, la 1 decembrie 2007, Cabinetul de Numismatică şi Filatelie al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” Botoşani a editat 3 insigne (set) ce fac trimitere directă la cele 3 date importante privind unirea românilor.

Mihai Viteazul (1558-1601) – Primul unificator (domn al Ţării Româneşti (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1600) şi al Moldovei (1600).

În câmpul insignei este redat bustul11 viteazului, sub care textul: „mai – 1600 – septembrie”, intervalul de timp cât a durat unirea celor 3 ţări. Prin programul său politic şi militar a întruchipat pentru generaţiile ce i-au urmat, simbolul luptei pentru independenţă şi unitate.

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) domnitorul Principatelor Unite (1859-1862) şi al Statului Naţional România (1862-1866). În câmpul insignei este redat bustul lui Alexandru Ioan Cuza, „domnitorul Unirii”, cel care a avut sarcina istorică de a da viaţă cerinţelor obiective legate de înfăptuirea Statului Naţional.

Poporul l-a aşezat în Pantheonul istoriei naţionale, alături de marii conducători, păstrându-l viu în memoria-i veşnică.

Ferdinand, Întregitorul (1865-1927), rege al României (1914-1927)

În câmpul insignei este redat bustul regelui Ferdinand I. Sub bust este menţionată data de 15.10.1922, când în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia a avut loc încoronarea Regelui şi a Reginei Maria. Pe coroana regală din oţel a lui Carol I (ce amintea de Plevna) au fost adăugate însemnele Basarabiei Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând actul Unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

Cele 3 insigne, sub semnul tricolorului vin să ne ţină vie memoria asupra rezultatului unui îndelungat proces istoric, finalizat prin desăvârşirea statului naţional unitar din 1918, ce a deschis o nouă epocă în istoria României. Insignele au fost oferite şi purtate pe piept de către expozanţi şi unii participanţi la expoziţia organizată în bibliotecă cu ocazia zilei naţionale.

Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani

1 martie 2008 (Expoziţie de mărţişoare)

Insigna editată de Cabinetul de numismatică şi filatelie, marcând aniversarea scriitorului Ion Creanga şi prima ediţie a expoziţiei de mărţişoare „Mărţişor 2008” în cadrul programului cultural „Sărbătorile primăverii”.

În câmpul insignei este redat bustul scriitorului Ion Creangă, copie fidelă a mărcii poştale (10 b) din emisiunea „Scriitori români” din 31 martie 1958 (L.P. 452). Textul din titlu este dispus semicircular şi orizontal (în culoare roşie 1 Martie 2008). Merită de menţionat faptul că în legătură cu data naşterii lui Ion Creangă s-au lansat diferite supoziţii (unele alimentate de scriitor) care, în final au fost lămurite12 în lucrarea cu titlul „Ion Creangă – Măştile inocenţei. Viaţa şi opera” Editura Junimea, 2000, pp.39-49, aceasta fiind 1 martie 1839.

La umărul drept este asociat în imagine mărţişorul clasic, simbol al primăverii în şirul cronologic al sărbătorilor tradiţionale româneşti. Tirajul numerotat al insignei (25 de exemplare) a fost oferit expozanţilor şi unor colecţionari locali.

Insigna aniversară

„160 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu”

În cadrul activităţilor din programul manifestărilor instituţiei ce-i poartă numele, la aniversarea sa din 15.01.2010, Cabinetul de numismatică şi filatelie al Bibliotecii Judeţene, a editat insigna mai sus menţionată.

Câmpul central al insignei prezintă bustul poetului în semiprofil spre dreapta, după portretul J. Tomas – Praga 1869. Pe banda circulară, în culorile tricolorului, este trecut editorul şi data aniversară. Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani – 1850 – 15 ianuarie – 2010. Banda tricoloră (roşu, galben, albastru) face trimitere directă spre un segment din vasta sa operă (Doina, Ce-ti doresc eu ţie, dulce Românie, La arme) care au aprins în sufletele românilor înălţătorul sentiment de dragoste faţă de neam şi ţară, în zbuciumata istorie a poporului român, sentiment ce nu poate fi ignorat sau oprit de trecerea timpului.

În scurgerea timpului, tirajul insignei va purta semnul recunoştinţei şi al consideraţiei bibliotecarilor botoşăneni faţă

de cel care, la 1 septembrie 1874 era numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, unde, până la 2 iulie 1875 pune în ordine fondul de carte şi achiziţionează unele manuscrise şi tipărituri rare.

Purtătorii insignei vor împrospăta în memoria şi inima lor, imaginea inegalabilului poet român, exponentul cel mai adânc al specificului nostru naţional.

Date tehnice:

Corpul metalic este acoperit de email;

Acul de prindere, dispus central, cu siguranţă detaşabilă;

Tirajul de 50 de exemplare a fost realizat de firma arădeană „Accesorii Prod” după macheta realizată şi propusă de conducerea bibliotecii.

Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani

Omagierea lui Barbu Delavrancea

Îmbinare de lirism şi observaţie realistă, sinteză a virtuţilor oratorice şi plastice, opera de nuvelist şi de dramaturg a lui Delavrancea se situează, în literatura română, printre cele mai de seamă de la răspântia veacurilor XIX şi XX.

Editarea celor două insigne se înscrie în proiectul slujitorilor bibliotecii de a omagia clasicii literaturii române, cu a căror operă unităţile de bibliotecă formează fondul de bază al instituţiei. Insigna aniversară „150 de ani de la naşterea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea”. În tiraj limitat de 10 exemplare, numerotate, prezintă în oval bustul scriitorului după portretul13 cu cea mai mare frecvenţă în lucrările de specialitate.

În partea inferioară, cu text în culoare roşie, este trecută data aniversării „1858-11-04-2008”.

Insigna comemorativă

„90 de ani de la moartea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea (1918-29-04-2008)”

În tiraj limitat de 10 exemplare numerotate prezintă central bustul scriitorul, după marca poştală (2 L.) din seria „Scriitori români”, din 31 martie 1958 (L.P. 452).

Insignele realizate pe plan local au fost oferite unor utilizatori fideli şi unor colecţionari.

Insigna „173 de ani de la naşterea scriitorului Ion Creangă”

La aniversarea scriitorului din data de 1 martie 2010, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani, prin Cabinetul de numismatică şi filatelie, a editat insigna mai jos prezentată.

Câmpul insignei prezintă bustul celui care a fost elementul de echilibru în triunghiul nemuririi: Eminescu - Creanga - Veronica (creaţia, iubirea, prietenia)14. Pe banda circulară este trecut editorul: Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani” şi data aniversară: 1837 - 1 martie - 2010. În faţa bustului este trecut numele şi prenumele povestitorului şi perioada de viaţă. „Ion Creangă (1837-1889).

Editarea insignei vine să întărească sentimentul de preţuire din partea bibliotecarilor pentru genialul autor de factură populară, a cărui operă inegalabilă a dat expresia bunului simţ, succesivelor generaţii.

Insigna a fost oferită unor participanţi la a III-a ediţie a Expoziţiei de mărţişoare, organizată la Secţia de împrumut carte pentru copii a Bibliotecii Judeţene, când a fost sărbătorit şi scriitorul, precum şi colegelor bibliotecar, cu prilejul zilei de 8 martie 2010.

Corpul metalic al insignei (j 22 mm.) este acoperit cu email transparent.

Acul de prindere, dispus central, cu siguranţa detaşabilă.

Ştift de poziţionare;

Tiraj: 50 de exemplare.

Insigna 162 de ani de la naşterea Veronicăi Micle

Închizând „a treia latură a triunghiului prieteniei”, Cabinetul de numismatică şi filatelie al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” editează, la aniversarea poetei insigna alăturat prezentată.

În câmpul insignei este redat portretul muzei poetului, realizat în 9 iulie 1871, la Iaşi. Pe o bandă semicirculară, de culoare galbenă este trecut editorul: Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani. În faţa bustului este trecut: Veronica Micle (1950-1889). În partea inferioară este menţionată data aniversară: „1850 – 22 aprilie – 2012”.

Cea care adeseori a fost pe nedrept comentată sub diferite aspecte, la puţin timp după dispariţia poetului şi-a exprimat în opera sa recunoaşterea iubirii şi dincolo de viaţă: („Raze de lună. Lui” 16 iunie 1889 – V. Micle) În tiraj de 25 de exemplare, insigna a fost realizată de firma orădeană „Accesorii-Prod”. Diametrul: 22 mm. Acul de prindere cu siguranţă detaşabilă. Întregul tiraj a fost oferit colecţionarilor.

În tiraj de 25 de exemplare, insigna a fost realizată de firma orădeană „Accesorii-Prod”. Diametrul: 22 mm. Acul de prindere cu siguranţă detaşabilă. Întregul tiraj a fost oferit colecţionarilor.

[1] Mulţumim pe această cale profesorului de istorie, Gheorghe Goşu, de la şcoala menţionată, pentru amabilitatea de a ne fi pus la dispoziţie întregul material amintit.

[2] Cercetări de teren proprii, realizate începând cu 2001. Pentru încadrarea cât mai corectă a materialelor din punct de vedere cultural, am apelat şi la opiniile domnilor conf. univ. dr. Dumitru Boghian, lect. univ. dr. Sorin Ignătescu şi muzeograf dr. Bogdan Petru Niculică, cărora le mulţumim pentru sprijin. Câteva piese din acest punct au fost deja introduse în circuitul ştiinţific: M. Diaconescu, Plastica antropomorfă cucuteniană din colecţiile muzeelor din judeţul Botoşani, Hierasus, XI, 2001, p. 7-36, pl. 9:1, 12:4, 13:1,5, 14:1, 15:1, 16:1,4; B. P. Niculică, Sceptre cruciforme eneolitice descoperite la răsărit de Carpaţi, Arheometrie în România, vol. 3, Cluj-Napoca, 2008, p. 133-148; Idem, Noi date despre sceptrele cruciforme eneolitice descoperite pe teritoriul Moldovei, ArhMold, XXXI, 2008, p. 27-28 şi urm.; I. Ignat, Plastică antropomorfă cucuteniană inedită de la Dumeni - Dealul Coropcaru, com. George Enescu, jud. Botoşani, Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei, XXXVII, 2010, p. 39-44.

[3] Nu au fost realizate analize petrografice pentru nici unul dintre exemplare.

[4] O. Cotoi, Lithic Tools in the Cucuteni Settlement of Dobreni – Mătăhuia Hill, SAA, VII, 2000, pl. 3:3; O. Cotoi, C. Grasu, Uneltele din piatră şlefuită din Eneoliticul Subcarpaţilor Moldovei, 2000, pl. 3:4, 10:1, 19:3, 26:4.

[5] M. Andronic, Repertoriul arheologic al comunei Grămeşti (jud. Suceava), Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, XIII-XIV, 1986-1987, pl. II:8.

[6] Fl. Burtănescu, Epoca Timpurie a Bronzului între Carpaţi şi Prut cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare Epocii Bronzului în Moldova, 2002, pl. XXXIX:2.

[7] M. Andronic et alii, Noi cercetări arheologice de teren în judeţul Suceava, Suceava, XXIX-XXX (2002-2003), 2004, vol. I, p. 141, nr. 117, Pl. X:9.

[8] B. Niculică et alii, Consideraţii privind unele topoare de piatră, din Epoca Bronzului, descoperite în Podişul Sucevei, Suceava, XXIX-XXX, vol. I, 2002-2003, fig. 3:6-8, 6:6, 7:5.

[9] Al. Păunescu, P. Şadurschi, Repertoriul arheologic al României. Judeţul Botoşani. VII. Comuna Bucecea, Hierasus, X, 1997, punct: VII.2.A, p. 90, fig. 2:1.

[10] T. Sulimirski, Corded Ware Ware and Globular Amphorae North-East of the Carpathians, 1968, fig. 13:1,4,6,8, 14:3, 35:14-15.

[11] Al. Păunescu et alii, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, 1976, p. 132, nr. XXVI.1.E; I. Ignat, O aşezare din perioada târzie a Epocii Bronzului de la Şipoteni-Ghenghioaia, com. George Enescu, jud. Botoşani, Suceava. XXXIV-XXXV-XXXVI (2007-2008-2009), 2009, p. 159-169.

[12] Al. Păunescu et alii, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, 1976, p. 132, nr. XXVI.1.H.

[14] Ibidem, p. 131, nr. XXVI.1.B. Punct verificat şi de autorul acestui material în anii 2004-2005.

[15] I. Ignat, Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani (1), Forum cultural, an X, nr. 1 (36), martie 2010, p. 9-16; Idem, Cercetări arheologice de teren pe teritoriul satului Stânca, com. George Enescu, jud. Botoşani (2), Forum cultural, an X, nr. 2 (37), iunie 2010,. 16-20.

FORUM CULTURAL

ocr necorectat, versiunea originală aici

Eminescu – realitate şi sublimare poetică (12)